close
Repere

Akedia sau „demonul amiezii”

Patericul egiptean se deschide cu următoarea întâmplare. Fiind cuprins odată de akedie și „de o mare de gânduri” avva Antonie cel Mare a început să I se roage lui Dumnezeu: „Doamne, vreau să mă mântuiesc, și nu mă lasă gândurile. Ce voi face în necazul meu? Cum mă voi mântui?” Ieșind afară din chilie, a văzut pe cineva care semăna cu el însuși. Acesta ședea o vreme și lucra, apoi se ridica de la lucru și începea să se roage. Apoi iarăși se așeza să împletească funia de smicele (ramuri de finic), apoi iarăși se ridica pentru rugăciune. Îngerul Domnului, trimis „spre îndreptare și încredințare”, îl învăță pe Sfântul Antonie: „Fă așa și te vei mântui”. Auzind cuvântul acesta, sufletul său a fost cuprins de multă bucurie și îndrăzneală. (Patericul egiptean- Ce cuprinde cuvinte folositoare ale sfinților bătrâni, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2014, p. 9)

Akedia sau „plictiseala lâncezitoare” (Lucien Regnault) este sora geamănă a întristării (lype). Deși este o patimă care îi muncește îndeobște pe monahi (în special pe anahoreți), într-o măsură mai mică, ea se manifestă în orice suflet aflat pe prima treaptă a vieții duhovnicești. Fiecare dintre noi a simțit cât de anevoios este să rămâi statornic, perseverent în cele duhovnicești, să ai continuitate, să nu aluneci în delăsare și împietrire a inimii (adică în nepăsarea care alungă râvna și frica lui Dumnezeu).

Rândurile de mai jos ar trebui să ne suscite cel puţin un interes de ordin cultural, psihologic, plictisul în variantă evagriană nefiind cu nimic mai prejos – stilistic vorbind – de spleen-ul baudelairian sau de urâtul existenţial (le cafard) cioranian.

Akedia – „cel mai apăsător dintre toți demonii”

 Evagrie Ponticul vorbește amănunțit despre patima akediei, semn că o cunoscuse îndeaproape: Demonul plictiselii (akedia) care se numește și demonul amiezii (Ps 90,6) e cel mai apăsător dintre toți demonii; îl atacă pe monah pe la ceasul al patrulea și dă ocol sufletului până la ceasul al optulea.

Mai întâi face ca soarele să se vadă greu de urnit pe cer sau chiar nemișcat, ca și cum ziua ar fi de cincizeci de ceasuri. Apoi îl silește să privească necontenit la ferestre și să sară afară din chilie să vadă cât mai e până la ceasul al nouălea și să privească în jur, încoace și încolo, dacă nu e cumva pe aproape vreunul din frați.

Îi mai insuflă şi ură faţă de locul său şi de însăşi viaţa sa şi faţă de lucrul mâinilor, şi gândul că iubirea a pierit la fraţi şi nu mai e cine să-l mângâie. Iar dacă în acele zile ar fi cineva care l-a întristat pe monah, demonul acesta adaugă la sporirea urii lui şi acest lucru; îl duce şi la dorinţa altor locuri în care să poată găsi mai uşor cele trebuincioase şi în care să poată practica un meşteşug mai uşor şi prosper, adăugând că faptul de a bine-plăcea Domnului nu ţine de loc, fiindcă s-a zis doar că Divinul trebuie să primească închinare pretutindeni.

De acestea leagă şi amintirea celor apropiaţi lui şi a vieţii de altădată, îi zugrăveşte o viaţă îndelungată, punându-i înaintea ochilor ponoasele ascezei, şi pune în mişcare toată artileria ca, părăsindu-şi chilia, monahul să fugă din arenă.

Acestui demon nu-i urmează de îndată un alt demon, ci după luptă urmează pentru suflet o stare paşnică şi o bucurie de nespus. [Avva Evagrie Ponticul – Monahul sau Făptuitorul (Praktikos)- o sută de capitole despre viața duhovnicească, Editura Deisis, 2016, pp. 94-95]

În cunoscuta lucrare dedicată vieții cotidiene a Părinților care au trăit în secolul IV, în deșertul Egiptului, Lucien Regnault scrie „N-am mai sfârși citând Părinții care recomandă rămânerea în chilie: Arsenie, Hierax, Macarie, Isidor, Moise, Pafnutie, Ruf, Sarmata, Serapion, Sisoe, fără a-i mai socoti pe cei anonimi”. (Lucien Regnault – Viața cotidiană a Părinților deșertului în Egiptul secolului IV, Editura Deisis, 2013, p. 111) Într-o zi un frate i s-a plâns Avvei Arsenie: „Mă necăjesc gândurile zicându-mi: Nu poți să postești, nici să lucrezi, deci măcar cercetează pe cei bolnavi; căci și acest lucru este dragoste. Cunoscând „semănăturile dracilor”, bătrânul l-a sfătuit: „Mergi, mănâncă, bea, dormi și nu lucra; numai de la chilie nu te depărta”. I-a dat acest sfat „fiindcă știa că răbdarea în chilie îl aduce pe monah la rânduiala lui”. (Patericul egipteaned. cit., p. 19)

 

În altă operă a lui Evagrie Ponticul – De (diversis malignis) cogitationibus– , descrierea demonului plictiselii are, aproape, forma unui poem în vers alb:

„Ochiul celui căzut pradă plictiselii, fixează necontenit ferestrele

şi gândirea sa îşi imaginează vizitatorii;

scârţâie uşa, şi sare;

aude un glas, şi se apleacă pe fereastră

şi nu pleacă de acolo până nu se aşază toropit.

Când cel căzut pradă plictiselii citeşte,

Cască mult şi se lasă uşor dus spre somn;

Se freacă la ochi şi-şi întinde mâinile şi,

dezlipindu-şi ochii din carte, îi fixează pe perete.

Întorcându-i iarăşi, citeşte puţin şi,

frunzărind-o, caută curios sfârşitul;

numără paginile şi socoteşte caietele (manuscrisului),

critică literele şi podoaba;

închizând-o, pune cartea sub cap

şi cade într-un somn nu foarte adânc,

căci foamea îi trezeşte sufletul şi îi stârneşte grijile.” (idem, pp. 96-97)

S-a spus despre patima akediei că le conține, într-o anumită măsură, pe toate celelalte: sufletul contaminat de ea este muncit de plictis și dezgust pentru orice lucrare duhovnicească, în el instalându-se convingerea că toate acestea sunt lipsite de rost; imaginația îi arată în culori vii, atractive, fie episoade din viața sa apusă, fie îi trezește speranța deșartă că părăsindu-și locul în care luptă cu propriile patimi (arena duhovnicească) va găsi un alt tărâm unde toate se vor desfășura mult mai lesnicios; grijile și temerile proiectate în viitor asaltează și ele bietul suflet, subminând credința și nădejdea în ajutorul dumnezeiesc. Curiozitatea, însoțită de dorința de a primi vizitatori purtători de vești lumești, își face și ea simțită prezența. Starea extrem de apăsătoare adusă de demonul akediei- scrie Evagrie- poate împinge sufletul înrobit de ea la deznădejde și chiar la sinucidere.

Constatând ponderea mare pe care o are descrierea acestei patimi în tabloul clinic evagrian al celor opt gânduri ale răutăţii, unii comentatori – ca Gabriel Bunge – o explică prin complexitatea ei mirabilă: este o patimă care afectează partea iraţională a sufletului, fiind o îmbinare între cele două facultăţi – irascibilitatea şi dorinţa -, „prima dezlănţuindu-se asupra a tot ceea ce îi este la îndemână, a doua consumându-se pentru ceea ce nu este” (G. Bunge). Structura complexă a patimii plictisului determină simptomatologia ei contradictorie: dezinteres şi indiferenţă faţă de toate, însoţite, concomitent, de agitaţie şi activism dezlănţuit (idem, p. 95)

Acelaşi comentator consideră că în prezent patima akediei este cunoscută în plan psihologic (şi în domeniul ştiinţei moderne al cărui obiect de studiu îl constituie psihicul), ca celebra „criză a vârstei de mijloc”, mid-life crisis.

Merită să reţinem concluzia formulată de Evagrie, fiindcă în ea stă ascuns un dram de nădejde, dar şi o promisiune: „după luptă urmează pentru suflet o stare paşnică şi o bucurie de nespus”. Starea de pace se referă aici la scopul ascezei creştine – despătimirea (apatheia), în vreme ce bucuria de necuprins în cuvinte este rodul rugăciunii contemplative (lipsită de imagini şi de cuvinte).

„Trândăvia și lenevia risipesc întreagă bogăția virtuților”

Sfântul Ioan Sinaitul situează pe treapta a-13-a a Scării dumnezeiescului urcușpatima trândăviei. Aceasta este zugrăvită un pic diferit față de cum am întrezărit-o din scrierile lui Evagrie: „Trândăvia este lenevire a sufletului și moleșeală a minții, întrelăsare a nevoinței (ascetismului), aversiune pentru votul făcut, clevetitoare a lui Dumnezeu ca și când El ar fi nemilostiv și neiubitor de oameni, lenevire întru cântarea psalmilor, neputință în rugăciune dar tărie de fier în slujire, hărnicie întru lucrul mâinilor, iscusință întru ascultare.” (Ioan Scărarul – Scara Raiului, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 2017, p. 212). Ea este produsă de o altă patimă des întâlnită – limbuția.

Dacă Evagrie Ponticul credea că akedia conține în sine, într-un anumit fel, toate celelalte patimi, Sfântul Ioan Scărarul susține că trândăvia „este moartea tuturor virtuților monahului”, iar „trândăvia și lenevia (…) risipesc întreagă bogăția virtuților”.

Și el afirmă că momentul zilei în care acest demon își face îndeobște simțită prezența este amiaza: „Doctorul își vizitează bolnavii dimineața, iar trândăvia pe cei ce se nevoiesc în amiaza mare”. (ibid.)

Sfântul Ioan Sinaitul susține că la originea patimii akediei pot sta cauze numeroase: „fie nesimțirea sufletului, fie uitarea de bunurile cerești, iar alteori excesul de osteneli”.

Dacă vom analiza cu atenție înfățișările diverse pe care le ia, vom constata că, în esență, demonul akediei provoacă o abatere a atenției de la lucrarea lăuntrică (rugăciunea, trezvia) spre exterioritate, insinuându-i nevoitorului pentru Hristos gândul înșelător că evlavia exterioară este mai importantă și mai lesne de înfăptuit decât prima (la fel, îl abate pe creștin de la faptele care izvorăsc din iubirea de Dumnezeu spre acelea care exprimă o părută dragoste pentru aproapele): „Trândăvia îndeamnă pe oameni să fie primitori de străini și roagă (pe toți) să facă milostenie lucrând lucrul mâinilor. Ea îndeamnă cu sârguință a cerceta pe cei bolnavi, reamintind cuvintele celui ce a zis: Bolnav am fost și ați venit la mine (Matei 25,36). Ea ne roagă să vizităm pe cei deznădăjduiți și bicisnici, și ne îndeamnă a mângîia pe cei slăbănogi sufletește, tocmai ea, care este atât de bicisnică” (ibid.).

Demonul akediei speculează, deopotrivă, grijile lumești: „Stând la rugăciune, ne aduce aminte despre unele lucruri necesare (afaceri urgente) și astfel se folosește de toată ingeniozitatea spre a ne trage de aici cu căpăstrul unui pretext binecuvântat.” (ibid.)

În plus, duhul akediei aduce asupra creștinului numeroase ispite trupești, menite să îi zădărnicească orice lucrare duhovnicească (postul, rugăciunea): „Trei ceasuri înainte de culcare, demonul trândăviei ne produce tremurături și dureri de cap, febră și crampe la stomac; iar punându-se masa, ne face să sărim din așternut; sosind vremea rugăciunii, iarăși ne îngreuiază trupul. Stând noi la rugăciune, ne cufundă în somn și, prin căscături la vreme nepotrivită, ne împiedică să pronunțăm stihurile în întregime (text gr.: ne răpește stihurile din gură).” (idem, p. 213)

Leacuri duhovniceşti împotriva patimii akediei

Evagrie ne recomandă să plângem înaintea lui Dumnezeu, deşertând înaintea Sa întreaga noastră stare de neputinţă, punându-ne nădejdea doar în ajutorul venit de sus: „Când cădem pradă demonului plictiselii, atunci, împărţindu-ne cu lacrimi sufletul în două, pe una să o facem mângâietoare şi pe cealaltă mângâiată, semănând în noi nădejdi bune şi rostind cuvintele lui David: Pentru ce eşti mâhnit, suflete al meu, şi pentru ce mă tulburi? Nădăjduieşte în Dumnezeu că-l voi lăuda pe El; mântuirea feţei mele este Dumnezeul meu (Ps 41,6). În altă parte, Evagrie scrie: „Grea este întristarea şi irezistibilă plictiseala, dar lacrimile către Dumnezeu sunt mai tari decât amândouă.” (Avva Evagrie Ponticul – Monahul sau Făptuitorul (Praktikos), ed.cit., pp. 137-138) El relevă valoarea pe care o au decizia de a rămâne perseverent în lucrarea duhovnicească, trezvia și frica de Dumnezeu, precum și drepta măsură și rugăciunea săvârșită cu atenție: „Plictiseala o tămăduiește perseverența și faptul de a face toate cu luare-aminte și frică de Dumnezeu. Rânduiește-ți o măsură în orice lucru și nu te abate înainte de a-l săvârși. Roagă-te cu înțelegere și încordat, și duhul plictiselii va fugi de la tine”. (idem, p. 140)

Potrivit Sfântului Ioan Scărarul, ascultarea de un povățuitor duhovnicesc ne ferește de căderea în capcanele pe care ni le întinde în calea mântuirii duhul akediei: „Bărbatul care este supus unui părinte duhovnicesc nu cunoaște trândăvia, căci prin cele sensibile își chivernisește realitățile spirituale”. (Ioan Scărarul, op.cit., p. 212) De asemenea, patima akediei poate fi războită prin rugăciune (psalmodiere), rucodelienădăjduirea în dobândirea bunătăților veșnice, îndeletnicirea cu cugetarea la moarte. Ajuns la judecată, demonul akediei e nevoit să se destăinuie: „Dușmanii mei de care sunt legat acum (sunt): cântarea de psalmi împreună cu lucrul mâinilor. Potrivnicul meu e gândul morții. Cea care mă ucide însă e rugăciunea și nădejdea puternică în bunătățile ce vor să fie”. Cine a biruit akedia „a devenit iscusit întru tot lucrul bun”. (idem, pp. 213-214).

Ciprian Voicilă

Tags : Monahul sau FăptuitorulPatericul egiptean

Leave a Response

Politică comentarii: Site-ul acesta a fost creat pentru a susține și a încuraja dezbaterea și schimbul de opinii și argumente. Încurajăm și apreciem opinii contrare celor exprimate în articolele publicate pe acest site, însă atâta timp cât afirmațiile se fac pe un ton respectuos, mai ales când sunt adresate autorului sau unui alt comentator.