close

Artă

Artă

Frida Kahlo: Nu te opri unde nu poţi iubi.

94902b0d668ad0fd9e8aa762e74a0ea9

„Era acea sete care se adunase în corpul nostru de foarte mulți ani. Cuvinte în lanțuri pe care nu le puteam rosti decât pe buzele visărilor noastre. Totul era înconjurat de miracolul verzui al corpului tău, ce peisaj pitoresc! Înlăuntrul formelor tale, atingerea mea, murmurul apelor mele înfiora genele florilor. În seva buzelor tale își lasă parfumul toate fructele din lume, sângele rodiilor, întinderea nesfârșită a mammee-ului și limpedele ananas. Strângându-te la piept, am simțit  mirajul formelor tale pătrunzând din vârful degetelor în tot sângele. Mireasma stejarului pur, amintirea nucilor, respirația verde a frasinului… Orizontul și întinderea pământului – le-am urmat cu un sărut.

Uitând toate cuvintele, numai așa vom putea zămisli acel limbaj capabil să înțeleagă privirile furișate ale ochilor noștri închiși. Ești aici, intangibil, și totuși universul pe care îl simt prezent în camera mea. Absența ta se naște înfiorată din fiecare ticăit al ceasului și din pulsația razelor de lumină; te simt respirând prin fereastră. Distanța de la tine la palmele mele o acopăr cu mângâieri, sunt cu tine pentru un minut și în același timp cu mine pentru un moment. Iar sângele meu este miracolul care curge prin venele aerului din acel spațiu situat între inimile noastre. Miracolul verde al peisajului meu trupesc capătă în corpul tău perfecțiunea naturii. Plutesc prin ea mângâind cu degetele dealurile molcome, mâinile mele se afundă cu patimă în văile umbrite și mă simt învăluită în ramurile tale, răcoroase și verzi. Pătrund erotic întregul pământ, căldura lui mă primește și corpul meu întreg e atins de prospețimea frunzelor catifelate. Roua e însăși sudoarea unui iubit, perpetuu reinventat.

  Nu e dragoste, nici sensibilitate, nici afecțiune, e viața însăși, viața mea, pe care am descoperit-o în mâinile tale, pe buzele tale și la pieptul tău. Simt gustul migdalelor, coborât în mine  de pe buzele tale. Lumile noastre nu s-au înstrăinat niciodată. Inima unui munte n-o poate ști decât un alt munte.

Prezența ta plutește pentru un moment sau două ca și când mi-ar înfășura întreaga ființă în febra așteptării următoarei dimineți. Știu că suntem împreună. În acel moment al revelației senzoriale, mâinile mele se scufundă în mireasma portocalelor, iar trupul meu se lasă în voia îmbrățișării tale.”

(traducere și adaptare: Andra Tischer)

Una dintre cele mai frumoase scrisori de dragoste, una dintre cele mai pasionale femei, pentru care atracția erotică e contopire cu sevele celuilalt, de-a lungul și de-a latul ființei lui, cu munții, apele, văile sau deșerturile lui: Frida Kahlo către Diego Rivera. „Am avut două accidente mari în viaţa mea: Diego, şi un accident de tramvai. Diego a fost de departe cel mai rău.”, spunea artista, țintuită la pat datorită coloanei fracturate. Firea ei optimistă n-a permis naufragiul sufletesc, pentru că „în fond, suntem în stare să suportăm mult mai mult decât ne gândim că am putea suporta.”, iar Frida a continuat să-l iubească, trecându-i cu vederea excentricitățile comportamentale și escapadele amoroase, înțelese în cauza și nu în efectele lor. „Ţi-aş dărui tot ce n-ai avut vreodată, dar şi aşa n-ai ştii cât de minunat e să te iubesc.” – iată cum gândea Kahlo.

Filmul biografic „Frida” este un must seen, pentru că descrie viața și activitatea celebrei pictorițe mexicane într-un mod autentic, cu toate picanteriile pe care tumultuoasa relație dintre protagoniști a avut-o. Cei doi actori principali fac un joc extraordinar, iar peisajele și decorurile sunt foarte inspirate, ca și coloana sonoră, aparținând compozitorului Elliot Goldenthal.

Iată câteva date despre film, convingătoare în legătură cu calitatea lui:

Echipa:

  • Director/Regizor: Julie Taymor
  • Actori: Salma Hayek, Alfred Molina, Mia Maestro, Antonio Banderas.
  • Anul: 2002

Premii Oscar 2003:

Cea mai bună actriță în rol principal – Salma Hayek

Cea mai bună scenografie – Felipe Fernández del Paso, Hania Robledo

Cel mai bun machiaj – John E. Jackson, Beatrice De Alba

Cele mai bune costume – Julie Weiss

Cea mai bună coloană sonoră – Elliot Goldenthal

Cel mai bun cântec original – Elliot Goldenthal, Julie Taymor

 Premii Globul de Aur 2003:

Globul de Aur pentru cea mai bună actriță(dramă) – Salma Hayek

Globul de Aur pentru cea mai bună coloană sonoră – Elliot Goldenthal

Premii Venetia 2002:

Leul de Aur – Julie Taymor

Premiul Kinematrix pentru formate speciale – Julie Taymor

Ecranizare: Filmul a fost ecranizat după cele două cărți ale lui Hayden Herrera: “Frida” și “The Life and Times of Frida Kahlo”.

Lecția de viață:

„Nu foloseşte la nimic faptul că imaginaţia noastră are aripi dacă sufletul ne este închis într-o cuşcă.”

(https://bel-esprit.ro/frida-kahlo-nu-te-opri-unde-nu-poti-iubi/)

mai mult
Artă

Ada d’Albon, actriţă, nepoata lui Mihail Sadoveanu: „Franţa mi-a furat România. E o cicatrice deschisă“ Citeste mai mult: adev.ro/pbdkv7

646×404

Plecată din România comunistă în 1981, actriţa Ada d’Albon a avut curajul să renască pe scena pariziană ca o pasăre phoenix. În interviul pentru „Weekend Adevărul“, Ada d’Albon vorbeşte despre copilăria trăită în casa unchiului ei, Mihail Sadoveanu, despre cum l-a cunoscut pe viitorul ei soţ, regizorul Laurenţiu Azimioară, şi despre cum România a rămas puternic înrădăcinată în sufletul ei.

„Weekend Adevărul“: Aveţi strămoşi iluştri, Aragonii şi Burbonii Franţei, vă înrudiţi cu familliile Culianu şi Zarifopol, cu descendenţi răspândiţi peste tot în lume. De 35 de ani în Franţa, tânjiţi după rădăcinile profund româneşti, dar nu v-aţi născut în România. Aţi venit pe lume deja în exil? Ada d’Albon: M-am născut în 1944, la Praga, unde tata, Ion d’Albon, era diplomat în delegaţia României. Părinţii, Ion d’Albon şi Rodica Mitru, deşi erau amândoi originari din Iaşi, nu s-au zărit niciodată pe străzile moldave, dar au rămas pentru o viaţă împreună când s-au întâlnit la Praga. În august, când România a întors armele, toţi cei care se aflau în ambasadele ţărilor ocupate de nemţi au fost luaţi prizonieri. Aveam 3 luni când părinţii mei au plecat spre Germania într-un tren, înghesuiţi ca sardelele, unii peste alţii, făcându-şi nevoile în vagon. Mă hrăneau cu coji de cartofi fierte în apa de la locomotivă: „N-ai avut, draga mea, nicio boală“, îmi spunea mama. Când nemţii au început să piardă războiul, părinţii au fugit în Italia cu un taxi. Rudele italiene ale tatălui l-au ajutat să intre în diplomaţie, iar eu am fost crescută până la 2 ani într-o mănăstire. Prima mea limbă a fost italiana. Erau ani foarte tulburi în Europa. Cum aţi ajuns în România, în casa unchiului Mihail Sadoveanu? Cum tatăl meu avea o vară care se numea Zizi Lambrino, prima nevastă a lui Carol al II-lea, cum sora mamei mele, Valeria, s-a căsătorit cu Mihail Sadoveanu, care pentru o scurtă perioadă, a fost vicepreşedintele Republicii, au început să vină în Italia scrisori incomode. În 1947, părinţii s-au întors în România ca să nu facă rău familiei. Ca să fie independent, tata a început studii de medicină la Bucureşti. Ion D’Albon a fost o persoană extraordinară: cel mai important medic homeopat din Bucureşti. Nu vă imaginaţi câtă lume venea la el, un intelectual şi un filozof. În România am venit la 3 ani şi jumătate şi am locuit în casa unchiului Sadoveanu până la moartea scriitorului, în 1961. „Valeria Sadoveanu a refuzat să facă copii“ Cartea de memorii „Dernier été en Bretagne. Récit d’exil“ e străbătută de o melancolie grea: nostalgia după viaţa în România. Cele mai senine pagini sunt despre casa unchiului Sadoveanu, fie la Bucureşti, fie la Neamţ. Ce fel de copilărie aţi avut ? Până la 16 ani, în casa Sadoveanu am trăit ca în culisele unei Academii, având parte de o stimulare intelectuală permanentă: ascultam lecturile scriitorului, interpretările muzicale ale unor pianişti precum Sviatoslav Richter, conversaţii între epigramişti, actori, pictori celebri. În fiecare vară mergeam la casa de la Neamţ a scriitorului, unde veneau Maria Tănase, Boureanu, Demostene Botez, Vianu şi „Madame“ Bulandra. Valeria Sadoveanu s-a ocupat enorm de mine. Ea n-a avut copii. Ea era prietenă cu copiii lui Sadoveanu, doar aşa l-a cunoscut. Din căsătoria cu Caterina, scriitorul a avut 11 copii. Valeria, sora mamei şi viitoarea soţie a lui Sadoveanu, a fost prietenă cu Profira şi cu Teodora. A refuzat să facă copii, pentru că ar fi fost o nedelicateţe la adresa celorlalţi. Când mama a venit cu mine din Italia, aveam 3 ani şi arătam aşa cum m-a desenat Eugen Drăgoţescu, în lagăr, sau mai apoi pictoriţa Nelly Ştiubei: Valeria m-a îndrăgit pe loc. Ea mi-a devenit o a doua mamă, ea mă apăra de mama, care era foarte impulsivă. Valeria era fantezistă, foarte deschisă, puteai să vorbeşti cu ea orice. Şoferul lui Sadoveanu spunea despre tanti Lica: „doamna Sadoveanu ar sta agăţată şi într-un cui, numai să le fie bine celor din jur!“. Reuşiţi, în carte, o evocare foarte subtilă a lui Sadoveanu: e o figură din umbră, aproape discretă, dar covârşitoare… Sadoveanu era un munte care trecea printre noi şi făcea din când în când câte un gest. Nu intra în discuţii lungi sau în conflict. Nu i-am fost în preajmă tot timpul, normal, dar i-am simţit prezenţa care impunea, până când a paralizat, având mai întâi un infarct, când eu aveam 14 ani. Dar îmi aduc aminte de o întâmplare de la 6 ani. Voiam să scriu, pentru că îl vedeam pe Sadoveanu care ne citea, de fiecare dată când termina un capitol. Am găsit nişte poezii pentru copii şi mi-am zis: „astea nu le citeşte nimeni, nu ştie nimeni de ele“. Le-am copiat şi am spus că sunt scrise de mine. Familia, unchiul Sadoveanu, toţi erau gata să mi le publice. Şi m-a descoperit mama. Mama mi-a zis că trebuie să-mi cer iertare pentru fapta făcută. Era într-o dimineaţă, Sadoveanu era într-o cămaşă lungă, de noapte, am căzut în genunchi, rugându-mă să mă ierte. Mi-a pus mâna pe cap şi mi-a zis: „du-te, fetiţo, de-aici, n-ai făcut nicio nenorocire“. Mama însă nu mi-a vorbit două zile pentru asta. „Nu pot să trăiesc fără scenă“ Cum s-a născut pasiunea pentru teatru, la care n-aţi renunţat nici în exil? Când am venit în România, la 3 ani şi jumătate, şi mama m-a dus să văd o operă-balet, „Macul roşu“. Atât am plâns, impresionată de spectacol, încât mama a trebuit să mă scoată din sală. Mergeam în fiecare săptămână la teatru. Sadoveanu fusese directorul teatrului din Iaşi, cunoşteam actorii, veneau la noi în casă. Vara mea Cristina Zarifopol avea un teatru de jucărie, cu decoruri, cu marionete. Făceam minispectacole, stăteau copiii cu gurile căscate. Le-am spus părinţilor că voi face teatru pe la 12 sau 13 ani, dacă nu – istorie. Şi azi mă pasionează istoria. Dar am făcut teatru. Nu pot să trăiesc fără scenă. Face parte din mine. Pregătindu-vă să intraţi la Conservator, l-aţi întâlnit pe regizorul Laurenţiu Azimioară, viitorul soţ. Cum v-a sedus? El a fost profesorul meu de teatru. Am avut, în ţară, mai mulţi profesori – Zoe Anghel, Mărioara Voiculescu, Costache Antoniu, Petrică Vasilescu, Viki Moldovan –, când am dat însă de Laurenţiu, nu cred că m-am îndrăgostit imediat, dar s-a creat ceva excepţional, simţeam că înfloresc sub indicaţiile lui. În principiu, când sunt pe scenă, ascult de el ca o copilă de 12 ani. Este inventiv, profund, nu caută originalitatea, ci sucul, esenţa personajului. Suntem temperamente diferite, dar cuplul nostru s-a hrănit din creaţia pe scenă şi dintr-o complementaritate rară. Eu sunt foarte iute, Laurenţiu e foarte calm. Ne admirăm foarte mult. În teatru n-am avut idoli, în afară, poate, de Liliana Tomescu, plecată în Suedia, are peste 80 de ani. Cred că aveam un ochi prea critic. Laurenţiu a fost cel mai bun profesor al meu. Îl ascultam aproape dumnezeieşte, deşi era foarte dificil: îţi dădea o indicaţie, o lucrai cinci zile şi înainte de spectacol schimba tot. Ultima indicaţie era însă cea bună.  „Am făcut în Franţa numai teatru şi nimic altceva. Asta ne-a costat pielea de pe os şi ochii din cap“

Exilul care a urmat, în 1981, în Franţa, a fost o piesă dură… Am fost convinsă că plecarea din România va însemna o renunţare totală la teatru. Am ajuns la Paris cu băieţelul nostru de 3 ani, Ion, şi am fost sfătuiţi să ne schimbăm meseria pentru a rezista. Descurajaţi de toţi, inclusiv de ministrul francez al Culturii din epocă, ne-am jurat că nu vom cere de la nimeni nici un capăt de aţă şi am avut îndrăzneala de a înfiinţa la Paris o şcoală de teatru şi în 2002 propriul nostru teatru, în fostele băi publice ale jandarmeriei din estul Parisului, Théâtre de l’Orme. Nici nu cred că a fost curaj, a fost instinctul de supravieţuire. N-aş fi putut să fiu funcţionară la poştă, sau, aşa cum ni s-a spus, să facem informatică. Aş fi murit. Am povestit această aventură în carte. Ne-au furat, ne-au escrocat, am schimbat peste zece săli. Cu fiecare pas începeam iarăşi de la zero. Veneam din România, unde totul era de stat. Aici, totul – muzică, decor, costume, întreţinerea teatrului, administraţia – totul am ajuns să facem noi. Noi făceam costumele, noi vindeam bilete, noi spălam pe jos. Eu n-am cusut un nasture în viaţa mea în ţară, iar aici am făcut nişte costume minunate. Din fuste luam anumite părţi, din bluze luam piepţii, găseam materiale şi coseam cu exigenţă maximă. În plus: câte teatre şi câte spectacole erau în Bucureşti pe vremea aceea? Aici sunt 700 de reprezentaţii pe zi. E o nebunie. Cum poţi renaşte într-o nouă cultură, într-o nouă limbă? De fapt, venind în Franţa, am rupt din mine, am ocultat dorinţa de scenă. A fost teribil. Îmi spuneam: cum să joc eu cu accent? Apoi, acum 15 ani, după ce am înfiinţat Théâtre de l’Orme, am montat spectacolul „Bernarda Alba“ de Garcia Lorca. În rolul bătrânei nebune, mama lui Bernarda Alba, Josepha, juca o actriţă care la un moment dat s-a îmbolnăvit şi a trebuit să o înlocuim de urgenţă. Cum eu pusesem în scenă piesa, ştiam deja rolul. Am intrat şi a fost un succes absolut de necrezut. Aşa au înflorit toate dorinţele mele de teatru. Am făcut în Franţa numai teatru şi nimic altceva. Asta ne-a costat pielea de pe os şi ochii din cap.  „Această triplă apartenenţă, Sadoveanu, Zizi Lambrino, d’Albon, s-a transformat într-un stigmat“

„Weekend Adevărul“: Sunt pagini răvăşitoare în carte despre exilul parizian care apare ca o smulgere dureroasă a rădăcinilor. De ce aţi plecat din România? Ada d’Albon: Părinţii mei visau demult să plece în Franţa. Dar n-am aflat decât în ziua plecării, imediat după cutremurul din 1977. Lângă maşină, gata de plecare, mama mi-a zis: noi nu ne mai întoarcem. Mi-a căzut cerul în cap. Pentru că eu nu voiam să plec. Unde să plec în lumea largă să mai fac teatru?! Am acceptat să plecăm… din uzură. Eram ameninţaţi dacă părinţii erau fugiţi. Această triplă apartenenţă, Sadoveanu, Zizi Lambrino, familia d’Albon cu rădăcini în Franţa, s-a transformat într-un stigmat. Lumea începuse să vorbească foarte urât de Sadoveanu. Dar el rămâne un mare scriitor. Aici, în Franţa, Sartre a luptat pentru comunism şi e în continuare un mare scriitor. Apartenenţele politice n-ar trebui să nimicească excelenţa în cultură. Sunt conjuncturi. Şi apoi cine n-a făcut greşeli, cine n-a crezut în nişte idealuri? Sadoveanu, cea mai generoasă fiinţă pe care am cunoscut-o, la 70 şi ceva de ani, a crezut în comunism, a scris despre mizeria omenirii, s-a luptat pentru egalitate şi am fost foarte jignită de modul cum s-a vorbit despre el, extrem de urât. Nu puteam să fac un pas sau să avansez în meserie fără să mi se spună: „e nepoata lui Sadoveanu“. Pe părinţi, Ion d’Albon şi Rodica Mitru, ce i-a făcut să plece în acei ani? N-am înţeles niciodată în profunzime. Plecarea lor a răvăşit totul. Ne-au tras după ei. Eu am scris în carte: n-am vrut să plec niciodată. Iar mama nu era genul care să vrea să ne despărţim. La Bucureşti fiind, dacă eu nu-i telefonam într-o zi, mama îmi făcea scandal timp de trei zile. Noi toată viaţa ne-am telefonat zilnic, ei locuiau lângă Cişmigiu, eu şi Laurenţiu locuiam într-o casă superbă: a fost dărâmată, ca şi tot cartierul, Ceauşescu a construit acolo Casa Poporului. Aveam o casă cu scară interioară, cu ziduri albe, ca-ntr-o mănăstire, cu cotloane, cu nişe, o plăcere de casă, cu o grădină cu un mic pavilion pentru femeia din casă. Aveam 30.000 de volume de cărţi… Am lăsat mobile, am dăruit vreo zece mii de cărţi, mare parte din tablouri: un Tintoretto, Tonitza, Paladi, Baba, moştenite de la bunica Ada Culianu. Ca să putem pleca a trebuit să cedăm casa statului român.

De ce v-aţi adus din biblioteca de cărţi româneşti la Paris?

Pentru că mă interesează să citesc şi să recitesc tot, i-am adus pe Odobescu, Caragiale, spre exemplu. Fiului meu i-am citit toată copilăria Creangă. Pentru că nu am bani să-mi cumpăr cărţi. Mi-aş dori să am opere complete de Balzac, Zola, am doar câteva, cumpărate de la puces (n.r. – târgurile de vechituri). În Franţa nu mi-am cumpărat niciodată cărţi din librării. Numai de la anticariate. Ca să le iau în Franţa, am plătit pentru cărţile noastre din România de 12 ori preţul lor. De ce? Pentru că am fost obligaţi de autorităţi: trebuia să luăm toate cărţile şi să le ducem într-un magazin. Ei ţi le evaluau şi după o săptămână veneai şi ţi le răscumpărai. Cu cele două-trei scaune din secolul XIX, olandeze, a fost la fel. Cineva ne-a învăţat cum să facem, sora Irinei Răchiţeanu, care lucra la muzeu, la Palatul Regal. Să vă spun ce-am făcut cu ceasul de perete: a trebuit să desfacem rama, să spunem că e o tavă, capacul la fel, dacă nu, plăteam şi mai mult. Nişte vase de argint trebuia să spunem că sunt tipsii de făcut budincă, nu de ars beţişoare parfumate. Tabloul Miliţei Petraşcu: a trebuit să şterg numele pictorului ca să pot să-l iau. Să spun că e pictat de mine. N-am putut să luăm toate lucrurile, nu ne-au dat voie să le luăm, mai ales pe cele de valoare. Mama voia un secrétaire (n.r. – birou) Biedermeier care a fost dintotdeauna al ei. A fost imposibil să-l aduc. Nu m-a iertat niciodată: când am venit în Franţa, un an nu mi-a vorbit şi spunea că n-am fost în stare să i-l aduc. „Mama a fost o femeie superbă“ Mama e un personaj foarte puternic şi în carte. Aţi avut o relaţie tumultuoasă… Mama a fost o femeie superbă. Era însă foarte impulsivă. Trăia tot timpul într-o pasiune aproape rusească: iubea cu patimă, reacţiona impetuos. Probabil singura din familie care nu a lucrat, ea îşi făcea o lume a ei. Credea în tot ce inventa. Era în stare să te blesteme pentru lucruri pe care ea le inventa. De aceea nici nu pot citi jurnalele mamei, am o ladă întreagă cu jurnalele ei: era în stare să te acuze de lucruri pe care nu le-ai făcut niciodată. Tata a iubit-o enorm şi credea orice spunea. Spre sfârşit, mama a avut Alzheimer. Bolnav el însuşi de cancer, tata o reînvăţa pe mama cum se face cafeaua în fiecare zi. Regret că s-au pierdut jurnalele tatei, foarte minuţioase, cu tot ce s-a întâmplat în anii tulburi ’40-’50. Caietele sunt pierdute sau rătăcite prin familie. Nişte icoane de o valoare inestimabilă au dispărut şi ele. Vorbiţi în carte despre mirosul de sânziene de pe dealurile de la Neamţ, care v-a urmărit continuu şi dureros, în cotidianul vieţii franceze. De ce v-aţi scris amintirile în limba franceză ? E limba exilului meu. Dar ce am trăit s-a imprimat adânc în două limbi. Franţa mi-a furat România. Mi-a smuls nişte rădăcini care s-au rupt, pe urmă s-au refăcut. Noi suntem aici pe o insulă-exil care se numeşte Teatrul de l’Orme. Exilul fură ceva din tine şi-ţi dă altceva. E o cicatrice deschisă.

(www.adevarul.ro)

mai mult
Artă

Povestiri cu creionul chimic.

no thumb

Cîntec despre memorie

Cum se deșiră memoria! Ce cocă, ce miere, ce mlaștină, ce nisip mișcător! O, ce durere în suflet! Ce nemiloasă stare! Mă trezesc adesea din cel mai profund somn al nop­ții cu persistența vreunei miresme de petunii sau de frunze și flori de tei după ploile de primăvară din copilărie și caut cu înfrigurare imagini care pot readuce clipele cu totul îndărăt. Deșertăciune a deșertăciunilor. Totul e deșertăciune. Nimic nu se-ntoarce.

Aud alteori, tot în noapte, cîte-un rîs zglobiu, parcă-mi răsună-n urechi și plînsul cuiva. O fi vreun copil trist care tremură în apa zăgazului gîrlei de la Sinești, cu umerii puțin ridicați și mîinile strîns lipite de coapse, privindu-i pe prietenii săi de la țară, fete și băieți laolaltă, cum se bălăcesc într-o nesfîrșită veselie. Oi fi chiar eu. Va fi fost un altul? Zăresc lentoarea propriei mele pleoape, care deschide imaginea uimirii copiilor în fața viorii la care cîntam o mică sonată de Händel cocoțat pe acoperișul pătulului, ca pe-o scenă a școlii de muzică dintr-o veche mînăstire franciscană de la Timișoara. Sau toate acestea să se fi-ntîmplat la Moigrad, în pomăt, la gulea bivolițelor, la apele pîrîurilor dinspre Măgură, la cariera de piatră? O fi zîmbetul de înger al unei fetițe ce dormea suav lîngă mine în somnul cel adînc de dinaintea cîntatului cocoșilor iar eu, copil de-o seamă cu ea, o priveam fascinat și înspăimîntat deopotrivă de frumusețea ei? Ochii mei închizîndu-se, pentru a alunga teama de neînțeles în fața acelei frumuseți. Trupul meu firav de prunc, smulgîndu-se cu greu din starea de hipnoză, răsucindu-se pe partea cealaltă și cerșind somnul. Deșertăciune a deșertăciunilor. Totul e deșertăciune. Nimic nu se-ntoarce.

Plaja nepămînteană de la Étretat, cu apele îndepărtate ale oceanului la reflux. Mulțimea de alge și de vietăți care și-au uitat startul sosirii, de-acum milioane și milioane de ani. Ecoul țipătului pescărușilor, care nici nu se mai zăresc. E doar un sunet lent, într‑un glissando Shepart-Risset, coborînd și urcînd iluzoriu pe-aceeași înălțime reală, împins de stîncile masive ale falezei către galeurile albăstrui-cenușii din siliciu ale plajei, în slow motion, precum anamorfoza unei bile de biliard transparente, de consistența gelatinoasă a meduzei în așteptarea fluxului. Un vuiet în continuă transformare, amestecat cu sunetul valurilor, definind cumva muzica sferelor din univers despre care povestea Pythagoras. Imaginea păsărilor albe revenind în plutire dinspre uscat este ecoul vizual al ecoului sonor, în Droste effect, înșelătoare precum paradoxul cubului Necker și compunerile olandezului Escher. Sîntem pe-o plajă complet pustie. Privim cu nesaț sunetele plimbate de briză de colo-colo ca niște flamuri de fină mătase. Sînt imagini care cîntă despre noi înșine? Acolo vor fi fiind toate amintirile noastre și habar nu avem? Despre ce mare sau ocean ni se povestește? Despre ce muzică? Și anume, de cînd? Deșertă­ciune a deșertăciunilor. Totul e deșertăciune. Nimic nu se‑n­toarce.

mai mult
ArtăPromovate

A murit Geta Brătescu, artist plastic

bratescu-1

Artistul plastic Geta Brătescu a murit la 19 septembrie 2018, potrivit Uniunii Artiştilor Plastici din România.
Pictor, grafician şi ilustrator de carte, Geta Brătescu s-a născut la 4 mai 1926, la Ploieşti. Personalitate centrală a artei contemporane româneşti începând cu anii ’60 şi artistă cu o carieră îndelungată şi prolifică, Geta Brătescu a dezvoltat o operă complexă ce include desen, colaj, grafică, gravură, tapiserie, obiect, fotografie, film experimental, video şi performance. A studiat simultan la Facultatea de Litere şi Filosofie (1949) şi la Şcoala de Belle Arte din Bucureşti (1971) şi a lucrat ca director artistic pentru revista Secolul 20, denumită în prezent Secolul 21, potrivit site-ului www.icr.ro.
Un sumar al creaţiei sale a făcut obiectul retrospectivei personale organizate la Muzeul Naţional de Artă, în decembrie 1999. În luna mai 2007, artista a expus desene inedite la UNAgaleria, în expoziţia cu titlul „Cinci minute”. Dintre expoziţiile sale personale mai menţionăm: la Bucureşti, Ivan Gallery – „Colaj-Desen 1971-2006” (2008); în Austria, la Galeria Taxispalais din Innsbruck (2008); la Sibiu – „Faust” (2009); la Bucureşti, Ivan Gallery – „Spaces” (2009); la Viena – „Alteritate’ (2010); în Liverpool – „Economia darului” (2010). Tot în 2010 a expus lucrări la cea de-a 4-a ediţie a Bienalei Internaţionale de Gravură Experimentală, la Centrul Cultural Palatele Mogoşoaia, precizează site-ul www.sculpture.ro.
Este autoarea volumelor de eseuri „De la Veneţia la Veneţia” (1970), „Atelier Continuu” (1985), „Atelier Vagabond” (1993), a romanului „Art” (2000), a volumului de proză scurtă „Peisaj cu om” (2002). În „Ziua şi Noaptea” (2004), sunt transcrise secvenţe de caiet personal, urmate de o secţiune finală cu desene executate de autoare, iar „Copacul din curtea vecină” (2009) reprezintă jurnalul propriu-zis, ce acoperă perioada 10 mai 2002 – 28 ianuarie 2009.

Premii şi distincţii: Premiul al II-lea al Uniunii Artiştilor Plastici (1965), Premiul Revistei „Arta”, Uniunea Artiştilor Plastici (1970), Premiul Uniunii Artiştilor Plastici pentru Environment; Premiul „Ion Andreescu” pentru expoziţia personală „Grădina”, Academia Română (1993), Premiul Naţional pentru Arte Vizuale (2008).
La 23 martie 2008, a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii Naţionale de Arte din Bucureşti, acordat pentru remarcabila sa contribuţie la dezvoltarea artei româneşti contemporane.
Printre expoziţiile sale recente se numără: „Documenta 14”, Atena şi Kassel, expoziţie personală la Camden Arts Center, Londra, curatoriată de Jenni Lomax; expoziţia personală de la Tate Liverpool din 2015; MATRIX 254 / Geta Brătescu de la Berkeley Art Museum and Pacific Film Archive în 2014; participările în II Palazzo Enciclopedico, Biennale Arte 2013; La Triennale, Paris, Palais de Tokyo, în 2012; „A Bigger Splash: Painting after Performance” (Tate Modern, Londra, 2012-2013); lucrări expuse la Trienala de la Paris (2012), Bienala de la Istanbul (2011); Museum of Desire, MUMOK (Viena, 2011); „Ostalgia” (New Museum, New York, 2011); „Alteritate” (Galerie Barbara Weiss, Berlin, 2011, şi solo la Galeria Mezzanin, Viena, 2010); „The Work, The Image, The Sign” (Galeria Ivan, Bucureşti, 2011, solo); „Gender Check. Feminity and Masculinity in the Art of Eastern Europe” (MUMOK, Viena, 2010); „Geta Brătescu” (Galerie im Taxispalais, Innsbruck, 2008, solo); „Resurse” cu Ion Grigorescu (MNAC, Bucureşti, 2007).
Pavilionul României la Bienala Internaţională de Artă de la Veneţia, care a găzduit în 2017 proiectul „Apariţii” al artistei, a fost unul dintre cele mai admirate şi s-a bucurat de articole elogioase în mass-media internaţională.
Lucrările sale se află în colecţii importante precum: MoMA, New York; Centre Georges Pompidou, Paris; Tate Modern, Londra; Hammer Museum, Los Angeles; San Francisco Museum of Modern Art, San Francisco; Muzeul de Artă Modernă, Varşovia; Muzeul Naţional de Artă Contemporană, Bucureşti; MUMOK, Viena; Kontakt Collection, Viena; Moderna Galerija, Ljubljana şi FRAC Lorraine, Metz,precizează site-ul www.sculpture.ro.
Artista a fost decorată în 2017 cu Ordinul Naţional „Steaua României”, în grad de Ofiţer, prin decret prezidenţial, „în semn de înaltă apreciere pentru contribuţia personală la îmbogăţirea patrimoniului cultural românesc şi universal, pentru remarcabila sa implicare în promovarea artei conceptuale româneşti, împletind cu o măiestrie profundă arta vizuală cu cea literară”, precizează icr.ro.

mai mult
ArtăPromovate

Expoziția „Arta europeană la Ploiești”

arta-europeana1

În perioada 12 – 27 iulie 2018, Muzeul Judeţean de Artă Prahova „Ion Ionescu-Quintus“ din Ploieşti, Bulevardul Independenţei nr.1, organizează expoziţia: „Arta europeană la Ploiești”.

Artiști ai Galeriei Eka Moor din Madrid, la Muzeul de Artă Ploiești

Expun artiștii:

Alfredo Sarandeses Lizarazu

 Ana Muñoz

Toñi Lopez

Carmezim

Carolin Beyer

Consuelo Aranda 

 Erika Nolte

 Florian Stefan Follente

  Francisco Arroyo

Ghislaine Sablayrolles_Vgas

Inma Pascual

 Javier de Mota

Jean Maríe Egea

José Dominguez

 Josep Garcia Marsal

Leopoldo Cervera

 Liliana Bos

Manuela Castro

 Maria Fernández

 María Luisa Valero

Mendo Nica Concilio

Pau Sintes

Paulino L. Tardón

Pepe Rodríguez

Pilar Sagarra

Pilar Viviente

Tomé

Maria R. Maluenda

Vicente Heca

Artist invitat: Eduardo Diez

Expoziția propune lucrări ale unui grup de artiști internaționali, provenind din țări diferite: Germania, Spania, Franța, Argentina și Portugalia, expozanți ai Galeriei Eka Moor.

Stilurile variază de la hiperrealism la abstract prin cubism sau impresionismul. Este preferată pictura, și fiecare artist folosește o tehnică diferită și personală, având însă în comun creativitatea și calitatea.

Galeria, în pofida faptului că este una mică, este extrem de activă, propunând artiștilor săi expuneri și la galerii din alte orașe, cum ar fi: galeria de artă Fine Nina Torres Miami, sau participări la târguri internaționale, precum Estampa din Madrid, Jardín de Arte en Valencia, târgul de artă din Hamburg, Parcul de artă Parallax din Londra, Faim din Madrid, Arteando în Irun, Lineart Ghent Belgia, Art Market Budapesta 2013, Târgul de artă Miami River 2013, AA Fair Singapore 2014, Târgul de Artă Affordable Stockholm 2015, Târgul de Artă Affordable Milano 2016, Crăciun Almoneda 2015 & 2016, Premier Art Fair Hong Kong 2017, JustMad, Madrid 2017. Almoneda Madrid 2018.

Expoziția este surprinzătoare, îndrăzneață, ambițioasă, un adevărat spectacol internațional al artelor plastice, pe care iubitorii de artă îl vor savura!

mai mult
ArtăPromovate

„La Întretăierea Lumilor” – Ștefan Râmniceanu

ramniceanu

Joi, 3 mai 2018, la ora 18.00, va avea loc la Muzeul Județean de Artă Prahova „Ion Ionescu-Quintus”, din Ploiești, B-dul Independenței nr.1, vernisajul Expoziției de pictură, desen, obiect și sculptură.

„LA ÎNTRETAIEREA LUMILOR” – Ștefan Râmniceanu
Evoluția omului între sacru și profan reprezintă o dimensiune fundamentală a existenței. Sacralitatea este ancestrală, ea fiind însăși esența ființei noastre. Recuperarea matricei autohtone precum și parcursul inițiatic în valorile universale ale artei, ale căror creații au modelat spiritualitatea secolului XX, constituie axele majore ale acestui proiect, la care se adaugă în anii ’80-85, și reîntoarcerea mea la tradiția picturii românești, avându-l drept model pe Ion Andreescu. Este ca un arc peste timp, cu rădăcini în epoca medievală românească, influența bizantină, stilul brâncovenesc, până la epoca modernă; un exercițiu de sinteză între Orient și Occident. Această intersecție a lumilor, o simt ca pe o necesitate de a mă construi și a mă defini ca subiectivitate. Între tradiție și modernitate, limbajul meu artistic se reinventează continuu, trecând printr-o diversitate de tehnici și forme artistice, pictură, sculptură, obiect, desen, instalație, film. Eclectismul stilistic și tematic poate aminti parcursul lui Gerhard Richter, prezentat în ampla sa retrospectivă „Panorama” de la Centrul Pompidou-Paris. În ciclul „Omul Universal, anatomia interioară se transformă într-un loc al memoriei colective. Lucrările devin noi arhetipuri ale unei mitologii viitoare. În „Apostolii de lut”, trupul devine un axis mundis, cale, pod, un loc de trecere. „Ferecătura” – un obiect simbolic, care păstrează lumina gândului, în așteptarea mâinii cărturarului, cel ce va dezvălui taina din adâncul ei. „Manuscrisele de lut » , testamente ale timpului, ce au săpate în carnea lor hărțile secrete ale periplului celui aflat în căutarea miracolului etern.

Ștefan Râmniceanu 
„Un reprezentant strălucit al „noului val“, care, după 1989, a debordat cu energie în cultura și arta română și europeană, este, cu siguranță Ștefan Râmniceanu. Îndârjirea sa în depășirea limitelor expresive ale unui singur gen și naturala sa curiozitate culturală l-au pus în situația de a-și identifica modalitățile cele mai potrivite de configurare plastică a propriilor idei, în experiențele cele mai înnoitoare, atât sub aspect ideatic, cât și sub aspect lexical, afirmate în ultimele decenii în toate disciplinele artistice. De mai multă vreme Râmniceanu nu mai este doar un pictor și nici măcar un „artist vizual“: este un creator poliedric care ne oferă o versiune modernă a dialogului între arte. Efortul găsirii punctelor de convergență al limbajelor tuturor artelor plasează demersul artistului în teritorii fertile, deschis de marile experiențe ale Renașterii târzii și ale barocului roman și central-european. Tânărul pe care l-am cunoscut în urmă cu aproape patru decenii nu a încercat să posede, să îmblânzească, să dreseze fiara artistică din el, deoarece a înțeles că procedând astfel se poate cantona în formulă, în unitate, în manieră, care, oricât de seducătoare și proprie ar fi, rămâne tot manieră. Rareori în istoria artei contemporane europene din ultimele decenii am văzut atâta energie izbucnind din siluetele volumelor reduse la esența unei forme stabile și consistente, dar, în realitate efemeră, deoarece dinamica sa internă indică o ineluctabilă devenire.“
(prof. Grigore Arbore – Text referitor la expoziția de la Institutul Cultural Român de la Veneția 2016)
Născut la 15 august 1954 in România, la Ploiești, Ștefan Râmniceanu trăiește și lucrează la Paris și București. Studiază la liceul de Artă din Ploiești, apoi absolvă Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu“ din București, promoția 1979.
Primele două expoziții personale, în 1979 la teatrul Giulești și în 1980 la Amfiteatru marchează și debutul său artistic. Urmează primele recunoașteri importante: Premiul Amfiteatru în 1980, Bursa Uniunii Artiștilor Plastici din România, în 1981 și Premiul de la Trienala de Pictură de la Sofia, Bulgaria – 1988. Cariera artistică îi este încununată de numeroase premii, dintre care menționam: Omul Anului – pentru arte plastice (2015), Cetățean de Onoare al orașului Ploiești (2015), Premiul Brâncoveanu – pentru pictură, al Fundației Alexandrion (2015), Premiul „Ion Andreescu“ pentru întreaga carieră, acordat de Academia Română (2016).
În 1991 devine bursier al guvernului francez, rezident al Cité International des Arts, 1992, iar din 1993 își stabilește atelierul la Paris, înscriindu-și astfel demersul creator în tradiția artiștilor români din Orașul-Lumină, impunându-se ca unul dintre pictorii cei mai influenți ai diasporei românești.
Expune în numeroase spații culturale, atât în Franța – Bernanos, Sandoz – Cité Internationale des Arts, Centrul Cultural Român din Paris, La Défense, galeriile Louis, F.H. Art Forum, Visio Dell’Arte la Paris; cât și în afara ei, precum Jardin de Lumière în Belgia la Bruxelles, HS Kunst în Germania la Heildelbrg, Uni-Terre în Elveția la Geneva, Alkent în Turcia la Istanbul, Caroline Cline Art, San Francisco, USA, Shaikh Ebrahim bin Mohammed Al Khalifa Center for Culture research – Bin Matar House, în Muharraq, Regatul Bahrain.
La douăzeci și șase de ani de la Expoziția „Ferecătura“, ce a avut loc la Palatul Voievodal Curtea Veche, București – un eveniment cultural remarcabil în viața culturală bucureșteană a anului 1988, manifestare destinată să celebreze 300 de ani de la de la urcarea pe tronul Tării Românești a domnitorului Constantin Brâncoveanu – Ștefan Râmniceanu, într-un gest simbolic, se întoarce în România, cu expoziția „Urme“, la Palatul Mogoșoaia, în 2014.
Tot ca o revenire la începuturile creatoare este și lansarea albumului „Urme” și a filmului „Muzeon — Ștefan Râmniceanu” în regia lui Laurențiu Damian, ce au avut loc în 2016, la Muzeul Județean de Artă Prahova „Ion Ionescu-Quintus” din Ploieștiul natal.

„La întretăierea lumilor“, cel mai nou proiect al artistului, lansat din punctul de origine al călătoriei sale inițiatice și care cumulează simboluri și trimiteri în spațiu și timp la marile civilizații ale lumii este o expoziție dedicată Anului Centenar românesc și integrează cultura acestor locuri atât în spațiul european, cat mai ales în cel mondial al cunoașterii.
Manifestarea constituie evenimentul anului 2018, la Muzeul Județean de Artă Prahova „Ion Ionescu-Quintus”.
Pentru detalii, vă stă la dispoziție Departamentul de Servicii educative, Relaţii Publice şi Documentare din cadrul Muzeului Judeţean de Artă Prahova „Ion Ionescu-Quintus”
Tel.: 0244 52 22 64, fax: 0244 511375, e-mail: office@artmuseum.ro

mai mult
Artă

Marele Vernisaj de Primăvară al MNAC se deschide publicului în 26 aprilie cu patru expoziţii

coloana

Muzeul Național de Artă Contemporană lansează, joi, expoziţii care vor continua direcţia marilor recuperări şi alinierea MNAC cu scena internaţională. Muzeul aduce în atenţia publică activitatea artiştilor Constantin Brâncuşi, Dan Er. Grigorescu, Iosif Kiraly, Octav Grigorescu, Georgeta Năpăruş şi Yael Efrati (Israel). În plus, rămâne deschisă expoziţia „Prizonierii avangardei. O retrospectivă Ion Bitzan”.
MONUMENTE AMANATE
Artişti: Constantin Brâncuşi, Dan Er. Grigorescu
Curator: Călin Dan
Asistent curator: Sandra Demetrescu
Design expoziţie: skaarchitects
Cu sprijinul: Galerie Negropontes Paris / Ariana & Sophie Negropontes, Sorana Georgescu-Gorjan
Sponsori: Crama Oprişor, Policolor, Grup Transilvae
Durata: 26.04.2018 – 30.09.2018
Localizare: Parter
În 1982, Constantin Brâncuşi a participat la Bienala de la Veneţia într-o secţiune a pavilionului internaţional, curatoriată de Dan Hăulică, preşedinte AICA. Sculpturile erau grupate în jurul unei instalaţii fotografice monumentale menite să funcţioneze ca reconstituire a ansamblului realizat de Brâncuşi la Târgu Jiu. Imaginile erau realizate de Dan Er. Grigorescu, artist care a impus în România anilor ’70 o viziune originală asupra modului de a fotografia opera lui Brâncuşi.
Dan Er. Grigorescu este fiul generalului Eremia Grigorescu, care l-a învins în celebra bătălie de la Mărăşeşti pe generalul von Mackensen, întorcând astfel soarta primului război mondial în favoarea României. Ansamblul monumental de la Târgu Jiu, inaugurat în 1936, este dedicat memoriei trupelor române care au luptat în primul război mondial în jurul oraşului şi pe Jiu împotriva inamicului german. MNAC prezintă o reconstituire a reconstituirii de la Veneţia, într-o instalaţie menită să celebreze atât monumentul cât şi pe fotograful care a imaginat varianta sa nomadă.
UŞI ÎNCHISE, PLICURI DESCHISE. IOSIF KIRÁLY – LUCRĂRI TIMPURII, 1975 – 2000
Artist: Iosif Kiraly
Curator: Ruxandra Demetrescu
Coordonator MNAC: Alexandru Oberlander-Târnoveanu
Design expoziţie: atelier ad hoc
Sponsori: Crama Oprişor, Policolor, Grup Transilvae
Durata: 26.04.2018 – 30.09.2018
Localizare: Etajul 2
Expoziţia „Uşi Închise, Plicuri Deschise. Iosif Kiraly – Lucrări timpurii, 1975 – 2000” propune prezentarea activităţii artistice a lui Iosif Kiraly sub semnul recuperării şi al unei revizitări critice. Conform mărturiei artistului, titlul face trimitere la faptul că majoritatea acţiunilor şi lucrărilor prezentate în această expoziţie s-au realizat nu în spaţii publice, ci în spaţii private, cu uşile închise sau, în orice caz, fără spectatori. Marea majoritate a lucrărilor nu a fost expusă la vremea respectivă, ele fiind asumate şi destinate încă de atunci unui public din alt loc sau din alt timp. Plicurile însă – mărturie tangibilă a mail-art-ului – constituiau o deschidere spre lumea „adevărată”, pe care artistul doar şi-o putea imagina şi o cunoştea indirect. În acelaşi timp, spre sfârşitul anilor ’80, plicurile au început să fie urmărite de Securitate, deschise şi/sau oprite din drumul lor.
Iată de ce mail-art constituie un reper semnificativ, un pol important al expoziţiei, prezentat într-un spaţiu distinct. Sunt expuse fotografii, desene şi obiecte realizate într-un interval cronologic ce se încadrează în istoria recentă: anii 1970 şi 1980 (cu câteva prelungiri semnificative în ultimul deceniu din secolul trecut). Din perspectiva de acum, anii de după 1990 constituie o prelungire şi încheiere a paradigmei începute în 1975, fiind în acelaşi timp anii de deschidere şi pătrundere reală în contextul artistic internaţional şi orientarea spre teme care aveau să domine creaţia lui Kiraly până astăzi (timpul, memoria, arhiva etc.) sau spre activităţi de educator şi iniţiator de proiecte.
CONTRAPUNCT. O RETROSPECTIVĂ OCTAV GRIGORESCU – GEORGETA NĂPĂRUŞ
Curatoare: Ioana Vlasiu, Magda Predescu
Design expoziţie: skaarchitects
Cu sprijinul: Ion, Olguţa şi Ilie Grigorescu, Fundaţia Plan B Cluj
Parteneri: Muzeul Naţional de Artă al României, Muzeul Municipiului Bucureşti, Muzeul de Artă Vizuală Galaţi, Muzeul Ţării Crişurilor Oradea, Muzeul de Artă Cluj-Napoca, Muzeul de Artă Constanţa, Muzeul Judeţean Satu Mare, Institutul de Cercetări Eco-Muzeale „Gavrilă Simion” Tulcea, Muzeul Judeţean de Artă Prahova „Ion Ionescu Quintus”, Colecţia Galeriei Ravagnan (Italia), Colecţia Dr. Melita Mucha (Germania), Colecţia Romana şi Hans-Ulrich Hofer (Germania), Colecţia Fundaţiei Plan B (Cluj), Colecţia Alexandra Titu şi Constatin Prut (Bucureşti), Institutul de Istoria Artei „George Oprescu”
Sponsori: Crama Oprişor, Policolor, Grup Transilvae
Durata: 26.04. 2018 – 30.09.2018
Localizare: Etajul 3
Miza acestei expoziţii este prezentarea unui cuplu de artişti, Octav Grigorescu şi Georgeta Năpăruş, personalităţi puternice, cu profil artistic distinct, a căror operă s-a aflat în prim planul artei româneşti din deceniile 7-9 ale secolului trecut. Expoziţia delimitează etapele construirii unor universuri artistice originale, care, deşi diferite în esenţa lor, au cunoscut momente de întâlnire şi convergenţă. Simultan cu readucerea în actualitate a celor doi artişti, expoziţia relevă tensiunile şi contradicţiile unei epoci, tematizând relaţia dintre libertate şi constrângere, care a marcat atâtea destine. Selecţia a avut în vedere opere reprezentative din muzeele româneşti şi din colecţia familiei, la care se adaugă un ansamblu consistent de lucrări din colecţii particulare din Italia şi Germania, expuse în premieră publicului românesc.
EVA ŞI EMERICK
Artist: Yael Efrati (Israel)
Curator: Nicola Trezzi
Coordonator MNAC: Ioana Mandeal
Parteneri: Ambasada Israelului în România / The Embassy of Israel in Romania
Cu sprijinul: Mifal HaPais Council for the Culture and Arts, The Artis Grant Program
Mulţumiri speciale: Colecţia Grecu, IL Collection
Sponsori: Crama Oprişor, Policolor, Grup Transilvae
Durata: 26.04.2018-24.06.2018
Localizare: Etajul 4
Yael Efrati este una dintre cele mai interesante voci din peisajul artei contemporane israeliene. Definite de către artistă drept „sculpturi documentare”, lucrările sale utilizează coduri tridimensionale şi – în acelaşi timp – fac trimiteri conceptuale la imaginea fotografică şi întotdeauna derivă din aceasta. Ca atare, toate lucrările îşi au originea în realitate, în existent; nu sunt nici ficţionale, nici expresia personală a unei voci artistice interioare.
Eva şi Emerick reprezintă cea mai cuprinzătoare expoziţie personală a artistei până în acest moment şi include atât lucrări existente cât şi noi producţii realizate special pentru această ocazie. Continuând interesul său pentru timp şi memorie, noile piese sunt strâns legate de lucrări anterioare într-o încercare de a redefini contextul specific şi general în care au fost create. Nucleul principal al prezentării provine din Eye of the Sea, o instalaţie formată din cinci elemente axate pe caracteristicile arhitecturale ale apartamentului bunicilor artistei din Haifa (Israel). Întrucât aceştia au crescut şi s-au cunoscut în Bucureşti, unele dintre lucrările expoziţiei se raportează de asemenea la acest oraş, extinzând naraţiunea către arhitectură şi mediul urban.
Accesul cu automobilul se face pe poarta A1 (intrarea de la Senat), iar ieşirea se face pe la fosta intrare la muzeu. Accesul pietonal rămâne neschimbat.

mai mult
Artă

Preţul moral al artei supraevaluate

arta-carte

Luna trecută, la New York, Casa de Licitaţii Christie’s a vîndut obiecte de artă, datînd din perioadele postbelică şi contemporană, în valoare de 745 de milioane de dolari, atingînd astfel recordul absolut al sumelor tranzacţionate la o singură licitaţie. Printre lucrările cele mai scumpe ale licitaţiei s-au numărat lucrări semnate de Barnett Newman, Francis Bacon, Mark Rothko şi Andy Warhol, fiecare dintre tablouri fiind vîndute cu peste 60 de milioane de dolari. Potrivit New York Times, colecţionarii asiatici au jucat un rol important în mărirea preţurilor de licitaţie.

Fără îndoială că unii cumpărători privesc operele de artă ca pe nişte investiţii, cum ar fi şi acţiunile bancare, bunurile imobiliare sau chiar lingourile de aur. În cazul acesta, preţul plătit devine excesiv de mare sau de-a dreptul modest, în funcţie de valoarea pe care o va avea în viitor obiectul cumpărat.

Dar, dacă nu urmăreşti profitul, ce te face să plăteşti milioane de dolari pe o lucrare de artă, care nu e nici frumoasă, nu dovedeşte nici prea mare îndemînare artistică şi nici măcar nu este distinctă între celelalte opere ale artistului respectiv? Căutaţi, de exemplu, pe Internet imagini cu numele „Barnett Newman“ şi veţi găsi multe picturi cu dungi verticale, traversate, de cele mai multe ori, de cîte o linie orizontală. Pare că odată ce i-a venit această idee, Newman a vrut să picteze mai multe variaţiuni pe aceeaşi temă.

Luna trecută, cineva a cumpărat o asemenea „variaţiune“ pentru suma de 84 de milioane de dolari. De asemenea, un tablou mic, reprezentînd-o pe Marilyn Monroe, semnat de Andy Warhol – care are multe asemenea tablouri – a fost vîndut cu 41 de milioane de dolari.

În urmă cu zece ani, Muzeul Metropolitan de Artă din New York a plătit 45 de milioane de dolari pentru Madonna şi Pruncul, lucrare semnată de Duccio. Ulterior, am scris, în „The Life You Can Save“, că există lucruri mai importante pentru care să dai bani.

Nu m-am răzgîndit, dar, bineînţeles, Madonna şi Pruncul este indiscutabil o operă de artă extraordinară, o lucrare veche de 700 de ani, Duccio fiind o figură marcantă a perioadei-cheie de tranziţie a artei occidentale, doar cîteva dintre tablourile sale supravieţuind.

Ceea ce nu se poate spune despre Newman sau Warhol.

Probabil că, totuşi, importanţa artei postbelice constă în capacitatea sa de a contesta ideile noastre. Acest punct de vedere a fost exprimat cu fermitate de Jeff Koons, unul dintre artiştii ale căror lucrări au fost vîndute la Casa de licitaţii Christie’s. Într-un interviu din 1987 cu un grup de critici de artă, Koons a vorbit despre una dintre acele lucrări, pe care a numit-o „opera Jim Beam“ (Jim Beam fiind o marcă de whisky). Koons a expus această piesă – un trenuleţ de jucărie supradimensionat, umplut cu whisky – într-o expoziţie numită „Lux şi degradare“, operă care, potrivit New York Times, a dat dovadă de „superficialitatea, excesul şi periculosul lux al euforicilor ani ’80“.

Tot în acel interviu, Koons a spus că „lucrarea Jim Beam“ foloseşte metafora luxului pentru a defini structura claselor sociale. Criticul de artă Helena Kontova l-a întrebat cum se raportează „intenţiile sale socio-politice“ la politica preşedintelui SUA de atunci, Ronald Reagan. Koons a răspuns: „Cu regimul Regan, mobilitatea socială a intrat în colaps şi, în locul unei pături sociale compuse din venituri mici, medii şi mari, azi avem doar venituri mici şi mari… Lucrarea mea vine ca un protest la acest curent.“

Arta văzută, aşadar, ca o critică a luxului şi a excesului! Arta ca opoziţie la decalajul tot mai mare dintre bogaţi şi săraci! Cît de nobil, cît de curajos!

Cu toate acestea, piaţa de artă are o abilitate extraordinară în a recepta revendicările radicale pe care o operă de artă le ridică şi de a le transforma într-un obiect de consum pentru cei bogaţi. Cînd Casa de licitaţii Christie’s a scos opera lui Koon la licitaţie, trenuleţul de jucărie plin cu whisky s-a vîndut cu 33 de milioane de dolari.

Dacă, într-adevăr, artiştii, criticii de artă şi cumpărătorii de obiecte de artă ar avea vreun interes în a micşora prăpastia dintre bogaţi şi săraci, şi-ar petrece atunci timpul în ţările sărace, alături de artişti locali, în locuri unde, dacă plăteşti doar cîteva mii de dolari pe o operă de artă, aduci bunăstarea pentru sate întregi.

Nu sînt contra importanţei artei creative. Pictura, desenul, sculptura, muzica şi arta de a cînta la instrumente muzicale – toate sînt forme semnificative a exprimării sinelui, iar viaţa noastră ar fi săracă fără ele. În toate culturile – şi în toate situaţiile – oamenii produc artă, chiar şi atunci cînd nu au cu ce să trăiască.

Dar nu este nevoie de cumpărători care plătesc milioane de dolari ca să încurajeze oamenii să facă artă. De fapt, nici nu e greu de argumentat faptul că preţurile exorbitante vehiculate în acest domeniu au o influenţă coruptibilă în ceea ce priveşte expresia artistică.

Cît despre cumpărătorii care plătesc sume revoltător de mari, părerea mea este că o fac crezînd că, achiziţionînd opere ale unor artişti cunoscuţi, îşi vor consolida statutul personal. Dacă este aşa, ar putea să-şi regîndească poziţia, redefinindu-şi statutul în direcţia unor principii morale.

Într-o lume care s-ar ghida după legi etice, a cheltui milioane de dolari pentru opere de artă ar fi blamat, nu aplaudat. Asemenea fapte i-ar face pe oameni să spună: „Într-o lume în care mai mult de şase milioane de copii mor anual de foame sau de sete, sau pentru că n-au parte de minimum de îngrijiri medicale, murind de pojar sau de muşcături de ţînţari, n-ai găsit ceva mai bun de făcut cu banii tăi?“

Peter Singer este profesor de bioetică la Universitatea Princeton şi profesor emerit la Universitatea din Melbourne. Printre cărţile sale se numără Animal Liberation, Practical Ethics, The Life You Can Save şi, cea mai recentă – The Point of View of the Universe (coautor alături de Katarzyna de Lazari-Radek). 

www.project-syndicate.org 

mai mult
Artă

Iuliana Sava vă invită să cunoașteți opera sa

sava

Expozițiile organizate Galeria Elite Prof Art reprezintă un permanent prilej de descoperire a artiștilor de valoare.

Una dintre marile bucurii întâlnire aici este seria de tablouri semnată Iuliana Sava, din Ploiești.

d

Iuliana Sava vă invită să cunoașteți opera sa …

Iuliana Sava a răspuns cu amabilitate întrebărilor adresate de agenția noastră de presă…

Pentru cei care vă cunosc mai puțin, vă rog să vă prezentați

M-am născut la 7 luni pe o zi geroasă de 22 noiembrie 1973, Ploiești, Prahova, dintr-o familie intelectuală de medici și ingineri.

d

Lucrare de Iuliana Sava.

Am avut o limitare în domeniile profesionale, deoarece am o afecțiune numită hipoacuzie de percepție bilaterală, din cauza unei intervenții medicale radicale la naștere. S-a aplicat forcepsul… Trebuia să găsesc meserii care să răspundă nevoilor mele, și anume cele în care se folosesc cel mai mult triada creier – mana – ochi  – Artele vizuale. Asta nu înseamnă că a fost un impediment pentru mine, ci, mai degrabă, o provocare creând o motivația de a reuși, de a depăși limitele …Meritul a fost al părinților mei care au realizat că aceasta este calea cea mai bună și cea mai sigură pentru mine. Pe la 11 ani m-au dat pe mana unui profesor pictor Ovidiu Paștina din Ploiești unde am fost  îndrumată pas cu pas …apoi, am avut o pauză destul de lungă de la pictat. Din 1988 reîncep să desenez iar și iar până am ajuns în prezent. De asemenea am mai făcut și grafica cu domnul grafician Ioan Delamare Atanasiu…. Pot spune ca sunt un om împlinit prin forțele mele …Azi fiind profesor de desen la Clubul copiilor din Băicoi.

d

Lucrare de Iuliana Sava

Pentru ce ați ales pictura și nu muzica ?

Am ales pictura, artele vizuale, deoarece m-am născut cu reale talente în acest domeniu, unde pot pipăi cu bastonașele din ochi culorile. Pot executa multe tonuri de culoare  și tente de lumina și umbra.

d

Lucrare de Iuliana Sava

Care tehnici  sunt preferatele dumneavoastră ?

N-am o tehnică anume preferată.  Mă folosesc de toate în funcție de starea de spirit în care mă aflu un moment dat. Dar, ca accesibilitate, mă folosesc mai mult de tehnica acuarelei. Îmi place să mă joc cu culorile de apă pentru că sunt cele mai greu de manipulat. Aici picturile fiind mai transparente, luminoase, se execută mai rapid și oferă o anumită delicatețe. De asemenea folosesc metode ‘’ud pe ud’,’’ ud pe uscat ‘’, ‘’uscat pe uscat’’ .

d

Lucrare de Iuliana Sava

Mai am o afinitate deosebita pentru grafică, deoarece este o muncă a detaliului și a învățării răbdării, de liniștire a sufletului …în special tehnica în tuș, sepia..pentru surprinde o fărâmă din trecut …cu mirosul acela de vechi….

d

Lucrare de Iuliana Sava

Vă simțiți bine în lucrări de dimensiuni mai mici, ori preferați suprafețele mari ?

Folosesc mai multe dimensiuni și sunt în funcție de temă, compoziție, complexitate .

d

Lucrare de Iuliana Sava

Ce ne puteți spune despre viața dumneavoastră, dincolo de pictură ?

Viața mea dincolo de pictură, este într-o continuă transformare, învățare … Nimic nu rămâne aceeași, mereu apare ceva nou și dacă vreau sau nu, va trebui să asimilez sau le transform pe măsura aptitudinilor mele.

Unde vă vedeți peste un deceniu?

Aici nu pot da un răspuns cu certitudine. Dar, sper cu ajutorul Divinității voi fi bine .Trebuie doar să fiu omul potrivit la locul potrivit pentru cine cere ajutor și schimbare. Am foarte multe de oferit oamenilor .

d

Lucrare de Iuliana Sava

Doriți să răspundeți la o întrebare care nu a fost pusă de mine ?

Ma întreb : Lumea știe ce e pictura, sculptura sau altă ramură a artei????

Știți, pictura ca și alte domenii, pentru mine este ca o terapie a sufletului când se afla într-un impas. Ea oferă alinare și șanse de vindecare spirituala. Este cea mai eficientă terapie  în raport cu cea medicală. De asemenea poate fi ca o radiografie a propriului destin al fiecăruia dintre noi. Pictura, prin culorile ei cu efecte miraculoase, te face sa uiți de problemele vieții, sa te simți fericit, să-i faci fericiți pe cei din jur care au nevoie de acest lucru.

d

Lucrare de Iuliana Sava

d

Lucrare de Iuliana Sava

Ce frumos !  Aici se termină cuvintele și încep urările noastre: Sănătate din toată inima, determinare și pe mai departe, să întâlniți mereu oameni care știu să vă aprecieze la justa voalare numeroasele dumneavoastră calități.

Semnează mai jos unul dintre ei…

Aristotel Bunescu, președinte al Departamentului Critică și Istoria Artei al Uniunii Artiștilor Plastici UAP www.uniuneaartistilorplastici.ro

f

Lucrare de Iuliana Sava

Studii:

– Facultatea de Psihologie din cadrul Universității Titu Maiorescu – București- 2011

– Coala Postliceala Carol Davila – Bucuresti – 1997

– Facultatea Teologie – Arta Sacra din cadrul Universitatii de Stat – Pitesti, in curs…

– Scoala de iconografie din cadrul BOR – 2014

– Scoala de arte si meserii din cadrul Palatului Culturii – Ploiesti  – 1983

Studii particulare cu pictorii Ovidiu Paștina – Ploiesti , Ioan Delamare Atanasiu- București  și  prof. Vasile Rizeanu – Pitești, pictor iconograf Cătălin Băluța.- BOR

Auto dictata în multe domenii cum ar fi: design peisagist, mozaic artistic, vitralii, hand – made,restaurare mobilier …

Profesii actuale:  Profesor de pictura din cadrul Clubului Copiilor – Băicoi , artist plastic, iconar autorizat ,ilustrator cărți copii, peisagist, decorator ambiental ,decorator floral…pot face mai multe simultan, depinde de cereri …

Activitate artistica

2008 – expoziție personala de Zilele Piteștiului

2009 – expoziție personala la Simfonia lalelelor – Pitești

2010 – expoziție Primăria Pitești

2011 – expoziția la Consiliul județean Argeș

2015 – expoziție personala – Spiritul Sărbătorilor de Iarna – Consiliul județean Prahova

2016 – expoziție – Puncte de cotitura – momente care schimba vieți – Consiliul județean Prahova

2018 – expoziție de grup – PARADOX – București

Tabăra de  creație pentru copii Ștefănești , Argeș – vila Florica, Centrul de cultura  Brătianu

Tabăra de creație în cadrul Bricostore Pitești

Lucrări personale în Franța, Italia, Irlanda, România

Tehnicile folosite de mine sunt cele cu acuarela, tempera, acrilic, tuș, creioane color sau mono – grafica, vitralii.

Adresa de e-mail                          –              sviuliana@gmail.com

 

mai mult
Artă

Fotografii din România au sărbătorit Ziua Femeii cu imagini în care au surprins bucuria, feminitatea și frumusețea femeilor

mama-pui

Ziua de 8 martie are o semnificație aparte pentru fiecare dintre noi. Unii vor să-și aducă aminte și să-și sărbătorească mamele, cele mai importante persoane din viața fiecăruia. Alții vor să se bucure și să celebreze Ziua Internațională a Femeii. Sunt și oameni care vor ține cont de ambele evenimente și le vor împărtăși cu persoanele dragi din viața lor, atât mame, cât și femei – iubite, soții, prietene, colege și nu numai. Pentru toți aceștia, agenția Caracteristic a pregătit un cadou: o colecție de fotografii de la oameni care urmăresc fâșii de viață și le surprind în cadre excepționale.

Fotografii care au contribuit cu imagini sunt Vlad Eftenie, Andrei Cucu, Gina Buliga, Sorin Onișor și Ana Măreșescu.

Vlad Eftenie a spus că atunci când fotografiază simte cum se apropie de un secret împărtășit, tainic, magic. Simte să aibă grijă și să nu deranjeze. Și acest sentiment este transmis și de cadrele sale. Despre legătura mamă – copil, acesta a declarat că este una sacră, inalienabilă, ceva ce nu poate fi “desfăcut”. “Mama și copilul constituie un binom esențial, cu o legătură care subzistă trecerii timpului și chiar însăși vieții. Mama este reperul, este mentorul, deschizătorul de drum, ea conține însăși esența vieții”.

Andrei Cucu a spus despre momentele când fotografiază o mamă împreună cu copilul ei că sunt greu de descris, dar sunt încărcate de-o emoție pe care o resimte de fiecare dată. “De cele mai multe ori, las aparatul din mână și mă bucur de acel moment, pentru că este unic. E o avalanșă de stări pozitive, pe care doresc să le transmit și prin imaginea surprinsă. Pentru mine, toate fotografiile care au în prim plan mama și copilul au ceva special. Fiecare are propria poveste și emoție. Sunt unice prin bucuria și emoția suprinse”, a spus acesta.

Dintre cei mai dedicați fotografi din România surprinderii magiei fotografice și feminității, Gina Buliga se remarcă extrem de ușor. Cadrele sale surprind bucuria, tristețea, împlinirea sau resemnarea – sentimente prin care toți trecem și care ne fac să fim oameni. “Pentru mine, magia există în momentul în care ești în preajma unei mame. Am o bucurie imensă să fotografiez de la o gravidă până la o familie întreagă fericită. Este un mod al meu de a mă exprima cât de minunată este familia! Mă bucur cu tot sufletul la fiecare ședință foto și de fiecare moment petrecut alături de ei.”

Despre iubire, aceasta a spus că găsește minunat sentimentul de-a fi mamă. “Ai parte de iubire necondiționată, este o iubire atât de blândă, o iubire atât de pură, o porți cu tine toată viața, în orice moment”, a adăugat aceasta.

Sorin Onișor, ar putea spune oricine i-a văzut cadrele de peisaj, duce o viață extraordinară. Se poate trezi în orice dimineață și în fața lui să fie un nou tablou al naturii. El nu este însă doar un fotograf al munților, răsăriturilor sau apusurilor, al dealurilor cuceritoare din Bucovina, ci este și un atent observator al oamenilor. În cadrele sale a surprins numeroase femei în nenumărate momente ale vieții și vârstei lor. Fiecare dintre ele este însă mereu imortalizată cu o delicatețe aparte.

Cele mai emoționante momente rămân cele legate de cei doi copii ai săi.

Ana Măreșescu este o altă prezență radioasă printre fotografii din România care încearcă să surprindă viața așa cum se desfășoară ea. “De 10 luni port și eu numele de mamă. Cred că este cel mai frumos nume pe care îl poate avea o femeie. Cu atât mai mult, în ședințele foto pe care le-am făcut în ultima vreme, simt cel mai puternic sentimentul de bucurie. Bucuria de a fi acolo, alături de ei și de a surprinde fericirea din ochi, din zâmbet și din fiecare îmbrățișare. Ședințele foto sunt ca o terapie pentru mine.”

Le mulțumim tuturor acestor oameni pentru cadrele și cuvintele lor. Ziua Femeii este un moment excepțional să ne gândim cu bucurie la realizări de peste an, la idealuri și la ce vrem să reușim. Sperăm ca aceste scurte gânduri și cadre bogate să fie o inspirație.

mai mult
Artă

Ploieșteanca Andra Dancovici între artă plastică și poezie

andra01

Recent, într-o sală a casei din Turmstrasse în Lörrach, Germania, a avut loc deschiderea oficială a unei galerii de artă, unde Andra Dancovici și Philippe Bordonnet au prezentat picturile acrilice, picturi care pot fi vizionate la Galeria Turmstraße, în următoarele două luni.

 

Potrivit avocatului Thomas Schwind, proprietarul galeriei Turmstraße 14, timp de patru luni galeria din Germania, aflată în mijlocul zonei pietonale, va fi o atracție pentru publicul iubitor de artă. În luna februarie a avut loc o dublă expoziție a lui Philippe Bordonnet și Andra Dancovici.

Andra Dancovici is an international artist – poetess and painter – borned in Ploiești, Romania who studied at Faculty of Bucharest and graduated Philosophy (2013). In order to pay her education, Andra used to be a fashion model (2008 – 2012) for several famous magazines like TABU & Story magazin. She learned how to paint from her mother, Mara. Her father is an artist too, he sings. She allready exposed her art work in Germany and Switzerland. The French publisher (Belladone editions) Grégory Huck said about her poetry: “It is a very original poetry, symbolist and very personal, personal but open to the universal mind, it’s a surprising writing that challenges the reality”.

 

Ultimul său volum, intitulat „Dintre timp”, va apărea în curând la o editură din Franța. 

Până atunci, redăm mai jos, din ultimele poeme ale Andrei Dancovici:

Negoț
Mi-am vândut durerea pe note muzicale:
Pollini, Albinoni, Grieg… Rachmaninov
Mi-am înghițit lacrimile cu vreo trei pastile mici și mov…
am vorbit cu flori de allium,
am pictat pe nori de valium…
și tare mi-a plăcut!
Aaaaaaaaaaa…
Cică azi e Dragobete!
m-am decis să port pandantul filosofic 
(făcut din infernul provizoriu)
și să beau apoteotic
pentru tot ce am stricat în mine, 
pentru fete!
Mi-am vândut durerea pe note muzicale:
Joy Division, Marlyn Manson… Porcelain Black 
…ceva pe care pot să mă dezbrac
(de sentimente)
Și am dansat așa lasciv… ca pentru tine
Ca să uit că am un trup frumos și inutil,
dar n-am uitat, căci sunt femeie…
Și vreeeaaauu!
Vreau dublura ta de cheie!
(aia care deschide poarta căderii în timp)
…nu mai pot să stau!!!
prea mult…
pe-aici!

C.L.

mai mult
ArtăPromovate

Expoziție cu vânzare: „Grafică, pictură, instalație”

expo

În urmă cu 7 ani, Excelenta Sa Sorin Ducaru, Ambasadorul României la NATO, ţinea cuvântul de deschidere a expoziţiei găzduite de Sediul Central din Bruxelles. Deci, îmi permit (virtual) să vă mai trag oleacă de mânecă. Și, dacă măcar câteva dintre modestele mele artefacte vă sunt pe plac, nu mă asaltaţi cu laude sterile sau tânguiri retorice, ci mai degrabă achiziționaţi-le, oameni buni! „Iar dacă nu, nu!”, cum ar fi spus Nichita.
De încurajări, elogii gonflate şi bătăi pe umăr am podul plin. Vă pupă Tzetze-cel neserios mâzgălitoriu di vise colorate şi îndelung scârţăietoriu di muzicuţâ!.

Ah, şi nu uitaţi să zâmbiţi! Viaţa este incredibil de frumoasă, dar voi ştiaţi cu toţii asta, deja… Vizitaţi-mi paginile, vă poftesc: Ceasul care îți dă timpul înapoi-Wise.counter.Clock , Catalin Tzetze RadulescuArtistic skullBlue Monday Ministers șArt Addict.

Cătălin Tzetze Rădulescu

 

mai mult
Artă

CONCURS DE CREATIE SI CULTURA GENERALA „BRÂNCUSI-APROAPE DE INFINIT”

brancusi-1

Casa de Cultură „Ion Luca Caragiale” a Municipiului Ploieşti a organizat luni, 19 februarie 2018, cu ocazia împlinirii a 142 de ani de la naşterea marelui sculptor român Constantin Brâncuşi, cea de-a III-a ediţie a Concursului de creaţie şi cultură generală „Brâncuşi – aproape de infinit”. Evenimentul a avut loc la Colegiul Naţional „Alexandru Ioan Cuza” Ploieşti, începând cu ora 11.00. Concursul a fost organizat pe două secţiuni: creaţie şi cultură generală. La Secţiunea Creaţie, au participat 33 de elevi de la clasele a V-a şi a VII-a. Câştigătorii acestei secţiuni sunt: Premiul I:  Vişan Mihai Eugeniu – clasa a V-a; Butaru Denisa – clasa a V-a; Premiul II:  Fuerea Cosmin – clasa a V-a; Premiul III: Chivu Andreea clasa a VII-a; Menţiune: Nicolaescu Dănuţ clasa a V-a; Buderleanu Enya clasa a VII-a; Radu Sara clasa a V-a; Bratosen Melisa clasa a VII-a; Chirchiboi Daria clasa a VII-a. Cele mai bune trei lucrări vor fi publicate în revista „Atitudini”, editată de Casa de Cultură „Ion Luca Caragiale” a Municipiului Ploieşti. La Secţiunea Cultură generală, elevii clasei a VII-a B au fost împărţiţi în echipe a câte cinci membri şi au primit chestionare cu întrebări referitoare la viaţa şi opera lui Constantin Brâncuşi. Echipa câştigătoare a fost “Cele cinci umbre ale lui Rodin”, formată din elevii: Hărăboiu Alexandra, Niţă Alexandra, Debu Daria, Cîmpean Eduard şi Victoria Alexandru. Premiile au constat în cărţi şi materiale de artă plastică.   Artistul plastic Valter Paraschivescu a susţinut şi o prelegere despre sculptura modernă românească. Coordonatorii proiectului au fost Luminiţa Avram, din partea Casei de Cultură “Ion Luca Caragiale” a Municipiului Ploieşti  şi prof. Irina Săvuţă, din partea  Colegiului Naţional “Al.I.Cuza” Ploieşti.

mai mult
Artă

Brâncuși – Duchamp – Marthe, în intimitatea atelierului din Impasse Ronsin

afis-brancusi-lansare-1

Institutul Cultural Român organizează luni, 19 februarie 2018, de la ora 18.00, evenimentul „Brâncuși – Duchamp – Marthe, în intimitatea atelierului din Impasse Ronsin“, în Sala Mare din Aleea Alexandru nr. 38, București, în cadrul căruia va avea loc lansarea albumelor Brancusi et Marthe – ou l’histoire d’amour entre Tantan et Tonton și Correspondance Brancusi – Duchamp, urmată de o dezbatere între Doina Lemny, editoarea volumelor și  Cristian Robert Velescu, istoric de artă. În încheiere, ansamblul Imago Mundi va susține concertul Isvor – Brancuși.

Doina Lemny reunește în volumul Brancusi et Marthe – ou l’histoire d’amour entre Tantan et Tontoncorespondenţa dintre Brâncuşi și dansatoarea elvețiană Marthe Lebherz, una din marile iubiri ale artistului. Scrisorile trimise în 1926 de la New York tinerei dansatoare, transformată în secretară la atelier, sunt presărate cu desene pe tema Sărutului. Brâncusi le-a reunit și le-a numerotat având intenția să le publice sub forma unui roman de dragoste.

Cartea Correspondance Brancusi – Duchamp dezvăluie prietenia dintre cei doi mari artisti ai secolului XX: Brâncuși și Marcel Duchamp.Doina Lemny prezintă integralitatea corespondenței lor, din care reiese atât relația „profesională” dintre ei – Duchmap, din admirație pentru creația artistului roman, i-a deschis drumul spre piața americana – , cât si prietenia profunda care i-a reunit. Adnotația reactualizată îmbogățește cunoașterea parcursului celor mai importante opere brâncușiene. Textul de introducere, Correspondance – Brancusi. Histoire d’une amitié relatează despre această prietenie, rămasă mult timp necunoscută.

Evenimentul este prilejuit de celebrarea celor 142 ani de la nașterea sculptorului român Constantin Brancuși, în contextul aniversării Centenarului României moderne, dar și a Sezonului România-Franța 2019, a cărui desfășurare coincide cu Președinția României la Consiliul Uniunii Europene.

Doina Lemny

Doïna Lemny, doctor în istoria artei, este muzeograf-cercetator la Muzeul Național de Artă Modernă, Centrul Pompidou Paris, specialistă în sculptura din prima jumătate a secolului XX.

Ccuratoare a celor sapte expozitii tematice la Atelierul Brancusi din 1998 în 2002, a fost și fost curatoarea expozitiei « Antoine Pevsner în colectiile Centrului Pompidou » (2001), « Datiunea Brancusi » (2003), « Henri Gaudier-Brzeska în colectiile Centrului Pompidou » (2009). A coordonat cataloagele publicate cu ocazia organizării expozițiilor.

Este autoare a mai multor volume: Brâncuşi inedit – însemnări şi corespondenţă românească(coeditor cu Cristian-Robert Velescu, Bucureşti, Humanitas, 2004 ),Brancusi, Paris, Oxus, 2005, Brancusi & Gaudier-Brzeska : points de convergence et Henri Gaudier-Brzeska : Notes sur Liabeuf et Tolstoï, Paris, L’Échoppe, 2009, Lizica Codréano, une danseuse roumaine dans l’avant-garde parisienne, Lyon, Fage, 2011, Brancusi, au-delà de toutes les frontières, Lyon, Fage, 2012, Brancusi, coll. « Monographies », Paris, éditions du Centre Pompidou, 2012, Henri Gaudier-Brzeska, un sculpteur « mort pour la France », Lyon, Fage, 2015 ; Brancusi, an Artist without Frontiers, Bucharest, NoiMediaPrint, 2016 ; Correspondance Brancusi &Duchamp, Paris, Dilecta, 2017, Brancusi & Marthe ou l’histoire d’amour entre Tanta et Tonton, Lyon, Fage, 2017.

Cristian-Robert Velescu

Cristian-Robert Velescu este critic şi istoric de artă, scriitor și profesor de istoria artei la Universitatea Naţională de Arte din București. A publicat lucrări dedicate modernităţii româneşti şi europene, dar şi avangardei istorice: Brâncuşi iniţiatul (Editura Editis, Bucureşti, 1994); Concepte ale poeticii lui Constantin Brâncuşi(Edit. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999), Formă şi semnificaţie în arta românească modernă – exemplul lui Brâncuşi (Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2002), Brâncuşi inedit – însemnări şi corespondenţă românească(coeditor cu Doina Lemny, Humanitas, Bucureşti, 2004 ); Victor Brauner d’après Duchamp sau drumul pictorului către un suprarealism „bine temperat”(Institutul Cultural Român, 2007), Avant-gardes et modernités – Brancusi, Duchamp, Brauner, Voronca, Tzara & comp. (Institutul Cultural Român, 2013). Este autor al unor cataloage de expoziţii, al căror curator a fost: Ion Ţuculescu (catalog al expoziţiei retrospective), Bucureşti, Muzeul Naţional de Artă / Muzeul Colecţiilor de Artă, 1999; Lili Pancu 1908-2006 – Pictură – grafică (catalog al expoziţiei retrospective), Bucureşti, Muzeul oraşului Bucureşti, 2010. Autor a numeroase studii și texte critice, publicate în albume, reviste şi cataloage, din țară și din străinătate.

Imago Mundi

Ansamblul Imago Mundi promovează o nouă viziune asupra muzicii vechi și tradiționale românești, un repertoriu foarte rar abordat de către muzicieni de factura clasică. Cel mai cunoscut program al lui, seria „Isvor“, a debutat cu un proiect dedicat lui Dimitrie Cantemir, urmat de George Enescu, iar mai apoi Constantin Brâncuși. Imago Mundi se adresează unui public dinamic, care caută alternative la muzica de consum, perspectiva din care este construit discursul muzical este aceea a omului contemporan care nu expune piese de muzeu, ci cântă o muzică vie.

Concertul pe care îl va susține ansamblul va fi însoțit de video proiecții tematice.

mai mult
Artă

„Expozitia de grafică” la Ploiești

graf

Filiala Ploiești a Uniunea Artiștilor Plastici din România (preşedinte al filialei Marcel Bejgu) a deschis în luna februarie 2018 “Expozitia de grafică”, cu lucrări pe simeze semnate de membrii Filialei prahovene & Uap România Filiala Ploiești.

Expozitia este găzduită de Galeria de Artă din Ploiesti, situată în Piata Victoriei nr. 4, și se poate vizita pe tot parcursul lunii februarie 2018.

mai mult
Artă

Artistei Geta Brătescu i s-a înmânat Ordinul Național „Steaua României”

geta-bratescu

Pe  10 ianuarie 2018,  Geta Brătescu, marea doamnă a artei conceptuale din România, a primit, în atelierul său de lucru, distincția oferită de Excelența Sa, Domnul Klaus Werner Iohannis, Președintele României. Distincția a fost înmânată de consilierul prezidențial pentru Cultură, Culte și Centenar, domnul Sergiu Nistor, și de doamna Liliana Țuroiu, președintele Institutului Cultural Român.

Preşedintele Klaus Iohannis a semnat, în luna septembrie 2017, decretul de decorare a artistei Georgeta Brătescu cu Ordinul Naţional „Steaua României” . În semn de înaltă apreciere pentru contribuţia personală la îmbogăţirea patrimoniului cultural românesc şi universal, pentru remarcabila sa implicare în promovarea artei conceptuale româneşti, împletind cu o măiestrie profundă arta vizuală cu cea literară, Preşedintele României, domnul Klaus Iohannis, a conferit Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de Ofiţer doamnei Georgeta Brătescu, artist vizual, potrivit Administraţiei Prezidenţiale.

Artista Geta Brătescu, una dintre figurile centrale ale artei postbelice est-europene, a fost decorată cu Ordinul „Steaua României”, la propunerea președintelui ICR, doamna Liliana Țuroiu.

Ordinul „Steaua României” este cea mai înaltă distincție oferită de statul român.

Cu o carieră impresionantă, de peste 60 de ani, Geta Brătescu se bucură de apreciere în rândul publicului și al specialiștilor din domeniul artelor, în întreaga lume.

Pavilionul României la Bienala Internațională de Artă de la Veneția, care a găzduit în 2017 proiectul „Apariții” al artistei Geta Brătescu, a fost unul dintre mai admirate și s-a bucurat de articole elogioase în mass-media internațională.

În semn de apreciere pentru toată activitatea sa, pentru contribuția la patrimoniul cultural românesc și la promovarea imaginii României în lume, președintele ICR, doamna Liliana Țuroiu, a propus, în 2017, decorarea doamnei Geta Brătescu. Totodată, ICR a susținut prezența unei expoziții a marii noastre artiste și la Muzeul de Arte Frumoase din Gent. Astfel, din toamna lui 2017 și până la jumătatea lunii ianuarie 2018, acesta găzduiește prima retrospectivă din Belgia consacrată Getei Brătescu. An Atelier of One’s Own este prima expoziție majoră a unui artist român găzduită de celebrul spațiu expozițional belgian.

„Am susținut cu toată convingerea ca doamna Geta Brătescu să fie decorată cu această distincție. Domnia sa este o adevărată emblemă pentru cultura românească, iar noi trebuie să ne apreciem valorile, prin toate căile posibile. De aceea, având în vedere cât de bine sunt primite lucrările domniei sale de publicul european, anul trecut am făcut demersuri, împreună cu reprezentanța noastră în Spania, pentru o expoziție Geta Brătescu și la Madrid”, a declarat președintele Institutului Cultural Român.

mai mult
1 2 3
Page 1 of 3