close

Creștinătate

Creștinătate

Cea mai mare biserică ortodoxă din lume: Catedrala Sfântul Sava din Belgrad

catedrala

Catedrala Patriarhală Sf.Sava din Belgrad, capitala Serbiei, ridicată pe platoul Vacear, undeva in centrul orasului, are o istorie tumultoasă, incepută in anul 1595, când Sinan Pașa a ars moaștele Sf. Sava, Arhiepiscopul Serbiei. De altfel, Belgradul este plin de istorie și crestinism și sârbii se mândresc cu această Catedrală ortodoxă, ea fiind cea mai mare din lume. În timpul unei slujbe, ea poate găzdui circa 10.000 de credincioși.

Impresionanta catedrală a fost ridicată, în mod simbolic, pe locul unde turcii otomani, conduși de Sinan Pașa, au zdrobit rebeliunea sârbă din 27 aprilie 1594, incendiind cu acel prilej Moaștele Sfântului Sava Nemanja (1236).

În anul 1939, pe data de 10 mai, ziua arderii Moaștelor Sfântului Sava, se pune temelia acestei catedrale. Singura etapă realizată a fost, însă, numai fundația catedralei, după bombardamentele germane din anul 1941, lucrările încetând. Locul a fost folosit ca parc auto de armatele hitleriste si apoi de cele sovietice, iar mai târziu a fost transformat în depozit.

În anul 1958, patriarhul Gherman a solicitat reînceperea lucrărilor, dar acordul a fost dat abia în anul 1984, după 88 de intervenții ale Patriarhiei Sârbe. De atunci, lucrările au înaintat lent, dar fără pauze mari. În cele din urmă, Catedrala Sfântul Sava a fost terminată.

Acest proiect care a durat peste un secol e expresia visului de a prezenta Serbia ca exponent al creștinătății ortodoxe în Europa Centrală, ba chiar o prezentare a excepționalismului sârb. Nu e de mirare că modelul asumat e Hagia Sofia, care e arhetipul arhitectural al Răsăritului creștin, dar și o efigie a Bizanțului, ca împărăție creștină.

Dar această biserică-simbol a Belgradului e departe de a fi o simplă copie. Comanditarilor ei le-au trebuit 40 de ani doar pentru a decide cum ar trebui să arate, semn că, în Balcani, nu suntem singurii cu dileme identitare. Planurile au fost apoi modernizate succesiv, căci cele două războaie mondiale au frânat proiectul. Biserica a fost în totalitate finanțată din donații.

Tehnic, Sfântul Sava nu e o catedrală, întrucât scaunul episcopului nu se află aici, dar e locul spre care se îndreaptă toate privirile, așa cum e cazul cu bazilica Sf. Petru și catedrala Sf. Ioan Laterano din Roma.

Astăzi, catedrala are următoarele dimensiuni: înălțimea de 70 de metri, 81 de metri de la nord la sud si 91 de metri de la vest la est, punctul cel mai înalt având 134 de metri, iar crucea aurită de pe turla principală, 12 metri. Stilul e unul pur bizantin. Domul din beton de 4.000 de tone a fost construit la sol, iar abia apoi a fost ridicat pe pereții de rezistență, printr-un procedeu anevoios, care a durat o lună.

Domul e susținut de pandantive, o inovație testată prima dată chiar la Agia Sofia, în timp ce cupolele adiacente, mai mici, îndeplinesc rolul unor arce butante, invenția mult mai târzie a goticului.

Catedrala, care poate fi văzută de la mai toate intrările în orașul Belgrad, e închinată Sfântului Sava, patronul spiritual al Serbiei. Acesta a fost primul patriarh al țării și fratele primului rege sârb. O statuie a lui Sava străjuiește și intrarea în micul parc din fața lăcașului de cult.

Biserica e deja placată cu marmură și granit la exterior, la fel și pavimentul de foarte bună calitate fiind așezat la interior. La interior, nu s-a optat pentru frescă, ci pentru mozaic, cel mai durabil și scump mod de a decora o biserică ortodoxă. După cum cere tradiția, ca și Hagia Sofia, în centrul domului va exista o imagine a lui Hristos Pantocrator.

Expresie a consecvenței poporului sârb și a credinței ortodoxe la care nu a renunțat niciun moment, Catedrala Sfântul Sava – Svetog Save – este un edificiu răsăritean unic ale cărui dimensiuni întrece până și celebrele catedrale Sfânta Sofia din Constantinopol și respectiv Iisus Mântuitorul din Moscova.

I.P.

mai mult
CreștinătatePromovate

Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel – învăţători ai credinţei, pocăinţei şi misiunii Bisericii în lume

petru-pavel1

Sfinţii Petru şi Pavel sunt sărbătoriţi ca Apostolii care au contribuit cel mai mult la răspândirea creştinismului în lume. În aceeaşi zi este şi sărbătoarea Sânpetru de vară care marchează prin frumoase tradiţii populare miezul verii agrare şi perioada secerişului. Aproape 500 de mii de români îşi sărbătoresc onomastica.

Sfinţii Petru şi Pavel sunt sărbătoriţi ca Apostolii care au contribuit cel mai mult la răspândirea creştinismului în lume. În aceeaşi zi este şi sărbătoarea Sânpetru de vară care marchează prin frumoase tradiţii populare miezul verii agrare şi perioada secerişului. Aproape 500 de mii de români îşi sărbătoresc onomastica.

Petru şi Pavel sunt prăznuiţi împreună deşi au trăit vieţi foarte diferite. Amândoi au devenit Apostoli şi stâlpi ai Bisericii şi au murit ca martiri ai credinţei creştine, din porunca împăratului Nero. Petru a murit în anul 64, răstignit cu capul în jos, şi Pavel decapitat în anul 67, iar moaştele lor, potrivit Sinaxarului, au fost puse împreună.

Petru, din pescar, Apostol şi Sfânt

S-a născut în Betsaida, un oraş pe malul nordic al lacului Ghenizaret, astazi localitatea El Aradsch din Siria, a fost numit la naştere Simon sau Simeon şi era fratele mai mic al Apostolului Andrei. Tatăl, Iona, se ocupa cu pescuitul şi era un om simplu, neînvăţat.

Sfântul Ioan Evanghelistul spune ca Andrei l-ar fi adus pe Simion la Hristos şi Mantuitorul i-a schimbat numele din Simon în Chefa, „piatră“ în limba aramaică, de unde şi numele de Petru, în greacă şi latină.

 

(w500) Sfinţii A

Petru a devenit ucenicul Mântuitorului dupa ce a fost martorul unei minuni: într-o dimineaţă, Hristos a vorbit mulţimii la ţărmul lacului Ghenizaret şi pentru a fi mai bine auzit s-a urcat în corabia lui Petru. S-au depărtat puţin de la ţărm şi dupa ce a terminat de vorbit, i-a spus lui Simon să pescuiască. Mulţimea peştilor prinşi l-a înfricoşat pe Petru: „Iesi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos“, a strigat el, iar Hristos i-a spus: „Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni“.

Petru, împreuna cu ceilalţi tovaraşi de pescuit a lăsat totul şi l-a urmat pe Mântuitor. Petru s-a bucurat de respectul celorlalţi Apostoli, în multe situaţii vorbea în numele tuturor şi împreună cu ei a fost martorul minunilor şi momentelor importante din viaţa lui Hristos: învierea fiicei lui Iair, la Schimbarea la Faţă şi la rugăciunea din grădina Ghetsimani. După Cincizecime, la Pogorârea Duhului Sfânt, Apostolul Pavel l-a numit şi pe Petru, alături de Iacob şi Ioan, „stâlp“ al Bisericii.

La Cina cea de Taina s-a jurat că „daca toţi se vor sminti întru Tine, eu niciodată nu mă voi sminti“, dar s-a lepădat de Hristos de trei ori în timpul Patimilor. Înţelegând trădarea faţă de Învăţătorul său, Petru s-a căit şi „a plâns cu amar“. Iertarea i-a acordat-o Măntuitorul dupa Învierea Sa din morţi, când l-a întrebat de trei ori dacă Îl iubeşte.

Petru a stat ascuns împreună cu ceilalţi Apostoli de teama iudeilor până în ziua Invierii când, convins de realitatea Invierii Domnului şi primind Duhul Sfânt la Cincizecime, a devenit un mărturisitor al lui Hristos făra să se mai teamă de nici o ameninţare.

(w220) Sfinţii A

În anul 44, regele Irod Agripa, dorind să facă pe placul iudeilor, l-a ucis pe Apostolul Iacob şi l-a închis într-o temniţă bine păzită şi pe Petru, voind să-l omoare şi pe el, dar printr-o minune un înger trimis de Dumnezeu l-a scos din temniţă. Petru a părăsit apoi Iudeea şi a mers la Roma unde şi-a petrecut ultimii ani ai vieţii întărind Biserica.

Potrivit traditiei, pe 29 iunie 67 Petru ar fi fost crucificat, cu capul in jos, din porunca împăratului Nero. Sfântul Petru este autorul a două din cele şapte epistole soborniceşti, din care una a sfântului Iacob, trei ale sfântului Ioan şi una a sfântului Iuda, din Noul Testament. Ordinea lor în Noul Testament a fost determinata de enumerarea apostolilor menţionaţi ca “stâlpi ai Bisericii”: Iacob, Petru şi Ioan.

În basmele populare romanesti, Sfântul Petru este cel care îl însoţeşte pe Dumnezeu în călătoriile Sale pe Pământ, petrecute, cândva, la începuturile lumii.

Pavel, din prigonitor al lui Hristos, misionar al credinţei creştine

S-a născut în Tars, din Cilicia, o regiune din sudul Anatoliei, în jurul anului 7, într-o familie de evrei înstărăţi care aparţineau tribului lui Veniamin şi la nastere a primit numele de Saul. A moştenit de la părinţi cetăţenia romană şi a dobândit o educaţie aleasă. De foarte tânăr Saul a mers la Ierusalim, la sora sa, şi a studiat acolo legea mozaică la şcoala rabinului Gamaliel, unul dintre fariseii cei mai învăţaţi şi mai respectaţi în vremea sa.

Nu l-a întâlnit pe Mântuitorul Hristos în timpul vieţii pentru că a trăit la Tars, unde a fost rabin. S-a întors la Ierusalim, după ce la Tars ajunseseră veştile despre lucrarea Apostolilor de după Cincizecime, cu gândul de a apăra puritatea legii mozaice şi s-a alaturat cu multă râvnă celor care începuseră să persecute Biserica.

A participat la uciderea lui Ştefan, păzind hainele celor care îl ucideau cu pietre. Aflând apoi că şi în Damasc sunt creştini, a luat scrisori de împuternicire de la marele preot şi, însoţit de o gardă dată de Sinedriu, a pornit spre acest oraş. Însă, cu puţin înainte de a ajunge, a avut loc întâlnirea cu Hristos, care i-a schimbat viaţa.

Ziua, în amiaza mare, i-a apărut Mântuitorul într-o lumină strălucitoare şi i-a zis: „Saule, Saule, pentru ce Mă prigoneşti?“. Rămas orb, a intrat în Damasc smerit şi tăcut. După aceea, prin preotul Anania din Damasc, Dumnezeu i-a redat vederea, Saul a primit botezul şi început să vorbească în sinagogă despre Cel pe care, cu putin timp înainte, Îl prigonea. Pentru a scăpa de iudeii care-l căutau să-l ucidă, a părăsit Ierusalimul şi s-a întors la Tars.

Peste ani, a fost chemat la Antiohia de către Barnaba, nume dat lui Iosif, unul din primii misionari. De aici a plecat în cele trei călătorii misionare, între anii 45-58, prin care a adus la credinţa în Hristos mai mult de 30 de cetăţi importante din bazinul Marii Mediterane. Cu ocazia primei călătorii, în Cipru, l-a adus la credinţă pe proconsulul roman Sergius Paulus, guvernatorul insulei. De la acesta si-a luat numele de Pavel, nume pe l-a purtat până la moarte.

Munca sa misionara a fost de multe ori însoţită de primejdii, aşa dupa cum singur mărturisea Apostolul: „De la iudei, de cinci ori am luat patruzeci de lovituri de bici fără una. De trei ori am fost bătut cu vergi; o data am fost bătut cu pietre; de trei ori s-a sfărămat corabia cu mine; o noapte şi o zi am petrecut în largul mării. În călătorii adeseori, în primejdii de râuri, în primejdii de la tâlhari, în primejdii de la neamul meu, în primejdii de la păgâni; în primejdii în cetăţi, în primejdii în pustie, în primejdii pe mare, în primejdii intre fraţii cei mincinoşi; În osteneală şi în trudă, în privegheri, în foame şi în sete, în posturi de multe ori, în frig şi în lipsă de haine.“ În lucrarea sa de vestire a Evangheliei, Apostolul Pavel i-a vizat pe cei de un neam cu el, dar mai ales pe cei de alte neamuri, de aici şi ura iudeilor care pretutindeni i se opuneau.

(w220) Sfântul A

În anul 58 a fost prins de iudei în Ierusalim, întemniţat doi ani în Cezareea Palestinei şi în final dus pe mare la Roma pentru a fi judecat de împărat, pentru că avea cetăţenie romană. Aici a petrecut alţi doi ani într-o casă fiind păzit de un ostaş roman, iar dupa judecata din anul 63 a fost eliberat.

Împrejurarile sfârşitului său sunt necunoscute. Se crede că, ajuns din nou la Roma, a fost închis şi omorât din porunca împăratului Nero, în anul 67, prin tăierea capului. A fost ingropat pe Calea Ostia de lânga Roma, unde mai târziu s-a ridicat biserica „San Paolo fuori le Mura“ (Sfântul Pavel din afara zidurilor).

Sânpetru de vară şi tradiţii populare

Sărbătoarea Sânpetru de Vară, despărţită de Sânpetru de Iarnă, patronul lupilor, de aproape o jumatate de an, este precedată de Postul lui Sânpetru, rânduit de Biserică în cinstea celor doi apostoli şi în amintirea obiceiului lor de a posti înainte de a întreprinde fapte importante.

În tradiţia populară Sânpetru este fie pământean, fie divinitate celesta. Cândva, la începuturile lumii, ar fi trăit Sânpetru, om simplu şi harnic care se ocupa cu agricultura, creşterea animalelor şi cu pescuitul, dar care fiind foarte credincios îl însoţea pe Dumnezeu în călătoriile sale pe Pământ. Fiind şi un bun sfetnic, Sânpetru a fost luat de Dumnezeu în cer şi i s-au încredinţat porţile şi cheile Raiului. Acolo, era mai mare peste cămările cereşti, împărţea hrana animalelor sălbatice, şi în special lupilor, şi topea grindina pentru a o face mai măruntă şi mai puţin periculoasă pentru culturi.

La marile sărbatori, de Crăciun, Anul Nou, Bobotează, Măcinici, Sângiorz şi Sânziene, se spune că Sânpetru poate fi văzut de pământeni, la miezul nopţii când se deschide pentru o singura clipa cerul, stând la masa împărătească în dreapta lui Dumnezeu.

Potrivit tradiţiei populare până în acestă zi nu se scutură merii şi, dacă se respectă datina, sunt ocrotite ogoarele de căderea grindinei.

(w460) Mere roÅŸi

Se mănâncă mere şi miere din recolta anului, după masa de prânz şi se pun dorinţe, după ce se împart mere dulci şi miere prietenilor şi vecinilor şi li se urează spor în munca lor şi sănătate.

Când Sânpetru pocneşte din bici,  scânteile care apar se transformă în licurici care-i călăuzesc pe călătorii rătăciţi pe drumuri de munte sau în pădure.

Pentru sporul casei şi pentru sănătate se sfinţesc la biserică pachete cu colaci, lumânări, mere dulci şi mere acrişoare şi se împart oamenilor săraci.

Oamenii pistruiaţi, dacă se spele pe faţă cu apă la miezul nopţii, când cântă cocoşul, scapă de pistrui.

Dacă tună şi fulgeră în ziua Sfinţilor Apostoli, nucile şi alunele vor fi viermănoase.

Se respectă sărbătoarea lupilor: nu se pun capcane şi lupii nu se alungă cu focuri de armă, pentru a fi îmblânzite şi să nu fure vitele din gospodării.

Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel sunt doi oameni diferiţi, chemaţi de Iisus Hristos să vestească aceeaşi Evanghelie a iubirii milostive şi a mântuirii lumii.

Sfântul Petru se numea Simon înainte de a se fi întâlnit cu Iisus Cel ce i-a schimbat numele în Chefa, care înseamnă piatră. Acesta s-a născut în Betsaida Galileii, tatăl său se numea Ioná, iar fratele său, Andrei, a fost cel dintâi chemat de Iisus să fie Apostol. Andrei l-a prezentat pe Simon lui Iisus după ce i-a spus: „Am găsit pe Mesia. “ (cf. Ioan 1, 41). Simon Petru era căsătorit şi era pescar de profesie. Această îndeletnicire l-a învăţat să înfrunte valurile mării, să se ostenească, să se bucure de pescuire bogată sau să-şi asume eşecul. Era o fire dinamică, spontan şi plin de zel. Într-o zi l-a întâlnit pe Iisus din Nazaret Cel care i-a schimbat viaţa şi l-a făcut din pescar obişnuit „pescar de oameni”, adică Apostol ca să adune oameni pentru împărăţia cerurilor pe care o predica Sfântul Ioan Botezătorul şi apoi Iisus zicând: „ Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor.” (Matei4, 7). Credinţa sa iudaică a moştenit-o din familie şi a cultivat-o la sinagogă, într-un context iudaic, dar elenizat, al Galileii, populat cu amestec de grupuri etnice diferite. Totuşi, Simon Petru era un om simplu, el nu vorbea limba greacă, de aceea, mai târziu a fost ajutat în misiunea sa de ucenicul său, Ioan Marcu, fiind traducător pentru el din ebraică în greacă.

Sfântul Pavel se numea iniţial Saul. S-a născut în Tarsul Ciliciei (azi, în Turcia), în diaspora evreiască, era fiu al unor evrei deportaţi de romani. Sfântul Pavel avea o vastă cultură teologică dobândită în Tars şi la Ierusalim. Era cetăţean roman, adică un internaţional. Vorbea limba greacă, era zelos şi ucenic al învăţatului Gamaliel, un mare tâlcuitor al Legii lui Moise. A fost contemporan cu Iisus din Nazaret, dar nu L-a întâlnit niciodată cât timp Iisus a trăit pe pământ. Din zel pentru tradiţia iudaică, Saul a persecutat noua comunitate a ucenicilor lui Iisus din Nazaret. Dar, pe când persecuta pe creştini, în Siria, lângă Damasc, s-a întâlnit cu Iisus Cel viu din ceruri, într-o lumină copleşitoare. Iisus l-a întrebat: „Saule, Saule, de ce mă prigoneşti?”(Fapte 9, 4). Atunci, Saul a înţeles că Iisus din Nazaret este viu şi că El este cu adevărat Mesia. Tot atunci, Saul a învăţat că Iisus Hristos este Capul Bisericii, iar Biserica este Trupul Său. Saul lovea în creştini, iar Iisus Hristos simţea durerea lor, căci viaţa lor era viaţa Lui şi viaţa Lui era viaţa lor. Apoi, Saul, persecutorul, convertit şi botezat, devine Pavel Apostolul, misionarul cel mai zelos al lui Iisus Hristos şi al Bisericii Sale.

Diferiţi ca loc de naştere şi cultură sau formare profesională, Sfinţii Petru şi Pavel au fost chemaţi la apostolat tot în mod diferit şi au primit de la Hristos şi de la Biserică misiuni diferite: Sfântul Petru începe predicarea Evangheliei la iudei, iar Sfântul Pavel la neamuri (etnii diferite). Sfântul Petru apare primul în listele celor doisprezece Apostoli, iar Sfântul Pavel este cel de-al treisprezecelea Apostol. În planul Său de mântuire a lumii, Hristos preferă pe fiecare om. Sfântul Andrei este cel dintâi chemat, Sfântul Petru este cel dintâi în liste, Sfântul Ioan este cel mai iubit ucenic, iar Sfântul Pavel, deşi chemat ultimul ca timp, devine primul ca zel misionar. Cu fiecare persoană şi cu fiecare popor, Hristos are în iubirea Sa o relaţie preferenţială şi unică, fiindcă El Se dăruieşte total fiecăruia din cei care cred în El şi Îl iubesc pe El.

Ce au în comun Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel?

  1. Esenţialul şi plenitudinea, mai precis, credinţa fierbinte în Hristos Fiul lui Dumnezeu şi comuniunea vie cu El. Sfântul Petru a mărturisit dumnezeirea lui Iisus Hristos: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui Viu!“ (Matei 16, 16), iar Sfântul Pavel a mărturisit că în Hristos „locuieşte trupeşte toată plinătatea dumnezeirii” (Coloseni 2, 9); pentru el, credinţa creştină este taina lui Dumnezeu Cel ce „ S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, a fost propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălţat întru slavă. “ (1 Timotei 3, 16).
  1. Amândoi Apostolii aveau o puternică experienţă a pocăinţei sau a convertirii: Sfântul Petru s-a lepădat de Hristos de trei ori, apoi a plâns cu amar (Luca 22, 62 ), L-a iubit şi L-a mărturisit pe Hristos până la moarte martirică; Sfântul Pavel a persecutat Biserica lui Hristos, dar ulterior a regretat aceasta în tot timpul vieţii lui şi a lucrat apoi în şi pentru Biserică mai mult ca oricare altul.
  1. Sfinţii Petru şi Pavel mai aveau în comun dragostea lor puternică pentru Hristos şi pentru Biserica Sa. Biserica este zidită pe piatra credinţei mărturisită de Petru, adică pe mărturisirea dumnezerii lui Iisus Hristos (Matei 16, 13- 20). De aceea, Sfântul Petru însuşi mărturiseşte că nu el, ci Hristos este piatra din capul unghiului, care ţine în unire, în Biserică, pe iudei şi pe celelalte popoare ale lumii: „Apropiaţi-vă de El, piatra cea vie, de oameni într-adevăr neluată în seamă, dar la Dumnezeu aleasă şi de preţ; şi voi înşivă, ca pietre vii, zidiţi-vă drept casă duhovnicească, preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe duhovniceşti, bine-plăcute lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos…. Iar voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiţi în lume bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric, la lumina Sa cea minunată, voi care odinioară nu eraţi popor, iar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; voi care odinioară n-aveaţi parte de milă, iar acum sunteţi miluiţi.” (1 Petru 2, 4-5; 9-10). De aceea, Sfântul Petru cere să fie păstrată dreapta credinţă şi unitatea Bisericii, neluând în seamă profeţiile mincinoase: „Dar au fost în popor şi proroci mincinoşi, după cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare şi, tăgăduind chiar pe Stăpânul Care i-a răscumpărat, îşi vor aduce lor grabnică pieire…. ” (2 Petru 2, 1-22).

Sfântul Pavel, arătând iubirea lui jertfelnică faţă de Hristos zice: „Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? … Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru.” (Romani 8, 35, 38-39).  Iar în altă parte, el arată grija pentru Biserică în lucrarea sa misionară: „Pe lângă cele din afară, ceea ce mă împresoară în toate zilele este grija de toate Bisericile.” (2 Corinteni 11, 28).

  1. Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel mai aveau în comun martiriul sau mucenicia lor în Roma, a cărui dată a fost considerată de tradiţia Bisericii ca fiind 29 iunie, anul 67, în timpul persecuţiilor împăratului Nero împotriva creştinilor.

Cu ce s-au confruntat ei în lumea din timpul lor?

În primul rând, cu o religiozitate panteistă sau politeistă, idolatră şi confuză, care confunda pe Dumnezeu Creatorul cu creatura (cf. Romani 2, 25) şi care suprimă libertatea sau diminua demnitatea persoanei umane, înmulţind formele de sclavie spirituală şi socială.

În al doilea rând, ei s-au confruntat cu autosuficienţa şi aroganţa filosofiei greco-romane care nu putea accepta Crucea şi Învierea lui Hristos, adică iubirea smerită a lui Dumnezeu Cel Atotputernic şi nici învierea trupului din moarte, deoarece fatalismul morţii ţinea toată lumea păgână antică într-o sclavie a spiritului. De aceea, Iisus Hristos voia „să izbăvească pe acei pe care frica morţii îi ţinea în robie toată viaţa.” (Evrei 2, 15). Aşadar, credinţa în Dumnezeu Cel veşnic viu, Care nu Se confundă cu lucrurile trecătoare şi Care a biruit moartea prin învierea lui Hristos, era eliberare pentru păgânii robiţi de idolatrie şi de frica morţii trupului.

În al treilea rând, aceşti Apostoli s-au confruntat cu autosuficienţa şi ostilitatea puterii politice imperiale. Sfinţii Petru şi Pavel cer în epistolele lor să fie respectată atât autoritatea politică imperială, cât şi autoritatea administrativă şi militară, ba chiar ei le numesc slujitori ai binelui comun şi pedepsitori ai răufăcătorilor. (cf. 1 Petru 2, 13-14; Romani 13, 1-13). Cu toate acestea, ei n-au confundat şi n-au înlocuit niciodată puterea bisericească spirituală cu puterea politică seculară, nici n-au confundat imperiul roman cu împărăţia cerurilor sau pe împăratul roman pământean şi trecător cu Domnul Iisus Hristos, Împăratul Cel veşnic viu din ceruri. De aceea, ei au pătimit slujind şi mărturisind pe Hristos până la moarte martirică.

Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel rămân pentru noi mari învăţători ai credinţei, misionari model şi rugători statornici pentru viaţa şi unitatea Bisericii lui Hristos. Prin viaţa, faptele şi scrierile lor, ei ne îndeamnă să iubim pe Hristos, Evanghelia şi Biserica Sa, să lucrăm pentru vindecarea şi mântuirea tuturor oamenilor fără deosebire de rasă şi gen, de etnie şi clasă socială. Ei sunt pentru noi dascăli ai reconcilierii, ai iertării, ai unităţii şi ai sfinţeniei. Ei ne învaţă să ne rugăm neîncetat, să săvârşim cu iubire milostivă faptele bune, dar să nu contăm niciodată pe noi înşine mai mult decât pe harul lui Dumnezeu Cel viu, arătat în Iisus Hristos. În iconografia ortodoxă, Sfinții Petru şi Pavel, primul şi ultimul între Apostoli, reprezintă Biserica sau comuniunea lui Israel (Petru) cu toate popoarele lumii (Pavel). Cheile Sfântului Petru reprezintă pocăinţa şi iertarea păcatelor, smerenia şi iubirea milostivă, prin care omul intră în împărăţia lui Dumnezeu. Iar sabia Sfântului Pavel reprezintă puterea Cuvântului sfânt, care distinge între erezie şi adevăr, între egoism şi iubire, între moarte şi viaţă.

Să ne rugăm Sfinților Petru şi Pavel, cei doi corifei ai Apostolilor, să ne ajute să fim şi noi mărturisitori ai lui Hristos în lumea de astăzi, cum au fost ei mărturisitori în lumea din timpul lor, pentru a putea spune tuturor celor care cred în Hristos: „bucuraţi-vă pururea în Domnul şi iarăşi zic, bucuraţi-vă!” (Filipeni 4, 4).

B.R.

mai mult
Creștinătate

Feodor Dostoievski: Nu e nimic mai frumos decât Hristos!

Fjodor-Dostojevski

Pe 11 noiembrie 1821 se năştea Feodor Mihailovici Dostoievski, scriitor rus de talie mondială. Vedea lumea aceasta la Sankt Petersburg (cunoscut azi nu doar pentru FC Zenit, cât mai ales pentru sfinţii Ioan de Kronstand şi Xenia). Dostoievski dovedeşte o viziune profetică. Îmi place mai ales psihologia personajelor. Rămâne orfan la vârstă fragedă (Freud va sensibiliza lumea prin studiul său „Dostoievski şi paricidul”). Traduce din Balzac şi debutează cu „Oameni sărmani”. Este arestat şi chiar condamnat la moarte. Sentinţa este extrem de aproape de executare. Scapă în ultimul moment: ţarul comută pedeapsa.

Graţierea aceasta ne aminteşte de harul (graţia) care ne scapă de eşafodul iadului, în ultimul moment, uneori. Este soldat în Kazahstan (la Semipalatinsk). Îi moare soţia, apoi fratele. Acumulează datorii uriaşe din jocuri de noroc. Se recăsătoreşte şi scrie un jurnal de mare succes. Apoi operele devenite celebre. Este preocupat de suferinţa celor inocenţi şi de căutarea lui Dumnezeu. Conturează portrete de oameni umili, dar şi cinici. Rebeli, dar şi nihilişti. Tema principală este revigorarea duhovnicească.

Cât de actual a rămas, impresionantVremurile noastre sunt vremea mediocrităţii, a lipsei de sentimente, a pasiunii pentru incultură, a lenei, a incapacităţii de a te apuca de treabă şi a dorinţei de a avea totul de-a gata. Chiar aşa şi este! La fiecare preselecţie, din orice domeniu, valorile sunt îndepărtate. Scara axiologică e inversată, spre a noastră duioasă îndobitocire… Ce sentimente! Într-o lume rece, care ţine cont doar de profit, sentimentul e o slăbiciune. Incultura a devenit pasiunea principală a maneliştilor de pretutindeni, a bădăranilor, a nesimţiţilor şi a parveniţilor. Iată tabloul lumii fără Dumnezeu, imaginea iadului. Salvarea vine tot din regăsirea chipului divin din fiecare: vindecarea este exclusiv spirituală. Copiii sunt cocoloşiţi (şi întreţinuţi) de părinţi mult după majorat. Primesc totul de-a gata, se plictisesc repede, cad în depresie, sunt indiferenţi faţă de lacrimile altora. Omul virtuos devine înger, cel pătimaş devine bestie. Nu piroanele L-au răstignit pe Hristos, ci Iubirea!(Dragostea jertfelnică ce ne graţiază). Există luptă duhovnicească: Viaţa e duelul lui Dumnezeu cu diavolul, iar câmpul de bătălie sunt eu. Şi încă ce război! Credinţa este altarul sufletului: Prin ce chinuri groaznice am trecut, cât m-a costat şi cât mă costă încă această sete de a crede, care e cu atât mai puternică în sufletul meu, cu cât se găsesc mai multe argumente potrivnice. Şi cu toate acestea, Dumnezeu îmi trimite uneori momente în care sunt cu desăvârşire liniştit. În aceste momente eu îi iubesc pe alţii şi găsesc că şi alţii mă iubesc pe mine. În asemenea clipe mi-am alcătuit un simbol de credinţă în care totul pentru mine este limpede şi sfânt. Acest simbol este foarte simplu. Iată-l, cred că nu e nimic mai frumos, mai profund, mai simpatic, mai raţional, mai bărbătesc şi mai desăvârşit decât Hristos. Şi nu numai că nu este, ci mi-o spun cu dragoste geloasă, nici nu poate fi. Mai mult: dacă cineva mi-ar dovedi că Hristos este în afară de sfera adevărului, aş prefera să rămân mai bine cu Hristos decât cu adevărul.

Marea taină a existenţei noastre nu constă în a trăi, ci în a şti pentru ce trăieşti. Viaţa e un rai, numai că noi nu vrem să ştim, căci dacă am vrea să ştim chiar mâine s-ar întinde raiul peste toţi. Recitind Dostoievski, mă bucur de prospeţimea lui Vali Balcan, care se înscrie pe acest filon: „Am tot învățat să tac și să trec mai departe, să nu mai acuz sau să scuz idolatria cu care oamenii își formează idei. Observ că nu mă mai agit atât de mult, că în sfârșit încep să înțeleg respectul datorat adversarului, fără noimă pentru zâmbetul edulcorat al eșecului. Într-un fel mi-am conservat toată liniștea pentru a o converti într-un nou început”. Un liant potrivit pentru a continua cu Dostoievski: Recitind rândurile aşternute până acum pe hârtie, îmi dau seama că nu sunt atât de prost cum reiese din ele. De ce s-o fi exprimând un om inteligent cu mult mai prost decât gândeşte?

Oamenii îşi resping profeţii şi îi măcelăresc; dar îşi iubesc martirii şi îi iubesc pe cei care i-au măcelărit. Scriptura confirmă acest fapt. Ce este iadul? Şi cuget în sinea mea: e suferinţa de a nu mai putea iubi. Însingurare, lipsă de comuniune. Lipsa entuziasmului este semnul sigur al pierzării, caracterizat printr-o stare de nelucrare, prin lipsa de zel. Râvna ne trezeşte, ne zvârle-n rai. Să ştiţi că nu există pe lume ceva mai de preţ şi mai trainic, mai sănătos şi mai folositor în viaţă decât o amintire frumoasă, şi mai ales o amintire plină de farmec din anii copilăriei, petrecuţi în casa părintească. O nostalgie a Paradisului, o dorinţă de reîntoarcere acasă, la Tatăl. Îngerii nu au părăsit Casa părintească şi „sting” dorul Tatălui după noi: ne înlesnesc, în acelaşi timp, întoarcerea.

Nu există bunăvoinţă şi caritate dacă nu există credinţa în nemurire. Dacă Dumnezeu nu există, înseamnă ca totul este permis şi dacă totul este permis, înseamnă că suntem pierduţi. Un duhovnic bun trasează corect calea spre rai: Stareţul este acela care găzduieşte în sufletul său şi îmbrăţişează cu voinţa sa propriul tău suflet şi voinţa ta. Din clipa când şi-a ales un stareţ, omul renunţă la propria sa voinţă, încredinţându-i-o lui cu cea mai deplină supunere şi cu o totală uitare de sine. Acela care îşi pecetluieşte astfel soarta acceptă de bunăvoie această încercare, această austeră ucenicie, în speranţa că la capătul unor îndelungi străduinţe va ajunge să se învingă pe sine şi să se domine atât de perfect, încât după o viaţă întreagă de ascultare să poata dobândi, în sfârşit, deplina libertate, descătuşându-se de propriul său eu, ca nu cumva să împărtăşească soarta celor care-şi încheie viaţa fără a fi reuşit să se regăsească pe sine.

Marius MATEI

mai mult
CreștinătatePromovate

Loc de joacă amenajat la Mănăstirea Ghighiu

g0

Mănăstirea Ghighiu este o mănăstire ortodoxă din România situată în satul Ghighiu, județul Prahova, în apropierea municipiului Ploiești.

Cu ajutorul donațiilor, în zona izvorului, călugărițele au reușit să construiască o „gură de rai”. O oază de liniște și verdeață, străjuită de un iaz și o moară ornamentală, împrejmuite de băncuțe, unde credincioșii se pot odihnii la umbra copacilor în care au fost puse și căsuțe pentru păsărele. În dreapta izvorului a fost construit un loc de joacă pentru copii, lucru greu de regăsit în curtea unui așezământ de rugăciune.

g1

De aceea, vizitarea acestui loc este binevenită în aceste zile toride de vară.

Cele mai vechi mărturii despre Mănăstirea Ghighiu datează de la sfârșitul secolului al XVI-lea, când este menționat pe aceste locuri schitul logofătului Coresi și al jupâniței Slăvița. Urmele sihăstriei se vor șterge însă aproape în întregime.

g2

Abia în 1817, Măriuța Răfoveanca împreună cu mama sa Ana donează un teren și o parte din averea lor pentru înălțarea unui schit, la cererea monahului Agapie. Vor fi ridicate, mai întâi, o bisericuță de lemn și câteva chilii.

Biserica mare a mănăstirii a început a se zidi în anul 1858, prin purtarea de grijă a starețului Eftimie, fiind sfințită pe 31 martie 1866.

g3

Legenda spune: „Căutând loc de mănăstire, Călugărul Agapie împreună cu patru ucenici, obosiţi de drum au poposit într-o poiană din Codrii Vlăsiei pentru a se odihni. Aici au fost treziţi de un foşnet; era susurul unui izvor. Atunci au înteles că aici este locul potrivit şi s-au hotărât să facă schit, astăzi Mănăstirea Ghighiu. De la acest izvor mănăstirea şi-a luat hramul: „Izvorul Tămăduirii.”
De asemenea, legenda spune că este un izvor cu apă tămăduitoare, dovedindu-se în timp de către marturiile oamenilor care au consumat această apă cu credintă şi s-au vindecat de diferite boli.

Binefacerile Maicii Domnului se revarsă asupra mănăstirii şi a peleriniilor atât prin Icoana Făcătoare de minuni a Maicii Domnului, cât şi prin apa tămăduitoare a acestui izvor.

L. C. P.

mai mult
Creștinătate

Cum a fost izbăvit în chip minunat un monah de către Sfântul Ioan Botezătorul

sf_ioan_botezatorul33

În timp ce credeam un fapt deja săvârşit zdrobirea şi căderea mea în păcat, deodată un fulger strălucitor a străbătut toată camera, ca şi cum ar fi fost luminată de multe becuri electrice. Iar în mijlocul acestei lumini fulgerătoare s-a arătat marele Înaintemergător, care m-a apucat de piept şi într-o clipă, fără să-mi dau seama cum, m-am aflat în camera mea din cealaltă parte a etajului.

Un oarecare monah dintre proestoşii Sfintei noastre Mănăstiri, aflând că scriu în cronica mănăstirii minunile săvârşite de-a lungul vremii de către Sfântul Ioan Botezătorul, spre slava şi cinstea lui, m-a cercetat la chilie şi mi-a destănuit ceea ce i s-a întâmplat, rugându-mă mai întâi să nu-i menţionez numele, nici să-l fac cunoscut cuiva. După ce i-am făgăduit, a prins curaj şi mi-a povestit următoarele:

„Eu, frate Lazar, aşa cum îţi aminteşti, la începutul lunii iulie a anului trecut, 1995, am fost trimis de mănăstire la Tesalonic pentru a cumpăra diferite alimente şi lucruri necesare mănăstirii. Ajungând în Tesalonic, am tras, după obicei, la un hotel, unde am şi rămas peste noapte. Dar, vai mie, ticălosului, din lucrarea satanică am căzut într-o mare şi neaşteptată ispită. Dacă nu ar fi apucat înainte Harul dumnezeiesc şi ajutorul Sfântului Ioan Botezătorul, nu ştiu ce s-ar fi ales cu viaţa mea şi dacă aş mai fi fost astăzi în mănăstire”.

Şi spunând acestea, monahul a început să plângă amintindu-şi înfricoşătoarea încercare prin care a trecut, precum şi minunata lui izbăvire ce a urmat. Apoi a tăcut pentru puțină vreme. Eu, încurajându-l să-mi povestească ceea ce i s-a întâmplat, i-am făgăduit din nou că această povestire se va socoti ca o mărturisire şi nimeni nu va afla vreodata numele lui, nici chiar egumenul. Auzind acestea, a continuat:

„Fratele meu, s-a întâmplat ca în camera vecină să găzduiască, împreună cu fratele ei, o tânără frumoasă din unul din satele din Halkidikis, pe care cu vreo zece ani în urmă o cunoscusem, mică fiind, în casa ei părintească, fiindcă familia ei era cunoscută de mănăstire. În acea noapte s-a întâmplat ca fratele fetei să lipsească de la hotel. Tocmai se înnoptase şi eram singur în camera mea, când fata, aflând despre mine că stau în cutare cameră, a venit să mă viziteze în virtutea faptului că ne cunoşteam, aşa cum am spus mai înainte. După obişnuita salutare, ne-am prins în discuţie. După ce am întrebat-o despre tatăl ei şi despre ceilalţi membri ai familiei ei, iar ea m-a întrebat despre unii părinţi din mănăstire pe care îi cunoştea, în cele din urmă fata m-a chemat în camera ei să mă ospăteze din mâncarea rămasă de la fratele ei, care lipsea, şi să-mi dăruiască nişte fructe pe care le adusese din sat.

La început m-am împotrivit şi am refuzat propunerea ei, însă ea insista. În cele din urmă m-a prins de mână şi mi-a spus: «Mergem numai o clipă şi te vei întoarce imediat». O, ce nenorocire, fratele meu! Îţi dai seama în ce situaţie grea mă aflam? Pe de o parte, cugetam la absurda, necuviincioasa şi meşteşugita cursă a vrăjmaşului, pe de alta, eram atras de cuvintele ei dulci, de frumuseţea feciorească, de săgeţile aprinse de noapte, de singurătate, de legea potrivnică ce se află în mădularele trupului… Ameţisem şi începusem să cedez voii ei. Cu toate acestea nu încetam să-l rog din adâncul sufletului pe Sfântul Ioan să mă apere şi să nu devin jucăria şi batjocora demonilor….

Şi ca să nu mai lungesc vorba, am mers în camera ei, care era în celălalt capăt al etajului, la o depărtare destul de mare de camera mea. De îndată ce am intrat în cameră, a încuiat bine uşa şi se pregătea să mă sărute… Închipuieşte-ţi acum bucuria şi strigătele demonilor pentru biruinţa lor aproape împlinită. Dar, o minunate sunt lucrurile tale, Ocrotitorule cel mare al nostru, preaslăvite Botezătorule şi Înaintemergătorule al Domnului!

În timp ce credeam un fapt deja săvârşit zdrobirea şi căderea mea în păcat, deodată un fulger strălucitor a străbătut toată camera, ca şi cum ar fi fost luminată de multe becuri electrice. Iar în mijlocul acestei lumini fulgerătoare s-a arătat marele Înaintemergător, care m-a apucat de piept şi într-o clipă, fără să-mi dau seama cum, m-am aflat în camera mea din cealaltă parte a etajului.

Venindu-mi întru sine din uimirea ce m-a cuprins şi dându-şi seama de ajutorul şi ocrotirea pe care le-am avut de la sfântul nostru ocrotitor, Înaintemergătorul Domnului, toată noaptea aceea am petrecut-o în lacrimi de bucurie, de recunoştinţă şi de evlavie, mulţumindu-i cu căldură, rugându-mă şi minunându-mă de marea dragoste şi de ocrotire pe care le are faţă de noi, monahii dionisiaţi, neînsemnaţii lui fii”.

Atunci eu i-am spus: „Sfinţia Ta, ca om, ai alunecat şi urmarea acestei căderi ar fi fost o mare pagubă sufletească, însă Preabunul Dumnezeu te-a acoperit pentru ascultarea pe care o săvârşeai. Iar pentru rugăciunile părinţilor mănăstirii, a intervenit Sfântul Ioan Botezătorul, ocrotitorul mănăstirii şi te-a izbăvit de la o mare cădere sufletească”.

(Monahul Lazăr Dionisiatul, Povestiri Dionisiate, traducere de ieroschim. Ştefan Nuţescu, editura Evanghelismos, Bucureşti, 2012, pp. 132-135)

mai mult
Creștinătate

Muntele Carantania – locul ispitirii Mântuitorului

ierihon_5

Muntele Carantinei, adică al celor patruzeci de zile de post, sau Muntele Ispitirilor, se înalţă la nord-vest de Ierihon și domină întreaga regiune.

Potrivit tradiţiei creştine, acesta este locul în care Mântuitorul Iisus Hristos S-a retras şi a postit vreme de 40 de zile, precum şi locul în care El a fost ispitit de diavol (Matei 4, 1-11; Luca 4, 1-13; Marcu 1, 12-13).

La mijlocul muntelui, pe peretele aspru de stâncă roşiatică, la o altitudine de 350 de metri, se înalță Mănăstirea ortodoxă „a ispitirii Mântuitorului”. Prima mănăstire de pe culmea acestui munte a fost construită în anul 340 de Sfântul Hariton.

Mănăstirea Sfântului Hariton de pe culmea muntelui a fost distrusă de către perşi şi şi-a încetat existenţa. La sfârşitul secolului al XIX-lea, Patriarhia a construit pe locul Postului o nouă mănăstire, lăsând pe culmea muntelui ruina celei vechi.

Mai sus de mănăstirea ortodoxă şi de celelalte ruine se află fortăreaţa Doc, cunoscută pentru o trădare istorică: aici au fost omorâţi, de către Ptolomeu (ginerele), prin înşelare, preotul Simon Macabeul (socrul) şi fiii săi, Matatia şi Iuda (I Macabei 16,11-17).

Sursa: Doxologia

INFO

Ierihon
Cuvântul ebraic Ierikho înseamnă lună; e posibil ca numele cetăţii să provină de la un sanctuar în care era venerată această divinitate.
Ierihonul este cetatea cea mai veche din lume şi în acelaşi timp cetatea cea mai joasă din lume: e situată la 258 m sub nivelul mării. Apare ca o oază în mijlocul Pustiului Iudeii. Vegetaţia luxuriantă a grădinilor sale datorată climei subtropicale şi unui izvor puternic de apă contrastează cu pustiul ars de soare şi dezolant care înconjoară oaza. Numele biblic Cetatea Palmierilor este pe deplin justificat.
Săpăturile arheologice efectuate în anii 1952-1958 de Miss Kenyon permit refacerea aproximativă a istoriei Ierihonului.
Clima caldă chiar şi în timpul iernii şi izvorul Ein es-Sultan sau Fântâna lui Elizeu cu izvor continuu şi debit foarte mare – 4.000 de litri pe minut – i-au atras pe nomazi în acest loc deja din timpurile preistorice.
Astfel, după mai multe mii de ani, vânătorii nevoiţi să se deplaseze continuu în căutare de hrană s-au sedentarizat, devenind crescători de vite şi agricultori. În jurul anului 8000 î.C. au fortificat aşezarea spre a se apăra împotriva triburilor nomade care le invadau proprietatea. O parte din turnul de apărare construit o dată cu zidurile e încă vizibil la Tel es-Sultan, în apropiere de izvor, unde a fost Ierihonul antic.
În jurul anului 7000 î.C. cetatea a fost abandonată pe neaşteptate, probabil din cauza unui cutremur de pământ sau a unei epidemii.
În jurul anului 4000 î.C. e din nou populat. Nenumărate populaţii şi civilizaţii s-au perindat şi de nenumărate ori Ierihonul a fost distrus şi reconstruit până când israeliţii conduşi de Iosua au reuşit să pună stăpânire pe el în jurul anului 1200 î.C. Povestind cucerirea Ierihonului de către israeliţi, Biblia îl prezintă ca o cetate fortificată şi bine organizată. Săpăturile arheologice nu au găsit urmele acestei cuceriri. E posibil ca eroziunea să fi şters urmele distrugerii înfăptuite de israeliţi. Sau e posibil ca povestirea biblică să fi fost idealizată şi modelată după ceremonia liturgică ce se celebra pornind în procesiune de la sanctuarul din Galgala şi se înconjurau ruinele oraşului pentru a comemora cucerirea.
În afara Bibliei, cetatea nu este menţionată în nici un alt document.
Ierihonul e prima cetate pe care israeliţii o întâlnesc în cale şi pe care o cuceresc după ce intră în ţara făgăduită (cf. Ios 6). În apropierea cetăţii, ei celebrează primul Paşte; din acest moment mana cu care Dumnezeu îi hrănise în pustiu încetează să mai cadă (cf. Ios 5,10).
Biblia descrie cu lux de amănunte modul în care a fost cucerită: înconjurul cetăţii timp de şapte zile şi prăbuşirea zidurilor la sunetele trâmbiţelor în ziua a şaptea. Cetatea a fost rasă până la pământ, iar Iosua a aruncat blestemul asupra oricui va fi încercat să o reconstruiască. Iosua şi-a stabilit la Gilgal, lângă Ierihon, cartierul general de unde organiza incursiunile sale pe teritoriul Palestinei (cf. Ios 6,26).
În epoca celor două regate, Ierihonul aparţinea Regatului de Nord sau Regatului lui Israel. În timpul domniei lui Ahab, un oarecare Hiel din Betel a reconstruit zidurile Ierihonului atrăgând în felul acesta asupra sa blestemul lui Iosua: în momentul în care a pus temeliile i-a murit primul copil, iar în momentul în care a instalat porţile i-a murit ultimul copil (cf. 1Rg 16,34).
Lângă Ierihon, darul profetic al lui Ilie a trecut asupra lui Elizeu. După răpirea la cer a lui Ilie, Elizeu a trecut prin Ierihon. „Oamenii din cetate au zis lui Elizeu: «Iată, aşezarea cetăţii este bună, după cum vede domnul meu; dar apele sunt rele şi ţara este stearpă». El a zis: «Aduceţi-mi un blid nou şi puneţi sare în el». Şi i-au adus. Apoi s-a dus la izvorul apelor şi a aruncat sare în el zicând: «Aşa vorbeşte Domnul: Vindec apele acestea; nu va mai veni din ele nici moarte, nici stârpiciune»” (2Rg 2,19-21).
De atunci izvorul poartă numele de Fântâna lui Elizeu.
Înainte de a cuceri Ierusalimul, Nabucodonosor a capturat pe regele Sedecia în câmpiile Ierihonului (cf. 2Rg 25,5).
Cetatea a fost reconstruită după întoarcerea israeliţilor din exil, iar începând cu Alexandru cel Mare a fost domeniul personal al suveranului care se afla la putere. În secolul al II-lea î.C., Bacchides, generalul sirian care s-a confruntat cu Macabeii, a întărit Ierihonul, construind fortăreaţa de pe Jebel Qarantal (Muntele Ispitirilor). În anii 68-69, Vespasian a rămas la Ierihon aşteptând ca diferitele fracţiuni rivale evreieşti să se macine între ele.
Frumuseţea şi rodnicia Ierihonului erau cunoscute în tot Imperiul Roman. Toată vegetaţia mediteraneană: plopi, pini, sicomori, eucalipţi, cireşi, piersici, amandieri, smochini, curmali, lămâi şi portocali, tot felul de legume se găseau la Ierihon. Dar mai ales se cultiva la Ierihon arborele de balsam – myrobolanum – din care se extrăgea renumitul parfum de Ierihon.
Când Irod, proclamat rege de Senatul Roman, s-a întors în Palestina ca să-şi ia regatul în primire, Ierihonul a fost una din primele etape; aici a avut o luptă grea cu adversarul său Antigon din care s-a ales cu o rană. Dar cum cetatea era râvnită de Cleopatra, Marc Antoniu, amantul acesteia, i-a făcut-o cadou. Abia după sinuciderea cuplului în 30 î.C., Octavian, noul stăpân al Imperiului Roman, i-a dăruit definitiv Ierihonul lui Irod ca răsplată a subtilei sale diplomaţii. Irod a schimbat faţa Ierihonului care deja din perioada haşmoneilor se afla ceva mai la sud de vechea cetate, la gura văii Kelt, construind noi apeducte, edificii grandioase în stilul cetăţilor elenistice ale timpului, printre care un palat de iarnă cu săli vaste, curţi interioare, băi, o piscină de 20/30 m, grădini şi o fortăreaţă numită Kypros, după numele mamei sale. Era locul lui preferat unde îşi petrecea o bună parte din timp. Invitaţii săi se distrau la hipodrom şi la teatru. Aici Irod a înfăptuit o parte din monstruoasele sale crime; l-a ucis pe cumnatul său Aristobul, în vârstă de 16 ani, pe care el însuşi îl numise mare preot, întrucât devenise prea popular (a pus să fie înecat în piscina palatului după un ospăţ). Tot aici l-a ucis pe fiul său Antipater. I-a masacrat de asemenea pe fariseii care au îndrăznit să doboare acvila de aur pe care el o pusese la poarta templului. Se pare că tot la Ierihon a murit şi a fost înmormântat, având grijă să masacreze, când şi-a simţit sfârşitul aproape, pe reprezentanţii celor mai de seamă familii din Ierusalim, pentru ca evreii să nu se bucure prea mult la moartea lui, ci să-şi plângă morţii lor.
Ierihonul era o etapă obligatorie pentru toţi cei care veneau din Galileea la Ierusalim pe valea Iordanului. În trecere prin Ierihon, Isus l-a vindecat la poarta cetăţii pe orbul Bartimeu (cf. Mc 10,46).
Într-o altă împrejurare, la ieşirea din cetate, a întâlnit doi orbi pe care i-a vindecat (cf. Mt 9,29).
La Ierihon s-a petrecut savuroasa întâmplare cu micuţul vameş Zaheu:
„Isus a intrat în Ierihon şi trecea prin cetate. Un om bogat, numit Zaheu, mai-marele vameşilor, căuta să-l vadă care este Isus; dar nu putea din pricina mulţimii, căci era mic de statură. A alergat înainte şi s-a suit într-un dud ca să-l vadă; pentru că pe drumul acela avea să treacă. Isus, când a ajuns în locul acela, şi-a ridicat ochii în sus şi i-a zis: «Zahee, dă-te jos degrabă, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta». Zaheu s-a dat jos în grabă şi l-a primit cu bucurie. Când au văzut lucrul acesta, toţi cârteau zicând: «A intrat să găzduiască la un om păcătos». Dar Zaheu a stat înaintea Domnului şi a zis: «Doamne, iată, jumătate din averea mea o dau săracilor şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, îi dau înapoi împătrit». Isus i-a zis: «Astăzi a intrat mântuirea în casa aceasta, căci şi acesta este fiul lui Abraham. Pentru că Fiul omului a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut»” (Lc 9,1-10).
În secolul al IV-lea Ierihonul a devenit un centru creştin puternic. În anul 325 a devenit reşedinţă episcopală, construindu-se numeroase biserici şi mănăstiri.
În secolul al VIII-lea califul Hisham al Malek (724-743) din dinastia Omaiyazilor a construit un splendid palat de iarnă care a fost distrus probabil de un cutremur de pământ cu puţin timp înainte de a fi dat în funcţiune. Printre ruine se pot vedea urmele sălilor vaste, ale curţilor şi băilor şi în special frumoasele mozaicuri cu care era pardosit palatul.
În evul mediu regiunea era acoperită cu plantaţii de trestie de zahăr. Încă se mai văd urmele instalaţiilor de fabricare a zahărului utilizate de cruciaţi.
După plecarea cruciaţilor regiunea a rămas fără apărare, la discreţia beduinilor. Canalele fiind abandonate, Ierihonul a fost în bună măsură invadat de deşert, astfel încât deja pe la anul 1700 nu mai rămăsese din el decât un mizerabil sat, cu câteva colibe de beduini. După primul război mondial, când englezii au dispus de o poliţie eficace, Ierihonul a putut să-şi regăsească puţin din splendoarea de odinioară, devenind un mare centru agricol.
Ierihonul modern cu circa 7.000 de locuitori este situat pe aria unde se afla Ierihonul construit de cruciaţi, la răsărit de Ierihonul antic (Tel es-Sultan) şi de Fântâna lui Elizeu. Din construcţiile cruciaţilor nu a mai rămas nimic afară de resturile unui zid crenelat şi ale unui bastion.
În mijlocul oraşului ghizii le arată pelerinilor un sicomor care aminteşte de întâlnirea lui Isus cu Zaheu.
Părinţii franciscani au construit în anul 1924 o casă de oaspeţi şi o biserică închinată Bunului Păstor. Din anul 1951 biserica a devenit parohie latină.
Frumuseţea acestei oaze şi a celui mai vechi oraş din lume este umbrită de două imense lagăre de refugiaţi abandonate; aceste mizerabile bordeie de pământ au adăpostit între anii 1948-1967 mai bine de 70.000 de arabi palestinieni.

Muntele Carantinei (Giabal Quruntul)
Muntele Carantinei, adică al celor patruzeci de zile de post, sau Muntele Ispitirilor, care se înalţă la nord-vest de Ierihon, domină întreaga regiune. Pe vârful muntelui se află mănăstirea greco-ortodoxă construită la sfârşitul veacului trecut în jurul grotelor care au servit eremiţilor pustiului ce au locuit aici începând din secolul al V-lea.
O grotă transformată în capelă e considerată de pietatea creştină ca fiind aceea în care s-a adăpostit Isus în timpul celor patruzeci de zile de post şi unde s-a prezentat diavolul pentru a-l ispiti:
„Atunci Isus a fost dus de Duhul Sfânt în pustiu, ca să fie ispitit de diavol. Acolo a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi; la urmă a flămânzit. Ispititorul s-a apropiat de el şi i-a zis: «Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte ca pietrele acestea să se facă pâini». Drept răspuns Isus i-a zis: «Este scris: Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu». Atunci diavolul l-a dus în sfânta cetate, l-a pus pe aripa templului şi i-a zis: «Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-te jos, căci este scris: El va porunci îngerilor săi să vegheze asupra ta şi ei te vor lua pe mâini ca nu cumva să-ţi loveşti piciorul de vreo piatră». «De asemenea este scris, a zis Isus: Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău». Diavolul l-a dus apoi pe un munte foarte înalt, i-a arătat toate împărăţiile lumii şi strălucirea lor şi i-a zis: «Toate aceste lucruri ţi le voi da ţie, dacă te vei arunca cu faţa la pământ şi te vei închina mie». «Pleacă, Satano, i-a răspuns Isus. Căci este scris: Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai lui să-i slujeşti». Atunci diavolul l-a lăsat şi, iată, îngerii au venit şi au început să-l slujească” (Mt 4,1-11).
Pe piscul de deasupra mănăstirii se mai văd ruinele unei biserici bizantine construite în amintirea celei de a treia ispitiri.
Pe această colină se află fortăreaţa Doc unde, în urma unei trădări, au fost ucişi în timpul unui banchet oferit de Ptolemeu, preotul Simon Macabeul cu fiii săi Matatia şi Iuda (cf. 1Mac 16,11-17).

mai mult
CreștinătatePromovate

Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul – Essex

ioan-botezatorul-essex-(3)

Situată în Tolleshunt Knights, Maldon, Essex, Anglia, mănăstirea a fost întemeiată în 1959 de Stareţul Sofronie Saharov. Obştea este alcătuită din monahi şi monahii ce vieţuiesc, după tradiţia monastică, o viaţă de rugăciune, centrată pe Hristos.

ănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul din Essex este strâns legată de Arhimandritul Sofronie Saharov, ucenicul Sfântului Siluan Athonitul.

După plecarea din Sfântul Munte în anul 1947, părintele Sofronie a mers la Paris, unde a vieţuit într-un azil rusesc, ajutându-l pe preotul de acolo. La scurtă vreme, doi tineri doritori de viaţă monahală l-au căutat pe Stareţul Sofronie pentru povăţuire. Li s-a îngăduit să trăiască la azil, folosind rostirea Rugăciunii lui Iisus în lipsa cărţilor liturgice şi mâncând hrana rămasă de la locatarii azilului. În acea perioadă, la azilul de bătrâni, vieţuiau şi câteva monahii.

În 1958, Stareţul Sofronie avea deja în jurul său şase oameni ce căutau să ducă o viaţă călugărească. Dându-şi seama că această situaţie nu putea continua, în primăvara lui 1959 a mers în Tolleshunt Knights, Maldon, Essex, Anglia, pentru a vizita o proprietate; acolo s-a întemeiat noua obşte a Sfântului Ioan Botezătorul, sub omoforul Mitropolitului Antonie de Suroj.

În 1965, Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul a trecut sub omoforul Patriarhiei Ecumenice, devenind mănăstire patriarhală; mai târziu, ea va primi şi titlul de stavropighie.

Rânduiala mănăstirii constă din rostirea Rugăciunii lui Iisus timp de aproximativ 4 ore pe zi şi din slujirea Dumnezeieştii Liturghii de trei sau patru ori pe săptămână Tipicul acesta este inspirat din experienţa Stareţului Sofronie în pustia athonită, cu origini în practica isihastă a schiturilor athonite, la Sfântul Nicodim Aghioritul şi la Sfântul Paisie Velicikovski.

Încă de la început mănăstirea a avut şi monahi, şi monahii, din pricina neputinţei Stareţului Sofronie de a călăuzi două obşti separate. Este un lucru rar, însă nu ceva nemaiîntâlnit în monahismul ortodox. Astăzi, marea parte a obştii o constituie maicile, numărul călugărilor fiind mai mic.

Vezi galerie foto aici!

Sursa: doxologia.ro

mai mult
CreștinătatePromovate

Rugăciunile călugărilor

rugaciunea_calugar_material_calugar_9_mai

Se zice că pentru rugăciunile sfinților călugări ne mai ține Dumnezeu. Poate așa este. Că și Avraam patriarhul mult s-a mai rugat la Dumnezeu ca să lase în picioare cetățile Sodomei și Gomorei… Și Moise proorocul a plâns la Dumnezeu pentru iertarea poporului Său cel cârtitor.. Și Marele Pavel ar fi vrut să renunțe la mântuirea sa pentru cea a conaționalilor săi…

Mai adâncă decât oceanul este inima sfinților lui Dumnezeu! Mai iute decât lumina este rugăciunea lor! Mai înmiresmat decât tămâia este suspinul de pocăință al Cuvioșilor Călugări!

Și atunci?.. Să ne mirăm că ne ține Dumnezeu pentru lacrimile mănăstirilor? Nu! Să credem și să ne smerim și noi. Și să plângem și noi pentru mântuirea altora, mai slabi decât noi..

Domnul să vă binecuvânteze pe toți cu pacea Sa care covârșește puterea noastră de înțelegere!

(Preotul Sorin Croitoru din Mantova – Italia)

mai mult
1 14 15 16
Page 16 of 16