close
Film

Anghel Damian: „Birocratizarea a dus lumea teatrală într-o comă”

În stagiunea curentă, îl puteți vedea în spectacole ca „After Hours” (TNB), „Două liniuțe” (Teatrul Metropolis), „Emancipare”, „Tartuffe” și „Shylock” (Teatrul de Comedie). A câștigat mai multe premii, inclusiv pentru roluri din scurtmetraje, a debutat în lungmetraj cu „Roxanne”, a jucat în serialul „Îngeri pierduți”. Recent, l-ați văzut în filmul „Perfect sănătos”, în regia Ancăi Daman, în rolul principal. În decembrie 2015, a devenit consilier pentru teatru al ministrului Culturii Vlad Alexandrescu, începând astfel o aventură despre care am vorbit în dialogul nostru, trecând în revistă câteva „răni” din corpul bolnav care este teatrul de la noi, dar și câteva posibile „scheme de tratament”, despre cum l-a schimbat scurta, dar intensa lui experiență biocratică pe artistul care vrea să fie, despre resurse, autorevizuire și posibile începuturi.

Se dă un foarte tânăr actor care face teatru, film, film de televiziune. La un moment dat, este numit consilier de un ministru tehnocrat și e ușor de închipuit că are parte de o experiență dură.În ce punct te-au dus toate astea acum?

Acum sunt în punctul în care caut. Bineînțeles că, având toate experiențele astea prin care am putut să observ fenomenul din toate unghiurile, atât din interior, cât și din exterior, pendulând între multiple ipostaze, încerc să-mi dau seama ce e de făcut. Mărturisesc că, privind în ansamblu fenomenul teatrul românesc, am o dezamăgire, ca un nod în gât. Iar motivele sunt multiple. Mi se pare că birocratizarea a dus lumea teatrală într-o comă susținută de aparate. Sigur, dacă privești la rece, pot să spui că lucrurile merg bine, actorii joacă, sunt destule spectacole… Dar eu am impresia că din toată agitația asta lipsește arta, că lipsește motivul pentru care se face artă, că totul devine foarte asemănător cu niște uzine care trebuie să producă rulmenți de anumite dimensiuni și au un plan anual, cu doi rulmenți mari și doi mai mici de produs, iar lumea nu-și mai pune probleme de creație. În breasla teatrală există câteva clustere, câteva grupuri care încă își mai pun probleme de creație, dar în general preocuparea principală s-a îndepărtat foarte mult de scopul artei.

Asta pentru că artistul e sufocat în proiecte, adică dosare, documente și formulare?

Cumva, el e luat pe sus de o viziune birocratică și viziunea nu mai e una artistică. Asta se vede până și în felul în care se gândesc repertoriile într-un teatru, fie el din București sau din provincie, deși în provincie e mai simplu, pentru că acolo repetițiile încă mai au gust de repetiții și, fiindcă e o lume mai închisă, în unele locuri trupa încă e trupă. Dar la București viziunea a devenit una birocratică. Plan minimal, grad de ocupare a sălii etc. – întrebări care au înlocuit întrebările cu caracter artistic. Atunci, când tu ești preocupat în primul rând de unde faci spectacolul și câte locuri sunt în sală, în loc să-ți pui problema spectacolului în sine și a ceea ce vrei să cauți, deja ești extrem de departe și, din păcate, e un departe care, odată ce ai luat-o pe panta birocratică, face aproape imposibilă revenirea. E foarte greu să te descotorosești de ea, pentru că ea a devenit deja o a doua natură.

Eu am impresia că din toată agitația asta lipsește arta, că lipsește motivul pentru care se face artă, că totul devine foarte asemănător cu niște uzine care trebuie să producă rulmenți de anumite dimensiuni și au un plan anual, cu doi rulmenți mari și doi mai mici de produs, iar lumea nu-și mai pune probleme de creație.

Suntem sub logica economică înainte de orice?

Nici măcar. Nu, problema e departe de a fi în cheie economică. Dacă stăm să analizăm la rece, niciun teatru instituționalizat nu scoate profit și nici măcar nu produce din vânzarea de bilete sau din alte venituri măcar 30-40% din bugetul anual. Majoritatea teatrelor din București au 80-90% din bugetul anual asigurat și logica ar trebui să fie departe de una economică. Până la urmă, noi ne apropiem mai mult de modelul francez, unde cultura este o responsabilitate a statului și, atunci, suntem departe de modelul american. Există, să zicem, câteva entități independente care funcționează după un criteriu economic, dar atât. La stat, criteriul economic este un fals criteriu economic, deși în general managerii sunt judecați după acest fals criteriu economic. Experiența mea de la minister m-a făcut să fiu destul de aproape de unele evaluări anuale sau de la final de mandat și am văzut că elementele care contează în judecarea valorii unui mandat sunt, de fapt, niște criterii mai degrabă împotriva artei – cum am spus, grad de ocupare a sălii, venituri proprii etc. Contează, de exemplu, dacă un manager a atras venituri proprii (în afară de bilete). Un manager de teatru poate să închirieze contra cost o sală de câteva locuri unui brand de cosmetice care vine și ține o conferință. Asta aduce „venituri proprii”. Iar respectivul director e punctat în plus, lucru care pe mine mă face să cred că ne îndepărtăm foarte mult… Nu vreau să vorbesc pompos, dar există o oarecare sacralitate pe care teatrul o presupune și chiar s-o îmbrăcăm așa, în conferințe de duzină, care arată „performanța” unui manager, mi se pare ridicol.

Imagine din filmul „Perfect sănătos”

E nevoie de curățenie, o știm de ani. De unde să înceapă ea?

În primul rând, trebuie despărțite apele. Noi ne amăgim de ani că avem teatre de repertoriu, când de fapt nu avem. Un teatru de repertoriu presupune o trupă și o viziune făcută pentru ea, pe un număr îndelungat de ani. Mai presupune că acea trupă este, cumva, legată de acel teatru și are obligația contractuală și morală de a funcționa în cadrul lui, iar teatrul trebuie să ofere în schimb această viziune. Tu, actor, vei primi roluri, într-un sistem de rotație, trupa se echilibrează. Cele câteva modele autentice de trupă de la noi sunt trupe în adevăratul sens al cuvântului. Dar adevărul e că în teatrele de stat sunt actori angajați care mai colaborează cu alte încă nu știu câte teatre și asta, nu din „vina” lor, câtă vreme nu-și găsesc o mulțumire din punct de vedere artistic în teatrul în care funcționează. Sunt convins că, dacă ar ști exact care ar trebuie să fie parcursul lor artistic în următorii cinci ani, foarte mulți actori ar face pariul și efortul de a rămâne împreună într-o formă de trupă, care presupune o creștere, o dezvoltare artistică împreună, ceea ce înseamnă o concentrare mai mare asupra creației. Așa, lucrurile ar putea funcționa mai bine decât cu 50 de actori angajați pe care îi leagă un sindicat și atât, nicidecum o mentalitate de trupă. Atunci, se pune întrebarea: Este acest sistem de repertoriu funcțional? Eu aș merge mai degrabă pe extreme. Una ar fi trupă funcțională, dar cu reguli stricte, cu accent pe rigurozitate, cu convingerea că trupa e trupă, iar tu, actor, faci efortul de a rămâne în ea, dar și teatrul face efortul de a-ți asigura o creștere artistică. Cealaltă extremă ar fi liberalizarea completă a teatrelor, care să devină teatre de proiect, cum e Metropolis, unde funcționează cel puțin trei trupe, fiecare având în fiecare an cel puțin una-două premiere, un parcurs, o creștere și public, chiar și succes de critică și premii. E o formă de teatru acoperit, pentru că aceste trupe au, de fapt, liniștea pentru creație, funcționează în armonie, fiindcă se formează doar pe baza unul mutual agreement. E clar că acești oameni au gând comun, scop comun, intenții comune și asta se vede pe scenă. Am fost recent la un spectacol în direcția de scenă a lui Victor Ioan Frunză și, da, primul lucrul pe care-l vezi e trupa. N-ai cum să nu-ți scoți pălăria în fața acestei trupe, care e perfect omogenă, unită de dorința de a face acest lucru împreună. În zona independentă, funcționarea „pe proiect” nu e posibilă pentru că acolo sunt mijloace nule. Etapa „4 actori, 1 scaun și 1 masă” e necesară, e frumoasă, dar, la un moment dat, unii artiști nu pot să rămână la nivelul ăsta. Cât de creativ poți să fii, când ești atât de constrâns? Arta costă dintotdeauna. Eu nu cred că teatrul din România e prost subvenționat. Studiind bugetele din mai multe teatre, mi s-a părut că n-avem deloc de ce să ne plângem. Ba chiar am impresia că, dacă opinia publică ar afla dedesubturile acestor finanțări, dacă ar vedea cât costă ce se produce, s-ar putea crea o disensiune cu publicul, s-ar putea să nu se reflecte finanțarea, care mi se pare la un nivel mai mult decât decent pentru România. Posibilități există, problema este în plan uman, problema e o mentalitate.

Eu nu cred că teatrul din România e prost subvenționat. Studiind bugetele din mai multe teatre, mi s-a părut că n-avem deloc de ce să ne plângem. Ba chiar am impresia că, dacă opinia publică ar afla dedesubturile acestor finanțări, dacă ar vedea cât costă ce se produce, s-ar putea crea o disensiune cu publicul, s-ar putea să nu se reflecte finanțarea, care mi se pare la un nivel mai mult decât decent pentru România. Posibilități există, problema este în plan uman, problema e o mentalitate.

Ce e cel mai rău, adică?

La noi, teatrul și filmul nu sunt „industrii creative”. Breasla e o mică grupare. E suficient s-o iei de la nivel micro: artiști mari nu văd spectacole ale altor artiști mari, ceea ce mie mi se pare impardonabil, actori dintr-o anumită trupă nu vă spectacole ale actorilor din alte trupe, directori de teatre nu prea văd spectacole din alte teatre (unii nu prea le văd nici pe cele din teatrul lor). Atunci, evident, comunicarea e viciată pe toate planurile. Și pun iarăși un deget pe o mică rană din cele multe pe care le are acest corp care abia mai respiră: și spiritul critic este, din păcate, ușor îngropat. Foarte rar găsești un tip de critică care să se situeze obiectiv la fenomen, la demersul inițial al artistului și la cât a reușit el să-l transpună scenic. Rolul unui critic nu este doar de a scrie cronici, ci de a susține fenomenul pe toate planurile. Aș vrea să văd un critic care stă la repetiții de la momentul lectură la momentul premieră și asistă, intervine, ghidează poate, mai ales când vorbim de texte clasice, de anumite curente etc., unde e nevoie de o înțelegere aprofundată. Din păcate, așa cum sunt așezate acum cărțile, critica e subjugată cumva de fenomen. Criticii depind de festivaluri, care sunt organizate de numite teatre. Tu, critic, cu venituri modeste, ai de făcut o selecție pentru festivalul X, organizat de teatrul Y. „Întâmplarea” face că tu nu scrii „urât” de teatrul Y, pentru că, într-un fel pervers, el ți-a devenit aproape „patron”. Este un fenomen pe care nu poți să-l ignori. În unele cazuri, poți să știi dinainte cine ce va scrie despre anumite spectacole. Lucrurile sunt foarte previzibile, în funcție de orientări politice, relații financiare și altele.

Imagine din spectacol „Peretele”

Dar știi să fi sprijinit Ministerul Culturii în vreun fel, câtă vreme ai fost consilier în domeniu, vreun proiect ce vizează formarea, să-i spuneam așa, de critici de teatru?

Din păcate, Ministerul Culturii este o poveste care va trebui povestită odată cap-coadă. Este, totuși, fascinant ce iluzie e acest minister. Dar acolo pârghiile sunt extrem de modeste, iar lucrurile sunt așezate într-o asemenea rutină, încât fiecare încercare de a le scoate de pe șină poate produce cutremure fatale pentru cei care încearcă să desțelenească puțin zona. Iar în spatele unui minister lucrurile sunt așezate după niște situații străvechi, care nu țin de o funcție sau alta, ci de felul în care s-au așezat lucrurile după anii 1990. Și atunci, îți dai seama că fenomenul teatral a luat-o într-o direcție și, din păcate, nu mai poate fi oprit din mersul înainte, cu ochelari de cal și fără scop. Dacă o luăm și faptic, și dacă ești ministru, pârghiile sunt mici, pentru că nu ai rol de legiferare și poți să propui în vacanța parlamentară modificări punctuale sau să faci un proiect pe care să-l depui în Parlament. Până la urmă, tot de o voință politică ține. Iar politicul, de cele mai multe ori, nu susține absolut deloc fenomenul. Dacă mergi să explici cuiva importannt, îi pierzi atenția în două minute… Teatrul are încă o imagine idealizată și lumea nu prea înțelege mecanismele și birocrația din spate. Apoi, în unele situații, dacă ai vrea să schimbi ceva, ar trebui s-o iei de la Codul Muncii, Codul Fiscal, prevederi ANAF etc. și atunci îți depășești cu mult puterea și atribuțiile. E foarte complicat, de exemplu, să se înțeleagă că o angajare pe viață într-un teatru nu e benefică. Dar lumea încă se raportează la o epocă care n-ar trebui să mai existe: terminai facultatea, primeai un post pe viață, salariu, casă etc. Or, până la urmă, dacă tot urmărim noi cu atâta vehemență modelele occidentale, pe care le înțelegem foarte puțin, dacă studiem mai multe, ne dăm seama că trăim într-o epocă în care artistul este de cele mai multe ori freelancer și nu e contractat pe viață niciodată. Cum multă vreme angajarea pe viață într-un teatru a fost ceva firesc, e foarte greu să le explici acum oamenilor că nu e, au impresia că li se ia un drept. Dar, până la urmă, partea terifiantă e că, din punct de vedere birocratic ne raportăm în continuare la acele epoci, dar, din punct de vedere artistic suntem, poate, mai rău ca atunci, pentru că în acest pseudocapitalism pe care-l trăim e o confuzie generală și, revenind la povestea cu actorul într-o trupă de repertoriu, ne dăm seama că povestea asta nu mai e posibilă… Tu ești angajat la teatru, dar ai colaborări: un film, o reclamă etc. Țin minte că, fiind la minister, am făcut la un moment dat o modificare în legea teatrelor: actorul angajat care are o colaborare să ceară permisiunea în scris doar managerului, nu consiliului de administrație, un organism care se întrunea o dată la câteva luni și era complicat să aștepți nu știu câte semnături. Ei bine, în momentul acela a fost un fel de revoluție populară, în primul rând pentru că actorii nu erau conștienți că ei trebuie să facă această cerere, pentru că 90% dintre actorii care colaborau cu alte teatre nu aveau de fapt permisiunea teatrului la care erau angajați, ceea ce le putea fi imputat chiar de către Curtea de Conturi. Au fost cazuri – e drept, rare – în care actorii au fost nevoiți să dea banii înapoi pe colaborări pentru care nu aveau permisiune și ei nu știau că sunt în situația de ilegalitate. Ei bine, ei s-au simțit lezați în dreptul de a munci, ceea ce e aberant când ai un contract de muncă cu un angajator care are dreptul să-ți ceară să anunți când nu vei fi acolo și să-i soliciți acordul. Am avut discuții aproape halucinante cu colegi actori, chiar cu prieteni, care nu înțelegeau de ce să-i ceară permisiunea directorului de teatru ca să joace în alt teatru, care nu citiseră clauza din propriul contract de muncă. Atunci, te întrebi, cum să nu fim departe de teatrul de repertoriu și de spiritul de trupă?

Cum multă vreme angajarea pe viață într-un teatru a fost ceva firesc, e foarte greu să le explici acum oamenilor că nu e, au impresia că li se ia un drept. Dar, până la urmă, partea terifiantă e că, din punct de vedere birocratic ne raportăm în continuare la acele epoci, dar, din punct de vedere artistic suntem, poate, mai rău ca atunci, pentru că în acest pseudocapitalism pe care-l trăim e o confuzie generală.

E o experiență care te-a făcut, evident, pesimist?

Da. Ministerul Culturii e atribuit pe criterii politice și oamenii numiți miniștri nu au neapărat, de cele mai multe ori, tangențe cu mediul cultural. Ar fi nevoie de o voință politică absolută pentru a face niște modificări, modificări care la început ar fi dureroase, dar s-ar dovedi apoi sistemice și ar presupune a consolida bazele acum pentru următorii 25-30 de ani. Or, voință politică nu văd să existe în sensul acesta, pentru că mediul artistic e un mediu destul de gălăgios și, în momentul în care s-ar întâmpla ceva de genul acesta, lucrurile ar fi foarte ușor de răsturnat. Ar fi o gălăgie susținută de anumiți artiști. Artiștii nu vor găsi un consens. De exemplu, pusă astăzi, banala întrebare „Este necesar să fii angajat într-un teatru?” va naște răspunsuri halucinante de la oameni de la care nu te aștepți. Vei rămâne șocat să vezi cât de tare se despart apele în momentul acela. Șocant e de fapt că breasla, fiind o minoritate, nu înțelege că e o minoritate, iar singura șansă a unei minorități e să fie unită, unită în ciuda diferențelor de viziune. Iar diferențele de viziune artistică, oricum, n-ar trebui traduse la un nivel personal. Breasla cinematografică, când s-a propus schimbarea legii cinematografiei, a făcut celebrul război între garda veche și garda nouă. Ministrul Culturii din Franța, cu care din întâmplare am avut niște întâlniri, ne-a povestit că a avut aceeași problemă în Franța cu trei ani în urmă și că artiștii, când au fost nevoiți să apere interesele breslei, au fost toți braț la braț și au mers mai departe cu o inițiativă care părea imposibil de trecut, fiind în interesul lor, dar împotriva intereselor Internet Service Providers, care trebuia să cedeze 1% din venituri fondului cinematografic din Franța. Și, capitalizând pe aura artistului și mergând braț la braț au reușit, deși Internet Service Providers sunt extrem de bogați și influenți politic. La noi, n-a fost posibil, deși era o inițiativă care, privită obiectiv, le servea tuturor, ba aș zice că era chiar prea protecționistă pentru mediu. Ei bine, cineaștii de la noi și-au anulat propriul interes ca să se omoare într-o luptă meschină. Da, trăiesc o decepție, o decepție care mă confuzează. N-am fost niciodată un idealist, vin dintr-o familie cu legături cu mediul artistic și știam că lucrurile nu sunt deloc atât de frumoase pe cât par din afară, dar niciodată nu m-am așteptat la o asemenea lipsă de solidaritate. Și, de fapt, cred că degeaba gândim și regândim sisteme, formule, forme, modalități de a face, pentru că problema se pune undeva mult mai adânc, undeva la nivel profund uman. Am impresia că ne-am îndepărtat de la omenesc, că am devenit extrem de meschini, de negeneroși și de intoleranți. Vedem ideologii de suprafață, care nu se regăsesc în felul în care oamenii ăștia trăiesc. E dureros să vezi cât de singur ești, de fapt, în povestea asta, lucru pe care nu-l anticipam. Nu m-am așteptat niciodată să fie o horă frumoasă, dar m-am așteptat să mă pot raporta la un grup.

Ai pierdut prieteni din cauza funcției de la minister?

Da, am pierdut. Mi-am pierdut cu totul și ultima fărâmă de inocență. Dar am și câștigat prieteni și relații frumoase. N-o iau ca pe o experiență absolut negativă, ci ca pe o experiență absolut necesară, care într-adevăr mi-a demonstrat fără echivoc că înainte nu e bine și că trebuie să mă reașez eu cu mine la un nou „T zero”, de unde să încerc să construiesc ceva care să aibă o valoare pentru mine în condițiile astea. Acum am imaginea de ansamblu și știu care sunt condițiile. Încerc să refac lista de priorități. Acum, e foarte greu să reașez lucrurile. Cumva, spre norocul meu, începutul meu fusese destul de interesant și de productiv sub anumite aspecte. Sunt nevoit să șterg totul cu buretele. Am impresia că am construit un castel de nisip care s-a dărâmat nu pentru că a fost un fenomen meteorologic extraordinar, ci pentru că eu n-am crezut că lucrez cu nisip, ci am crezut că lucrez cu ciment. Mi-am dat seama prea târziu că e un nisip, că se dărâmă pur și simplu la cea mai mică adiere de vânt și că, dacă vei încerca să-l refaci, se va dărâma. Acum încerc să-mi pun alte întrebări, întrebările care să mă ducă mai departe și să mă spele de acest sentiment de inutilitate.

Am impresia că am construit un castel de nisip care s-a dărâmat nu pentru că a fost un fenomen meteorologic extraordinar, ci pentru că eu n-am crezut că lucrez cu nisip, ci am crezut că lucrez cu ciment. Mi-am dat seama prea târziu că e un nisip, că se dărâmă pur și simplu la cea mai mică adiere de vânt și că, dacă vei încerca să-l refaci, se va dărâma. Acum încerc să-mi pun alte întrebări, întrebările care să mă ducă mai departe și să mă spele de acest sentiment de inutilitate.

Dar un sentiment care, din fericire, nu ți-a tăiat cheful de actorie.

Nu, nu mi-a tăiat cheful de actorie și mă bucur că am avut experiența asta acum, pentru că m-a găsit într-un punct în care am, totuși, resurse pentru a o lua de la capăt. Sunt, dintr-un punct de vedere, proaspăt și simt că voi ajunge să mă echilibrez la un moment dat. Dar, da, a fost un duș al extremelor, și rece, și cald în același timp. Partea bună e că n-am niciun regret. Profesional, îmi doresc să găsesc oameni care să-și pună același probleme ca mine și împreună cu ei să încercăm să acționăm la nivel micro, să găsim un model care să funcționeze pentru noi, în speranța că va funcționa și pentru alții. Și, dacă înainte de experiența cu ministerul, puteam să numesc foarte clar ce-mi doresc de la parcursul meu profesional, cu anumiți regizori, acum îmi doresc doar întâlniri cu acei oameni care se situează și ei în același punct ca mine, în care e clar că e nevoie să ne așezăm din nou la masă și să ne rescriem.

Acum, după experiența asta, ce apreciezi cel mai mult la un artist?

Puterea de a continua în condițiile date. Dar câteodată e periculos, pentru că nu-mi dau seama cât de mult e, de fapt, ignoranță și cât e conștientizare și putere de a merge mai departe. De foarte multe ori mă gândesc că e ignoranță și atunci lucrurile sunt mai simple și derizorii. Eu acum nu fac critica mediului teatral, ci îmi fac autocritica, pentru că cea mai mare dezamăgire o am în raport cu așteptările mele. Poate că aici am greșit fundamental: m-am autoiluzionat de multe ori și m-am dus cu capul înainte ca berbecul. Vina nici măcar nu poate fi atribuită cuiva, e vorba de o sumă de întâmplări. Vina e a fiecăruia. Cumva, în ultima perioada soarta m-a și pus în niște situații destul de traumatice și cred că s-a întâmplat tocmai ca să-mi fac o resetare definitivă. De multe ori, mă las păcălit ușor, deși instinctul funcționează foarte bine, dar sunt multe atașamente emoționale ori gânduri venite dintr-o anume educație pe care am primit-o, gânduri care mă fac să închid ochii când n-ar fi trebuit. Singura bucurie din ultima vreme, dacă pot spune așa, e că am trăit întâmplări profund traumatice, dar care m-au pus în situația de a mă revizui, de mă regăsi, poate. De fapt, ultima bucurie am trăit-o când am reușit să duc la bun sfârșit un scurtmetraj, produs cu mijloace proprii, scris și regizat de mine. Mi se pare că a ieșit un lucru bun, dus de la cap la coadă din nimic, care nu s-a îndepărtat deloc de la ce și-a propus să fie.

Foto: Arhiva personală Anghel Damian

Tags : anghel damianinterviuriteatru

Leave a Response