close

Creștinătate

Creștinătate

Practica isihasta – 2 Atenție!!! Nu încercați asta fără binecuvântare!!

no thumb

Mintea şi Simţurile se Iconizează cu greu. Doar prin
Ritualul Icoanei, încet, ies din sine şi se „Divinizează”
Hristic. Mintea şi Simţurile sunt Magii din noi, care Îngenunchează
în faţa Icoanei Maicii Domnului cu Pruncul
Hristic în Braţe. Mintea aduce ca Dar Aurul-Mintea Însăşi,
cu toate facultăţile ei. Inima aduce ca Dar Imaginaţia-Smirna.
Iar Simţurile aduc Tămâia-arderea de bună mireasmă.
Mintea este Prima care trebuie să „Îngenuncheze” în faţa
Pruncului Divin. Mintea cu Smerenie trebuie să Primească
Taina Revelaţiei Hristice.
– Fiule, Duhul Isihiei începe să Lucreze în tine. Modalitatea
aceasta Neofitică este totodată o Purificare şi o
Luminare. „Negativul” din noi este aşa de mare, încât cu
greu cedează. Sfinţii Filocalici ne vorbesc tocmai de necesitatea,
mai întâi de toate, a „despătimirii”. Sfaturile Filocalice
sunt amănunţite şi concrete. Nu neglija să le citeşti cât
mai des, ca să înveţi bine „ostăşia” Duhovnicească.
– Moş-Avva, ce îmi place mie la specificul Pustnicului
Neofit este Iconarea sa directă care Acţionează tocmai pe
„direcţia” Isihiei. Noi, cei „lumeşti şi negativi”, avem nevoie
în primul rând de Resacralizare. „Autosacralizarea”
este modalitatea antică. Creştinismul ne arată Sacralizarea
prin Sacrul Cel Dincolo de noi. Majoritatea vorbesc de
„Divinul din interiorul nostru”. Divinul nu este în noi, ci
Dincolo de noi. Mulţi se „autodivinizează” prin Divinul ce
Vine în noi, pe care şi-l asumă. Divinul este Icoana în faţa
Căreia noi trebuie să stăm Îngenuncheaţi. Divinul este în
200
noi doar dacă stăm Îngenuncheaţi în faţa Lui. Noi suntem
Luna în Lumina Soarelui Divinităţii.
– Fiule, aici este tocmai specificul Filocalic Carpatin al
Pustnicului Neofit. Dacă îi citeşti cu atenţie pe Sfinţii Filocalici,
vei vedea că ei fac o distincţie între Mintea de „afară”
şi Mintea Duhului din Lăuntru. Mintea din „afară” este
Biserica-Maica Domnului, iar Mintea Lăuntrică este
Preoţia-Fiul Hristic.
– Moş-Avva, din Practica celor Două Trepte ale Vieţii
Isihaste am dedus în primul rând faptul clar al specificului
Isihasmului, ca Întrupare a Divinului în Minte, nu ca
„autodivinizarea” Minţii. Mintea o „golesc” de conţinutul
ei mental, dar nu o las „goală”, ci o Umplu cu Supramintea
Divinului. Mai mult, Mintea nu se „autodistruge”
(ca în misticile metafizice filosofice), ci se face Icoană-Biserică
ce ţine în Braţe pe Pruncul Hristic. Astfel Mintea-Biserica
se Odihneşte în Hristos şi Hristos se Odihneşte în Minte-
Biserică. Este Isihia, Odihna Dublă şi egală de Icoană.

Vă rog citiți cartea pentru detalii! Dați click pe link!

http://chipuliconic.ro/wp-content/uploads/2018/05/Memoriile-unui-isihast-vol-4_tipar.pdf

(Cătălin Rusu)

mai mult
Creștinătate

Mărturia unei foste penticostale revenite la Biserica cea Una: „La ortodocși este chiar credință adevărată!”

no thumb

  Simona B., din județul Suceava, s-a născut într-o familie de penticostali. De mică, ea s-a simțit, totuși, atrasă spre Ortodoxie. În cele din urmă, s-a botezat în dreapta credință, iar la scurt timp a primit și Taina Cununiei. Acum este mama a cinci copii frumoși. Doamna Simona a acceptat să ne prezinte câteva episoade din istoria convertirii sale.

De la ce vârstă ați simțit o atracție față de credința ortodoxă?

De când eram în școala generală. Îmi plăcea cum preda profesorul de religie de la ortodocși și mergeam la el, la ore. Când venea preotul cu Iordanul pe la vecini, fugeam de acasă și voiam să mă stropească și pe mine cu agheasmă. Aveam și eu acasă mere sau pere, dar voiam să mănânc fructe stropite cu apă sfințită. La înmormântări, nu mai vorbesc. Mă scăpau părinții de acasă și fugeam pe la babe, pe la moși, pe la vecini. Când mă întorceam, de multe ori părinții mă băteau, dar eu tot plecam.Când mergeam la ortodocși, simțeam o mare pace în suflet.

Știu că ați făcut parte dintr-o familie numeroasă. Ați avut o copilărie grea, trăită în lipsuri?

Nici vorbă. Am fost doisprezece copii acasă, însă la penticostali vin multe ajutoare. Dacă o familie avea cel puțin 4–5 copii, începeau să vină ajutoarele. Cred că și acum este la fel, fiindcă văd tot felul de TIR-uri cu ajutoare pe la sectanți. Cât timp noi am fost la școală și în liceu, o dată sau de două ori pe lună, ni se trimitea un plic cu bani direct din America. Tot la noi acasă se trimiteau lunar, din Statele Unite, pachete pentru vreo treizeci de familii. Erau alimente, pături, haine… Pe lângă noi erau familii de penticostali care aveau și mai mult de doisprezece copii. Ar trebui și noi, ortodocșii, chiar dacă nu avem ajutoare din America, să lăsăm să vină pe lume mai mulți copii. Să nu ne mai facem atâtea calcule cum ne vom descurca. Ne va ajuta Dumnezeu!

Din ce mi-ați spus, îmi dau și mai bine seama că unii părăsesc Ortodoxia pentru anumite avantaje materiale. Pur și simplu își vând credința pe bani…

Lumea este necăjită și se duc la ei pentru bani cei care au o credință căldicică. Este bun așa? Ei fac acum o Casă de adunare uriașă în Vicov, chiar lângă liceul de acolo. Ei spun că va fi cea mai mare Casă de adunare penticostală din România și, poate, chiar din Europa. Le trebuie acum mulți adepți ca să poată să umple sala de rugăciune. Am o verișoară, ortodoxă, în Vicov și îmi spunea cum umblă sectanții și oferă câte patru-cinci mii de euro pentru familia care trece la penticostali. Numai să nu spui că ți-au dat bani. Primii care s-au înfipt au fost țiganii.

Înseamnă că, acum, fiind ortodoxă, vă descurcați mai greu din punct de vedere material.

Da, este mai greu. Însă nu am avut nicio clipă mustrări de conștiință că am venit la ortodocși. Într-adevăr, la ortodocși se muncește mult mai mult, nu se compară cu traiul pe vătrai de la penticostali. Pe mine m-a ajutat foarte mult să rămân pe calea Bisericii, indiferent de greutăți, și faptul că Dorin, soțul meu, este credincios; părinții și frații lui se spovedesc și ei. Dacă nu aș fi ajuns într-o familie credincioasă, poate că aș fi rămas așa, nici ortodoxă, nici sectară.

Vă rugăm să ne spuneți cum ați ajuns la botezul ortodox.

La penticostali botezul este după 18 ani. Eu nu eram hotărâtă să mă botez la ei. Nu simțeam nicio atracție pentru asta. Încă din liceu vorbeam cu Dorin. Vreo opt ani am vorbit, până ce ne-am cununat. Eu așa mă rugam: „Doamne, dacă Dorin este pentru mine, să nu ne despărțim! Dacă nu-i, atunci să nu mai vină pe la mine!”. El cunoștea și alte fete, dar, totuși, venea acasă la mine, ca să ne mai vedem. Toată familia mea era contra lui. La început nu voiau să-l lase nici măcar în curte.

Deși nu eram încă trecută la ortodocși, am fost odată cu Dorin la Mănăstirea Putna. N-am înțeles nimic din ce cântau călugării. Mi se părea că vorbeau într-o altă limbă. Dar era ceva care mă atrăgea la slujbele din mănăstire. Și înainte de a-l cunoaște pe Dorin, eu îmi doream să fiu ortodoxă, dar nu credeam că se poate.

Mai cunoașteți și alte cazuri de penticostali care vor să treacă la Ortodoxie?

Sunt destui penticostali care ar vrea să treacă la ortodocși, dar nu au curajul să facă pasul acesta. Se gândesc ce vor zice neamurile, vecinii, pastorul, cei din Adunare. Se gândesc cum se vor descurca fără niciun ajutor de la rude. Eu tare i-am deranjat pe sectari că am trecut la ortodocși. M-au amenințat și cu bătaia. Nu le-am spus că mă voi boteza. Le-am dat o mare lovitură cu botezul.

Ce ați simțit după ce v-ați botezat?

După botez am simțit că am renăscut, eram foarte bucuroasă, era ceva cu totul nou pentru mine. Simțeam că m-am eliberat, că am scăpat de influența dracilor. Eu cred că demonul le dă uneori putere în cuvânt sectarilor, ca să-i păcălească pe ortodocși. Sunt foarte tari în a-i vrăji cu multe cuvinte pe oamenii neștiutori. Penticostalii lucrează uneori cu dracii, fără să-și dea seama. Ei spun că se coboară Duhul Sfânt la adunările lor și, de aceea, încep să vorbească în limbi. Eu cred că cei mai mulți dintre ei joacă teatru, ori coboară diavolul și ei cred că este Duhul Sfânt.

Cum v-ați descurcat după botez cu cei din familie?

Cea mai grea perioadă din viața mea au fost cele patru luni dintre botez și nuntă. După botez, m-am mutat la bunici. Și ei erau penticostali, dar erau mai deschiși față de ortodocși, mai înțelegători, mai comunicativi cu toată lumea. În aceste patru luni au venit încontinuu la mine cei de la Adunare. Au încercat să mă întoarcă din drum și cu vorba bună, și cu amenințări. Toți erau împotriva mea. Frații mei îmi spuneau că nu mă mai recunosc, se întrebau ce-i cu mine. Eu le spuneam că merg înainte, cu ajutorul lui Dumnezeu. Mi-au zis că fac o mare greșeală și că îi fac de rușine. Pastorul i-a amenințat pe părinții mei că nu o să-i mai îngroape și că o să-i dea afară din Adunare. Îmi spuneau să-mi dau jos crucea de la gât. Ziceau că o să-mi găsesc un băiat sectar, că nu o să rămân nemăritată. Nu mi-a fost deloc ușor să-i înfrunt pe toți. M-a întărit Dumnezeu. Dorin a fost tot timpul lângă mine.

Ce l-ați sfătui pe un penticostal să facă, pentru a-și da seama unde este adevărul de credință?

Să meargă să vorbească cu un preot ca să-l învețe ce-i trebuie pentru mântuire. Doar la ortodocși există harul preoției, moștenit de la Mântuitorul și de la Sfinții Apostoli. Să vină la biserică și să vadă adevărata credință. Este o diferență foarte mare față de rugăciunile de la sectari, o diferență pe care nu o poți explica în cuvinte. Se simte cum plutește harul la slujbele ortodoxe. Sau la spovedit, tot la fel simți. Când ies de la spovedanie, nu știu în ce parte să o iau de bucurie, atât de puternică este această Sfântă Taină. La ortodocși este chiar credința adevărată. De aceea trec la Ortodoxie atâția oameni pregătiți, din întreaga lume.

Ați făcut parte din comunitatea penticostală timp de peste douăzeci de ani, iar acum sunteți, de peste zece ani, un mădular viu al Bisericii Ortodoxe. Din experiența dumneavoastră, care este diferența dintre Ortodoxie și penticostalism?

La Adunările penticostale este ca la circ, ca la teatru. Deși am mers pe la adunările lor, nu am simțit că Dumnezeu este prezent acolo. La un moment dat, în timpul rugăciunii în comun, toți ne ridicam mâinile și fiecare răcnea la Dumnezeu, își spunea păcatele cu voce tare… Nu se mai înțelegea nimic, era o hărmălaie de nedescris. La slujbele ortodoxe este o ordine, este ceva tainic, sufletul simte că a ajuns acasă. La rugăciunile de la sectanți eu nu am simțit nimic. Am fost și pe la baptiști, și pe la adventiști, fiindcă aveam prietene pe acolo. Nu se compară cu frumusețea care există la Sfânta Liturghie de la ortodocși, mai ales în noaptea de Paști.

V-au mărturisit și alți penticostali că au simțit puterea slujbelor ortodoxe?

Eu cunosc sectanți care merg, pe ascuns, la Mănăstirea Putna, de Înviere. Vor să simtă și ei bucuria Învierii, care la ei nu există. Le place și lor, dar nu s-ar da la ortodocși. Chiar i-am auzit pe unii cum ziceau că au fost la Ierusalim, de Paști, într-un grup în care erau și ortodocși, și sectanți. Penticostalii erau supărați și se întrebau: „De ce s-au aprins lumânările doar la ortodocși, iar la noi nu s-au aprins?” Eu nu înțeleg cum nu-și dau seama oamenii că Ortodoxia este adevărata credință? Din moment ce Lumina Sfântă, de sute de ani, apare numai când slujesc ortodocșii la Sfântul Mormânt, ce alte dovezi mai așteptăm?

La penticostali nu există aproape deloc posturi. Ei mănâncă tot felul de preparate din carne, până în ziua de Paști. Și atunci ce bucurie să mai simți de Înviere? La penticostali există un fel de post negru, joia și duminica. Fiecare ține postul până la ce oră vrea, apoi se mănâncă de dulce.

Ce alte diferențe ați mai observat?

O altă diferență ar fi cum ne prinde momentul morții. La ortodocși ne spovedim, ne împărtășim cu Sfintele Taine, plecăm pregătiți și întăriți în cealaltă viață. La sectanți, dacă la ei nu există harul preoției și nu are cine să le facă dezlegări de păcate, oamenii mor cu toate păcatele adunate în suflet într-o viață. Cunosc un caz cu un penticostal care făcuse mari păcate în viața lui, păcate pe care le știau mai mulți oameni. El fusese născut ortodox, dar a fost înșelat de sectanți. La bătrânețe nu a vrut să revină în Biserică, deși fata lui era ortodoxă și a tot încercat să-l convingă că se pierde. Într-o dimineață, l-au găsit mort în curte, dezbrăcat de toate hainele și plin de vânătăi. Erau numai cioburi pe jos. Îl scoseseră dracii prin geam. El era bătrân și bolnav, nu se mai putea scula din pat. Nu avea decât fata lui cheia de la casă. Ea fusese plecată și totul era încuiat. Nu intrase nimeni. Moșul îi tot spunea fetei, de câteva zile, că vin niște oameni întunecați și-l bat aproape noapte de noapte.

Culmea este că sectanții sunt siguri că se vor mântui.

Daaa… Ei spun că, dacă te-ai botezat la penticostali și mergi la Adunare, dacă ridici mâinile la rugăciunile lor (și, eventual, ai o față cât mai miloagă), ai să te mântui, indiferent de ce păcate faci. Unii dintre ei, care se dădeau mari credincioși, trăiau pe ascuns în păcate foarte urâte, dar erau siguri de mântuire.

Poate doriți să mai adăugați un cuvânt de încheiere…

Să știți că la ortodocși există mai multă comuniune, mai multă dragoste. În Biserică preotul vorbește cu tine, se interesează ce probleme ai… La penticostali, din ce am văzut eu, nu prea este așa. La început, am crezut că cei din Biserică se purtau cu mine mai frumos întrucât venisem de la sectari. După aceea, mi-am dat seama că, în parohie, chiar eram într-o familie. Asta m-a ajutat foarte mult. La ortodocși este o căldură sufletească în Biserică, este prezent cu adevărat Duhul Sfânt!

Vă mulțumim.

Și eu vă mulțumesc. M-aș bucura dacă cele pe care vi le-am povestit ar ajuta măcar un suflet rătăcit ca să-și dea seama că adevărul mântuitor este doar în Ortodoxie.

A consemnat Ionuț Schipor

Marturie din sectiunea de comentarii a articolului de mai sus

Timp de patru ani, în anii studenției, între 2008 și 2012, am fost și eu păcălită de sectari. Punctul culminant al ieșirii mele din această adâncă înșelare a fost marcat de participarea, în urma rugăminții unei cunoștințe, la o Adunare a penticostalilor. Nu pășisem bine în incintă, că deja mă întrebam „Ce caut aici?”.

După predica pastorului, am fost invitată de această cunoștință în casa unui localnic, pentru a ne ruga împreună cu alți câțiva membri ai Adunării, alături de pastorul lor și de un altul venit din alt oraș. Am dat curs acestei rugăminți, deși în sinea mea îmi venea să alerg mâncând pământul. Ajunși acolo, am ocupat fiecare un loc, poziția adoptată fiind în genunchi, cu spatele la ceilalți, rezemându-ne cu mâinile de scaunele din fața noastră. Au început să se roage pe rând, la început pe un ton normal, ca mai apoi, treptat, aceste rugăciuni să se transforme în niște urlete amestecate cu gemete. Avea loc o schimbare a timbrului normal al vocii, cu o creștere substanțială a decibelilor, locul cuvintelor fiind luat de niște articulări ce nu semnificau nimic, era ceva total indescifrabil.

Ce am trăit atunci nu poate fi explicat celorlalți. Numai eu știu cum am privit pe sub mână, simțind curenții de aer provocați de mișcările din spatele meu, voind să văd ce se întâmplă, ca, mai apoi, în urma a ceea ce am văzut, să mă cuprindă o și mai mare groază. Cei care erau în cameră se ridicaseră, având un comportament absolut înfricoșător: unii parcă mimau accesele epileptice, alții, fiind în picioare, se mișcau într-un mod de parcă ar fi pierdut total controlul asupra corpurilor lor. Îngrozitor. Înspăimântător. Am închis ochii într-o secundă, rugându-mă să se termine mai repede. Trăiam un coșmar din care vroiam să mă trezesc. E inutil, cred, să menționez că tot ce s-a petrecut acolo a fost o petrecere a duhurilor necurate, o batjocură în care dracii râdeau literalmente de noi. Atunci am decis că locul meu nu este la sectari.

Georgiana Costiuc, Suceava

din Revista Man. PutnaCuvinte către tineri (2016)

mai mult
Creștinătate

Semnul Crucii după victorie. Halep merge mai departe la Australian Open

no thumb

  Simona Halep merge mai departe în turul III la Australian Open după ce învins-o joi pe americanca Sofia Kenin. La final, liderul 1 WTA nu a uitat să-I mulţumească lui Dumnezeu pentru ajutor şi s-a însemnat cu Sfânta Cruce, gest surprins de organizatorii turneului care au distribuit momentul pe reţelele de socializare.

În turul trei, Simona Halep o va înfrunta pe Venus Williams, locul 36 WTA. Partida se va juca sâmbătă dimineață, organizatorii urmând să anunțe ora de start.

Simona Halep nu s-a sfiit niciodată să-şi mărturisească credinţa în Dumnezeu.

Anul trecut când a primit distincția „Crucea Sf. Apostol Andrei” din partea Arhiepiscopiei Tomisului ea a declarat: „mereu mă închin şi cred în Dumnezeu pentru că fără ajutorul lui Dumnezeu nu se poate face nimic”.

De asemenea, gestul ei de a mulţumi lui Dumnezeu după meciurile disputate nu este unul singular, campioana noastră fiind surprinsă de nenumărate ori când îşi făcea semnul Sfintei Cruci.

Foto credit: Român Ortodox

(basilica.ro)

mai mult
Creștinătate

Un Botez în Uganda înseamnă zeci, sute de creștini botezați

no thumb

  Întors din Uganda la sfârșitul lui decembrie, un prieten povestea că nu a văzut atâția copiii în întreaga lui viață. O țară fascinantă cu școli fără geamuri și străzi pline de copii de toate vârstele, cu paznici cu AK47 la purtător în magazine și zone gri pe hartă unde acționează spectrul roșu al virusului Ebola dar și cu oameni ce te primesc cu brațele deschise din lunca Nilului până în cătunele de pe muntele Ruwenzori.

Ortodoxia a ajuns în mod paradoxal în acest colț de lume. Uganda a primit ortodoxia la începutul secolului trecut ca un rezultat al propriei căutări și descoperiri. Fostă colonie britanică, Evanghelia era cunoscută în rândul populației autohtone. Mergând pe firul tradiției apostolice, un grup condus de anglicanii Rebuen Mukasa și Obadiah Basadjikitalo au studiat izvoarele istorice ale creștinismului și au descoperit trimiterile la primele comunități ortodoxe apostolice. Continuând cercetările, în 1919, comunitatea condusă de Reuben Mukasa a trimis scrisori către diferite comunități ortodoxe din întreaga lume. Apoi au fondat prima comunitate ortodoxă locală, cu ajutorul ortodocșilor din Egipt.

Astăzi la Nairobi există un seminar ortodox unde au fost pregătiți preoți și diaconi indigeni, comunitățile de aici dezvoltându-se mai degrabă prin ele însele. În 2011 a luat ființă și prima mănăstire de maici ce poartă hramul Sfânta Maria Egipteanca.

Trebuie menționat că Biserica Ortodoxă are rădăcini adânci în Africa fiind înființată de Sfântul Apostol Marcu în anul 42, prin fondarea comunității creștine din Alexandria, Egiptul de astăzi.  Din păcate tulburările istoriei dar și faptul că nu s-a folosit principiul traducerii în limba locală, păstrându-se limba greacă de cult, a dus la dispariția creștinismului ortodox în multe zone, de exemplu în Sudanul de astăzi.

În secolul al XIX misionarii apuseni au venit în număr mare evanghelizând Africa centrală iar unii africani au intrat în contact cu vechile izvoare ale creștinismului. Este interesant că în mod independent dar convergent, grupuri diferite din estul şi din vestul Africii, au făcut aceaste descoperirei. În momentul de față există comuntății ortodoxe importante în jurul Lacului Victoria, în Uganda, Kenya sau Tanzania. Natalitatea mare (o medie de șase copii/mamă) și noile convertiri fac ca la o slujbă a Botezului să fie zeci, sute de neofiți.

Domnul să apere această tânără biserică!

mai mult
Creștinătate

Fecioria atinge cerurile

no thumb

  Lucru suprafiresc de mare, minunat și slăvit este fecioria, iar dacă trebuie să mă exprim direct, urmând Scripturilor, este sânul Bisericii, floarea, pârga ei, este modul de viață cel mai bun și mai frumos. De aceea și Domnul promite celor ce și-au păstrat fecioria, atunci când în evanghelii vorbește despre diferitele feluri de eunuci, că vor intra în Împărăția cerurilor. Căci castitatea este un lucru foarte rar și greu de realizat de către oameni. Și cu cât este dusă la un nivel mai înalt și mai strălucitor, cu atât mai mult o pândesc pericole și mai mari. Ea presupune firi robuste și nobile, care, strunindu-și cu siguranță pornirile, își îndreaptă vehiculul sufletului spre înălțimi, apoi trec cu ochii minții de granițele acestei lumi și, așezându-se pe bolta cerească, contemplă de aici direct Incoruptibilitatea însăși, așa cum țâșnește din sânurile imaculate ale Atoatecreatorului. Nu poate pământul să dea o astfel de desfătare; ea numai din cer poate să izvorască. Pentru că, deși Fecioria pășește pe pământ, capul ei atinge cerurile.

Nu numai trupurile trebuie păstrate neîntinate, ci și sufletele, pentru că templele nu sunt mai strălucitoare decât statuile care le ocrotesc. Sufletele fiind statuile trupurilor, acestea trebuie împodobite cu sfințenia. Iar îngrijite și sfințite se fac mai degrabă atunci când ascultă fără lenevire cuvintele divine, pentru că sunt mereu aproape de adevăr, aproape de porțile înțelepciunii.

Metodiu de Olimp, Banchetul sau despre castitate, în colecția „Părinți și scriitori bisericești”, vol. 10, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1984

mai mult
Creștinătate

Familia numeroasă și împlinirea profesională

no thumb

  A avea familie numeroasă și în același timp realizări profesionale ca femeie nu este nicidecum o dificultate, așa cum se crede adesea în societatea de astăzi, ci o chestiune de armonizare a două componente importante ale vieții, mai simplu spus, deschidere către viață. Cel puțin așa reiese din mărturiile câtorva mame care au dat importanță, în egală măsură, desăvârșirii educaționale, dar și împlinirii bucuriei de a da viață mai multor copii. În acest fel, ele demontează inclusiv prejudecata că familiile numeroase sunt rodul ignoranței, întâlnită chiar și în societățile civilizate, precum cea franceză.

A întemeia o familie și a naște copii nu constituie neapărat un impediment în dezvoltarea profesională, în construirea unei cariere. O confirmă numeroase femei, și nu doar din România, licențiate în diverse domenii. „O prejudecată apăsătoare pentru femeile acestui veac este aceea că, odată cu venirea copiilor, profesiunea are de suferit. Pentru noi nu a fost așa. Profesia a început să înflorească odată cu familia”, spune Adriana Scripcariu, istoric de artă, director de școală particulară și soția sculptorului Virgil Scripcariu.

Când și-a dat licența, era însărcinată cu primul copil. La dizertația de master, cu cel de-al doilea. Când obținea diploma de doctor, abia născuse al cincilea copil. Tocmai copiii au fost cei care i-au deschis calea către o carieră în educație. „Se pare că, atunci când ești liber de prejudecăți și optimist, multe din cele ce par imposibile devin posibile”, afirmă ea.

Deseori, decizia de a avea mai mult de trei copii este văzută în spațiul public ca un act de inconștiență. Întrebarea care apare de cele mai multe ori este: va avea familia resursele să-i crească? „Ni se spune adesea că suntem curajoși, aceasta însemnând de fapt inconștienți. Pe care dintre epitetele acestea le-am putea aplica bunicelor și străbunicelor noastre?”, se întreabă retoric Florența Savonea, inginer chimist și mamă a șapte copii.

Credință și educație în același timp

Și Iulia Țoța, trainer pentru părinți, este mamă a șapte copii. Afirmă că maternitatea reprezintă pentru femeie o desăvârșire a întregii sale educații: „A fi mama mai multor copii este cel mai bun program de dezvoltare personală pe care îl poți parcurge ca femeie. Este o educație în sine. Nu aș fi putut fi un bun formator și nu aș putea ajuta alte familii, părinți și adolescenți, fără experiența familiei mele numeroase”.

Mădălina Popescu este medic în Voluntari, județul Ilfov, iar soțul ei este conferențiar la Academia de Studii Economice din Bu­cu­rești. Au împreună opt copii. „Nașterea de copii nu este un act de ignoranță. Aș spune mai degrabă că este un act de credință”, subliniază ea. Căsătoria se îm­plinește prin nașterea de prunci și educarea lor în spirit creștin, adaugă Mădălina, care sfătuiește familiile din România să nu stăvilească firescul curs al vieții prin prea multă programare și planificare. „Noi, din credință în Dumnezeu și dorința de a face voia Lui, ne-am lăsat cu totul pe mâna Sa. Și putem da mărturie că Dum­nezeu ne-a ajutat foarte mult.”

Mamele fac o campanie online

Mai multe femei au creat în străinătate o campanie online în care afirmă că au ales cu bucurie și în deplină cunoștință de cauză să nască mulți copii. Nu de mult, președintele Franței, Emmanuel Macron, echivala nașterea de mulți copii cu ignoranța. „Arătați-mi o femeie care a decis, fiind perfect educată, să aibă șapte, opt sau nouă copii”, declara el. Drept răspuns, mame cu studii superioare și cu familii numeroase din întreaga lume au creat pe rețelele de socializare campania intitulată „PostcardsForMacron” („Cărți Poștale Către Macron”). Aici au postat fotografii de familie și mesaje prin care transmit că maternitatea și educația nu se exclud reciproc.

„Am diplomă universitară, conduc o firmă, sunt consilier local și am șase copii. Scuzați-mi proasta educație!”, scrie franțuzoaica Agnès Marion, membră în Consiliul Local al unei regiuni din Franța. „Educația nu este ceva tranzacțional, ci învățare pentru a atinge înțelepciunea, care înseamnă să cunoști și să iubești binele, adevărul și frumosul. Adică Dragostea însăși”, scria pe Facebook publicista californiană Noelle Mering, absolventă de filosofie. „Și, dată fiind natura (și Persoana) Sa, Dragostea este menită tocmai spre a fi împărtășită. Viața noastră nu este despre noi înșine”, a mai scris ea. Altă americancă, Shannon M. Jones, posta pe Twitter: „Tocmai pentru că sunt educată, am avut știința și înțelepciunea să înțeleg suprema valoare de a fi deschisă către viață”. Pe Facebook, Kendra Tierney, o mamă de nouă copii cu două diplome universitare și un soț absolvent de Harvard și Stanford, a scris: „Femeile merită mai mult decât obligația de a alege între educație și maternitate. Niște politici publice cu adevărat luminate le-ar permite să se bucure de binecuvântarea ambelor”.

Printre persoanele publice din zona americană care au aderat la campania online s-au numărat scriitorul Christopher J. Scalia, unul dintre cei nouă copii ai unui judecător de la Curtea Supremă, Liz Brown, o senatoare cu șapte copii, și Karen, soția senatorului SUA Rick Santorum, cu opt copii.

Iubire jertfelnică și creatoare

Cosmina Dragomir, artist profesionist și profesor de arte, își crește singură cei cinci copii. S-a declarat uimită de frumusețea mamelor din toată lumea care au inițiat o campanie pe internet prin care urmăresc să demonteze părerea că nașterea de mulți copii este echivalentă cu ignoranța. „Nu au chipuri de femei ratate sau chinuite, ci de femei împlinite și iubite. Mie ratarea totală mi se pare să nu țină nimeni la tine”, este de părere Cosmina, care lansează și ea o întrebare pentru președintele Macron: „De ce domnia voastră puteți iubi fără frontiere și eu nu?”

Cristina Bălan, un medic de familie cu 10 copii, a aflat despre campania online de la Maria, fiica ei cea mare, care a dezbătut cu colegii afirmația președintelui Macron. „Nașterea de prunci este o chestiune de iubire. Este un dar al iubirii din partea celor doi, care se împlinește în sau prin Domnul. Ceva firesc și mai presus de fire”, este de părere Cristina. „Pentru că nu se naște viață fără Dumnezeu. Chiar și în eprubetă, unde este chinuit un ovul, Dumnezeu îngăduie viața. Se lasă jefuit pe Sine și așază și acolo nașterea de prunci. De ce? Pentru a călca egoismul. Lăsându-Se chiar și jefuit, Dumnezeu biruie. Viața biruie”, spune ea.

Într-adevăr, a da viață este o jertfă, confirmă Andreea Dumitrescu, economist și mamă a opt copii: „Multe femei educate aleg să nu facă copii. Este o depărtare de la firescul lucrurilor și implicit de la Dumnezeu. Înmulțindu-se mintea, s-a împuținat inima, iar oamenii se consideră suficienți lor înșiși”. Pentru ea maternitatea este o alegere care nu depinde de educație, ci de deschiderea către viață. Despre afirmația pre­șe­dintelui francez spune că este rezultatul ignoranței: „Oamenii care nu au copii nu pot înțelege bucuria pe care ți-o dă un copil. Face mai mult decât 20.000 de cariere. Da, am opt copii și mi-am dedicat în întregime viața lor. Cariera merge cu tine o parte din viață, pe când familia merge cu tine până la mormânt”.

Anca Mihaela Coșa, o arhitectă cu șase copii din Câmpulung, regretă că România nu are politici de sprijin pentru a încuraja nașterea de copii, pe care ea și soțul ei o consideră un act patriotic. „Este greu, dar și un gest de responsabilitate”, afirmă ea. Un mare atu al familiilor numeroase este bunăstarea psihologică a copiilor: „Au propriul grup de prieteni – chiar frații lor și învață unul de la celălalt”. Când i se mai reproșează că este prea implicată sau chiar agresivă când vine vorba de copiii ei, arhitecta răspunde: „Nu vă puneți cu mine! În mine au bătut șase inimi, ca în calul lui Făt-Frumos!”

O mamă care a dat naștere mai multor copii va înțelege foarte bine vehemența ei.

mai mult
Creștinătate

Sfântul Ioan Botezătorul

no thumb

In fiecare an, pe 7 ianuarie, sarbatorim Soborul Sfantului Ioan Botezatorul, zi in care il cinstim pe cel care l-a botezat pe Hristos in Iordan. Sfantul Ioan Botezatorul s-a nascut in cetatea Orini, in familia preotului Zaharia. Elisabeta, mama sa, era descendenta a semintiei lui Aaron. Nasterea prorocului Ioan s-a petrecut cu sase luni inaintea nasterii lui Iisus. Nasterea sa a fost vestita de catre ingerul Gavriil lui Zaharia, in timp ce acesta slujea la templu. Pentru ca nu va da crezare celor vestite de ingerul Gavriil, Zaharia va ramane mut pana la punerea numelui fiului sau.

Cum ajunge sa-L cunoasca Sfantul Ioan Botezatorul pe Hristos?

Potrivit Sfintei Scripturi, Ioan Botezatorul a saltat in pantecele maicii sale, in momentul in care Elisabeta se intalneste cu Fecioara Maria atunci cand aceasta Il purta in pantece pe Domnul. Desi a saltat in pantece, Ioan afirma ca „nu-L stia pe Domnul” (Ioan 1, 31). Aceasta marturisire a lui Ioan este adevarata, caci el nu putea cunoaste din proprie experienta ca Cel purtat in pantecele Mariei este Fiul lui Dumnezeu. Parintele Dumitru Staniloae, comentand acest episod, spune ca Ioan „a simtit venind din Acela o lumina, sau de la Duhul Sfant din El, care l-a facut sa salte de bucurie. Sunt cunostinte care apar in noi in chip tainic, fara niciun efort al nostru de a le castiga”.

Raspunsul la intrebarea „Cum ajunge sa-L cunoasca Sfantul Ioan Botezatorul pe Hristos?”, il gasim la Evanghelistul Ioan (In 1, 34), care reda marturia Botezatorului: „Cel ce m-a trimis pe mine sa botez cu apa, Acela mi-a spus: Peste care vei vedea Duhul pogorandu-Se si ramanand peste El, Acesta este Cel ce boteaza cu Duhul Sfant. Si am vazut si marturisit ca El este Fiul lui Dumnezeu” (In 1, 33-34). Parintele Dumitru Staniloae, talcuieste acest eveniment astfel: „Dumnezeu il poate face pe om sa auda in forma omeneasca ceea ce vrea El sa-i spuna, si sa vada in forma in care vad ochii omenesti vointa Sa dintr-un anumit moment. Ioan a fost proroc cand Dumnezeu i-a spus cum va cunoaste pe Fiul Sau intrupat, si a fost apostol cand a vazut pe Duhul Sfant pogorat peste Hristos si a auzit glasul Tatalui cu privire la El. Cum putea vorbi omeneste Fiul lui Dumnezeu intrupat, asa si Tatal Lui a putut „vorbi” sau face pe Ioan sa-L auda vorbind. Se arata si in aceasta ca omul este dupa chipul lui Dumnezeu”.

Misiunea Sfantului Ioan Botezatorul

Sfantul Ioan Botezatorul a inceput sa predice in al cincisprezecelea an al domniei Cezarului Tiberiu, pe cand Pontiu Pilat era procuratorul Iudeii (Luca 3, 1-2). El a avut menirea de a pregati poporul pentru primirea lui Mesia si de a-L descoperi pe Acesta si a-L face cunoscut lui Israel. Mesajul principal pe care el il transmitea era: „Pocaiti-va, ca s-a apropiat imparatia cerurilor!”.

Ioan Botezatorul model al smereniei

In conditiile in care, omul cazut in pacat nu mai doreste sa se afirme decat pe sine, se vrea atotputernic si suveran peste tot si toate, Sfantul Ioan Botezatorul, cel care L-a botezat pe Hristos, afirma despre sine: „Nu sunt vrednic, ca plecandu-ma, sa-I dezleg cureaua incaltamintei” (In 1, 27). Desi afirma de doua ori: „Iata Mielul lui Dumnezeu: Cel ce ridica pacatul lumii”, iar dupa botezul Domnului in Iordan: „Am vazut Duhul coborandu-Se din cer ca un porumbel si a ramas peste El”, marturiseste: „Eu trebuie sa ma micsorez, iar El trebuie sa creasca.” Pare nefiresc ca un om sa doreasca sa se micsoreze, cu scopul ca aproapele sau sa sporeasca. Firesc ii este omului cazut din har, sa doreasca a creste si a se imbogati pe seama si in dauna celorlalti. Semenii trebuie sa existe pentru un om cazut in pacat, doar sa-l admire si sa-i slujeasca.

Ioan Botezatorul ne poate fi tuturor indreptar spre a birui mandria. Trebuie sa retinem ca avem capacitatea de a iesi din noi si a ne jertfi pentru aproapele nostru.

Intelesul duhovnicesc al imbracamintei si hranei Sfantului Ioan Boteazatorul

Din Evanghelia dupa Marcu, aflam ca Sfantul Ioan Botezatorul era imbracat in haina din par de camila, incins cu o curea de piele si ca se hranea cu lacuste si miere salbatica.

Camila poate simboliza atat curatia, cat si necuratia. Daca in Vechiul Testament ea putea fi privita ca un animal curat pentru ca era rumegator, ea putea fi vazuta si ca necurata, daca tinem seama ca avea copita despicata. Daca ramanem la prima semnificatie, cea de animal curat, camila simbolizeaza poporul ales, in timp ce necuratia prefigura neamurile pagane.

Faptul ca Ioan purta o haina din par de camila, semnifica chemarea evreilor si a paganilor la Hristos.

Cureaua, provenita de la un animal mort, semnifica prin incingerea cu ea, omorarea patimilor.

Cat priveste hrana sa, trebuie sa stim ca albinele si lacustele erau considerate a fi curate in Vechiul Testament, semn ca Ioan se hranea doar cu cele placute Domnului.

Moartea Sfantului Ioan Botezatorul

Din Evanghelie cunoastem ca Irod, la un ospat prilejuit de sarbatorirea zilei de nastere, a taiat capul Sfantului Ioan Botezatorul, la cererea Irodiadei. In acea vreme, Sfantul Ioan era intemnitat in castelul lui Irod de la Maherus. Ioan il mustrase pe Irod pentru traiul lui nelegiuit cu Irodiada, care era sotia fratelui sau. In ura ei de moarte, Irodiada a sfatuit-o pe Salomeea, fiica ei, care dansase si placuse oaspetilor si indeosebi lui Irod, sa ceara de la acesta capul Botezatorului ca rasplata.

Sarbatorile inchinate Sfantului Ioan Botezatorul

Biserica a inchinat lui Ioan sase sarbatori: zamislirea lui (23 septembrie), nasterea (24 iunie), soborul lui (7 ianuarie), taierea capului (29 august), prima si a doua aflare a capului lui (24 februarie) si a treia aflare a capului sau (25 mai).

La multi ani celor ce poarta numele Sfantului Ioan Botezatorul.

Adrian Cocosila

mai mult
Creștinătate

Ai fost născut pentru a-ți desăvârși cetățenia cerească

no thumb

  Dumnezeu l-a plăsmuit pe om după un model din adâncul Său, iar lucrarea Sa iscusită a pornit dinăuntru. Dacă îmi va rămâne un răgaz îndestulător ca să-ți înfățișez alcătuirea omului, vei învăța și tu, plecând de la tine însuți, despre înțelepciunea pe care Dumnezeu a desfășurat-o în tine. Căci omul este o lume mică.

Dumnezeu a plăsmuit omul cu o ținută dreaptă. Ți-a dăruit această înfățișare privilegiată față de celelalte viețuitoare. Fiindcă și lucrarea pe care intenționa să ți-o încredințeze era tot privilegiată. Vita a fost făcută pentru pășunat și astfel are capul aplecat spre pământ, având privirea ațintită către pântece și către cele de sub pântece, de vreme ce țelul acelora este desfătarea pricinuită de umplerea stomacului și de bucuria plăcerii. Omul însă nu privește către stomac, ci are capul înălțat înspre cele de sus, pentru a privi către înălțimea cu care este înrudit. Ochii săi nu sunt aplecați spre pământ. Prin urmare, nu săvârși lucruri care sunt în afara firii tale, nu-ți fixa privirea asupra celor pământești, ci asupra celor cerești, acolo unde Se află Hristos.

„Dacă ați înviat împreună cu Hristos, căutați cele de sus, unde Se află Hristos.” (Coloseni 3, 1)

În acest chip ai fost plăsmuit. Însăși alcătuirea ta este o școală pentru țelul în vederea căruia ai fost născut. Ai fost născut ca să-L privești pe Dumnezeu, nu pentru ca viața ta să se târască pe pământ, nici pentru a te bucura de plăcere ca vitele, ci pentru a-ți desăvârși cetățenia cerească. Pentru aceea

„ochii înțeleptului se află în capul său.” (Eclesiastul 2, 14)

Înțeleptul are ochii în cap pentru a-și îndrepta privirea către cele înalte. Iar cel care nu privește către cele de sus, ci către cele pământești, își târăște ochii pe pământ.

Sfântul Vasile cel Mare, Despre originea omului, în colecția Părinți și scriitori bisericești, vol. 4, serie nouă, Ed. Editura Basilica, București, 2011

mai mult
Creștinătate

Hristos, Calea cea veșnică

no thumb

 Părintele Serafim Rose considera că Lao Tze a fost un precursor al creștinismului. Părintele Serafim începe prin a spune că Tao pe care îl cunosc oamenii nu este Tao cel veșnic, este doar o cale pe care a căutat-o un om. Tao este, de fapt, în spiritul chinezesc tradițional, un observator fin al realității, al unei lumi căzute. El afirmă că moartea este un izvor al vieții și viața un izvor al morții. Partea neagră are un punct alb, iar partea albă are un punct negru. Din acest context nu poți scăpa. Este un ciclu care se repetă și nu poți ieși din el. Din acest ciclu poți ieși doar prin Hristos. Atunci când a venit Hristos a lămurit lucrurile, spunând că lumina nu are nimic în comun cu întunericul. În troparul de la Nașterea Mântuitorului se spune așa:

„Nașterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii Lumina cunoștinței; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au învățat să se închine Ție, Soarelui dreptății, și să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus, Doamne, slavă Ție.”

Până la venirea lui Hristos a putut funcționa Tao. A fost o căutare a omului de a înțelege lumea. Dar era o lume căzută. Au încercat și ei să creeze un fel de armonie. Ce armonie? Este o păcăleală. Este viziunea aceasta panteistă care afirmă că universul ar avea în el ceva viu. Păi nu are nimic viu de la sine. Totul este mort fără Dumnezeu.

Ieroschimonah Ioan Șișmanian, A trăi înseamnă a iubi, în revista Lumea Monahilor, noiembrie 2018

mai mult
Creștinătate

Creştinii sunt socotiţi înapoiaţi mintal fiindcă cred în Iisus Hristos

no thumb

 Să ştiţi că nu e o glumă relaţia noastră cu Dumnezeu, să ştiţi că toată această lume, cu toată civilizaţia ei, este un moft. Ai închis ochii şi nu mai ştii nimic de civilizaţie şi de mergerea pe Lună sau pe Marte şi aşa mai departe… Toate sunt mofturi, un singur lucru este adevărat: relaţia noastră cu Dumnezeu, nemurirea sufletului nostru şi ceea ce ne aşteaptă dincolo de moarte, adică o moarte spirituală veşnică sau o viaţă veşnică.

Hristos este azi mai batjocorit decât oricând

Acum, când Iisus Hristos este mai batjocorit ca oricând, sub pretextul democraţiei şi al libertăţii, cele în care noi am crezut, virtuţile, faptele bune, credinţa pe care Biserica le propovăduieşte, toate sunt batjocorite. Democraţia e o ticăloşie, după cum se vede. Libertatea este o anarhie. Şi nu mă supăr aşa mult că occidentalii batjocoresc pe Dumnezeu, dar când aflu că o scriitoare româncă scrie o piesă ticăloasă, pe care o reprezintă la Iaşi, o femeie care a fost frustrată, probabil, de a fi mamă sau de a fi soţie, sau nu ştiu ce s-a întâmplat cu ea şi care se răscoală împotriva lui Dumnezeu şi foloseşte cele mai urâte expresii… O ticăloşie fără margini…! O femeie care a pierdut simţul matern, simţul feminităţii, simţul responsabilităţii pentru creşterea copiilor, această femeie îl batjocoreşte pe Iisus şi propriul suflet, trimiţându-l în iad. Din nefericire, au fost actori care au jucat şi regizori care au pus în scenă această piesă la Iaşi.

Dar noi să nu ne lăsăm doborâţi nici de minciună, nici de teroare, nici de învăţături greşite, nici de erezii, nici de toate aceste contestări ale Mântuitorului.

Ne-am obişnuit cu răul

Astăzi ne-am obişnuit cu toate ereziile. Aşa ne-am obişnuit cu ele, încât nu se mai tulbură nimeni de nici o erezie nouă care apare. Nu se mai tulbură nici de homosexuali, nu se mai tulbură nici de „Codul lui da Vinci“. Ne-am obişnuit cu răul. Aceasta este partea cea mai grea pentru societatea noastră. Ne-am obişnuit cu răul în aşa măsură, încât nu-l mai sesizăm.

Aceasta a ajuns situaţia noastră morală, în momentul de faţă, în lume. Orice erezie care apare, în primul rând îşi câştigă prezenţa în cetate prin legea murdară a societăţii. Toate societăţile con­temporane au legi murdare. Toate sunt antihristice, toate sunt pentru distrugerea morală, pentru izolarea individului, pentru dezbinarea lui, pentru a face din el un sclav, o rotiţă a Guvernului. Indiferent unde este, în cea mai mare democraţie! Toate acestea, încet-încet ne-au obişnuit cu răul.

Astăzi nimeni nu mai strigă că se întâmplă aşa sau că se întâmplă aşa, sau că Iisus este batjocorit, sau că toată credinţa noastră este transformată într-un fel de joc murdar. Creştinii sunt socotiţi înapoiaţi mintal fiindcă cred în Iisus Hristos. Nu avem altă credinţă, spun cei de azi, decât credinţa care este palpabilă: avem dreptul la bucuria vieţii acesteia, fără frâu!

Petre Ţuţea şi iubirea umanistă

Dincolo de toate meritele Sfântului împărat Constantin, el a făcut un lucru pe care noi astăzi îl călcăm: a tăiat erezia din rădăcină. Atât de puternică a fost această tăiere, încât după Sinod, în câteva luni de zile Arie a dispărut. Astăzi ereticii înfloresc, intră în palatele patriarhale, se duc la Sfântul Munte Athos, merg la Constantinopol şi oriunde, şi toţi îi primesc, pentru că ei vorbesc în numele unei iubiri universale, o iubire fără chip. Imi aduc aminte că Petre Ţuţea spunea:

„Când îi aud pe umaniştii aceştia vorbind despre dragostea extraordinară pe care o poartă tuturor oamenilor, zic aşa: dacă unul dintre ei ar fi fost pus într-o celulă cu trei oameni pe care zice că îi iubeşte, în trei zile i-ar fi strâns de gât!”.

Pentru că una este iubirea umanistă şi alta este iubirea lui Hristos, adică să iubeşti pe vrăjmaşul tău, să binecuvântezi pe cei care te blesteamă, să te rogi pentru cel care-ţi face rău. Aceasta e iubirea creştină. Nu este adevăr în iubirea umanistă, nu e adevăr în iubirea ecumenistă.

Păcatul este păcat

În lumea aceasta păcatul este din ce în ce mai mare, e tot mai general. In mod sistematic şi copleşitor, lumea de astăzi încearcă să spună că păcatul nu există, că totul ne este îngăduit. Moraliştii care sunt credincioşi spun: Dumnezeu, Care ne-a făcut pe toţi, ne iubeşte, căci noi suntem fiii lui Dumnezeu. Fie că suntem buni sau suntem răi, El ne iubeşte! Păcat nu există! Cei care nu sunt creştini, spun: De ce să te omori cu rugăciunea, cu postul, cu spovedania şi altele, că tot acolo mergi! Şi nu e adevărat.

În viaţa aceasta din afara Bisericii suntem atacaţi de o serie întreagă de argumente lumeşti. Nu vreau să spun că cineva anume ne agresează, ci că ne sună mereu în urechi informaţiile acestea… Ne sună în urechi până când ajungem să vorbim ca ei, să gândim ca ei! Pentru ca până la urmă să crezi că toleranţa totală faţă de păcat este bună, că Dumnezeu ne-a făcut pe toţi fiii Săi, că poţi să fii păcătos ori să fii sfânt, tot acolo mergi… Nu e adevărat! Dumnezeu ne-a făcut, ne-a dat chipul Său şi puterea de asemănare, adică să lucrăm pentru Dumnezeu încât să dobândim asemănarea cu El. Ne-a dat răsplătirile bune şi ne-a dat şi pedepse pentru păcatele noastre. In faţa lui Dumnezeu păcatul este păcat şi virtutea este virtute. Nu ca în faţa oamenilor.

Pr. Gheorghe Calciu, Cuvinte vii – “A sluji lui Hristos inseamna suferinta”, Ed. Bonifaciu

mai mult
1 2 3 19
Page 1 of 19