close
Extern

Arta modernă a fost o „armă” CIA

utor al unui studiu magistral despre CIA și Războiul Rece cultural, istoricul britanic Frances Stonor Saunders a produs pentru The Independent un raport detaliat despre rolul secret al CIA în promovarea picturii expresionist-abstracte în Statele Unite. CIA a exploatat acest curent artistic pentru a valoriza libertatea și libera întreprindere și răspunzând astfel influenței pe care ideologia comunistă o avea încă asupra multor intelectuali și artiști din occident. Este autoarea volumului  The Cultural Cold War: The CIA and the World of Arts and Letters, în pregătire la Anacronic.


Timp de decenii, în cercurile artistice a circulat ceea ce părea un zvon sau o glumă, dar acum a fost confirmat cu probe. CIA a folosit arta modernă americană drept armă în Războiul Rece – incluzând aici lucrări semnate de artiști ca Jackson Pollock, Robert Motherwell, Willem de Kooning sau Mark Rothko. În maniera unui prinț din Renaștere – numai că acționând în secret –, CIA a sprijinit și promovat pictura expresionismului abstract american în întreaga lume pentru mai bine de 20 de ani.

Legătura pare neverosimilă. În această perioadă a anilor 1950 și 1960, marea majoritate a americanilor antipatiza sau chiar disprețuia arta modernă – președintele Truman a rezumat opinia publică când a afirmat: „Dacă asta e artă, atunci eu sunt un hotentot.” Cât despre artiștii înșiși, mulți dintre ei erau foști comuniști, aproape nefrecventabili în America epocii mccarthyiene, și cu siguranță nu erau genul de oameni care ar primi în mod obișnuit sprijinul guvernului Statelor Unite.

Dar de ce i-a sprijinit CIA? Deoarece în războiul propagandistic cu Uniunea Sovietică, noua mișcare artistică putea fi prezentată ca dovadă a creativității, a libertății intelectuale și a forței culturale a Statelor Unite. Legată în cămașa de forță a ideologiei comuniste, arta sovietică nu-i putea concura.

Existența acestei politici, zvonită și controversată ani de-a rândul, a fost acum confirmată în premieră de foști oficiali ai CIA. Noua artă americană a fost promovată în secret conform unei politici necunoscute artiștilor, denumită „lesa lungă” – aranjamente asemănătoare în anumite privințe cu sprijinul indirect acordat de CIA revistei Encounter, editată de Stephen Spender.

Decizia de a implica arta și cultura în arsenalul american al Războiului Rece a fost luată la scurt timp după ce CIA a fost înființată, în 1947. Îngrijorată din cauza atracției încă exercitate de comunism în rândul artiștilor și al intelectualilor occidentali, noua agenție a organizat o divizie, Inventarul Activelor Propagandistice [Propaganda Assets Inventory], care, în cea mai bună perioadă a sa, avea să influențeze peste 800 de ziare, reviste și agenții media publice. Membrii diviziei glumeau, spunând că funcționează ca un tonomat: când CIA apasă pe buton, poate reda în întreaga lume orice melodie dorește.

Următorul pas a fost făcut în 1950, când, sub conducerea lui Tom Braden, a fost alcătuită Divizia Organizațiilor Internaționale [International Organisations Division – IOD]. Acest birou a subvenționat versiunea animată a Fermei animalelor a lui George Orwell și a sponsorizat artiști americani de jazz, recitaluri de operă și programul de turnee internaționale al Orchestrei Simfonice din Boston. Agenții săi acționau în industria filmului, în edituri și chiar ca redactori de jurnale turistice pentru aclamatele ghiduri Fodor. În același timp, știm asta acum, a promovat mișcarea anarho-avangardistă americană, expresionismul abstract.

La început, încercările de a sprijini noua artă americană au fost mai transparente. În 1947, Departamentul de Stat a organizat și finanțat un turneu internațional de expoziții intitulat „Advancing American Art”, cu scopul de a respinge aluziile sovietice că America ar fi fost un deșert cultural. Însă expoziția a provocat indignare în Statele Unite, determinându-l pe Truman să facă gluma cu hotentoții și pe un congressman supărat să declare: „Eu sunt doar un American prost care plătește taxe pentru asemenea mizerii.” Turneul a trebuit anulat.

Guvernul SUA se afla acum în fața unei dileme. Filistinismul acesta, în amestec cu denunțurile isterice ale lui Joseph McCarthy a tot ce era avangardist sau neortodox, se dovedea a fi profund jenant. Era discreditată ideea potrivit căreia America era o democrație sofisticată și bogată din punct de vedere cultural. Totodată, împiedica guvernul SUA să cimenteze transferul supremației culturale de la Paris către New York, început în anii 1930. Pentru rezolvarea acestei încurcături, a fost implicată CIA.

Amestecul nu e atât de straniu pe cât pare. La acel moment, tânăra agenție, al cărei personal era în principal alcătuit din absolvenți Yale și Harvard, dintre care mulți colecționau artă și scriau în timpul liber, era un refugiu al liberalismului în comparație cu lumea politică dominată de McCarthy sau cu FBI-ul lui J. Edgar Hoover. Dacă exista o instituție potrivită pentru a promova adunătura de leniniști, troțkiști și bețivi care alcătuiau Școala Newyorkeză, atunci aceasta era CIA.

Până acum nu au existat dovezi de primă-mână care să ateste faptul că acest amestec a existat, dar, pentru prima dată, un fost ofițer de caz, Donald Jameson, a rupt tăcerea. Într-adevăr, spune el, agenția a privit expresionismul abstract ca fiind o oportunitate și da, a profitat de ea.

„În ceea ce privește expresionismul abstract, mi-ar plăcea să pot spune că CIA l-a inventat doar pentru a vedea ce se întâmplă în New York și în centrul Soho a doua zi!” glumea acesta. „Dar cred că ce am făcut de fapt a fost să subliniem diferența. S-a dovedit că expresionismul abstract era genul de artă care făcea realismul socialist să pară chiar și mai stilizat, mai rigid și limitat decât era. Iar această relație a fost exploatată în câteva dintre expoziții.

„Într-un fel, viziunea noastră a fost încurajată, deoarece Moscova acelor vremuri era foarte necruțătoare în a condamna orice deviație de la șabloanele sale extrem de rigide. Astfel că oricine putea considera, destul de justificat, că tot ceea ce ei criticau atât de mult și din greu merita susținut într-un fel sau altul.”

Pentru a-și urmări interesul ascuns în avangarda stângistă americană, CIA trebuia să fie sigură că patronajul său nu putea fi descoperit. „Chestiunile de acest fel puteau fi rezolvate doar din două sau trei mutări”, explică dl Jameson, „astfel încât să nu se pună problema nevoii de a-l implica pe Jackson Pollock, spre exemplu, sau de a face ceva care să îi implice pe acești oameni în organizație. Și nici că se putea să fie altfel, deoarece cei mai mulți dintre ei aveau foarte puțin respect pentru guvern în mod special și cu siguranță niciun pic de respect față de CIA. Dacă era nevoie să te folosești de persoane care se considerau, într-un fel sau altul, mai apropiate de Moscova decât de Washington, cu atât mai bine, poate.”

Aceasta era „lesa lungă”. Piesa centrală a campaniei CIA a devenit Congresul pentru Libertate Culturală [Congress for Cultural Freedom], un cerc larg de intelectuali, scriitori, istorici, poeți și artiști, care a fost întemeiat cu fonduri CIA în 1950 și condus de un agent CIA. Era vârful de lance care proteja cultura de atacurile Moscovei și „tovarășii săi călători” din Occident. La apogeu, avea birouri în 35 de țări și mai mult de 2 duzine de publicații periodice, inclusiv Encounter.

În același timp, Congresul pentru Libertate Culturală oferea CIA fațada ideală pentru a-și promova interesul ascuns în expresionismul abstract. Urma să fie sponsorul oficial al turneelor de expoziții; publicațiile sale aveau să devină platforme utile criticilor favorabili noii picturi americane; și nimeni, nici măcar artiștii, nu avea să-și dea seama.

Această structură a organizat mai multe expoziții de expresionism abstract în anii 1950. Una dintre cele mai importante, „Noua Pictură Americană” [The New American Painting] a vizitat fiecare mare oraș european între 1958-59. Printre alte expoziții cu influență se numără „Arta Modernă în Statele Unite” [Modern Art in the United States] (1955) și „Capodopere ale Secolului al Douăzecilea” [Masterpieces of the Twentieth Century] (1952).

Deoarece costa mult să plimbi și să expui expresionismul abstract, în joc au fost invitați milionarii și muzeele. Nelson Rockefeller a fost proeminent între aceștia, mama sa fiind co-fondator al Muzeului de Artă Modernă din New York. În calitate de președinte al instituției pe care o numea „Muzeul lui Mami”, Rockefeller era unul dintre cei mai mari susținători ai expresionismului abstract (pe care îl numea „pictura liberei inițiative”). Muzeul său a fost contractat de către Congresul pentru Libertate Culturală pentru a organiza și administra majoritatea expozițiilor sale importante.

Muzeul avea legături cu CIA și prin alte punți. William Paley, președintele companiei de radiodifuziune CBS și părinte fondator al CIA, se afla în consiliul de administrație al Programului Internațional al muzeului. John Hay Whitney, care a făcut parte din serviciul premergător agenției în timpul războiului, OSS, ocupa funcția de președinte. Iar Tom Braden, primul șef al Diviziei Organizațiilor Internaționale a CIA, a fost secretar-șef al muzeului în 1949.

Acum octogenar, dl Braden locuiește în Woodbridge, Virginia, într-o casă înțesată cu lucrări de expresionism abstract și păzită de niște ciobănești germani uriași. Acesta a explicat scopul IOD.

„Noi am vrut să îi unim pe toți cei care erau scriitori, muzicieni și artiști, pentru a demonstra că Occidentul și Statele Unite erau devotate libertății de expresie și excelenței intelectuale, fără bariere rigide în legătură cu ce trebuie să scrii, ce trebuie să spui sau să faci și cu ce trebuie să pictezi, așa cum se întâmpla în Uniunea Sovietică. Eu cred că a fost cea mai importantă divizie pe care a avut-o agenția și cred că a jucat un rol esențial în Războiul Rece.”

Totodată, acesta a confirmat că divizia sa a acționat în secret deoarece publicul era ostil avangardei: „Era foarte dificil să convingi Congresul să susțină o parte din lucrurile pe care voiam să le facem – să trimitem arta dincolo de granițe, să trimitem simfoniile peste hotare, să publicăm reviste în străinătate. Acesta este unul dintre motivele pentru care totul a trebuit făcut sub acoperire. Trebuia să fie un secret. Pentru a încuraja deschiderea, trebuia să ne ascundem.”

Dacă asta a însemnat ca cineva să joace rolul papei pentru michelangelii contemporani, cu atât mai bine: „E nevoie de un papă sau de cineva cu foarte mulți bani pentru a recunoaște arta și a o susține,” a mai spus dl Braden. „Iar după multe secole, oamenii spun «O, uite! Capela Sixtină, cea mai frumoasă creație din lume!»” E o problemă cu care civilizația se confruntă încă de la primul artist și primul milionar sau papă care l-a susținut. Și totuși, dacă nu ar fi fost multi-milionarii sau papii, nu am fi avut arta.”

Ar mai fi fost expresionismul abstract mișcarea artistică dominantă în anii de după război fără acest patronaj? Răspunsul este, probabil, da. La fel, ar fi greșit să sugerăm că atunci când te uiți la o pictură de expresionism abstract, ești amăgit de către CIA.

Însă priviți unde a ajuns această artă: în holurile de marmură ale băncilor, în aeroporturi, în primării, consilii de administrație și mari galerii. Pentru luptătorii Războiului Rece care le-au promovat, aceste picturi reprezentau un logo, o semnătură a culturii și sistemului lor pe care și-au dorit-o expusă peste tot unde conta. Au reușit.

Operațiune sub acoperire

În 1958, turneul expoziției „The New American Painting”, incluzând lucrări ale lui Pollock, de Kooning, Motherwell și alții, era în desfășurare la Paris. Galeria Tate era dornică să găzduiască următoarea expoziție, dar nu își permitea cheltuiala transportului. Într-un târziu, un milionar și iubitor de artă american, Julius Fleischsmann, a oferit suma necesară și expoziția a fost adusă la Londra.

Totuși, banii furnizați de Fleischmann nu erau ai săi, ci ai CIA. Totul s-a făcut printr-o organizație numită Fundația Farfield, al cărei președinte era Fleischman, însă, departe de a fi mâna caritabilă a unui milionar, fundația era o conductă secretă pentru fonduri CIA.

Așadar, fără știrea galeriei Tate, a publicului sau a artiștilor, expoziția fost transferată la Londra pe cheltuiala plătitorilor de taxe americani pentru a servi subtilelor scopuri propagandistice ale Războiului Rece. Un fost oficial CIA, Tom Braden, descrie cum erau puse la punct conducte ca Fundația Fairfield. „Mergeam la cineva din New York care era o persoană bogată și binecunoscută și îi spuneam: «Vrem să facem o fundație.» Îi povesteam ce vrem să facem și îi solicitam să țină totul secret, iar persoana spunea «Bineînțeles». Apoi tipăream un antet cu numele lui pe el și gata fundația. Era chiar un mecanism destul de simplu.”

Julius Fleischmann era bine plasat pentru un astfel de rol. El se afla în consiliul de administrație al Programului Internațional din cadrul Muzeului de Artă Modernă din New York – ca și alte câteva figuri importante apropiate de CIA.

Traducere de Tudor Cenescu după „The Modern Art was CIA „weapon”

Tags : CIACongress for Cultural FreedomThe Modern Art was CIA „weapon

Leave a Response