close

Creștinătate

Creștinătate

30 iulie, Duminica a VIII-a după Rusalii – Înmulțirea pâinilor

Untitled

În duminica a VIII-a după Rusalii, Biserica Ortodoxă a făcut pomenirea minunii înmulţirii pâinilor săvârşită de Mântuitorul Hristos şi consemnată în Evanghelia după Sfântul Matei la cap. 14. Evangheliile după Marcu şi Luca precizează în plus faţă de Evanghelia după Matei că înainte de a vindeca pe bolnavii din mulţime şi de a săvârşi minunea înmulţirii pâinilor şi a peştilor, Hristos Domnul a început să-i înveţe multe (Marcu 6, 34), şi le vorbea lor despre Împărăţia lui Dumnezeu (Luca 9, 11).

Aceasta ne arată că înmulţirea celor cinci pâini şi a celor doi peşti nu a fost doar precedată de vindecarea bolnavilor, ci şi de predicarea Evangheliei. Hristos Domnul hrăneşte mai întâi sufletele oamenilor cu prezenţa Sa iubitoare, milostivă şi cu lumina cuvântului Său, cu lumina Evangheliei Împărăţiei cerurilor.

Această prioritate pe care Hristos o dă hranei spirituale are în Biserica Ortodoxă corespondenţă în practica postului înainte de împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului în Euharistie.

În stare de post ascultăm Evanghelia, şi în stare de post ne apropiem de împărtăşirea euharistică. Hristos Domnul nu a înmulţit pâinile din primul moment al întâlnirii cu mulţimile pentru a-i hrăni trupeşte, ci doar după cei ei au primit hrană spirituală şi au fost vindecaţi bolnavii lor.

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel

a) Când pântecele vorbeşte
Irod îl omorâse deja pe Sfântul Ioan Botezătorul. Ucenicii lui îi îngropaseră trupul fără cap. Şi au mers în Capernaum şi I-au dat lui Hristos această veste tristă (v. Matei 14,12). Şi auzind lisus, a plecat de acolo cu corabia la loc singuratic (Matei 14,13). Din câte se pare, a intrat într-o grotă, pentru a plânge tăierea nedreaptă a Botezătorului. Nu ştim cât timp a rămas singur. Poate chiar o noapte întreagă.

Oamenii au aflat că Hristos a plecat în pustiu şi au venit după El pe jos, din cetăţi (Matei 14,13). Au adus cu ei şi bolnavi, pentru a-i vindeca. De unde să ştie ei drama prin care trecea Domnul? De unde să ştie ei dacă Domnul va avea tărie să-i asculte? Dar, în ciuda tristeţii Sale, a stat şi i-a învăţat până seara. Atunci, ucenicii s-au apropiat de El şi I-au spus: locul este pustiu şi iată că vremea a trecut: Dă drumul mulţimilor ca să se ducă prin sate să-şi cumpere de mâncare (Matei 14, 15). Iar El a făcut cunoscuta minune, că din doi peşti şi cinci pâini a săturat toată acea mare de lume. Au şi rămas douăsprezece coşuri pline cu firimituri.

Şi, în timp ce poporul până atunci văzuse la Hristos multe minuni, vindecându-i pe paralitici, pe surzi, pe orbi, scoţând demoni, înviind morţi, această minune de care au beneficiat acum, cu care li se săturase pântecele, i-a făcut să-L vadă pe Hristos cu alţi ochi. Spuneau: Acesta este într-adevăr Profetul Care va să vină în lume (Ioan 6, 14). Şi uitaţi la ce s-au gândit: au discutat între ei să-L răpească, să-L ducă în capitală la Ierusalim şi să-L proclame rege (v. Ioan 6, 15), gândind: „Noi vom sta şi El ne va hrăni fără să muncim. Este exact ce avem nevoie!” Astfel vorbeau ei, „teologhisind” cu pântecele.

Au auzit asta şi ucenicii lui Hristos şi, din câte se pare, le-a plăcut. Iar Hristos, pentru a le arăta cât de grave erau lucrurile, i-a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor (v. Matei 14, 22). Insă lumea nu voia să plece de lângă Hristos. Atunci Iisus a plecat El singur şi S-a dus în munte (v. Ioan 6, 15) şi S-a rugat până în revărsatul zorilor. Apoi a coborât spre mare şi i-a salvat pe ucenicii Săi din furtună, şi astfel au mers împreună spre Capernaum (v. Matei 14, 23-34).

Mulţimea care era pe munte, crezând că Hristos şi ucenicii Săi s-au îndepărtat să doarmă, s-a culcat şi ea pe munte. Insă dimineaţa a văzut că a rămas singură şi, luând bărcile, a ajuns la Capernaum, căutându-L pe Hristos (v. Ioan 6, 24). L-au găsit în faţă pe ţărm şi L-au întrebat: Invăţătorule, când ai venit aici? Iisus le-a răspuns zicând: Adevăr, adevăr vă spun: nu pentru că aţi văzut minuni Mă căutaţi, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat. Lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne intru viaţa veşnică, pe care o va da vouă Fiul Omului, căci pe El Şi-a pus pecetea Dumnezeu-Tatăl (Ioan 6, 25-27).

Noi ce fel de Hristos vrem? Sa ne umple pântecele şi să ne rezolve problemele pământeşti sau să ne dăruiască viaţa cea veşnică? Cugetul pe care-l avem e în funcţie de viaţa pe care o trăim. Dacă avem ca dumnezeu pântecele nostru (v. Filipeni 3,19), atunci vrem şi noi un Hristos Care să ne facă minuni şi să ne dea soluţii la problemele noastre.

Dacă însă ne stăpânim pântecele, dacă adică iubim postul, dacă flămânzim trupeşte de dragul lui Hristos, atunci îl vom vedea pe Hristos cu alţi ochi, mai buni, ca Mântuitor al sufletelor noastre. Ne îndoim? Să încercăm. Să rămânem nemâncaţi de dragul lui Hristos măcar o zi. De altfel, El a rămas nemâncat de dragul nostru patruzeci de zile (v. Matei 4,2). Şi atunci vom vedea singuri diferenţa. Sau poate nu merită să o facem? Dacă nu o facem, atunci nu merităm noi!

b) Cum trebuie să mâncăm?

Luând cele cinci pâini şi cei doi peşti şi privind la cer, a binecuvântat… (Matei 14, 19). Privind la cer. Desigur, nu întâmplător, ci pentru a ne învăţa că, de fiecare dată când mâncăm, trebuie să facem şi noi la fel: să ridicăm ochii către înălţime, mulţumind lui Dumnezeu.

Deoarece mâncarea pe care o mâncăm este produsă de El, este continuarea creaţiei Sale. Conştientizăm faptul că mâncarea pe care o mâncăm – legume, zarzavaturi, fructe şi toate cele ce ne menţin în viaţă -, toate sunt lucrarea lui Dumnezeu? Am conştientizat, de asemenea, că atunci când mâncăm până la saturarea pântecelui şi aruncăm la gunoi ce ne rămâne, alţi confraţi nu au nimic de mâncare şi mor de foame? Ne-am gândit vreodată şi ne-am făcut probleme că în această lume civilizată la fiecare trei secunde moare un copil de foame? Mor în jur de zece milioane pe an!

In Africa există un neam unde oamenii beau apă îngenuncheaţi, în semn de mulţumire faţă de Dumnezeu, Care le dăruieşte acest mare dar ce îi menţine în viaţă. Asta ne spune că vremea mesei este sfântă. Nu datorită mâncării în sine, ci datorită faptului că mâncarea pe care o mâncăm ne menţine în viaţă. Mâncăm ca să trăim şi trăim ca să împlinim voia lui Dumnezeu. De aceea înainte de masă şi după masă ne facem rugăciunea. In mănăstiri s-a instituit o slujbă specială a mesei. Un părinte spunea: Trei lucruri sunt esenţiale pentru monahi, către care trebuie să vină cu frică şi cu bucurie duhovnicească. Primul este primirea Sfintelor Taine, al doilea este primirea mesei şi al treilea este spălarea (probabil că spălarea trupului se făcea atunci foarte rar1). De aceea monahii şi merg la masă pentru a mânca cu aceleaşi veşminte bune cu care merg şi la biserică.

Când masa se consumă întru această simţire, devine binecuvântare, rugăciune, sfinţire. Altfel, ea devine boală dezgustătoare şi nesatisfăcătoare. Dovadă: un părinte harismatic, mâncând împreună cu alţii la masă, i-a văzut pe unii mâncând miere, pe alţii pâine, iar pe alţii excremente. Dar de fapt toţi mâncau acelaşi fel de mâncare. L-a rugat pe Dumnezeu să-i tâlcuiască această vedenie şi Preabunul Dumnezeu i-a descoperit-o. „Aceştia care par că mănâncă miere sunt cei care stau la masă cu frica lui Dumnezeu şi cu bucurie duhovnicească şi se roagă; astfel, rugăciunea lor urcă la Dumnezeu ca tămâia. Cei care par că mănâncă pâine mulţumesc lui Dumnezeu pentru bunătăţile primite (v. I Corinteni 10, 31). Iar cei care par că mănâncă murdării bombăne şi spun: Asta e bună, asta nu.”2 Noi cu ce gând mâncăm?

De asemenea, e important şi cum, cu ce dispoziţie sufletească, cu ce cuget pregătim mâncarea. Dacă facem aceasta cu rugăciune, cu psalmodiere, în curăţie, atunci şi mâncarea este gustoasă. Dacă aceasta se face însă cu înjurături şi în ritm de muzică stricată, atunci mâncarea este sălcie.

Se zice că arhiepiscopul rus Atanasie de Kazan s-a aşezat la o masă şi i-au adus peşte. Iar peştele mirosea.

– Să nu se atingă nimeni! Aruncaţi-l!, a strigat episcopul şi a poruncit că vină bucătarul.

– Ce ai păţit? Ce ai pe mâini, pe degetele tale?, l-a întrebat arhiepiscopul.

– Păi… eu, când curăţăm peştele, m-am tăiat la mână, a răspuns acesta.

– Şi ce ai spus în clipa aceea, când te-ai tăiat? Şi a răspuns:

– Am spus… La dracu! Episcopul spuse:

– Fraţii mei, peştele pute cu totul, deoarece bucătarul care l-a gătit a hulit. De aceea, vă rog, aruncaţi-l!

Gândiţi-vă acum ce gust au mesele mari şi oficiale ale mai-ma-rilor lumii, unde se servesc mâncăruri pregătite în sunetele muzicii sataniste, în hule şi altele, şi ce gust au chiar şi cele mai simple mâncăruri ale creştinilor, care nu numai că se pregătesc cu rugăciune, dar se şi mănâncă tot cu rugăciune! Mulţi pelerini care vizitează Sfântul Munte |vorbesc despre mâncărurile de acolo. „Poate că mâncarea pe care am mâncat-o să fi fost fără ulei, dar a fost foarte gustoasă.” I-a dat gust toată atmosfera duhovnicească din vremea mesei. (Cercetări ştiinţifice au arătat că atunci când apa „aude” rugăciuni, cuvinte duhovniceşti, îşi schimbă structura. Să fie oare întâmplător? Să învăţăm şi noi prin urmare să ne bucurăm de darurile lui Dumnezeu, cu Dumnezeu şi pentru Dumnezeu.)

c) Când Hristos Se îngrijeşte de noi

Hristos propovăduia pe munte şi era lume multă, numai bărbaţi erau cinci mii (v. Matei 14, 20). Probabil că erau cel puţin tot atâtea mii de femei şi tot atâtea mii de copii care îşi urmau părinţii. Deci, în jur de cincisprezece mii de oameni s-au adunat ca să-L asculte pe Hristos. S-a înserat şi lumea era flămândă şi obosită. Cu toate acestea, Hristos continua predica, trimiţând mesajul că vrea să ne ostenim şi să flămânzim de dragul Său. Este cea mai bună mâncare pentru sufletul nostru.

Ucenicii care aveau un alt gând, lumesc, I-au zis lui Hristos: Locul este pustiu şi iată că vremea a trecut. Dă drumul mulţimilor să se ducă prin sate, să-şi cumpere de mâncare (Matei 14, 15). Iar Hristos le-a răspuns: Nu trebuie să se ducă. Daţi-le voi să mănânce! (Matei 14,16). Insă lor le era imposibil aceasta: Nu avem aici decât cinci pâini şi doi peşti (Matei 14, 17). Aşa şi-au justificat ei poziţia. Insă Hristos ştia asta. Dar le spusese: „N-au de ce să plece. Daţi-le voi să mănânce!”, aşteptând să vadă împotrivirea lor. Nu cumva urmau să-I zică: „Ai făcut atâtea minuni până acum, şi morţi ai înviat, însă asta numai Tu poţi s-o faci!”? Dar nu I-au zis-o.

Văzând necredinţa lor, le-a cerut să-I aducă peştii şi pâinile pe care le aveau. Gândiţi-vă cât de puţini ar fi mâncat din ele. Insă aceste puţine merinde pe care le aveau i-au săturat pe toţi. Poate nu aveau credinţă, însă aveau inimă, şi de aceea mai târziu au devenit mari sfinţi făcători de minuni. Hristos a luat pâinile şi peştii şi a poruncit mulţimii să se aşeze pe iarbă. Cincisprezece mii de oameni s-au aşezat pe iarbă să mănânce, fără a avea însă ceva de mâncare! Singura mâncare erau doi peşti şi cinci pâini, pe care Hristos le avea în mâinile Sale. Dar nimini nu I-a zis lui Hristos: „Unde e mâncarea pe care o vom mânca?”‘ Aveau în acea clipă încredere deplină în El.

Hristos a binecuvântat peştii şi pâinile, le-a frânt şi le-a dat ucenicilor, le-a pus în coşuri pe care se pare că le-au adus atunci, din satele din jur, şi le-au împărţit lumii. Toţi s-au săturat şi au rămas şi douăsprezece coşuri cu resturi (v. Matei 14, 19-20)1. Hristos a făcut după câteva luni aceeaşi minune. Se urcase pe un mic munte, lângă lacul Galileei, iar oamenii au aflat. Au alergat la El (v. Matei 15, 29) şi nu mai plecau. Au stat lipiţi de El trei zile. Doar bărbaţi erau în jur de patru mii (v. Matei 15, 38). A binecuvântat atunci şapte pâini şi puţini peşti, pe care îi aduseseră ucenicii, şi a săturat din nou toată acea lume. Şi aici au rămas resturi. A fost a doua şi ultima oară când a săturat cu hrană trupească făpturile Sale, deoarece exact de aceste două daţi ei au lăsat toate şi s-au dăruit lui Hristos.

Mesajul este limpede: atunci când ne dăruim lui Hristos, El are grijă de nevoile noastre fireşti, fără să I-o cerem, exact aşa cum a făcut în cele două situaţii descrise mai sus. Ajunge doar să ne lipim de El. Ne şi zice: Nu vă îngrijoraţi spunând: Ce vom mânca? Sau: Ce vom bea? Sau: Cu ce ne vom îmbrăca? Deoarece pe toate acestea păgânii le caută (Matei 6, 31). Voi însă căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea vi se vor adăuga (Matei 6, 33). Fericiţi cei ce îşi pun încrederea în El!

ARHIMANDRIT VASILIOS BACOIANIS

mai mult
Creștinătate

Sfântul Mucenic Pantelimon

pantelimon

Joi, 27 iulie, romanii praznuiesc Sfantul mare mucenic si tamaduitor, doctor fara arginti Pantelimon. Fratele mai mic al Sfantului Ilie, Sf. Pantelimon, cunoscut si ca Sfantul Ilie cel mic (sau cel schiop), sau Pintilie Calatorul, incearca sa-l faca pe acesta sa fie mai indurator cu crecinciosii care cad in pacat. Sf. Pantelimon se serbeaza pentru a linisti trasnetele, arsurile si caderile de grindina.

Sfantul Pantelimon este unul dintre cei mai cunoscuti si iubiti sfinti ai Bisericii lui Hristos. Pomenit in data de 27 iulie, acest sfant este adesea numit „doctor fara de arginti”, aratandu-se prin aceasta cum ca el n-a umblat dupa averi si s-a multumit cu ceea ce putea avea din rosturile lui si nu cerea de la nimeni sa-i plateasca pentru binefacerile facute. Sfantul Pantelimon este considerat ocrotitorul medicilor si tamaduitor al bolnavilor, el este un model de doctor, slujitor si crestin urmator lui Hristos.

Se zice ca in ziua de Sf. Pantelimon, cerbul iese din apa si aceasta incepe sa se raceasca, frunza teiului se intoarce pe dos, semn ca vara se duce si lasa in locul ei iarna.  In aceasta zi se mananca porumb si dovlecei pentru a fi mai vigurosi in timpul iernii. In ziua de Sf. Pantelimon se impart multe fructe, pentru ca poamele sa nu fie viermanoase anul urmator.

De asemenea, se mai spune ca oamenii care lucreaza in ziua de Sf. Pantelimon sunt condamnati sa se imbolnaveasca de ciuma, sa aiba parte de ceasuri negre si pagube in viata de familie.

Sfantul Mucenic Pantelimons-a nascut in anul 284 in orasul Nicomidia. A trait in timpul imparatului Maximian (286-305). La nastere a primit numele de Pantoleon, care inseamna „cel in toate puternic ca un leu”, un nume pagan, caci tatal sau impartasea credinta in zei. Insa Evula, mama sa, era crestina. Aceasta moare la putini ani de la nasterea lui Pantoleon. La indemnul tatalui sau termina Scoala de Medicina din Nicomidia, iar ucenicia o va face cu renumitul medic Eufrosin.

Afla de la preotul Ermolae ca Hristos este singurul doctor adevarat. Dupa ce ridica din moarte un copil care fusese muscat de o naparca, prin chemarea lui Hristos, cere sa fie botezat. Dupa ce primeste botezul de la preotul Ermolae, numele sau a devenit Pantelimon, care inseamna „cel cu totul milostiv”.

Sfantul Pantelimon ajunge dupa putina vreme la o cunoastere desavarsita a artei medicale, incat, imparatul Maximian care ii remarcase calitatile, intentiona sa il ia la palat ca medic particular. Dupa ce a vindecat un orb, imparatul i-a cerut lui Pantelimon sa renunte la credinta crestina. Pentru ca a refuzat, sfantului Pantelimon i s-a taiat capul.  In loc de sange, a curs lapte din  trupul sau.

Din anul 303, anul mortii sale, Sfantul Pantelimon este considerat ocrotitorul medicilor. Fiind un tamaduitor al bolnavilor, mai multe spitale si asezaminte poarta numele sau.

Sfantul Mucenic Pantelimon este chemat in rugaciuni de catre preotii Bisericii la Sfintirea Apei si la Taina Sfantului Maslu, impreuna cu Sfantul Sfintit Mucenic Ermolae si cu ceilalti sfinti doctori fara de arginti si facatori de minuni.

Mentionam ca la Manastirea Rusicon din Muntele Athos, se afla Capul Sfantului Pantelimon. Moastele Sfantului Pantelimon sunt prezente si in Catedrala din Constanta, Catedrala Episcopala din Galati, Catedrala Mitropolitana din Iasi, Manastirea Oasa din Alba Iulia si in mai multe biserici din Bucuresti : Biserica Sfantul Stelian Lucaci (str. Logofat Udriste), Biserica Sfantul Dumitru Posta (in spatele Muzeului de Istorie a Romaniei), Manastirea Plumbuita (str. Plumbuita, nr. 58), Biserica Adormirea Maicii Domnului – Precupetii Noi, Biserica Sfantul Antonie cel Mare (Aleea Valea Boteni, str. Romancierilor), Biserica Stavropoleos, Biserica Sfantul Alexie (Calea Serban Voda, nr. 123), Biserica Sfantul Pantelimon (str. Iancu Capitan, nr. 24).

Calendar Creștin-Ortodox

mai mult
CreștinătatePromovate

Cum ne putem stăpâni pornirile trupului, ca să nu păcătuim cu privirea și cu gândul? – interviu MAICA SILUANA VLAD

cuplu-porumbei

„Ce să fac, părinte, că eu, când le văd așa dezbrăcate și cu picioarele așa frumoase… Să umblu cu ochii închiși pe stradă?”. „Nu, taică, nu, că ai să cazi în canalizare și ai să-ți rupi gâtul… Să te uiți și să zici: „Doamne, dacă picioarele ei sunt așa de frumoase, dar Tu, Care le-ai făcut, cum trebuie să fii?”

D`apoi, la privire ne-a dat părintele Cleopa leac. Că zicea un student de la ASCOR: „Ce să fac, părinte, că eu, când le văd așa dezbrăcate și cu picioarele așa frumoase… Să umblu cu ochii închiși pe stradă?”. „Nu, taică, nu, că ai să cazi în canalizare și ai să-ți rupi gâtul… Să te uiți și să zici: „Doamne, dacă picioarele ei sunt așa de frumoase, dar Tu, Care le-ai făcut, cum trebuie să fii?”.

Omule, când ai înălțat gândul la Dumnezeu se rezolvă problema! E frumoasă, bat-o vina, e dezbrăcată, dar eu sunt omul lui Dumnezeu și vreau o soție mai învelită, mai ascunsă, care să se păstreze pentru mine și să nu facă prea mult probe înainte! Eu nu cred că vreun mire poate să fie fericit cu o mireasă campioană la căsătoriile de probă! Ce-ai simți dacă mireasa ta ți-ar spune în noaptea nunții: „Iubitule, ești cel mai bun. Am probat 215 și ești cel mai bun dintre ei!”. Eu nu cred că există asemenea performanțe, cu proba asta care se propune acum, dar la asta ajungem dacă nu înțelegem gravitatea păcatului curviei care poate fi făcut și cu gândul, cu imaginația!

Să ne uităm mult la icoane și să ne gândim la Dumnezeu. Fetele să se uite în ochii Maicii Domnului, nu în oglindă. Dacă te uiți în oglindă, ți se pare că arăți bine. Uită-te la Maica Domnului: „Maica Domnului, îți place buricul meu?”. Și dacă Maica Domnului zice: „Da, fetița mea, du-te cu el dezvelit la școală și la biserică!”, atunci du-te… Dacă nu, pune-ți haina pe tine, că habar nu ai câte păcate faci cu acest buric gol al tău. Nu știi ce fac cei pe care îi ispitești cu trupul tău în gândul lor! Și te mai crezi și fată cuminte!

Iar cu impulsurile, primul lucru pe care trebuie să-l facem este să recunoaștem că le avem. Maică, așa ne-a făcut Dumnezeu, așa e firea omului după cădere și nu se schimbă până nu devenim sfinți. Toți avem, din naștere, impulsuri de-astea, de la găină până la om… E impulsul vieții care ne cheamă, ne trage să nu-i oprim cursul. Că ar rămâne pământul fără viață. Avem aceleași impulsuri ca și animalele, dar avem putere și chemare să le folosim ca oameni. Dacă nu știm să fim oameni, ne vom lăsa trăiți de ele ca și dobitoacele. Când apare impulsul, să zici: Stai, că eu sunt om, la mine alta e rânduiala!

M-a întrebat un tânăr, mă iertați părinților, într-o școală: „Așa-i că e plăcut să faci sex în grup?”. Și i-am răspuns: „Măi, copile, drept să-ți spun, nu știu. Dar cred că e plăcut, de vreme ce vedem prin spațiile verzi agitându-se toți câinii din cartier în jurul câte unei cățelușe aflate în călduri… Numai că la oameni e altă rânduială, nu ?”. Apoi, să vă învăț și pe dumneavoastră ce l-am învățat pe el: nimeni nu poate face sex. Sexul e făcut de Doamne-Doamne, te-ai născut cu el și e pus în păstrare acolo în chiloței, lucru sfințit, măi, copile. Prin el te-ai născut pe această lume. Dacă semincioara aia nu nimerea cealaltă semincioară nu erai tu, ci era altul și nu te bucurai acum de tine! Acela e organul omenesc prin care lucrează Dumnezeu cu omul ca să aducă acum și aici oameni noi pe lume. Dumnezeu l-a făcut pe om creator, ca El împreună cu omul să aducă pe lume oameni noi. Mai ales împreună cu femeia. Ce minune. Că și bărbatul contribuie acolo, sigur, însămânțează, pe urmă ară de jur-împrejur, închide poarta, păzește pe afară. Dar femeia se lasă mâncată de omul cel nou. Fiul o mănâncă pe dinăuntru, după aceea o mănâncă pe dinafară, pe urmă îi mănâncă zilele… Apoi, se mai și însoară cu o penticostală, îi mănâncă viața toată… E greu tare, dar asta e, ne dăm spre mâncare pe noi înșine, ca celălalt să aibă viață. Și toată asta pornește de acolo. Și suntem responsabili. Ce ai făcut cu sămânța ta? Nu vedeți în unele biserici, pe iconostase, în arborele lui Iesei cum a crescut ca om din coapsele lui Iesei? Uitați-vă de unde și-a luat firea omenească! Aveți grijă! Este lucrul lui Dumnezeu acolo și trebuie păstrat cu grijă. Răspundem pentru tot ce și cum facem. Nu ne jucăm cu focul.

Apoi, impulsurile acestea sunt animalice, sunt în noi pentru că noi suntem microcosmos. Avem toate fiarele și dobitoacele în noi, dar ca să le stăpânim și nu să ne lăsăm stăpâniți de ele. Nu vă uitați la cei care vă spun că e bine, că e firesc, că e sănătos. E firesc și sănătos pentru pisici să se lase conduse de aceste porniri, nu și pentru om. Noi suntem oameni, trebuie să le îmblânzim cum fac sfinții cu leii, să ne stea leul la picioare. Impulsurile acelea la un băiat de 17-18 ani și la o tânără sunt ca niște lei care pot să ne devoreze. Nu poți nici să-i dresezi, nu poți nici să-i închizi în grădini zoologice, poți numai să-i îmblânzești dacă tu te sfințești, te înduhovnicești. Și să accepți că ai impulsuri și să accepți că Dumnezeu știe că ai asta și că îți dă putere să le stăpânești. Și să nu-ți otrăvești sufletul cu privirea la lucruri nerușinate, pentru că ce vede ochiul se transmite la hipotalamus. Eu nu știu, iertați-mă, dacă sunt specialiști în sală, e un talamus de acesta pe acolo, care se ocupă cu ce e plăcut și ce e neplăcut. Și ăla nu judecă maică, ăla zice: „Hi, ce frumoasă e… a început nunta!”. Și repede trimite comenzi să primești hormonii și puterile de care ai nevoie ca să trăiești nunta. Și, dacă „mireasa” e on line sau pe hârtie, tu te perpelești în focul poftei până cazi în mocirla păcatului. Stai, ce să mai faci, n-ai încotro! Să nu te mai uiți, aia să faci! Să te păzești, să te aperi, să fii stăpân pe tine și, mai ales, să strigi la adevăratul tău Stăpân, Dumnezeu! Cum să faci să nu te uiți? Un părinte dădea un leac. Astăzi, când pornografia a crescut atât de mult și când nu putem să umblăm cu ochii închiși, că ne calcă tramvaiul, cădem în canalizare, să privim fără să judecăm și să ne ducem acasă să ne vindecăm privirea uitându-ne la icoane, privindu-L pe Cel prezent acolo și spunându-I toată neputința și durerea noastră. Nu vedeți ce foame de icoane s-a făcut în viața noastră? Cum ne umplem pereții? Înainte era o icoană în casă și eram bucuroși. Acum punem icoane peste tot. De ce? Ca să contracarăm această violență, această violență drăcească care vine peste noi.

Așadar, nu se face sex. Sexul ți l-a făcut Dumnezeu și tu îl folosești mai mult sau mai puțin după voia lui Dumnezeu, adică mai mult sau mai puțin adecvat. Și tu răspunzi de ce ai făcut cu mâna ta, ce ai făcut cu ochii tăi, ce-ai făcut cu piciorul tău, ce-ai făcut cu ce numești tu sex. Dumnezeu te întreabă ce ai făcut cu darurile Lui. Tot ce a făcut Dumnezeu e minunat! Urâtul e făcut de noi. Noi nu putem face decât să ne bucurăm mulțumind de darul vieții și al creației, sau să profanăm totul mutilându-ne pe noi înșine pentru vecie! Să nu ne jucăm cu focul, pentru că ofertele răului sunt foarte mari, dar prețul, costul e boală și suferință acum, și moarte la capătul lor! Eu ascult atâtea suspine, atâția tineri, atâția copii care vor să scape de păcat, de păcatul masturbării, de păcatul pornografiei, și părinții lor nu știu nimic. E jale! Dar te poți ridica! Acum! Dumnezeu te-a făcut să stai drept, în picioare!

Doxologia

mai mult
Creștinătate

Mănăstirea Peri din Săpânţa – cea mai înaltă biserică de lemn din lume

Manastirea-Peri

Mănăstirea Peri Săpânţa este unul dintre cele mai reprezentative lăcăşuri de cult pentru întreaga zonă a Maramureşului.

Este cea mai înaltă biserică de lemn din lume, ceea ce a făcut ca ea să fie înscrisă în Cartea Recordurilor. Fiind amplasată într-un parc dendrologic, într-un spaţiu mirific dintr-o pădure seculară, aceasta se află la numai 800 de metri de graniţa cu Ucraina şi la 25 de km de Negreşti Oaş.

Lăcăşul se remarcă prin turla sa, de o înălţime impresionantă, ce măsoară 78 de metri.  Datorita acestei imense turle, mănăstirea este vizibilă chiar de la 5 km depărtare, fiind o atracţie turistică ce stârneşte interesul turiştilor .

  • Legătura cu trecutul

Istoria lăcăşului a început cu mii de ani în urmă, când, în anul 1391, pe vremea voievodului maramureşan Dragoş, a fost ridicat un mic schit de piatră. Mai bine de 300 de ani, această biserică de piatră a fost folosită ca sediu al Episcopiei Române a Maramureşului, fiind ulterior ridicat de către meşterul Ioan Macarie un lăcaş care să servească drept loc de rugăciune pentru comunitatea greco-catolică din împrejurimi.

Mănăstirea ce se găseşte în prezent la Săpânţa a fost ridicată în memoria vechiului lăcaş, distrus în totalitate în anul 1761, de către armata austriacă, pe motivul că locuitorii zonei de aici nu voiau să treacă la religia catolică.

Mănăstrirea Peri a fost înfiinţată în anul 1997, la hotarul satului Săpânţa, din dorinţa de a reînnoda tradiţia istorică a vechii Mănăstiri Sfântul Arhanghel Mihail, din Maramureş, aflată astăzi pe teritoriul Ucrainei.

Tot aici au fost traduse şi copiate în română pentru prima dată „Psaltirea”, „Evanghelia”, „Legenda duminicii”, „Codicele Voroţean” şi „Faptele Apostolilor”.

  • Arhitectură deosebită

Meşterul Ioan Macarie a muncit şase ani la construcţia lăcaşului sfânt. Fiecare lemn folosit în construcţie a fost însemnat cu securea lui Macarie. Meşterul a împărţit biserica în două părţi , una pentru femei şi una pentru bărbaţi. Abia după anul 1800 a fost dărâmat peretele ridicat între naosul şi pronaosul bisericii.

Biserica a fost construită în stil maramureşean fiind placată iniţial cu 8,5 kilograme de aur, iar crucea este înaltă de şapte metri, la rândul ei fiind învelită cu 4 kilograme de aur.

Actuala construcţie a mănăstirii este tipică bisericilor din lemn maramureşene, însă are câteva caracteristici deosebite: pridvor în formă pentagonală, demisol şi un etaj în trei trepte ce ajunge la înălţimea de 56 de metri.

În interiorul mănăstirii se pot observa două rânduri de arcade suprapuse, cu deschideri diferite, ce dau pridvorului o notă aparte.

Manăstirea Săpânţa-Peri a fost inclusă în patrimoniul UNESCO şi este un simbol al dârzeniei şi credinţei în Dumnezeu a locuitorilor acestui ţinut străvechi. Acest lăcaş de cult este o mănăstire de maici şi este o destinaţie ce nu trebuie ratată de turiştii veniţi în Maramureş.

Cei ce viziteaza acest lăcaş au de asemenea multe alte obiective turistice ce pot fi vizitate în împrejurimi, unul dintre cele mai cunoscute şi interesante fiind Cimitirul Vesel, ce conţine peste 800 de cruci, făcute din lemn de stejar, pictat şi inscripţionat manual.

S.M.

mai mult
Creștinătate

Sfântul Serafim de Sarov

serafim2

Sfantul Serafim de Sarov(1759-1833) este socotit printre cei mai cunoscuti si mai indragiti sfinti ai Bisericii Ortodoxe. Inca din vremea vietii sale mii de pelerini se imbulzeau catre manastirea Sarov pentru a-l vedea. La 70 de ani dupa adormirea sa intru Domnul dragostea fata de el se inradacinase atat de mult printre credinciosii rusi incat sute de mii de oameni au participat la slujba de canonizare a sfantului.

Sfantul Serafim de Sarov – Viata

Sfantul Serafim de Sarov s-a nascut la 19 iulie 1759, in orasul Kursk din Rusia, primind la botez numele de Prohor. Parintii sai, Isidor si Agatia Mosnin, erau oameni instariti, insa evlaviosi si foarte milostivi. Ramas orfan de tata la 3 ani, micutul Prohor a fost crescut de mama sa. Inca din copilarie s-a bucurat de vadita ocrotire a Maicii Domnului.

De copil, s-a afundat in scrierile si in slujbele bisericii. A inceput viata monahala in manastirea Sarovului, la varsta de 19 ani. Dupa opt ani petrecuti ca frate, Prohor s-a invrednicit a primi chipul ingeresc, primind numele de Serafim, iar un an mai tarziu a fost facut ierodiacon. In 1793, la 35 de ani, a fost ierotonit ieromonah.

Curand dupa aceasta, implinind 16 ani de manastire, cu binecuvantarea batranului sau, egumenul Pahomie, Sfantul Serafim s-a retras la pustie, intr-o chiliuta din desisul padurii, aflata pe malul raului Sarovka, la cativa kilometri de manastire.

Aici si-a facut o gradina de zarzavat si a adus doi stupi, iar ziua si-o petrecea muncind, in rugaciune neincetata si citind Noul Testament cu precadere Sfintele Evanghelii. Nu neglija nici cele 7 laude, metaniile si alte nevointe. Dupa cum chiar el a marturisit unui ucenic al sau, obisnuia sa plece din chilia sa seara si, pe o piatra anume, priveghea toata noaptea in rugaciune, iar dimineata se intorcea la chilie si priveghea pe o alta piatra, toata ziua. Aceasta nevointa a tinut-o sfantul vreme de o mie de zile si o mie de nopti.

Sfantul Serafim de Sarov

Sfantul Serafim a petrecut trei ani in zavorare, in tacere desavarsita. In anul 1804, intr-o noapte, trei talhari, crezand ca Sfantul primeste bani de la oameni, au gandit sa-l prade. Desi era in putere (46 de ani) si ar fi putut opune rezistenta, Sfantul Serafim si-a incrucisat mainile pe piept si le-a zis: „Faceti ce vreti”, iar talharii l-au batut, lasandu-l abia viu. Nu au gasit decat o iconita si niste cartofi. Sfantul a fost aflat a doua zi, plin de sange, de niste parinti, care l-au dus la manastire. Acolo a refuzat ajutorul doctorilor si Maica Domnului i s-a aratat si l-a vindecat intocmai cum o mai facuse odinioara.

Supunandu-se cererii Staretilor (Batranilor) manastirii, s-a intors in manastire in 1810, continuandu-si insa viata in rugaciune si zavorare tacuta pentru inca zece ani. In 1825 s-a intors la chilia sa din padure, unde primea mii de pelerini din intreaga Rusie. Fiindu-i dat darul inainte-vederii, Sfantul Serafim de Sarov, facatorul de minuni, oferea tuturor mangaiere si povata. Sfantul intampina pe oricine venea la el cu o inchinaciune, un sarut duhovnicesc si cuvintele urarii pascale „Hristos a Inviat!”. Ii numea pe toti „bucuria mea”. El era binecunoscut pentru afectiunea materna pe care o arata tuturor celor care veneau la el ai sinceritate. Dand sfaturi unui viitor staret ii spuse acestuia: „fii ca o mama si nu ca un tata fata de frati”. Acest mare sfant isi revarsa dragostea dumnezeiasca catre toti cei care il vizitau, tarani si nobili, mireni si mirence, monahi si monahii. Simpla sa prezenta ii intarea, ii inveselea duhovniceste si ii vindeca. Cativa dintre fiii sai duhovnicesti au fost binecuvantati sa vada o mai mare stralucire a sfantului in Duhul Sfant. Ei povestesc faptul ca chipul sau era atat de plin de stralucire incat era imposibil sa-I privesti. Invatatura sa cu privire la telul vietii crestine – dobandirea Duhului Sfant – a fost oferita intr-un astfel de moment de stralucire. El ne descrie si felul in care se dobandeste acest dar al lui Dumnezeu: prin sfanta ascultare monahala si prin asceza severa.

Sfantul Serafim de Sarov

In data de 2 ianuarie 1833, Sfantul Serafim de Sarov a fost aflat adormit intru Domnul in chilia sa, la rugaciune, in genunchi, cu mainile incrucisate pe piept in fata icoanei Maicii Domnului…

Sfantul Serafim de Sarov – Scopul vietii crestine

”Rugaciunea, postul, privegherea si toate celelalte practici crestine, nu constituie scopul vietii noastre crestine. Desi este adevarat ca ele slujesc ca mijloace indispensabile in atingerea acestui tel, adevaratul scop al vietii crestine consta in dobandirea Duhului Sfant al lui Dumnezeu. Cat despre rugaciune, post, priveghere, pomeni si toate faptele bune savarsite de dragul lui Hristos, sunt doar mijloace spre a dobandi Duhul Sfant. Tineti minte vorbele mele, numai faptele bune savarsite din dragoste pentru Hristos ne aduc roadele Duhului Sfant. Tot ce nu este savarsit din dragoste pentru Hristos, chiar daca ar fi ceva bun, nu aduce nici rasplata in viata viitoare, nici harul Domnului in viata aceasta. De aceea Domnul nostru Iisus Hristos a zis: „Cel ce nu aduna cu Mine risipeste” (Luca 11:23). Nu ca o fapta buna ar putea fi numita altfel decat agoniseala, caci chiar daca o fapta nu este facuta pentru Hristos, este totusi socotita buna. Scriptura spune: „In orice neam cel care se teme de Dumnezeu si face ce este drept este primit la El” (Fapte 10:35).”

Sfantul Serafim de Sarov  – Despre tacere

„Preacuviosul Varsanufie ne invata ca precum corabia pe mare infrunta furia valurilor si a furtunilor si ajungand la taramul linistit nu mai este supusa pericolului, ramanand nevatamata, tot asa si calugarul, cat se afla printre oameni, are parte de mahniri, ispite, ganduri suparatoare, iar cand staruie in tacere, n-are de ce se teme.

Tacerea deplina este crucea pe care calugarul trebuie sa-si rastigneasca patimile, placerile, gandurile. Adu-ti aminte de Domnul Hristos, cate batjocuri si defaimari a indurat inainte de a fi rastignit pe Cruce. Asa si noi, fiind doar in tacere deplina, dar nesuferind precum a suferit Domnul Hristos, nu putem ajunge la starea sfinteniei desavarsite. Caci spune Apostolul: Cu El vom suferi si cu El ne vom preamari.  Alta cale nu exista. Cel care a ales starea tacerii depline trebuie sa stie cu ce scop a ales aceasta stare, pentru ca inima lui sa nu se abata catre altceva.”

Sfantul Serafim de Sarov – Dobandirea harului

„Dobandeste harului Duhului Sfant si prin practicarea celorlalte virtuti, de dragul lui Hristos. Fa negot duhovnicesc cu ele; fa negot cu acelea care iti aduc profitul cel mai mare. Strange capital din belsugul harului lui Dumnezeu, aduna-l in banca cea vesnica a lui Dumnezeu, care iti va aduce dobanda nematerialnica, nu patru sau sase procente, ci suta la suta pentru o rubla duhovniceasca, si chiar nesfarsit mai mult decat atat. De pilda, daca rugaciunea si privegherea iti dau mai mult har de la Dumnezeu, roaga-te si privegheaza; daca postirea iti da mult din duhul lui Dumnezeu, posteste; daca milostenia iti da mai mult, fa pomeni. Masurati fiecare virtute facuta din dragoste pentru Hristos in acest fel.”

Sfantul Serafim de Sarov – Despre tristete
„Cand duhul rau al mahnirii pune stapanire pe suflet, atunci sufletul se umple de intristare si suparare, neputand sa se roage cu staruinta cuvenita si neputand sa se indeletniceasca cu citirea scrierilor sfinte cu atentia necesara. Intr-o astfel de stare, calugarul este lipsit de lineste si blandete in comunicare cu fratii obstii, capatand o repulsie fata de tot ce-l inconjoara. Sufletul cuprins de tristete si mahnire devine bezmetic, frenetic si nu poate sa primeasca linistit nici un sfat bun si nici nu poate sa raspunda cu blandete la intrebarile adresate. Calugarul ce are un astfel de suflet afectat, evita oamenii, considerandu-i vinovati de tulburarea sa si nu intelege ca de fapt pricina bolii sufletului sau se afla in interiorul sau. „Tristetea este ca un vierme pentru suflet, ce-si roade mama care l-a nascut.” Calugarul cuprins de mahnire nu poate sa-si inalte mintea catre contemplarea de Dumnezeu si nici sa savarseasca o rugaciune curata, inflacarata. Cine a biruit patimile, acela va birui si tristetea. Iar cel biruit, nu va fi ocolit nici de catusele mahnirii. Precum bolnavul este recunoscut bolnav dupa paloarea fetei, asa si cel impatimit este cercetat si stapanit de tristete. Cine iubeste pacea, aceluia ii este aproape imposibil sa se intristeze, iar cel care uraste pacea intotdeauna este trist. Precum focul curata aurul, asa si tristetea dupa Domnul curata sufletul de pacate.

Sfantul Serafim de Sarov – Harul este lumina

„Si oricine traieste si crede in Mine nu va muri in veac.” (Ioan 11:26). Cel ce are harul Sfantului Duh ca rasplata a dreptei credinte in Iisus Hristos, chiar daca, din pricina slabiciunii omenesti, sufletul sau ar muri pentru vreun acat sau altul, totusi nu va muri pentru totdeauna, ci va fi ridicat prin harul Domnului nostru Iisus Hristos „Care ia pacatul lumii” (Ioan 1:29), si daruieste fara de plata har peste har. Despre acest har, care s-a aratat intregii lumi si omenirii intru Dumnezeu-omul, se spune in Evanghelie: „Intru El era viata si viata era lumina oamenilor.” (Ioan 1:4); si mai apoi: „Si lumina lumineaza in intuneric; si intunericul nu a cuprins-o niciodata.” (Ioan 1:5). Aceasta inseamna ca harul Sfantului Duh, care ne este dat la botez in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, in pofida caderii omului in pacat, in pofida intunericului care ne inconjura sufletul, nu inceteaza sa lumineze in inimile noastre cu lumina dumnezeiasca (care a existat din vremuri stravechi) a meritelor de nepretuit ale lui Hristos. In cazul lipsei de pocainta a pacatosului, aceasta lumina a lui Hristos striga catre Tatal: „Avva, Parinte! Nu fii suparat de aceasta lipsa de pocainta pana la sfarsit (al vietii sale).” Apoi, la trecerea pacatosilor pe calea pocaintei, sterge pe deplin toate urmele pacatului din trecut si il imbraca, inca o data, pe fostul pacatos, intr-un vestmant al nestricaciunii, tesut din harul Sfantului Duh. Dobandirea acestuia este scopul vietii crestine, ceea ce v-am explicat, iubitorule de Dumnezeu.”

Troparul Sfantului Serafim de Sarov 
„Din tinerete L-ai indragit pe Hristos, fericite, si numai Lui, Unul, ai dorit cu inflacarare sa ii slujesti, prin rugaciune neintrerupta in pustie, nevoindu-te cu inima plina de umilinta dobandind iubirea lui Dumnezeu si aratandu-te ales al Maicii Domnului. Pentru aceasta ne rugam tie: Mantuieste-ne pre noi cu rugaciunile tale, preacuvioase Serafime, Parintele nostru.”

Sursa: CrestinOrtodox.ro

mai mult
Creștinătate

Anul 1054: Marea schismă dintre cele două biserici creştine

227

Marea schismă din 1054 nu a fost un eveniment surprinzător. Relaţiile dintre Est şi Vest, dintre cele două mari centre religioase – Constantinopol şi Roma – erau complicate de foarte multă vreme. Deşi implicaţiile schismei în istorie sunt semnificative, contemporanii nu au perceput-o ca fiind ceva ieşit din comun. Sursele contemporane vorbesc prea puţin despre conştientizarea efectelor separării celor două biserici. Dar cum s-a ajuns acolo?

Marea Schismă este separarea canonică și întreruperea comuniunii liturgice dintre Biserica Romei (acum Biserica Romano-Catolică) și Bisericile patriarhiilor de la Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Ierusalim (în prezent, Biserica Ortodoxă). Ruptura definitivă a raporturilor formale a avut loc în anul 1054.

Marea Schismă a fost o consecinţă a înstrăinării treptate dintre Roma şi Constantinopol. Putem vorbi, pe de o parte, de cauze de ordin politico-religios şi, pe de altă parte, de cauze dogmatice. În primul rând, Europa creştină devine, din punct de vedere politic, bicefală începând cu anul 800, odată cu încoronarea ca împărat roman a lui Carol cel Mare. Atât acesta, cât şi împăratul de la Constantinopol pretindeau că sunt succesorii vechilor împăraţi romani, având astfel dreptul la moştenirea (teritorială) romană.

Patriarhii celor două oraşe se aflau şi ei în conflict. Ambii lideri religiosi se considerau conducătorii întregii lumi creştine. Patriarhiul de la Constantinopol îşi ia, încă din secolul al VI-lea, titlul de patriarh ecumenic (adică universal), titlu care până atunci aparţinuse exclusiv Papalităţii. Au existat însă situaţii în care, pentru a obţine sprijin în Italia, unde bizantinii doreau să-şi păstreze teritoriile stăpânite, unii împăraţi, precum Vasile I Macedoneanul (867-886), au acceptat să facă unele concesii bisericii romane, susţinând chiar universalismul acesteia.

În secolele IX-X cele două centre religioase s-au aflat într-o competiţie acerbă pentru evanghelizarea lumii slave din Europa de Est şi Sud-Est. După ce slavii din zona Bulgariei, Serbiei şi Rusiei au intrat în sfera Constantinopolului, biserica orientală, mai puternică, nu a mai acceptat supremaţia Romei. Apoi, în secolul al XI-lea, Vasile al II-lea Macedoneanul s-a îndepărtat tot mai mult de Roma. În 1024, Papalitatea s-a arătat dispusă la un compromis, gata să recunoască Biserica din Est ca fiind „universală în sfera sa”, dar împăratul bizantin nu a acceptat propunerea. Totuşi, în aceeaşi perioadă, situaţia tot mai complicată din Italia cerea o apropiere de Roma. Normanzii încep să atace provinciile bizantine din peninsula italică, astfel că în 1052-1053 Bizanţul încheie o alianţă cu Papalitatea direcţionată împotriva normanzilor.

Dincolo de aceste neînţelgeri privind lumea materială şi interesele politice, cauzele dogmatice au jucat şi ele un rol important. Existau trei probleme majore. În primul rând, cea legată de Filioque, un adaos la formula Crezului din 381. În secolele V-VI, două concilii ţinute la Toledo marchează modificarea Crezului în Apus prin adăugarea formulei „Duhul Sfânt care de la Tată şi fiulpurcede”. Aceasta e preluată în Franţa, Italia şi Germania, iar la începutul secolului al XI-lea, Henric al II-lea e încoronat împărat de către Papă, ocazie cu care se cântă Crezul modificat. Acest fapt a statuat recunoaşterea de către Papalitate a noii formule. Cea de-a doua diferenţă stă în ritualul împărtăşaniei:folosirea azimei în vest şi a pâinii dospite în est. Apoi, celibatul preoţilor era obligatoriu în occident, în timp ce preoţii bisericii orientale se puteau căsători (o singură dată). În secolele XII-XIII, se va adăuga şi problema purgatoriului, concept pe care ortodocşii nu îl acceptă.

Disputa dintre cele două biserici escaladează în momentul în care în 1050, bizantinii din Sudul Italiei sunt forţaţi de normanzi să se conformeze practicilor latine. Patriarhul de la Constantinopol, Mihail Cerularios, răspunde prin a cere bisericilor latine din oraş să adopte practicile bizantine, renunţând la filioque şi la folosirea azimei. În faţa refuzului acestora, în 1053 închide toate bisericile latine din capitala imperiului. Ulterior, va trece la o atitudine mai conciliantă şi acceptă o discuţie cu Papa Leo al IX-lea care, în 1054, trimite pentru negocieri o delegaţie la Constantinopol, condusă de Cardinalul Humbert.

Pe lângă toate tensiunile deja existente, şi personalitatea celor trei personaje implicate a creat o conjunctură favorabilă rupturii. Papalitatea era puternică deoarece îşi recuperase forţele şi autoritatea după reforma generată de mişcarea de la Cluny;patriarhul Cerularios era un om ambiţios şi foarte influent, iar împăratul bizantin Constantin al IX-lea Monomahul era un lider slab, şovăitor, lipsit de fermitate. În această situaţie, existau puţine şanse ca întâlnirea să ducă la înţelegerea celor două biserici.

După prima întâlnire cu delegaţia papală, Cerularios refuză să mai negocieze, fiind afectat de comportamentul neceremonios al membrilor delegaţiei, care nu respectaseră saluturile uzuale. Cardinalul Humbert răspunde prin obţinerea unei bule de excomunicare împotriva lui Cerularios, bulă depusă la Sf. Sofia în data de 16 iulie 1054. Patriarhul bizantin şi biserica orientală sunt acuzaţi, printre altele, şi de omiterea filioque din crez. Beneficiind de sprijinul Împăratului şi al populaţiei constantinopolitane, Mihail Cerularios convoacă un Sinod pentru data de 24 iulie prin care Humbert este la rândul său excomunicat.

Mihail a reacționat obligând bisericile latinilor din Constantinopol să treacă la practicile religioase care erau uzitate în Biserica Răsăriteană. În corespondența care a urmat pe această temă între capii celor două Biserici, Papa Leon al IX-lea a evitat să-l numească pe Mihail Cerularie „Patriarh Ecumenic”, iar Mihail i s-a adresat papei Leon cu titulatura de „Frate” în loc de „Tată”. Deși mai târziu Mihail Cerularie a încercat să medieze aceste probleme, Leon nu a vrut să facă nici o concesie în această privință.

În 1054, papa Leon al IX-lea a trimis o delegație în frunte cu cardinalul Humbert de Silva Candida (care mai era însoțit de cancelarul papal Frederic de Lotharingia și de arhiepiscopul Petru de Amalfi) la Constantinopol pentru a se confrunta în mod oficial cu patriarhul Mihail. Sosind la Constantinopol în aprilie 1054, delegații papei s-au simțit jigniți de primirea care li s-a făcut și au părăsit brusc palatul patriarhal, lăsând doar o scrisoare a papei către Mihail Cerularie, scrisoare al cărei conținut l-a umplut de mânie pe acesta. Apoi, Mihail a găsit sigiliile scrisorii ca fiind falsificate și acest fapt l-a motivat să nu mai ia în considerare nici scrisoarea, nici delegația papală.

Refuzul patriarhului Mihail de a mai discuta cu delegația papală a dus la măsuri extreme. La 16 iulie 1054, cardinalul Humbert a depus o scrisoare de excomunicare pe altarul bisericii Sfânta Sofia din Constantinopol, scrisoare pe care el o avea deja pregătită, iar două zile mai târziu delegația papală a plecat în grabă la Roma. Dar cum Papa Leon al IX-lea murise deja pe 16 aprilie, scrisoarea de excomunicare nu era o bulă papală propriu-zisă, deoarece nu era semnată de către un papă.
Ca măsură de represalii, patriarhul Mihail Cerularie a convocat la 24 iulie 1054 un sinod chiar în Biserica Sfânta Sofia din Constantinopol, în cadrul căruia a rostit anatema asupra papei Leon al IX-lea, a cardinalului Humbert de Silva Candida și a celorlalți trimiși ai Romei, și a ordonat eliminarea numelui papei din diptice, marcând astfel începutul oficial al Marii Schisme.
Din punct de vedere strict al dreptului canonic se poate obiecta că „Marea Schismă” a reprezentat o excomunicare reciprocă a unor persoane și nu a Bisericilor de Răsărit și de Apus.

Aceasta a fost practic Marea Schismă. Ruptura nu a fost conştientizată imediat. Relaţiile de încordare paralele cu cele de colaborare continuă. Însă unul din efectele imediate a fost că, ca urmare a rupturii cu Bizanţul, noul Papă, Nicolae al II-lea, singur în faţa normanzilor, îi acordă lui Robert Guiscard, în 1059, ducatul Calabriei şi Aculiei. A început astfel alianţa dintre Papalitate şi normanzi:papa obţinea sprijinul unui aliat puternic, iar normanzii recunoaşterea puterii lor în Italia. Ulterior, organizarea cruciadelor aduce cele două lumi în contact direct, ceea ce face ca diferenţele să fie percepute nu doar la nivel înalt, ci şi în rândul populaţiei. În cele din urmă, anul 1204 – cucerirea Constantinopolului de către latini – a dus la ruptura definitivă dintre Occident şi Orient şi la naşterea unui sentiment general de ură faţă de latini în rândul bizantinilor.

Efectele negative ale schismei din Biserica Creştină aveau să se arate mai târziu, când cruciaţii latini au ocupat Constantinopolul (1204). Evenimentul de la 1054 a marcat toată istoria Bisericii Creştine şi a Europei. Acest eveniment a separat în timp statele catolice de cele ortodoxe, atât din punct de vedere teologic cât şi politic, conducând la cucerirea Bizanţului de către turci, în anul 1453. Au urmat apoi şi alte consecinţe negative, care au slăbit şi mai mult unitatea creştinilor.

Excomunicările rostite de către cele două părţi la 16 şi 24 iulie 1054 au fost ridicate reciproc şi concomitent abia la 7 decembrie 1965. Au mai rămas însă consecinţele schismei şi deosebirile dogmatice, cultice şi canonice. Din anul 1979, aceste deosebiri constituie obiectul unui dialog teologic prin care cele două Biserici speră depăşirea neînţelegerilor şi refacerea unităţii şi comunităţii Bisericii Creştine. Acest dialog este impulsionat şi de Mişcarea Ecumenică.

Urmașul lui Atenagora I, Dimitrie I al Constantinopolului a primit vizita Papei Ioan Paul al II-lea (30 noiembrie 1979), împreună cu care a proclamat stabilirea dialogului oficial între Biserica Ortodoxă și Biserica Romano-Catolică. De asemenea, în 1987 Dimitrie I a călătorit la Roma, unde a fost primit de Papa Ioan Paul al II-lea. Într-o ceremonie solemnă oficiată în Basilica Sf. Petru din Roma, cei doi înalți ierarhi au recitat în limba greacă Crezul Niceo-Constantinopolitan, în varianta sa originală, fără adaosul Filioque.

În mai 1999, Ioan Paul al II-lea a fost primul papă care, după Marea Schismă, a vizitat o țară ortodoxă: România. Întâmpinându-l, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Teoctist, a declarat: „Al doilea mileniu de istorie creștină a început cu o vătămare dureroasă a unității Bisericii, dar sfârșitul acestui mileniu a văzut un angajament real pentru restaurarea unității creștine”. În declarația comună a Papei Ioan Paul al II-lea și a Patriarhului Teoctist, dată publicității la Vatican, se specifica: „Biserica Ortodoxă Română, centru de întâlnire și de schimburi între tradițiile bogate slave și bizantine ale Răsăritului, și Biserica Romei, care, în componența sa latină, exprima vocea occidentală a unicei Biserici a lui Hristos, trebuie să contribuie împreună la o misiune care caracterizează cel de al treilea mileniu. După expresia tradițională și așa de frumoasă, Bisericilor locale le place să se numească Biserici surori. Deschiderea spre această dimensiune înseamnă a colabora pentru a reda Europei etosul său cel mai profund și chipul său autentic uman”.
Sursa: Historia
mai mult
Creștinătate

Sărbătoare la românii din Ingolstadt. Hramul de vară al Parohiei românești din Ingolstadt

caliniuc

Biserica românească „Sf. Calinic de la Cernica” din Ingolstadt sărbătorește în 8 iulie cel de-al doilea ocrotitor, pe sfântul ierarh Willibald de Eichstätt. Sfânta Liturghie sărbătorească va fi oficiată de PS Sofian Brașoveanul.

După agapa frățească, Preasfințitul Sofian va face o vizită la sala Scolii Parohiale, după care va prezida ședința Consiliului Parohial.

Al doilea hram al Parohiei Ingolstadt este Sfântul Willibald de Eichstätt. Născut în anul 700 în localitatea Wessex din Anglia, Willibald a fost un misionar anglo-saxon pe teritoriul Germaniei de astăzi. Unii afirmă că a fost unul dintre nepoţii Sf. Bonifatie, încreștinătorul Germaniei. Sf. Willibald este cel care a înfiinţat episcopia de Eichstätt, oraș aflat în apropiere de Ingolstadt, precum şi mai multe mănăstiri. El este pomenit în fiecare an la data de 7 iulie de către Bisericile ortodoxă şi catolică.

R.G.N.

mai mult
CreștinătateSocial

Icoana Maicii Domnului Pantanassa – vindecătoarea de cancer

icoana-maica-domnului-pantanassa
Este vorba despre o icoană pictată, de 60 x 80 cm, care reproduce întocmai icoana făcătoare de minuni de la Mănăstirea Vatoped. Icoana numită „Pantanassa” („Împărăteasa tuturor”) este considerată vindecătoare de boli, mai ales de cancer. Sunt consemnate cazuri de vindecări chiar și când rugăciunile au fost făcute înaintea unei reproduceri a icoanei prin tehnica litografiei. 
Icoana se află la Vilaller începând de vineri seara (19 mai a. c.), unde a fost întâmpinată cu slujba Acatistului. Tot atunci a avut loc și o slujbă de Priveghere iar după miezul nopții s-a săvârșit Sfânta Liturghie. Din această zi începând, Acatistul Maicii Domnului „Pantanassa” va fi citit zilnic la mănăstire, fiind pomenite numele celor bolnavi. Credincioșii pot trimite numele celor pe care doresc să  fie pomeniți la icoana Maicii Domnului „Pantanassa” pe adresa manastirea.vilaller@gmail.com sau pe sturzuconstantin@gmail.com.

Pictarea icoanei ce a fost adusă de la Muntele Athos și va rămâne la Mănăstirea „Sf. Parascheva” de la Vilaller (Spania), a costat 2.200 euro.

Cei care doresc să susțină costurile aducerii icoanei sau să facă donații au la dispoziție următoarele conturi:
(a) Pentru EURO, datele sunt:

MONASTERIO ORTODOXO RUMANO SANTA PARASCHEVA DE VILALLER
Cont: ES63 0049 2544 1824 1405 3625 
SWIFT/BIC: BSCHESMMXXX
Banca Santander
NIF/CIF: R2500498G
Domicilio: Calle Ruipedros 1
25552 Vilaller (Lleida), Spania
(b) Pentru cei cărora le este mai ușor să doneze LEI, datele sunt:
Cont: IBAN RO88 RNCB 0178 0586 3729 0001
Titular: Sturzu Romeo-Constantin
Banca Comercială Română SA, filiala IașiBanca Comercială Română SA, filiala Iași
cu precizarea: DONAȚIE PENTRU MĂNĂSTIREA VILALLER

Prima dovadă că această icoană are un har deosebit a fost următoarea întâmplare:

Într-o zi, un tânăr din Cipru a intrat în biserică să se închine. Îndreptându-se către icoană, Gheronda Iosif a văzut deodată că faţa Maicii Domnului străluceşte. În acelaşi moment, o putere nevăzută l-a aruncat pe tânăr la pământ. Îndată ce şi-a revenit, a mărturisit cu lacrimi părinţilor că era necredincios, dispreţuind poruncile lui Dumnezeu şi se ocupa cu vrăjitoria. Astfel, intervenţia miraculoasă a Născătoarei de Dumnezeu l-a convins pe tânăr să-şi schimbe viaţa şi să devină un bun credincios.

Această icoană are de la Dumnezeu şi harul deosebit de a vindeca înfricoşătoarea boală a cancerului. Sunt cunoscute foarte multe cazuri de canceroşi vindecaţi recent, după citirea Acatistului sau a Paraclisului Maicii Domnului Pantanassa.

De asemenea, multe minuni au avut loc în ultimii ani în Rusia după ce au fost duse – la cererea Patriarhului Moscovei – trei copii ale icoanei Pantanassa: una la biserica Tuturor Sfinţilor din Krasnoe Selo, Moscova, a doua la Mănăstirea Schimbării la Faţă a Mântuitorului din Novospaski, iar a treia la Mănăstirea Valaam.

Câteva icoane ale Maicii Domnului Pantanassa vindecătoare de cancer – copii după original – pot fi găsite spre închinare şi în România: la biserica Rusă din Bucureşti, la Sfânta Mănăstire Oaşa din judeţul Alba şi la Mănăstirea Şinca Nouă din Judeţul Braşov.

mai mult
Creștinătate

O icoană veche pe sticlă a Sfântului Ilie, prezentată în premieră publicului

ilie

O icoană pe sticlă din secolul al 19-lea, ce îl reprezintă pe Sfântul Prorooc Ilie, este prezentată în premieră publicului într-un spațiu special amenajat la Muzeul Civilizației Dacice și Romane (MCDR) Deva, piesa fiind restaurată la mai bine de 35 de ani de la intrarea ei în inventarul instituției de cultură.

Pictura face parte din colecția de artă a muzeului din Deva și a intrat în patrimoniul acestuia în urma unei donații din perioada anilor ’80. Aflată, până nu demult, într-o stare avansată de degradare, pictura a fost restaurată în laboratoarele de profil ale MCDR Deva.

„Pictura a fost realizată în secolul al 19-lea într-un atelier de icoane al Mănăstirii Nicula, din județul Cluj, și, de aceea, nu se cunoaște un autor cert al acesteia. În inventarele muzeului din Deva este menționat doar faptul că a fost primită printr-o donație. În perioada următoare vom face investigații despre modul în care pictura a ajuns în colecțiile muzeului”, a declarat marți, pentru AGERPRES, purtătorul de cuvânt al MCDR Deva, Daniel Iancu.

Compoziția picturii este dominată de cercul de culoare roșie ce simbolizează calea în care Sfântul Ilie poate fi observat în picioare într-un car de foc la care sunt înhămați doi cai. El este însoțit de un înger și de un al doilea personaj care este Sfântul Prooroc Elisei, ucenicul Sfântului Ilie.

„Celebrat pe 20 iulie, Sfântul Ilie este unul din cei mai vechi prooroci din Vechiul Testament și este reprezentat ca divinitate solară și meteorologică care-și marchează ziua cu mari nenorociri: incendii, furtuni cu tunete și fulgere, grindină și ploi violente. Exponatul de față se încadrează în modelul iconografic al ridicării la cer”, a explicat Iancu.

În toate legendele, Sfântul Ilie marchează miezul vieții pastorale, dată când le era permis ciobanilor să coboare în sate, pentru prima dată după urcarea oilor la stână.

Pe lângă toate celelalte atribute pe care le are, Sfântul Ilie este ocrotitorul aviației și forțelor aeriene române, ziua de 20 iulie fiind declarată Ziua Aviației Române și a Forțelor Aeriene.

I.S.

mai mult
Creștinătate

Biserica Sfântul Anton – Curtea Veche a primit moaștele ocrotitorului ei spiritual

biserica-anton-daniel

Biserica Sfântul Anton – Curtea Veche, paraclis patriarhal din București, și-a îmbogățit de acum înainte patrimoniul cu un fragment din moaștele ocrotitorului ei spiritual, care a fost adus marți de la Biserica abației Sfântul Antonie din regiunea franceza Dauphiné, locaș situat la 60 kilometri de orașul Grenoble, racla urmând să rămână definitiv la București.

Evenimentul, care a avut loc în prezența a sute de oameni, a început cu slujba Acatistului Sfântului Antonie cel Mare, racla fiind adusă de la Patriarhie, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, care a și sfințit moaștele aduse la București. Racla a fost adusă la Biserica Sfântul Anton — Curtea Veche de IPS Iosif, Mitropolitul Europei Occidentale și Meridionale, Episcopul Ortodox de la Paris, care a și oficiat slujba împreună cu un sobor de preoți.

În predica sa, IPS Iosif a evocat întreaga viață a Sfântului Antonie, considerat „Părintele Monahilor”, care a trăit 85 de ani numai în pustiu, fiind totodată considerat tămăduitorul bolnavilor, vindecătorul celor demonizați, ocrotitorul orfanilor și al oamenilor săraci, dar și cel la care elevii se roagă înainte de examene.

„Este o mare binecuvântare pentru capitala noastră, pentru că iată un mare pustnic sălășluiește și mângâie cu prezența sa, cu rugăciunea sa poporul ortodox din inima României. (…) Se vede din istoria creștină că Sfântul Antonie cel Mare era considerat ca sfânt în Apusul Europei încă fiind în viață. (…) El a făcut minuni în vremuri grele pentru Europa. Începând cu secolul al XI-lea, pe la anul 1095, a apărut o boală teribilă din sămânța de secară — din cauza umidității se instala acolo o ciupercă și oamenii nu știau, o mâncau și se îmbolnăveau. (…) 700 de ani, moaștele Sfântului Antonie au vindecat mulți bolnavi de această ‘boală a focului’, care cuprindea trupul și ardea membrele. Numai între anii 1200 și 1500 s-au construit 360 de spitale în Europa avându-l ca ocrotitor pe Sfântul Antonie, unde se vindecau de toate bolile, dar și de această boală mii și sute de mii de oameni. Așa să-l rugăm pe Sfântul Antonie, când nu mai putem și când constatăm că grijile și greutățile și bolile sufletești și trupești ne depășesc și cădem în deznădejde, să-l rugăm să ne ajute, cum a făcut odinioară și cum o face și astăzi pentru cei care îl roagă. Din dreapta Nilului, din pustia schitului, trecând prin Alexandria, prin Constantinopol, prin Franța, Sfântul Antonie ajunge și aici, la noi, după 1650 de ani de la trecerea lui la Domnul”, a arătat IPS Iosif.

„Biserica noastră este ocrotită de Sfântul Antonie cel Mare de aproape două veacuri și sfântul a însemnat foarte mult pentru toată viața creștinească. Creștini din toate părțile vin la icoana făcătoare de minuni a Sfântului Antonie cel Mare. Astăzi Biserica trăiește o sărbătoare minunată. (…) Avem această bucurie, mai ales pentru faptul că se știa că moaștele Sfântului Antonie cel Mare nu ar exista. Pentru că am reușit să găsim o informație, să facem un studiu amănunțit, făcut de părintele profesor Constantin Pătuleanu de la Facultatea de Teologie, care atestă și care dovedește că într-adevăr moaștele Sfântului Antonie cel Mare existau, am urmat un circuit (…), reușita aceasta este rezultatul unei lucrări făcute de un an de zile. Cu un an în urmă aflam informația”, a precizat la finalul evenimentului pr. Gheorghe Zaharia, parohul bisericii Sfântul Anton.

Potrivit acestuia, demersurile către Biserica din Grenoble au fost făcute direct de PF Daniel și cel care a mediat aducerea lor la București a fost IPS Iosif.

„Moaștele Sfântului Antonie cel Mare vor rămâne permanent de acum în biserica noastră, vor fi găsite aici de orice creștin care dorește să aducă o rugăciune. (…) Știm întotdeauna că sfinții sunt mijlocitorii noștri în rugăciunile noastre către Dumnezeu și așa va fi mereu”, a completat părintele Zaharia.

Printr-un studiu al pr. prof. Constantin Pătuleanu, de la Facultatea de Teologie din București, s-a aflat că aceste moaște erau cunoscute din timpul împăratului Justinian (secolul VI) și o parte din ele au ajuns în Occident. Potrivit acestuia, moaștele Sfântului Antonie au fost descoperite în anul 561 și aduse într-o biserică din Alexandria, Egipt. Prin anii 630 — 640 au venit acolo arabii iar moaștele au fost mutate la Constantinopol și în anul 1070 au fost duse de un nobil-soldat din Apus în Franța.

„Atunci când părintele Zaharia mi-a solicitat ajutorul în a întocmi un studiu despre existența moaștelor Sfântului Antonie cel Mare, primul lucru pe care a trebuit să-l fac a fost acela de a cerceta sursele românești. Și am luat toate manualele, toate cărțile, toate studiile care s-au scris în limba română, m-am dus la marii noștri autori de patristică (…). Ar trebui în primul rând să mergem la sursele primare. Sfântul Atanasie scrie profetic despre Sfântul Antonie cel Mare, în sensul în care el amintește că sfinții sunt foarte smeriți și nu vor să fie descoperiți, puși la închinare și așa a fost și Sfântul Antonie. El a dorit să rămână ascuns, lasă prin testament lucrul acesta, ucenicii împlinesc rugăciunea și testamentul părintelui lor duhovnicesc, însă, în același timp, prin viața pe care Sfântul Atanasie o lasă și prin micile indicii referitoare la locurile unde a trăit Sf. Antonie și unde a fost îngropat, la 200 de ani, prin revelație divină („divina revelatione”), ucenicii au descoperit moaștele Sfântului Antonie cel Mare”, a detaliat pr. Pătuleanu, care a arătat că există numeroase mărturii și documente chiar din acea vreme care relevă autenticitatea descoperirii.

Biserica Domnească de la Curtea Veche — paraclis patriarhal cu hramurile Buna Vestire și Sfântul Cuvios Antonie Cel Mare — a fost zidită de domnitorul Mircea Ciobanul în anul 1559.

C.M.

mai mult
1 12 13 14 15
Page 14 of 15