close
România Mare 100

Calvarul preoțimii ardelene şi înfăptuirea Marii Uniri

„A fi român în țara ungurească era o crimă în fața cârmuitorilor acestei țări (…) Iar cel ce cuteza să dea glas credinței sale românești fără sfială purta pecetea trădătorului de patrie și era scris cu slove de osândă în catastifele negre ale stăpânirii”, spunea preotul Sebastian Stanca (1878-1947), el însuși subiect al acestei oprimări, în lucrarea „Contribuția preoțimii române din Ardeal la războiul pentru întregirea neamului (1916-1919)”. Un studiu ce descrie, deopotrivă, calvarul îndurat de preoții români transilvăneni pentru înfăptuirea Marii Uniri și faptele pururea vii ale credinței lor naționale.

În 1907, Adolf Huszar, un funcționar al secției politice a Guvernului de la Budapesta, întocmea „Car­tea neagră”, document destinat membrilor Guvernului maghiar, care îi prezenta pe toți „daco-românii”, preoți, mireni, apărători ai românismului. Volumul, de peste 900 de pagini, a ajuns să fie cunoscut după ocuparea Budapestei de către armata română, în august-noiembrie 1919. „Cartea” cuprindea „planurile strategice pentru desființarea neamului românesc (…), izvorul de unde au emanat toate legile și ordonanțele ministeriale, care dădeau concentric asaltul contra instituțiilor noastre bisericești, școlare, economice, peste tot contra întregii noastre ființe națio­nale”, după cum scria în memoriile sale Episcopul ortodox al Oradei, Roman Ciorogariu.

Deportați, schingiuiți și umiliți

Până la Marea Unire de la 1918, în baza acestei strategii, furia stăpânirii ungurești s-a dezlănțuit fără margini împotriva românilor, a preoților lor orto­docși, care îndrăzniseră să se bucure, cu nădejdea dezrobirii, de intrarea României în război.

Volumul părintelui Sebastian Stanca, apărut într-o nouă ediție în 2015, semnat de Mihai Octavian Groza și Mircea Gheorghe Abrudan, la editurile „Argonaut” din Cluj-Napoca și a Episcopiei Devei și Hunedoarei, cu binecuvântarea Preasfințitului Părinte Gurie, Episcopul Devei și Hunedoarei, prezintă dimensiunea dramei îndurate de preoții români ardeleni și de familiile lor în perioada războiului, din partea autorităților maghiare.

Nu au fost ocoliți nici octogenarii, nici copiii, nici mamele lor, fiind aruncați în temnițe, în lagăre de deportare maghiare, fiind omorâți în chip barbar, schingiuiți și umiliți, fiindu-le prădate gospodăriile.

Într-o analiză a acestor orori, istoricul Mihai Augustin Racovi­țan, de la Sibiu, arată că, „din Transilvania propriu-zisă, 140 de preoți români au fost aruncați în închisorile din Cluj, Târgu Mureș, Odorhei, Brașov, iar cei din Banat, Arad și Bihor, la Seghedin, Vat, Timișoara, Caransebeș”. Ei erau acuzați de „trădare de patrie” sau „spionaj în favoarea României”. Cei mai mulți dintre ei au fost judecați de către „tribunalul diviziei hovenzilor” din Cluj, de tribunalele civile, iar unii au fost închiși până la sfârșitul războiului fără nici un fel de jude­cată.

Alți peste 200 de preoți, din județele de la granița cu România, au fost deportați, unii chiar cu familiile lor, în județul unguresc Sopron, dinspre Austria, unde au trăit într-o cruntă mizerie, supra­vegheați cu strășnicie sau lăsați la cheremul populației locale. Mai mulți preoți din Țara Hațegului au fost duși în lagărul sârbilor de la Nezsider, iar alții au ajuns deportați la Zombor și Becicherecul Mare. Peste 100 de preoți din Brașov, Făgăraș și Sibiu s-au retras în vechea Românie, iar alții au pribegit până în Ucraina.

Câțiva slujitori ai altarelor ardeleni au fost arestați de auto­ritățile germane de ocupație din România și retrimiși în Transilvania, unde au fost condam­nați de tribunalele maghiare ca „trădători de patrie”. Mulți alții au murit în Moldova în timpul refugiului. Lor li se adaugă cei opt preoți uciși de jandarmii unguri și secui, la sfârșitul anului 1918.

Cei care au slujit în calitate de confesori militari au adus cuvânt de mângâiere și învățătură soldaților români din armata austro-ungară. Unii dintre ei au jucat un rol însemnat în organizarea unităților de voluntari români din Italia, Austria și Rusia. După război, preoții care s-au mai întors în parohiile lor aveau sănătatea grav zdruncinată.

Atrocități și jertfirea preoților

Impresionanta jertfă a preo­ților ardeleni pentru Marea Unire nu va fi, probabil, cuantificată pe de-a-ntregul niciodată. Printre cei care au avut de suferit se numără și valoroși slujitori cărturari, asemenea academicianului Ioan Lupaș, din Săliște, sau lui Elie Daianu, din Cluj. Lor li se adaugă preoteasa văduvă Aurelia Goga, deportată la Ruszt, între 28 august 1916 – 10 mai 1918, pen­tru vina de a fi mama „poetului pătimirii noastre” Octavian Goga, care, aflat în România, „a contribuit la grăbirea intrării României în război prin propaganda sa în favoarea cauzei naționale”, cum spune dr. Mihai Augustin Racovițan.

Atrocitățile autorităților maghiare asupra unor familii de preoți români din Ardeal au continuat chiar și după data de 1 Decembrie 1918. „Reținem, prin sadismul cu care au fost să­vârșite, omorârea celor doi preoți din Simand, județul Arad, de către bande maghiare din Socodor: legați unul de altul cu o sârmă și atâr­nați de o piatră mare și grea, au fost aruncați într-un canal”, mai arată Mihai Augustin Racovițan în studiul său.

Implicați în actul Unirii

Slujitorii Bisericii nu au putut fi însă înfrânți și mulți dintre ei au fost implicați direct în evenimentul Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918.

„Cele două Biserici românești din Transilvania (ortodoxă și greco-catolică) au fost reprezentate la Alba Iulia prin cinci episcopi, patru vicari, zece delegați ai consistoriilor (consiliilor eparhiale) ortodoxe și ai capitulilor greco-catolice, 129 de protopopi, câte un reprezentant al institutelor teologice-pedagogice și câte doi re­prezentanți ai studenților teologi, la care se adaugă numeroși alți preoți sosiți în fruntea păsto­riților lor, veniți să pecetluiască dorința de veacuri a strămoșilor români de a trăi neasupriți, într-o singură țară. În Marele Sfat al națiunii române, ca și în Consiliul Dirigent, au fost aleși de asemenea și slujitori ai Bisericii. Episcopul ortodox român de Caransebeș, Miron Cristea, viitorul Mitropolit Primat (1919) și apoi Patriarh al României Mari (1925), a citit, la sfârșitul Sfintei Liturghii, la Alba Iulia, rugăciunea pentru dezrobirea neamului românesc, care cuprindea, într-o atmosferă de profundă emoție patriotică, adevăruri de mare profunzime spirituală: «Doamne, Dumnezeul nostru, Tu ești Părintele nostru, Tu ai văzut strâmtoarea părin­ților noștri și ai auzit strigarea lor, căci se făcuseră ei ca floarea în brumă și plecat spre pulbere era sufletul lor, și trupul lor lipit de pământ… Iar acum mântuire ai trimis nouă și toate marginile pământului văd mântuirea Dumnezeului nostru», cum arăta Preafericitul Părinte Patriarh Daniel în discursul susținut la Academia Română, în cadrul sesiunii solemne cu tema „Marea Unire din 1918 – Începutul Primului Război Mondial”, din noiembrie 2016.

Tags : actul unirii

Leave a Response