close
Monarhie

14 SCRIITORI ROMÂNI DESPRE CE A ÎNSEMNAT PENTRU EI MS REGELE MIHAI I

Apropierea oamenilor de cultură față de Casa Regală își are rădăcinile cele mai adânci încă din interbelic, atunci când explozia artei din toate domeniile și a culturii a fost „ocrotită” și susținută de monarhie. Se poate spune că mulți scriitori, actori, pictori, sculptori, poeți, istorici și alți umaniști au fost iubiți de Casa Regală și au iubit-o în aceeași măsură, iar Regele Mihai I a reprezentat pentru mulți dintre aceștia un simbol al Binelui, în special în urma anilor întregi de propagandă defăimătoare a comuniștilor.

În urma tristei, dar așteptatei vești a morții Regelui Mihai I, am urmărit și am adunat reacții ale scriitorilor români, cu mulți dintre ai am și stat de vorbă pentru acest material, prin care mi-am propus un singur lucru: să nu uităm. Pentru că suferim, în general, de o amnezie retrogradă cu privire la valorile noastre reale.

 

Ana Blandiana

Ana Blandiana

Una dintre cele mai luminoase și mai dramatice figuri ale istoriei noastre.

Chiar în ziua morții Majestății Sale, celebra poetă Ana Blandiana, interzisă de trei ori în perioadă comunistă, fondatoarea Memorialului Sighet și a Academiei Civice, pe care o conduce și astăzi, membră a Academiei Europene și Mondiale de poezie și membru corespondent atrezvietrezvl Academiei Române, notează pe pagina sa de Facebook un mesaj emoționat despre rege:

Regele Mihai a fost una dintre cele mai luminoase și mai dramatice figuri ale istoriei noastre.

Și ca om și ca rege, a avut destinul și ținuta unui personaj tragic căruia, din cea mai fragedă copilărie și până la cea mai adâncă senectute, istoria i-a așezat, plină de cruzime, pe umeri sarcini pe care nimeni nu ar fi putut să le ducă și umilințe menite să-l strivească. Felul în care a rezistat, în suferință și în demnitate, l-a transformat pentru poporul lui într-un simbol al Binelui care, chiar dacă prin absurd, nu poate fi înfrânt.

A fost un om frumos, un om bun, un om profund onest și a reușit să transfere regalității, existând dincolo de verdictele istoriei, aceste rare calități umane.

 

Octavian Soviany

Octavian Soviany

Viitorul pare să le aparţină, pentru mult timp de acum înainte, ticăloşilor.

Poetul, romancierul, criticul și profesorul Octavian Soviany, autor al romanelor Viața lui Kostas VenetisMoartea lui Siegfried sau Casa din Strada Sirenelor, crede că odată cu Regele Mihai a dispărut și ideea monarhiei în România:

Odată cu moartea regelui Mihai, dispare de pe scena politică una dintre cele mai venerabile relicve ale unui trecut, pe care, de regulă, ne place să-l idealizăm.

Până şi minţile cele mai obtuze ar trebui să admită că la 23 august 1944 regele a salvat România de la un dezastru. După ce ţara fusese târâtă într-un război pentru care nu era îndeajuns pregătită (nu întâmplător, la Stalingrad, sovieticii şi-au pornit ofensiva atacând flancurile româneşti, pe care le ştiau prost echipate şi demoralizate), într-un război care odată cu trecerea Nistrului devenise un război de agresiune – venise scadenţa. Iar regele a salvat tot ce mai putea fi salvat…

Odată cu moartea regelui Mihai, este probabil îngropată pentru totdeauna şi ideea de monarhie. Deşi s-ar zice că republica nu ni se prea potriveşte. Românilor le place să vadă puterea politică întruchipată într-o persoană în carne şi oase… Iar în România republica a cunoscut forme distorsionate: am avut una comunistă, acum avem una cleptocratică. Când ştim ce s-a întâmplat din 1990 şi până acum, ne dăm seama că monarhia ar fi fost o soluţie.

Odată cu moartea regelui Mihai dispare unul dintre puţinele repere morale, de care societatea şi viaţa politică românească ar avea atâta nevoie. Viitorul pare să le aparţină, pentru mult timp de acum înainte, ticăloşilor.

Dumnezeu să vă odihnească, Sire!

 

Lucian Dan Teodorovici

Lucian Dan Teodorovici

Am copilărit cu povești șoptite, care-l includeau admirativ.

Scriitorul și scenaristul Lucian Dan Teodorovici, autor al romanelor Matei Brunulsau Cel care cheamă câinii, coordonatorul binecunoscutei colecții Ego. Proză a Editurii Polirom, directorul Muzeului Național al Literaturii Române din Iași, a povestit pe contul său de Facebook despre cum a fost invitat la Palatul Elisabeta acum câțiva ani și era emoționat să-l cunoască pe rege:

M-am pregătit sufletește cu mult timp înainte: am învățat eticheta, mi-am luat haine noi, căci pentru mine era mare lucru să-l întâlnesc, să dau mâna cu Regele Mihai. Am copilărit, la bunici, cu povești șoptite, care-l includeau admirativ.

Cu o zi înainte de recepție, am aflat că Majestatea Sa nu va fi prezent, simțindu-se rău în acea perioadă. Nu pot să vă spun cât de dezamăgit am fost. Dar costumul nou era cumpărat, papionul la fel, așa încât am făcut drumul de la Iași la București și retur doar pentru a da mâna cu Principesa și Consortul.

De ce am amintit despre asta? Așa, de amărât. Mi-am dorit enorm, o repet, să-l întâlnesc pe Regele Mihai. Am stat în adolescența mea la trei metri de el, la Putna, când îl avea alături pe Prințul Nicolae. Dar aș fi vrut să ajung cândva să și schimb câteva vorbe cu el. Atunci, la Palatul Elisabeta, am fost aproape de a-mi împlini dorința asta. Iar de-atunci, am tot sperat că mi se va mai ivi prilejul. Azi, amărăciunea mea se traduce și prin această ratare definitivă.

 

Alexandru Potcoavă

Alexandru Potcoavă

Poetul și prozatorul Alexandru Potcoavă, autorul cărții de proză scurtă Ce a văzut Parisul și al romanelor Pavel și ai lui sau Șoimii patriei trebuie să fie întotdeauna veseli!, își amintește pe contul său de Facebook de cântecele despre rege învățate de la bunici:

Când s-a mutat la Timișoara, pe la anul 1900, stră-străbunica mea din Elveția a adus cu ea și „Le cantique Suisse”, pe care-l cânta mai ales când gătea. Apoi, fata ei, străbunica mea, a venit de la școală cu „Gott erhalte”, imnul K.u.K., pe care amândouă au început să-l cânte în bucătărie. După care bunica mea a venit de la școală cu „Trăiască regele”. O vreme, cele trei imnuri au fost cântate unul după altul, apoi s-au rezumat doar la imnul regal. Cu acesta au trecut prin deceniile de comunism, cântând lângă aragaz.

Degeaba a adus maică-mea și apoi eu de la școală „Trei culori”, urmat de „Deșteaptă-te, române”, că din bucătăria lui Omi am fost eu cel care a plecat cu „Trăiască Regele”. Și cu plăcerea de a găti. De azi înainte, însă, nu mai pot să cânt decât pentru mine.

 

Ana Barton

Ana Barton

Cât de mort este Regele nostru, moartea se măsoară doar în lipsa bătăilor inimii?

Scriitoarea și jurnalista Ana Barton, autoarea volumelor Prospect de femeieMamifer sau Jurământ de rătăcire, a publicat nenumărate statusuri legate de moartea regelui în ultimele zile, și am rugat-o să ne scrie câteva cuvinte despre cum a simțit aceste momente:

Fiecare înțelege lucrurile prin prisma experiențelor sale, a istoriei sale personale. Așa se face că eu simt că Regele Mihai I a venit acasă.

Mi-am rugat familia să mă-ngroape, când mi-o veni vremea, lângă bunicii mei, în cimitirul din locul unde m-am născut și am trăit în primii șapte ani. Acolo e acasă, chiar dacă eu acolo nu mai merg, nu mai am pe nimeni, nici casa bunicilor nu mai este. Acolo nu mai am pe nimeni viu, doar.

Regele a venit acum acasă, să se adauge strămoșilor săi, să se adauge pământului țării sale. Să ni se adauge. O să ziceți, poate, că noi suntem vii, iar Regele e mort. Dar cât de vii suntem noi, viața se măsoară doar în bătăile inimii? Cât de mort este Regele nostru, moartea se măsoară doar în lipsa bătăilor inimii?

Dacă moartea Regelui învie România, atunci Regelui cunună de mucenic i se cuvine, căci mult a mai suferit pentru noi și când a fost cu noi, demult, și în lipsa noastră. În anii din urmă, douăzeci și opt la număr, noi i-am lipsit și când am fost fizic prezenți. Nu despre canonizare vorbesc, ci despre dragoste și recunoștință veșnice. Și, cel mai mult, despre trezvie.

 

Nicolae Tzone

Nicolae Tzone

Am resimțit cu durere intensă plecarea Regelui Mihai. Ca pe o pierdere ireparabilă.

Editorul și poetul Nicolae Tzone, directorul Editurii Vinea și al Institutului pentru Cercetarea Avangardei Româneşti și Europene, mi-a spus despre felul în care s-a simțit tot timpul legat de rege, prin ziua lui de naștere:

Pentru mine, pentru viața mea, în toate cele cu adevărat semnificative ale ei, Regele Mihai a fost dintotdeauna, și va continua să fie pentru totdeauna, o prezență fundamentală. Încă din copilărie, de când am aflat că 10 mai, data nașterii mele, coincide cu Ziua Națională a Regatului României, am trăit un sentiment special de mândrie și, deopotrivă, de bucurie lăuntrică fără margini. De la un moment dat am dorit să cunosc tot ce se poate ști despre Regatul și Regii României. Și Regele Mihai a devenit Regele meu.

Cei mai buni prieteni ai mei, majoritatea autorilor ce au publicat la Vinea (de la Petre Stoica, Constanța Buzea, Alexandru Lungu, Șerban Foarță, până la Mihail Gălățanu) au știut acest fapt, că 10 mai era pentru mine infinit mai mult decât aniversarea zilei de naștere. Era Ziua Regelui.

Am resimțit cu durere intensă plecarea Regelui Mihai. Ca pe o pierdere ireparabilă, unică, cum doar în momentele pierderii ființelor dragi din propria familie. Regele Nostru, astăzi ridicat la Cer, este cea mai mare avere cu care mergem, cu fruntea sus și cu inima bătând mai tare ca vreodată, în Viitor.

 

Camelia Cavadia

Camelia Cavadia

Odată cu regele moare și puțin din România, o parte din fiecare dintre noi.

PR maganerul și scriitoarea Camelia Cavadia, autoarea cărților Vina și Măștile fricii, s-a născut pe 10 mai și s-a simțit tot timpul legată de „Ziua regelui”:

M-am născut pe 10 mai și nu de puține ori am auzit oameni exclamând apreciativ, „Ooo, de ziua Regelui!”, ca și cum aș fi avut și eu vreun merit în toată treaba asta. Poate de aceea, pe unele dintre urările de La mulți ani care mi-au fost făcute de-a lungul timpului le-am simțit încărcate de un fel de noblețe care, iarăși, nu mi se cuvenea.

Apoi, an de an, de ziua mea, în loc de urare, tata mi-a cântat o melodie, cu versuri compuse chiar de el, un fel de imn în care scotea în evidență importanța zilei în care m-am născut. Orfan de ambii părinți de la patru ani, tata păstrează și acum în amintire ziua în care, copil de trupă fiind, a defilat prin fața Regelui Mihai. Mi-a povestit-o de atâtea ori, încât uneori am impresia că i-am fost și eu alături. De câțiva ani încoace, abia mai deslușesc cuvintele din melodia tatei, îmbătrânit și el, dar le știu deja pe dinafară. Acum că Regele-a murit nu pot să nu mă-ntreb dacă anul viitor îmi va fi dat să aud cântecul cu care m-a obișnuit.

Nu știu dacă este doar o simplă impresie sau este și o realitate faptul că cei care sunt afectați de moartea Regelui au reușit să pulverizeze un parfum de decență și noblețe asupra acestei țări masacrate de deciziile de-a dreptul stupefiante pe care le iau chiar în aceste zile aleșii țării. E poate pentru prima oară în acest an (dacă nu cumva în ultimul deceniu), în care ieșim din case într-un număr atât de mare, însă nu pentru a ne revolta, ci pentru a aduce un ultim omagiu unui om care, chiar și după moarte, reușește să ne adune în liniște și împăcare.

Aplauzele și florile au luat locul huiduielilor și al lozincilor scandate, emoțiile au pus stăpânire pe sufletele oamenilor, făcându-i să lase încrâncenarea deoparte, iar străzile sunt în plină sărbătoare a recunoștinței și prețuirii. „Așa ar fi fost” este răspunsul pe care moartea Regelui Mihai ni-l dă la întrebarea „Cum ar fi fost dacă?”, iar asta ne aduce un licăr de speranță, care însă pâlpâie aproape stins, în aceste zile în care democrației pare să i se pregătească o lovitură mortală.

Ne rugăm la mormântul Regelui conștienți că o facem nu numai pentru el, ci și pentru viitorul nostru. Odată cu regele moare și puțin din România, o parte din fiecare dintre noi. Nădăjduiesc însă că vom fi în stare să întoarcem această tristețe imensă în favoarea noastră, păstrând în noi decența și normalitatea cu care l-am condus pe Rege pe ultimul său drum.

Rămas bun, Majestate!

 

Andrei Crăciun

Andrei Crăciun

Un tânăr răstignit între Hitler și Stalin, agățat ca de un petec de cer de iluzia că România ar putea fi mai bună decât este.

Jurnalistul și scriitorul Andrei Crăciun, autorul seriei Baricadele sau al cărții de proză Aleea Zorilor, nu crede nici în monarhie, nici în republică (amândouă mi se par, în modul, forme de organizare erodate de vicii și prea puțin încărcate de virtuți), însă notează pe Facebook importanța Casei Regale asupra României și caracterul Regelui Mihai, în „neconcordanță” cu țara în care viețuim:

Un monarh bun sau un președinte bun – asta e o loterie. Diferența o face poporul. Iar la noi boborul are un singur zeu: Caragiale. Suntem vechi și caraghioși, domnule. Neam de Farfuridi și Brânzovenescu, damele aspiră la Coana Joițica, domnii la Nae Cațavencu. Hainele sobrietății ne strâng. Poporul mănâncă fasole cu cârnat.

Monarhia vine ca o umbră de civilizație și de solemnitate peste tot acest bâlci. Ne-ar face bine, ne-a făcut bine. Ștergeți Casa Regală din istorie și rămânem cu un mare sat împotmolit în intrigă și glod. Iar republica e oricum rodul unui act ilegal și imoral.

Regele Mihai I era fiul unui dictator. A avut inteligența să îl ocolească. Dar Regele Mihai I e și o dovadă profund umană că simțul datoriei există. Un Rege loial și de aceea singur. Un om blând și bun și demn. Un tânăr răstignit între Hitler și Stalin, agățat ca de un petec de cer de iluzia că România ar putea fi mai bună decât este. Poate nu cel mai strălucit suveran, dar un om absolut decent, niciodată decăzut în vulg.

Cumplită inadecvare cu țara! Dumnezeu să ne ierte.

 

Claudiu Komartin

Claudiu Komartin

Poetul Claudiu Komartin și directorul Casei de Editură Max Blecher, una dintre cele mai bune edituri care promovează poezia tânără contemporană, a transpus starea lăsată de moarte regelui în câteva versuri:

Fotografie Claudiu Komartin rege poem

Lumina din ziua în care ultimul rege-a murit,
fereastra zgâriată de aerul tare de-afară,
draperiile cântărind cât un monument de granit.

 

Dana Banu

Dana Banu

Când am aflat de moartea Lui, m-a încercat în primul rând un sentiment de vină.

Poeta Dana Banu, autoarea unor volume precum Cântecul samovarelorPoezii din țara lui elianLuna și Îmblânzitoarea de oameni sau Cartea singurătății, regretă comportamentul pe care l-am avut față de rege cât era lângă între noi:

Cât de umilit a fost de-a lungul vieții sale ultimul nostru rege. Câte minciuni s-au spus despre el, povești false ale propagandei comuniste, cât de batjocorit a fost. A acceptat totul cu serenitate, cu o demnitate regală. Un om cu adevărat luminos.

O nație care a adus la putere și s-a lăsat condusă de tot felul de oameni nedemni și și-a batjocorit Regele. Deși nu sunt monarhistă, când am aflat de moartea Lui m-a încercat în primul rând un sentiment greu, apăsător, de vină. Că nu am făcut ceva palpabil, că nu am reacționat atunci când era încă în viață, voi purta mereu vina aceasta cu mine ca un stigmat. Iată de ce aș fi chiar ipocrită să mă lansez acum în discursuri patetice, de moment.

Dumnezeu să îl odihnească în pace și să ne ierte pe noi cei care nu am fost în stare să facem la vremea potrivită un gest care să îi arate cât de mult a însemnat pentru noi.

 

Paul Vinicius

Paul Vinicius

Una dintre puținele figuri luminoase ale istoriei politice ale acestei țări.

Poetul Paul Vinicius, membru fondator al cenaclului Universitas, interzis de cenzura comunistă în 1987 pentru placheta de poezie Marțea albastră, miercurea albă, autor al unor volume precum Studiu de bărbatLiniștea de dinaintea liniștei sau kemada, mi-a povestit despre cum a fost în Trenul Regal:

În 2008, am fost invitat și am participat la un eveniment literar deosebit: „Scriitori pe Calea Regală”. Tot acest proiect s-a desfășurat sub înaltul patronaj al Majestății Sale Regele Mihai I al României și, mai mult decât atât, întregul parcurs dintre cele șase orașe ale circuitului l-am străbătut la bordul Trenului Regal, alături de ceilalți 44 de colegi scriitori invitați. Cu acel prilej, înainte de urcarea în tren și pornirea în turneu, am fost invitați în sala de protocol a Gării de Nord, unde au fost rostite speech-uri și recitate câteva poezii. Cum fusesem desemnat a-mi citi și eu un poem, am preferat să inventez unul pe loc, din care însă nu mai rețin acum decât finalul: „și – dumnezeule –/ ce bine ne-ar fi stat/ ca regat.”

Întâmplarea a făcut ca prietenul meu, Octavian Soviany – participant și el la acel turneu –, să scrie, după epuizarea acelei experiențe, un întreg ciclu de poeme, intitulat „Trenul Regal”, din care, cel de-al patrulea face referire chiar la acel moment: „Îi ghicesc sub cămaşă/ scheletul şi îi număr/ în gând,/ una câte una,/ vertebrele.// Vertebrele lui/ sunt albastre ca nişte/ picături de/ cerneală./ Poezia şi monarhia –/ spune paul vinicius./ Două bătrâne/ încă frumoase”.

Ei bine, mă regăsesc și mă simt foarte bine în acest poem. Fiindcă, după 1989, opțiunea mea vizavi de forma de stat a unei viitoare Românii democratice a fost, clar și răspicat, către regalitate. Această atitudine nu era decât urmarea firească a educației primite acasă și, în special de la taică-meu, ofițer de carieră și inginer militar, care mi-a insuflat de mic dragostea pentru țară, istorie și adevăr și respectul față de regalitate. Țin minte și acum jalea pe care am resimțit-o când tata a trebuit să-și dea la tăiat frumoasa lui sabie din oțel de Solingen, cu capul de vultur și însemnele regale de la mâner.

O vreme, am nutrit speranța reinstaurării monarhiei, dar nu a durat prea mult. Modul jenant și pur și simplu ticălos în care s-au comportat oamenii politici și instituțiile postdecembriste față de încercările repetate ale Majestății Sale de a reveni în țară, trecând prin hăituiri și umilințe fără precedent, nu ne-au lăsat nici un licăr de speranță. Vestea agravării stării de sănătate a fostului monarh al României, deși venea la o vârstă înaintată, m-a bulversat și m-a amărât, mai ales în peisajul politico-social scabros și dezolant oferit de actualele partide aflate la guvernare.

Tot ce pot spune acum, după plecarea dintre noi a Majestății Sale, este că pentru mine va rămâne un exemplu de demnitate, devotament și patriotism pur, una dintre puținele figuri luminoase ale istoriei politice ale acestei țări.

 

Robert Serban

Robert Șerban

Scriitorul și jurnalistul Robert Șerban, autorul volumelor Cinema la mine-acasăMoartea parafină sau Puțin sub linie, mi-a povestit despre câteva întâlniri pe care le-a avut cu regele și care l-au marcat prin „firescul” lor, din care o redau pe cea mai emoționantă:

Robert Serban si Regele Mihai

În 2004, în preajma Crăciunului, împreună cu câţiva prieteni din Timişoara, am fost în vizită la Castelul de la Săvârşin, unde am fost primiţi de Rege şi de Regina Ana. Am fost topit de emoţie întreaga oră cât am stat acolo. Eram ca hipnotizat, dar nu voiam să se vadă asta. Aşa că am tot încercat să-mi găsesc locul. Or, eu nu-mi găseam respiraţia! Da, nu sunt basme că se întâmplă ceva ieşit din comun în astfel de clipe, eu le-am trăit. E o stare în care îţi ieşi din propria matcă… Nu-mi imaginez ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi fost singur.

Şi Regele, şi Regina erau îmbrăcaţi simplu, în haine de casă. În apropierea noastră era bradul împodobit de Crăciun. Poate tocmai că totul era atât de firesc a fost pentru mine extraordinara supriză. Venisem îmbrăcat la patru ace (toate cele patru pe care le aveam) şi eram pregătit să fac faţă unui protocol ieşit din comun. Ca ziarist, trecusem prin protocoale de grad 0, cu preşedinţi de stat, cu prim-miniştri, cu vedete de tot felul. Şi, dintr-o dată, poveştile copilăriei mele se topeau într-o realitate palpabilă, în care un Rege şi o Regină îmi erau în preajmă şi cu care mă fotografiam, cărora le zâmbeam şi le vorbeam. Amestescul de fantastic şi real, de călătorie în istorie şi de întâlnire, totodată, cu o personalitate istorică, dintr-o altă lume, dar care era chiar în faţa mea şi în lumea noastră, mi-a ţinut inima sus, foarte sus. Și azi o am acolo, doar că e tristă.

Dumnezeu să îl odihnească pe Rege!

 

Daniela Luca

Daniela Luca

Am pierdut reperul unic al unei existențe autentice.

Poeta Daniela Luca, Doctor în Psihopatologie şi Psihanaliză, psihanalist formator SRP, președinte ARFPP-„André Green”, formator/supervizor ACPPB, autoarea volumelor Cuvinte în negativ sau Intermezzo, mi-a vorbit despre Regele Mihai I ca simbol al națiunii și identității noastre, din punct de vedere psihologic:

Am avut șansa ca, în plină dictatură, la 16-17 ani, să existe un profesor de istorie (s-a stins și acum câțiva ani) care să ne transmită, cu tot riscul asumat, adevăruri și pagini nescrise, chiar interzise, din matca temporală și spațială a țării noastre. Printre ele a fost și viața „Copilului Rege” Mihai. Eu așa l-am cunoscut, din perspectiva copilăriei și adolescenței sale regale, mai întâi de toate, și nu avea cum să nu mă amprenteze pe atunci și pentru totdeauna destinul său, din el distingându-se și legăturile filiale, chiar încercata sa relație cu tatăl, Carol al II-lea.

În 1992, când a fost primit în cele din urmă în România, nu atât marea de oameni cu speranța/disperarea, bucuria/uluirea, efervescența/paralizia, admirația/scepticismul lor m-a copleșit, ci altceva, mult mai subtil, mai adânc: demnitatea, verticalitatea, calmul, charisma, blândețea fermă, eleganța în ținută și atitudinea, privirea cuprinzătoare și intens emoționată, o anume puritate sufletească din ea, un soi de smerenie și cumințenie a ființei – El, Majestatea Sa, ce fusese cândva pentru mine „Copilul Rege”, în acele momente devenise pentru o parte dintre noi singurul Pater al României.

Mult mai târziu, în Paris, în ultimul an al doctoratului pe tema paternității (2006), explorând și dimensiunea sa transgenerațională și istorică, am realizat că România a avut ea mulți regi, voievozi, domnitori, prinți, conducători, președinți, șamd, de fel și chip, dar niciodată un Pater, altul cu excepția Regelui Mihai I. Adevăratul sens al acestei înțelegeri de atunci , care îmi părea prea fatalistă sau pesimistă, pentru un simplu om – o țară fără un Pater adevărat, sau mai bine zis cu un Pater refuzat, exilat, umilit, interzis – l-am aprofundat după alți 9 ani, în Londra, pe când priveam schimbarea gărzilor la Palatul Regal.

Tot ce pot mărturisi acum din țesătura de gânduri, trăiri, experiențe de atunci și de peste timp este că noi, românii, ne-am interzis și am pierdut reperul unic al unei existențe autentice. L-am pierdut nu pe 5 decembrie 2017, ci cu zeci de ani în urmă când a început uciderea lui simbolică. Astăzi exilul său s-a încheiat, Catedrala din Curtea de Argeș îl va primi pe vecie. Noi vom rămâne pe mai departe fără un Pater omenesc, românesc.

 

Vasile Baghiu

Vasile Baghiu

Poetul și prozatorul Vasile Baghiu, autor al unor cărți precum Planuri de viațăFericire sub limite, sau al volumelor de poezie Rătăcirile doamnei Bovary sau Depresie, mi-a mărturisit că discuția despre monarhie se poate purta încă și chiar moartea Regelui Mihai I ar putea fi punctul de pornire:

Nu am avut norocul să-l cunosc personal pe Regele Mihai, dar am simţit că omul era altfel decât oricare dintre conducătorii şi politicienii noştri. Am şi scris în anii ’90, în ziarul lui Ion Raţiu, despre Majestatea Sa, încercând să explic atunci de ce mi se părea revenirea Sa ca rege la conducerea ţării un lucru nu numai bun pentru România, dar şi legitim. La urma urmei, republica aceasta care ne toacă vieţile şi ne ţine în coada Europei de treizeci de ani este continuatoarea modelului bolşevic de republică, complet străin nouă, românilor.

Cred că noi am ratat, atunci şi mereu până acum, o mare şansă neoferindu-i înapoi tronul pe care i l-au luat şi ni l-au luat sovieticii şi comuniştii. Ar fi meritat să facem mai mult pentru asta. N-a fost să fie. Şi nu o spun doar pentru că sunt în favoarea monarhiei constituţionale, ci pur şi simplu pentru că sunt convins că modelul său uman, experienţa pe care o căpătase şi patriotismul pe care îl avea ne-ar fi asigurat o reaşezare a valorilor adevărate în viaţa noastră comună de zi cu zi. Iar acest moment îl trăiesc cu sentimente amestecate, de regret în primul rând pentru pierderea unui om al istoriei noastre recente, dar şi de indignare-dezamăgire faţă de falsitatea şi ipocrizia declaraţiilor unor lideri sau persoane publice care în toţi aceşti ani fie s-au opus pe faţă ideii de monarhie, fie au uneltit în fel şi chip, prin propagandă mincinoasă şi manipulări de tot felul, împotriva Majestăţii Sale şi a Familiei Regale.

Se vede că unora le lipseşte simţul decenţei. Sunt consolat însă de miile şi miile de români care au stat ore întregi la coadă pentru a-i aduce, cum se spune, acestui rege bun al nostru un ultim omagiu. Pentru că gestul acesta ar putea fi, mă gândesc, un punct de redeschidere a discuţiei pentru schimbarea formei de guvernământ. Va trebui să avem odată şi odată şi această tresărire de demnitate! Nu demult, în 2011, Majestatea Sa spunea aceste cuvinte asupra cărora cred că merită să reflectăm şi în spiritul cărora ar fi esenţial, mai mult, să trăim măcar de aici înainte: „Nu văd România de astăzi ca pe o moştenire de la părinții noștri, ci ca pe o ţară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noştri”. Cuvinte adevărate şi memorabile care îl reprezintă cu tot ce a însemnat pentru noi.

Dumnezeu să-l odihnească în pace! Condoleanţe Familiei Regale!

Le mulțumesc încă o dată prietenilor și scriitorilor care au dorit să ne vorbească despre rege și sper ca acest articol să aducă un omagiu MS Regelui Mihai și să reamintească publicului despre cine a fost (și cine am fi putut fi și noi). Rămas bun, Majestate!

Andrei Ruse

Tags : anchetamonarhieregele mihaiscriitori romani

Leave a Response