close

Creștinătate

Creștinătate

Această rugăciune sunt datori să o facă toți creştinii. Are puterea să adune mintea foarte repede, să te interiorizezi şi să strigi din adâncul inimii către Dumnezeu

justin-parvu

Astăzi, când timpul trece parcă atât de repede şi oamenii le fac pe toate în grabă, încât nici Ceaslovul nu mai apucă să îl deschidă de obosiţi ce sunt, cea mai bună armă împotriva vrăjmaşului este rugăciunea lui Iisus, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul.

Această rugăciune a fost şi este zidul de apărare al Bisericii, zidul de apărare al creştinilor. Pentru că fiecare creştin este o biserică, fiecare familie este o biserică, fiecare şcoală poate fi o mică biserică… Această rugăciune are puterea să adune mintea foarte repede, să te interiorizezi şi să strigi din adâncul inimii către Dumnezeu. Rugăciunea lui Iisus nu trebuie să o facă doar monahii, această rugăciune sunt datori să o facă toți creştinii.

Pe ea s-a sprijinit secole la rând viaţa Bisericii, pentru că stârpeşte patimile, care sunt în inima noastră, căci acolo își au rădăcina. Înainte viața creștinilor nu era departe de cea a monahilor, şi Sfântul Vasile cel Mare este cel care a adus monahismul până în cetate, spre a fi de ajutor creştinilor în trebuinţele trupeşti şi sufleteşti. De aceea, creştinii, oriunde s-ar afla, fie că sunt acasă, fie că sunt la lucru, că merg cu tramvaiul, călătoresc cu avionul, gătesc, repară, oriunde şi orice ar face, să rostească cu mintea lor această rugăciune a lui Iisus. Şi în funcție de silinţa fiecăruia Dumnezeu vă coborî harul Său cel sfânt în inimile noastre.

De ce nu se mai citesc cărţile duhovniceşti, acum când se tipăresc din ce în ce mai multe cărţi?

Dumnezeu o să ne ceară socoteală pentru că nu am citit. Nu avem dreptul să spunem că nu am ştiut atunci când suntem în necaz şi ne depărtăm de Dumnezeu; nu există nu am ştiut, ci nu am vrut să ştiu. Pentru că sunt atâtea cărţi ale Sfinţilor Părinţi în care poţi găsi sfaturi pentru orice problemă ai avea. Ne plângem că nu mai avem povăţuitori şi duhovnici iscusiţi, dar nu îi vedem că ei trăiesc prin cărţile, pe care noi nu le citim. O să vină vremea când nici Sfânta Scriptură nu o vom mai avea şi vom tânji după un cuvânt din Scriptură şi nu îl vom găsi. Luaţi şi citiţi vieţile sfinţilor şi învățăturile Sfinţilor Părinţi, că va veni vremea când nu le veţi mai găsi. Mamele să citească fiilor lor câte un capitol din Sfânta Scriptură în fiecare zi. Să nu ne lipsească Scriptura, că în ea găsim viaţa veşnică.

Pr. Justin Pârvu

mai mult
Creștinătate

Mutarea Moaştelor Sfântului Alexandru Nevski, de la Vladimir la Petersburg

Alexander_Newski

Sfântul și binecredinciosul Alexandru Nevski a fost Mare Cneaz al Vladimirului și Novgorodului în secolul al XIII-lea, într-o perioadă când teritoriile locuite de ruși erau atacate de dușmani atât din răsărit, cât și din apus. Victoriile sale militare în apus și diplomația sa iscusită în răsărit au reușit să apere nordul Rusiei în fața dominației străine.

Biserica Ortodoxă Rusă l-a proslăvit ca sfânt în 1547. Este prăznuit pe 30 august și 23 noiembrie.

Această sărbătoare a prăznuirii mutării moaştelor Sfîntului şi binecredinciosului (marele) domn Alexandru Nevski, s-a aşezat pentru o pricină ca aceasta: pe vremea cînd dreptcredinciosul Petru Alexandrievici, marele domn şi împărat a toată Rusia, a luat pricinile cele drepte, după ce a început războiul cel cumplit şi de mulţi ani cu poporul cel de peste hotar al sfezilor (sfezii se mai numesc şi suedezi); pe de o parte, voind să întoarcă la dreapta moştenire cetăţile împărăţiei Rusiei, care erau stăpînite de dînşii cu nedreptate; pe de alta, să le dea vrednică răzbunare pentru strîmbătatea făcută şi batjocura măririi lui împărăteşti, şi trimişilor lui în cetatea Riga; iar pe de alta, pentru tulburările făcute la poarta otomană, cea urîtoare de Hristos, spre stricarea păcii cu Rusia şi începerea războiului. Deci, cînd după multe sporite loviri cu neprietenul acela, cu dumnezeiescul ajutor a întors la părinteasca domnie, după 90 de ani de stăpînire a sfezilor, sub sceptrul Rusiei, moştenirea cea de demult, adică ţara Ijersca şi într-însa cetăţile cele vechi Oreşec şi Ivangorod, socotind locurile cele preafrumos aşezate pe lîngă rîul Neva şi pentru apropierea mării Baltice.

Deci, luînd aminte ce fel de ajutor este la împăraţi limanul mării, asemenea şi cetăţenilor, ce fel de bună sporire le este din înotarea pe mare, a pus neschimbat gînd să zidească o cetate spre petrecerea vieţii sale şi pentru deprinderea poporului său ca să umble cu corăbiile pe mare, la care atunci nimeni nu era iscusit. Deci, scopul acela ieşind în lucru desăvîrşit şi cetatea aceea întemeiată din nou, s-a numit, de la numele Sfîntului Petru, mai marele Apostolilor, Sankt-Petersburg, – zidindu-se multe biserici dumnezeieşti, dar mai ales un preaslăvit locaş lîngă Neva. Era atît de mare mulţime de popor rusesc, încît şi străinii au dorit ca spre mai mare împodobire a cetăţii şi spre mărirea ostenelilor şi nevoinţelor celui ce lîngă rîul Neva cu multe sute de ani mai înainte, s-a ostăşit pentru patria Rusiei cu poporul sfezilor şi a cîştigat preaslăvită biruinţă, care de la biruinţa de lîngă Neva s-a numit Nevski.

Deci, moaştele acestui sfînt binecredincios Alexandru, marele domn al Rusiei, şi rudeniei sale, s-a hotărît să le mute de la Vladimir, unde au stat multă vreme nestricate şi făcătoare de minuni, în cetatea aceea din nou întemeiată. Dar un scop ca acesta mişcat de Dumnezeu, nu s-a putut săvîrşi îndată, că războiul a ţinut pe uscat şi pe mare mulţi ani, adică vreo 20, atît cu sfezii, cît şi cu alte popoare. Asemenea s-au făcut şi tulburări înăuntru de la clevetitorii cei rău meşteşugiţi şi nu se putea ajunge. Dar mai pe urmă, cînd Dumnezeul păcii şi Tatăl a toată mîntuirea a dăruit Rusiei mult dorita pace şi legătura veşnică cu ţara sfezilor, prin aceea a mărit înaintea a toată lumea şi împărăţia Rusiei.

Prin osteneala aceea pe întîiul dreptcredinciosul Petru l-au mărturisit, nu numai Rusia, dar şi celelalte popoare ale Europei, numindu-l „Petru cel Mare” şi împărat a toată Rusia. El nu s-a îndepărtat de la acel bine doritor scop, ci cu sfatul preasfinţitului sinod îndreptător, a poruncit ca pentru mutarea moaştelor să gătească o raclă frumos împodobită şi toate cele trebuincioase să le gătească din vistieriile sale cele împărăteşti, şi toate acestea s-au împlinit.

Aducîndu-se sfintele moaşte pe rîul Neva, la locul cel sfînt, care după numele Sfîntului Alexandru se numeşte „Alexandroneasca”, aducîndu-se cu vasul umblător pe apă, în 30 zile ale lunii August, în anul 1724 în care s-a încheiat preaslăvita pace între Rusia şi ţara sfezilor, însuşi dreptcredinciosul împărat a ieşit întru întîmpinare cu toată casa sa împărătească, cu tot sfatul şi cu tot sfîntul sobor. Deci, luînd cu cinste racla cu sfintele moaşte, au dus-o cu toată podoaba frumoasă în slăvitul locaş cel pomenit mai înainte, şi le-a aşezat soborniceşte, la pomenirea sfîntului, bine-credinciosului şi marelui domn Alexandru, care se prăznuieşte în 23 de zile ale lunii august, în care s-a făcut mutarea sfintelor moaşte şi s-a sfîrşit cu pace războiul sfezilor.

Ni se cade nouă să ştim pe scurt neamul şi viaţa acestui sfînt Alexandru. El a fost binecredincios şi iubitor de Hristos, fiu al marelui voievod al Rusiei, Iaroslav, şi nepot al marelui domn Vsevolod, fiul marelui Vladimir, cel ce a luminat pămîntul Rusiei cu Sfîntul Botez. Stăpînind Iaroslav, tatăl lui, cetatea Vladimirului, şi acest sfînt vieţuind şi ocîrmuind marele Novgorod, s-au adunat cu multă oaste popoarele ce petreceau în jurul mării Baltice. Nemţii, care se mai numesc sfezi, umplînd corăbiile cu mulţi ostaşi, se gîndeau să iasă la hotarele Rusiei, vrînd să prade ţara Ijersca, Lagoda, marele Novgorod şi tot pămîntul Rusiei. Mergînd ei la rîul Neva, au stat la gura lui, unde se varsă în mare, şi, mîndrindu-se, au trimis soli în marele Novgorod, la Sfîntul voievod Alexandru, zicînd: „Dacă voieşti, supune-te mie, iar de nu, să ştii că acum sînt în pămîntul tău şi-l voi prăda îndată”.

Neavînd Sfîntul Alexandru oaste adunată şi neputînd ca pentru acea groaznică învăluire a prietenului să înştiinţeze în Vladimir pe tatăl său, Iaroslav, ca să-i vină în ajutor, singur numai, spre Unul în Treime slăvit Dumnezeu punîndu-şi nădejdea, s-a rugat Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, chemînd spre ajutor rudeniile sale şi pe sfinţii răbdători de chinuri Boris şi Gleb. Neadunîndu-se şi neaşteptînd putere de oaste, a ieşit cu puţină însoţire asupra oştirii celei mari a potrivnicilor şi mergînd la rîul Neva, au tăbărît nu departe de oastea potrivnicului.

Atunci era lîngă sfînt unul din voievozii pămîntului Izerscu-lui, bărbat cucernic şi temător de Dumnezeu, anume Filip, căruia îi era încredinţată paza de noapte; poruncindu-i-se să meargă şi să vadă în taină puterea cea multă de oaste, fiind în frică şi în nepricepere, s-a întors ca să spună sfîntului. Mergînd el pe lîngă mare, la răsăritul soarelui, a văzut o corabie la mal şi în ea nişte bărbaţi cu podoabe şi haine roşii, ţinînd mîinile unul pe umărul altuia, iar vîslaşii şedeau ca şi cum erau îmbrăcaţi cu o negură, şi au zis unul către altul: „Frate Gelbe, să mergem mai iute, ca să ajutăm asupra potrivnicilor rudeniei noastre, marelui voievod Alexandru”. Celălalt a răspuns: „Bine, frate Boris”. Păzitorul, auzind acestea, a alergat degrab şi a spus toate cele văzute şi auzite, Sfîntului Alexandru.

Auzind el acestea, a preamărit pe Dumnezeu şi pe Preacurata Lui Maică şi pe Sfinţii Mucenici Boris şi Gleb. Cînd s-a luptat cu potrivnicii, a ucis o mulţime, şi chiar Sfîntul Alexandru a rănit în faţă pe craiul lor, care rămăsese după război cu cîţiva, şi care a fugit fără de cinste. Astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu, al Maicii Domnului şi al Sfinţilor Mucenici Boris şi Gleb, a cîştigat preaslăvita biruinţă şi a eliberat pămîntul Ijerscului şi marele Novgorod de cei potrivnici. De la această biruinţă preaslăvită de lîngă Neva, mînăstirea s-a numit Nevski. Încă şi în alte dăţi s-a eliberat marele Novgorod de aceiaşi sfezi potrivnici, căci, după acea slăvită biruinţă, iarăşi s-au adunat acei potrivnici şi au năvălit asupra cetăţii Pskovului, ucigînd mulţi oameni; deci, luînd-o, au pus trimişi de-ai lor.

Fericitul Alexandru, nesuferind aceasta şi adunîndu-se cu voievodul Andrei, fratele său, a luat cu sine şi pe Nizovţi. Ei au înconjurat cu oameni toate drumurile Pskovului şi au ucis o mulţime de potrivnici sfezi, iar pe alţii i-au trimis ferecaţi la Novgorod. Astfel cetatea Pskovului s-a întors iarăşi la stăpînirea fericitului Alexandru. Mergînd în pămîntul lor, au ars multe cetăţi şi sate, au cîştigat multe dobînzi şi au pierdut cu sabia mulţi sălbatici, încît numele lui Alexandru era înfricoşat şi de spaimă între popoarele sfezilor. Dar nu numai de sfezi, ci şi de alte limbi de peste hotare izbăvea pămîntul Rusiei de pradă în viaţa sa, încît nimeni nu se gîndea să năvălească asupra hotarelor Rusiei, ştiind pe acel voievod viteaz. În vremea aceea s-a sculat împăratul tătărăsc, Batie, cel fără de Dumnezeu, care, prădînd multe pămînturi ale Asiei, a mers cu multă putere şi în pămîntul Rusiei, luînd cetăţi multe, iar pe altele le-a risipit pînă în temelie; au ars cetatea Vladimirului cea de scaun, Rostovul şi multe alte cetăţi. Atunci s-au ucis de către Batie pururea pomeniţii domni Vsevolo-dovici Irie şi Vasilie.

În vremea aceea a pătimit pentru Hristos şi voievodul Mihail Cernigovschi, cu boierul său, Teodor. Mai mulţi din domnii Rusiei, iubind cinstea şi slava acestui veac mai mult decît slava lui Dumnezeu şi lăsînd credinţa creştinească, de frica chinuitorului, s-au închinat la idolii în care credeau acei păgîni barbari. Apoi cumplitul Batie, auzind că Sfîntul Alexandru a luat după tatăl său marea domnie a Vladimirului şi a toată Rusia, ştiind şi de bărbăţia lui, a trimis la dînsul solii – el petrecînd atunci în cetatea Suzdal -, zicîndu-i: „Mie mi s-au supus multe împărăţii şi popoare; oare tu nu voieşti să te supui? Dacă voieşti să-ţi păzeşti pămîntul întreg şi nevătămat, vino şi te închină mie, ca şi ceilalţi domni ai Rusiei, care şi-au luat stăpînirile şi au cîştigat mare cinste de la mine, că am auzit că tu eşti bărbat înţelept, viteaz şi mare de stat”. Sfîntul, auzind acestea de la trimişi, s-a mîhnit în sufletul său, şi nu se pricepea ce să facă; deci, socotind cumplirea şi sălbăticia cea bărbătească, avea în minte pe domnii ceilalţi şi alţii care au mărturisit cu statornicie numele lui Hristos şi au fost chinuiţi cumplit. Iar alţii, neputînd suferi chinurile cele cumplite, s-au lepădat de Hristos.

Sfîntul, socotind acestea, s-a dus la episcopul de acolo şi i-a spus gîndul său, sfătuindu-se ce să facă într-o întîmplare ca aceea. Episcopul, auzind acestea, a început a-l întări, spunîndu-i să nu se lepede de Hristos şi să nu se teamă de cei ce ucid trupul, că cel care şi-a pierdut trupul pentru Hristos şi pentru Evanghelie îl va afla în viaţa veşnică. Nu face precum au făcut mulţi alţii – îi zice el -, ca, dacă ţi s-ar întîmpla să pătimeşti, apoi să pătimeşti ca un bun ostaş al lui Iisus Hristos. Deci, zicîndu-i multe altele spre folosul Sfîntului Alexandru, el se făgăduia să facă toate acestea; deci, i-a dat împreună călător Trupul şi Sîngele lui Hristos, şi i-a zis: „Domnul să te întărească”; apoi l-a lăsat cu pace. Sfîntul, ajungînd la Urdie, s-a dus unde petrecea împăratul Batie şi s-a făcut îndată înştiinţare împăratului de venirea lui. Împăratul a poruncit ca să aducă înaintea sa pe Sfîntul Alexandru.

Mergînd el spre Batie, îndată s-au apropiat vrăjmaşii şi popii idoleşti spre dînsul, voind să-l ducă prin foc după obiceiul lor, şi îl sileau să se închine focului şi soarelui. Sfîntul le-a răspuns cu bărbăţie: „Eu sînt creştin şi nu mi se cade a mă închina făpturii, ci să mă închin Tatălui, Fiului şi Sfîntului Duh. Mă închin unui Dumnezeu slăvit în Sfînta Treime, Care a zidit cerul şi pămîntul şi toate cele ce sînt într-însele”. Drept aceea, vrăjitorii, ducîndu-se cu mînie ca nişte batjocoriţi de sfîntul, au spus toate acelea lui Batie. Împăratul nu le-a poruncit să-l silească la închinarea soarelui şi a idolilor, ci să-l aducă cu cinste la el, ca să-i vadă frumuseţea feţei lui.

Ducînd pe sfînt înaintea împăratului, i s-a închinat lui, zicîn-du-i: „Împărate, ţie mă închin, căci Dumnezeu te-a cinstit cu împărăţia, iar făpturii nu mă voi închina, căci toate sînt zidite pentru om. Mă voi închina lui Dumnezeu Unul, Căruia Îi slujesc şi Îl cinstesc”. Împăratul n-a făcut sfîntului nici un rău, ci, văzînd frumuseţea feţei fericitului, mărimea trupului şi vitejia, l-a lăudat înaintea tuturor, dîndu-i cinste mare. Apoi i-a poruncit să se ducă cu fratele său, Andrei, la Conovice în urdie, iar împăratul Batie s-a dus în vremea aceea cu putere multă asupra bulgarilor. Deci, într-acea călătorie el a fost ucis de craiul Vladislav. Sfîntul, întorcîndu-se cu bucurie de la Conovice în patria sa, a ridicat multe biserici, şi pe creştinii cei risipiţi i-a adunat la moşiile lor.

După aceasta s-au început iar tulburări în părţile baltice şi prin alte părţi ale Apusului. Atunci sfîntul a trimis pe fiul său, Dimitrie, cu multe cete împotriva acelor potrivnici de alt neam şi, biruindu-i şi luînd cetatea Iorie, s-a întors la Novgorod cu prăzi şi cu multe dobînzi. După aceea Sfîntul Alexandru s-a dus iar în urdie la împăratul Bercae şi, petrecînd acolo şase luni, a căzut în boală trupească; deci, împăratul l-a trimis în patria sa. El, fiind pe drum, ajunsese foarte slăbit la Gorodţa, acolo s-a tuns în rînduiala călugărească cu mare osîrdie şi i s-a pus numele Alexie. Apoi, sărutînd pe toţi care erau acolo, pe egumen, pe fraţi şi pe ai săi, i-a iertat şi, împărtăşindu-se cu Trupul şi Sîngele Domnului nostru Iisus Hristos, şi-a dat sfinţitul său suflet în mîinile Domnului, pe 14 noiembrie; iar trupul lui s-a adus în cetatea Vladimir, patria sa, pe 25 noiembrie. Deci, pentru aceea s-a aşezat ca să se săvîrşească pomenirea lui într-acea zi.

Au petrecut acolo pe sfîntul cu cîntări deasupra gropii; şi, cînd mitropolitul a voit să pună în mîinile sfîntului scrisoarea de iertăciune, sfîntul a întins mîna ca un om viu, a luat scrisoarea de la mitropolit şi a strîns mîna iar. Acel lucru văzîndu-l toţi, care stăteau de faţă, au preamărit pe Dumnezeu de această minune. Deci, au pus cinstitul trup în mînăstirea cea mare a Naşterii Prea-sfintei Născătoare de Dumnezeu. Multe tămăduiri primeau de la mormîntul lui, celor ce se duceau la el cu credinţă. Moaştele lui au petrecut acolo 172 ani, pînă ce s-au mutat în împărăteasca cetate Petersburg şi s-au pus în biserica lui, în preacinstita mînăstire a Preasfintei şi de viaţă făcătoarei Treimi, care se numeşte Alexandronevski, întru slava celui minunat între sfinţii lui, Dumnezeul nostru,

Viețile Sfinților

mai mult
Creștinătate

Să ru­megaţi neîncetat rugăciunea asta, că mintea este ca o moară, ce pui de dimineaţă în moară aceea macină toată ziua

arsenie-boca

Când ziceţi: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dum­nezeu, atunci să inspiraţi, ca şi cum îl primeşti pe Mântuitorul, Dumnezeul nostru, iar când ziceţi: Miluieşte-mă pe mine, păcătosul – atunci să expiraţi ca şi când aţi da afară tot răul.

Când eram copil nici nu ştiam dacă respir, numai după aceea am băgat de seamă.

Mulţi sunt mai slabi şi nu pot să ajungă acolo, la rugăciunea minţii, unde trebuie. Fireşte, cine nu poate, nu poate, dar toţi sunt datori să încerce.

Spunea un Sfânt Părinte că înainte se zicea “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Maicii Tale şi ale tuturor Sfinţilor, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Dar or să ajungă să o scurteze din ce în ce mai mult, ca la urmă să zică numai: Iisuse, miluieşte-mă şi mai târziu să nu mai zică nimic din cauza lenevirii călugărilor. De exemplu, noi zicem: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul, dar nici asta nu se zice acum. Cum spunea acest Sfânt Părinte, că o să scurteze rugăciunea şi o să zică: Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul. Mai târziu: Iisuse Hristoase, miluieşte-mă, iar mai târziu: miluieşte-mă, păcătosul. La urmă o să zică numai: miluieşte-mă, dar cine să miluiască dacă nu zici? Dacă nu zici nimic.

De aceea trebuie să ru­megaţi neîncetat rugăciunea asta, că mintea este ca o moară, ce pui de dimineaţă în moară aceea macină toată ziua. Dacă pui grâu, macină grâu, iar dacă nu pui nimic, atunci vine satana şi-ţi presară neghină.

Dumnezeu să vă ajute!

Extras din ”Din învățăturile Părintelui Arsenie Boca” – ”Rostul încercărilor”, Ed. Credința strămoșească, Manastirea Petru Vodă – Neamț, 2008, pag. 175-176

mai mult
Creștinătate

Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul

taierea-capului-ioan

Taierea capului Sfantului Ioan Botezatorul este praznuita pe 29 august. Este ultima mare sarbatoare din anul bisericesc, pentru ca pe 1 septembrie incepe un nou an. Ziua Taierii capului Sfantului Ioan Botezatorul este o zi de post. Ni se cere sa postim in aceasta zi, pe de o parte ca sa nu ne asemanam cu Irod, care din cauza ospatului fara masura, a cerut ca Salomeea sa-i danseze si drept rasplata i-a oferit capul Sfantului Ioan Botezatorul, iar pe de alta parte, ca sa ne asemanam cu viata infranata a lui Ioan.

Exista persoane care au sustinut ca ziua Taierii Capului Sfantului Ioan Botezatorul prefigureaza Vinerea Patimilor. Si dupa cum postim in fiecare vineri, ca zi a rastignirii Domnului, tot astfel se cuvine sa postim si in aceasta zi.

Mentionam ca in afara posturilor de lunga durata, avem si posturi de o zi:
– miercurea, ziua in care Mantuitorul a fost vandut;
– vinerea, ziua in care a fost rastignit;
– pe 14 septembrie – Inaltarea Sfintei Cruci, in amintirea Patimilor Mantuitorului;
– pe 5 ianuarie, in Ajunul Bobotezei, in amintirea postului pe care il tineau in vechime catehumenii care urmau sa fie botezati in ziua praznuirii Botezului Domnului.

Sunt si persoane care postesc si lunea, in ziua inchinata sfintilor ingeri.

Taierea capului Sfantului Ioan Botezatorul este o sarbatoare cu semnificatie eshatologica, precum este si Schimbarea la Fata a Domnului si Adormirea Maicii Domnului. Prin Schimbarea la Fata ni se descopera chipul pe care il va avea omul unit cu Hristos – chip de slava, prin Adormirea Maicii Domnului se arata ca cel care L-a purtat pe Hristos se muta de la stricaciune la nestricaciune, in vreme ce prin aceasta sarbatoare ni se reveleaza ca toti cei care nu au fost straini de pocainta vestita de Sfantul Ioan Botezatorul vor ajunge in rai.

Din acest motiv, Sfintii Parinti au randuit ca cele trei sarbatori sa fie praznuite in luna august, ultima luna din anul bisericesc, ca semn ca acest chip al lumii va trece, ca cer nou si pamant nou vor fi (Apocalipsa cap 21).

Sfantul Ioan Botezatorul

Sfantul Ioan Botezatorul s-a nascut in cetatea Orini, in familia preotului Zaharia. Elisabeta, mama sa, era descendenta a semintiei lui Aaron. Nasterea prorocului Ioan s-a petrecut cu sase luni inaintea nasterii lui Iisus. Nasterea sa a fost vestita de catre ingerul Gavriil lui Zaharia, in timp ce acesta slujea la templu. Pentru ca nu va da crezare celor vestite de ingerul Gavriil, Zaharia va ramane mut pana la punerea numelui fiului sau.

Exista o lunga perioada din viata Sfantului Ioan Botezatorul despre care nu avem informatii. Cunoastem ca s-a retras in pustiu, unde a dus o viata de aspre nevointe, pana in momentul in care a primit porunca sa inceapa sa predice. Rolul lui Ioan nu a fost doar acela de a pregati poporul pentru venirea lui Hristos, ci si acela de a-L descoperi lumii ca Mesia si Fiul lui Dumnezeu.

Din Evanghelie cunoastem ca Irod, la un ospat prilejuit de sarbatorirea zilei de nastere, a taiat capul Sfantului Ioan Botezatorul, la cererea Irodiadei. In acea vreme, Sfantul Ioan era intemnitat in castelul lui Irod de la Maherus. Ioan il mustrase pe Irod pentru traiul lui nelegiuit cu Irodiada, care era sotia fratelui sau. In ura ei de moarte, Irodiada a sfatuit-o pe Salomeea, fiica ei, care dansase si placuse oaspetilor si indeosebi lui Irod, sa ceara de la acesta capul Botezatorului ca rasplata.

Capul Sfantului Ioan a avut, dupa traditia Bisericii, o istorie aparte. El a fost de trei ori pierdut si de trei ori aflat. Prima si a doua aflare a capului este sarbatorita pe 24 februarie, iar A treia aflare a capului Sfantului Ioan Botezatorul este praznuita pe 25 mai.

Potrivit traditiei, Sfanta Ioana, femeia dregatorului lui Irod, este cea care a luat capul Sfantului Ioan Botezatorul din curtea Irodiadei si l-a ingropat la Ierusalim, in muntele Eleonului, intr-un vas de lut.

Dupa un timp, un proprietar bogat si slavit a crezut in Hristos, si lepadand pozitia sociala si toata desertaciunea acestei lumi, s-a facut monah, luandu-si numele de Inochentie. Ca monah, el s-a salasluit chiar la locul unde se afla ingropat capul Botezatorului Ioan. Dorind sa-si zideasca o chilie si o bisericuta, el a sapat adanc si a descoperit un vas de pamant in care se afla un cap. Prin descoperire dumnezeiasca a aflat ca este al lui Ioan Botezatorul. Cand s-a apropiat insa de trecerea la cele vesnice, spre a nu fi gasit si pangarit de paganii ce se inmultisera in zona, el l-a luat si l-a ascuns din nou in pamant, in acelasi loc.

Capul Sfantului Ioan Botezatorul a fost prezent aici pana in vremea Sfintilor Imparati Constantin si Elena, cand Sfantul Ioan Botezatorul s-a aratat unor doi calugari si le-a poruncit sa dezgroape cinstitul sau cap. Aceasta e socotita cea dintai aflare a sfantului cap.

In vreme ce calugarii calatoreau cu capul sfantului intr-un sac, au intalnit un olar si i-au dat acestuia sa duca sacul. Din cauza lenevirii lor, Sfantul Ioan i-a cerut olarului sa fuga de cei doi calugari. Ajuns acasa, olarul s-a bucurat de multe binefaceri datorita prezentei capului prorocului. Cand si-a simtit sfarsitul, olarul a pus capul sfantului intr-o racla si l-a daruit surorii sale. Racla va ajunge in grija lui Eustatiu, un monah arian, care locuia intr-o pestera. Multe minuni se vor petrece la aceasta pestera. Din nefericire, Eustatiu spunea ca datorita puterilor sale sunt prezente minunile, oamenii nestiind ce ascunde in pestera sa. Dupa un timp, Eustatiu, stiind ca va fi trimis in exil, ingroapa capul Sfantului Ioan Botezatorul.

Pestera va fi locuita de niste monahi credinciosi, care vor ridica in apropierea ei o manastire. In anul 452, arhimandritul Marcel, staretul acelei manastiri, a vazut un foc mare la pestera de langa orasul Emesa, in timpul cantarii psalmilor. Asa a aflat in chip minunat capul sfantului. Aceasta este socotita a doua aflare a cinstitului cap al Botezatorului.

In timpul luptei impotriva sfintelor icoane, capul Sfantului Ioan a fost ingropat la Comane, de unde a fost adus in Constantinopol, de catre Sfantul Ignatie (860), in vremea imparatului Mihail. Aceasta este cea de-a treia si cea din urma aflare a cinstitului cap.

Taierea capului Sfantului Ioan Botezatorul – traditii si obiceiuri

In ziua de 29 august, cand praznuim Taierea capului Sfantului Ioan Botezatorul, exista credinta in popor ca nu trebuie sa se foloseasca cutitul, totul se rupea cu mana. In popor se vorbea si de inceperea unui post, numit „de la cruce pana la cruce”, un post care tinea pana pe 14 septembrie (Inaltarea Sfintei Cruci), neconsemnat in calendarul crestin, care avea rolul de a-i curati pe cei care au savarsit omoruri sau alte pacate grave.

Tot in popor era intalnita si interdictia de a taia si manca fructe si legume cu forma rotunda, de exemplu pepenele nu era consumat in aceasta zi. Subliniez ca aceste obiceiuri nu au legatura cu Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie, deci, nu trebuie respectate.

Adrian Cocoșilă

mai mult
Creștinătate

Duminica a XII-a după Rusalii

tanarul-bogat

Evanghelia Duminicii a XII-a dupa Rusalii (Tanarul cel bogat)

„In vremea aceea a venit un tanar la Iisus, ingenunchind inaintea Lui si zicandu-I: Bunule Invatator, ce bine sa fac ca sa am viata vesnica? Iar El a zis: De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun, decat numai Unul: Dumnezeu. Iar daca vrei sa intri in viata, pazeste poruncile.

El I-a zis: Care? Iar Iisus a zis: „Sa nu ucizi, sa nu faci desfranare, sa nu furi, sa nu marturisesti stramb; Cinsteste pe tatal tau si pe mama ta si sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti”. Zis-a Lui tanarul: Toate acestea le-am pazit din copilaria mea. Ce-mi mai lipseste?

Iisus i-a zis: Daca voiesti sa fii desavarsit, du-te, vinde averea ta, da-o saracilor si vei avea comoara in cer; dupa aceea, vino si urmeaza-Mi. Insa, auzind cuvantul acesta, tanarul a plecat intristat, caci avea multe avutii. Iar Iisus a zis ucenicilor Sai: Adevarat zic voua ca un bogat cu greu va intra in Imparatia cerurilor. Si iarasi zic voua ca mai lesne este sa treaca o camila prin urechile acului, decat sa intre un bogat in Imparatia lui Dumnezeu. Auzind, ucenicii s-au uimit foarte mult, zicand: Dar cine poate sa se mantuiasca? Dar Iisus, privind la ei, le-a zis: La oameni aceasta e cu neputinta, la Dumnezeu insa toate sunt cu putinta”. (Matei 19, 16-26)

Evanghelia Duminicii a XII-a dupa Rusalii prezinta intalnirea dintre un tanar bogat si Mantuitorul Iisus Hristos, evidentiind o multime de invataturi duhovnicesti pentru viata noastra crestina. Tanarul bogat din Evanghelia dupa Sfantul Evanghelist Matei reprezinta pe omul care, desi are o situatie materiala buna, desi este corect din punct de vedere moral si religios, cauta totusi ceva mai mult decat poate sa-i ofere avutia materiala.

Constatam din Evanghelia de astazi ca Mantuitorul Iisus Hristos mai intai i-a spus acestui tanar ca nu doreste sa fie numit bun pentru ca numai Dumnezeu este bun. Prin aceasta Mantuitorul ne arata mai intai smerenia Sa, si anume ca nu asteapta sa fie laudat sau sa fie magulit, ci toata lauda care I se aduce Lui, El o intoarce spre Dumnezeu. Pe de alta parte, in comportamentul tanarului care-l numeste pe Iisus „Bunule Invatator” (Matei 19, 16) se poate citi nu numai un respect deosebit sau un comportament cuviincios, ci si convingerea sa ca Iisus invata nu doar prin intelepciune, ci si prin bunatate. Desigur, el a auzit despre Iisus ca a ajutat pe multi oameni sa-si schimbe viata, sa se ridice din boala si din pacate. De aceea, probabil nu I-a zis lui Iisus „Inteleptule Invatator”, ci „Bunule Invatator”. Cand aude Mantuitorul Iisus Hristos ce preocupare are acest tanar, si anume „Ce bine sa fac ca sa am viata vesnica?” (Matei 19, 16) sau in Evanghelia dupa Marcu „Ce sa fac ca sa mostenesc viata vesnica” (Marcu 10, 17), Hristos Domnul ii raspunde: „De vrei sa intri in viata, pazeste poruncile” (cf. Matei 19, 17).

Atunci tanarul a intrebat: „Care?” Iar Mantuitorul Iisus Hristos raspunde citand poruncile principale din Vechiul Testament, si anume: „Sa nu ucizi, sa nu faci desfranare, sa nu furi, sa nu marturisesti stramb; Cinsteste pe tatal tau si pe mama ta si sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti” (Matei 19, 18-19). Aceasta din urma porunca a adaugat-o Mantuitorul Iisus Hristos la poruncile cunoscute. Atunci tanarul I-a raspuns: „Toate acestea le-am pazit din copilaria mea” (Matei 19, 20), se spune in Evanghelia dupa Matei, iar in cea dupa Marcu: „Acestea toate le-am pazit din tineretile mele” (Marcu 10, 20). Auzind ca el a pazit inca din copilarie toate aceste porunci, Mantuitorul ii spune: „Daca voiesti sa fii desavarsit, du-te, vinde averea ta, da-o saracilor si vei avea comoara in cer; dupa aceea, vino si urmeaza-Mi” (Matei 19, 21). La auzul acestui sfat pe care l-a dat Mantuitorul unui tanar bogat care implinise in viata lui poruncile din Vechiul Testament, tanarul „a plecat intristat, caci avea multe avutii” (cf. Matei 18, 22), spune Evanghelia. El n-a mai intrebat nimic, n-a mai raspuns nimic, nu s-a explicat, ci a plecat. A plecat intristat. Iar Mantuitorul Iisus Hristos ii respecta tacerea si intristarea lui. Nu-l consoleaza si nu schimba sfatul dat lui, pentru ca Iisus i-a dat sfatul cel bun, chiar daca tanarul bogat nu-l putea implini imediat, ci dupa o lupta interioara cu el insusi.

Dupa plecarea acestui tanar bogat, evlavios si moral, dar totusi neputincios in a implini sfatul pe care l-a primit, Iisus S-a intors catre ucenici si le-a zis: „Adevarat zic voua, ca un bogat cu greu va intra in Imparatia cerurilor. Si iarasi zic voua, ca mai lesne este sa treaca o camila prin urechile acului, decat sa intre un bogat in Imparatia lui Dumnezeu” (Matei 19, 23-24). Prin camila poate fi inteles animalul respectiv sau, prin asemanarea termenilor in limba greaca, poate fi inteleasa o funie: „Mai usor trece funia prin urechile acului decat sa intre bogatul in Imparatia cerurilor” . Unii talcuitori mai spun ca exista in Ierusalim o poarta ingusta numita „Urechile Acului”, iar cand o camila trecea prin aceasta poarta, ea trebuia sa ingenuncheze, adica sa se aplece mult, intrucat poarta era stramta si joasa.

Dar, indiferent de interpretarea data cuvantului camila, Iisus vorbeste de o dificultate a bogatilor, nu de o imposibilitate totala de a intra in Imparatia cerurilor. Mirati sau uimiti de aceste cuvinte ale lui Iisus, ucenicii Sai L-au intrebat, zicand: „Cine poate sa se mantuiasca?” (Matei 19, 25). Iar El i-a privit in fata. Amanuntul acesta pe care il evidentiaza Evanghelia, si anume ca Iisus nu doar le-a vorbit, ci i-a privit in fata, este foarte important. Prin privirea Sa direct in fata ucenicilor, El a voit sa fixeze si mai mult in sufletele lor adevarul invataturii pe care il rosteste prin urmatoarele cuvinte: „La oameni aceasta e cu neputinta, la Dumnezeu insa toate sunt cu putinta” (Matei 19, 26). Cand i-a privit pe ucenici in fata, Mantuitorul Iisus Hristos a privit si in viitorul acestui tanar care a primit invitatia de a deveni si el ucenic al lui Hristos, pentru ca i-a zis: „Vinde averea ta… si vino si urmeaza-Mi” (Matei 19, 21), adica vino si te fa ucenic al Meu.

Evanghelia se termina cu o constatare a dificultatii intrarii celor bogati in Imparatia cerurilor, dar si cu speranta data de Mantuitorul Iisus Hristos, si anume ca adesea ceea ce este cu neputinta pentru oameni devine posibilitate cand ei primesc ajutorul lui Dumnezeu. Ceea ce nu poate face omul prin propriile sale forte, sau prin propriile sale puteri sufletesti, el poate totusi realiza cu ajutorul lui Dumnezeu, cu harul lui Dumnezeu. De aceea, Sfintii Parinti ai Bisericii au vazut in cuvintele Mantuitorului cuvinte de speranta, dar si de cunoastere a viitorului tanarului bogat care a plecat intristat. In acest sens, potrivit Traditiei, dupa o lupta mare cu el insusi, timp de un an, acest tanar bogat s-a hotarat, in sfarsit, sa implineasca sfatul lui Iisus. A vandut averea sa, a impartit banii saracilor si L-a urmat pe Iisus.

In primul rand invatam de la acest tanar bogat, evlavios si moral ca totusi omul, chiar daca are o situatie materiala asigurata in lumea aceasta, bunurile materiale limitate si trecatoare nu pot niciodata sa-i dea sentimentul implinirii, al desavarsirii si nici arvuna vietii vesnice , pentru ca sufletul omului, creat dupa chipul lui Dumnezeu Cel vesnic si nesfarsit, este in cautare permanenta a lui Dumnezeu Cel vesnic si nesfarsit, Cel netrecator si nelimitat. E atat de mare sufletul omului, incat nimic din lumea aceasta materiala nu-l poate multumi pe deplin, nimic din ceea ce este trecator pe pamant nu poate raspunde dorintei lui de viata vesnica. Nimic din ceea ce este limitat nu poate corespunde dorintei lui de iubire nelimitata. Numai Dumnezeu Cel vesnic si nesfarsit in iubirea Sa poate umple sufletul omului cu viata si iubire vesnica. Aceasta este adancimea cautarii existentiale din intrebarea tanarului evlavios si bogat: „Ce bine sa fac ca sa mostenesc viata vesnica?” Intrebarea lui era cea mai frumoasa intrebare, nu numai pentru un tanar, ci pentru orice om.

Sfantul Ioan Gura de Aur confirma aceasta frumusete unica a intrebarii tanarului: „Ce bine sa fac ca sa mostenesc viata vesnica?” cand zice: „Ce folos avem de viata aceasta trecatoare, daca in timpul ei nu cautam viata vesnica netrecatoare?” O multime de tineri astazi sunt preocupati cum sa-si faca o cariera, cum sa-si construiasca sau sa-si cumpere o casa, cum sa-si intemeieze o familie trainica, cum sa-si asigure o situatie materiala buna pentru un trai decent. Putini insa sunt tinerii care isi pun intrebarea: „Ce sa fac ca sa mostenesc viata vesnica?” Acestia putini sunt tinerii credinciosi care stiu ca mai intai trebuie sa caute Imparatia lui Dumnezeu, iar celelalte se vor adauga ca binecuvantare de la Dumnezeu in viata lor. De aceea, in Evanghelia dupa Sfantul Evanghelist Marcu, in capitolul X, dupa ce tanarul bogat I-a spus lui Iisus: „Toate aceste porunci le-am pazit din tineretile mele” (Marcu 10, 20), „Iisus l-a privit cu dragoste” (cf. Marcu 10, 21). A privit cu drag cautarea lui sincera, adica dorinta lui de-a dobandi viata vesnica.

Din Evanghelia de astazi mai invatam un alt adevar fundamental: ca nu este suficient sa fii evlavios si credincios, nu e suficient sa fii corect in comportamentul tau moral fata de oameni, nu e suficient sa nu ucizi, sa nu desfranezi, sa nu furi, sa nu minti sau sa nu inseli, sa nu marturisesti stramb. Nu este suficient sa te abtii de la rau, ci trebuie sa faci si mult bine ca sa fii desavarsit. Iar cel mai mare bine pe care-l putea savarsi acest tanar bogat fata de aproapele sau era ajutorarea saracilor, milostenia fata de ei. Tanarul bogat era un om moral si evlavios, dar zgarcit . Bogatul evlavios si corect din punct de vedere moral era totusi in adancul inimii un om zgarcit, prea mult inrobit de avutie si prea putin darnic. Iar Mantuitorul Iisus Hristos vrea sa ii spuna tanarului bogat ca va fi desavarsit numai cand va fi si milostiv sau darnic. Din Evanghelie se constata dificultatea omului de a se dezlipi de avutiile sale limitate si trecatoare, pentru a dobandi daruri ceresti netrecatoare, de a renunta la ceva material si trecator, pentru a se uni cu Cineva netrecator, cu Dumnezeu Insusi.

Deci, Hristos Domnul ne arata ca nu ne putem mantui numai prin evlavie daca nu suntem si milostivi, mai ales daca avem multe bunuri materiale. Cand nu posedam bunuri materiale sau bani, milostenia noastra se poate arata prin cuvantul bun, prin fapta buna, prin sfatuirea buna si mai ales prin rugaciunea pentru altul. Insa, cand avem bogatii materiale, milostenia se arata mai ales ajutandu-i pe cei saraci. De aceea, Biserica nu a dezvoltat in istorie numai Liturghia, ci si Filantropia, adica ajutorarea celor nevoiasi atat duhovniceste, cat si material. Tanarul bogat primeste de la Iisus sfatul de a renunta la ceea ce are in jurul lui pentru a dobandi comoara in inima lui si in ceruri. De fapt, toate lucrurile materiale se aduna in jurul nostru, dar fapta buna se imprima in sufletul nostru ca o lumina pe care o purtam cu noi in vesnicie. De aceea, Iisus ii cere tanarului bogat sa renunte la ceva si sa urmeze pe Cineva. „Urmeaza-Mi Mie” inseamna intra in legatura de iubire vesnica cu Dumnezeu Care arata oamenilor iubirea si bunatatea Sa in Hristos Cel Bun si Milostiv. Vedem aici prefigurarea tainei Bisericii. „Urmeaza-Mi Mie” inseamna fa-te ucenic al Meu, intra in comuniune cu Mine si in comunitatea celor care Ma urmeaza. Mantuitorul il indeamna pe tanar, de fapt, sa devina crestin, impreuna cu ucenicii Sai Apostoli. Ca sa fii desavarsit, trebuie sa fii urmator lui Hristos, sa fii in legatura vie cu Persoana Lui si sa fii milostiv ca El, pentru ca El este bogatia cea vesnica, nelimitata si netrecatoare. „Aceasta este viata vesnica: sa Te cunoasca pe Tine, singurul Dumnezeu adevarat, si pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis” (Ioan 17, 3).

Din Evanghelia de astazi vedem si faptul ca nu este usoara dobandirea desavarsirii, ca schimbarea in bine inseamna o lupta cu noi insine, adesea cu multa intristare. Uneori ne intristam cand Hristos prin Evanghelie ne cheama sa ne schimbam viata in bine, sa daramam idolii lacomiei si mandriei ascunsi in inima noastra si sa lasam in locul lor sa vina lumina si iubirea lui Hristos Cel milostiv. Dar toate sunt cu putinta celui care cauta sincer viata vesnica si cere ajutorul sau harul lui Hristos.

Sa ne rugam lui Dumnezeu sa ne ajute ca prin harul Sau sa devenim tot mai milostivi, spre slava Preasfintei Treimi si spre a noastra mantuire. Amin!

† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane 

mai mult
CreștinătatePromovate

Prima personalitate de talie mondială care și-a anunțat prezența la inaugurarea Catedralei Mântuirii Neamului, în 2018

catedrala-mantuirii

Catedrala Mântuirii Neamului este un subiect care a fost pe buzele multor români în ultimii ani. Blamată din motive politice și ideologice, noua Catedrală Patriarhală din București este unul dintre puținele, dacă nu chiar singurul obiectiv, care va marca concret și grandios, împlinirea centenarului Marii Uniri.

Că așa stau lucrurile o dovedește faptul că una dintre marile personalități ale lumii religioase, Patriarhul Constantinopolului, SS Bartolomeu, a anunțat că va sosi la București pentru inaugurarea Catedralei Naționale. Patriarhul Constantinopolului este „primul dintre egalii” Bisericii Ortodoxe, fiind, prin tradiție, liderul simbolic a celor peste 300 de milioane de ortodocși.

Acesta a anunțat săptămâna trecută că a fost invitat de PF Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la sfințirea noii Catedrale.

„Transmit salutarea și îmbrățișarea mea frățească tuturor Fraților Arhierei ai Bisericii Ortodoxe Române și vă doresc să terminați împreună, cât mai repede cu putință, Catedrala Patriarhală (Națională – n.r.) de mare cuviință care se construiește acum în București.

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, încă de anul trecut, după Sfântul și Marele Sinod din Creta, m-a chemat să iau parte la târnosirea acestei Catedrale, în luna decembrie din anul 2018. De fiecare dată, când revin în România, este pentru mine un prilej special de bucurie, veselie și cinstire, cu atât mai mult atunci când voi veni, dacă mă voi învrednici să vin, la un eveniment atât de mare și istoric, cum va fi inaugurarea noii Catedrale Patriarhale în inima Bucureștilor”, a spus SS Bartolomeu pentru Trinitas TV.
Patriarhul Ecumenic a adăugat că de la Istanbul se urmăresc cu atenție activitatea Bisericii Ortodoxe Române.
„Urmărim din Fanar, de la Patriarhia Ecumenică, marea și diversificata activitate pe care o desfășoară Sfânta Biserică Ortodoxă Română, ierarhii ei, mănăstirile ei, preoții și toată turma ei cea cuvântătoare, și toate se fac spre slava lui Dumnezeu. Suntem mândri de Biserica altădată Fiică, iar acum Soră, a României, către care trimit, din Budapesta, o salutare specială, în această zi istorică în care am preluat de la autoritățile ungare, o clădire importantă și istorică, în centrul Budapestei, ca să fie sediul Exarhatului nostru”, a declarat Patriarhul Ecumenic.
Activenews.ro
mai mult
Creștinătate

Sfântul iertării – Dionisie din Zakynthos

sf-dionisie1

Un om a venit la chilia lui şi l-a implorat să îl ascundă de urmăritorii lui. Sfântul l-a întrebat de ce este urmărit şi a aflat că acesta omorâse un călugăr. Acel călugăr era chiar fratele după trup al sfântului. Sfântul a fost foarte îndurerat, dar l-a ascuns pe bărbat şi nu l-a predat nici celor care îl căutau, nici justiţiei. Mai târziu, ucigaşul s-a pocăit şi a devenit monah la rândul lui.

Părintele nostru, Sfântul Dionisie s-a născut în anul 1547, în Insula Zakynthos, de pe Marea Ionică. Provenea dintr-o familie nobilă şi a fost educat de călugări, reuşind să înveţe limbile greacă, italiană şi latină. A excelat în teologie şi a primit hirotonia ca preot, cu numele Daniel, în anul 1570. Mai târziu, a devenit ieromonah în Mitropolia din Zakynthos şi Strofades. În 1577 a fost ales episcop în Insula Eghina. După un an de vieţuire pe insulă, s-a întors în Zakynthos, unde a fost numit episcop şi preşedinte. În 1622 s-a retras şi în 17 decembrie a adormit întru Domnul şi a fost înmormântat. Trupul lui a fost descoperit intact şi emanând bun miros de flori şi de tămâie. De aceea, el este cinstit şi a fost proclamat sfânt de către Patriarhia de Constantinopol. Este sărbătorit în 17 decembrie, iar în 24 august Biserica serbează mutarea sfintelor sale moaşte.

Sfânt al iertării

Sfântul Dionisie este pildă pentru noi pentru iertarea semenilor noştri, dar şi pentru dragostea faţă de ei. În viaţa sfântului se relatează că un om a venit la chilia lui şi l-a implorat să îl ascundă de urmăritorii lui. Sfântul l-a întrebat de ce este urmărit şi a aflat că acesta omorâse un călugăr. Acel călugăr era chiar fratele după trup al sfântului. Sfântul a fost foarte îndurerat, dar l-a ascuns pe bărbat şi nu l-a predat nici celor care îl căutau, nici justiţiei. Mai târziu, ucigaşul s-a pocăit şi a devenit monah la rândul lui. De aceea, sfântul este model de iertare pentru noi faţă de cele mai grave greşeli pe care le-ar face cineva împotriva noastră.

Sfânt făcător de minuni

Sfântul revarsă blagoslovenii tuturor credincioşilor care îl cheamă în ajutor. De asemenea, înfăptuieşte minuni nenumărate. Cea mai recentă minune s-a petrecut în timpul evenimentului din 11 septembrie 2001, când Biserica Ortodoxă Greacă „Sfântul Gheorghe”, situată chiar lângă World Trade Center, în New York, a fost distrusă. Doar două lucruri au fost descoperite intacte: o cruce şi o icoană din hârtie a Sfântului Dionisie.

Sfânt care umblă

Moaştele sfântului se află în Biserica ce îi poartă numele din oraşul Zachintos şi, uneori, este imposibil ca racla să fie deschisă. Se pare că acest lucru se întâmplă atunci când sfântul iese afară şi înfăptuieşte minuni. După ce racla se poate deschide, pe picioarele lui se găsesc alge marine, iar hainele lui sunt uzate. De fapt, papucii lui trebuie să fie înlocuiţi încontinuu, deoarece sunt purtaţi foarte des. Deseori, el este văzut umblând pe străzi.

Doxologia

mai mult
Creștinătate

Postul Adormirii Maicii Domnului

adormirea-maicii-domnului

Postul Adormirii Maicii Domnului, ce a început la 1 august, se încheie la 15 august, în ziua Marelui Praznic. Este o rânduială creştină întru reamintirea virtuţilor Sfintei Fecioare Maria, care şi-a petrecut întreaga viaţă, încă din pruncie, în post şi rugăciune continuă, pentru mântuirea neamului omenesc.

Strămoşii noştri au fost alungaţi din paradis pentru că n-au păzit legea postului. De aceea, prin post, omul poate reintra în paradisul pierdut prin neascultare. “Postul este un mijloc prin care se asigură echilibrul fiinţei umane. El ne introduceAdormirea-Maicii-Domnului într-o atmosferă de cumpătare, de înfrânare, de jertfă, care, toate, duc la îndreptare.
Fiinţa umană este adesea asaltată de furtuna patimilor, la care ne duce de atâtea ori, fie pofta trupului, fie a minţii. Filosoful şi înţeleptul antic Platon spunea că în firea omului se întâlneşte mândria leului, pornirea răpitoare a leopardului, viclenia şarpelui, precum şi pornirile rele ale altor vieţuitoare. Dar tot el adaugă: «Omul are suflet raţional cu care poate stăpâni toate aceste patimi».
Cine se plânge că nu se poate înfrâna de la nimic, înseamnă că nu poate face nici un bine pentru că a posti înseamnă a începe să faci binele. Postul nu trebuie considerat ca o povară sau osândă, ci ca o modalitate de eliberare de patimi, din robia acestora”,  explică părintele profesor Vasile Borca în cartea “Învăţături şi rugăciuni folositoare”, menţionând totodată că “postul e jertfă, mica noastră jertfă pe care o aducem lui Dumnezeu, ca răspuns la jertfa Sa mare pentru mântuirea noastră.
Este un act de înfrângere a egoismului, de biruinţă, înfrânare şi stăpânire asupra pornirilor rele care izvorăsc de atâtea ori din firea noastră rănită de păcate.”
Despre post, Sfântul Ioan Scărarul ne învaţă: ” După cum şarpele nu poate să lepede de la sine pielea cea veche, decât dacă trece printr-o strâmtoare, tot aşa şi haina ponosită a omului vechi nu o putem lăpăda numai dacă vom trece prin calea cea strâmtă şi îngustă a postului şi a smereniei”.
Mâncarea de post ne aduce aminte de Cuvântul Domnului adresat primilor oameni, înainte ca aceştia să cadă în păcat, Cuvânt pe care îl regăsim în Sfânta Scriptură: “Şi a zis Dumnezeu: «Iată, vă dau vouă toată iarba dătătoare de sămânţă pe faţa ‘ntregului pământ, şi tot pomul purtător de rod cu sămânţă de pom într’însul; acestea vă vor fi vouă spre hrană»” (Facerea, 1, 29).

Aşadar, postul a fost aşezat de Dumnezeu ca o lege veşnică, poruncindu-i lui Adam să nu mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului, din grădina raiului. “Şi Domnul Dumnezeu l-a luat pe omul pe care-l zidise şi l-a pus în rai ca să-l lucreze şi să-l păzească. Şi Domnul Dumnezeu i-a dat lui Adam poruncă şi i-a zis: «Din toţi pomii raiului poţi să mănânci, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, cu moarte vei muri!»”, (Facerea, 2, 15-17).
Rânduiala postului a fost urmată de Însuşi Domnul Iisus Hristos. Sfinţii Apostoli au respectat această sfântă pravilă. Preoţii, urmaşii Apostolilor, le urmează poveţele, îndrumând oamenii pe calea mântuirii, prin rugăciune, prin ajunare şi abţinere de la mâncarea de frupt, mai ales în cele patru mari posturi de peste an. “Cercetând istoria Bisericii, constatăm că toţi cei care au dobândit desăvârşirea şi mântuirea au avut în mare cinste şi au iubit postul. Toţi sfinţii, prin post şi nevoinţă au dobândit sfinţenia.
Unde postul nu este respectat, dispare din viaţă sfinţenia, năzuinţa omului spre desăvârşire, spre înnobilare; degradarea umanului ia ritmuri galopante”, mai spune părintele profesor Vasile Borca în cartea “Învăţături şi rugăciuni folositoare”. Sfântul Vasile cel Mare ne indică virtuţile postului care “este cel mai bun străjer al sufletului, cel mai sigur tovarăş al corpului, arma vitejilor, întărirea atleţilor.

El alungă spiritele, îndeamnă la pietate, face să iubim înfrânarea, inspiră modestia, dă curaj în război şi învaţă a iubi pacea. Postul dă aripi rugăciunii… Postul este sprijinul caselor, părintele sănătăţii, povăţuitorul tinerimii, podoaba bătrânilor… amicul sigur al soţilor”.
Postul Adormirii Maicii Domnului este mai puţin aspru decât Postul Paştilor, însă mult mai sever decât cel al Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel şi al Naşterii Domnului, când, în fiecare sâmbătă şi duminică, Biserica a rânduit dezlegare la  peşte. Aşadar, în Postul Sfintei Marii este permis consumul de peşte la 6 (19) august, la sărbătoarea Schimbării la Faţă a Domnului.

St. I.

mai mult
Creștinătate

Arătarea Icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului, numită Tolgsca (8 august)

maicadomnuluipotolesteintristarilenoastre

În anul de la facerea lumii 6822, iar de la Hristos, 1314, în zilele Sfîntului Petru, mitropolitul Kievului şi a toată Rusia, domnea în Iaroslav binecredinciosul domn David Teodorovici. Prohor, episcopul Rostovului şi al Iaroslavului, care de alţii era numit Trifon, cercetîndu-şi păstoria sa, s-a dus şi în mînăstirea Cuviosului Chiril Biloezeski şi de acolo a plecat cu luntrea pe apă în josul rîului Şecsna, care curge în Volga; deci, plutind pe rîul Volga, făcea călătorie spre cetatea Iaroslav. Cînd era aproape la şase stadii de Iaroslav, s-a plecat ziua spre noapte, şi atunci s-a oprit la malul cel de sub deal, în partea aceea în care este cetatea şi, suindu-se în deal, şi-a întins cortul.

Starea lui era în dreptul acelui loc unde, în cealaltă parte de Volga, este un pîrîu ce se numeşte Tolga, şi care se varsă în Volga. În partea aceea a Volgăi era o pădure mare. Episcopul, rămînînd noaptea acolo, s-a deşteptat la miezul nopţii şi a văzut lumină în cortul său. Deci, sculîndu-se în grabă şi ieşind din cort, a văzut pe toţi ce erau cu dînsul dormind – preoţi, clerici, slugi şi păzitori -, iar lumina cea mare strălucea partea aceea. Întorcîn-du-se el spre rîu a văzut în partea cealaltă a rîului un stîlp de foc prealuminos, strălucind negrăit, şi vedea pod peste Volga pînă la stîlpul acela; deci, episcopul se mira cu spaimă de vedenia aceea. Apoi, rugîndu-se lui Dumnezeu, şi-a luat toiagul lui cel arhieresc, a ieşit din cort şi a mers la rîu, nedeşteptînd pe nimeni. Deci, suindu-se pe podul cel văzut, mergea pe apă ca pe lemne; căci niciodată nu a fost pod acolo, ci prin dumnezeiasca poruncă i se închegase lui apa şi se făcuse ca un pod sub picioarele lui. Trecînd în partea cealaltă şi apropiindu-se de stîlp, a văzut chipul Preasfintei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu, ţinînd în braţe pe Domnul nostru Iisus Hristos, nu stînd pe lemn, ci în văzduh, la înălţime de la pămînt mai mult de cinci coţi. Deci, episcopul a început a se ruga cu căldură, închinîndu-se la chipul acela şi curgîndu-i lacrimi din ochi, şi, rugîndu-se din destul, s-a întors înapoi, uitîndu-şi toiagul în locul în care se rugase. După aceea, trecînd podul cel văzut peste rîu, a intrat în cortul său, toţi dormind şi neştiind nimeni de umblarea sa peste rîul Volga, şi s-a odihnit pînă dimineaţă.

Făcîndu-se ziuă şi toţi sculîndu-se din somn, au cîntat Utrenia după obicei. Dar cînd era vremea ca episcopul să meargă în luntre, slugile au început a căuta toiagul arhieresc, dar nu l-au găsit, şi au spus arhiereului, că aseară puseseră în cort toiagul şi nu se ştie ce s-a făcut. Atunci arhiereul, aducîndu-şi aminte că uitase toiagul în partea cealaltă de rîu şi înţelegînd că Dumnezeu voieşte ca minunea aceea să vină la arătare, a arătat cu degetul peste Volga, căci nu putea de lacrimi să grăiască ceva cu limba; apoi, abia grăind, le-a spus pe rînd ce a văzut şi cum a trecut peste Volga; deci, le-a poruncit să treacă rîul Volga şi să ia toiagul din locul ce le-a arătat lor cu degetul.

Slugile, trecînd rîul Volga, căutau toiagul arhieresc şi astfel au găsit în pădure icoana aceea a Preasfintei Fecioare Născătoare de Dumnezeu, nu în văzduh, ci pe pămînt stînd între copaci, şi aproape de ea era toiagul arhieresc. Deci, închinîndu-se icoanei, au luat toiagul şi s-au întors la arhiereu şi i-au spus de icoana Prea-sfintei Născătoare de Dumnezeu. Atunci arhiereul, lăsînd calea ce ducea spre cetate, a trecut rîul Volga cu toţi oamenii ce erau cu dînsul şi, văzînd chipul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a cunoscut că este acela pe care l-a văzut noaptea în văzduh, strălucind ca stîlpul cel de foc şi, căzînd, a început a se închina cu osîrdie, a face rugăciuni cu lacrimi, şi a o săruta cu dragoste; deci, bucurîndu-se el şi veselindu-se cu duhul, se bucurau şi cei ce erau cu dînsul şi vărsau lacrimi de bucurie, şi astfel făceau multe închinăciuni şi rugăciuni.

Această minunată arătare a chipului Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, s-a făcut în opt zile ale lunii august, în care se cinsteşte pomenirea Sfîntului Emilian, episcopul Cizicului. Apoi, episcopul a început în acelaşi ceas a tăia pădurea cu mîinile sale, şi a pregătit lemne de biserică. Acelaşi lucru făceau toţi cu osîrdie şi au croit în aceeaşi zi o biserică mică pe care au şi întemeiat-o pînă la amiază. Despre acest lucru toţi s-au înştiinţat din cetatea Iaroslavului, şi mulţime multă de oameni a alergat la episcop în acel loc: clerici, mireni, bătrîni, tineri, bogaţi, săraci, sănătoşi şi neputincioşi, care, văzînd icoana Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, negrăit s-au bucurat şi se închinau la ea cu osîrdie, ajutînd la lucrul ce se făcea, tăind lemne şi ajutînd meşterilor.

Săvîrşindu-se acea mică biserică, episcopul a sfinţit-o în aceeaşi zi spre seară, ducînd în ea acel chip făcător de minuni. Deci, slujind în ea, a numit-o în numele Preasfintei Fecioare Născă-toare de Dumnezeu, a cinstitei ei intrări în biserică; iar prăznuirea arătării icoanei a săvîrşit-o şi a arătat-o în opt zile ale lunii august. Cîţi din popor erau bolnavi atunci, au luat tămăduire cu darul Preasfintei Fecioare Maica Domnului. Arhiereul a poruncit ca lîngă această biserică să fie o mînăstire şi un egumen, pe care l-a şi pus în aceeaşi zi. De atunci s-a aşezat acolo un locaş, întîi mic, apoi, după o vreme, s-a făcut mai mare. Acel locaş este şi acum, păzindu-se de Dumnezeu. El se numeşte Tolgsca, de la rîul Tolga, care se varsă în Volga. De ziua arătării acelei icoane făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, au început multe minuni a se săvîrşi, prin care cele mai alese de pomenit sînt acestea:

În anul 6900 (1392 de la Hristos), în ziua de 16 septembrie, pe vremea egumenului Ghermano, cîntînd fraţii în biserică Utrenia, la a noua pesnă, cînd preotul a zis: „Pe Născătoarea de Dumnezeu şi Maica Luminii întru cîntări, cinstindu-o, să o mărim”, îndată din icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu a curs mir, din mînă dreaptă; biserica s-a umplut de mare şi bună mireasmă, şi toţi priveau acea minune cu mirare şi cu spaimă. Pentru aceia ei au preamărit pe Dumnezeu şi pe Preacurata Lui Maică. După Utrenie au cîntat paraclisul şi după ce l-au sfîrşit, au cîntat: „Stăpînă, primeşte rugăciunea robilor…”. Atunci, de la Pruncul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, din piciorul Lui cel stîng a curs mir; astfel că din acea icoană se vedeau curgînd două izvoare de mir, unul din mîna dreaptă a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, şi altul din piciorul stîng al Domnului nostru Iisus Hristos. Egumenul şi fraţii, văzînd acestea, se veseleau cu duhul de acea preaslăvită minune, şi cu lacrimi cădeau la preacurata icoană, primind binecuvîntare din sfîntul mir pe tîmplele lor. Acel mir era dătător de tămăduiri, căci cîţi se ungeau cu el, fiind cuprinşi de orice neputinţă, îndată cîştigau sănătate.

Trecînd cîtăva vreme, un bărbat cinstit cu numele Nichita, din Moscova, dinspre părţile Iezerului Alb, a fost trimis de stăpînitor în cetatea Iaroslav. Venind el cu femeia şi cu oamenii săi, a şezut în luntre, ca să călătorească pe apa rîului în sus. Acel Nichita avea un fiu născut, copil mic, care nu avea decît patru ani de la naştere şi care era bolnav. Pe drum a murit şi l-a adus mort la mînăstirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu cea din Tolga, vrînd să-l îngroape acolo. Deci, tatăl şi mama copilului plîngeau în faţa icoanei cea făcătoare de minuni a Maicii Domnului şi se tînguiau nemîngîiaţi, căci nu mai aveau alt fiu. Ei se îngrijeau de trupul mortului şi găteau groapa şi pe cele de îngropare; astfel că vremea s-a lungit de la întîiul ceas la al nouălea; şi, cîntîndu-se rugăciunea şi obişnuita rînduială deasupra gropii, a înviat pruncul cel mort şi a vorbit. Atunci toţi s-au înspăimîntat şi s-au bucurat, dar mai ales părinţii s-au umplut de mare bucurie, deoarece şi-au luat copilul viu şi sănătos; deci, au dat mulţumire lui Dumnezeu şi Preacuratei Maicii Lui.

După cîţiva ani, cu voinţa lui Dumnezeu, s-a întîmplat un foc mare în mînăstire, şi văpaia a cuprins repede întreaga biserică, încît fraţii nu au putut să deschidă uşile bisericii, şi să scoată cîte ceva de acolo. Biserica a ars cu toate lucrurile ce erau în ea şi toţi credeau că a ars şi icoana cea făcătoare de minuni, pentru care erau trişti. Însă după acel foc au găsit sfînta icoană din biserică, în dumbravă, stînd pe un copac, fiind scoasă din foc de mîini îngereşti, nu de mîini omeneşti, şi acolo strălucea cu lumină.

Apoi iarăşi au luat-o cu bucurie şi îndată au zidit o biserică mai frumoasă decît cea dintîi, înfrumuseţînd-o cu toate podoabele. Acum se vedea biserica şi mînăstirea zidită din piatră aleasă. Iar darul Preacuratei Fecioare Născătoare de Dumnezeu nu încetează şi acum a face minuni, curgînd mir ca din izvor din sfînta icoană, dînd tămăduiri la toate neputinţele şi izgonind duhurile viclene din oameni.

Despre acele minuni se scrie pe larg în locaşul acela, iar noi, din cele multe, pentru că nu ne ajunge vremea, am povestit puţine, ca să preamărim pe Dumnezeu, pe Preasfînta Fecioară Maria care L-a născut pe Hristos, şi să cinstim preacinstita ei icoană cu dreaptă închinăciune, pe care toate neamurile creştine sînt datoare să o cinstească, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Viața Sfinților

mai mult
Creștinătate

Viata Sfintei Teodora de la Sihla

teodora_sihla

In luna august, ziua a saptea, facem pomenirea Prea Cuvioasei Maicii noastre Teodora de la Sihla, care a sihastrit multi ani, la sfarsitul secolului al XVIl-lea, intr-o pestera din preajma Schitului Sihla-Neamt.

Aceasta floare duhovniceasca de mare pret si mireasa a lui Hristos, pe care a odraslit-o pamantul binecuvantat al Moldovei, s-a nascut pe la jumatatea secolului al XVII-lea, in satul Vanatori-Neamt, din parinti binecredinciosi si iubitori de Dumnezeu. Tatal ei, Stefan Joldea Armasul, avea dregatorie ostaseasca, asa cum si numele il arata, fiind paznic al Cetatii Neamtului si „armas”, adica facator de arme pentru cei ce aparau vestita Cetate a Moldovei. Iar mama sa, al carei nume nu ne este cunoscut, se ingrijea de casa si de buna crestere, in frica de Dumnezeu, a celor doua fiice, Teodora si Maghita (Maghiolita).

Fiica mai tanara s-a mutat curand la Dumnezeu iar fericita Teodora, ajungand la varsta randuita a fost casatorita de catre parinti, impotriva vointei ei, cu un tanar evlavios din Ismail. Dar, neavand ei copii, iar sufletul Teodorei fiind ranit de dragostea pentru mirele ei lisus Hristos inca din copilarie, ardea de dorinta unei vieti cu totul curate, inchinate numai lui Dumnezeu. La aceasta o indemna si duhovnicul ei, precum si firea ei singuratica, ravna pentru rugaciunea de taina si amintirea marilor sihastri ce se nevoiau in acea vreme prin padurile si muntii din tinutul Neamt – vechii ei sfatuitori.

Astfel, fericita Teodora a imbratisat cinul monahal la Schitul Varzaresti-Vrancea, iar dupa doi ani sotul ei s-a calugarit in Schitul Poiana Marului, sub, numele de Eleodor. Asa a binevoit Dumnezeu sa-i povatuiasca pe amandoi pe calea sfinteniei si a mantuirii.

Fiecare dintre vietuitoarele schitului de maici se nevoia cu mare ravna pentru Hristos, insa Cuvioasa Teodora, fiind intarita de harul Duhului Sfant, intrecea pe toate celelalte surori cu rugaciunea, cu smerenia si cu nevointa duhovniceasca.

Dupa cativa ani, navalind turcii in partile Buzaului, au dat foc Schitului Varzaresti. Atunci toate surorile din obste s-au risipit in padurile seculare din partea locului, asteptand sa treaca primejdia si mania lui Dumnezeu. La fel a facut si Cuvioasa Teodora, care s-a retras in munti impreuna cu stareta ei, schimonahia Paisia, a carei ucenica era. Acolo se nevoiau singure, acoperite de mania lui Dumnezeu, in post si rugaciune, rabdand multe ispite de la diavoli, foame, frig si tot felul de incercari.

Dupa ce a trecut la Domnul stareta ei, fericita Teodora, in urma unei descoperiri dumnezeiesti, a parasit muntii Buzaului si s-a retras in patria ei mult iubita din partile Neamtului, pentru a se nevoi in padurile neumblate din jurul schiturilor Sihastria si Sihla. Dupa ce mai intai s-a inchinat la icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului de la Manastirea Neamt, egumenul Lavrei a trimis-o la Sihastria sa urmeze sfatul egumenului de aici. Cu binecuvantarea ieroschimonahului Varsanufie, egumenul Sihastriei, fericita Teodora a fost incredintata duhovnicului Pavel, care a dus-o in pustie, in apropierea Schitului Sihla, sfatuind-o ca, de va rabda asprimea vietii pustnicesti, sa ramana acolo pana la moarte; iar de nu va putea suferi ispitele si frigul iernii, sa se aseze la o sihastrie de calugarite.

Asa a ajuns fericita Teodora in muntii Sihlei, iar un sihastru milostiv i-a oferit chilia sa, nu departe de schit si de pestera care ii poarta numele pana astazi. Acolo s-a nevoit Cuvioasa barbateste multi ani, ostenindu-se singura in post si rugaciuni de toata noaptea, in lacrimi si mii de metanii, uitata de lume, indurand multe ispite si naluciri de la diavoli foame, lipsa, ganduri si mai ales frigul aspru al iernii. Numai Cuviosul Pavel din Sihastria, duhovnicul ei, o cerceta din cand in cand, o marturisea, o imbarbata, o impartasea cu Sfintele Taine si ii ducea cele de trebuinta. Dupa un timp a raposat fericitul duhovnic Pavel, nu departe de Schitul Sihla, intr-o mica coliba pustniceasca, iar Cuvioasa Teodora a ramas cu totul singura, caci nimeni nu stia locul si aspra ei nevointa. Cu timpul i s-au rupt si hainele, iar ca hrana avea doar macris, fructe de padure si alune, in aceasta scoala a linistii si nevointei a dobandit Cuvioasa darul rugaciunii de foc, care se lucreaza in inima, darul lacrimilor, al rabdarii si al negraitei iubiri de Dumnezeu. Acum nu se mai chinuia nici de frig, nici de foame, nici diavolii nu o mai puteau birui, caci dobandise darul facerii de minuni si era ca un diamant stralucitor in muntii Sihlei, fiind uitata de oameni, dar umbrita de darul Duhului Sfant.

Odata, navalind turcii sa prade manastirile si satele, au ajuns pana la Sihla, iar Sfanta Teodora s-a adapostit in pestera ei din apropiere. Descoperind-o paganii, ea s-a rugat lui Dumnezeu s-o scape din mainile lor. in clipa aceea, prin minune, s-a crapat stanca din fundul pesterii, cum se vede pana astazi, iar fericita s-a izbavit de moarte, in aceasta pestera s-a nevoit Sfanta Teodora in ultimii ani ai vietii sale, rugandu-se neincetat lui Dumnezeu cu rugaciunea cea de taina a inimii, incat i se lumina fata, iar trupul ei se ridica de la pamant, asemenea Sfintei Maria Egipteanca. Din timp in timp pasarile cerului ii aduceau in ciocurile lor, prin voia Domnului, faramituri de paine de la trapeza Schitului Sihastria, iar apa bea din scobitura unei stanci din apropiere, numita astazi „Fantana Sfintei Teodora”.

Ajungand Sfanta Teodora aproape de sfarsitul vietii si cunoscand ca o cheama Hristos la cerestile locasuri, unde este odihna si desfatarea tuturor sfintilor, se ruga cu lacrimi lui Dumnezeu sa-i trimita un preot ca sa o impartaseasca cu Preacuratele Taine, inainte de obstescul sfarsit. Astfel, cu randuiala de sus, egumenul Sihastriei a observat ca pasarile duceau faramituri spre Sihla si a trimis doi frati sa vada unde anume se duc. Calauziti de mana lui Dumnezeu, fratii au ajuns noaptea aproape de pestera Sfintei Teodora si au vazut-o cum se ruga cu mainile inaltate spre cer, invaluita in lumina de foc. Atunci, infricosandu-se, au strigat, iar Cuvioasa i-a chemat pe nume, le-a cerut o haina sa se acopere, caci era goala si le-a poruncit sa coboare la Sihastria si sa aduca un duhovnic ca s-o impartaseasca cu Trupul si Sangele lui Hristos.

Calauziti de o lumina cereasca, fratii au mers repede si dimineata au adus la pestera pe ieromonahul Antonie si ierodiaconul Lavrentie, cu Sfintele Taine. Dupa ce Sfanta Teodora si-a facut cuvenita spovedanie si si-a destainuit viata, ostenelile si ispitele ei, a rostit Crezul, s-a inchinat, a primit dumnezeiestile Taine si, multumind lui Dumnezeu pentru toate, si-a dat duhul in mainile Lui. Apoi, parintii au facut slujba inmormantarii si au ingropat sfantul ei trup in pestera. Aceasta s-a petrecut in al treilea deceniu al secolului al XVIII-lea.

Trupul Sfintei Teodora a ramas tainuit in pestera pana dupa anul 1830, cand familia domnitorului moldovean Mihail Sturdza, care a reinnoit Schitul Sihla, a asezat moastele ei in racla de pret si le-a depus in biserica schitului spre inchinare. Apoi, zidind o biserica noua la mosia lor din satul Miclauseni-Iasi, le-a adus in aceasta biserica si multa lume venea aici spre inchinare, primind ajutorul Cuvioasei, in anul 1856 familia Sturdza a convenit cu conducerea Manastirii Pecersca din Kiev sa le daruiasca sfintele moaste, in schimbul unor vesminte preotesti si arhieresti, ceea ce s-a facut. Asa s-au instrainat moastele Sfintei Teodora din patria ei si se pastreaza in catacombele de la Pecersca, asezate in racla de mult pret, pe care scrie aceste cuvinte: „Sfanta Teodora din Carpati”.

Aceasta este, pe scurt, viata Sfintei Teodora de la Sihla si acestea sunt faptele ei, prin care a bineplacut lui Dumnezeu, numarandu-se in cetele sfintilor din cer si fiind socotita cea mai aleasa nevoitoare pe care a odraslit-o vreodata tara noastra.

Cu ale ei sfinte rugaciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne si ne mantuieste pe noi toti, impreuna cu tara si poporul cel binecredincios. Amin!

Troparul Sfintei, glasul 1

Cele pamantesti parasind si jugul pustniciei luand, te-ai facut mireasa lui Hristos, fericita; cu postul, cu privegherea cerestile daruri luand si cu rugaciunea pe ingeri ajungand, firea omeneasca ai biruit si la cele ceresti te-ai mutat, lasandu-ne spre mangaiere pestera si sfintele tale moaste. Pentru aceasta, Sfanta Preacuvioasa Maica Teodora, roaga pe Hristos Dumnezeu sa mantuiasca sufletele noastre.

Creștinortodox.ro

mai mult
Creștinătate

Duminică, Schimbarea la Față, ziua în care se deschid Cerurile

schimbarea-la-față

Pe 6 august, creştinii prăznuiesc Schimbarea la Faţă a lui Iisus Hristos, sărbătoare ce aminteşte de minunea petrecută pe muntele Tabor. Iisus, împreună cu trei dintre mucenicii cei mai apropiaţi, Petru, Iacob si Ioan, au urcat pe muntele Tabor ca să se roage. Aici, apostolii au fost învăluiţi într-un nor de lumină, în timp ce Iisus se ruga.
Dar, imediat, au parte de un lucru şi mai neobişnuit: în această lumină, doi bărbaţi stau de vorba cu Iisus despre patima şi moartea Sa în Ierusalim. Este vorba despre marii prooroci ai Vechiului Testament, Moise şi Ilie. Semnificaţia tainică a acestei sărbători este vederea lui Dumnezeu şi transfigurarea omului, posibilitatea lui de a se îndumnezei încă din viaţa aceasta.
Schimbarea la Faţă a Domnului poartă şi numele popular de „Obrejenie” sau „Pobrejenie”, cu semnificaţia de „probozire”, adică ocărârea oamenilor neascultători pe parcursul anului următor.
Tradiții și superstiții de Schimbarea la Față
În această zi se face dezlegare la pește, pentru ca toți creștinii să se poată bucura de praznicul care are loc în timpul postului Sfintei Maria.
În mediul rural, gospodinele respectă datinile de Schimbarea la Față și duc primele roade ale viilor la biserică pentru a fi sfințite și binecuvântate, pe care mai apoi le oferă de pomană în amintirea celor morți. Pe lângă dezlegarea la pește, în această zi se face și dezlegarea la vin și untdelemn.
Se spune că cei care nu ţin această sărbătoare vor fi uscaţi şi gălbejiţi ca florile care de acum încep să se veştejească. Cine spală haine în această zi va fi năpădit de păduchi şi ploşniţe. Fetelor care se spală în această zi nu le mai creşte părul, aşa cum nu mai creşte iarba.
Printre tradițiile de Schimbarea la Față este și cea care spune că oamenii care nu-şi văd umbra capului la răsăritul soarelui, în dimineaţa zilei, vor muri până la sfârşitul anului.
Se crede că Schimbarea la Faţă este una dintre acele zile sfinte în care se deschid Cerurile și, potrivit credinței populare, cei aleşi de Dumnezeu, pot vedea Porţile Raiului.
Se spune că începând cu 6 august, frunzele încep să se îngălbenească, apele să se răcească, păsările călătoare pornesc spre ţările calde, iar gândacii şi târâtoarele îşi caută adăpost în pământ, pregătindu-se pentru iarnă.
Oamenii care se roagă în această zi, pentru a se elibera de o patimă (alcool, tutun etc) se vor vindeca, spune tradiţia.
Gospodinele trebuie să întâmpine sărbătoarea cu evlavie, să nu spele în ziua praznicului. Curăţenia generală trebuie să se termine în ajunul sărbătorii.

mai mult
Creștinătate

Postul Adormirii Maicii Domnului. Ajută la împlinirea dorințelor!

adormirea-maicii-domnului

Postul Adormirii Maicii Domnului e cel mai nou dintre posturile de peste an. Dar se spune că e singurul care, ţinut cu credinţă şi smerenie, îndeplineşte dorinţele. Căci Sfânta Fecioară Maria se roagă pentru noi, păcătoşii. Iar cine crede în Maica Domnului și i se roagă are numai de câștigat.

Pe 31 iulie, Biserica a rânduit Lăsatul secului, înainte de Postul Adormirii Maicii Domnului. Este momentul în care creştinii se pregătesc să renunţe, pentru două săptămâni, la tot ce este lumesc, la poftele trupului, ochilor şi la trufia vieţii.

Postul Adormirii Maicii Domnului se ține cu dragoste
Cunoscut în popor ca Postul Sântă-Măriei, postul care precede praznicul Adormirii Maicii Domnului a fost menit să aducă aminte de virtuţile alese ale Sfintei Fecioare, de postul cu care ea însăşi s-a pregătit pentru trecerea la cele veşnice. Este penultimul din anul bisericesc, mai uşor decât cel al Paştelui, dar mai aspru decât al Naşterii Domnului şi cel al Sfinţilor Apostoli. Iar Sfânta Maria îi scapă de necazuri pe creştinii care postesc până pe 15 august. E un post al bucuriei, ţinut din dragoste pentru Maica Domnului, nu unul de tristeţe, cum e al Paştelui. Acum e bine să ne şi spovedim păcatele şi, dacă ni se dă dezlegare, să ne împărtăşim. Copiii, până la 7 ani, bătrânii, bolnavii şi gravidele sunt scutiţi de post, numai dacă preotul le-a dat încuviinţarea înaintea începerii postului.

L.F.

mai mult
Creștinătate

A murit ULTIMUL UCENIC al lui Arsenie Boca

pantelimon1

Părintele Pantelimon de la Turnu, cunoscut și ca ultimul ucenic al lui Arsenie Boca, s-a ridicat la Ceruri duminică seara. Un monah înzestrat cu har și cu darul prezicerii, a schimbat viețile tuturor celor ce i-au călcat pragul chiliei.

În ortodoxia românească, este doliu. Părintele Pantelimon, de la Turnu, a murit în cursul serii de duminică. Unul dintre discipolii fideli ai lui Arsenie Boca, părintele a avut o viață zbuciumată, după o tinerețe petrecută în temnițele comuniste.

Și-a închinat toată viața lui Dumnezeu. Cei care l-au căutat și au vorbit cu părintele cred că ar fi avut chiar și darul prezicerii.

Ultimul ucenic al lui Arsenie Boca a vorbit despre sfântul Ardeanului și cât de ușor știa ”să citească” un om, de la prima vedere. Monahul Pantelimon l-a ajutat pe Arsenie Boca să își împlinească o parte din misiunea avută pe Pământ.

Părintele Pantelimon s-a ridicat la ceruri la vârsta de 100 de ani, după o viață chinuită prin temnițele comuniste. După ce a avut viziunea Maicii Domnului, a spus că rănile torturii i s-au vindecat.

Irina Lungu – EVZ

mai mult
Creștinătate

Viaţa Sfinților 7 tineri din Efes

sfintii-sapte-tineri-efes

Sfintii sapte tineri din Efes sunt: Maximilian, Exacustodian, Iamvlih, Martinian, Dionisie, Ioan si Constantin. Ei au fost ostasi si au trait in vremea imparatului Deciu (249-251). Au refuzat sa participe la un festival pagan si s-au rugat lui Dumnezeu ca toti crestinii care erau torturati din cauza credintei lor, sa fie mantuiti.

Când păgânul Deciu avea în stăpânirea sa sceptrul împărăţiei Romei, a mers din cetatea Cartagina la Efes, suflând cu multă mânie împotriva creştinilor de acolo. Atunci toate ţinuturile dimprejur s-au adunat din porunca lui în cetatea Efesului, ca să aducă jertfe deşerţilor zei. Iar Biserica credincioşilor era în prigonire, încât mulţi robi ai lui Hristos, preoţi, clerici şi ceilalţi credincioşi se ascundeau fiecare pe unde puteau, temându-se de cumplitul prigonitor. Iar împăratul, înălţându-se cu inima, a pus idoli în mijlocul cetăţii şi le-a făcut jertfelnice spurcate.

    Şi a poruncit mai întâi celor mai mari ai cetăţii ca, împreună cu dânsul, să aducă jertfe zeilor. Deci se uda pământul cu sângele dobitoacelor înjunghiate, iar fumul şi duhoarea celor jertfite umpleau văzduhul, săvârşindu-se de tot poporul necredincios praznicul păgânilor cel urât de Dumnezeu. Iar a treia zi, împăratul a poruncit să prindă pe toţi creştinii şi să-i silească la jertfele idoleşti. Deci credincioşii au fost căutaţi pretutindeni. Şi erau traşi din case şi din peşteri, şi împinşi, fiind duşi cu necinste la poporul cel adunat, care se închina cu jertfe idolilor. Şi câţi din creştini erau fricoşi şi mici la suflet, aceia temându-se de munci, cădeau din credinţă şi se închinau idolilor înaintea poporului. Deci auzind şi văzând acest lucru ceilalţi creştini, se tânguiau cu sufletele şi plângeau pentru cei ce cădeau de la Hristos şi alunecau la închinare de idoli. Iar cei ce erau tari în credinţă şi mari la suflet, aceia se dădeau fără temere la toate chinurile, suferind felurite morţi, punându-şi astfel cu bărbăţie sufletele pentru Domnul şi Mântuitorul lumii. Şi erau mulţi cei munciţi, din a căror trupuri chinuite şi zdrobite, sângele curgea ca apa, adăpând pământul; iar trupurile celor ucişi, chinuitorii le aruncau pe unele în gunoi, pe altele, pe lângă drumuri, pe altele le spânzurau pe ziduri împrejurul cetăţii, iar capetele lor le puneau înfipte în pari înaintea porţilor cetăţii, încât corbii, pelicanii şi celelalte păsări mâncătoare de carne, zburând peste zidurile cetăţii, mâncau trupurile muceniceşti. Deci mâhnire era creştinilor celor ascunşi, căci nu puteau să ia şi să îngroape trupurile fraţilor lor, care erau mâncate de păsări. Şi se rugau tânguindu-se şi îşi ridicau mâinile către Dumnezeu, ca să scape Biserica de la acea muncire.

    În vremea aceea erau în Efes şapte tineri în rânduiala ostăşească. Ei erau fii de cetăţeni cinstiţi şi mari, numele lor fiind: Maximilian, Iamvlih, Martinian, Ioan, Dionisie, Exacustodian şi Antonin. Aceştia, deşi erau născuţi din feluriţi părinţi, erau cu un suflet întru credinţa şi în dragostea lui Hristos. Ei petreceau împreună în rugăciune şi în postiri, răstignindu-se împreună cu Hristos prin omorârea trupurilor lor şi prin păzirea curăţiei celei neprihănite. Şi văzând în toate zilele răutăţile ce se făceau creştinilor şi uciderile cele cumplite, îşi zdrobeau inimile lor, suspinând şi plângând. Deci pe când împăratul cu toţi păgânii mergeau la jertfe, ei se abăteau şi, intrând în biserica creştinească, se aruncau la pământ înaintea lui Dumnezeu şi, presărându-şi ţărână pe cap, se rugau cu tânguire.

    Făcând ei astfel, au aflat oarecare pânditori, pentru că în vremea aceea fiecare pândea pe prietenul său, să vadă care se ruga lui Dumnezeu, şi se dădea la moarte frate pe frate, tată pe fiu, fiul pe tată, şi fiecare nu-l tăinuia pe aproapele lui, dacă îl afla rugându-se lui Hristos. Deci, mergând pânditorii la tiran, i-au zis: „Impărate, în veci să trăieşti! Tu chemi pe cei ce sunt departe şi îi sileşti la jertfe, iar cei ce sunt aproape de tine, aceia nu bagă în seamă stăpânirea ta cea împărătească şi poruncile tale nu le ascultă, ci le hulesc şi se ţin de creştineasca credinţă”.

    Iar împăratul, umplându-se de mânie, întreba: „Cine este unul ca acela, care ar fi potrivnic stăpânirii mele?” Clevetitorii au zis: „Maximilian, fiul eparhului cetăţii, şi alţi şase fii de boieri din Efes, cinstiţi în rânduiala ostăşească”. Deci îndată împăratul a dat poruncă să-i prindă şi să-i aducă înaintea sa legaţi cu lanţuri de fier. Astfel au fost puşi sfinţii înaintea lui, fiindu-le încă lacrimile în ochi şi ţărâna pe capetele lor. Iar tiranul, căutând la ei, le-a zis: „Pentru ce nu aţi fost cu noi la praznicul zeilor, care pe toată lumea au chemat la închinarea lor? Ci acum, apropiindu-vă, să le aduceţi jertfa cea datornică, precum le-au adus toţi”. Răspuns-a Sfântul Maximilian: „Noi avem pe Unul Dumnezeu, Impăratul Cel ce vieţuieşte la ceruri, de a Cărui slavă este plin cerul şi pământul. Aceluia îi aducem jertfă de mărturisire şi rugăciunile noastre în tot ceasul; iar ardere şi jertfe necurate nu vom aduce idolilor voştri, ca să nu ne întinăm sufletele noastre”.

    Auzind împăratul acestea, a poruncit să ia de la ei brâiele cele ostăşeşti, care erau semn de cinstită boierie, zicând că sunt nevrednici a fi între ostaşii împărăteşti, deoarece s-au făcut potrivnici zeilor şi împăratului. Şi privind frumuseţea tinereţilor lor, s-a milostivit de ei şi a zis: „Nu este drept ca tinereţea acestora să o pierdem aşa iute cu munci; deci, iată, frumoşilor tineri, vă dau vreme să vă gândiţi, ca, înţelepţindu-vă, să vă apropiaţi la zei şi astfel să fiţi vii”. Zicând acestea, a poruncit să-i dezlege din lanţurile de fier şi să-i lase liberi până la vremea hotărâtă lor; iar el s-a dus la altă cetate, vrând să se întoarcă după aceea iar în Efes.

    Iar sfinţii tineri, având vreme liberă, făceau lucrurile cele drepte ale credinţei lor şi, luând aur şi argint din casele părinţilor, le împărţeau la săraci în taină şi la arătare. După aceea au făcut sfat între ei, zicând: „Să plecăm din cetate până ce împăratul se va întoarce, şi să intrăm în peştera cea mare din munte, care este în partea răsăritului. Acolo, în linişte, să ne rugăm lui Dumnezeu cu dinadinsul, ca să ne întărească pe noi întru mărturisirea preasfântului Său nume, ca astfel să putem să stăm fără temere înaintea tiranului şi, bărbăteşte pătimind, să câştigăm de la Domnul nostru Iisus Hristos cununa cea neveştejită a slavei, cea pregătită credincioşilor robilor Lui”.

    Astfel sfătuindu-se, au luat cu dânşii arginţi ca să le ajungă câteva zile pentru hrană şi, ducându-se spre muntele cel dinspre răsărit, care se numea Ohlon, au intrat în peştera dintr-însul. Şi au petrecut acolo multe zile, lăudând neîncetat pe Dumnezeu şi rugându-se pentru mântuirea sufletelor lor. Iar pe Iamvlih, ca cel mai tânăr cu anii, l-au rânduit spre slujire, adică să umble prin cetate şi să aducă cele de trebuinţă. Deci, Sfântul Iamvlih, tânărul cel foarte înţelept, mergând în cetate, îşi schimba hainele sale şi se îmbrăca în haine proaste, ca să nu fie cunoscut; iar din argintii pe care îi lua, o parte îi împărţea săracilor, iar cu partea care rămânea cumpăra hrană. Şi fiind în acea slujbă, cerceta în taină despre venirea împăratului în cetate, dacă se va întoarce degrab.

    Iar după multe zile, Sfântul Iamvlih mergând spre cetate în chip de sărac, a văzut venirea împăratului şi a auzit şi porunca lui, ca toţi mai-marii cetăţenilor şi ai oştilor să fie gata a doua zi spre a aduce jertfe zeilor lor; pentru că împăratul acela spurcat se silea mult la slujba idolilor. Şi a mai auzit Iamvlih că împăratul a dat poruncă să fie căutaţi şi cei şapte tineri, eliberaţi pentru o vreme, ca şi aceştia, împreună cu ceilalţi cetăţeni, să jertfească idolilor înaintea lui. Atunci Iamvlih s-a temut foarte şi îndată a alergat în peşteră la fraţi, aducându-le şi puţină pâine; şi le-a spus lor toate cele ce a văzut şi a auzit şi cum că ei sunt căutaţi spre jertfa.

    Aceasta auzind-o toţi, s-au umplut de frică şi, căzând cu feţele la pământ, cu plângere şi cu suspine s-au rugat lui Dumnezeu, încredinţându-se pe ei spre ajutorul şi mila Lui. Deci Iamvlih, sculându-se, a pregătit masa, punând înaintea lor acea puţină pâine pe care o adusese, că acum era seară şi soarele apunea. Apoi, şezând ei, au mâncat, întărindu-şi trupurile lor pentru primirea chinurilor. Iar după ce au mâncat, au stat vorbind între dânşii, mângâindu-se unul pe altul şi îndemnându-se spre bărbăteasca pătimire pentru Hristos. Şi aşa având cuvinte lăudătoare de Dumnezeu în gurile lor, au adormit; pentru că de mâhnirea care era în inimile lor li se îngreuiaseră ochii.

    Iar milostivul şi iubitorul de oameni Dumnezeu, Care totdeauna poartă grijă de cele folositoare Bisericii Sale şi se îngrijeşte de robii Săi, a poruncit acestor şapte tineri să adoarmă cu oarecare străină şi minunată adormire, ca Cel ce voia să facă printr-înşii în vremea viitoare o minune preaslavită şi să încredinţeze pe cei care se îndoiau de învierea morţilor. De aceea, sfinţii au adormit cu somn de moarte, căci sufletele lor erau păzite în mâinile lui Dumnezeu, iar trupurile lor, ca şi cum ar fi dormit, zăceau în peşteră, nestricate şi neschimbate.

    Deci a doua zi împăratul a poruncit să caute pe aceşti şapte tineri de neam bun şi, neaflându-i pe ei, a zis către boieri: „Mi-e milă de acei tineri, deoarece sunt de neam bun şi frumoşi la chip; deci socotesc că, temându-se de mânia noastră, au fugit undeva şi s-au ascuns; dar bunătatea noastră cea împărătească este gata a-i milui pe ei, dacă se vor căi şi se vor întoarce spre zeii noştri”. Dar boierii i-au răspuns lui: „Nu jeli, o, împărate, pentru tinerii aceia potrivnici ţie şi zeilor, pentru că am auzit că nu s-au căit, ci mai răi hulitori s-au făcut şi, după ce au împărţit mult aur şi argint săracilor de pe uliţele cetăţilor, s-au făcut nevăzuţi. Iar de vei voi, să se cheme părinţii lor şi cu chinuri să se muncească, ca să spună unde sunt fiii lor”.

    Atunci împăratul a poruncit ca îndată să cheme pe părinţi şi a zis către dânşii: „Unde sunt fiii voştri, ocărâtorii împărăţiei mele? Spuneţi adevărul, pentru că în locul lor voi porunci să vă piardă pe voi, deoarece voi, dându-le lor aur şi argint, i-aţi trimis undeva să nu se arate înaintea feţei noastre”. Părinţii au răspuns: „O, împărate, ne rugăm bunătăţii tale, ascultă-ne pe noi fără de mânie. Noi nu suntem împotriva împărăţiei tale, poruncile tale nu le încălcăm, nici nu încetăm să aducem jertfe zeilor; deci pentru ce să murim? Iar dacă fiii noştri s-au răzvrătit, la acestea nu i-am învăţat noi, nici nu le-am dat aur şi argint, ci ei singuri, luându-l tâlhăreşte de la noi, l-au împărţit la cei neputincioşi şi, fugind, s-au ascuns, după cum am auzit, în peştera cea mare care este în muntele Ohlon. Şi multe zile au trecut de când nu s-au arătat de acolo şi nu ştim dacă mai sunt vii sau au murit”.

    Iar împăratul, auzind acestea, a eliberat pe bărbaţii aceia şi a poruncit să astupe uşa peşterii aceleia cu pietre mari, zicând: „Deoarece nu s-au căit şi nu s-au întors la zei şi s-au ascuns dinaintea feţei noastre, să nu mai vadă de acum faţă omenească, ci să piară de foame şi de sete în întunericul peşterii”. Căci împăratul şi cetăţenii nu ştiau că acei tineri adormiseră întru Domnul, ci toţi îi socoteau pe ei că sunt vii. Deci, astupându-se peştera, doi din postelnicii împărăteşti, Teodor şi Rufin, creştini tăinuiţi, au scris pătimirea şi numele acestor şapte sfinţi tineri pe două tăbliţe de plumb şi, pecetluindu-le într-un sicriaş de aramă, le-au pus între pietre la uşa peşterii, zicând între dânşii: „Poate cândva va voi Dumnezeu să cerceteze pe robii Săi, mai înainte de venirea Sa, şi se va deschide peştera şi arătate vor fi într-însa trupurile sfinţilor; atunci se vor cunoaşte numele şi faptele lor din scrisoarea aceasta şi va fi arătat celor mai de pe urmă despre dânşii că sunt mucenici, deoarece au murit pentru Hristos, fiind astupaţi în peşteră”. Astfel peştera aceea s-a astupat şi s-a întărit cu peceţi.

    După aceasta, nu după multă vreme, păgânul împărat Deciu a pierit şi după dânsul alţi împăraţi păgâni şi prigonitori ai Bisericii lui Dumnezeu au pierit fiecare întru a sa vreme. Şi ridicându-se marele Constantin împărat al creştinilor şi, după mulţi ani, ajungând sceptrul în mâinile binecredinciosului împărat Teodosie cel Tânăr, în zilele lui s-au sculat nişte eretici care ziceau că nu este învierea morţilor, pe care Insuşi Hristos a poruncit Bisericii Sale să o aştepte fără îndoială. Şi se îndoiau mulţi de aceea; şi nu numai mireni, ci şi unii episcopi au căzut în eresul acela. Deci se ridicase prigoană asupra dreptcre-dincioşilor de la cei mai mari boieri ai palatelor împărăteşti şi de la arhiereii cei rătăciţi din calea cea dreaptă, între care era înainte-mergător la toată răutatea Teodor, episcopul Egheniei.

    De aceea, unii din acei eretici ziceau că după moarte nu va fi oamenilor nici un fel de mângâiere, pentru că cei ce mor cu trupul, mor şi cu sufletul, şi amândouă se nimicesc. Iar alţii ziceau că numai singure trupurile, în mormânt stricându-se, vor pieri, iar sufletele vor avea răsplătirea lor, fără de trupurile cele pierite prin stricăciune; pentru că se întrebau cum vor putea să învie şi să se scoale după atâtea mii de ani trupurile acelea, din care nici praful nu se mai găseşte. Aceasta era o socoteală eretică, căci nu luau în seamă cuvintele Domnului Hristos din Evanghelie: Morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei ce vor auzi vor învia… Nici cele ce sunt scrise în proorocia lui Daniil: Cei ce dorm în ţărâna pământului se vor scula, unii spre viaţa veşnică, iar alţii spre ocară şi spre înfruntare veşnică. Nici cele grăite de Dumnezeu prin proorocul Său, Iezechiel: Iată, Eu voi deschide mormintele voastre şi vă voi scoate pe voi din mormintele voastre, poporul meu.

    Neaducându-şi aminte de acestea, tulburau Biserica lui Dumnezeu foarte mult. Iar împăratul Teodosie era în mare mâhnire, văzând tulburarea Bisericii, şi se ruga lui Dumnezeu cu dinadinsul, cu post şi multe lacrimi, ca însuşi Făcătorul tuturor să fie doctor al vătămării aduse Bisericii Lui. Iar Domnul cel multmilostiv, Care nu voieşte să rătăcească şi să piară cineva de la credinţa cea adevărată, a auzit rugăciunea împăratului şi suspinele cu lacrimi ale credincioşilor celor mulţi şi a descoperit tuturor la arătare taina cea aşteptată a învierii morţilor şi a vieţii veşnice. Insă aceasta a descoperit-o în acest chip: un bărbat oarecare, anume Adolie, care era stăpânul muntelui ce se numea Ohlon, unde era peştera cea astupată cu tinerii cei adormiţi, acela având acolo locuinţa sa, a voit, după rânduiala lui Dumnezeu, să zidească un staul pentru oile sale. Şi începând să-l zidească, slugile lui luau pietre pentru zidărie din acelea cu care de demult se astupase peştera, însă nu ştiau că acolo este peşteră, ci socoteau că aşa sunt pietrele în munte. Deci trăgându-le din munte, au făcut o gaură în gura peşterii cât putea să intre omul.

    Într-acea vreme, Domnul nostru Iisus Hristos, Cel ce stăpâneşte viaţa şi moartea, Care a înviat pe Lazăr cel mort de patru zile, a înviat şi pe aceşti şapte tineri, care adormiseră de mulţi ani. Şi au înviat aceşti sfinţi mucenici după porunca Lui cea dumnezeiască, ca şi cum s-ar fi deşteptat din somn şi, sculându-se, au dat lui Dumnezeu lauda cea de dimineaţă. Apoi, după slavoslovia lui Dumnezeu, s-au sărutat unul pe altul, după obicei, pentru că ei credeau că se deşteptaseră din somnul cel de noapte, nefiind nici un semn de moarte într-înşii. Hainele le erau întregi, trupurile neschimbate, ba chiar înflorite cu sănătate şi cu frumuseţile tinereţilor, şi după toate erau în aşa chip, ca şi cum erau adormiţi de seara şi sculaţi de dimineaţă. Deci şezând, vorbeau, mâhnindu-se de slujirea idolilor care le stătea asupră-le şi de prigonirea ce era împotriva creştinilor, şi socoteau că Deciu îi caută spre chinuire. Deci, căutând spre Iamvlih, l-au întrebat ce a auzit astăzi în cetate, ca să le spună lor iarăşi. Iar Iamvlih le-a răspuns: „Cele ce v-am spus aseară, acelea vă spun şi acum: împăratul a poruncit ca astăzi toţi cetăţenii să fie gata la jertfe, iar pe noi a poruncit să ne caute, ca, împreună cu toţi, să ne închinăm idolilor înaintea feţei lui, iar de nu vom face acest lucru, apoi are să ne chinuiască”.

    Atunci Maximilian a zis către toţi: „Fraţilor, să fim gata a ieşi şi a ne arăta cu îndrăzneală înaintea lui Deciu. Până când să şedem aici ca nişte fricoşi? Să ieşim şi fără de temere să mărturisim înaintea împăratului pământesc pe Impăratul cerului, pe Dumnezeu cel adevărat, pe Domnul nostru Iisus Hristos, şi pentru cinstea Lui să răbdăm până la sânge! Să ne punem sufletele pentru El, să nu ne înfricoşăm de asupritorul cel muritor şi de muncile cele vremelnice, ca să nu cădem din viaţa cea veşnică, pe care o aşteptăm întru credinţa în Iisus Hristos. Iar tu, frate Iamvlih, sârguieşte-te să ne găteşti hrană la ceasul obişnuit. Ia un ban de argint şi du-te în cetate să ne cumperi pâine mai multă decât ieri, pentru că ieri ai adus puţină şi acum suntem flămânzi. Incă te înştiinţează ce a mai poruncit Deciu împotriva noastră şi întoarce-te degrabă, ca, întărindu-ne cu hrană, să ieşim de aici şi să ne dăm de bunăvoie la muncire pentru Domnul nostru Iisus Hristos”. Deci Iamvlih a luat un ban de argint şi a ieşit foarte de dimineaţă, când începea să se lumineze de ziuă.

    Şi ieşind Sfântul Iamvlih din peşteră, a văzut pietrele zăcând lângă uşă şi s-a mirat. Şi se gândea în sine, zicând: „Ce sunt acestea şi când s-au pus? Că aseară nu erau!” Apoi, coborându-se din munte, mergea cu frică şi se temea să intre în cetate, ca nu cumva să-l recunoască şi să-l ducă la împărat. Şi apropiindu-se el de porţile cetăţii şi ridicârtdu-şi ochii, a văzut o cinstită cruce deasupra, foarte frumos făcută şi s-a minunat mult. Apoi, ori unde îşi întorcea ochii, pretutindeni vedea alte zidiri şi alte case şi se minuna. După aceea s-a dus la altă poartă a cetăţii şi acolo a văzut chipul crucii pus pe zid şi nu pricepea. Deci, înconjurând toate porţile cetăţii şi văzând pretutindeni Sfinte Cruci, s-a mirat foarte. Apoi, venind iar la poarta dintâi, zicea în sine: „Ce este aceasta? Aseară nu se vedea nicăieri semnul Sfintei Cruci, decât numai în taină, dacă pe undeva era păzit de credincioşi, iar acum se vede pus pe porţi şi pe zidurile cetăţii! Văd adevărul sau vreo nălucire? Oare nu este aceasta vreo nălucire din vis?” Apoi, întărindu-se cu duhul, a intrat în cetate şi, mergând puţin, a auzit pe mulţi jurându-se cu numele lui Hristos şi mai mult s-a înspăimântat, gândind în sine: „Ieri nimeni nu îndrăznea să cheme pe faţă numele lui Hristos, iar acum Hristos se proslăveşte prin atât de multe guri! Socotesc că aceasta nu este cetatea Efes, ci alta, căci şi zidurile sunt altele şi oamenii îmbrăcaţi cu alte haine!”

    Şi mergând mai departe, a întrebat pe un om, zicând: „Cum se numeşte cetatea aceasta?” Acela a răspuns: „Efesul este aceasta”. Dar Sfântul Iamvlih nu l-a crezut, ci se gândea în sine: „Cu adevărat m-am rătăcit în altă cetate; deci mi se cade să cumpăr pâine şi să ies de aici degrab, ca să nu mă rătăcesc cu desăvârşire”. Şi apropiindu-se de un vânzător de pâine, a scos banul de argint şi i l-a dat, ca, oprindu-şi preţul cuvenit pentru pâini, de celălalt preţ al banului să-i dea bani de aramă. Iar banul acela de argint era mare, având pe el chipul şi numele împăraţilor cei mai vechi. Deci vânzătorul de pâine, luând banul de argint, l-a arătat altuia; iar acela, luându-l, l-a dat la al treilea şi la al patrulea. Apoi s-au apropiat şi ceilalţi care erau acolo, şi, uitându-se la banul acela de argint, se mirau de vechimea lui, şi, privind şi la Iamvlih, îşi şopteau unul altuia la ureche: „Cu adevărat tânărul acesta a găsit vreo comoară ascunsă de demult!”

    Iar Sfântul Iamvlih, văzându-i că-şi şoptesc, s-a temut, fiindcă socotea că este cunoscut de dânşii şi vor să-l prindă şi să-l dea împăratului Deciu. Deci a zis către dânşii: „Rogu-mă vouă, luaţi-vă banul acesta de argint, pentru că eu nu voiesc nimic”. Dar ei, prinzându-l, îl ţineau, zicându-i: „Spune-ne nouă de unde eşti şi cum ai aflat comoara împăraţilor de mai înainte? Dă-ne şi nouă o parte ca să nu te spunem; iar de nu vei voi să ne ai şi pe noi părtaşi la acea comoară, apoi te vom da pe tine judecătorului”.

    Auzind aceasta, Sfântul Iamvlih nepricepându-se, se mira şi tăcea. Insă bărbaţii aceia îi ziceau: „Comoara aceasta nu se poate tăinui, deci spune-ne de voie, mai înainte de a fi chinuit”. Insă el nu ştia ce să le răspundă lor şi era ca un mut. Atunci bărbaţii aceia au luat de la dânsul brâul şi, punându-l pe grumajii lui, îl ţineau în mijlocul târgului. Deci a străbătut vestea în popor că un tânăr oarecare, aflând o comoară, este prins. Şi s-au adunat la dânsul mulţi, care, uitându-se la faţa lui, ziceau: „Acest om este străin şi nu l-am mai văzut pe el vreodată”. Iar Sfântul Iamvlih voia să spună despre dânsul că n-a găsit nici o comoară, dar nu putea să grăiască de multă mirare.

    Şi uitându-se prin popor, voia să vadă pe cineva din cei care îl cunoşteau sau din cei ai casei sale – tată, mamă ori pe cineva din slugi -, dar pe nimeni nu afla sau cunoştea. Din această pricină el mai mult se mira, că ieri la toţi a fost cunoscut, fiindcă era fiu de tată slăvit, iar a doua zi nu putea să-l recunoască nimeni şi nici el nu putea recunoaşte pe cineva. Şi s-a vestit despre prinderea lui prin toată cetatea şi a ajuns aceasta până la auzul antipatului cetăţii şi al episcopului Ştefan, care, după rânduiala lui Dumnezeu, erau împreună în acel ceas, vorbind între dânşii. Deci amândoi au poruncit să aducă la dânşii pe tânărul cel prins împreună cu banul de argint.

    Deci fiind dus Sfântul Iamvlih, el socotea că îl duc la împăratul Deciu, şi mai cu dinadinsul privea spre popor, vrând să vadă pe cineva din cei ştiuţi; însă nimeni nu-i era lui cunoscut. Şi fiind el dus la antipat şi la episcop şi luând ei banul cel de argint şi uitându-se la el, se mirau că era de la împăraţii foarte vechi. Apoi antipatul a zis către Iamvlih: „Unde este comoara pe care ai găsit-o, că acest ban de argint este din comoara aceea?” Sfântul Iamvlih a răspuns: „Nu ştiu nici un fel de comoară. Aceasta numai ştiu, că din averile părinţilor mei am acest ban de argint de acest fel, precum după obicei în această cetate umblă banii de argint la negustori. Insă mă minunez şi nu pricep de unde mi-a venit mie năpasta aceasta”. Antipatul a zis: „De unde eşti tu?” Sfântul a răspuns: „Mi se pare că din această cetate”. Antipatul a zis: „Al cui fiu eşti tu? Oare este cineva care să te ştie? Să vină să mărturisească pentru tine şi apoi te vom crede!” Iar Sfântul Iamvlih a spus numele tatălui, al mamei, ale moşilor, ale fraţilor săi şi ale rudeniilor sale, dar nimeni nu-i ştia pe dânşii. Atunci antipatul a zis: „Nu spui adevărul, ci minţi; pentru că ne spui nume străine şi neobişnuite, de care nu am auzit niciodată”.

    Iar sfântul, nepricepându-se, tăcea, căutând în jos. Şi unii ziceau că este nebun, iar alţii ziceau că nu este, dar se face nebun, pentru ca să scape de primejdie. Iar antipatul a început cu cuvinte mai aspre a-l îngrozi pe el, zicându-i: „Cum putem să te credem pe tine, când zici că banul acesta de argint este din averea părinţilor tăi, când pe el este chipul şi numele lui Deciu, împăratul cel de demult, şi de la moartea lui au trecut mulţi ani şi argintul tău nu este asemenea cu argintul de acum. Oare părinţii tăi sunt atât de bătrâni, încât să-şi aducă aminte de împăratul Deciu, care a fost de demult şi să aibă banii lui? Tu eşti tânăr, nu ai nici treizeci de ani şi voieşti să amăgeşti cu meşteşugul tău pe bătrânii şi înţelepţii Efesului? Te voi arunca în temniţă, îţi voi da bătăi multe şi nu te voi lăsa, până ce nu vei spune adevărul, unde este comoara cea găsită de tine!”

    Acestea auzindu-le Sfântul Iamvlih, s-a temut de îngrozirea antipatului şi s-a minunat când a auzit despre Deciu că a fost în anii de demult. Deci, căzând cu faţa la pământ, a zis: „Rogu-mă vouă, domnii mei, spuneţi-mi ceea ce vă voi întreba pe voi, iar eu pe toate le voi spune vouă de bună voie: Oare Deciu este împărat în cetatea aceasta şi este viu sau nu?” Iar episcopul i-a zis lui: „Nu este, o, fiule, în vremea de acum şi în ţările acestea un împărat care să se numească Deciu; decât numai la neamurile cele de demult a fost, în anii cei vechi; iar acum împărăteşte dreptcredinciosul împărat Teodosie”. Atunci Iamvlih a zis: „Rogu-mă vouă, domnilor, să mergeţi cu mine şi vă voi arăta în peştera din muntele Ohlon pe prietenii mei, ca să ştiţi de la dânşii că este adevărat ceea ce grăiesc; căci noi, fugind de aici cu adevărat din faţa lui Deciu, mai înainte cu câteva zile, ne-am ascuns în peştera aceea. Iar pe Deciu eu l-am văzut ieri intrând în cetatea Efesului; însă acum nu ştiu, oare Efesul este cetatea aceasta sau alta?”

    Atunci episcopul s-a gândit în sine, zicând: „Dumnezeu voieşte ca prin tânărul acesta să ne descopere oarecare taină!” Apoi a zis către antipat: „Să mergem cu dânsul, ca să vedem ce lucru minunat are să ne arate”. Atunci episcopul şi antipatul, sculându-se îndată, au mers cu tânărul, iar după dânşii veneau toţi mai-marii cetăţii şi mulţime de popor. Şi ajungând la muntele acela şi la peşteră, a intrat iamvlih întâi în peşteră, iar episcopul şi ceilalţi, urmându-i lui, au găsit în gura peşterii, între două pietre, sicriaşul de aramă, pecetluit cu două peceţi de argint. Şi deschizând episcopul şi antipatul sicriaşul acela înaintea tuturor, au găsit în el acele două tăbliţe de plumb pe care era scris că şapte sfinţi tineri – Maximilian, fiul eparhului, Iamvlih, Martinian, Ioan, Dionisie, Exacustodian şi Antonin – au fugit din faţa asupritorului Deciu şi s-au ascuns în peştera aceea, care astupându-se din porunca lui Deciu, sfinţii tineri s-au sfârşit în ea muceniceşte pentru Hristos. Aceasta citind-o toţi, s-au minunat şi au proslăvit pe Dumnezeu cu glas mare.

    Apoi, intrând în peşteră, au găsit pe sfinţi şezând plini de bucurie, cu feţele lor strălucite cu lumina darului lui Dumnezeu şi înflorind cu frumuseţile ca nişte flori. Deci, văzându-i pe ei episcopul, antipatul, mai-marii cetăţii şi poporul, s-au închinat jos la picioarele lor şi au dat slavă lui Dumnezeu, care i-a învrednicit pe ei a vedea o minune preaslăvită ca aceea. Apoi sfinţii tineri le-au spus lor toate cele despre dânşii şi despre Deciu tiranul, ce fel de prigonire era pe vremea lui împotriva credincioşilor. Atunci îndată episcopul şi antipatul au trimis o scrisoare la binecredinciosul împărat Teodosie, zicând: „Să porunceşti stăpânirea ta, ca degrabă să vină de la tine nişte bărbaţi cinstiţi, ca să vadă minunea care a arătat-o Dumnezeu întru a ta împărăţie; că în zilele noastre s-a arătat chipul învierii ce are să fie, în trupurile sfinţilor celor ce au înviat acum”.

    Şi auzind împăratul Teodosie de aceasta, s-a bucurat cu bucurie mare şi îndată s-a sârguit să meargă el însuşi la dânşii. Deci s-a dus cu boieri şi cu mult popor din Constantinopol la Efes, şi a fost întâmpinat de efeseni cu cinste, precum se cădea. Iar episcopul, antipatul şi ceilalţi mai-mari ai cetăţii l-au dus pe el la peşteră, în care, intrând şi văzând pe sfinţi ca pe îngerii lui Dumnezeu, a căzut la picioarele lor, închinându-se; iar ei, întinzându-şi mâinile, l-au ridicat de la pământ. Şi sculându-se împăratul, i-a cuprins cu dragos-te, i-a sărutat şi a plâns pe grumajii lor. Apoi, după cinstita sărutare, împăratul a stat pe pământ în dreptul lor şi, privind spre dânşii, slăvea pe Dumnezeu, iar inima lui se bucura foarte mult într-însul. Deci a grăit către ei: „Stăpânii mei, în faţa voastră mi se pare că văd pe Insuşi Impăratul Hristos, Stăpânul meu, Care a strigat pe Lazăr din mormânt şi care acum v-a înviat pe voi cu Cuvântul Lui cel Atotputernic, ca să ne adeverească pe noi de învierea morţilor ce va să fie; că cei ce sunt în morminte, auzind glasul Fiului lui Dumnezeu, vor învia şi vor ieşi din mormânt nestricaţi”.

    Iar Sfântul Maximilian a zis către împărat: „De acum împărăţia ta va fi puternică, pentru credinţa ta cea tare, şi Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu, o va păzi nevătămată de tot răul întru numele Său cel sfânt. Şi să crezi că pentru tine ne-a înviat pe noi Dumnezeu, mai înainte de învierea cea de obşte”. Deci multă vreme au grăit sfinţii către împărat şi multe alte cuvinte folositoare de suflet, iar împăratul împreună cu arhiereul, cu boierii şi tot poporul ascultau cu dulceaţă cuvintele lor.

    Scriitorul grec al faptelor bisericeşti, Nichifor al lui Calist, adaugă şi aceasta, că şi la masă împăratul s-a împărtăşit şapte zile împreună cu dânşii şi le slujea lor. Iar după multe vorbiri, toţi privind spre dânşii cu dinadinsul şi îndulcindu-se de vederea feţei lor, i-au văzut plecându-şi iar capetele la pământ şi adormind cu somnul morţii, după porunca lui Dumnezeu. Deci împăratul, stând lângă dânşii, a plâns foarte împreună cu cei ce erau cu el. Şi a poruncit împăratul să se facă şapte racle de argint şi de aur, în care să se pună trupurile sfinţilor.

    Iar în noaptea aceea, sfinţii s-au arătat împăratului în vedenia visului, poruncindu-i să-i lase să se odihnească aşa pe pământ, precum s-au odihnit şi mai înainte. După aceasta s-a adunat acolo sobor de mulţi episcopi şi, făcând praznic luminos, au cinstit cu vrednicie pe sfinţii mucenici. Iar împăratul, făcând multe milostenii săracilor şi scăpătaţilor ţării aceleia, şi pe cei ce erau în legături eliberându-i, s-a întors la Constantinopol, bucurându-se şi slăvind pe Hristos Dumnezeul nostru, Căruia şi de la noi, păcătoşii, să-i fie cinste şi slavă, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

    Notă. Câţi ani au dormit sfinţii tineri de la Deciu până la învierea lor nu s-a pus în istorie, deoarece scriitorii nu se potrivesc la aceasta. Prologul, Hronograful şi Sinaxarul lunilor spun de 172 ani. Iar Gheorghe cel numit Chedrinos, scriitorul de istorii al Constantinopolului, în Sinopsisul istoriilor sale, întru împărăţia lui Teodosie cel Mic, a scris că sfinţii au dormit 170 de ani şi au înviat în anul 23 al împărăţiei lui Teodosie.

    Iar cel ce va voi să ştie adevărul, să caute anii lui Deciu şi ai lui Teodosie, care aici de faţă s-au pus astfel:

    Deciu, după adormirea sfinţilor şapte tineri, a pierit în anul 254 de la întruparea lui Dumnezeu Cuvântul; iar Teodosie cel Tânăr a luat împărăţia în anul 408. Sfinţii şapte tineri, după mărturisirea lui Gheorghe Chedrinos şi a noului Hronograf, care este tălmăcit din cel grecesc, s-au sculat în anul 23 al împărăţiei lui Teodosie cel Tânăr, iar Prologul povesteşte în 22 de zile ale lui octombrie, că în anul 38 al împărăţiei lui s-au sculat. Deci oricine va voi, să numere anii de la împărăţia lui Deciu până la împărăţia lui Teodosie cel Mic, până la 23 de ani, şi până la 38 de ani ai împărăţiei lui, şi vor vedea cu adevărat, câţi ani au dormit sfinţii tineri.

Doxologia

mai mult
Creștinătate

30 iulie, Duminica a VIII-a după Rusalii – Înmulțirea pâinilor

Untitled

În duminica a VIII-a după Rusalii, Biserica Ortodoxă a făcut pomenirea minunii înmulţirii pâinilor săvârşită de Mântuitorul Hristos şi consemnată în Evanghelia după Sfântul Matei la cap. 14. Evangheliile după Marcu şi Luca precizează în plus faţă de Evanghelia după Matei că înainte de a vindeca pe bolnavii din mulţime şi de a săvârşi minunea înmulţirii pâinilor şi a peştilor, Hristos Domnul a început să-i înveţe multe (Marcu 6, 34), şi le vorbea lor despre Împărăţia lui Dumnezeu (Luca 9, 11).

Aceasta ne arată că înmulţirea celor cinci pâini şi a celor doi peşti nu a fost doar precedată de vindecarea bolnavilor, ci şi de predicarea Evangheliei. Hristos Domnul hrăneşte mai întâi sufletele oamenilor cu prezenţa Sa iubitoare, milostivă şi cu lumina cuvântului Său, cu lumina Evangheliei Împărăţiei cerurilor.

Această prioritate pe care Hristos o dă hranei spirituale are în Biserica Ortodoxă corespondenţă în practica postului înainte de împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului în Euharistie.

În stare de post ascultăm Evanghelia, şi în stare de post ne apropiem de împărtăşirea euharistică. Hristos Domnul nu a înmulţit pâinile din primul moment al întâlnirii cu mulţimile pentru a-i hrăni trupeşte, ci doar după cei ei au primit hrană spirituală şi au fost vindecaţi bolnavii lor.

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel

a) Când pântecele vorbeşte
Irod îl omorâse deja pe Sfântul Ioan Botezătorul. Ucenicii lui îi îngropaseră trupul fără cap. Şi au mers în Capernaum şi I-au dat lui Hristos această veste tristă (v. Matei 14,12). Şi auzind lisus, a plecat de acolo cu corabia la loc singuratic (Matei 14,13). Din câte se pare, a intrat într-o grotă, pentru a plânge tăierea nedreaptă a Botezătorului. Nu ştim cât timp a rămas singur. Poate chiar o noapte întreagă.

Oamenii au aflat că Hristos a plecat în pustiu şi au venit după El pe jos, din cetăţi (Matei 14,13). Au adus cu ei şi bolnavi, pentru a-i vindeca. De unde să ştie ei drama prin care trecea Domnul? De unde să ştie ei dacă Domnul va avea tărie să-i asculte? Dar, în ciuda tristeţii Sale, a stat şi i-a învăţat până seara. Atunci, ucenicii s-au apropiat de El şi I-au spus: locul este pustiu şi iată că vremea a trecut: Dă drumul mulţimilor ca să se ducă prin sate să-şi cumpere de mâncare (Matei 14, 15). Iar El a făcut cunoscuta minune, că din doi peşti şi cinci pâini a săturat toată acea mare de lume. Au şi rămas douăsprezece coşuri pline cu firimituri.

Şi, în timp ce poporul până atunci văzuse la Hristos multe minuni, vindecându-i pe paralitici, pe surzi, pe orbi, scoţând demoni, înviind morţi, această minune de care au beneficiat acum, cu care li se săturase pântecele, i-a făcut să-L vadă pe Hristos cu alţi ochi. Spuneau: Acesta este într-adevăr Profetul Care va să vină în lume (Ioan 6, 14). Şi uitaţi la ce s-au gândit: au discutat între ei să-L răpească, să-L ducă în capitală la Ierusalim şi să-L proclame rege (v. Ioan 6, 15), gândind: „Noi vom sta şi El ne va hrăni fără să muncim. Este exact ce avem nevoie!” Astfel vorbeau ei, „teologhisind” cu pântecele.

Au auzit asta şi ucenicii lui Hristos şi, din câte se pare, le-a plăcut. Iar Hristos, pentru a le arăta cât de grave erau lucrurile, i-a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor (v. Matei 14, 22). Insă lumea nu voia să plece de lângă Hristos. Atunci Iisus a plecat El singur şi S-a dus în munte (v. Ioan 6, 15) şi S-a rugat până în revărsatul zorilor. Apoi a coborât spre mare şi i-a salvat pe ucenicii Săi din furtună, şi astfel au mers împreună spre Capernaum (v. Matei 14, 23-34).

Mulţimea care era pe munte, crezând că Hristos şi ucenicii Săi s-au îndepărtat să doarmă, s-a culcat şi ea pe munte. Insă dimineaţa a văzut că a rămas singură şi, luând bărcile, a ajuns la Capernaum, căutându-L pe Hristos (v. Ioan 6, 24). L-au găsit în faţă pe ţărm şi L-au întrebat: Invăţătorule, când ai venit aici? Iisus le-a răspuns zicând: Adevăr, adevăr vă spun: nu pentru că aţi văzut minuni Mă căutaţi, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat. Lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne intru viaţa veşnică, pe care o va da vouă Fiul Omului, căci pe El Şi-a pus pecetea Dumnezeu-Tatăl (Ioan 6, 25-27).

Noi ce fel de Hristos vrem? Sa ne umple pântecele şi să ne rezolve problemele pământeşti sau să ne dăruiască viaţa cea veşnică? Cugetul pe care-l avem e în funcţie de viaţa pe care o trăim. Dacă avem ca dumnezeu pântecele nostru (v. Filipeni 3,19), atunci vrem şi noi un Hristos Care să ne facă minuni şi să ne dea soluţii la problemele noastre.

Dacă însă ne stăpânim pântecele, dacă adică iubim postul, dacă flămânzim trupeşte de dragul lui Hristos, atunci îl vom vedea pe Hristos cu alţi ochi, mai buni, ca Mântuitor al sufletelor noastre. Ne îndoim? Să încercăm. Să rămânem nemâncaţi de dragul lui Hristos măcar o zi. De altfel, El a rămas nemâncat de dragul nostru patruzeci de zile (v. Matei 4,2). Şi atunci vom vedea singuri diferenţa. Sau poate nu merită să o facem? Dacă nu o facem, atunci nu merităm noi!

b) Cum trebuie să mâncăm?

Luând cele cinci pâini şi cei doi peşti şi privind la cer, a binecuvântat… (Matei 14, 19). Privind la cer. Desigur, nu întâmplător, ci pentru a ne învăţa că, de fiecare dată când mâncăm, trebuie să facem şi noi la fel: să ridicăm ochii către înălţime, mulţumind lui Dumnezeu.

Deoarece mâncarea pe care o mâncăm este produsă de El, este continuarea creaţiei Sale. Conştientizăm faptul că mâncarea pe care o mâncăm – legume, zarzavaturi, fructe şi toate cele ce ne menţin în viaţă -, toate sunt lucrarea lui Dumnezeu? Am conştientizat, de asemenea, că atunci când mâncăm până la saturarea pântecelui şi aruncăm la gunoi ce ne rămâne, alţi confraţi nu au nimic de mâncare şi mor de foame? Ne-am gândit vreodată şi ne-am făcut probleme că în această lume civilizată la fiecare trei secunde moare un copil de foame? Mor în jur de zece milioane pe an!

In Africa există un neam unde oamenii beau apă îngenuncheaţi, în semn de mulţumire faţă de Dumnezeu, Care le dăruieşte acest mare dar ce îi menţine în viaţă. Asta ne spune că vremea mesei este sfântă. Nu datorită mâncării în sine, ci datorită faptului că mâncarea pe care o mâncăm ne menţine în viaţă. Mâncăm ca să trăim şi trăim ca să împlinim voia lui Dumnezeu. De aceea înainte de masă şi după masă ne facem rugăciunea. In mănăstiri s-a instituit o slujbă specială a mesei. Un părinte spunea: Trei lucruri sunt esenţiale pentru monahi, către care trebuie să vină cu frică şi cu bucurie duhovnicească. Primul este primirea Sfintelor Taine, al doilea este primirea mesei şi al treilea este spălarea (probabil că spălarea trupului se făcea atunci foarte rar1). De aceea monahii şi merg la masă pentru a mânca cu aceleaşi veşminte bune cu care merg şi la biserică.

Când masa se consumă întru această simţire, devine binecuvântare, rugăciune, sfinţire. Altfel, ea devine boală dezgustătoare şi nesatisfăcătoare. Dovadă: un părinte harismatic, mâncând împreună cu alţii la masă, i-a văzut pe unii mâncând miere, pe alţii pâine, iar pe alţii excremente. Dar de fapt toţi mâncau acelaşi fel de mâncare. L-a rugat pe Dumnezeu să-i tâlcuiască această vedenie şi Preabunul Dumnezeu i-a descoperit-o. „Aceştia care par că mănâncă miere sunt cei care stau la masă cu frica lui Dumnezeu şi cu bucurie duhovnicească şi se roagă; astfel, rugăciunea lor urcă la Dumnezeu ca tămâia. Cei care par că mănâncă pâine mulţumesc lui Dumnezeu pentru bunătăţile primite (v. I Corinteni 10, 31). Iar cei care par că mănâncă murdării bombăne şi spun: Asta e bună, asta nu.”2 Noi cu ce gând mâncăm?

De asemenea, e important şi cum, cu ce dispoziţie sufletească, cu ce cuget pregătim mâncarea. Dacă facem aceasta cu rugăciune, cu psalmodiere, în curăţie, atunci şi mâncarea este gustoasă. Dacă aceasta se face însă cu înjurături şi în ritm de muzică stricată, atunci mâncarea este sălcie.

Se zice că arhiepiscopul rus Atanasie de Kazan s-a aşezat la o masă şi i-au adus peşte. Iar peştele mirosea.

– Să nu se atingă nimeni! Aruncaţi-l!, a strigat episcopul şi a poruncit că vină bucătarul.

– Ce ai păţit? Ce ai pe mâini, pe degetele tale?, l-a întrebat arhiepiscopul.

– Păi… eu, când curăţăm peştele, m-am tăiat la mână, a răspuns acesta.

– Şi ce ai spus în clipa aceea, când te-ai tăiat? Şi a răspuns:

– Am spus… La dracu! Episcopul spuse:

– Fraţii mei, peştele pute cu totul, deoarece bucătarul care l-a gătit a hulit. De aceea, vă rog, aruncaţi-l!

Gândiţi-vă acum ce gust au mesele mari şi oficiale ale mai-ma-rilor lumii, unde se servesc mâncăruri pregătite în sunetele muzicii sataniste, în hule şi altele, şi ce gust au chiar şi cele mai simple mâncăruri ale creştinilor, care nu numai că se pregătesc cu rugăciune, dar se şi mănâncă tot cu rugăciune! Mulţi pelerini care vizitează Sfântul Munte |vorbesc despre mâncărurile de acolo. „Poate că mâncarea pe care am mâncat-o să fi fost fără ulei, dar a fost foarte gustoasă.” I-a dat gust toată atmosfera duhovnicească din vremea mesei. (Cercetări ştiinţifice au arătat că atunci când apa „aude” rugăciuni, cuvinte duhovniceşti, îşi schimbă structura. Să fie oare întâmplător? Să învăţăm şi noi prin urmare să ne bucurăm de darurile lui Dumnezeu, cu Dumnezeu şi pentru Dumnezeu.)

c) Când Hristos Se îngrijeşte de noi

Hristos propovăduia pe munte şi era lume multă, numai bărbaţi erau cinci mii (v. Matei 14, 20). Probabil că erau cel puţin tot atâtea mii de femei şi tot atâtea mii de copii care îşi urmau părinţii. Deci, în jur de cincisprezece mii de oameni s-au adunat ca să-L asculte pe Hristos. S-a înserat şi lumea era flămândă şi obosită. Cu toate acestea, Hristos continua predica, trimiţând mesajul că vrea să ne ostenim şi să flămânzim de dragul Său. Este cea mai bună mâncare pentru sufletul nostru.

Ucenicii care aveau un alt gând, lumesc, I-au zis lui Hristos: Locul este pustiu şi iată că vremea a trecut. Dă drumul mulţimilor să se ducă prin sate, să-şi cumpere de mâncare (Matei 14, 15). Iar Hristos le-a răspuns: Nu trebuie să se ducă. Daţi-le voi să mănânce! (Matei 14,16). Insă lor le era imposibil aceasta: Nu avem aici decât cinci pâini şi doi peşti (Matei 14, 17). Aşa şi-au justificat ei poziţia. Insă Hristos ştia asta. Dar le spusese: „N-au de ce să plece. Daţi-le voi să mănânce!”, aşteptând să vadă împotrivirea lor. Nu cumva urmau să-I zică: „Ai făcut atâtea minuni până acum, şi morţi ai înviat, însă asta numai Tu poţi s-o faci!”? Dar nu I-au zis-o.

Văzând necredinţa lor, le-a cerut să-I aducă peştii şi pâinile pe care le aveau. Gândiţi-vă cât de puţini ar fi mâncat din ele. Insă aceste puţine merinde pe care le aveau i-au săturat pe toţi. Poate nu aveau credinţă, însă aveau inimă, şi de aceea mai târziu au devenit mari sfinţi făcători de minuni. Hristos a luat pâinile şi peştii şi a poruncit mulţimii să se aşeze pe iarbă. Cincisprezece mii de oameni s-au aşezat pe iarbă să mănânce, fără a avea însă ceva de mâncare! Singura mâncare erau doi peşti şi cinci pâini, pe care Hristos le avea în mâinile Sale. Dar nimini nu I-a zis lui Hristos: „Unde e mâncarea pe care o vom mânca?”‘ Aveau în acea clipă încredere deplină în El.

Hristos a binecuvântat peştii şi pâinile, le-a frânt şi le-a dat ucenicilor, le-a pus în coşuri pe care se pare că le-au adus atunci, din satele din jur, şi le-au împărţit lumii. Toţi s-au săturat şi au rămas şi douăsprezece coşuri cu resturi (v. Matei 14, 19-20)1. Hristos a făcut după câteva luni aceeaşi minune. Se urcase pe un mic munte, lângă lacul Galileei, iar oamenii au aflat. Au alergat la El (v. Matei 15, 29) şi nu mai plecau. Au stat lipiţi de El trei zile. Doar bărbaţi erau în jur de patru mii (v. Matei 15, 38). A binecuvântat atunci şapte pâini şi puţini peşti, pe care îi aduseseră ucenicii, şi a săturat din nou toată acea lume. Şi aici au rămas resturi. A fost a doua şi ultima oară când a săturat cu hrană trupească făpturile Sale, deoarece exact de aceste două daţi ei au lăsat toate şi s-au dăruit lui Hristos.

Mesajul este limpede: atunci când ne dăruim lui Hristos, El are grijă de nevoile noastre fireşti, fără să I-o cerem, exact aşa cum a făcut în cele două situaţii descrise mai sus. Ajunge doar să ne lipim de El. Ne şi zice: Nu vă îngrijoraţi spunând: Ce vom mânca? Sau: Ce vom bea? Sau: Cu ce ne vom îmbrăca? Deoarece pe toate acestea păgânii le caută (Matei 6, 31). Voi însă căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea vi se vor adăuga (Matei 6, 33). Fericiţi cei ce îşi pun încrederea în El!

ARHIMANDRIT VASILIOS BACOIANIS

mai mult
Creștinătate

Sfântul Mucenic Pantelimon

pantelimon

Joi, 27 iulie, romanii praznuiesc Sfantul mare mucenic si tamaduitor, doctor fara arginti Pantelimon. Fratele mai mic al Sfantului Ilie, Sf. Pantelimon, cunoscut si ca Sfantul Ilie cel mic (sau cel schiop), sau Pintilie Calatorul, incearca sa-l faca pe acesta sa fie mai indurator cu crecinciosii care cad in pacat. Sf. Pantelimon se serbeaza pentru a linisti trasnetele, arsurile si caderile de grindina.

Sfantul Pantelimon este unul dintre cei mai cunoscuti si iubiti sfinti ai Bisericii lui Hristos. Pomenit in data de 27 iulie, acest sfant este adesea numit „doctor fara de arginti”, aratandu-se prin aceasta cum ca el n-a umblat dupa averi si s-a multumit cu ceea ce putea avea din rosturile lui si nu cerea de la nimeni sa-i plateasca pentru binefacerile facute. Sfantul Pantelimon este considerat ocrotitorul medicilor si tamaduitor al bolnavilor, el este un model de doctor, slujitor si crestin urmator lui Hristos.

Se zice ca in ziua de Sf. Pantelimon, cerbul iese din apa si aceasta incepe sa se raceasca, frunza teiului se intoarce pe dos, semn ca vara se duce si lasa in locul ei iarna.  In aceasta zi se mananca porumb si dovlecei pentru a fi mai vigurosi in timpul iernii. In ziua de Sf. Pantelimon se impart multe fructe, pentru ca poamele sa nu fie viermanoase anul urmator.

De asemenea, se mai spune ca oamenii care lucreaza in ziua de Sf. Pantelimon sunt condamnati sa se imbolnaveasca de ciuma, sa aiba parte de ceasuri negre si pagube in viata de familie.

Sfantul Mucenic Pantelimons-a nascut in anul 284 in orasul Nicomidia. A trait in timpul imparatului Maximian (286-305). La nastere a primit numele de Pantoleon, care inseamna „cel in toate puternic ca un leu”, un nume pagan, caci tatal sau impartasea credinta in zei. Insa Evula, mama sa, era crestina. Aceasta moare la putini ani de la nasterea lui Pantoleon. La indemnul tatalui sau termina Scoala de Medicina din Nicomidia, iar ucenicia o va face cu renumitul medic Eufrosin.

Afla de la preotul Ermolae ca Hristos este singurul doctor adevarat. Dupa ce ridica din moarte un copil care fusese muscat de o naparca, prin chemarea lui Hristos, cere sa fie botezat. Dupa ce primeste botezul de la preotul Ermolae, numele sau a devenit Pantelimon, care inseamna „cel cu totul milostiv”.

Sfantul Pantelimon ajunge dupa putina vreme la o cunoastere desavarsita a artei medicale, incat, imparatul Maximian care ii remarcase calitatile, intentiona sa il ia la palat ca medic particular. Dupa ce a vindecat un orb, imparatul i-a cerut lui Pantelimon sa renunte la credinta crestina. Pentru ca a refuzat, sfantului Pantelimon i s-a taiat capul.  In loc de sange, a curs lapte din  trupul sau.

Din anul 303, anul mortii sale, Sfantul Pantelimon este considerat ocrotitorul medicilor. Fiind un tamaduitor al bolnavilor, mai multe spitale si asezaminte poarta numele sau.

Sfantul Mucenic Pantelimon este chemat in rugaciuni de catre preotii Bisericii la Sfintirea Apei si la Taina Sfantului Maslu, impreuna cu Sfantul Sfintit Mucenic Ermolae si cu ceilalti sfinti doctori fara de arginti si facatori de minuni.

Mentionam ca la Manastirea Rusicon din Muntele Athos, se afla Capul Sfantului Pantelimon. Moastele Sfantului Pantelimon sunt prezente si in Catedrala din Constanta, Catedrala Episcopala din Galati, Catedrala Mitropolitana din Iasi, Manastirea Oasa din Alba Iulia si in mai multe biserici din Bucuresti : Biserica Sfantul Stelian Lucaci (str. Logofat Udriste), Biserica Sfantul Dumitru Posta (in spatele Muzeului de Istorie a Romaniei), Manastirea Plumbuita (str. Plumbuita, nr. 58), Biserica Adormirea Maicii Domnului – Precupetii Noi, Biserica Sfantul Antonie cel Mare (Aleea Valea Boteni, str. Romancierilor), Biserica Stavropoleos, Biserica Sfantul Alexie (Calea Serban Voda, nr. 123), Biserica Sfantul Pantelimon (str. Iancu Capitan, nr. 24).

Calendar Creștin-Ortodox

mai mult
1 12 13 14 15 16
Page 14 of 16