close

Creștinătate

Creștinătate

Postul Adormirii Maicii Domnului

adormirea-maicii-domnului

Postul Adormirii Maicii Domnului, ce a început la 1 august, se încheie la 15 august, în ziua Marelui Praznic. Este o rânduială creştină întru reamintirea virtuţilor Sfintei Fecioare Maria, care şi-a petrecut întreaga viaţă, încă din pruncie, în post şi rugăciune continuă, pentru mântuirea neamului omenesc.

Strămoşii noştri au fost alungaţi din paradis pentru că n-au păzit legea postului. De aceea, prin post, omul poate reintra în paradisul pierdut prin neascultare. “Postul este un mijloc prin care se asigură echilibrul fiinţei umane. El ne introduceAdormirea-Maicii-Domnului într-o atmosferă de cumpătare, de înfrânare, de jertfă, care, toate, duc la îndreptare.
Fiinţa umană este adesea asaltată de furtuna patimilor, la care ne duce de atâtea ori, fie pofta trupului, fie a minţii. Filosoful şi înţeleptul antic Platon spunea că în firea omului se întâlneşte mândria leului, pornirea răpitoare a leopardului, viclenia şarpelui, precum şi pornirile rele ale altor vieţuitoare. Dar tot el adaugă: «Omul are suflet raţional cu care poate stăpâni toate aceste patimi».
Cine se plânge că nu se poate înfrâna de la nimic, înseamnă că nu poate face nici un bine pentru că a posti înseamnă a începe să faci binele. Postul nu trebuie considerat ca o povară sau osândă, ci ca o modalitate de eliberare de patimi, din robia acestora”,  explică părintele profesor Vasile Borca în cartea “Învăţături şi rugăciuni folositoare”, menţionând totodată că “postul e jertfă, mica noastră jertfă pe care o aducem lui Dumnezeu, ca răspuns la jertfa Sa mare pentru mântuirea noastră.
Este un act de înfrângere a egoismului, de biruinţă, înfrânare şi stăpânire asupra pornirilor rele care izvorăsc de atâtea ori din firea noastră rănită de păcate.”
Despre post, Sfântul Ioan Scărarul ne învaţă: ” După cum şarpele nu poate să lepede de la sine pielea cea veche, decât dacă trece printr-o strâmtoare, tot aşa şi haina ponosită a omului vechi nu o putem lăpăda numai dacă vom trece prin calea cea strâmtă şi îngustă a postului şi a smereniei”.
Mâncarea de post ne aduce aminte de Cuvântul Domnului adresat primilor oameni, înainte ca aceştia să cadă în păcat, Cuvânt pe care îl regăsim în Sfânta Scriptură: “Şi a zis Dumnezeu: «Iată, vă dau vouă toată iarba dătătoare de sămânţă pe faţa ‘ntregului pământ, şi tot pomul purtător de rod cu sămânţă de pom într’însul; acestea vă vor fi vouă spre hrană»” (Facerea, 1, 29).

Aşadar, postul a fost aşezat de Dumnezeu ca o lege veşnică, poruncindu-i lui Adam să nu mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului, din grădina raiului. “Şi Domnul Dumnezeu l-a luat pe omul pe care-l zidise şi l-a pus în rai ca să-l lucreze şi să-l păzească. Şi Domnul Dumnezeu i-a dat lui Adam poruncă şi i-a zis: «Din toţi pomii raiului poţi să mănânci, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, cu moarte vei muri!»”, (Facerea, 2, 15-17).
Rânduiala postului a fost urmată de Însuşi Domnul Iisus Hristos. Sfinţii Apostoli au respectat această sfântă pravilă. Preoţii, urmaşii Apostolilor, le urmează poveţele, îndrumând oamenii pe calea mântuirii, prin rugăciune, prin ajunare şi abţinere de la mâncarea de frupt, mai ales în cele patru mari posturi de peste an. “Cercetând istoria Bisericii, constatăm că toţi cei care au dobândit desăvârşirea şi mântuirea au avut în mare cinste şi au iubit postul. Toţi sfinţii, prin post şi nevoinţă au dobândit sfinţenia.
Unde postul nu este respectat, dispare din viaţă sfinţenia, năzuinţa omului spre desăvârşire, spre înnobilare; degradarea umanului ia ritmuri galopante”, mai spune părintele profesor Vasile Borca în cartea “Învăţături şi rugăciuni folositoare”. Sfântul Vasile cel Mare ne indică virtuţile postului care “este cel mai bun străjer al sufletului, cel mai sigur tovarăş al corpului, arma vitejilor, întărirea atleţilor.

El alungă spiritele, îndeamnă la pietate, face să iubim înfrânarea, inspiră modestia, dă curaj în război şi învaţă a iubi pacea. Postul dă aripi rugăciunii… Postul este sprijinul caselor, părintele sănătăţii, povăţuitorul tinerimii, podoaba bătrânilor… amicul sigur al soţilor”.
Postul Adormirii Maicii Domnului este mai puţin aspru decât Postul Paştilor, însă mult mai sever decât cel al Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel şi al Naşterii Domnului, când, în fiecare sâmbătă şi duminică, Biserica a rânduit dezlegare la  peşte. Aşadar, în Postul Sfintei Marii este permis consumul de peşte la 6 (19) august, la sărbătoarea Schimbării la Faţă a Domnului.

St. I.

mai mult
Creștinătate

Arătarea Icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului, numită Tolgsca (8 august)

maicadomnuluipotolesteintristarilenoastre

În anul de la facerea lumii 6822, iar de la Hristos, 1314, în zilele Sfîntului Petru, mitropolitul Kievului şi a toată Rusia, domnea în Iaroslav binecredinciosul domn David Teodorovici. Prohor, episcopul Rostovului şi al Iaroslavului, care de alţii era numit Trifon, cercetîndu-şi păstoria sa, s-a dus şi în mînăstirea Cuviosului Chiril Biloezeski şi de acolo a plecat cu luntrea pe apă în josul rîului Şecsna, care curge în Volga; deci, plutind pe rîul Volga, făcea călătorie spre cetatea Iaroslav. Cînd era aproape la şase stadii de Iaroslav, s-a plecat ziua spre noapte, şi atunci s-a oprit la malul cel de sub deal, în partea aceea în care este cetatea şi, suindu-se în deal, şi-a întins cortul.

Starea lui era în dreptul acelui loc unde, în cealaltă parte de Volga, este un pîrîu ce se numeşte Tolga, şi care se varsă în Volga. În partea aceea a Volgăi era o pădure mare. Episcopul, rămînînd noaptea acolo, s-a deşteptat la miezul nopţii şi a văzut lumină în cortul său. Deci, sculîndu-se în grabă şi ieşind din cort, a văzut pe toţi ce erau cu dînsul dormind – preoţi, clerici, slugi şi păzitori -, iar lumina cea mare strălucea partea aceea. Întorcîn-du-se el spre rîu a văzut în partea cealaltă a rîului un stîlp de foc prealuminos, strălucind negrăit, şi vedea pod peste Volga pînă la stîlpul acela; deci, episcopul se mira cu spaimă de vedenia aceea. Apoi, rugîndu-se lui Dumnezeu, şi-a luat toiagul lui cel arhieresc, a ieşit din cort şi a mers la rîu, nedeşteptînd pe nimeni. Deci, suindu-se pe podul cel văzut, mergea pe apă ca pe lemne; căci niciodată nu a fost pod acolo, ci prin dumnezeiasca poruncă i se închegase lui apa şi se făcuse ca un pod sub picioarele lui. Trecînd în partea cealaltă şi apropiindu-se de stîlp, a văzut chipul Preasfintei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu, ţinînd în braţe pe Domnul nostru Iisus Hristos, nu stînd pe lemn, ci în văzduh, la înălţime de la pămînt mai mult de cinci coţi. Deci, episcopul a început a se ruga cu căldură, închinîndu-se la chipul acela şi curgîndu-i lacrimi din ochi, şi, rugîndu-se din destul, s-a întors înapoi, uitîndu-şi toiagul în locul în care se rugase. După aceea, trecînd podul cel văzut peste rîu, a intrat în cortul său, toţi dormind şi neştiind nimeni de umblarea sa peste rîul Volga, şi s-a odihnit pînă dimineaţă.

Făcîndu-se ziuă şi toţi sculîndu-se din somn, au cîntat Utrenia după obicei. Dar cînd era vremea ca episcopul să meargă în luntre, slugile au început a căuta toiagul arhieresc, dar nu l-au găsit, şi au spus arhiereului, că aseară puseseră în cort toiagul şi nu se ştie ce s-a făcut. Atunci arhiereul, aducîndu-şi aminte că uitase toiagul în partea cealaltă de rîu şi înţelegînd că Dumnezeu voieşte ca minunea aceea să vină la arătare, a arătat cu degetul peste Volga, căci nu putea de lacrimi să grăiască ceva cu limba; apoi, abia grăind, le-a spus pe rînd ce a văzut şi cum a trecut peste Volga; deci, le-a poruncit să treacă rîul Volga şi să ia toiagul din locul ce le-a arătat lor cu degetul.

Slugile, trecînd rîul Volga, căutau toiagul arhieresc şi astfel au găsit în pădure icoana aceea a Preasfintei Fecioare Născătoare de Dumnezeu, nu în văzduh, ci pe pămînt stînd între copaci, şi aproape de ea era toiagul arhieresc. Deci, închinîndu-se icoanei, au luat toiagul şi s-au întors la arhiereu şi i-au spus de icoana Prea-sfintei Născătoare de Dumnezeu. Atunci arhiereul, lăsînd calea ce ducea spre cetate, a trecut rîul Volga cu toţi oamenii ce erau cu dînsul şi, văzînd chipul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a cunoscut că este acela pe care l-a văzut noaptea în văzduh, strălucind ca stîlpul cel de foc şi, căzînd, a început a se închina cu osîrdie, a face rugăciuni cu lacrimi, şi a o săruta cu dragoste; deci, bucurîndu-se el şi veselindu-se cu duhul, se bucurau şi cei ce erau cu dînsul şi vărsau lacrimi de bucurie, şi astfel făceau multe închinăciuni şi rugăciuni.

Această minunată arătare a chipului Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, s-a făcut în opt zile ale lunii august, în care se cinsteşte pomenirea Sfîntului Emilian, episcopul Cizicului. Apoi, episcopul a început în acelaşi ceas a tăia pădurea cu mîinile sale, şi a pregătit lemne de biserică. Acelaşi lucru făceau toţi cu osîrdie şi au croit în aceeaşi zi o biserică mică pe care au şi întemeiat-o pînă la amiază. Despre acest lucru toţi s-au înştiinţat din cetatea Iaroslavului, şi mulţime multă de oameni a alergat la episcop în acel loc: clerici, mireni, bătrîni, tineri, bogaţi, săraci, sănătoşi şi neputincioşi, care, văzînd icoana Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, negrăit s-au bucurat şi se închinau la ea cu osîrdie, ajutînd la lucrul ce se făcea, tăind lemne şi ajutînd meşterilor.

Săvîrşindu-se acea mică biserică, episcopul a sfinţit-o în aceeaşi zi spre seară, ducînd în ea acel chip făcător de minuni. Deci, slujind în ea, a numit-o în numele Preasfintei Fecioare Născă-toare de Dumnezeu, a cinstitei ei intrări în biserică; iar prăznuirea arătării icoanei a săvîrşit-o şi a arătat-o în opt zile ale lunii august. Cîţi din popor erau bolnavi atunci, au luat tămăduire cu darul Preasfintei Fecioare Maica Domnului. Arhiereul a poruncit ca lîngă această biserică să fie o mînăstire şi un egumen, pe care l-a şi pus în aceeaşi zi. De atunci s-a aşezat acolo un locaş, întîi mic, apoi, după o vreme, s-a făcut mai mare. Acel locaş este şi acum, păzindu-se de Dumnezeu. El se numeşte Tolgsca, de la rîul Tolga, care se varsă în Volga. De ziua arătării acelei icoane făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, au început multe minuni a se săvîrşi, prin care cele mai alese de pomenit sînt acestea:

În anul 6900 (1392 de la Hristos), în ziua de 16 septembrie, pe vremea egumenului Ghermano, cîntînd fraţii în biserică Utrenia, la a noua pesnă, cînd preotul a zis: „Pe Născătoarea de Dumnezeu şi Maica Luminii întru cîntări, cinstindu-o, să o mărim”, îndată din icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu a curs mir, din mînă dreaptă; biserica s-a umplut de mare şi bună mireasmă, şi toţi priveau acea minune cu mirare şi cu spaimă. Pentru aceia ei au preamărit pe Dumnezeu şi pe Preacurata Lui Maică. După Utrenie au cîntat paraclisul şi după ce l-au sfîrşit, au cîntat: „Stăpînă, primeşte rugăciunea robilor…”. Atunci, de la Pruncul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, din piciorul Lui cel stîng a curs mir; astfel că din acea icoană se vedeau curgînd două izvoare de mir, unul din mîna dreaptă a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, şi altul din piciorul stîng al Domnului nostru Iisus Hristos. Egumenul şi fraţii, văzînd acestea, se veseleau cu duhul de acea preaslăvită minune, şi cu lacrimi cădeau la preacurata icoană, primind binecuvîntare din sfîntul mir pe tîmplele lor. Acel mir era dătător de tămăduiri, căci cîţi se ungeau cu el, fiind cuprinşi de orice neputinţă, îndată cîştigau sănătate.

Trecînd cîtăva vreme, un bărbat cinstit cu numele Nichita, din Moscova, dinspre părţile Iezerului Alb, a fost trimis de stăpînitor în cetatea Iaroslav. Venind el cu femeia şi cu oamenii săi, a şezut în luntre, ca să călătorească pe apa rîului în sus. Acel Nichita avea un fiu născut, copil mic, care nu avea decît patru ani de la naştere şi care era bolnav. Pe drum a murit şi l-a adus mort la mînăstirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu cea din Tolga, vrînd să-l îngroape acolo. Deci, tatăl şi mama copilului plîngeau în faţa icoanei cea făcătoare de minuni a Maicii Domnului şi se tînguiau nemîngîiaţi, căci nu mai aveau alt fiu. Ei se îngrijeau de trupul mortului şi găteau groapa şi pe cele de îngropare; astfel că vremea s-a lungit de la întîiul ceas la al nouălea; şi, cîntîndu-se rugăciunea şi obişnuita rînduială deasupra gropii, a înviat pruncul cel mort şi a vorbit. Atunci toţi s-au înspăimîntat şi s-au bucurat, dar mai ales părinţii s-au umplut de mare bucurie, deoarece şi-au luat copilul viu şi sănătos; deci, au dat mulţumire lui Dumnezeu şi Preacuratei Maicii Lui.

După cîţiva ani, cu voinţa lui Dumnezeu, s-a întîmplat un foc mare în mînăstire, şi văpaia a cuprins repede întreaga biserică, încît fraţii nu au putut să deschidă uşile bisericii, şi să scoată cîte ceva de acolo. Biserica a ars cu toate lucrurile ce erau în ea şi toţi credeau că a ars şi icoana cea făcătoare de minuni, pentru care erau trişti. Însă după acel foc au găsit sfînta icoană din biserică, în dumbravă, stînd pe un copac, fiind scoasă din foc de mîini îngereşti, nu de mîini omeneşti, şi acolo strălucea cu lumină.

Apoi iarăşi au luat-o cu bucurie şi îndată au zidit o biserică mai frumoasă decît cea dintîi, înfrumuseţînd-o cu toate podoabele. Acum se vedea biserica şi mînăstirea zidită din piatră aleasă. Iar darul Preacuratei Fecioare Născătoare de Dumnezeu nu încetează şi acum a face minuni, curgînd mir ca din izvor din sfînta icoană, dînd tămăduiri la toate neputinţele şi izgonind duhurile viclene din oameni.

Despre acele minuni se scrie pe larg în locaşul acela, iar noi, din cele multe, pentru că nu ne ajunge vremea, am povestit puţine, ca să preamărim pe Dumnezeu, pe Preasfînta Fecioară Maria care L-a născut pe Hristos, şi să cinstim preacinstita ei icoană cu dreaptă închinăciune, pe care toate neamurile creştine sînt datoare să o cinstească, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Viața Sfinților

mai mult
Creștinătate

Viata Sfintei Teodora de la Sihla

teodora_sihla

In luna august, ziua a saptea, facem pomenirea Prea Cuvioasei Maicii noastre Teodora de la Sihla, care a sihastrit multi ani, la sfarsitul secolului al XVIl-lea, intr-o pestera din preajma Schitului Sihla-Neamt.

Aceasta floare duhovniceasca de mare pret si mireasa a lui Hristos, pe care a odraslit-o pamantul binecuvantat al Moldovei, s-a nascut pe la jumatatea secolului al XVII-lea, in satul Vanatori-Neamt, din parinti binecredinciosi si iubitori de Dumnezeu. Tatal ei, Stefan Joldea Armasul, avea dregatorie ostaseasca, asa cum si numele il arata, fiind paznic al Cetatii Neamtului si „armas”, adica facator de arme pentru cei ce aparau vestita Cetate a Moldovei. Iar mama sa, al carei nume nu ne este cunoscut, se ingrijea de casa si de buna crestere, in frica de Dumnezeu, a celor doua fiice, Teodora si Maghita (Maghiolita).

Fiica mai tanara s-a mutat curand la Dumnezeu iar fericita Teodora, ajungand la varsta randuita a fost casatorita de catre parinti, impotriva vointei ei, cu un tanar evlavios din Ismail. Dar, neavand ei copii, iar sufletul Teodorei fiind ranit de dragostea pentru mirele ei lisus Hristos inca din copilarie, ardea de dorinta unei vieti cu totul curate, inchinate numai lui Dumnezeu. La aceasta o indemna si duhovnicul ei, precum si firea ei singuratica, ravna pentru rugaciunea de taina si amintirea marilor sihastri ce se nevoiau in acea vreme prin padurile si muntii din tinutul Neamt – vechii ei sfatuitori.

Astfel, fericita Teodora a imbratisat cinul monahal la Schitul Varzaresti-Vrancea, iar dupa doi ani sotul ei s-a calugarit in Schitul Poiana Marului, sub, numele de Eleodor. Asa a binevoit Dumnezeu sa-i povatuiasca pe amandoi pe calea sfinteniei si a mantuirii.

Fiecare dintre vietuitoarele schitului de maici se nevoia cu mare ravna pentru Hristos, insa Cuvioasa Teodora, fiind intarita de harul Duhului Sfant, intrecea pe toate celelalte surori cu rugaciunea, cu smerenia si cu nevointa duhovniceasca.

Dupa cativa ani, navalind turcii in partile Buzaului, au dat foc Schitului Varzaresti. Atunci toate surorile din obste s-au risipit in padurile seculare din partea locului, asteptand sa treaca primejdia si mania lui Dumnezeu. La fel a facut si Cuvioasa Teodora, care s-a retras in munti impreuna cu stareta ei, schimonahia Paisia, a carei ucenica era. Acolo se nevoiau singure, acoperite de mania lui Dumnezeu, in post si rugaciune, rabdand multe ispite de la diavoli, foame, frig si tot felul de incercari.

Dupa ce a trecut la Domnul stareta ei, fericita Teodora, in urma unei descoperiri dumnezeiesti, a parasit muntii Buzaului si s-a retras in patria ei mult iubita din partile Neamtului, pentru a se nevoi in padurile neumblate din jurul schiturilor Sihastria si Sihla. Dupa ce mai intai s-a inchinat la icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului de la Manastirea Neamt, egumenul Lavrei a trimis-o la Sihastria sa urmeze sfatul egumenului de aici. Cu binecuvantarea ieroschimonahului Varsanufie, egumenul Sihastriei, fericita Teodora a fost incredintata duhovnicului Pavel, care a dus-o in pustie, in apropierea Schitului Sihla, sfatuind-o ca, de va rabda asprimea vietii pustnicesti, sa ramana acolo pana la moarte; iar de nu va putea suferi ispitele si frigul iernii, sa se aseze la o sihastrie de calugarite.

Asa a ajuns fericita Teodora in muntii Sihlei, iar un sihastru milostiv i-a oferit chilia sa, nu departe de schit si de pestera care ii poarta numele pana astazi. Acolo s-a nevoit Cuvioasa barbateste multi ani, ostenindu-se singura in post si rugaciuni de toata noaptea, in lacrimi si mii de metanii, uitata de lume, indurand multe ispite si naluciri de la diavoli foame, lipsa, ganduri si mai ales frigul aspru al iernii. Numai Cuviosul Pavel din Sihastria, duhovnicul ei, o cerceta din cand in cand, o marturisea, o imbarbata, o impartasea cu Sfintele Taine si ii ducea cele de trebuinta. Dupa un timp a raposat fericitul duhovnic Pavel, nu departe de Schitul Sihla, intr-o mica coliba pustniceasca, iar Cuvioasa Teodora a ramas cu totul singura, caci nimeni nu stia locul si aspra ei nevointa. Cu timpul i s-au rupt si hainele, iar ca hrana avea doar macris, fructe de padure si alune, in aceasta scoala a linistii si nevointei a dobandit Cuvioasa darul rugaciunii de foc, care se lucreaza in inima, darul lacrimilor, al rabdarii si al negraitei iubiri de Dumnezeu. Acum nu se mai chinuia nici de frig, nici de foame, nici diavolii nu o mai puteau birui, caci dobandise darul facerii de minuni si era ca un diamant stralucitor in muntii Sihlei, fiind uitata de oameni, dar umbrita de darul Duhului Sfant.

Odata, navalind turcii sa prade manastirile si satele, au ajuns pana la Sihla, iar Sfanta Teodora s-a adapostit in pestera ei din apropiere. Descoperind-o paganii, ea s-a rugat lui Dumnezeu s-o scape din mainile lor. in clipa aceea, prin minune, s-a crapat stanca din fundul pesterii, cum se vede pana astazi, iar fericita s-a izbavit de moarte, in aceasta pestera s-a nevoit Sfanta Teodora in ultimii ani ai vietii sale, rugandu-se neincetat lui Dumnezeu cu rugaciunea cea de taina a inimii, incat i se lumina fata, iar trupul ei se ridica de la pamant, asemenea Sfintei Maria Egipteanca. Din timp in timp pasarile cerului ii aduceau in ciocurile lor, prin voia Domnului, faramituri de paine de la trapeza Schitului Sihastria, iar apa bea din scobitura unei stanci din apropiere, numita astazi „Fantana Sfintei Teodora”.

Ajungand Sfanta Teodora aproape de sfarsitul vietii si cunoscand ca o cheama Hristos la cerestile locasuri, unde este odihna si desfatarea tuturor sfintilor, se ruga cu lacrimi lui Dumnezeu sa-i trimita un preot ca sa o impartaseasca cu Preacuratele Taine, inainte de obstescul sfarsit. Astfel, cu randuiala de sus, egumenul Sihastriei a observat ca pasarile duceau faramituri spre Sihla si a trimis doi frati sa vada unde anume se duc. Calauziti de mana lui Dumnezeu, fratii au ajuns noaptea aproape de pestera Sfintei Teodora si au vazut-o cum se ruga cu mainile inaltate spre cer, invaluita in lumina de foc. Atunci, infricosandu-se, au strigat, iar Cuvioasa i-a chemat pe nume, le-a cerut o haina sa se acopere, caci era goala si le-a poruncit sa coboare la Sihastria si sa aduca un duhovnic ca s-o impartaseasca cu Trupul si Sangele lui Hristos.

Calauziti de o lumina cereasca, fratii au mers repede si dimineata au adus la pestera pe ieromonahul Antonie si ierodiaconul Lavrentie, cu Sfintele Taine. Dupa ce Sfanta Teodora si-a facut cuvenita spovedanie si si-a destainuit viata, ostenelile si ispitele ei, a rostit Crezul, s-a inchinat, a primit dumnezeiestile Taine si, multumind lui Dumnezeu pentru toate, si-a dat duhul in mainile Lui. Apoi, parintii au facut slujba inmormantarii si au ingropat sfantul ei trup in pestera. Aceasta s-a petrecut in al treilea deceniu al secolului al XVIII-lea.

Trupul Sfintei Teodora a ramas tainuit in pestera pana dupa anul 1830, cand familia domnitorului moldovean Mihail Sturdza, care a reinnoit Schitul Sihla, a asezat moastele ei in racla de pret si le-a depus in biserica schitului spre inchinare. Apoi, zidind o biserica noua la mosia lor din satul Miclauseni-Iasi, le-a adus in aceasta biserica si multa lume venea aici spre inchinare, primind ajutorul Cuvioasei, in anul 1856 familia Sturdza a convenit cu conducerea Manastirii Pecersca din Kiev sa le daruiasca sfintele moaste, in schimbul unor vesminte preotesti si arhieresti, ceea ce s-a facut. Asa s-au instrainat moastele Sfintei Teodora din patria ei si se pastreaza in catacombele de la Pecersca, asezate in racla de mult pret, pe care scrie aceste cuvinte: „Sfanta Teodora din Carpati”.

Aceasta este, pe scurt, viata Sfintei Teodora de la Sihla si acestea sunt faptele ei, prin care a bineplacut lui Dumnezeu, numarandu-se in cetele sfintilor din cer si fiind socotita cea mai aleasa nevoitoare pe care a odraslit-o vreodata tara noastra.

Cu ale ei sfinte rugaciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne si ne mantuieste pe noi toti, impreuna cu tara si poporul cel binecredincios. Amin!

Troparul Sfintei, glasul 1

Cele pamantesti parasind si jugul pustniciei luand, te-ai facut mireasa lui Hristos, fericita; cu postul, cu privegherea cerestile daruri luand si cu rugaciunea pe ingeri ajungand, firea omeneasca ai biruit si la cele ceresti te-ai mutat, lasandu-ne spre mangaiere pestera si sfintele tale moaste. Pentru aceasta, Sfanta Preacuvioasa Maica Teodora, roaga pe Hristos Dumnezeu sa mantuiasca sufletele noastre.

Creștinortodox.ro

mai mult
Creștinătate

Duminică, Schimbarea la Față, ziua în care se deschid Cerurile

schimbarea-la-față

Pe 6 august, creştinii prăznuiesc Schimbarea la Faţă a lui Iisus Hristos, sărbătoare ce aminteşte de minunea petrecută pe muntele Tabor. Iisus, împreună cu trei dintre mucenicii cei mai apropiaţi, Petru, Iacob si Ioan, au urcat pe muntele Tabor ca să se roage. Aici, apostolii au fost învăluiţi într-un nor de lumină, în timp ce Iisus se ruga.
Dar, imediat, au parte de un lucru şi mai neobişnuit: în această lumină, doi bărbaţi stau de vorba cu Iisus despre patima şi moartea Sa în Ierusalim. Este vorba despre marii prooroci ai Vechiului Testament, Moise şi Ilie. Semnificaţia tainică a acestei sărbători este vederea lui Dumnezeu şi transfigurarea omului, posibilitatea lui de a se îndumnezei încă din viaţa aceasta.
Schimbarea la Faţă a Domnului poartă şi numele popular de „Obrejenie” sau „Pobrejenie”, cu semnificaţia de „probozire”, adică ocărârea oamenilor neascultători pe parcursul anului următor.
Tradiții și superstiții de Schimbarea la Față
În această zi se face dezlegare la pește, pentru ca toți creștinii să se poată bucura de praznicul care are loc în timpul postului Sfintei Maria.
În mediul rural, gospodinele respectă datinile de Schimbarea la Față și duc primele roade ale viilor la biserică pentru a fi sfințite și binecuvântate, pe care mai apoi le oferă de pomană în amintirea celor morți. Pe lângă dezlegarea la pește, în această zi se face și dezlegarea la vin și untdelemn.
Se spune că cei care nu ţin această sărbătoare vor fi uscaţi şi gălbejiţi ca florile care de acum încep să se veştejească. Cine spală haine în această zi va fi năpădit de păduchi şi ploşniţe. Fetelor care se spală în această zi nu le mai creşte părul, aşa cum nu mai creşte iarba.
Printre tradițiile de Schimbarea la Față este și cea care spune că oamenii care nu-şi văd umbra capului la răsăritul soarelui, în dimineaţa zilei, vor muri până la sfârşitul anului.
Se crede că Schimbarea la Faţă este una dintre acele zile sfinte în care se deschid Cerurile și, potrivit credinței populare, cei aleşi de Dumnezeu, pot vedea Porţile Raiului.
Se spune că începând cu 6 august, frunzele încep să se îngălbenească, apele să se răcească, păsările călătoare pornesc spre ţările calde, iar gândacii şi târâtoarele îşi caută adăpost în pământ, pregătindu-se pentru iarnă.
Oamenii care se roagă în această zi, pentru a se elibera de o patimă (alcool, tutun etc) se vor vindeca, spune tradiţia.
Gospodinele trebuie să întâmpine sărbătoarea cu evlavie, să nu spele în ziua praznicului. Curăţenia generală trebuie să se termine în ajunul sărbătorii.

mai mult
Creștinătate

Postul Adormirii Maicii Domnului. Ajută la împlinirea dorințelor!

adormirea-maicii-domnului

Postul Adormirii Maicii Domnului e cel mai nou dintre posturile de peste an. Dar se spune că e singurul care, ţinut cu credinţă şi smerenie, îndeplineşte dorinţele. Căci Sfânta Fecioară Maria se roagă pentru noi, păcătoşii. Iar cine crede în Maica Domnului și i se roagă are numai de câștigat.

Pe 31 iulie, Biserica a rânduit Lăsatul secului, înainte de Postul Adormirii Maicii Domnului. Este momentul în care creştinii se pregătesc să renunţe, pentru două săptămâni, la tot ce este lumesc, la poftele trupului, ochilor şi la trufia vieţii.

Postul Adormirii Maicii Domnului se ține cu dragoste
Cunoscut în popor ca Postul Sântă-Măriei, postul care precede praznicul Adormirii Maicii Domnului a fost menit să aducă aminte de virtuţile alese ale Sfintei Fecioare, de postul cu care ea însăşi s-a pregătit pentru trecerea la cele veşnice. Este penultimul din anul bisericesc, mai uşor decât cel al Paştelui, dar mai aspru decât al Naşterii Domnului şi cel al Sfinţilor Apostoli. Iar Sfânta Maria îi scapă de necazuri pe creştinii care postesc până pe 15 august. E un post al bucuriei, ţinut din dragoste pentru Maica Domnului, nu unul de tristeţe, cum e al Paştelui. Acum e bine să ne şi spovedim păcatele şi, dacă ni se dă dezlegare, să ne împărtăşim. Copiii, până la 7 ani, bătrânii, bolnavii şi gravidele sunt scutiţi de post, numai dacă preotul le-a dat încuviinţarea înaintea începerii postului.

L.F.

mai mult
Creștinătate

A murit ULTIMUL UCENIC al lui Arsenie Boca

pantelimon1

Părintele Pantelimon de la Turnu, cunoscut și ca ultimul ucenic al lui Arsenie Boca, s-a ridicat la Ceruri duminică seara. Un monah înzestrat cu har și cu darul prezicerii, a schimbat viețile tuturor celor ce i-au călcat pragul chiliei.

În ortodoxia românească, este doliu. Părintele Pantelimon, de la Turnu, a murit în cursul serii de duminică. Unul dintre discipolii fideli ai lui Arsenie Boca, părintele a avut o viață zbuciumată, după o tinerețe petrecută în temnițele comuniste.

Și-a închinat toată viața lui Dumnezeu. Cei care l-au căutat și au vorbit cu părintele cred că ar fi avut chiar și darul prezicerii.

Ultimul ucenic al lui Arsenie Boca a vorbit despre sfântul Ardeanului și cât de ușor știa ”să citească” un om, de la prima vedere. Monahul Pantelimon l-a ajutat pe Arsenie Boca să își împlinească o parte din misiunea avută pe Pământ.

Părintele Pantelimon s-a ridicat la ceruri la vârsta de 100 de ani, după o viață chinuită prin temnițele comuniste. După ce a avut viziunea Maicii Domnului, a spus că rănile torturii i s-au vindecat.

Irina Lungu – EVZ

mai mult
Creștinătate

Viaţa Sfinților 7 tineri din Efes

sfintii-sapte-tineri-efes

Sfintii sapte tineri din Efes sunt: Maximilian, Exacustodian, Iamvlih, Martinian, Dionisie, Ioan si Constantin. Ei au fost ostasi si au trait in vremea imparatului Deciu (249-251). Au refuzat sa participe la un festival pagan si s-au rugat lui Dumnezeu ca toti crestinii care erau torturati din cauza credintei lor, sa fie mantuiti.

Când păgânul Deciu avea în stăpânirea sa sceptrul împărăţiei Romei, a mers din cetatea Cartagina la Efes, suflând cu multă mânie împotriva creştinilor de acolo. Atunci toate ţinuturile dimprejur s-au adunat din porunca lui în cetatea Efesului, ca să aducă jertfe deşerţilor zei. Iar Biserica credincioşilor era în prigonire, încât mulţi robi ai lui Hristos, preoţi, clerici şi ceilalţi credincioşi se ascundeau fiecare pe unde puteau, temându-se de cumplitul prigonitor. Iar împăratul, înălţându-se cu inima, a pus idoli în mijlocul cetăţii şi le-a făcut jertfelnice spurcate.

    Şi a poruncit mai întâi celor mai mari ai cetăţii ca, împreună cu dânsul, să aducă jertfe zeilor. Deci se uda pământul cu sângele dobitoacelor înjunghiate, iar fumul şi duhoarea celor jertfite umpleau văzduhul, săvârşindu-se de tot poporul necredincios praznicul păgânilor cel urât de Dumnezeu. Iar a treia zi, împăratul a poruncit să prindă pe toţi creştinii şi să-i silească la jertfele idoleşti. Deci credincioşii au fost căutaţi pretutindeni. Şi erau traşi din case şi din peşteri, şi împinşi, fiind duşi cu necinste la poporul cel adunat, care se închina cu jertfe idolilor. Şi câţi din creştini erau fricoşi şi mici la suflet, aceia temându-se de munci, cădeau din credinţă şi se închinau idolilor înaintea poporului. Deci auzind şi văzând acest lucru ceilalţi creştini, se tânguiau cu sufletele şi plângeau pentru cei ce cădeau de la Hristos şi alunecau la închinare de idoli. Iar cei ce erau tari în credinţă şi mari la suflet, aceia se dădeau fără temere la toate chinurile, suferind felurite morţi, punându-şi astfel cu bărbăţie sufletele pentru Domnul şi Mântuitorul lumii. Şi erau mulţi cei munciţi, din a căror trupuri chinuite şi zdrobite, sângele curgea ca apa, adăpând pământul; iar trupurile celor ucişi, chinuitorii le aruncau pe unele în gunoi, pe altele, pe lângă drumuri, pe altele le spânzurau pe ziduri împrejurul cetăţii, iar capetele lor le puneau înfipte în pari înaintea porţilor cetăţii, încât corbii, pelicanii şi celelalte păsări mâncătoare de carne, zburând peste zidurile cetăţii, mâncau trupurile muceniceşti. Deci mâhnire era creştinilor celor ascunşi, căci nu puteau să ia şi să îngroape trupurile fraţilor lor, care erau mâncate de păsări. Şi se rugau tânguindu-se şi îşi ridicau mâinile către Dumnezeu, ca să scape Biserica de la acea muncire.

    În vremea aceea erau în Efes şapte tineri în rânduiala ostăşească. Ei erau fii de cetăţeni cinstiţi şi mari, numele lor fiind: Maximilian, Iamvlih, Martinian, Ioan, Dionisie, Exacustodian şi Antonin. Aceştia, deşi erau născuţi din feluriţi părinţi, erau cu un suflet întru credinţa şi în dragostea lui Hristos. Ei petreceau împreună în rugăciune şi în postiri, răstignindu-se împreună cu Hristos prin omorârea trupurilor lor şi prin păzirea curăţiei celei neprihănite. Şi văzând în toate zilele răutăţile ce se făceau creştinilor şi uciderile cele cumplite, îşi zdrobeau inimile lor, suspinând şi plângând. Deci pe când împăratul cu toţi păgânii mergeau la jertfe, ei se abăteau şi, intrând în biserica creştinească, se aruncau la pământ înaintea lui Dumnezeu şi, presărându-şi ţărână pe cap, se rugau cu tânguire.

    Făcând ei astfel, au aflat oarecare pânditori, pentru că în vremea aceea fiecare pândea pe prietenul său, să vadă care se ruga lui Dumnezeu, şi se dădea la moarte frate pe frate, tată pe fiu, fiul pe tată, şi fiecare nu-l tăinuia pe aproapele lui, dacă îl afla rugându-se lui Hristos. Deci, mergând pânditorii la tiran, i-au zis: „Impărate, în veci să trăieşti! Tu chemi pe cei ce sunt departe şi îi sileşti la jertfe, iar cei ce sunt aproape de tine, aceia nu bagă în seamă stăpânirea ta cea împărătească şi poruncile tale nu le ascultă, ci le hulesc şi se ţin de creştineasca credinţă”.

    Iar împăratul, umplându-se de mânie, întreba: „Cine este unul ca acela, care ar fi potrivnic stăpânirii mele?” Clevetitorii au zis: „Maximilian, fiul eparhului cetăţii, şi alţi şase fii de boieri din Efes, cinstiţi în rânduiala ostăşească”. Deci îndată împăratul a dat poruncă să-i prindă şi să-i aducă înaintea sa legaţi cu lanţuri de fier. Astfel au fost puşi sfinţii înaintea lui, fiindu-le încă lacrimile în ochi şi ţărâna pe capetele lor. Iar tiranul, căutând la ei, le-a zis: „Pentru ce nu aţi fost cu noi la praznicul zeilor, care pe toată lumea au chemat la închinarea lor? Ci acum, apropiindu-vă, să le aduceţi jertfa cea datornică, precum le-au adus toţi”. Răspuns-a Sfântul Maximilian: „Noi avem pe Unul Dumnezeu, Impăratul Cel ce vieţuieşte la ceruri, de a Cărui slavă este plin cerul şi pământul. Aceluia îi aducem jertfă de mărturisire şi rugăciunile noastre în tot ceasul; iar ardere şi jertfe necurate nu vom aduce idolilor voştri, ca să nu ne întinăm sufletele noastre”.

    Auzind împăratul acestea, a poruncit să ia de la ei brâiele cele ostăşeşti, care erau semn de cinstită boierie, zicând că sunt nevrednici a fi între ostaşii împărăteşti, deoarece s-au făcut potrivnici zeilor şi împăratului. Şi privind frumuseţea tinereţilor lor, s-a milostivit de ei şi a zis: „Nu este drept ca tinereţea acestora să o pierdem aşa iute cu munci; deci, iată, frumoşilor tineri, vă dau vreme să vă gândiţi, ca, înţelepţindu-vă, să vă apropiaţi la zei şi astfel să fiţi vii”. Zicând acestea, a poruncit să-i dezlege din lanţurile de fier şi să-i lase liberi până la vremea hotărâtă lor; iar el s-a dus la altă cetate, vrând să se întoarcă după aceea iar în Efes.

    Iar sfinţii tineri, având vreme liberă, făceau lucrurile cele drepte ale credinţei lor şi, luând aur şi argint din casele părinţilor, le împărţeau la săraci în taină şi la arătare. După aceea au făcut sfat între ei, zicând: „Să plecăm din cetate până ce împăratul se va întoarce, şi să intrăm în peştera cea mare din munte, care este în partea răsăritului. Acolo, în linişte, să ne rugăm lui Dumnezeu cu dinadinsul, ca să ne întărească pe noi întru mărturisirea preasfântului Său nume, ca astfel să putem să stăm fără temere înaintea tiranului şi, bărbăteşte pătimind, să câştigăm de la Domnul nostru Iisus Hristos cununa cea neveştejită a slavei, cea pregătită credincioşilor robilor Lui”.

    Astfel sfătuindu-se, au luat cu dânşii arginţi ca să le ajungă câteva zile pentru hrană şi, ducându-se spre muntele cel dinspre răsărit, care se numea Ohlon, au intrat în peştera dintr-însul. Şi au petrecut acolo multe zile, lăudând neîncetat pe Dumnezeu şi rugându-se pentru mântuirea sufletelor lor. Iar pe Iamvlih, ca cel mai tânăr cu anii, l-au rânduit spre slujire, adică să umble prin cetate şi să aducă cele de trebuinţă. Deci, Sfântul Iamvlih, tânărul cel foarte înţelept, mergând în cetate, îşi schimba hainele sale şi se îmbrăca în haine proaste, ca să nu fie cunoscut; iar din argintii pe care îi lua, o parte îi împărţea săracilor, iar cu partea care rămânea cumpăra hrană. Şi fiind în acea slujbă, cerceta în taină despre venirea împăratului în cetate, dacă se va întoarce degrab.

    Iar după multe zile, Sfântul Iamvlih mergând spre cetate în chip de sărac, a văzut venirea împăratului şi a auzit şi porunca lui, ca toţi mai-marii cetăţenilor şi ai oştilor să fie gata a doua zi spre a aduce jertfe zeilor lor; pentru că împăratul acela spurcat se silea mult la slujba idolilor. Şi a mai auzit Iamvlih că împăratul a dat poruncă să fie căutaţi şi cei şapte tineri, eliberaţi pentru o vreme, ca şi aceştia, împreună cu ceilalţi cetăţeni, să jertfească idolilor înaintea lui. Atunci Iamvlih s-a temut foarte şi îndată a alergat în peşteră la fraţi, aducându-le şi puţină pâine; şi le-a spus lor toate cele ce a văzut şi a auzit şi cum că ei sunt căutaţi spre jertfa.

    Aceasta auzind-o toţi, s-au umplut de frică şi, căzând cu feţele la pământ, cu plângere şi cu suspine s-au rugat lui Dumnezeu, încredinţându-se pe ei spre ajutorul şi mila Lui. Deci Iamvlih, sculându-se, a pregătit masa, punând înaintea lor acea puţină pâine pe care o adusese, că acum era seară şi soarele apunea. Apoi, şezând ei, au mâncat, întărindu-şi trupurile lor pentru primirea chinurilor. Iar după ce au mâncat, au stat vorbind între dânşii, mângâindu-se unul pe altul şi îndemnându-se spre bărbăteasca pătimire pentru Hristos. Şi aşa având cuvinte lăudătoare de Dumnezeu în gurile lor, au adormit; pentru că de mâhnirea care era în inimile lor li se îngreuiaseră ochii.

    Iar milostivul şi iubitorul de oameni Dumnezeu, Care totdeauna poartă grijă de cele folositoare Bisericii Sale şi se îngrijeşte de robii Săi, a poruncit acestor şapte tineri să adoarmă cu oarecare străină şi minunată adormire, ca Cel ce voia să facă printr-înşii în vremea viitoare o minune preaslavită şi să încredinţeze pe cei care se îndoiau de învierea morţilor. De aceea, sfinţii au adormit cu somn de moarte, căci sufletele lor erau păzite în mâinile lui Dumnezeu, iar trupurile lor, ca şi cum ar fi dormit, zăceau în peşteră, nestricate şi neschimbate.

    Deci a doua zi împăratul a poruncit să caute pe aceşti şapte tineri de neam bun şi, neaflându-i pe ei, a zis către boieri: „Mi-e milă de acei tineri, deoarece sunt de neam bun şi frumoşi la chip; deci socotesc că, temându-se de mânia noastră, au fugit undeva şi s-au ascuns; dar bunătatea noastră cea împărătească este gata a-i milui pe ei, dacă se vor căi şi se vor întoarce spre zeii noştri”. Dar boierii i-au răspuns lui: „Nu jeli, o, împărate, pentru tinerii aceia potrivnici ţie şi zeilor, pentru că am auzit că nu s-au căit, ci mai răi hulitori s-au făcut şi, după ce au împărţit mult aur şi argint săracilor de pe uliţele cetăţilor, s-au făcut nevăzuţi. Iar de vei voi, să se cheme părinţii lor şi cu chinuri să se muncească, ca să spună unde sunt fiii lor”.

    Atunci împăratul a poruncit ca îndată să cheme pe părinţi şi a zis către dânşii: „Unde sunt fiii voştri, ocărâtorii împărăţiei mele? Spuneţi adevărul, pentru că în locul lor voi porunci să vă piardă pe voi, deoarece voi, dându-le lor aur şi argint, i-aţi trimis undeva să nu se arate înaintea feţei noastre”. Părinţii au răspuns: „O, împărate, ne rugăm bunătăţii tale, ascultă-ne pe noi fără de mânie. Noi nu suntem împotriva împărăţiei tale, poruncile tale nu le încălcăm, nici nu încetăm să aducem jertfe zeilor; deci pentru ce să murim? Iar dacă fiii noştri s-au răzvrătit, la acestea nu i-am învăţat noi, nici nu le-am dat aur şi argint, ci ei singuri, luându-l tâlhăreşte de la noi, l-au împărţit la cei neputincioşi şi, fugind, s-au ascuns, după cum am auzit, în peştera cea mare care este în muntele Ohlon. Şi multe zile au trecut de când nu s-au arătat de acolo şi nu ştim dacă mai sunt vii sau au murit”.

    Iar împăratul, auzind acestea, a eliberat pe bărbaţii aceia şi a poruncit să astupe uşa peşterii aceleia cu pietre mari, zicând: „Deoarece nu s-au căit şi nu s-au întors la zei şi s-au ascuns dinaintea feţei noastre, să nu mai vadă de acum faţă omenească, ci să piară de foame şi de sete în întunericul peşterii”. Căci împăratul şi cetăţenii nu ştiau că acei tineri adormiseră întru Domnul, ci toţi îi socoteau pe ei că sunt vii. Deci, astupându-se peştera, doi din postelnicii împărăteşti, Teodor şi Rufin, creştini tăinuiţi, au scris pătimirea şi numele acestor şapte sfinţi tineri pe două tăbliţe de plumb şi, pecetluindu-le într-un sicriaş de aramă, le-au pus între pietre la uşa peşterii, zicând între dânşii: „Poate cândva va voi Dumnezeu să cerceteze pe robii Săi, mai înainte de venirea Sa, şi se va deschide peştera şi arătate vor fi într-însa trupurile sfinţilor; atunci se vor cunoaşte numele şi faptele lor din scrisoarea aceasta şi va fi arătat celor mai de pe urmă despre dânşii că sunt mucenici, deoarece au murit pentru Hristos, fiind astupaţi în peşteră”. Astfel peştera aceea s-a astupat şi s-a întărit cu peceţi.

    După aceasta, nu după multă vreme, păgânul împărat Deciu a pierit şi după dânsul alţi împăraţi păgâni şi prigonitori ai Bisericii lui Dumnezeu au pierit fiecare întru a sa vreme. Şi ridicându-se marele Constantin împărat al creştinilor şi, după mulţi ani, ajungând sceptrul în mâinile binecredinciosului împărat Teodosie cel Tânăr, în zilele lui s-au sculat nişte eretici care ziceau că nu este învierea morţilor, pe care Insuşi Hristos a poruncit Bisericii Sale să o aştepte fără îndoială. Şi se îndoiau mulţi de aceea; şi nu numai mireni, ci şi unii episcopi au căzut în eresul acela. Deci se ridicase prigoană asupra dreptcre-dincioşilor de la cei mai mari boieri ai palatelor împărăteşti şi de la arhiereii cei rătăciţi din calea cea dreaptă, între care era înainte-mergător la toată răutatea Teodor, episcopul Egheniei.

    De aceea, unii din acei eretici ziceau că după moarte nu va fi oamenilor nici un fel de mângâiere, pentru că cei ce mor cu trupul, mor şi cu sufletul, şi amândouă se nimicesc. Iar alţii ziceau că numai singure trupurile, în mormânt stricându-se, vor pieri, iar sufletele vor avea răsplătirea lor, fără de trupurile cele pierite prin stricăciune; pentru că se întrebau cum vor putea să învie şi să se scoale după atâtea mii de ani trupurile acelea, din care nici praful nu se mai găseşte. Aceasta era o socoteală eretică, căci nu luau în seamă cuvintele Domnului Hristos din Evanghelie: Morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei ce vor auzi vor învia… Nici cele ce sunt scrise în proorocia lui Daniil: Cei ce dorm în ţărâna pământului se vor scula, unii spre viaţa veşnică, iar alţii spre ocară şi spre înfruntare veşnică. Nici cele grăite de Dumnezeu prin proorocul Său, Iezechiel: Iată, Eu voi deschide mormintele voastre şi vă voi scoate pe voi din mormintele voastre, poporul meu.

    Neaducându-şi aminte de acestea, tulburau Biserica lui Dumnezeu foarte mult. Iar împăratul Teodosie era în mare mâhnire, văzând tulburarea Bisericii, şi se ruga lui Dumnezeu cu dinadinsul, cu post şi multe lacrimi, ca însuşi Făcătorul tuturor să fie doctor al vătămării aduse Bisericii Lui. Iar Domnul cel multmilostiv, Care nu voieşte să rătăcească şi să piară cineva de la credinţa cea adevărată, a auzit rugăciunea împăratului şi suspinele cu lacrimi ale credincioşilor celor mulţi şi a descoperit tuturor la arătare taina cea aşteptată a învierii morţilor şi a vieţii veşnice. Insă aceasta a descoperit-o în acest chip: un bărbat oarecare, anume Adolie, care era stăpânul muntelui ce se numea Ohlon, unde era peştera cea astupată cu tinerii cei adormiţi, acela având acolo locuinţa sa, a voit, după rânduiala lui Dumnezeu, să zidească un staul pentru oile sale. Şi începând să-l zidească, slugile lui luau pietre pentru zidărie din acelea cu care de demult se astupase peştera, însă nu ştiau că acolo este peşteră, ci socoteau că aşa sunt pietrele în munte. Deci trăgându-le din munte, au făcut o gaură în gura peşterii cât putea să intre omul.

    Într-acea vreme, Domnul nostru Iisus Hristos, Cel ce stăpâneşte viaţa şi moartea, Care a înviat pe Lazăr cel mort de patru zile, a înviat şi pe aceşti şapte tineri, care adormiseră de mulţi ani. Şi au înviat aceşti sfinţi mucenici după porunca Lui cea dumnezeiască, ca şi cum s-ar fi deşteptat din somn şi, sculându-se, au dat lui Dumnezeu lauda cea de dimineaţă. Apoi, după slavoslovia lui Dumnezeu, s-au sărutat unul pe altul, după obicei, pentru că ei credeau că se deşteptaseră din somnul cel de noapte, nefiind nici un semn de moarte într-înşii. Hainele le erau întregi, trupurile neschimbate, ba chiar înflorite cu sănătate şi cu frumuseţile tinereţilor, şi după toate erau în aşa chip, ca şi cum erau adormiţi de seara şi sculaţi de dimineaţă. Deci şezând, vorbeau, mâhnindu-se de slujirea idolilor care le stătea asupră-le şi de prigonirea ce era împotriva creştinilor, şi socoteau că Deciu îi caută spre chinuire. Deci, căutând spre Iamvlih, l-au întrebat ce a auzit astăzi în cetate, ca să le spună lor iarăşi. Iar Iamvlih le-a răspuns: „Cele ce v-am spus aseară, acelea vă spun şi acum: împăratul a poruncit ca astăzi toţi cetăţenii să fie gata la jertfe, iar pe noi a poruncit să ne caute, ca, împreună cu toţi, să ne închinăm idolilor înaintea feţei lui, iar de nu vom face acest lucru, apoi are să ne chinuiască”.

    Atunci Maximilian a zis către toţi: „Fraţilor, să fim gata a ieşi şi a ne arăta cu îndrăzneală înaintea lui Deciu. Până când să şedem aici ca nişte fricoşi? Să ieşim şi fără de temere să mărturisim înaintea împăratului pământesc pe Impăratul cerului, pe Dumnezeu cel adevărat, pe Domnul nostru Iisus Hristos, şi pentru cinstea Lui să răbdăm până la sânge! Să ne punem sufletele pentru El, să nu ne înfricoşăm de asupritorul cel muritor şi de muncile cele vremelnice, ca să nu cădem din viaţa cea veşnică, pe care o aşteptăm întru credinţa în Iisus Hristos. Iar tu, frate Iamvlih, sârguieşte-te să ne găteşti hrană la ceasul obişnuit. Ia un ban de argint şi du-te în cetate să ne cumperi pâine mai multă decât ieri, pentru că ieri ai adus puţină şi acum suntem flămânzi. Incă te înştiinţează ce a mai poruncit Deciu împotriva noastră şi întoarce-te degrabă, ca, întărindu-ne cu hrană, să ieşim de aici şi să ne dăm de bunăvoie la muncire pentru Domnul nostru Iisus Hristos”. Deci Iamvlih a luat un ban de argint şi a ieşit foarte de dimineaţă, când începea să se lumineze de ziuă.

    Şi ieşind Sfântul Iamvlih din peşteră, a văzut pietrele zăcând lângă uşă şi s-a mirat. Şi se gândea în sine, zicând: „Ce sunt acestea şi când s-au pus? Că aseară nu erau!” Apoi, coborându-se din munte, mergea cu frică şi se temea să intre în cetate, ca nu cumva să-l recunoască şi să-l ducă la împărat. Şi apropiindu-se el de porţile cetăţii şi ridicârtdu-şi ochii, a văzut o cinstită cruce deasupra, foarte frumos făcută şi s-a minunat mult. Apoi, ori unde îşi întorcea ochii, pretutindeni vedea alte zidiri şi alte case şi se minuna. După aceea s-a dus la altă poartă a cetăţii şi acolo a văzut chipul crucii pus pe zid şi nu pricepea. Deci, înconjurând toate porţile cetăţii şi văzând pretutindeni Sfinte Cruci, s-a mirat foarte. Apoi, venind iar la poarta dintâi, zicea în sine: „Ce este aceasta? Aseară nu se vedea nicăieri semnul Sfintei Cruci, decât numai în taină, dacă pe undeva era păzit de credincioşi, iar acum se vede pus pe porţi şi pe zidurile cetăţii! Văd adevărul sau vreo nălucire? Oare nu este aceasta vreo nălucire din vis?” Apoi, întărindu-se cu duhul, a intrat în cetate şi, mergând puţin, a auzit pe mulţi jurându-se cu numele lui Hristos şi mai mult s-a înspăimântat, gândind în sine: „Ieri nimeni nu îndrăznea să cheme pe faţă numele lui Hristos, iar acum Hristos se proslăveşte prin atât de multe guri! Socotesc că aceasta nu este cetatea Efes, ci alta, căci şi zidurile sunt altele şi oamenii îmbrăcaţi cu alte haine!”

    Şi mergând mai departe, a întrebat pe un om, zicând: „Cum se numeşte cetatea aceasta?” Acela a răspuns: „Efesul este aceasta”. Dar Sfântul Iamvlih nu l-a crezut, ci se gândea în sine: „Cu adevărat m-am rătăcit în altă cetate; deci mi se cade să cumpăr pâine şi să ies de aici degrab, ca să nu mă rătăcesc cu desăvârşire”. Şi apropiindu-se de un vânzător de pâine, a scos banul de argint şi i l-a dat, ca, oprindu-şi preţul cuvenit pentru pâini, de celălalt preţ al banului să-i dea bani de aramă. Iar banul acela de argint era mare, având pe el chipul şi numele împăraţilor cei mai vechi. Deci vânzătorul de pâine, luând banul de argint, l-a arătat altuia; iar acela, luându-l, l-a dat la al treilea şi la al patrulea. Apoi s-au apropiat şi ceilalţi care erau acolo, şi, uitându-se la banul acela de argint, se mirau de vechimea lui, şi, privind şi la Iamvlih, îşi şopteau unul altuia la ureche: „Cu adevărat tânărul acesta a găsit vreo comoară ascunsă de demult!”

    Iar Sfântul Iamvlih, văzându-i că-şi şoptesc, s-a temut, fiindcă socotea că este cunoscut de dânşii şi vor să-l prindă şi să-l dea împăratului Deciu. Deci a zis către dânşii: „Rogu-mă vouă, luaţi-vă banul acesta de argint, pentru că eu nu voiesc nimic”. Dar ei, prinzându-l, îl ţineau, zicându-i: „Spune-ne nouă de unde eşti şi cum ai aflat comoara împăraţilor de mai înainte? Dă-ne şi nouă o parte ca să nu te spunem; iar de nu vei voi să ne ai şi pe noi părtaşi la acea comoară, apoi te vom da pe tine judecătorului”.

    Auzind aceasta, Sfântul Iamvlih nepricepându-se, se mira şi tăcea. Insă bărbaţii aceia îi ziceau: „Comoara aceasta nu se poate tăinui, deci spune-ne de voie, mai înainte de a fi chinuit”. Insă el nu ştia ce să le răspundă lor şi era ca un mut. Atunci bărbaţii aceia au luat de la dânsul brâul şi, punându-l pe grumajii lui, îl ţineau în mijlocul târgului. Deci a străbătut vestea în popor că un tânăr oarecare, aflând o comoară, este prins. Şi s-au adunat la dânsul mulţi, care, uitându-se la faţa lui, ziceau: „Acest om este străin şi nu l-am mai văzut pe el vreodată”. Iar Sfântul Iamvlih voia să spună despre dânsul că n-a găsit nici o comoară, dar nu putea să grăiască de multă mirare.

    Şi uitându-se prin popor, voia să vadă pe cineva din cei care îl cunoşteau sau din cei ai casei sale – tată, mamă ori pe cineva din slugi -, dar pe nimeni nu afla sau cunoştea. Din această pricină el mai mult se mira, că ieri la toţi a fost cunoscut, fiindcă era fiu de tată slăvit, iar a doua zi nu putea să-l recunoască nimeni şi nici el nu putea recunoaşte pe cineva. Şi s-a vestit despre prinderea lui prin toată cetatea şi a ajuns aceasta până la auzul antipatului cetăţii şi al episcopului Ştefan, care, după rânduiala lui Dumnezeu, erau împreună în acel ceas, vorbind între dânşii. Deci amândoi au poruncit să aducă la dânşii pe tânărul cel prins împreună cu banul de argint.

    Deci fiind dus Sfântul Iamvlih, el socotea că îl duc la împăratul Deciu, şi mai cu dinadinsul privea spre popor, vrând să vadă pe cineva din cei ştiuţi; însă nimeni nu-i era lui cunoscut. Şi fiind el dus la antipat şi la episcop şi luând ei banul cel de argint şi uitându-se la el, se mirau că era de la împăraţii foarte vechi. Apoi antipatul a zis către Iamvlih: „Unde este comoara pe care ai găsit-o, că acest ban de argint este din comoara aceea?” Sfântul Iamvlih a răspuns: „Nu ştiu nici un fel de comoară. Aceasta numai ştiu, că din averile părinţilor mei am acest ban de argint de acest fel, precum după obicei în această cetate umblă banii de argint la negustori. Insă mă minunez şi nu pricep de unde mi-a venit mie năpasta aceasta”. Antipatul a zis: „De unde eşti tu?” Sfântul a răspuns: „Mi se pare că din această cetate”. Antipatul a zis: „Al cui fiu eşti tu? Oare este cineva care să te ştie? Să vină să mărturisească pentru tine şi apoi te vom crede!” Iar Sfântul Iamvlih a spus numele tatălui, al mamei, ale moşilor, ale fraţilor săi şi ale rudeniilor sale, dar nimeni nu-i ştia pe dânşii. Atunci antipatul a zis: „Nu spui adevărul, ci minţi; pentru că ne spui nume străine şi neobişnuite, de care nu am auzit niciodată”.

    Iar sfântul, nepricepându-se, tăcea, căutând în jos. Şi unii ziceau că este nebun, iar alţii ziceau că nu este, dar se face nebun, pentru ca să scape de primejdie. Iar antipatul a început cu cuvinte mai aspre a-l îngrozi pe el, zicându-i: „Cum putem să te credem pe tine, când zici că banul acesta de argint este din averea părinţilor tăi, când pe el este chipul şi numele lui Deciu, împăratul cel de demult, şi de la moartea lui au trecut mulţi ani şi argintul tău nu este asemenea cu argintul de acum. Oare părinţii tăi sunt atât de bătrâni, încât să-şi aducă aminte de împăratul Deciu, care a fost de demult şi să aibă banii lui? Tu eşti tânăr, nu ai nici treizeci de ani şi voieşti să amăgeşti cu meşteşugul tău pe bătrânii şi înţelepţii Efesului? Te voi arunca în temniţă, îţi voi da bătăi multe şi nu te voi lăsa, până ce nu vei spune adevărul, unde este comoara cea găsită de tine!”

    Acestea auzindu-le Sfântul Iamvlih, s-a temut de îngrozirea antipatului şi s-a minunat când a auzit despre Deciu că a fost în anii de demult. Deci, căzând cu faţa la pământ, a zis: „Rogu-mă vouă, domnii mei, spuneţi-mi ceea ce vă voi întreba pe voi, iar eu pe toate le voi spune vouă de bună voie: Oare Deciu este împărat în cetatea aceasta şi este viu sau nu?” Iar episcopul i-a zis lui: „Nu este, o, fiule, în vremea de acum şi în ţările acestea un împărat care să se numească Deciu; decât numai la neamurile cele de demult a fost, în anii cei vechi; iar acum împărăteşte dreptcredinciosul împărat Teodosie”. Atunci Iamvlih a zis: „Rogu-mă vouă, domnilor, să mergeţi cu mine şi vă voi arăta în peştera din muntele Ohlon pe prietenii mei, ca să ştiţi de la dânşii că este adevărat ceea ce grăiesc; căci noi, fugind de aici cu adevărat din faţa lui Deciu, mai înainte cu câteva zile, ne-am ascuns în peştera aceea. Iar pe Deciu eu l-am văzut ieri intrând în cetatea Efesului; însă acum nu ştiu, oare Efesul este cetatea aceasta sau alta?”

    Atunci episcopul s-a gândit în sine, zicând: „Dumnezeu voieşte ca prin tânărul acesta să ne descopere oarecare taină!” Apoi a zis către antipat: „Să mergem cu dânsul, ca să vedem ce lucru minunat are să ne arate”. Atunci episcopul şi antipatul, sculându-se îndată, au mers cu tânărul, iar după dânşii veneau toţi mai-marii cetăţii şi mulţime de popor. Şi ajungând la muntele acela şi la peşteră, a intrat iamvlih întâi în peşteră, iar episcopul şi ceilalţi, urmându-i lui, au găsit în gura peşterii, între două pietre, sicriaşul de aramă, pecetluit cu două peceţi de argint. Şi deschizând episcopul şi antipatul sicriaşul acela înaintea tuturor, au găsit în el acele două tăbliţe de plumb pe care era scris că şapte sfinţi tineri – Maximilian, fiul eparhului, Iamvlih, Martinian, Ioan, Dionisie, Exacustodian şi Antonin – au fugit din faţa asupritorului Deciu şi s-au ascuns în peştera aceea, care astupându-se din porunca lui Deciu, sfinţii tineri s-au sfârşit în ea muceniceşte pentru Hristos. Aceasta citind-o toţi, s-au minunat şi au proslăvit pe Dumnezeu cu glas mare.

    Apoi, intrând în peşteră, au găsit pe sfinţi şezând plini de bucurie, cu feţele lor strălucite cu lumina darului lui Dumnezeu şi înflorind cu frumuseţile ca nişte flori. Deci, văzându-i pe ei episcopul, antipatul, mai-marii cetăţii şi poporul, s-au închinat jos la picioarele lor şi au dat slavă lui Dumnezeu, care i-a învrednicit pe ei a vedea o minune preaslăvită ca aceea. Apoi sfinţii tineri le-au spus lor toate cele despre dânşii şi despre Deciu tiranul, ce fel de prigonire era pe vremea lui împotriva credincioşilor. Atunci îndată episcopul şi antipatul au trimis o scrisoare la binecredinciosul împărat Teodosie, zicând: „Să porunceşti stăpânirea ta, ca degrabă să vină de la tine nişte bărbaţi cinstiţi, ca să vadă minunea care a arătat-o Dumnezeu întru a ta împărăţie; că în zilele noastre s-a arătat chipul învierii ce are să fie, în trupurile sfinţilor celor ce au înviat acum”.

    Şi auzind împăratul Teodosie de aceasta, s-a bucurat cu bucurie mare şi îndată s-a sârguit să meargă el însuşi la dânşii. Deci s-a dus cu boieri şi cu mult popor din Constantinopol la Efes, şi a fost întâmpinat de efeseni cu cinste, precum se cădea. Iar episcopul, antipatul şi ceilalţi mai-mari ai cetăţii l-au dus pe el la peşteră, în care, intrând şi văzând pe sfinţi ca pe îngerii lui Dumnezeu, a căzut la picioarele lor, închinându-se; iar ei, întinzându-şi mâinile, l-au ridicat de la pământ. Şi sculându-se împăratul, i-a cuprins cu dragos-te, i-a sărutat şi a plâns pe grumajii lor. Apoi, după cinstita sărutare, împăratul a stat pe pământ în dreptul lor şi, privind spre dânşii, slăvea pe Dumnezeu, iar inima lui se bucura foarte mult într-însul. Deci a grăit către ei: „Stăpânii mei, în faţa voastră mi se pare că văd pe Insuşi Impăratul Hristos, Stăpânul meu, Care a strigat pe Lazăr din mormânt şi care acum v-a înviat pe voi cu Cuvântul Lui cel Atotputernic, ca să ne adeverească pe noi de învierea morţilor ce va să fie; că cei ce sunt în morminte, auzind glasul Fiului lui Dumnezeu, vor învia şi vor ieşi din mormânt nestricaţi”.

    Iar Sfântul Maximilian a zis către împărat: „De acum împărăţia ta va fi puternică, pentru credinţa ta cea tare, şi Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu, o va păzi nevătămată de tot răul întru numele Său cel sfânt. Şi să crezi că pentru tine ne-a înviat pe noi Dumnezeu, mai înainte de învierea cea de obşte”. Deci multă vreme au grăit sfinţii către împărat şi multe alte cuvinte folositoare de suflet, iar împăratul împreună cu arhiereul, cu boierii şi tot poporul ascultau cu dulceaţă cuvintele lor.

    Scriitorul grec al faptelor bisericeşti, Nichifor al lui Calist, adaugă şi aceasta, că şi la masă împăratul s-a împărtăşit şapte zile împreună cu dânşii şi le slujea lor. Iar după multe vorbiri, toţi privind spre dânşii cu dinadinsul şi îndulcindu-se de vederea feţei lor, i-au văzut plecându-şi iar capetele la pământ şi adormind cu somnul morţii, după porunca lui Dumnezeu. Deci împăratul, stând lângă dânşii, a plâns foarte împreună cu cei ce erau cu el. Şi a poruncit împăratul să se facă şapte racle de argint şi de aur, în care să se pună trupurile sfinţilor.

    Iar în noaptea aceea, sfinţii s-au arătat împăratului în vedenia visului, poruncindu-i să-i lase să se odihnească aşa pe pământ, precum s-au odihnit şi mai înainte. După aceasta s-a adunat acolo sobor de mulţi episcopi şi, făcând praznic luminos, au cinstit cu vrednicie pe sfinţii mucenici. Iar împăratul, făcând multe milostenii săracilor şi scăpătaţilor ţării aceleia, şi pe cei ce erau în legături eliberându-i, s-a întors la Constantinopol, bucurându-se şi slăvind pe Hristos Dumnezeul nostru, Căruia şi de la noi, păcătoşii, să-i fie cinste şi slavă, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

    Notă. Câţi ani au dormit sfinţii tineri de la Deciu până la învierea lor nu s-a pus în istorie, deoarece scriitorii nu se potrivesc la aceasta. Prologul, Hronograful şi Sinaxarul lunilor spun de 172 ani. Iar Gheorghe cel numit Chedrinos, scriitorul de istorii al Constantinopolului, în Sinopsisul istoriilor sale, întru împărăţia lui Teodosie cel Mic, a scris că sfinţii au dormit 170 de ani şi au înviat în anul 23 al împărăţiei lui Teodosie.

    Iar cel ce va voi să ştie adevărul, să caute anii lui Deciu şi ai lui Teodosie, care aici de faţă s-au pus astfel:

    Deciu, după adormirea sfinţilor şapte tineri, a pierit în anul 254 de la întruparea lui Dumnezeu Cuvântul; iar Teodosie cel Tânăr a luat împărăţia în anul 408. Sfinţii şapte tineri, după mărturisirea lui Gheorghe Chedrinos şi a noului Hronograf, care este tălmăcit din cel grecesc, s-au sculat în anul 23 al împărăţiei lui Teodosie cel Tânăr, iar Prologul povesteşte în 22 de zile ale lui octombrie, că în anul 38 al împărăţiei lui s-au sculat. Deci oricine va voi, să numere anii de la împărăţia lui Deciu până la împărăţia lui Teodosie cel Mic, până la 23 de ani, şi până la 38 de ani ai împărăţiei lui, şi vor vedea cu adevărat, câţi ani au dormit sfinţii tineri.

Doxologia

mai mult
Creștinătate

30 iulie, Duminica a VIII-a după Rusalii – Înmulțirea pâinilor

Untitled

În duminica a VIII-a după Rusalii, Biserica Ortodoxă a făcut pomenirea minunii înmulţirii pâinilor săvârşită de Mântuitorul Hristos şi consemnată în Evanghelia după Sfântul Matei la cap. 14. Evangheliile după Marcu şi Luca precizează în plus faţă de Evanghelia după Matei că înainte de a vindeca pe bolnavii din mulţime şi de a săvârşi minunea înmulţirii pâinilor şi a peştilor, Hristos Domnul a început să-i înveţe multe (Marcu 6, 34), şi le vorbea lor despre Împărăţia lui Dumnezeu (Luca 9, 11).

Aceasta ne arată că înmulţirea celor cinci pâini şi a celor doi peşti nu a fost doar precedată de vindecarea bolnavilor, ci şi de predicarea Evangheliei. Hristos Domnul hrăneşte mai întâi sufletele oamenilor cu prezenţa Sa iubitoare, milostivă şi cu lumina cuvântului Său, cu lumina Evangheliei Împărăţiei cerurilor.

Această prioritate pe care Hristos o dă hranei spirituale are în Biserica Ortodoxă corespondenţă în practica postului înainte de împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului în Euharistie.

În stare de post ascultăm Evanghelia, şi în stare de post ne apropiem de împărtăşirea euharistică. Hristos Domnul nu a înmulţit pâinile din primul moment al întâlnirii cu mulţimile pentru a-i hrăni trupeşte, ci doar după cei ei au primit hrană spirituală şi au fost vindecaţi bolnavii lor.

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel

a) Când pântecele vorbeşte
Irod îl omorâse deja pe Sfântul Ioan Botezătorul. Ucenicii lui îi îngropaseră trupul fără cap. Şi au mers în Capernaum şi I-au dat lui Hristos această veste tristă (v. Matei 14,12). Şi auzind lisus, a plecat de acolo cu corabia la loc singuratic (Matei 14,13). Din câte se pare, a intrat într-o grotă, pentru a plânge tăierea nedreaptă a Botezătorului. Nu ştim cât timp a rămas singur. Poate chiar o noapte întreagă.

Oamenii au aflat că Hristos a plecat în pustiu şi au venit după El pe jos, din cetăţi (Matei 14,13). Au adus cu ei şi bolnavi, pentru a-i vindeca. De unde să ştie ei drama prin care trecea Domnul? De unde să ştie ei dacă Domnul va avea tărie să-i asculte? Dar, în ciuda tristeţii Sale, a stat şi i-a învăţat până seara. Atunci, ucenicii s-au apropiat de El şi I-au spus: locul este pustiu şi iată că vremea a trecut: Dă drumul mulţimilor ca să se ducă prin sate să-şi cumpere de mâncare (Matei 14, 15). Iar El a făcut cunoscuta minune, că din doi peşti şi cinci pâini a săturat toată acea mare de lume. Au şi rămas douăsprezece coşuri pline cu firimituri.

Şi, în timp ce poporul până atunci văzuse la Hristos multe minuni, vindecându-i pe paralitici, pe surzi, pe orbi, scoţând demoni, înviind morţi, această minune de care au beneficiat acum, cu care li se săturase pântecele, i-a făcut să-L vadă pe Hristos cu alţi ochi. Spuneau: Acesta este într-adevăr Profetul Care va să vină în lume (Ioan 6, 14). Şi uitaţi la ce s-au gândit: au discutat între ei să-L răpească, să-L ducă în capitală la Ierusalim şi să-L proclame rege (v. Ioan 6, 15), gândind: „Noi vom sta şi El ne va hrăni fără să muncim. Este exact ce avem nevoie!” Astfel vorbeau ei, „teologhisind” cu pântecele.

Au auzit asta şi ucenicii lui Hristos şi, din câte se pare, le-a plăcut. Iar Hristos, pentru a le arăta cât de grave erau lucrurile, i-a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor (v. Matei 14, 22). Insă lumea nu voia să plece de lângă Hristos. Atunci Iisus a plecat El singur şi S-a dus în munte (v. Ioan 6, 15) şi S-a rugat până în revărsatul zorilor. Apoi a coborât spre mare şi i-a salvat pe ucenicii Săi din furtună, şi astfel au mers împreună spre Capernaum (v. Matei 14, 23-34).

Mulţimea care era pe munte, crezând că Hristos şi ucenicii Săi s-au îndepărtat să doarmă, s-a culcat şi ea pe munte. Insă dimineaţa a văzut că a rămas singură şi, luând bărcile, a ajuns la Capernaum, căutându-L pe Hristos (v. Ioan 6, 24). L-au găsit în faţă pe ţărm şi L-au întrebat: Invăţătorule, când ai venit aici? Iisus le-a răspuns zicând: Adevăr, adevăr vă spun: nu pentru că aţi văzut minuni Mă căutaţi, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat. Lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne intru viaţa veşnică, pe care o va da vouă Fiul Omului, căci pe El Şi-a pus pecetea Dumnezeu-Tatăl (Ioan 6, 25-27).

Noi ce fel de Hristos vrem? Sa ne umple pântecele şi să ne rezolve problemele pământeşti sau să ne dăruiască viaţa cea veşnică? Cugetul pe care-l avem e în funcţie de viaţa pe care o trăim. Dacă avem ca dumnezeu pântecele nostru (v. Filipeni 3,19), atunci vrem şi noi un Hristos Care să ne facă minuni şi să ne dea soluţii la problemele noastre.

Dacă însă ne stăpânim pântecele, dacă adică iubim postul, dacă flămânzim trupeşte de dragul lui Hristos, atunci îl vom vedea pe Hristos cu alţi ochi, mai buni, ca Mântuitor al sufletelor noastre. Ne îndoim? Să încercăm. Să rămânem nemâncaţi de dragul lui Hristos măcar o zi. De altfel, El a rămas nemâncat de dragul nostru patruzeci de zile (v. Matei 4,2). Şi atunci vom vedea singuri diferenţa. Sau poate nu merită să o facem? Dacă nu o facem, atunci nu merităm noi!

b) Cum trebuie să mâncăm?

Luând cele cinci pâini şi cei doi peşti şi privind la cer, a binecuvântat… (Matei 14, 19). Privind la cer. Desigur, nu întâmplător, ci pentru a ne învăţa că, de fiecare dată când mâncăm, trebuie să facem şi noi la fel: să ridicăm ochii către înălţime, mulţumind lui Dumnezeu.

Deoarece mâncarea pe care o mâncăm este produsă de El, este continuarea creaţiei Sale. Conştientizăm faptul că mâncarea pe care o mâncăm – legume, zarzavaturi, fructe şi toate cele ce ne menţin în viaţă -, toate sunt lucrarea lui Dumnezeu? Am conştientizat, de asemenea, că atunci când mâncăm până la saturarea pântecelui şi aruncăm la gunoi ce ne rămâne, alţi confraţi nu au nimic de mâncare şi mor de foame? Ne-am gândit vreodată şi ne-am făcut probleme că în această lume civilizată la fiecare trei secunde moare un copil de foame? Mor în jur de zece milioane pe an!

In Africa există un neam unde oamenii beau apă îngenuncheaţi, în semn de mulţumire faţă de Dumnezeu, Care le dăruieşte acest mare dar ce îi menţine în viaţă. Asta ne spune că vremea mesei este sfântă. Nu datorită mâncării în sine, ci datorită faptului că mâncarea pe care o mâncăm ne menţine în viaţă. Mâncăm ca să trăim şi trăim ca să împlinim voia lui Dumnezeu. De aceea înainte de masă şi după masă ne facem rugăciunea. In mănăstiri s-a instituit o slujbă specială a mesei. Un părinte spunea: Trei lucruri sunt esenţiale pentru monahi, către care trebuie să vină cu frică şi cu bucurie duhovnicească. Primul este primirea Sfintelor Taine, al doilea este primirea mesei şi al treilea este spălarea (probabil că spălarea trupului se făcea atunci foarte rar1). De aceea monahii şi merg la masă pentru a mânca cu aceleaşi veşminte bune cu care merg şi la biserică.

Când masa se consumă întru această simţire, devine binecuvântare, rugăciune, sfinţire. Altfel, ea devine boală dezgustătoare şi nesatisfăcătoare. Dovadă: un părinte harismatic, mâncând împreună cu alţii la masă, i-a văzut pe unii mâncând miere, pe alţii pâine, iar pe alţii excremente. Dar de fapt toţi mâncau acelaşi fel de mâncare. L-a rugat pe Dumnezeu să-i tâlcuiască această vedenie şi Preabunul Dumnezeu i-a descoperit-o. „Aceştia care par că mănâncă miere sunt cei care stau la masă cu frica lui Dumnezeu şi cu bucurie duhovnicească şi se roagă; astfel, rugăciunea lor urcă la Dumnezeu ca tămâia. Cei care par că mănâncă pâine mulţumesc lui Dumnezeu pentru bunătăţile primite (v. I Corinteni 10, 31). Iar cei care par că mănâncă murdării bombăne şi spun: Asta e bună, asta nu.”2 Noi cu ce gând mâncăm?

De asemenea, e important şi cum, cu ce dispoziţie sufletească, cu ce cuget pregătim mâncarea. Dacă facem aceasta cu rugăciune, cu psalmodiere, în curăţie, atunci şi mâncarea este gustoasă. Dacă aceasta se face însă cu înjurături şi în ritm de muzică stricată, atunci mâncarea este sălcie.

Se zice că arhiepiscopul rus Atanasie de Kazan s-a aşezat la o masă şi i-au adus peşte. Iar peştele mirosea.

– Să nu se atingă nimeni! Aruncaţi-l!, a strigat episcopul şi a poruncit că vină bucătarul.

– Ce ai păţit? Ce ai pe mâini, pe degetele tale?, l-a întrebat arhiepiscopul.

– Păi… eu, când curăţăm peştele, m-am tăiat la mână, a răspuns acesta.

– Şi ce ai spus în clipa aceea, când te-ai tăiat? Şi a răspuns:

– Am spus… La dracu! Episcopul spuse:

– Fraţii mei, peştele pute cu totul, deoarece bucătarul care l-a gătit a hulit. De aceea, vă rog, aruncaţi-l!

Gândiţi-vă acum ce gust au mesele mari şi oficiale ale mai-ma-rilor lumii, unde se servesc mâncăruri pregătite în sunetele muzicii sataniste, în hule şi altele, şi ce gust au chiar şi cele mai simple mâncăruri ale creştinilor, care nu numai că se pregătesc cu rugăciune, dar se şi mănâncă tot cu rugăciune! Mulţi pelerini care vizitează Sfântul Munte |vorbesc despre mâncărurile de acolo. „Poate că mâncarea pe care am mâncat-o să fi fost fără ulei, dar a fost foarte gustoasă.” I-a dat gust toată atmosfera duhovnicească din vremea mesei. (Cercetări ştiinţifice au arătat că atunci când apa „aude” rugăciuni, cuvinte duhovniceşti, îşi schimbă structura. Să fie oare întâmplător? Să învăţăm şi noi prin urmare să ne bucurăm de darurile lui Dumnezeu, cu Dumnezeu şi pentru Dumnezeu.)

c) Când Hristos Se îngrijeşte de noi

Hristos propovăduia pe munte şi era lume multă, numai bărbaţi erau cinci mii (v. Matei 14, 20). Probabil că erau cel puţin tot atâtea mii de femei şi tot atâtea mii de copii care îşi urmau părinţii. Deci, în jur de cincisprezece mii de oameni s-au adunat ca să-L asculte pe Hristos. S-a înserat şi lumea era flămândă şi obosită. Cu toate acestea, Hristos continua predica, trimiţând mesajul că vrea să ne ostenim şi să flămânzim de dragul Său. Este cea mai bună mâncare pentru sufletul nostru.

Ucenicii care aveau un alt gând, lumesc, I-au zis lui Hristos: Locul este pustiu şi iată că vremea a trecut. Dă drumul mulţimilor să se ducă prin sate, să-şi cumpere de mâncare (Matei 14, 15). Iar Hristos le-a răspuns: Nu trebuie să se ducă. Daţi-le voi să mănânce! (Matei 14,16). Insă lor le era imposibil aceasta: Nu avem aici decât cinci pâini şi doi peşti (Matei 14, 17). Aşa şi-au justificat ei poziţia. Insă Hristos ştia asta. Dar le spusese: „N-au de ce să plece. Daţi-le voi să mănânce!”, aşteptând să vadă împotrivirea lor. Nu cumva urmau să-I zică: „Ai făcut atâtea minuni până acum, şi morţi ai înviat, însă asta numai Tu poţi s-o faci!”? Dar nu I-au zis-o.

Văzând necredinţa lor, le-a cerut să-I aducă peştii şi pâinile pe care le aveau. Gândiţi-vă cât de puţini ar fi mâncat din ele. Insă aceste puţine merinde pe care le aveau i-au săturat pe toţi. Poate nu aveau credinţă, însă aveau inimă, şi de aceea mai târziu au devenit mari sfinţi făcători de minuni. Hristos a luat pâinile şi peştii şi a poruncit mulţimii să se aşeze pe iarbă. Cincisprezece mii de oameni s-au aşezat pe iarbă să mănânce, fără a avea însă ceva de mâncare! Singura mâncare erau doi peşti şi cinci pâini, pe care Hristos le avea în mâinile Sale. Dar nimini nu I-a zis lui Hristos: „Unde e mâncarea pe care o vom mânca?”‘ Aveau în acea clipă încredere deplină în El.

Hristos a binecuvântat peştii şi pâinile, le-a frânt şi le-a dat ucenicilor, le-a pus în coşuri pe care se pare că le-au adus atunci, din satele din jur, şi le-au împărţit lumii. Toţi s-au săturat şi au rămas şi douăsprezece coşuri cu resturi (v. Matei 14, 19-20)1. Hristos a făcut după câteva luni aceeaşi minune. Se urcase pe un mic munte, lângă lacul Galileei, iar oamenii au aflat. Au alergat la El (v. Matei 15, 29) şi nu mai plecau. Au stat lipiţi de El trei zile. Doar bărbaţi erau în jur de patru mii (v. Matei 15, 38). A binecuvântat atunci şapte pâini şi puţini peşti, pe care îi aduseseră ucenicii, şi a săturat din nou toată acea lume. Şi aici au rămas resturi. A fost a doua şi ultima oară când a săturat cu hrană trupească făpturile Sale, deoarece exact de aceste două daţi ei au lăsat toate şi s-au dăruit lui Hristos.

Mesajul este limpede: atunci când ne dăruim lui Hristos, El are grijă de nevoile noastre fireşti, fără să I-o cerem, exact aşa cum a făcut în cele două situaţii descrise mai sus. Ajunge doar să ne lipim de El. Ne şi zice: Nu vă îngrijoraţi spunând: Ce vom mânca? Sau: Ce vom bea? Sau: Cu ce ne vom îmbrăca? Deoarece pe toate acestea păgânii le caută (Matei 6, 31). Voi însă căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea vi se vor adăuga (Matei 6, 33). Fericiţi cei ce îşi pun încrederea în El!

ARHIMANDRIT VASILIOS BACOIANIS

mai mult
Creștinătate

Sfântul Mucenic Pantelimon

pantelimon

Joi, 27 iulie, romanii praznuiesc Sfantul mare mucenic si tamaduitor, doctor fara arginti Pantelimon. Fratele mai mic al Sfantului Ilie, Sf. Pantelimon, cunoscut si ca Sfantul Ilie cel mic (sau cel schiop), sau Pintilie Calatorul, incearca sa-l faca pe acesta sa fie mai indurator cu crecinciosii care cad in pacat. Sf. Pantelimon se serbeaza pentru a linisti trasnetele, arsurile si caderile de grindina.

Sfantul Pantelimon este unul dintre cei mai cunoscuti si iubiti sfinti ai Bisericii lui Hristos. Pomenit in data de 27 iulie, acest sfant este adesea numit „doctor fara de arginti”, aratandu-se prin aceasta cum ca el n-a umblat dupa averi si s-a multumit cu ceea ce putea avea din rosturile lui si nu cerea de la nimeni sa-i plateasca pentru binefacerile facute. Sfantul Pantelimon este considerat ocrotitorul medicilor si tamaduitor al bolnavilor, el este un model de doctor, slujitor si crestin urmator lui Hristos.

Se zice ca in ziua de Sf. Pantelimon, cerbul iese din apa si aceasta incepe sa se raceasca, frunza teiului se intoarce pe dos, semn ca vara se duce si lasa in locul ei iarna.  In aceasta zi se mananca porumb si dovlecei pentru a fi mai vigurosi in timpul iernii. In ziua de Sf. Pantelimon se impart multe fructe, pentru ca poamele sa nu fie viermanoase anul urmator.

De asemenea, se mai spune ca oamenii care lucreaza in ziua de Sf. Pantelimon sunt condamnati sa se imbolnaveasca de ciuma, sa aiba parte de ceasuri negre si pagube in viata de familie.

Sfantul Mucenic Pantelimons-a nascut in anul 284 in orasul Nicomidia. A trait in timpul imparatului Maximian (286-305). La nastere a primit numele de Pantoleon, care inseamna „cel in toate puternic ca un leu”, un nume pagan, caci tatal sau impartasea credinta in zei. Insa Evula, mama sa, era crestina. Aceasta moare la putini ani de la nasterea lui Pantoleon. La indemnul tatalui sau termina Scoala de Medicina din Nicomidia, iar ucenicia o va face cu renumitul medic Eufrosin.

Afla de la preotul Ermolae ca Hristos este singurul doctor adevarat. Dupa ce ridica din moarte un copil care fusese muscat de o naparca, prin chemarea lui Hristos, cere sa fie botezat. Dupa ce primeste botezul de la preotul Ermolae, numele sau a devenit Pantelimon, care inseamna „cel cu totul milostiv”.

Sfantul Pantelimon ajunge dupa putina vreme la o cunoastere desavarsita a artei medicale, incat, imparatul Maximian care ii remarcase calitatile, intentiona sa il ia la palat ca medic particular. Dupa ce a vindecat un orb, imparatul i-a cerut lui Pantelimon sa renunte la credinta crestina. Pentru ca a refuzat, sfantului Pantelimon i s-a taiat capul.  In loc de sange, a curs lapte din  trupul sau.

Din anul 303, anul mortii sale, Sfantul Pantelimon este considerat ocrotitorul medicilor. Fiind un tamaduitor al bolnavilor, mai multe spitale si asezaminte poarta numele sau.

Sfantul Mucenic Pantelimon este chemat in rugaciuni de catre preotii Bisericii la Sfintirea Apei si la Taina Sfantului Maslu, impreuna cu Sfantul Sfintit Mucenic Ermolae si cu ceilalti sfinti doctori fara de arginti si facatori de minuni.

Mentionam ca la Manastirea Rusicon din Muntele Athos, se afla Capul Sfantului Pantelimon. Moastele Sfantului Pantelimon sunt prezente si in Catedrala din Constanta, Catedrala Episcopala din Galati, Catedrala Mitropolitana din Iasi, Manastirea Oasa din Alba Iulia si in mai multe biserici din Bucuresti : Biserica Sfantul Stelian Lucaci (str. Logofat Udriste), Biserica Sfantul Dumitru Posta (in spatele Muzeului de Istorie a Romaniei), Manastirea Plumbuita (str. Plumbuita, nr. 58), Biserica Adormirea Maicii Domnului – Precupetii Noi, Biserica Sfantul Antonie cel Mare (Aleea Valea Boteni, str. Romancierilor), Biserica Stavropoleos, Biserica Sfantul Alexie (Calea Serban Voda, nr. 123), Biserica Sfantul Pantelimon (str. Iancu Capitan, nr. 24).

Calendar Creștin-Ortodox

mai mult
CreștinătatePromovate

Cum ne putem stăpâni pornirile trupului, ca să nu păcătuim cu privirea și cu gândul? – interviu MAICA SILUANA VLAD

cuplu-porumbei

„Ce să fac, părinte, că eu, când le văd așa dezbrăcate și cu picioarele așa frumoase… Să umblu cu ochii închiși pe stradă?”. „Nu, taică, nu, că ai să cazi în canalizare și ai să-ți rupi gâtul… Să te uiți și să zici: „Doamne, dacă picioarele ei sunt așa de frumoase, dar Tu, Care le-ai făcut, cum trebuie să fii?”

D`apoi, la privire ne-a dat părintele Cleopa leac. Că zicea un student de la ASCOR: „Ce să fac, părinte, că eu, când le văd așa dezbrăcate și cu picioarele așa frumoase… Să umblu cu ochii închiși pe stradă?”. „Nu, taică, nu, că ai să cazi în canalizare și ai să-ți rupi gâtul… Să te uiți și să zici: „Doamne, dacă picioarele ei sunt așa de frumoase, dar Tu, Care le-ai făcut, cum trebuie să fii?”.

Omule, când ai înălțat gândul la Dumnezeu se rezolvă problema! E frumoasă, bat-o vina, e dezbrăcată, dar eu sunt omul lui Dumnezeu și vreau o soție mai învelită, mai ascunsă, care să se păstreze pentru mine și să nu facă prea mult probe înainte! Eu nu cred că vreun mire poate să fie fericit cu o mireasă campioană la căsătoriile de probă! Ce-ai simți dacă mireasa ta ți-ar spune în noaptea nunții: „Iubitule, ești cel mai bun. Am probat 215 și ești cel mai bun dintre ei!”. Eu nu cred că există asemenea performanțe, cu proba asta care se propune acum, dar la asta ajungem dacă nu înțelegem gravitatea păcatului curviei care poate fi făcut și cu gândul, cu imaginația!

Să ne uităm mult la icoane și să ne gândim la Dumnezeu. Fetele să se uite în ochii Maicii Domnului, nu în oglindă. Dacă te uiți în oglindă, ți se pare că arăți bine. Uită-te la Maica Domnului: „Maica Domnului, îți place buricul meu?”. Și dacă Maica Domnului zice: „Da, fetița mea, du-te cu el dezvelit la școală și la biserică!”, atunci du-te… Dacă nu, pune-ți haina pe tine, că habar nu ai câte păcate faci cu acest buric gol al tău. Nu știi ce fac cei pe care îi ispitești cu trupul tău în gândul lor! Și te mai crezi și fată cuminte!

Iar cu impulsurile, primul lucru pe care trebuie să-l facem este să recunoaștem că le avem. Maică, așa ne-a făcut Dumnezeu, așa e firea omului după cădere și nu se schimbă până nu devenim sfinți. Toți avem, din naștere, impulsuri de-astea, de la găină până la om… E impulsul vieții care ne cheamă, ne trage să nu-i oprim cursul. Că ar rămâne pământul fără viață. Avem aceleași impulsuri ca și animalele, dar avem putere și chemare să le folosim ca oameni. Dacă nu știm să fim oameni, ne vom lăsa trăiți de ele ca și dobitoacele. Când apare impulsul, să zici: Stai, că eu sunt om, la mine alta e rânduiala!

M-a întrebat un tânăr, mă iertați părinților, într-o școală: „Așa-i că e plăcut să faci sex în grup?”. Și i-am răspuns: „Măi, copile, drept să-ți spun, nu știu. Dar cred că e plăcut, de vreme ce vedem prin spațiile verzi agitându-se toți câinii din cartier în jurul câte unei cățelușe aflate în călduri… Numai că la oameni e altă rânduială, nu ?”. Apoi, să vă învăț și pe dumneavoastră ce l-am învățat pe el: nimeni nu poate face sex. Sexul e făcut de Doamne-Doamne, te-ai născut cu el și e pus în păstrare acolo în chiloței, lucru sfințit, măi, copile. Prin el te-ai născut pe această lume. Dacă semincioara aia nu nimerea cealaltă semincioară nu erai tu, ci era altul și nu te bucurai acum de tine! Acela e organul omenesc prin care lucrează Dumnezeu cu omul ca să aducă acum și aici oameni noi pe lume. Dumnezeu l-a făcut pe om creator, ca El împreună cu omul să aducă pe lume oameni noi. Mai ales împreună cu femeia. Ce minune. Că și bărbatul contribuie acolo, sigur, însămânțează, pe urmă ară de jur-împrejur, închide poarta, păzește pe afară. Dar femeia se lasă mâncată de omul cel nou. Fiul o mănâncă pe dinăuntru, după aceea o mănâncă pe dinafară, pe urmă îi mănâncă zilele… Apoi, se mai și însoară cu o penticostală, îi mănâncă viața toată… E greu tare, dar asta e, ne dăm spre mâncare pe noi înșine, ca celălalt să aibă viață. Și toată asta pornește de acolo. Și suntem responsabili. Ce ai făcut cu sămânța ta? Nu vedeți în unele biserici, pe iconostase, în arborele lui Iesei cum a crescut ca om din coapsele lui Iesei? Uitați-vă de unde și-a luat firea omenească! Aveți grijă! Este lucrul lui Dumnezeu acolo și trebuie păstrat cu grijă. Răspundem pentru tot ce și cum facem. Nu ne jucăm cu focul.

Apoi, impulsurile acestea sunt animalice, sunt în noi pentru că noi suntem microcosmos. Avem toate fiarele și dobitoacele în noi, dar ca să le stăpânim și nu să ne lăsăm stăpâniți de ele. Nu vă uitați la cei care vă spun că e bine, că e firesc, că e sănătos. E firesc și sănătos pentru pisici să se lase conduse de aceste porniri, nu și pentru om. Noi suntem oameni, trebuie să le îmblânzim cum fac sfinții cu leii, să ne stea leul la picioare. Impulsurile acelea la un băiat de 17-18 ani și la o tânără sunt ca niște lei care pot să ne devoreze. Nu poți nici să-i dresezi, nu poți nici să-i închizi în grădini zoologice, poți numai să-i îmblânzești dacă tu te sfințești, te înduhovnicești. Și să accepți că ai impulsuri și să accepți că Dumnezeu știe că ai asta și că îți dă putere să le stăpânești. Și să nu-ți otrăvești sufletul cu privirea la lucruri nerușinate, pentru că ce vede ochiul se transmite la hipotalamus. Eu nu știu, iertați-mă, dacă sunt specialiști în sală, e un talamus de acesta pe acolo, care se ocupă cu ce e plăcut și ce e neplăcut. Și ăla nu judecă maică, ăla zice: „Hi, ce frumoasă e… a început nunta!”. Și repede trimite comenzi să primești hormonii și puterile de care ai nevoie ca să trăiești nunta. Și, dacă „mireasa” e on line sau pe hârtie, tu te perpelești în focul poftei până cazi în mocirla păcatului. Stai, ce să mai faci, n-ai încotro! Să nu te mai uiți, aia să faci! Să te păzești, să te aperi, să fii stăpân pe tine și, mai ales, să strigi la adevăratul tău Stăpân, Dumnezeu! Cum să faci să nu te uiți? Un părinte dădea un leac. Astăzi, când pornografia a crescut atât de mult și când nu putem să umblăm cu ochii închiși, că ne calcă tramvaiul, cădem în canalizare, să privim fără să judecăm și să ne ducem acasă să ne vindecăm privirea uitându-ne la icoane, privindu-L pe Cel prezent acolo și spunându-I toată neputința și durerea noastră. Nu vedeți ce foame de icoane s-a făcut în viața noastră? Cum ne umplem pereții? Înainte era o icoană în casă și eram bucuroși. Acum punem icoane peste tot. De ce? Ca să contracarăm această violență, această violență drăcească care vine peste noi.

Așadar, nu se face sex. Sexul ți l-a făcut Dumnezeu și tu îl folosești mai mult sau mai puțin după voia lui Dumnezeu, adică mai mult sau mai puțin adecvat. Și tu răspunzi de ce ai făcut cu mâna ta, ce ai făcut cu ochii tăi, ce-ai făcut cu piciorul tău, ce-ai făcut cu ce numești tu sex. Dumnezeu te întreabă ce ai făcut cu darurile Lui. Tot ce a făcut Dumnezeu e minunat! Urâtul e făcut de noi. Noi nu putem face decât să ne bucurăm mulțumind de darul vieții și al creației, sau să profanăm totul mutilându-ne pe noi înșine pentru vecie! Să nu ne jucăm cu focul, pentru că ofertele răului sunt foarte mari, dar prețul, costul e boală și suferință acum, și moarte la capătul lor! Eu ascult atâtea suspine, atâția tineri, atâția copii care vor să scape de păcat, de păcatul masturbării, de păcatul pornografiei, și părinții lor nu știu nimic. E jale! Dar te poți ridica! Acum! Dumnezeu te-a făcut să stai drept, în picioare!

Doxologia

mai mult
1 2 3
Page 1 of 3