close
Personalități

75 de ani de la moartea criticului literar Eugen Lovinescu

Critic şi istoric literar, prozator şi traducător, Eugen Lovinescu s-a născut la 31 octombrie 1881, la Fălticeni, judeţul Suceava. A fost al patrulea din cei şapte copii ai Profirei şi ai lui Vasile T. Lovinescu (pe numele adevărat Vasile Teodorescu), profesor de istorie, notează lucrarea ”Dicţionarul General al Literaturii Române” (Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005).
A urmat Gimnaziul ”Alecu Donici” din localitatea natală, unde tatăl său era director. Aici, timp de patru ani, între 1892-1896 a fost coleg cu Mihail Sadoveanu. A absolvit Liceul Internat din Iaşi (1898, fiind primul clasat), unde i-a avut ca profesori pe Aron Densuşianu, J.B. Hetrat, S. Mehedinţi, M. Pompiliu, potrivit ”Dicţionarului de literatură română” (Editura Univers, Bucureşti, 1979). A urmat, apoi, cursurile Facultăţii de Litere din acelaşi oraş, transferându-se la scurt timp, la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, secţia de limbi clasice, pe care a absolvit-o în 1903, cu licenţa ”O chestiune de sintaxă latină”. Aici a audiat cursurile lui Titu Maiorescu, C. Rădulescu-Motru, Ovid Densuşianu şi Nicolae Iorga. I-a avut printre colegi pe Panait Cerna, Ion Petrovici, D. Caracostea.
Student fiind a colaborat la ziarul ”România jună”, condus de A.C. Popovici (februarie şi aprilie 1900), însă, după cum aprecia el însuşi, debutul său a fost reprezentat de studiul ”O tragedie antică…”, despre ”Perşii” lui Eschil, publicat în revista ”Litere şi arte’, la 22 octombrie 1903, supliment al cotidianului bucureştean ”Adevărul”. S-a remarcat şi prin foiletoanele publicate în ”Epoca” (1904-1906), strânse, mai târziu, în cele două volume ale ”Paşilor pe nisip” (1906).
A devenit profesor de limba latină, în urma examenului de capacitate (locul I), mai întâi, la Şcoala Comercială, apoi la Liceul ”Sf. Petru şi Pavel” din Ploieşti (1904-1906).
Ulterior, a plecat în Franţa pentru doctorat, pe care l-a trecut în 1909, după susţinerea tezei principale ”Jean-Jacques Weiss et son oeuvre littéraire” şi a tezei complementare ”Les Voyageurs français en Grece au XIX-e siecle”, ambele publicate în 1909, una prefaţată de Emile Faguet, cealaltă de Gustave Fougeres.
Reîntors în ţară, în octombrie 1910 s-a transferat la Liceul ”Matei Basarab” din Bucureşti, predând şi ore de istorie la Liceul ”Spiru Haret”. Docent la Facultatea de Litere din Bucureşti, a ţinut aici un discurs despre Costache Negruzzi. În 1911-1912 a fost profesor suplinitor la Facultatea de Litere şi Filosofie din Iaşi. Nu a reuşit să devină titular la Universitate, continuând să predea la Liceul ”Matei Basarab” şi, mai târziu, din 1928, şi la Liceul ”Mihai Viteazul” din Bucureşti, de unde în 1938 s-a pensionat din motive de sănătate. I-a suplinit ocazional pe Pompiliu Eliade (1912) şi pe Charles Drouhet (1919) la Universitatea din Bucureşti.
În anii Primului Război Mondial a scris numeroase articole politice, apărute în ”Flacăra”, „Lectura pentru toţi”, „Naţionalul”, „Românul”, grupate apoi în volumele „Pagini de război” (1918) şi „În cumpăna vremii” (1919). A editat magazinul ilustrat „Lectura pentru toţi” (1918-1920) şi revista care va impune o nouă direcţie în literatura postbelică – „Sburătorul” (1919-1922; serie nouă, 1926-1927), patronând, până la sfârşitul vieţii, şi cenaclul cu acelaşi nume.
Eugen Lovinescu este, după Titu Maiorescu, cel mai important critic literar român, el repunând analiza pe terenul autonomiei esteticului, fără a evita factorii istorici şi rolul unui „spirit al veacului” în formarea curentelor şi personalităţilor creatoare. A încercat să schimbe gândirea şi limbajul criticii literare româneşti şi să îndepărteze inerţiile şi prejudecăţile care dominau, la începutul secolului al XX-lea, literatura română, intrând în polemică cu orientările tradiţionaliste. Eliberând critica de sub tirania direcţiilor sociologice, dându-i un limbaj diferenţiat, o gândire coerentă, Eugen Lovinescu a creat, putem spune, critica modernă română.
În foiletoanele apărute în „Sburătorul”, criticul şi-a sistematizat ideile, fixând o nouă doctrină, pe care a numit-o „modernism”. Această nouă teorie este expusă în prima, şi cea mai controversată, lucrare a sa de sinteză: „Istoria civilizaţiei române moderne” (I-III, 1924-1925). O altă sinteză o constituie „Istoria literaturii române contemporane” (I-VI, 1926-1929), în care a formulat o nouă teorie – „Mutaţia valorilor estetice” (în vol. VI). Autorii şi portretele critice din „Critice” şi cele două „istorii” sunt reluate şi îmbogăţite, sub latura morală, în „Memorii” (I-III, 1930-1937) şi „Aqua Forte” (1941).
A colaborat de-a lungul timpului la ”Convorbiri critice”, ”Viaţa românească”, ”Convorbiri literare”, ”Falanga”, ”Viitorul”, ”Cele trei Crişuri”, ”Noua revistă română”, ”Românul” (Arad), ”Flacăra”, ”Rampa”, ”Adevărul”, ”Naţionalul”, ”Adevărul literar şi artistic”, ”Mişcarea literară”, ”Cuvântul liber”, ”Săptămâna muncii intelectuale şi artistice”, ”Revista Fundaţiilor Regale”, ”Capitala”, ”Vremea”, ”Viaţa”, ”Timpul”, ”Kalende”, ş.a, potrivit ”Dicţionarului General al Literaturii Române” (Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005).
A scris peste 60 de volume de critică, istoriografie literară, proză, traduceri, ceea ce îl recomanda pentru un loc în Academia Română. A fost susţinut, în 1936, de Ion Petrovici, Mihail Sadoveanu, dar şi de elenistul G. Murnu, dar a întâmpinat opoziţia categorică a lui Nicolae Iorga, care, tradiţionalist radical, nu accepta ideea de modernitate, ceea ce a determinat respingerea candidaturii la votul în plen.
Eugen Lovinescu este membru titular post-mortem al Academiei Române din 10 septembrie 1991.
Ca istoric literar, a lăsat multe lucrări de valoare, pe lângă monografiile „Gr. Alexandrescu” (1910), „C. Negruzzi” (1913), „Gh. Asachi” (1921), cele mai importante fiind: „Titu Maiorescu” (I-II, 1940), „Petre Carp” (1941), „Titu Maiorescu şi posteritatea lui critică” (1943), „Titu Maiorescu şi contemporanii lui” (I-II, apărute postum, în 1943-1944), precum şi „Antologia ideologiei junimiste” (1942). A mai scris şi două romane despre Mihai Eminescu („Mite”, 1934; „Bălăuca”, 1935), nuvele, scenete, fantezii, romane reluate sub diferite titluri („Aripa morţii”, „Comedia dragostei”, „Lulu”, „Viaţă dublă”), teatru (drama în trei acte „De peste prag”, 1906), traduceri din operele lui Homer, Tacit, Vergiliu.
Eugen Lovinescu a murit la 16 iulie 1943, la Bucureşti.

Tags : C. Rădulescu-MotruDicţionarul General al Literaturii RomâneEugen LovinescuJean-Jacques Weiss et son oeuvre littérairenicolae iorgaOvid Densuşianutitu maiorescuVasile T. Lovinescu

Leave a Response