close
Artă

Ada d’Albon, actriţă, nepoata lui Mihail Sadoveanu: „Franţa mi-a furat România. E o cicatrice deschisă“ Citeste mai mult: adev.ro/pbdkv7

Plecată din România comunistă în 1981, actriţa Ada d’Albon a avut curajul să renască pe scena pariziană ca o pasăre phoenix. În interviul pentru „Weekend Adevărul“, Ada d’Albon vorbeşte despre copilăria trăită în casa unchiului ei, Mihail Sadoveanu, despre cum l-a cunoscut pe viitorul ei soţ, regizorul Laurenţiu Azimioară, şi despre cum România a rămas puternic înrădăcinată în sufletul ei.

„Weekend Adevărul“: Aveţi strămoşi iluştri, Aragonii şi Burbonii Franţei, vă înrudiţi cu familliile Culianu şi Zarifopol, cu descendenţi răspândiţi peste tot în lume. De 35 de ani în Franţa, tânjiţi după rădăcinile profund româneşti, dar nu v-aţi născut în România. Aţi venit pe lume deja în exil? Ada d’Albon: M-am născut în 1944, la Praga, unde tata, Ion d’Albon, era diplomat în delegaţia României. Părinţii, Ion d’Albon şi Rodica Mitru, deşi erau amândoi originari din Iaşi, nu s-au zărit niciodată pe străzile moldave, dar au rămas pentru o viaţă împreună când s-au întâlnit la Praga. În august, când România a întors armele, toţi cei care se aflau în ambasadele ţărilor ocupate de nemţi au fost luaţi prizonieri. Aveam 3 luni când părinţii mei au plecat spre Germania într-un tren, înghesuiţi ca sardelele, unii peste alţii, făcându-şi nevoile în vagon. Mă hrăneau cu coji de cartofi fierte în apa de la locomotivă: „N-ai avut, draga mea, nicio boală“, îmi spunea mama. Când nemţii au început să piardă războiul, părinţii au fugit în Italia cu un taxi. Rudele italiene ale tatălui l-au ajutat să intre în diplomaţie, iar eu am fost crescută până la 2 ani într-o mănăstire. Prima mea limbă a fost italiana. Erau ani foarte tulburi în Europa. Cum aţi ajuns în România, în casa unchiului Mihail Sadoveanu? Cum tatăl meu avea o vară care se numea Zizi Lambrino, prima nevastă a lui Carol al II-lea, cum sora mamei mele, Valeria, s-a căsătorit cu Mihail Sadoveanu, care pentru o scurtă perioadă, a fost vicepreşedintele Republicii, au început să vină în Italia scrisori incomode. În 1947, părinţii s-au întors în România ca să nu facă rău familiei. Ca să fie independent, tata a început studii de medicină la Bucureşti. Ion D’Albon a fost o persoană extraordinară: cel mai important medic homeopat din Bucureşti. Nu vă imaginaţi câtă lume venea la el, un intelectual şi un filozof. În România am venit la 3 ani şi jumătate şi am locuit în casa unchiului Sadoveanu până la moartea scriitorului, în 1961. „Valeria Sadoveanu a refuzat să facă copii“ Cartea de memorii „Dernier été en Bretagne. Récit d’exil“ e străbătută de o melancolie grea: nostalgia după viaţa în România. Cele mai senine pagini sunt despre casa unchiului Sadoveanu, fie la Bucureşti, fie la Neamţ. Ce fel de copilărie aţi avut ? Până la 16 ani, în casa Sadoveanu am trăit ca în culisele unei Academii, având parte de o stimulare intelectuală permanentă: ascultam lecturile scriitorului, interpretările muzicale ale unor pianişti precum Sviatoslav Richter, conversaţii între epigramişti, actori, pictori celebri. În fiecare vară mergeam la casa de la Neamţ a scriitorului, unde veneau Maria Tănase, Boureanu, Demostene Botez, Vianu şi „Madame“ Bulandra. Valeria Sadoveanu s-a ocupat enorm de mine. Ea n-a avut copii. Ea era prietenă cu copiii lui Sadoveanu, doar aşa l-a cunoscut. Din căsătoria cu Caterina, scriitorul a avut 11 copii. Valeria, sora mamei şi viitoarea soţie a lui Sadoveanu, a fost prietenă cu Profira şi cu Teodora. A refuzat să facă copii, pentru că ar fi fost o nedelicateţe la adresa celorlalţi. Când mama a venit cu mine din Italia, aveam 3 ani şi arătam aşa cum m-a desenat Eugen Drăgoţescu, în lagăr, sau mai apoi pictoriţa Nelly Ştiubei: Valeria m-a îndrăgit pe loc. Ea mi-a devenit o a doua mamă, ea mă apăra de mama, care era foarte impulsivă. Valeria era fantezistă, foarte deschisă, puteai să vorbeşti cu ea orice. Şoferul lui Sadoveanu spunea despre tanti Lica: „doamna Sadoveanu ar sta agăţată şi într-un cui, numai să le fie bine celor din jur!“. Reuşiţi, în carte, o evocare foarte subtilă a lui Sadoveanu: e o figură din umbră, aproape discretă, dar covârşitoare… Sadoveanu era un munte care trecea printre noi şi făcea din când în când câte un gest. Nu intra în discuţii lungi sau în conflict. Nu i-am fost în preajmă tot timpul, normal, dar i-am simţit prezenţa care impunea, până când a paralizat, având mai întâi un infarct, când eu aveam 14 ani. Dar îmi aduc aminte de o întâmplare de la 6 ani. Voiam să scriu, pentru că îl vedeam pe Sadoveanu care ne citea, de fiecare dată când termina un capitol. Am găsit nişte poezii pentru copii şi mi-am zis: „astea nu le citeşte nimeni, nu ştie nimeni de ele“. Le-am copiat şi am spus că sunt scrise de mine. Familia, unchiul Sadoveanu, toţi erau gata să mi le publice. Şi m-a descoperit mama. Mama mi-a zis că trebuie să-mi cer iertare pentru fapta făcută. Era într-o dimineaţă, Sadoveanu era într-o cămaşă lungă, de noapte, am căzut în genunchi, rugându-mă să mă ierte. Mi-a pus mâna pe cap şi mi-a zis: „du-te, fetiţo, de-aici, n-ai făcut nicio nenorocire“. Mama însă nu mi-a vorbit două zile pentru asta. „Nu pot să trăiesc fără scenă“ Cum s-a născut pasiunea pentru teatru, la care n-aţi renunţat nici în exil? Când am venit în România, la 3 ani şi jumătate, şi mama m-a dus să văd o operă-balet, „Macul roşu“. Atât am plâns, impresionată de spectacol, încât mama a trebuit să mă scoată din sală. Mergeam în fiecare săptămână la teatru. Sadoveanu fusese directorul teatrului din Iaşi, cunoşteam actorii, veneau la noi în casă. Vara mea Cristina Zarifopol avea un teatru de jucărie, cu decoruri, cu marionete. Făceam minispectacole, stăteau copiii cu gurile căscate. Le-am spus părinţilor că voi face teatru pe la 12 sau 13 ani, dacă nu – istorie. Şi azi mă pasionează istoria. Dar am făcut teatru. Nu pot să trăiesc fără scenă. Face parte din mine. Pregătindu-vă să intraţi la Conservator, l-aţi întâlnit pe regizorul Laurenţiu Azimioară, viitorul soţ. Cum v-a sedus? El a fost profesorul meu de teatru. Am avut, în ţară, mai mulţi profesori – Zoe Anghel, Mărioara Voiculescu, Costache Antoniu, Petrică Vasilescu, Viki Moldovan –, când am dat însă de Laurenţiu, nu cred că m-am îndrăgostit imediat, dar s-a creat ceva excepţional, simţeam că înfloresc sub indicaţiile lui. În principiu, când sunt pe scenă, ascult de el ca o copilă de 12 ani. Este inventiv, profund, nu caută originalitatea, ci sucul, esenţa personajului. Suntem temperamente diferite, dar cuplul nostru s-a hrănit din creaţia pe scenă şi dintr-o complementaritate rară. Eu sunt foarte iute, Laurenţiu e foarte calm. Ne admirăm foarte mult. În teatru n-am avut idoli, în afară, poate, de Liliana Tomescu, plecată în Suedia, are peste 80 de ani. Cred că aveam un ochi prea critic. Laurenţiu a fost cel mai bun profesor al meu. Îl ascultam aproape dumnezeieşte, deşi era foarte dificil: îţi dădea o indicaţie, o lucrai cinci zile şi înainte de spectacol schimba tot. Ultima indicaţie era însă cea bună.  „Am făcut în Franţa numai teatru şi nimic altceva. Asta ne-a costat pielea de pe os şi ochii din cap“

Exilul care a urmat, în 1981, în Franţa, a fost o piesă dură… Am fost convinsă că plecarea din România va însemna o renunţare totală la teatru. Am ajuns la Paris cu băieţelul nostru de 3 ani, Ion, şi am fost sfătuiţi să ne schimbăm meseria pentru a rezista. Descurajaţi de toţi, inclusiv de ministrul francez al Culturii din epocă, ne-am jurat că nu vom cere de la nimeni nici un capăt de aţă şi am avut îndrăzneala de a înfiinţa la Paris o şcoală de teatru şi în 2002 propriul nostru teatru, în fostele băi publice ale jandarmeriei din estul Parisului, Théâtre de l’Orme. Nici nu cred că a fost curaj, a fost instinctul de supravieţuire. N-aş fi putut să fiu funcţionară la poştă, sau, aşa cum ni s-a spus, să facem informatică. Aş fi murit. Am povestit această aventură în carte. Ne-au furat, ne-au escrocat, am schimbat peste zece săli. Cu fiecare pas începeam iarăşi de la zero. Veneam din România, unde totul era de stat. Aici, totul – muzică, decor, costume, întreţinerea teatrului, administraţia – totul am ajuns să facem noi. Noi făceam costumele, noi vindeam bilete, noi spălam pe jos. Eu n-am cusut un nasture în viaţa mea în ţară, iar aici am făcut nişte costume minunate. Din fuste luam anumite părţi, din bluze luam piepţii, găseam materiale şi coseam cu exigenţă maximă. În plus: câte teatre şi câte spectacole erau în Bucureşti pe vremea aceea? Aici sunt 700 de reprezentaţii pe zi. E o nebunie. Cum poţi renaşte într-o nouă cultură, într-o nouă limbă? De fapt, venind în Franţa, am rupt din mine, am ocultat dorinţa de scenă. A fost teribil. Îmi spuneam: cum să joc eu cu accent? Apoi, acum 15 ani, după ce am înfiinţat Théâtre de l’Orme, am montat spectacolul „Bernarda Alba“ de Garcia Lorca. În rolul bătrânei nebune, mama lui Bernarda Alba, Josepha, juca o actriţă care la un moment dat s-a îmbolnăvit şi a trebuit să o înlocuim de urgenţă. Cum eu pusesem în scenă piesa, ştiam deja rolul. Am intrat şi a fost un succes absolut de necrezut. Aşa au înflorit toate dorinţele mele de teatru. Am făcut în Franţa numai teatru şi nimic altceva. Asta ne-a costat pielea de pe os şi ochii din cap.  „Această triplă apartenenţă, Sadoveanu, Zizi Lambrino, d’Albon, s-a transformat într-un stigmat“

„Weekend Adevărul“: Sunt pagini răvăşitoare în carte despre exilul parizian care apare ca o smulgere dureroasă a rădăcinilor. De ce aţi plecat din România? Ada d’Albon: Părinţii mei visau demult să plece în Franţa. Dar n-am aflat decât în ziua plecării, imediat după cutremurul din 1977. Lângă maşină, gata de plecare, mama mi-a zis: noi nu ne mai întoarcem. Mi-a căzut cerul în cap. Pentru că eu nu voiam să plec. Unde să plec în lumea largă să mai fac teatru?! Am acceptat să plecăm… din uzură. Eram ameninţaţi dacă părinţii erau fugiţi. Această triplă apartenenţă, Sadoveanu, Zizi Lambrino, familia d’Albon cu rădăcini în Franţa, s-a transformat într-un stigmat. Lumea începuse să vorbească foarte urât de Sadoveanu. Dar el rămâne un mare scriitor. Aici, în Franţa, Sartre a luptat pentru comunism şi e în continuare un mare scriitor. Apartenenţele politice n-ar trebui să nimicească excelenţa în cultură. Sunt conjuncturi. Şi apoi cine n-a făcut greşeli, cine n-a crezut în nişte idealuri? Sadoveanu, cea mai generoasă fiinţă pe care am cunoscut-o, la 70 şi ceva de ani, a crezut în comunism, a scris despre mizeria omenirii, s-a luptat pentru egalitate şi am fost foarte jignită de modul cum s-a vorbit despre el, extrem de urât. Nu puteam să fac un pas sau să avansez în meserie fără să mi se spună: „e nepoata lui Sadoveanu“. Pe părinţi, Ion d’Albon şi Rodica Mitru, ce i-a făcut să plece în acei ani? N-am înţeles niciodată în profunzime. Plecarea lor a răvăşit totul. Ne-au tras după ei. Eu am scris în carte: n-am vrut să plec niciodată. Iar mama nu era genul care să vrea să ne despărţim. La Bucureşti fiind, dacă eu nu-i telefonam într-o zi, mama îmi făcea scandal timp de trei zile. Noi toată viaţa ne-am telefonat zilnic, ei locuiau lângă Cişmigiu, eu şi Laurenţiu locuiam într-o casă superbă: a fost dărâmată, ca şi tot cartierul, Ceauşescu a construit acolo Casa Poporului. Aveam o casă cu scară interioară, cu ziduri albe, ca-ntr-o mănăstire, cu cotloane, cu nişe, o plăcere de casă, cu o grădină cu un mic pavilion pentru femeia din casă. Aveam 30.000 de volume de cărţi… Am lăsat mobile, am dăruit vreo zece mii de cărţi, mare parte din tablouri: un Tintoretto, Tonitza, Paladi, Baba, moştenite de la bunica Ada Culianu. Ca să putem pleca a trebuit să cedăm casa statului român.

De ce v-aţi adus din biblioteca de cărţi româneşti la Paris?

Pentru că mă interesează să citesc şi să recitesc tot, i-am adus pe Odobescu, Caragiale, spre exemplu. Fiului meu i-am citit toată copilăria Creangă. Pentru că nu am bani să-mi cumpăr cărţi. Mi-aş dori să am opere complete de Balzac, Zola, am doar câteva, cumpărate de la puces (n.r. – târgurile de vechituri). În Franţa nu mi-am cumpărat niciodată cărţi din librării. Numai de la anticariate. Ca să le iau în Franţa, am plătit pentru cărţile noastre din România de 12 ori preţul lor. De ce? Pentru că am fost obligaţi de autorităţi: trebuia să luăm toate cărţile şi să le ducem într-un magazin. Ei ţi le evaluau şi după o săptămână veneai şi ţi le răscumpărai. Cu cele două-trei scaune din secolul XIX, olandeze, a fost la fel. Cineva ne-a învăţat cum să facem, sora Irinei Răchiţeanu, care lucra la muzeu, la Palatul Regal. Să vă spun ce-am făcut cu ceasul de perete: a trebuit să desfacem rama, să spunem că e o tavă, capacul la fel, dacă nu, plăteam şi mai mult. Nişte vase de argint trebuia să spunem că sunt tipsii de făcut budincă, nu de ars beţişoare parfumate. Tabloul Miliţei Petraşcu: a trebuit să şterg numele pictorului ca să pot să-l iau. Să spun că e pictat de mine. N-am putut să luăm toate lucrurile, nu ne-au dat voie să le luăm, mai ales pe cele de valoare. Mama voia un secrétaire (n.r. – birou) Biedermeier care a fost dintotdeauna al ei. A fost imposibil să-l aduc. Nu m-a iertat niciodată: când am venit în Franţa, un an nu mi-a vorbit şi spunea că n-am fost în stare să i-l aduc. „Mama a fost o femeie superbă“ Mama e un personaj foarte puternic şi în carte. Aţi avut o relaţie tumultuoasă… Mama a fost o femeie superbă. Era însă foarte impulsivă. Trăia tot timpul într-o pasiune aproape rusească: iubea cu patimă, reacţiona impetuos. Probabil singura din familie care nu a lucrat, ea îşi făcea o lume a ei. Credea în tot ce inventa. Era în stare să te blesteme pentru lucruri pe care ea le inventa. De aceea nici nu pot citi jurnalele mamei, am o ladă întreagă cu jurnalele ei: era în stare să te acuze de lucruri pe care nu le-ai făcut niciodată. Tata a iubit-o enorm şi credea orice spunea. Spre sfârşit, mama a avut Alzheimer. Bolnav el însuşi de cancer, tata o reînvăţa pe mama cum se face cafeaua în fiecare zi. Regret că s-au pierdut jurnalele tatei, foarte minuţioase, cu tot ce s-a întâmplat în anii tulburi ’40-’50. Caietele sunt pierdute sau rătăcite prin familie. Nişte icoane de o valoare inestimabilă au dispărut şi ele. Vorbiţi în carte despre mirosul de sânziene de pe dealurile de la Neamţ, care v-a urmărit continuu şi dureros, în cotidianul vieţii franceze. De ce v-aţi scris amintirile în limba franceză ? E limba exilului meu. Dar ce am trăit s-a imprimat adânc în două limbi. Franţa mi-a furat România. Mi-a smuls nişte rădăcini care s-au rupt, pe urmă s-au refăcut. Noi suntem aici pe o insulă-exil care se numeşte Teatrul de l’Orme. Exilul fură ceva din tine şi-ţi dă altceva. E o cicatrice deschisă.

(www.adevarul.ro)

Leave a Response

Politică comentarii: Site-ul acesta a fost creat pentru a susține și a încuraja dezbaterea și schimbul de opinii și argumente. Încurajăm și apreciem opinii contrare celor exprimate în articolele publicate pe acest site, însă atâta timp cât afirmațiile se fac pe un ton respectuos, mai ales când sunt adresate autorului sau unui alt comentator.