close

Creștinătate

Creștinătate

Feodor Dostoievski: Nu e nimic mai frumos decât Hristos!

Fjodor-Dostojevski

Pe 11 noiembrie 1821 se năştea Feodor Mihailovici Dostoievski, scriitor rus de talie mondială. Vedea lumea aceasta la Sankt Petersburg (cunoscut azi nu doar pentru FC Zenit, cât mai ales pentru sfinţii Ioan de Kronstand şi Xenia). Dostoievski dovedeşte o viziune profetică. Îmi place mai ales psihologia personajelor. Rămâne orfan la vârstă fragedă (Freud va sensibiliza lumea prin studiul său „Dostoievski şi paricidul”). Traduce din Balzac şi debutează cu „Oameni sărmani”. Este arestat şi chiar condamnat la moarte. Sentinţa este extrem de aproape de executare. Scapă în ultimul moment: ţarul comută pedeapsa.

Graţierea aceasta ne aminteşte de harul (graţia) care ne scapă de eşafodul iadului, în ultimul moment, uneori. Este soldat în Kazahstan (la Semipalatinsk). Îi moare soţia, apoi fratele. Acumulează datorii uriaşe din jocuri de noroc. Se recăsătoreşte şi scrie un jurnal de mare succes. Apoi operele devenite celebre. Este preocupat de suferinţa celor inocenţi şi de căutarea lui Dumnezeu. Conturează portrete de oameni umili, dar şi cinici. Rebeli, dar şi nihilişti. Tema principală este revigorarea duhovnicească.

Cât de actual a rămas, impresionantVremurile noastre sunt vremea mediocrităţii, a lipsei de sentimente, a pasiunii pentru incultură, a lenei, a incapacităţii de a te apuca de treabă şi a dorinţei de a avea totul de-a gata. Chiar aşa şi este! La fiecare preselecţie, din orice domeniu, valorile sunt îndepărtate. Scara axiologică e inversată, spre a noastră duioasă îndobitocire… Ce sentimente! Într-o lume rece, care ţine cont doar de profit, sentimentul e o slăbiciune. Incultura a devenit pasiunea principală a maneliştilor de pretutindeni, a bădăranilor, a nesimţiţilor şi a parveniţilor. Iată tabloul lumii fără Dumnezeu, imaginea iadului. Salvarea vine tot din regăsirea chipului divin din fiecare: vindecarea este exclusiv spirituală. Copiii sunt cocoloşiţi (şi întreţinuţi) de părinţi mult după majorat. Primesc totul de-a gata, se plictisesc repede, cad în depresie, sunt indiferenţi faţă de lacrimile altora. Omul virtuos devine înger, cel pătimaş devine bestie. Nu piroanele L-au răstignit pe Hristos, ci Iubirea!(Dragostea jertfelnică ce ne graţiază). Există luptă duhovnicească: Viaţa e duelul lui Dumnezeu cu diavolul, iar câmpul de bătălie sunt eu. Şi încă ce război! Credinţa este altarul sufletului: Prin ce chinuri groaznice am trecut, cât m-a costat şi cât mă costă încă această sete de a crede, care e cu atât mai puternică în sufletul meu, cu cât se găsesc mai multe argumente potrivnice. Şi cu toate acestea, Dumnezeu îmi trimite uneori momente în care sunt cu desăvârşire liniştit. În aceste momente eu îi iubesc pe alţii şi găsesc că şi alţii mă iubesc pe mine. În asemenea clipe mi-am alcătuit un simbol de credinţă în care totul pentru mine este limpede şi sfânt. Acest simbol este foarte simplu. Iată-l, cred că nu e nimic mai frumos, mai profund, mai simpatic, mai raţional, mai bărbătesc şi mai desăvârşit decât Hristos. Şi nu numai că nu este, ci mi-o spun cu dragoste geloasă, nici nu poate fi. Mai mult: dacă cineva mi-ar dovedi că Hristos este în afară de sfera adevărului, aş prefera să rămân mai bine cu Hristos decât cu adevărul.

Marea taină a existenţei noastre nu constă în a trăi, ci în a şti pentru ce trăieşti. Viaţa e un rai, numai că noi nu vrem să ştim, căci dacă am vrea să ştim chiar mâine s-ar întinde raiul peste toţi. Recitind Dostoievski, mă bucur de prospeţimea lui Vali Balcan, care se înscrie pe acest filon: „Am tot învățat să tac și să trec mai departe, să nu mai acuz sau să scuz idolatria cu care oamenii își formează idei. Observ că nu mă mai agit atât de mult, că în sfârșit încep să înțeleg respectul datorat adversarului, fără noimă pentru zâmbetul edulcorat al eșecului. Într-un fel mi-am conservat toată liniștea pentru a o converti într-un nou început”. Un liant potrivit pentru a continua cu Dostoievski: Recitind rândurile aşternute până acum pe hârtie, îmi dau seama că nu sunt atât de prost cum reiese din ele. De ce s-o fi exprimând un om inteligent cu mult mai prost decât gândeşte?

Oamenii îşi resping profeţii şi îi măcelăresc; dar îşi iubesc martirii şi îi iubesc pe cei care i-au măcelărit. Scriptura confirmă acest fapt. Ce este iadul? Şi cuget în sinea mea: e suferinţa de a nu mai putea iubi. Însingurare, lipsă de comuniune. Lipsa entuziasmului este semnul sigur al pierzării, caracterizat printr-o stare de nelucrare, prin lipsa de zel. Râvna ne trezeşte, ne zvârle-n rai. Să ştiţi că nu există pe lume ceva mai de preţ şi mai trainic, mai sănătos şi mai folositor în viaţă decât o amintire frumoasă, şi mai ales o amintire plină de farmec din anii copilăriei, petrecuţi în casa părintească. O nostalgie a Paradisului, o dorinţă de reîntoarcere acasă, la Tatăl. Îngerii nu au părăsit Casa părintească şi „sting” dorul Tatălui după noi: ne înlesnesc, în acelaşi timp, întoarcerea.

Nu există bunăvoinţă şi caritate dacă nu există credinţa în nemurire. Dacă Dumnezeu nu există, înseamnă ca totul este permis şi dacă totul este permis, înseamnă că suntem pierduţi. Un duhovnic bun trasează corect calea spre rai: Stareţul este acela care găzduieşte în sufletul său şi îmbrăţişează cu voinţa sa propriul tău suflet şi voinţa ta. Din clipa când şi-a ales un stareţ, omul renunţă la propria sa voinţă, încredinţându-i-o lui cu cea mai deplină supunere şi cu o totală uitare de sine. Acela care îşi pecetluieşte astfel soarta acceptă de bunăvoie această încercare, această austeră ucenicie, în speranţa că la capătul unor îndelungi străduinţe va ajunge să se învingă pe sine şi să se domine atât de perfect, încât după o viaţă întreagă de ascultare să poata dobândi, în sfârşit, deplina libertate, descătuşându-se de propriul său eu, ca nu cumva să împărtăşească soarta celor care-şi încheie viaţa fără a fi reuşit să se regăsească pe sine.

Marius MATEI

mai mult
CreștinătatePromovate

Loc de joacă amenajat la Mănăstirea Ghighiu

g0

Mănăstirea Ghighiu este o mănăstire ortodoxă din România situată în satul Ghighiu, județul Prahova, în apropierea municipiului Ploiești.

Cu ajutorul donațiilor, în zona izvorului, călugărițele au reușit să construiască o „gură de rai”. O oază de liniște și verdeață, străjuită de un iaz și o moară ornamentală, împrejmuite de băncuțe, unde credincioșii se pot odihnii la umbra copacilor în care au fost puse și căsuțe pentru păsărele. În dreapta izvorului a fost construit un loc de joacă pentru copii, lucru greu de regăsit în curtea unui așezământ de rugăciune.

g1

De aceea, vizitarea acestui loc este binevenită în aceste zile toride de vară.

Cele mai vechi mărturii despre Mănăstirea Ghighiu datează de la sfârșitul secolului al XVI-lea, când este menționat pe aceste locuri schitul logofătului Coresi și al jupâniței Slăvița. Urmele sihăstriei se vor șterge însă aproape în întregime.

g2

Abia în 1817, Măriuța Răfoveanca împreună cu mama sa Ana donează un teren și o parte din averea lor pentru înălțarea unui schit, la cererea monahului Agapie. Vor fi ridicate, mai întâi, o bisericuță de lemn și câteva chilii.

Biserica mare a mănăstirii a început a se zidi în anul 1858, prin purtarea de grijă a starețului Eftimie, fiind sfințită pe 31 martie 1866.

g3

Legenda spune: „Căutând loc de mănăstire, Călugărul Agapie împreună cu patru ucenici, obosiţi de drum au poposit într-o poiană din Codrii Vlăsiei pentru a se odihni. Aici au fost treziţi de un foşnet; era susurul unui izvor. Atunci au înteles că aici este locul potrivit şi s-au hotărât să facă schit, astăzi Mănăstirea Ghighiu. De la acest izvor mănăstirea şi-a luat hramul: „Izvorul Tămăduirii.”
De asemenea, legenda spune că este un izvor cu apă tămăduitoare, dovedindu-se în timp de către marturiile oamenilor care au consumat această apă cu credintă şi s-au vindecat de diferite boli.

Binefacerile Maicii Domnului se revarsă asupra mănăstirii şi a peleriniilor atât prin Icoana Făcătoare de minuni a Maicii Domnului, cât şi prin apa tămăduitoare a acestui izvor.

L. C. P.

mai mult
Creștinătate

Cum a fost izbăvit în chip minunat un monah de către Sfântul Ioan Botezătorul

sf_ioan_botezatorul33

În timp ce credeam un fapt deja săvârşit zdrobirea şi căderea mea în păcat, deodată un fulger strălucitor a străbătut toată camera, ca şi cum ar fi fost luminată de multe becuri electrice. Iar în mijlocul acestei lumini fulgerătoare s-a arătat marele Înaintemergător, care m-a apucat de piept şi într-o clipă, fără să-mi dau seama cum, m-am aflat în camera mea din cealaltă parte a etajului.

Un oarecare monah dintre proestoşii Sfintei noastre Mănăstiri, aflând că scriu în cronica mănăstirii minunile săvârşite de-a lungul vremii de către Sfântul Ioan Botezătorul, spre slava şi cinstea lui, m-a cercetat la chilie şi mi-a destănuit ceea ce i s-a întâmplat, rugându-mă mai întâi să nu-i menţionez numele, nici să-l fac cunoscut cuiva. După ce i-am făgăduit, a prins curaj şi mi-a povestit următoarele:

„Eu, frate Lazar, aşa cum îţi aminteşti, la începutul lunii iulie a anului trecut, 1995, am fost trimis de mănăstire la Tesalonic pentru a cumpăra diferite alimente şi lucruri necesare mănăstirii. Ajungând în Tesalonic, am tras, după obicei, la un hotel, unde am şi rămas peste noapte. Dar, vai mie, ticălosului, din lucrarea satanică am căzut într-o mare şi neaşteptată ispită. Dacă nu ar fi apucat înainte Harul dumnezeiesc şi ajutorul Sfântului Ioan Botezătorul, nu ştiu ce s-ar fi ales cu viaţa mea şi dacă aş mai fi fost astăzi în mănăstire”.

Şi spunând acestea, monahul a început să plângă amintindu-şi înfricoşătoarea încercare prin care a trecut, precum şi minunata lui izbăvire ce a urmat. Apoi a tăcut pentru puțină vreme. Eu, încurajându-l să-mi povestească ceea ce i s-a întâmplat, i-am făgăduit din nou că această povestire se va socoti ca o mărturisire şi nimeni nu va afla vreodata numele lui, nici chiar egumenul. Auzind acestea, a continuat:

„Fratele meu, s-a întâmplat ca în camera vecină să găzduiască, împreună cu fratele ei, o tânără frumoasă din unul din satele din Halkidikis, pe care cu vreo zece ani în urmă o cunoscusem, mică fiind, în casa ei părintească, fiindcă familia ei era cunoscută de mănăstire. În acea noapte s-a întâmplat ca fratele fetei să lipsească de la hotel. Tocmai se înnoptase şi eram singur în camera mea, când fata, aflând despre mine că stau în cutare cameră, a venit să mă viziteze în virtutea faptului că ne cunoşteam, aşa cum am spus mai înainte. După obişnuita salutare, ne-am prins în discuţie. După ce am întrebat-o despre tatăl ei şi despre ceilalţi membri ai familiei ei, iar ea m-a întrebat despre unii părinţi din mănăstire pe care îi cunoştea, în cele din urmă fata m-a chemat în camera ei să mă ospăteze din mâncarea rămasă de la fratele ei, care lipsea, şi să-mi dăruiască nişte fructe pe care le adusese din sat.

La început m-am împotrivit şi am refuzat propunerea ei, însă ea insista. În cele din urmă m-a prins de mână şi mi-a spus: «Mergem numai o clipă şi te vei întoarce imediat». O, ce nenorocire, fratele meu! Îţi dai seama în ce situaţie grea mă aflam? Pe de o parte, cugetam la absurda, necuviincioasa şi meşteşugita cursă a vrăjmaşului, pe de alta, eram atras de cuvintele ei dulci, de frumuseţea feciorească, de săgeţile aprinse de noapte, de singurătate, de legea potrivnică ce se află în mădularele trupului… Ameţisem şi începusem să cedez voii ei. Cu toate acestea nu încetam să-l rog din adâncul sufletului pe Sfântul Ioan să mă apere şi să nu devin jucăria şi batjocora demonilor….

Şi ca să nu mai lungesc vorba, am mers în camera ei, care era în celălalt capăt al etajului, la o depărtare destul de mare de camera mea. De îndată ce am intrat în cameră, a încuiat bine uşa şi se pregătea să mă sărute… Închipuieşte-ţi acum bucuria şi strigătele demonilor pentru biruinţa lor aproape împlinită. Dar, o minunate sunt lucrurile tale, Ocrotitorule cel mare al nostru, preaslăvite Botezătorule şi Înaintemergătorule al Domnului!

În timp ce credeam un fapt deja săvârşit zdrobirea şi căderea mea în păcat, deodată un fulger strălucitor a străbătut toată camera, ca şi cum ar fi fost luminată de multe becuri electrice. Iar în mijlocul acestei lumini fulgerătoare s-a arătat marele Înaintemergător, care m-a apucat de piept şi într-o clipă, fără să-mi dau seama cum, m-am aflat în camera mea din cealaltă parte a etajului.

Venindu-mi întru sine din uimirea ce m-a cuprins şi dându-şi seama de ajutorul şi ocrotirea pe care le-am avut de la sfântul nostru ocrotitor, Înaintemergătorul Domnului, toată noaptea aceea am petrecut-o în lacrimi de bucurie, de recunoştinţă şi de evlavie, mulţumindu-i cu căldură, rugându-mă şi minunându-mă de marea dragoste şi de ocrotire pe care le are faţă de noi, monahii dionisiaţi, neînsemnaţii lui fii”.

Atunci eu i-am spus: „Sfinţia Ta, ca om, ai alunecat şi urmarea acestei căderi ar fi fost o mare pagubă sufletească, însă Preabunul Dumnezeu te-a acoperit pentru ascultarea pe care o săvârşeai. Iar pentru rugăciunile părinţilor mănăstirii, a intervenit Sfântul Ioan Botezătorul, ocrotitorul mănăstirii şi te-a izbăvit de la o mare cădere sufletească”.

(Monahul Lazăr Dionisiatul, Povestiri Dionisiate, traducere de ieroschim. Ştefan Nuţescu, editura Evanghelismos, Bucureşti, 2012, pp. 132-135)

mai mult
Creștinătate

Muntele Carantania – locul ispitirii Mântuitorului

ierihon_5

Muntele Carantinei, adică al celor patruzeci de zile de post, sau Muntele Ispitirilor, se înalţă la nord-vest de Ierihon și domină întreaga regiune.

Potrivit tradiţiei creştine, acesta este locul în care Mântuitorul Iisus Hristos S-a retras şi a postit vreme de 40 de zile, precum şi locul în care El a fost ispitit de diavol (Matei 4, 1-11; Luca 4, 1-13; Marcu 1, 12-13).

La mijlocul muntelui, pe peretele aspru de stâncă roşiatică, la o altitudine de 350 de metri, se înalță Mănăstirea ortodoxă „a ispitirii Mântuitorului”. Prima mănăstire de pe culmea acestui munte a fost construită în anul 340 de Sfântul Hariton.

Mănăstirea Sfântului Hariton de pe culmea muntelui a fost distrusă de către perşi şi şi-a încetat existenţa. La sfârşitul secolului al XIX-lea, Patriarhia a construit pe locul Postului o nouă mănăstire, lăsând pe culmea muntelui ruina celei vechi.

Mai sus de mănăstirea ortodoxă şi de celelalte ruine se află fortăreaţa Doc, cunoscută pentru o trădare istorică: aici au fost omorâţi, de către Ptolomeu (ginerele), prin înşelare, preotul Simon Macabeul (socrul) şi fiii săi, Matatia şi Iuda (I Macabei 16,11-17).

Sursa: Doxologia

INFO

Ierihon
Cuvântul ebraic Ierikho înseamnă lună; e posibil ca numele cetăţii să provină de la un sanctuar în care era venerată această divinitate.
Ierihonul este cetatea cea mai veche din lume şi în acelaşi timp cetatea cea mai joasă din lume: e situată la 258 m sub nivelul mării. Apare ca o oază în mijlocul Pustiului Iudeii. Vegetaţia luxuriantă a grădinilor sale datorată climei subtropicale şi unui izvor puternic de apă contrastează cu pustiul ars de soare şi dezolant care înconjoară oaza. Numele biblic Cetatea Palmierilor este pe deplin justificat.
Săpăturile arheologice efectuate în anii 1952-1958 de Miss Kenyon permit refacerea aproximativă a istoriei Ierihonului.
Clima caldă chiar şi în timpul iernii şi izvorul Ein es-Sultan sau Fântâna lui Elizeu cu izvor continuu şi debit foarte mare – 4.000 de litri pe minut – i-au atras pe nomazi în acest loc deja din timpurile preistorice.
Astfel, după mai multe mii de ani, vânătorii nevoiţi să se deplaseze continuu în căutare de hrană s-au sedentarizat, devenind crescători de vite şi agricultori. În jurul anului 8000 î.C. au fortificat aşezarea spre a se apăra împotriva triburilor nomade care le invadau proprietatea. O parte din turnul de apărare construit o dată cu zidurile e încă vizibil la Tel es-Sultan, în apropiere de izvor, unde a fost Ierihonul antic.
În jurul anului 7000 î.C. cetatea a fost abandonată pe neaşteptate, probabil din cauza unui cutremur de pământ sau a unei epidemii.
În jurul anului 4000 î.C. e din nou populat. Nenumărate populaţii şi civilizaţii s-au perindat şi de nenumărate ori Ierihonul a fost distrus şi reconstruit până când israeliţii conduşi de Iosua au reuşit să pună stăpânire pe el în jurul anului 1200 î.C. Povestind cucerirea Ierihonului de către israeliţi, Biblia îl prezintă ca o cetate fortificată şi bine organizată. Săpăturile arheologice nu au găsit urmele acestei cuceriri. E posibil ca eroziunea să fi şters urmele distrugerii înfăptuite de israeliţi. Sau e posibil ca povestirea biblică să fi fost idealizată şi modelată după ceremonia liturgică ce se celebra pornind în procesiune de la sanctuarul din Galgala şi se înconjurau ruinele oraşului pentru a comemora cucerirea.
În afara Bibliei, cetatea nu este menţionată în nici un alt document.
Ierihonul e prima cetate pe care israeliţii o întâlnesc în cale şi pe care o cuceresc după ce intră în ţara făgăduită (cf. Ios 6). În apropierea cetăţii, ei celebrează primul Paşte; din acest moment mana cu care Dumnezeu îi hrănise în pustiu încetează să mai cadă (cf. Ios 5,10).
Biblia descrie cu lux de amănunte modul în care a fost cucerită: înconjurul cetăţii timp de şapte zile şi prăbuşirea zidurilor la sunetele trâmbiţelor în ziua a şaptea. Cetatea a fost rasă până la pământ, iar Iosua a aruncat blestemul asupra oricui va fi încercat să o reconstruiască. Iosua şi-a stabilit la Gilgal, lângă Ierihon, cartierul general de unde organiza incursiunile sale pe teritoriul Palestinei (cf. Ios 6,26).
În epoca celor două regate, Ierihonul aparţinea Regatului de Nord sau Regatului lui Israel. În timpul domniei lui Ahab, un oarecare Hiel din Betel a reconstruit zidurile Ierihonului atrăgând în felul acesta asupra sa blestemul lui Iosua: în momentul în care a pus temeliile i-a murit primul copil, iar în momentul în care a instalat porţile i-a murit ultimul copil (cf. 1Rg 16,34).
Lângă Ierihon, darul profetic al lui Ilie a trecut asupra lui Elizeu. După răpirea la cer a lui Ilie, Elizeu a trecut prin Ierihon. „Oamenii din cetate au zis lui Elizeu: «Iată, aşezarea cetăţii este bună, după cum vede domnul meu; dar apele sunt rele şi ţara este stearpă». El a zis: «Aduceţi-mi un blid nou şi puneţi sare în el». Şi i-au adus. Apoi s-a dus la izvorul apelor şi a aruncat sare în el zicând: «Aşa vorbeşte Domnul: Vindec apele acestea; nu va mai veni din ele nici moarte, nici stârpiciune»” (2Rg 2,19-21).
De atunci izvorul poartă numele de Fântâna lui Elizeu.
Înainte de a cuceri Ierusalimul, Nabucodonosor a capturat pe regele Sedecia în câmpiile Ierihonului (cf. 2Rg 25,5).
Cetatea a fost reconstruită după întoarcerea israeliţilor din exil, iar începând cu Alexandru cel Mare a fost domeniul personal al suveranului care se afla la putere. În secolul al II-lea î.C., Bacchides, generalul sirian care s-a confruntat cu Macabeii, a întărit Ierihonul, construind fortăreaţa de pe Jebel Qarantal (Muntele Ispitirilor). În anii 68-69, Vespasian a rămas la Ierihon aşteptând ca diferitele fracţiuni rivale evreieşti să se macine între ele.
Frumuseţea şi rodnicia Ierihonului erau cunoscute în tot Imperiul Roman. Toată vegetaţia mediteraneană: plopi, pini, sicomori, eucalipţi, cireşi, piersici, amandieri, smochini, curmali, lămâi şi portocali, tot felul de legume se găseau la Ierihon. Dar mai ales se cultiva la Ierihon arborele de balsam – myrobolanum – din care se extrăgea renumitul parfum de Ierihon.
Când Irod, proclamat rege de Senatul Roman, s-a întors în Palestina ca să-şi ia regatul în primire, Ierihonul a fost una din primele etape; aici a avut o luptă grea cu adversarul său Antigon din care s-a ales cu o rană. Dar cum cetatea era râvnită de Cleopatra, Marc Antoniu, amantul acesteia, i-a făcut-o cadou. Abia după sinuciderea cuplului în 30 î.C., Octavian, noul stăpân al Imperiului Roman, i-a dăruit definitiv Ierihonul lui Irod ca răsplată a subtilei sale diplomaţii. Irod a schimbat faţa Ierihonului care deja din perioada haşmoneilor se afla ceva mai la sud de vechea cetate, la gura văii Kelt, construind noi apeducte, edificii grandioase în stilul cetăţilor elenistice ale timpului, printre care un palat de iarnă cu săli vaste, curţi interioare, băi, o piscină de 20/30 m, grădini şi o fortăreaţă numită Kypros, după numele mamei sale. Era locul lui preferat unde îşi petrecea o bună parte din timp. Invitaţii săi se distrau la hipodrom şi la teatru. Aici Irod a înfăptuit o parte din monstruoasele sale crime; l-a ucis pe cumnatul său Aristobul, în vârstă de 16 ani, pe care el însuşi îl numise mare preot, întrucât devenise prea popular (a pus să fie înecat în piscina palatului după un ospăţ). Tot aici l-a ucis pe fiul său Antipater. I-a masacrat de asemenea pe fariseii care au îndrăznit să doboare acvila de aur pe care el o pusese la poarta templului. Se pare că tot la Ierihon a murit şi a fost înmormântat, având grijă să masacreze, când şi-a simţit sfârşitul aproape, pe reprezentanţii celor mai de seamă familii din Ierusalim, pentru ca evreii să nu se bucure prea mult la moartea lui, ci să-şi plângă morţii lor.
Ierihonul era o etapă obligatorie pentru toţi cei care veneau din Galileea la Ierusalim pe valea Iordanului. În trecere prin Ierihon, Isus l-a vindecat la poarta cetăţii pe orbul Bartimeu (cf. Mc 10,46).
Într-o altă împrejurare, la ieşirea din cetate, a întâlnit doi orbi pe care i-a vindecat (cf. Mt 9,29).
La Ierihon s-a petrecut savuroasa întâmplare cu micuţul vameş Zaheu:
„Isus a intrat în Ierihon şi trecea prin cetate. Un om bogat, numit Zaheu, mai-marele vameşilor, căuta să-l vadă care este Isus; dar nu putea din pricina mulţimii, căci era mic de statură. A alergat înainte şi s-a suit într-un dud ca să-l vadă; pentru că pe drumul acela avea să treacă. Isus, când a ajuns în locul acela, şi-a ridicat ochii în sus şi i-a zis: «Zahee, dă-te jos degrabă, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta». Zaheu s-a dat jos în grabă şi l-a primit cu bucurie. Când au văzut lucrul acesta, toţi cârteau zicând: «A intrat să găzduiască la un om păcătos». Dar Zaheu a stat înaintea Domnului şi a zis: «Doamne, iată, jumătate din averea mea o dau săracilor şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, îi dau înapoi împătrit». Isus i-a zis: «Astăzi a intrat mântuirea în casa aceasta, căci şi acesta este fiul lui Abraham. Pentru că Fiul omului a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut»” (Lc 9,1-10).
În secolul al IV-lea Ierihonul a devenit un centru creştin puternic. În anul 325 a devenit reşedinţă episcopală, construindu-se numeroase biserici şi mănăstiri.
În secolul al VIII-lea califul Hisham al Malek (724-743) din dinastia Omaiyazilor a construit un splendid palat de iarnă care a fost distrus probabil de un cutremur de pământ cu puţin timp înainte de a fi dat în funcţiune. Printre ruine se pot vedea urmele sălilor vaste, ale curţilor şi băilor şi în special frumoasele mozaicuri cu care era pardosit palatul.
În evul mediu regiunea era acoperită cu plantaţii de trestie de zahăr. Încă se mai văd urmele instalaţiilor de fabricare a zahărului utilizate de cruciaţi.
După plecarea cruciaţilor regiunea a rămas fără apărare, la discreţia beduinilor. Canalele fiind abandonate, Ierihonul a fost în bună măsură invadat de deşert, astfel încât deja pe la anul 1700 nu mai rămăsese din el decât un mizerabil sat, cu câteva colibe de beduini. După primul război mondial, când englezii au dispus de o poliţie eficace, Ierihonul a putut să-şi regăsească puţin din splendoarea de odinioară, devenind un mare centru agricol.
Ierihonul modern cu circa 7.000 de locuitori este situat pe aria unde se afla Ierihonul construit de cruciaţi, la răsărit de Ierihonul antic (Tel es-Sultan) şi de Fântâna lui Elizeu. Din construcţiile cruciaţilor nu a mai rămas nimic afară de resturile unui zid crenelat şi ale unui bastion.
În mijlocul oraşului ghizii le arată pelerinilor un sicomor care aminteşte de întâlnirea lui Isus cu Zaheu.
Părinţii franciscani au construit în anul 1924 o casă de oaspeţi şi o biserică închinată Bunului Păstor. Din anul 1951 biserica a devenit parohie latină.
Frumuseţea acestei oaze şi a celui mai vechi oraş din lume este umbrită de două imense lagăre de refugiaţi abandonate; aceste mizerabile bordeie de pământ au adăpostit între anii 1948-1967 mai bine de 70.000 de arabi palestinieni.

Muntele Carantinei (Giabal Quruntul)
Muntele Carantinei, adică al celor patruzeci de zile de post, sau Muntele Ispitirilor, care se înalţă la nord-vest de Ierihon, domină întreaga regiune. Pe vârful muntelui se află mănăstirea greco-ortodoxă construită la sfârşitul veacului trecut în jurul grotelor care au servit eremiţilor pustiului ce au locuit aici începând din secolul al V-lea.
O grotă transformată în capelă e considerată de pietatea creştină ca fiind aceea în care s-a adăpostit Isus în timpul celor patruzeci de zile de post şi unde s-a prezentat diavolul pentru a-l ispiti:
„Atunci Isus a fost dus de Duhul Sfânt în pustiu, ca să fie ispitit de diavol. Acolo a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi; la urmă a flămânzit. Ispititorul s-a apropiat de el şi i-a zis: «Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte ca pietrele acestea să se facă pâini». Drept răspuns Isus i-a zis: «Este scris: Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu». Atunci diavolul l-a dus în sfânta cetate, l-a pus pe aripa templului şi i-a zis: «Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-te jos, căci este scris: El va porunci îngerilor săi să vegheze asupra ta şi ei te vor lua pe mâini ca nu cumva să-ţi loveşti piciorul de vreo piatră». «De asemenea este scris, a zis Isus: Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău». Diavolul l-a dus apoi pe un munte foarte înalt, i-a arătat toate împărăţiile lumii şi strălucirea lor şi i-a zis: «Toate aceste lucruri ţi le voi da ţie, dacă te vei arunca cu faţa la pământ şi te vei închina mie». «Pleacă, Satano, i-a răspuns Isus. Căci este scris: Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai lui să-i slujeşti». Atunci diavolul l-a lăsat şi, iată, îngerii au venit şi au început să-l slujească” (Mt 4,1-11).
Pe piscul de deasupra mănăstirii se mai văd ruinele unei biserici bizantine construite în amintirea celei de a treia ispitiri.
Pe această colină se află fortăreaţa Doc unde, în urma unei trădări, au fost ucişi în timpul unui banchet oferit de Ptolemeu, preotul Simon Macabeul cu fiii săi Matatia şi Iuda (cf. 1Mac 16,11-17).

mai mult
CreștinătatePromovate

Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul – Essex

ioan-botezatorul-essex-(3)

Situată în Tolleshunt Knights, Maldon, Essex, Anglia, mănăstirea a fost întemeiată în 1959 de Stareţul Sofronie Saharov. Obştea este alcătuită din monahi şi monahii ce vieţuiesc, după tradiţia monastică, o viaţă de rugăciune, centrată pe Hristos.

ănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul din Essex este strâns legată de Arhimandritul Sofronie Saharov, ucenicul Sfântului Siluan Athonitul.

După plecarea din Sfântul Munte în anul 1947, părintele Sofronie a mers la Paris, unde a vieţuit într-un azil rusesc, ajutându-l pe preotul de acolo. La scurtă vreme, doi tineri doritori de viaţă monahală l-au căutat pe Stareţul Sofronie pentru povăţuire. Li s-a îngăduit să trăiască la azil, folosind rostirea Rugăciunii lui Iisus în lipsa cărţilor liturgice şi mâncând hrana rămasă de la locatarii azilului. În acea perioadă, la azilul de bătrâni, vieţuiau şi câteva monahii.

În 1958, Stareţul Sofronie avea deja în jurul său şase oameni ce căutau să ducă o viaţă călugărească. Dându-şi seama că această situaţie nu putea continua, în primăvara lui 1959 a mers în Tolleshunt Knights, Maldon, Essex, Anglia, pentru a vizita o proprietate; acolo s-a întemeiat noua obşte a Sfântului Ioan Botezătorul, sub omoforul Mitropolitului Antonie de Suroj.

În 1965, Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul a trecut sub omoforul Patriarhiei Ecumenice, devenind mănăstire patriarhală; mai târziu, ea va primi şi titlul de stavropighie.

Rânduiala mănăstirii constă din rostirea Rugăciunii lui Iisus timp de aproximativ 4 ore pe zi şi din slujirea Dumnezeieştii Liturghii de trei sau patru ori pe săptămână Tipicul acesta este inspirat din experienţa Stareţului Sofronie în pustia athonită, cu origini în practica isihastă a schiturilor athonite, la Sfântul Nicodim Aghioritul şi la Sfântul Paisie Velicikovski.

Încă de la început mănăstirea a avut şi monahi, şi monahii, din pricina neputinţei Stareţului Sofronie de a călăuzi două obşti separate. Este un lucru rar, însă nu ceva nemaiîntâlnit în monahismul ortodox. Astăzi, marea parte a obştii o constituie maicile, numărul călugărilor fiind mai mic.

Vezi galerie foto aici!

Sursa: doxologia.ro

mai mult
CreștinătatePromovate

Rugăciunile călugărilor

rugaciunea_calugar_material_calugar_9_mai

Se zice că pentru rugăciunile sfinților călugări ne mai ține Dumnezeu. Poate așa este. Că și Avraam patriarhul mult s-a mai rugat la Dumnezeu ca să lase în picioare cetățile Sodomei și Gomorei… Și Moise proorocul a plâns la Dumnezeu pentru iertarea poporului Său cel cârtitor.. Și Marele Pavel ar fi vrut să renunțe la mântuirea sa pentru cea a conaționalilor săi…

Mai adâncă decât oceanul este inima sfinților lui Dumnezeu! Mai iute decât lumina este rugăciunea lor! Mai înmiresmat decât tămâia este suspinul de pocăință al Cuvioșilor Călugări!

Și atunci?.. Să ne mirăm că ne ține Dumnezeu pentru lacrimile mănăstirilor? Nu! Să credem și să ne smerim și noi. Și să plângem și noi pentru mântuirea altora, mai slabi decât noi..

Domnul să vă binecuvânteze pe toți cu pacea Sa care covârșește puterea noastră de înțelegere!

(Preotul Sorin Croitoru din Mantova – Italia)

mai mult
1 12 13 14
Page 14 of 14