close

Creștinătate

Creștinătate

Să zidim virtuți, fapte bune! – Cuvântul Patriarhului Ecumenic la prima Liturghie oficiată în Catedrala Națională

no thumb

„Să zidim cu credință tare, pocăință, nevoințe duhovnicești, virtuți, fapte bune, bine plăcute lui Dumnezeu”, a îndemnat Patriarhul Ecumenic Bartolomeu în predica rostită la prima Liturghie oficiată împreună cu Patriarhul Daniel în Catedrala Mântuirii Neamului, duminică, 25 noiembrie 2018.

Sanctitatea Sa a evidențiat frumusețea și măreția noului lăcaș de cult național, dar și greutățile și piedicile „vrăjmașului” care au făcut ca acesta să se înalțe la o sută de ani de la Marea Unire.

Cele ce sunt cu neputință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu” (Luca 18, 27)

Preafericirea Voastră, Preafericite și iubit frate Daniel, Patriarh al României, iubiți frați și fii în Domnul,

Consider că acest ultim cuvânt al Domnului nostru Iisus Hristos din pericopa evanghelică de astăzi caracterizează lucrarea imensă pe care V-ați asumat-o, ați împlinit-o și astăzi ați desăvârșit-o prin slujba de sfințire.

„Cele ce sunt cu neputință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu”.

Visul de peste un veac, înalta aspirație pe care a nutrit-o, îndeobște, întregul popor român binecredincios, arzătoarea năzuință a regilor de odinioară, Carol I și Ferdinand, a președinților recenți ai țării, precum și a tuturor Întâistătătorilor Bisericii Române din această perioadă, a devenit astăzi realitate palpabilă, concretă și splendidă, spre slava Domnului Dumnezeu-Atotțiitorul, Izbăvitorul sufletelor și a trupurilor noastre!

De altfel, nenumărate dificultăți insurmontabile, care s-au întrețesut cu zbuciumul furtunos al istoriei și cu multe alte evenimente primejdioase prin care a trecut Neamul Românesc, în secolul al XX-lea, de curând apus, nu au permis să se împlinească mai devreme această sfântă făgăduință și acest legământ sfânt făcut lui Dumnezeu.

Este adevărat că, în cursul anumitor etape ale strădaniilor neobosite depuse pentru construirea Catedralei Mântuirii Neamului, s-a creat impresia că ridicarea acesteia este imposibilă.

Știm bine că vrăjmașul mântuirii noastre se gândește cu vicleșug la biruințele pe care Biserica și fiii ei credincioși le obțin împotriva lui, în sfinte locașuri de închinare, prin comuniunea euharistică la Sfânta Liturghie, prin celelalte Sfinte Taine ale reînnoirii și creșterii duhovnicești, ale tămăduirii credincioșilor, prin propovăduirea Evangheliei și prin pogorârea și lucrarea Dumnezeiescului Har.

De aceea, el, vrăjmașul, nu numai că îi povățuiește și îi călăuzește pe cei care lucrează împotriva noastră cu uneltele sale, așa cum, din nenorocire s-a întâmplat, cu decenii în urmă și aici, în România, cu Sfintele Mănăstiri Mihai Vodă și Văcărești, și cu alte biserici de enorie, dar întotdeauna pune multe piedici și creează multe dificultăți și obstacole în calea ridicării de noi lăcașuri ale Domnului.

Și, desigur, nici în cazul de față nu și-a schimbat tactica. Dar, frățiile voastre, ați avut credință statornică și nezdruncinată în atotputernicia și împreună – lucrarea lui Dumnezeu. Ați avut fierbinte dragoste față de El și de Biserica Lui! Ați avut nădejde tare că preaputernica dreaptă a Celui Preaînalt avea să vină, negreșit, în ajutorul strădaniilor sfinte la care nu ați renunțat.

Astfel, ceea ce cândva părea omenește cu neputință, din pricina obstacolelor ridicate de cel viclean, în cele din urmă s-a dovedit a fi cu putință și s-a realizat.

În felul acesta, astăzi putem să aducem slujirea noastră cuvântătoare și să înălțăm lui Dumnezeu rugăciuni de mulțumire și recunoștință, atât din partea poporului român, cât și a noastră, a tuturor, sub cupolele mărețe ale acestei preafrumoase și monumentale realizări a arhitecturii bisericești.

Se spune că acel împărat și teolog de odinioară, Justinian cel Mare, atunci când, după încheierea lucrărilor de construcție, a intrat în Catedrala Sfânta Sofia, catedrala fără pereche, ridicată de el în Constantinopol, ar fi exclamat: „Te-am învins, Solomoane!”. Tot așa și Preafericirea Voastră, Preafericite Frate Patriarh Daniel, puteți să spuneți astăzi: Am învins toate greutățile venite de la cel răși, iată, Doamne Iisuse Hristoase, Izbăvitorul Neamului Românesc, Ție îți aducem acest locaș de închinare, vrednic de Tine și preastrălucit!

Marele nostru înaintaș (pe tronul patriarhal ecumenic), Sfântul Grigorie de Dumnezeu Cuvântătorul, spunea: „Moise a făcut locaș sfânt, Cortul adunării, aici pe pământ, care era chip al celor cerești. Și toți au adus ceea ce li se poruncise sau din proprie inițiativă: unii aur, alții argint, alții pietre, iar unele femei au adus pânză de vison toarsă frumos, altele vison roșțesut meșteșugit, alții porfiră, alții piei de berbec, fiecare bărbat și femeie a adus ce a avut. Toți au contribuit! Nici unul nu a rămas fără săși aducă darul, chiar dacă se număra printre cei mai săraci.”

Astăzi, aducându-ne aminte de aceste cuvinte, vă vedem cu ochii cugetului, cler și popor, ierarhie și Guvern, Stat Român, cetățeni în funcții de conducere și cetățeni de rând, vă vedem pe toți, cu mic, cu mare, copii și vârstnici, oameni de seamă și oameni mai puțini cunoscuți în lume, meșteșugari și oameni de știință, muncitori și artiști, români din București, din cele mai îndepărtate colțuri ale țării și din diaspora românească din toată lumea; vă vedem cum veniți să vă aduceți contribuția cu mulțumire, nu cu mâna tremurândă, ci cu bucurie și pătrunși la inimă, fiecare după posibilități și cu voie bună, așa încât obstacolele să fie date la o parte, ca să se asigure sumele de bani necesare – deloc neglijabile – cu care să se procure materialele de construcție și de finisare, sfintele vase liturgice, icoanele, mobilierul și ornamentele.

Pe toți vă vedem în cuget cum dați o mână de ajutor ca să se împlinească, cu lucrarea lui Dumnezeu, făgăduința – legământ făcută de Neamul Românesc și să se încheie, să se înzestreze și să se împodobească cât mai frumos Catedrala de frunte a patriei dumneavoastră, astfel încât aceasta să fie pe măsura valorilor spirituale mărețe ale Ortodoxiei și ale tradiției istorice naționale a românilor.

Veșnică va fi lauda nu numai pentru cei care se află în linia întâi a ostenitorilor sârguincioși, în frunte cu energicul și neobositul Patriarh Daniel, dar și pentru toți cei care, în diverse chipuri, de pe orice treaptă și oricât de puțin ajută, cu rugăciunea, cu contribuțiile bănești sau eforturile personale și prin muncă la construirea și terminarea lucrărilor.

De altfel, Domnul nostru Iisus Hristos a lăudat mult pe văduva care a dăruit cei doi bănuți. Pentru toți se va auzi, în fiecare zi, la sfintele slujbe care se vor săvârși, „fericită pomenirea ctitorilor acestei sfinte biserici!” Cu multă căldură, pentru ei, se va înălța la ceruri rugăciunea „Sfințește, Doamne, pe cei care iubesc frumusețea casei Tale!”.

Dregătorului care L-a întrebat astăzi pe Hristos ce se cere să facă pentru a moșteni viața veșnică, Domnul i-a arătat că trebuie să păzească poruncile lui Dumnezeu, cunoscute din Decalogul dat de către Cuvântul neîntrupat, lui Moise, pe Muntele Sinai. Iar când acela a spus că le-a păzit încă din tinerețe, Domnul i-a arătat o cale care le întrece pe toate, calea renunțării complete la siguranța dată în lumea aceasta de situația materială, avere sau orice altceva de acest fel.

Totodată, l-a învățat că această cale se continuă și se desăvârșește prin dedicarea totală sau prin consacrarea trăirii vieții în Hristos. Pentru acel dregător iudeu anonim bogăția a constituit un adevărat obstacol când a fost vorba să ia hotărârea de a face ascultare față de Hristos. Bogăția i-a fost idol care l-a împiedicat să-și închine viața singurului Dumnezeu adevărat.

Renunțarea la idolii de orice fel, fie aceștia religioși, ideologici, materiali sau pseudo – spirituali, constituie întotdeauna o problema foarte grea! Nesoluționată cum trebuie, aceasta îndepărtează posibilitatea de a dobândi mântuirea, chiar dacă, eventual, suntem animați de intenții bune.

Zdrobirea idolilor, care adesea pare să fie cu neputință, devine cu putință numai în Hristos și prin Hristos: „Cele ce sunt cu neputință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu! El a zdrobit din temelii pe idolii falsului iluminism, ai secularizării, ai idealismului, ai materialismului și ai ateismului pasiv individual sau militant de stat, cândva singur stăpânitor în țara dumneavoastră, care, tradițional, din străbuni, este o țară creștin ortodoxă.

Dumnezeu a izbăvit România de acești idoli, așa cum a eliberat națiunea română și a așezat-o în istorie ca stat independent. Nu putem ști pentru câți oameni idolul care îi împiedică să trăiască deplin viața în Hristos este bogăția, egoismul, hedonismul, iubirea de slavă deșartă, superstiția sau altceva. Ceea ce se cere imperios este să dispară idolii din viața noastră și noi înșine să ne facem Biserică vie a adevăratului Dumnezeu.

Iar aceasta se poate realiza numai în atmosfera cu miros de bună mireasmă duhovnicească a slujirii cuvântătoare bisericești, prin lupta necurmată pentru transformarea existențială prin pocăință, prin asceză și prin cultivarea sfintelor virtuți evanghelice.

Zi de zi, fiecare credincios va fi chemat la lupta cea bună de glasul frumos răsunător al clopotelor Catedralei Mântuirii Neamului.

La slujba de sfințire a clopotelor, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a făcut următoarea remarcă foarte reușită: „Glasul clopotelor este glasul Domnului, Care ne cheamă să ne adunăm la sânul dragostei Sale și să ne rugăm. Rostul lor este să ne țină în starea de priveghere.

Iubiții mei,

Dincolo de biserica zidită, fiecare credincios, în sine, și toți credincioșii laolaltă sunt Biserică vie. După învățătura Sfântului Apostol Pavel, cel de Dumnezeu înțelepțit, noi suntem Templul sfânt al lui Dumnezeu, aşezat pe temelie de nezdruncinat, pe Însuși Hristos.

Lucrul bine plăcut lui Dumnezeu este sfințirea Catedralei, cu hramul Dumnezeieștii Înălțări a Mântuitorului! Inspirată a fost decizia ca, în această Catedrală, să se cinstească și hramul Sfântului Apostol Andreicel Întâi chemat, care este sfântul ocrotitor, atât al Patriarhiei Ecumenice, cât și al Bisericii Române.

De aceea, suntem chemați să lucrăm împreună pentru zidirea, săvârșirea și sfințirea Bisericii vii, duhovnicești.

În continuarea cuvintelor pe care ni le-a adresat mai sus, Sfântul Grigorie de Dumnezeu Cuvântătorul accentuează următoarele: „Așși noi să ajutăm la cinstitul cort dumnezeiesc al Bisericii, pe care Domnul –  nu omul! – l-a întemeiat și care se zidește cu feluritele frumuseți ale virtuților! Să ajutăm toți, deopotrivă, unul cu puțin, altul cu mai mult, ca să fie săvârșită, să se facă locaș al lui Hristos și biserică sfântă. Așa să ne zidim unii pe alții în unire ca să fim trup bine alcătuit și bine închegat prin lucrarea măiestrită a Duhului Sfânt!”.

Așadar, frați și fii iubiți, „fiecare să ia seama cum zideștecu ce materiale! Să zidim cu credință tare, pocăință, nevoințe duhovnicești, virtuți, fapte bune, bine plăcute lui Dumnezeu.

Și, pe lângă acestea, să răsune în auzul nostru, în fiecare clipă, îndemnul de la cântarea slujbei de sfințire a bisericii, pe care să-l aplicăm în viață: „Înnoiți-văspre sfințire, fraților, lepădând omul cel vechi! Umblațîntru înnoirea vieții, ținând în frâu tot ceea ce aduce moartea!… Așa se înnoiește omul spre sfințire, așa se aduce cinstire zilei sfințirii bisericii! Amin!

(Basilica.ro)

mai mult
Creștinătate

O catedrală cât 100 de ani de istorie. Anul centenarului începe pe 25 noiembrie

no thumb

„Niciun om nu e in stare sa faca un pacat atat de mare incat sa surpe dragostea nemarginita a lui Dumnezeu pentru el. Crezi tu ca ar putea sa existe vreodata un pacat mai mare decat dragostea lui Dumnezeu?” staretul Zosima catre femeia pacatoasa din cartea a II-a, „Fratii Karamazov”- F.M. Dostoievski

Bucurestiul este dator cu o catedrala
Bucurestiul este cel mai mare oras ortodox si al saselea cel mai mare oras din Uniunea Europeana.

Bucurestiul este, pe de alta parte, capitala europeana care are cele mai multe biserici demolate. Desi regimul Ceausescu a daramat 20 de biserici si manastiri si a mutat 11, „ascunzandu-le” dupa blocuri, demolarea locasurilor de cult a inceput cu 100 de ani inainte de Ceausescu; pe Calea Victoriei, de exemplu, au fost daramate trei manastiri in secolul XIX: una era Biserica Magureanu, in fata Liceului Sf. Sava; a doua era Sfantul Ion (unde se afla acum palatul CEC); a treia, Biserica Sarindar, pe locul actualului Cerc Militar. Plus manastirea Stelea, construita in anul 1580 si daramata in 1850, Caimatei (a lautarilor), construita intre anii 1730 si 1732 si demolata in 1891 pentru realizarea Bdului Carol, manastirea Domnita Balasa, aflata pe Podul Calicilor (Calea Rahovei), construita in 1744 cu trei nave, arsa in 1838, reparata in 1842 si demolata in 1871. Ateneul Roman a fost inaltat pe locul unde a fost demolata o biserica, iar Palatul Bancii Nationale, de asemenea.

Micul Paris s-a construit pe ruinele a zeci de biserici si manastiri, iar orasul de blocuri si palate s-a facut prin amputarea orasului spiritual.

Unii deplang suma de 80 de milioane de euro, pe care Romania a cheltuit-o pentru inaltarea Catedralei Mantuirii Neamului; sunt aceiasi care isi traiesc fericiti zilele intr-o cladire de 14 ori mai mare si mai urata, Casa Poporului, care a costat peste 2 miliarde de dolari si pentru care regimul Ceausescu ne-a tinut in frig si foame. Altii deplang constructia catedralei si cer inlocuirea ei cu spitale, dar nu zic nimic de faptul ca fonduri europene de jumatate de miliard de euro asteapta zadarnic sa fie cheltuite pentru spitale sau de faptul ca sute de milioane de euro din bugetul sanatii sunt platite anual producatorilor de medicamente pentru a plimba sute de „profesori doctori” pe la safari in Africa de Sud sau la „congrese” pe plajele de la Cancun. In fine, altii deplang cei 80 de milioane de euro cheltuiti pentru catedrala, cerand in schimb constructia de scoli, dar uita sa se mai indigneze de faptul ca Romania a cheltuit o suma dubla pentru a stipendia regimul corupt al lui Plahotniuc de la Chisinau sau o suma similara pentru a renova gradinitele in limba rusa sau gagauza sau „moldoveneasca” cu firmele aceluiasi Plahotniuc. Sa mai intreb de miliardele de euro investite in universitati „performante” prin te miri ce cotloane? Sau de ce nu s-a indignat nimeni cand furnizorul de „profesioniste” al tinerilor cu tricouri cu Che Guevara a deturnat pentru primaria pe care o conduce o scoala – monument istoric, veche de 150 de ani?

Pe de alta parte, se pare ca mult-criticata Catedrala a Mantuirii Neamului va ramane singurul act simbolic prin care a saptea natiune a Uniunii Europene isi marcheaza Centenarul si singura urma lasata de generatia actuala intr-o capitala care nu e in stare sa termine nimic din ceea ce incepe. Ei bine, Catedrala va ramane singura zidire majora spirituala care ar mai putea potoli indarjirea mercantila care a dus la construirea a nu mai putin de 123 de malluri!

Fiecare natiune europeana este „cladita” in jurul unei catedrale
Orice mare natiune europeana si-a cladit identitatea in jurul unei catedrale si orice mare oras european incepe in fata unei catedrale. Miezul Europei se afla la Roma, iar miezul Romei este grupul celor patru catedrale patriarhale (San Pietro din Vatican, Santa Maria Maggiore, San Giovanni in Laterano si San Paolo fuori le Mura) . Natiunea franceza s-a cladit in jurul Parisului, iar Parisul in jurul catedralei Notre Dame, Imperiul britanic incepe in mijlocul Londrei, la Westminster Abbey. Gloriosul Imperiu Spaniol s-a format in jurul Catedralei din Sevilla, iar cel portughez in jurul Mosteiro dos Jeronimos. Toate marile orase italiene au in mijlocul lor cate o catedrala impunatoare, printre care stralucesc Domul din Milano sau San Marco din Venetia. Lumea ortodoxa este, la randul ei, dezvoltata in jurul marilor catedrale: cea mai impunatoare amintire a Imperiului Bizantin a ramas Hagia Sophia, iar Moscova, inima Rusiei, incepe in fata catedralei Vasili Blajenii.

Capitalele care nu aveau o catedrala pe masura au facut eforturi supra-omenesti sa o obtina: in Madrid a fost ridicata, in 1993, Catedral de Santa Maria La Real de La Almudena, care a costat aproape 1 miliard de dolari; la Belgrad sarbii au construit monumentala Hram Svetog Save (care i-a costat peste 200 milioane de dolari), iar bulgarii au pus in centrul Sofiei, inca de la 1912, Hram-pametnik „Sveti Aleksandar Nevski”.

2018 – centenarul Unirii Bisericii Ortodoxe Romane
Unirea provinciilor romanesti intr-o singura tara, inceputa in 1918 si finalizata in urma tratatelor de la Versailles si Trianon, a avut ca efect si unificarea ortodocsilor romani intr-o unica Biserica nationala. Rand pe rand, alipirea la trupul tarii a provinciilor eliberate de ocupatia straina a fost imediat urmata de alipirea formatiunilor bisericesti ortodoxe la Biserica Ortodoxa Romana, ridicata la rang de patriarhie, in 1925.

La mai putin de trei luni dupa unirea politica a Basarabiei cu tara, pe 14 iunie 1918, Sfantul Sinod decidea alipirea Bisericii basarabene, stabilind ca, in urma unirii de bunavoie a Basarabiei cu patria-mama, Arhiepiscopia Ortodoxa a Chisinaului devenea parte a Bisericii Ortodoxe Romane, incheind astfel o perioada de 106 ani, in care teritoriul dintre Prut si Nistru a fost scos de sub jurisdictia canonica a Mitropoliei Moldovei si integrat, ca eparhie de sine statatoare, in cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse, sub forma Arhiepiscopiei Chisinaului si Hotinului.

Cea mai mare bucurie pentru actul de la 1 Decembrie 1918 au simtit-o romanii ortodocsi ardeleni, care puteau, astfel, incheia 1000 de ani de umilinta, asuprire si batjocorire din partea unui regim opresiv cu religia majoritatii populatiei. Statul maghiar si odiosul regim habsburgic i-ar fi putut ierta pe romani ca erau romani, dar niciodata nu le-au putut ierta credinta ortodoxa. Caderea Transilvaniei sub dominatia regilor maghiari a adus pentru credinciosii romani o lunga perioada de oprimare. Daca la inceputul mileniului trecut, sinodul de la Szabolcs (in 1092) indica faptul ca ungurii incepeau Postul Pastilor ca si romanii cu care convietuiau, adica lunea si nu miercurea ca in Occidentul catolic, iar pana astazi, prima saptamana din post, ungurii o numesc a untului, similar cu saptamana branzei la romani, treptat, Budapesta instaureaza teroarea religioasa si sinodul episcopilor catolici din Ungaria decide, in 1279, sa interzica schismaticilor (adica ortodocsilor), sa zideasca biserici si capele si sa savarseasca slujbele bisericesti.

Romanii din Transilvania, in totalitate ortodocsi, au vazut o mica lumina atunci cand, intr-un tratat incheiat in 1595 de trimisii lui Mihai Viteazul cu principele Transilvaniei, se hotara ca Biserica Ortodoxa din Transilvania va avea libertate deplina, preotii „nu vor fi de nimeni stanjeniti”, iar Biserica Ortodoxa din Transilvania a fost pusa sub obladuirea Mitropoliei Ungrovlahiei. De altfel, Mihai Viteazul a ctitorit la Alba Iulia, in 1597, o noua Catedrala mitropolitana si o resedinta pentru mitropolitul Ioan, precum si alte doua biserici in Transilvania, la Fagaras si Lujerdiu (Cluj).

Dupa ce Transilvania a intrat in componenta Imperiului habsburgic, in 1688, noile autoritati au fortat desfiintarea Mitropoliei Ortodoxe a Transilvaniei (cu sediul la Alba Iulia), obtinand in cativa ani aderarea mitropolitului Atanasie Anghel la unirea cu Biserica Romei (7 octombrie 1698) . Romanii ortodocsi au ramas fara un ierarh pana in anul 1761, cand autoritatile habsburgice, in urma numeroaselor proteste si chiar rascoale, au acceptat reactivarea vechiului scaun ierarhic de la Alba Iulia, dar numai la rangul de episcopie, cu sediul la Sibiu. Abia mitropolitul Andrei Saguna (1846-1873) a reusit sa reinfiinteze vechea Mitropolie a Transilvaniei, in decembrie 1864, tot cu sediul la Sibiu. De altminteri, pana intr-a doua jumatate a secolului al XIX-lea, ortodocsii romani din Transilvania se supuneau autoritatii religioase a Patriarhului sarb de la Karlovit, iar in documentele oficiale, nici macar titulatura „ortodoxa” nu era admisa, fiind inlocuita cu formula „neunita”.
Desi unii ierarhi ortodocsi s-au supus cu prea mare usurinta ultimului Cezar al imperiului habsurgic de trista amintire si au „afurisit” trupele romane care au trecut peste Carpati in 1916, Dumnezeu le-a dat gandul cel bun si, la 23 aprilie 1919, Sfantul Sinod episcopesc al Mitropoliei Ardealului (alcatuit pe atunci numai din episcopul Ioan Papp al Aradului – care era si loctiitor de mitropolit – si dr. Miron Cristea episcopul Caransebesului) a hotarat sa intre in Sfantul Sinod din Bucuresti, iar Biserica Ortodoxa din Ardeal, Banat, Crisana si Maramures a devenit parte integranta a Bisericii mame din Romania intregita.
Triumful majoritatii romanesti din Ardeal a fost celebrat prin ridicarea Catedralei Ortodoxe din cel mai important oras transilvanean, Cluj-Napoca, in perioada anilor 1920-1930, imediat dupa unirea Transilvaniei cu Romania. Si astfel, de la 5 noiembrie 1933, Clujul incepe, pentru romani, in Piata Avram Iancu, la Catedrala „Adormirea Maicii Domnului„, a treia catedrala din Romania ca inaltime, dupa cea ortodoxa din Timisoara si cea evanghelica din Sibiu.
La 28 iulie 1919, Banatul se uneste cu Regatul Romaniei, iar romanii ortodocsi decid sa desavarseasca unitatea bisericii nationale si se alatura Bisericii Ortodoxe Romane. Actul unirii tuturor romanilor ortodocsi in aceeasi biserica este sublimat prin constructia Catedralei Mitopolitane din Timisoara, cu hramul Trei Ierarhi, construita intre 1936 si 1941, cea mai inalta biserica din Romania (90,5 m), si cea mai inalta biserica ortodoxa din lume din afara Rusiei. Practic, din ziua de 6 octombrie 1946, Timisoara incepe in fata catedralei ortodoxe.
Probabil ca cea mai trista soarta a avut-o ortodoxia romaneasca in Bucovina, provincie care, in 1775, in urma unei conventii ruso-turce, a fost rupta din trupul Moldovei si anexata Imperiului Austro-Ungar. Recensamantul din 1776 a reliefat faptul ca Bucovina era slab populata, numarul de locuitori fiind de cca 70.000, dintre care 85,33% romani si doar 10,66% slavi, iar proprietatile bisericesti ocupau doua treimi din suprafata provinciei. La 12 decembrie 1781, imparatul Iosif al II-lea, prin Ordonanta din 27 decembrie, a dispus inventarierea tuturor averilor bisericesti, iar la 19 iunie 1783, hotaraste ca toate aceste averi sa se constituie intr-un fond; resedinta episcopala a fost mutata de la Radauti la Cernauti.
Ura habsburgilor impotriva romanilor ortodocsi a fost nemasurata si a generat o adevarata crima identitara la nivelul Bucovinei. Intre 1786-1861, Bucovina a fost contopita cu Galitia, ca al 19-1ea cerc al acesteia, iar administratia militara a fost inlocuita cu una civila galitiana controlata de guvernul de la Lemberg. Alipirea la Galitia a fost fatala pentru Biserica din Bucovina: peste jumatate dintre proprietatile Bisericii au fost instrainate prin colonizari masive, exproprieri si vanzari, iar veniturile Fondului au fost deturnate spre alte scopuri. In cei 144 de ani de stapanire austriaca, structura preponderent romaneasca de confesiune ortodoxa a populatiei din Bucovina s-a modificat si s-a alterat in asa masura, incat s-a ajuns ca in 1915 sa cuprinda 12 grupuri etnice diferite si 10 confesiuni. In timp ce partea nordica a Bucovinei a fost colonizata masiv cu ruteni din Galitia, multi dintre romanii bucovineni au fost nevoiti sa emigreze in America pentru a scapa de saracie.
Succesiv, habsburgii au incercat o colonizare cu germani a provinciei si au esuat, apoi au adus masiv ruteni greco-catolici, pe care i-au sprijinit sa incerce transformarea episcopiei ortodoxe intr-una unita, dar au esuat pentru ca rutenii uniti din Bucovina au redevenit ortodocsi. Primul razboi mondial a gasit biserica bucovineana sub atacul rutenilor care doreau sa preia controlul asupra pozitiilor din ierarhie, sprijiniti fiind de catre guvernul de la Viena. Din fericire, caderea odiosului regim austro-ungar si reintoarcerea Bucovinei la matca romaneasca a franat procesul de de-nationalizare a bisericii bucovinene.
Practic, daca in 1919, Romania isi dublase teritoriul si populatia, si Biserica Ortodoxa Romana isi dublase numarul de credinciosi; romanii au devenit atunci cea mai mare natiune libera de confesiune ortodoxa; astazi, Biserica Ortodoxa Romana este cea mai mare din sistemul euro-atlantic si, pentru ca nu suntem o natiune slava, biserica noastra are un important rol strategic in lumea occidentala, fiind statornica sprijinitoare a orientarii atlantiste a tarii.
Centenarul Romaniei Unite este, in egala masura, si centenarul unitatii ortodoxiei romanesti si maretia acestei aniversari trebuie marcata. Iar ridicarea unei catedrale, de unde sa poata incepe si Bucurestiul nostru este cea mai potrivita exprimare a identitatii nationale, aducand Romania in randul vechilor natiuni europene care s-au construit pe sine in jurul cate unei simbolice catedrale. Daca altii si-au inceput istoria printr-o catedrala, destinul nostru a fost sa desavarsim Unirea printr-o catedrala!

Petrisor Gabriel Peiu este doctor al Universitatii Politehnica din Bucuresti (1996), a fost consilier al premierului Radu Vasile (1998-1999) si al premierului Adrian Nastase (2001-2002), subsecretar de stat pentru politici economice (2002-2003) si vicepresedinte al Agentiei pentru Investitii Straine (2003-2004). Este coordonator al Departamentului de Analize Economice al Fundatiei Universitare a Marii Negre (FUMN).

mai mult
Creștinătate

Scrisoarea din 1993 a Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, Teoctist, către Patriarhul Alexei al Rusiei

no thumb

Patriarhului Teoctist al Bisericii Ortodoxe Române
Patriarhul Alexei al Rusiei
Scrisoarea Patriarhului Teoctist al României către Patriarhul Alexei al Rusiei, 1993.

“Sanctitatea Voastră,

Prea iubite frate în Domnul nostru Iisus Hristos,

Cu dragoste frăţească, Vă aducem la cunoştinţă că am primit scrisoarea Sanctităţii Voastre din 24 decembrie 1992, care ne-a produs mâhnire şi durere multă.

Aceasta pentru faptul că Sanctitatea Voastră consideraţi Actul Sinodal al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, privitor la binecuvântarea reactivării Mitropoliei Basarabiei, ca „ingerinţă anticanonică în problemele interne ale Bisericii Ortodoxe din Moldova”.

Sanctitatea Voastră! În conştiinţa umanităţii, în general şi mai ales la creştini, s-a impus de-a lungul istoriei principiul de valoare universală că nedreptatea, abuzul şi silnicia nu pot crea niciodată vreun drept.

Acestea pot dura secole de-a rândul, dar când împrejurările permit, dreptatea istorică impune repararea nedreptăţii şi restabilirea adevărului precum şi a drepturilor ce decurg din această restabilire.

Conform acestui principiu, exercitarea jurisdicţiei Bisericii Ortodoxe Ruse asupra românilor ortodocşi din Basarabia, între anii 1769-1774, 1787-1791, 1808-1918, 1940-1941, 1944-1992, a fost un act nedrept şi abuziv din punct de vedere al realităţii istorice şi al normelor de drept canonic, deoarece a fost urmarea unor abuzuri politice care au lezat dreptul istoric.

Conform mărturiilor istorice, pe teritoriul locuit astăzi de români, cuvântul Evangheliei lui Hristos a fost propovăduit încă din primele veacuri creştine.

Propovăduirea Evangheliei pe acest teritoriu a coincis cu însăşi formarea poporului român care a apărut în istorie ca popor creştin.
Poporul român a devenit astfel unul din primele popoare creştine ale Europei, eveniment ce a avut loc cu multe secole înainte de creştinarea slavilor.

Viaţa creştină a avut o continuitate permanentă pe acest teritoriu, românii ortodocşi afirmându-şi neîntrerupt apartenenţa la Biserica Ortodoxă a Răsăritului.

Îndată ce condiţiile istorice au permis, românii ortodocşi au obţinut dreptul de a avea episcopi pământeni.
Acest drept, bazat pe tradiţia canonică a Bisericii, a fost cerut cu multă insistenţă Patriarhiei de Constantinopol mai ales de creştinii ortodocşi români din teritoriile din stânga şi din dreapta Prutului, ce constituiau împreună un Principat român cunoscut în Europa cu numele de Ţara Moldovei.

În anul 1401, Domnitorul Moldovei a cerut ca în fruntea organizării bisericeşti din această ţară să fie recunoscut de către Patriarhia de Constantinopol mitropolitul pământean IOSIF MUŞAT.

Prin acest act, Mitropolia Moldovei era recunoscută ca servind o etnie distinctă în cadrul unui teritoriu bine definit geografic şi istoric.

Drept consecinţă, potrivit legislaţiei bisericeşti, diferită de cea a imperiilor schimbătoare, nimeni şi niciodată nu avea dreptul să desfiinţeze, să modifice sau să înjumătăţească jurisdicţia ei în teritoriul ce-i revenea de la întemeiere şi cu recunoaştere canonică.

Cursul normal al lucrurilor a fost din păcate întrerupt în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, prin ocuparea de către armatele ruseşti a pământului românesc al Ţării Moldovei (1769-1774, 1787-1791). Printre măsurile luate în mod abuziv de ocupanţi a fost amestecul brutal în treburile Bisericii din Moldova prin impunerea la Iaşi, în 1789, a unui locţiitor de mitropolit, AMBROZIE, rus de neam, care venise în Moldova o dată cu trupele ruseşti.

După o scurtă perioadă de normalizare şi când nu se terminase încă războiul ruso-turc (1806-1812), imperiul ţarist înfiinţează un „exarhat” ce cuprindea Mitropoliile Moldovei şi Ţării Româneşti, subordonându-le din nou, în mod samavolnic, Bisericii Ortodoxe Ruse. Prin aceasta, Mitropolitul canonic al Mitropoliei Moldovei, VENIAMIN COSTACHI, este nevoit să se retragă din scaun spre marea durere a clerului şi credincioşilor români.

La fel, s-a întâmplat şi cu mitropolitul DOSITEI FILITIS al Valahiei, care a fost îndepărtat din scaun în 1809 şi trimis în surghiun. Nedreptatea se „instituţionalizează” prin pacea nedreaptă de la Bucureşti din 1812, când s-a hotărât anexarea teritoriului dintre Prut şi Nistru la imperiul ţarist.

Anexarea a fost fără valoare şi nulă de drept, căci Turcia nu avea drepturi teritoriale asupra pământului românesc, turcii având putere de suzeranitate, nu de suveranitate asupra acestui pământ.

Moldova şi Valahia se bucurau de o completă autonomie pe baza unor vechi tratate încheiate cu Imperiul Otoman, prin care li se garanta integritatea teritorială în schimbul unui tribut anual.

În plus, anexarea era un act imoral şi neloial faţă de întreaga Ortodoxie, întrucât Rusia pravoslavnică îşi întindea abuziv stăpânirea asupra românilor ortodocşi din stânga Prutului, cu vechime şi vrednicii în câmpul creştinătăţii, legat de neam, limbă şi cultură cu cei din dreapta Prutului.
Urmare acestei anexări politice nedrepte s-a înfiinţat, în teritoriul ocupat de armatele ţariste, Eparhia Chişinăului de către Biserica Ortodoxă Rusă, în 1813. Fără a fi consultat clerul şi credincioşii, a fost sfâşiat teritoriul jurisdicţional al Mitropoliei Moldovei, înfiinţată cu peste patru veacuri înainte, şi al Episcopiei Huşilor.

În scrisoarea Sanctităţii Voastre din 6 octombrie 1992 justificaţi această acţiune prin faptul că la acea dată Biserica Ortodoxă Română nu era încă o Biserică autocefală. Este adevărat că recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române a avut loc după înfiinţarea Eparhiei de Chişinău, într-un teritoriu ce nu cuprindea această eparhie.

Dar, se impune a fi subliniată o constatare: în 1448 Biserica Ortodoxă Rusă a fost recunoscută de Patriarhia de Constantinopol ca Biserică autocefală, dar fără a avea jurisdicţie asupra creştinilor ortodocşi români din Basarabia.

Actul anexării Basarabiei la imperiul ţarist şi înfiinţarea Eparhiei de Chişinău a dus, nu la „eliberarea de sub stăpânirea otomană a Moldovei”, cum afirmaţi Sanctitatea Voastră în aceeaşi scrisoare, ci a însemnat trecerea de la robia turcească la robia rusească mai aspră şi mai neîndurătoare.

Turcii ne-au respectat tradiţiile, limba şi specificul naţional. Au acceptat voievozi şi ierarhi de acelaşi neam cu poporul păstorit. Imperialismul rus însă, folosindu-se de ierarhi ruşi înscăunaţi în Basarabia fără a cere acordul clerului şi credincioşilor români locali, absolut majoritari, a exercitat asupra acestora un necruţător proces de rusificare, manifestat în diferite feluri.

Astfel, dintre toţi chiriarhii aşezaţi de Biserica Rusă în scaunul episcopal de la Chişinău, numai unul a fost de acelaşi neam şi de aceeaşi limbă cu clerul şi credincioşii păstoriţi. Aceştia, adică românii, conform unui recensământ din 1817, reprezentau 86% din locuitorii Basarabiei.

În 1813 a fost înfiinţat un seminar teologic, dar şi acest fapt, binecuvântat în sine, a fost transformat în mijloc de deznaţionalizare a românilor şi de îndepărtare a lor de fraţii din dreapta Prutului. Amintim în acest sens că, în prima perioadă a funcţionării acestui seminar, din 25 de profesori numai unul a fost român.

Limba rusă a devenit de asemenea singura limbă de predare la Seminarul din Chişinău, conform Regulamentului Seminariilor din 1840, impus de ţarul NICOLAE I.

În acelaşi timp, mănăstirile moldovene au fost supuse şi ele rusificării prin încercarea de a se înlocui limba română cu limba slavonă la oficierea slujbelor bisericeşti. Cărţile româneşti de slujbă au fost de asemenea distruse, aşa cum s-a întâmplat mai ales în timpul păstoririi arhiepiscopului PAVEL LEBEDEV (1871-1881).

În această situaţie tragică a fost găsită Basarabia în anul 1918, când popoarele din imperiul ţarist au putut să-şi recapete libertatea. Ne-a mâhnit adânc afirmaţia Sanctităţii Voastre că în „anul 1918 Basarabia a fost ocupată de armatele române” (scrisoarea din 6 octombrie 1992). Vă amintim doar că în 5 martie 1918 se primise la Chişinău o telegramă oficială de la Petrograd în care se spunea că „Basarabia nu mai este în imperiu şi că de acum înainte toţi se pot bucura de libertate”.

În duhul acestei libertăţi şi fără prezenţa armatei române în Basarabia, s-a organizat Moldova suverană şi independentă şi s-a realizat apoi revenirea ei la sânul Patriei Mame, România. Cum era firesc, s-a reparat atunci şi nedreptatea săvârşită în 1808 pe plan bisericesc, clerul şi credincioşii din Basarabia revenind în matca Bisericii Mame Ortodoxe Române.

Normalizarea situaţiei bisericeşti n-a durat însă multă vreme căci, în 1940 şi apoi în 1944, în urma ocupării Basarabiei de către trupele sovietice, Biserica Ortodoxă Rusă şi-a impus, din nou, abuziv şi necanonic, jurisdicţia sa asupra credincioşilor ortodocşi români din acest străvechi pământ românesc, fără a încerca măcar un dialog cu Biserica Ortodoxă Română.

Consecinţele acestui act sunt binecunoscute: distrugerea sau închiderea majorităţii bisericilor sau mănăstirilor de către regimul sovietic ocupant, numirea unei ierarhii străine de neamul şi limba clerului şi credincioşilor români moldoveni, desfiinţarea Mitropoliei Basarabiei, înfiinţată de Patriarhia Română în 1925.

Suflul sfânt al dorinţei de libertate şi demnitate naţională a făcut ca o parte din Basarabia străbună să-şi dobândească suveranitatea şi independenţa în cadrul Republicii Moldova, începând cu august 1991. Ca urmare, apare firesc şi sfânt, reluarea legăturilor cu fraţii de acelaşi neam şi limbă din România pe diverse planuri, inclusiv cel bisericesc.

Ceea ce însă ne produce un adânc sentiment de tristeţe, este atitudinea Înalt Prea Sfinţitului VLADIMIR, acum Mitropolit de Chişinău, faţă de clerul şi credincioşii ce-şi manifestă dorinţa legitimă a unor legături mai strânse cu Biserica Mamă – Patriarhia Română.

Deoarece un mare număr de preoţi şi credincioşi, în frunte cu Prea Sfinţitul Episcop PETRU de Bălţi, şi-a manifestat, în mod sincer, aceste sentimente cu totul sfinte, au fost supuşi unei prigoane barbare, Prea Sfinţia Sa fiind chiar îndepărtat violent şi samavolnic din reşedinţa sa din oraşul Bălţi. Şi din acest motiv, Prea Sfinţitul Episcop PETRU a făcut apel la Patriarhia Română, după ce el s-a plâns Sanctităţii Voastre, dar fără rezultat.

Înalt Prea Sfinţitul VLADIMIR a manifestat, de asemenea, atitudine de nerespect faţă de obligaţia canonică de a nu avea nici un fel de legături cu grupurile schismatice, rupte din trupul Bisericii Ortodoxe.

Astfel, el a invitat, ca oaspeţi de onoare, în luna noiembrie 1992, doi „arhierei” schismatici din România. Această atitudine contravine flagrant cu declaraţia de la Constantinopol, din 15 martie 1992, care prevede că „este necesar ca toate Sfintele Biserici Ortodoxe locale, fiind în solidaritate deplină unele cu celelalte, să condamne aceste grupuri schismatice şi să se abţină de la orice comuniune cu ele, oriunde s-ar afla acestea”.
Situaţia bisericească din Republica Moldova a devenit şi mai tensionată prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, din 5 octombrie 1992, privind acordarea „independenţei Bisericii Ortodoxe din Moldova”.

Această hotărâre a fost luată în ciuda celor discutate la întâlnirea Noastră de la Constantinopol şi a intervenţiei adresată de Noi Sanctităţii Voastre, la 2 aprilie 1992, prin care Vă arătam „că nu este momentul potrivit a se lua în discuţie problema Bisericii din Moldova”, „afirmaţie justă”, recunoscută chiar de Sanctitatea Voastră în scrisoarea ce Ne-aţi adresat la 6 octombrie 1992.

De aceea, în contextul acestei hotărâri unilaterale, precum şi al atitudinii antiromâneşti a Înalt Prea Sfinţitului VLADIMIR şi persecuţiilor de tot felul la care au fost supuşi cei care întreţineau legături cu fraţii şi neamurile lor din România, Prea Sfinţitul Episcop PETRU, scos afară de la Bălţi, după ce s-a adresat Patriarhiei Moscovei, a fost nevoit să se adreseze Bisericii Neamului său.

Clerul şi credincioşii, supuşi aceloraşi persecuţii din partea Înalt Prea Sfinţitului VLADIMIR, constituindu-se în Adunarea eparhială, au reactivat statutar vechea Mitropolie a Basarabiei, l-au ales ca locţiitor de mitropolit pe Prea Sfinţitul PETRU şi au cerut oblăduirea canonică a Bisericii Ortodoxe Române. Biserica noastră a luat act cu binecuvântare de dorinţa şi hotărârea lor, recunoscând autonomia cerută, precum şi păstrarea calendarului vechi şi a tradiţiilor bisericeşti locale.

În scrisoarea Sanctităţii Voastre sunt invocate o serie de canoane pentru susţinerea opiniei cu privire la aşa-zisa „ingerinţă anticanonică din partea Patriarhiei Române în problemele interne ale Bisericii Ortodoxe din Moldova”.

Mai întâi, precizăm că invocarea canonului 8 al Sinodului III ecumenic nu poate, în nici un caz, justifica extinderea jurisdicţională a Patriarhiei Moscovei asupra Bisericii româneşti din Republica Moldova. Prin acest canon se recunoaşte tocmai îndatorirea Bisericii unei naţiuni (Biserica Ciprului), de a se organiza etnic şi de a se conduce independent de Biserica altui neam (Biserica Antiohiei).

Se prevede aici obligaţia ca „nici un episcop să nu cuprindă altă eparhie, care nu a fost mai de demult şi dintru început sub mâna lui sau a celor dinaintea lui. Iar dacă cineva a cuprins o eparhie străină şi în chip silnic a pus-o sub stăpânirea lui, pe aceasta să o dea înapoi, ca să nu se calce canoanele părinţilor, şi nici sub cuvânt de lucrare sfinţită, să se furişeze trufia stăpânirii lumeşti”.

În spiritul acestui canon putem aprecia că tocmai Biserica Ortodoxă Rusă, datorită împrejurărilor politice cunoscute, este aceea care a cotropit jurisdicţional o mare parte din vechea Mitropolie a Moldovei, care datează de la sfârşitul secolului al XIV-lea.

Anexarea imperialistă (ţaristă şi apoi comunistă) a teritoriului românesc de la răsărit de Prut, dinspre hotarele poloneze până la Marea Neagră, nu a justificat prin nimic extinderea jurisdicţiei bisericeşti a Patriarhiei Moscovei asupra teritoriului jurisdicţional al Mitropoliei Moldovei.

Canoanele 13, 21 şi 22 ale Sinodului de la Cartagina, precum şi canonul 2 al Sinodului II ecumenic interzic, cum bine afirmaţi şi Sanctitatea Voastră, „episcopului unei anumite eparhii să-şi întindă puterea asupra altei eparhii”.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, prin binecuvântarea acordată reactivării Mitropoliei Basarabiei, nu a făcut altceva decât să restabilească adevărul istoric şi dreptatea canonică ce fuseseră încălcate de atâtea ori prin extinderea necanonică a jurisdicţiei Bisericii Ortodoxe Ruse asupra unei părţi a Mitropoliei Moldovei. O astfel de extindere este, conform canonului 13 al Sinodului de la Cartagina, „nulă” de drept, iar repararea unei nedreptăţi se impune cu necesitate.

Invocarea canonului 59 al Sinodului de la Cartagina este, de asemenea, fără obiect, neavând legătură cu problema în cauză.

Canonul 15 al Sinodului local de la Constantinopol prevede nu numai interdicţia ca un episcop „să nu se depărteze de comuniunea cu propriul său patriarh”, ci şi posibilitatea ca episcopul respectiv „să se despartă pe sine de comuniunea cu Întâistătătorul său”, dacă acesta propovăduieşte un lucru nedrept şi necanonic. Nedreptatea şi lipsa de canonicitate caracterizează tocmai hotărârile Bisericii Ortodoxe Ruse de a extinde şi menţine jurisdicţia sa asupra unei etnii, alta decât cea rusă, în speţă asupra românilor ortodocşi din Basarabia.

Prevederile canonului 16 ale aceluiaşi Sinod, ce interzic numirea de episcopi într-o eparhie al cărei titular este încă în viaţă, n-au fost nici acestea încălcate de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române prin recunoaşterea Prea Sfinţitului Episcop PETRU, ca Locţiitor de Mitropolit al Basarabiei, conform hotărârii organelor canonice ale acestei eparhii. Mitropolia Basarabiei este o altă eparhie decât cea condusă de Înalt Prea Sfinţitul VLADIMIR, căci Înalt Prea Sfinţia Sa, conform normelor canonice, poate avea jurisdicţia numai asupra credincioşilor ortodocşi ruşi din Republica Moldova, atâta vreme cât se supune jurisdicţiei Patriarhiei Moscovei.

În lumina aceluiaşi canon 16 de la Constantinopol şi ca o încălcare a prevederilor acestuia, constatăm cu tristeţe că, de multe ori, în decursul timpului, Biserica Ortodoxă Rusă a purces la numiri de episcopi în Basarabia în timp ce chiriarhii legitimi erau încă în viaţă.

Amintim, spre exemplificare, cazul deja menţionat al Mitropolitului VENIAMIN COSTACHI, obligat să-şi părăsească scaunul mitropolitan de la Iaşi în 1808, şi cel al Mitropolitului EFREM ENĂCHESCU, înlocuit de Biserica Rusă în 1940 şi 1944, pe când era încă în viaţă. Înalt Prea Sfinţia Sa a fost silit să se refugieze peste Prut, în urma pactului Ribbentrop-Molotov.

La cele de mai sus, rugăm frăţeşte pe Sanctitatea Voastră a lua în considerare canoanele: 8 al Sinodului III ecumenic şi 34 apostolic, în lumina cărora se poate evalua corect decizia Sfântului Sinod al Bisericii Noastre din 19-20 decembrie 1992.

Canonul 8 al Sinodului III ecumenic a reglementat raportul dintre două Biserici surori. Biserica Antiohiei voia, contrar tradiţiei canonice, să-şi întindă jurisdicţia asupra unei etnii diferite ce forma Biserica Ciprului.

Sfinţii Părinţi ai Sinodului III Ecumenic de la Efes (431) au socotit nelegală şi necanonică această tendinţă şi au impus respectarea principiului etnic în raporturile dintre Biserici. Acest principiu s-a menţinut în istorie şi mai târziu când, din cauza năvălirii islamice arabe şi apoi otomane, teritoriile jurisdicţionale s-au păstrat intacte pe bază etnică.

În acelaşi sens, se pot înţelege şi prevederile canonului 34 apostolic. Acesta stabileşte modalitatea de conlucrare între „episcopii fiecărui neam” şi se statorniceşte principiul sinodalităţii în cadrul unei etnii bine definite.

Se prevede aici ca episcopii fiecărui neam să aibă un Întâistătător al lor, pe care să-l consulte, iar acesta să hotărască împreună cu ei lucrurile mai importante.

Acest principiu canonic fundamental în conducerea bisericească ortodoxă s-a perpetuat de-a lungul istoriei, în ciuda tendinţelor imperiale de hegemonie romano-bizantină sau de altă natură, şi el este valabil şi azi în toate Bisericile autocefale, care nu fac abstracţie de realitatea istorică a unui popor sau neam.

Aşa se explică faptul că, în majoritatea cazurilor, însăşi titulatura oficială a Bisericilor Ortodoxe autocefale conţine numele etniei sau neamului pe care îl slujeşte Biserica respectivă.

De aceea, pretenţiile unei Patriarhii Ortodoxe a unui neam sau popor anume, de a avea jurisdicţie peste ortodocşi de alt neam, care au propria lor Patriarhie, sunt necanonice şi nedrepte, fiind motivate secular-politic, nu spiritual-pastoral.

Sanctitatea Voastră,

Suntem datori să nu uităm că, până nu de mult, atât Biserica Ortodoxă Rusă, cât şi Biserica Ortodoxă Română, au avut de suferit vreme îndelungată din pricina unor stăpâniri lumeşti, fără credinţă în Dumnezeu, care au prigonit pe toţi cei credincioşi şi au impus ura şi dezbinarea între neamuri.

Acum însă, mulţumind Bunului Dumnezeu care ne-a dăruit puterea de a ne elibera de sub această robie potrivnică credinţei, ne revine responsabilitatea de a îndrepta nelegiuirile săvârşite de stăpânirea sovietică atee, care, între altele, a încercat să îndepărteze pe românii ortodocşi din Basarabia şi Bucovina de Nord de fraţii lor de acelaşi neam şi limbă.

De aceea, ne exprimăm încredinţarea că vom găsi la Sanctitatea Voastră şi la Biserica Ortodoxă Rusă înţelegerea necesară cu privire la actul de binecuvântare acordat de Biserica noastră reactivării Mitropoliei Basarabiei.

Considerând că lămuririle de mai sus sunt pe deplin edificatoare pentru a înţelege în mod just, dar şi cu dragoste, drepturile sfinte ale clerului şi credincioşilor din Republica Moldova de a avea legături duhovniceşti cu Biserica Mamă, ne exprimăm dorinţa şi speranţa că relaţiile frăţeşti dintre Bisericile noastre vor continua, spre întărirea Ortodoxiei noastre sfinte.

În spiritul celor de mai sus, suntem gata a continua discuţiile pentru a lămuri problemele şi neînţelegerile şi a dovedi astfel că, în relaţiile dintre două Biserici surori, nu trebuie să domine considerentele vremelnice de până acum, ci comuniunea frăţească a Sfintei noastre Ortodoxii.

Încredinţându-Ne rugăciunilor Sanctităţii Voastre, Vă îmbrăţişăm frăţeşte în Hristos Domnul nostru,

† TEOCTIST,
PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE”

 

mai mult
Creștinătate

Satanizarea Bucureștiului – Cinci statui ale lui Bahomed în Bucuresti

no thumb

Și dacă încă mai aveți vreun dubiu, vă arăt și poziționarea lor pe hartă

Sataniștii în sfârșit și-au dat armele pe față și au început asaltul asupra României chiar în capitală, la câțiva kilometri de sfânta catedrală.

Când au atacat referendumul au zis că luptă pentru drepturile omului. Când au atacat catedrala au zis că luptă pentru bugetul țării.

Când au atacat Biserica Ortodoxă Română au zis că luptă cu turnătorii de la securitate.

În sfârșit am văzut pentru ce luptă. Cine sunt cu adevărat ONG-urile și presa Soroșistă. Nu ne mai pot păcăli acum, drag neam creștin.

Sataniștii de la PressOne au marcat cu semnul fiarei și statuia lui Baphomet, demonul, atât pe ei înșiși cât și pe aliații lor: ProTVHotnewsEuropa FMRECORDER și Times New Roman (despre care bănuiam cu toții. Doar sataniștii și chatboții din noul val de AI folosesc jocuri de cuvinte)

(https://ganduridinortodoxieweb.wordpress.com/2018/11/10/bucurestiu-satanizat-cinci-statui-ale-lui-bahomed-in-bucuresti/)

mai mult
Creștinătate

Milostivirea sau bunătatea sufletului samarineanului din pildă

no thumb

Pilda samarineanului milostiv arată însăși taina mântuirii neamului omenesc. Omul care cobora de la Ierusalim spre Ierihon și a căzut între tâlhari, fiind lăsat aproape mort, reprezintă neamul omenesc, care din pricina păcatelor a căzut în multe patimi rele, adevărați tâlhari răpitori și ucigași de suflete. Coborârea de la Ierusalim spre Ierihon înseamnă degradarea omenirii prin înstrăinarea ei de Dumnezeu. Omul păcătos decade, devine aproape mort sufletește și coboară spre moarte biologică, pentru că „plata păcatului este moartea” (Romani 6, 23). Pentru a fi salvat sau ridicat din această stare, el trebuia să fie ajutat „pe calea vieții”, adică în cursul istoriei mântuirii, de către preoții și leviții Vechiului Testament. Însă aceștia au decăzut cu timpul ajungând să fie doar învățători formaliști și ritualiști ai Legii Vechi, incapabili să unească adevărul credinței cu iubirea milostivă, pentru a oferi omului căzut în boala păcatului harul mântuitor care-l vindecă și îi dăruiește viață veșnică.

Samarineanul milostiv, aparent un simplu călător sau pelerin era considerat de iudei ca fiind un străin. Dar tocmai aici se descoperă înțelesul tainic al pildei, și anume că cel care are milă de omul rănit este un călător străin, diferit ca neam și credință, nu un prieten sau conațional al celui rănit. Mai mult, călătorul milostiv este cineva de la care un iudeu nu se aștepta niciodată să primească vreun ajutor. Așadar, ceea ce distinge în mod evident pe samarineanul acesta călător de preotul și levitul Legii Vechi este milostivirea sau bunătatea sufletului său.

Preafericitul Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Evanghelia slavei lui Hristos. Predici la Duminicile de peste an, Ed. Basilica, 2016

mai mult
Creștinătate

Simona Halep a primit Crucea Sf. Apostol Andrei: „Cred în Dumnezeu pentru că fără ajutorul Lui nu se poate face nimic”

no thumb

„Mereu mă închin şi cred în Dumnezeu pentru că fără ajutorul lui Dumnezeu nu se poate face nimic”, a mărturisit Simona Halep marți, 6 noiembrie 2018, când a primit distincția „Crucea Sf. Apostol Andrei” din partea Arhiepiscopiei Tomisului.

„Succesul dumneavoastră este și succesul tuturor românilor”, a spus Arhiepiscopul Teodosie dorindu-i sportivei ca pe lângă cununa de cea mai bună tenismenă a lumii, să primească și cununa cea mare a mântuirii.

Înaltpreasfințitul Părinte Teodosie a oferit Crucea Sf. Apostol Andrei celei mai cunoscute sportive născute în Constanța în contextul împlinirii a 100 ani de Marea Unire și a 140 de ani de când Dobrogea a revenit la patria mamă.

Ierarhul a apreciat determinarea, credința și eforturile Simonei Halep și a spus că premiază „o persoană tânără care s-a depășit pe sine”.

„Am văzut cât de frumos vă închinați când intrați pe teren. Ați mărturisit astfel Ortodoxia, credința noastră ștrămoșească. V-ați cinstit, de copilă părinții, bunicii, ați cinstit Dobrogea dragă și toată România. Cum să nu vă cinstească și Biserica pentru că, prin ajutorul lui Dumnezeu, căruia v-ați încredințat totdeauna, ați primit această cunună”.

„Primiți din partea lui Dumnezeu toată binecuvântarea. Din partea noastră, toată dragostea și prețuirea”, i-a spus ierarhul numărului 1 WTA.

Ceremonia de acordare a distincției a avut loc marți dimineață în Catedrala „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din Constanța.

Foto: captură video Arhiepiscopia Tomisului

mai mult
Creștinătate

Președintele Academiei Române, Prof. Ioan – Aurel Pop: Cei care contrapun Catedrala Națională altor construcții nu sunt creștini și nu știu că cea mai înaltă școală și cea mai trainică sănătate nu sunt cele ale trupului, ci ale sufletului

no thumb

Construirea Catedralei Naționale a reprezentat pentru fiecare popor ortodox „o piatră de încercare unică după care observatorii externi au măsurat trăinicia credinței, forța sa, prestigiul acelui popor”, afirmă Președintele Academiei Române, profesor Ioan-Aurel Pop, într-un interviu acordat Ziarului Lumina, citat de Basilica.

„Românii sunt astăzi, conform canoanelor Marii Biserici aflate încă în vigoare, al doilea popor ortodox ca mărime din lume, după poporul rus.

Prin urmare, acum, la un secol de la Marea Unire, la aproape un secol de la ridicarea la rang de Patriarhie (în 1925) și la aproape un secol și jumătate de la recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, construirea Catedralei Naționale încununează o întreagă lucrare a poporului român asupra lui însuși (cum ar fi spus Nicolae Bălcescu) și ne așază în rând cu lumea”, a declarat istoricul.

Rectorul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca a mai adăugat că actuala Catedrală Patriarhală, aflată pe Dealul Mitropoliei din București, „este depozitara unei istorii sacre și laice pline de semnificații, dar este complet neîncăpătoare”.

Profesorul Pop a amintit că toți marii oameni politici și de cultură ai Țării au susținut ridicarea Catedralei Naționale.

„Aproape toate marile personalități religioase și mirene ale românilor s-au gândit la o catedrală națională și au susținut proiecte în acest sens, de la principele și apoi Regele Carol I (1866-1914), Regele Ferdinand I (1914-1927), generalul Ioan Em. Florescu și Constantin Istrate până la Patriarhul Miron Cristea și prim-ministrul Ion I. C. Brătianu. Dintre oamenii de cultură îi amintim pe Nicolae Iorga, Octavian Goga, Ioan Slavici, Petre Antonescu, alături de mulți alții”, a povestit el.

Totodată, Ioan-Aurel Pop spune că noua Catedrală „este simbolul unității noastre istorice întru credință și întru țară. Catedrala nu jignește pe nimeni și nu este ridicată împotriva nimănui! Catedrala este pentru noi toți și înseamnă numai iubire și bunătate, îndreptate deopotrivă către Dumnezeu și către oameni. Catedrala noastră preamărește Ortodoxia, în sensul de „dreaptă credință” în Dumnezeu, dar îi recunoaște pe toți fiii acestui neam, indiferent de felul în care se roagă Domnului, și-i cheamă să fie laolaltă”.

În ceea ce privește criticii proiectului, profesorul Pop spune că niciun mare edificiu al lumii nu a scăpat necriticat și că sloganul „spitale nu catedrale” nu se justifică.

„Pe mine, ca istoric, denigrările și cârtirile acestea nu mă miră prea tare: toate marile construcții laice și religioase ale omenirii care ne încântă astăzi au fost contestate la vremea lor .Cei care contrapun catedrala altor construcții (instituții) nu sunt creștini și nu știu că cea mai înaltă școală și cea mai trainică sănătate nu sunt cele ale trupului, ci ale sufletului.

Vindecarea odraslelor umane de ignoranța minții (întunecimea) și de bolile trupești (suferința fizică) nu se face numai în școlile instituționalizate de stat sau numai în spitalele slujite de medici, ci și în biserici.

Chiar și filosofii greci precreștini știau că vindecarea trupului fără lucrarea asupra sufletului este înșelătoare, neputincioasă și sortită eșecului. Nu din pricina catedralei nu avem noi școli și spitale destule, ci din alte pricini. Ba, aș spune că nu lipsa de școli și spitale este necazul nostru cel mare acum, ci golirea lor de profesori, de elevi suficienți și de medici.

Iar neștiința de carte, abandonul școlar, analfabetismul funcțional, plecarea medicilor și asistenților medicali peste mări și țări nu se datorează prea multor biserici și nici credinței prea arzătoare.

Dimpotrivă! Ne ocupăm de mărunte lucruri, ne hrănim trupul, dar nu și mintea, ne agățăm de scopuri lumești lipsite de morală, de adevăr, de dreptate, de iubire și de bunătate. Da, catedrala lucrează cu mijloacele sale sacre, ca și școlile și spitalele, cu mijloacele lor lumești, la educarea și păstrarea în stare bună a acestui popor.

Dacă lucrarea aceasta nu este la înălțimea dorită, de vină suntem noi, cu micimile noastre, cu vrajbele și cu urile noastre, cu felul de a-l huli pe Domnul și cu falsele crezuri pe care le etalăm fără jenă. Credința și Biserica ne îndeamnă la cumpănire, la cumpătare, la bine și la iubire de Dumnezeu și de oameni. Catedrala noastră devine acum un simbol al tuturor acestor căi dăruite cu har”, a încheiat Președintele Academiei Române.

mai mult
Creștinătate

Nu vă jucați cu moartea. Nu mimați nimic din ce este al morții. Sau n-ați înțeles că în această lume nu există simboluri, ci numai forme ascunse ale realității?

no thumb

De ce nu e bun mascatul? Mii de oameni se frămîntă acum ghicind dacă între un joc mascat cu draci și lumînări și moartea care intră brusc peste ei este vreo legătură.

Mascatul nu e bun de nici un fel. Există multe mărturii creștine din primele secole în care se condamnă jocul de-a preoția. Asta pentru că, chiar în joacă, lucrurile devin serioase. Altminteri, v-am propune să vă jucați de preoția și de-a îngerii, dar canoanele opresc îmbrăcarea veșmintelor preoțești de formă. Cu viața, ca și cu moartea, nu e de joacă.

Atunci cînd, în apus, catolicii au început să se mascheze în îngeri la Crăciun, să se îmbrace în Maica Domnului, să facă spectacole cu Hristos, ei au spulberat taina și au deschis drumul mascărilor de tot felul. Nu că ele ar fi fost închise, ele au existat în lumea păgînă, dar creștinismul le oprise pentru sine.
Jocul de-a bostanii este un joc de-a moartea. Slavă Domnului, îngerii ne păzesc și îi păzesc și pe cei care se joacă de-a jocurile morții. Uneori însă moartea capătă prea multă îndrăzneală, așa cum s-a întîmplat în București. Moartea e obraznică de felul ei. Unul Dumnezeu e timid, sfios în atotputernicia Sa.

Nu vă jucați cu moartea. Nu mimați nimic din ce este al morții. Sau n-ați înțeles că în această lume nu există simboluri, ci numai forme ascunse ale realității?

Rămîneți în lumină, jucați-vă de-a lumina, fiți lumină. Pentru a trăi.

Pr. Savatie Baștovoi despre drama de la Colectiv și Halloween

C
mai mult
Creștinătate

Şcoala românească, sub asaltul fenomenului Halloween

no thumb

Cine are interes ca în şcolile din România să se oficializeze celebrarea morţii şi a întunericului? Ce legătură poate exista între procesul de învăţămînt – axat pe instruirea şi educarea elevilor – şi o manifestare străină de identitatea poporului român, de valorile, cultura şi credinţa lui? Cum de am ajuns să ne bucure monstruozitatea, să ridicăm la rang de virtute cruzimea, oroarea, sadismul? În contextul în care în Siria şi în alte părţi ale lumii creştinii sunt martirizaţi pentru credinţa lor, noi, românii, ne păgânizăm copiii de bunăvoie, îmbrăcându-i în ţinute care amintesc de practici demonice, fără nicio teamă că prin aceasta ne lepădăm de Dumnezeu.

Și anul acesta, şcolile se pregătesc intens pentru Halloween, punând în scenă carnavaluri, spectacole, piese de teatru, în timp ce părinţii se grăbesc să le pregătească celor mici costumaţia aferentă. Devenind demoni, vampiri, monştri, fantome, spiriduşi sau vrăjitori, copiii de toate vârstele şi de oriunde „se joacă” de-a moartea, cot la cot cu educatorii lor, şi nu oriunde, ci chiar în unităţile şcolare destinate, de altfel, formării caracterelor pe principii morale, şi nu deformării lor, sub influenţa unor împrumuturi străine de tradiţiile şi credinţa poporului român. Desigur, cele mai sinistre costume urmează a fi premiate, după principiul „cel mai hidos câştigă”.

Iată şi câteva exemple de concursuri şcolare: concurs terifiant între Frankenstein, Jack Spintecătorul, Dracula şi Cruella De Vil, concurs de înfăşurat mumia, concursul „Creează cel mai înfricoşător decor”, concurs de glume şi poveşti sinistre etc. Urmările participării celor mici la astfel de manifestări nu se lasă aşteptate.

„Anul trecut, după ce a participat la activităţile dedicate Halloween-ului, copilul meu a suferit un şoc atât de puternic, încât două săptămâni nici nu a mai putut merge la şcoală, având coşmaruri, noapte de noapte. Când i-am semnalat învăţătoarei ce s-a întâmplat, aceasta s-a arătat foarte nedumerită, considerând că vina îi aparţine… copilului, mult prea sensibil faţă de restul clasei!”, povesteşte Daniela B, mămica unui copil de clasă primară.

Cât despre garderobă, oferta este mai mult decât generoasă. Pe tot parcursul lunii octombrie, supermarket-urile abundă în oferte care de care mai şocante, prin mesajul agresiv pe care-l transmit cumpărătorilor.

„Când am văzut articolele expuse într-o librărie din Piatra-Neamţ, destinate Halloween-ului, mi s-a făcut rău şi a trebuit să ies urgent afară”, mărturiseşte Ana-Maria P., de profesie cadru didactic.

Într-adevăr, pe rafturi se găseşte toată garderoba unui film de groază, de la masca de monstru, costumele horror pentru băieţei, roba de fantomă, costumul de vrăjitoare gotică, costumul Dracula, roba demon, până la costumul lordului vampir, costumul cu schelet, costumul de diavoliţă sau costumul fetiţei zombie, cărora li se adaugă accesorii la fel de „prietenoase”: pânză de păianjen, pălărie de vrăjitoare cu cataramă, sabie, topor, mătură etc.

„Cine seamănă vânt, culege furtună”…

Cum a reuşit societatea românească să adopte o sărbătoare atât de hidoasă, care nu poate fi altceva decât un coşmar colectiv este o întrebare care ar trebui să-i frământe atât pe părinţi, cât şi pe educatori. Alături de fenomenul numit „Charlie, Charlie”, un fel de joc spiritist, de invocare a unei entităţi demonice, praticat pe scară largă în şcolile din România, manifestările dedicate Halloween-ului scot la iveală mutaţiile dramatice care s-au produs, în cei 25 de ani de „democraţie”, la însăşi rădăcina identităţii de neam şi tradiţie creştină.

Răspândirea acestei sărbători e de neînţeles într-o ţară creştin-ortodoxă şi într-un spaţiu atât de bogat în sărbători tradiţionale, autentice, aşa cum este Dragobetele, o sărbătoare a iubirii populare româneşti. Cine are interes ca în şcolile din România să se oficializeze celebrarea morţii şi a întunericului? Ce legătură poate exista între procesul de învăţămînt – axat pe instruirea şi educarea elevilor – şi o manifestare străină de identitatea poporului român, de valorile, cultura şi credinţa lui? Cum de am ajuns să ne bucure monstruozitatea, să ridicăm la rang de virtute cruzimea, oroarea, sadismul?

În contextul în care în Siria şi în alte părţi ale lumii creştinii sunt martirizaţi pentru credinţa lor, noi, românii, ne păgânizăm copiii de bunăvoie, îmbrăcându-i în ţinute care amintesc de practici demonice, fără nicio teamă că prin aceasta ne lepădăm de Dumnezeu. A duce copilul la împărtăşit şi apoi la petrecerea de Halloween, costumat în demon, reprezintă o blasfemie şi un sacrilegiu.

Neîndreptate şi fără a fi reconsiderate pe fondul principiilor creştine, ale moralei şi bunei-cuviinţe, aceste practici demonice vor avea consecinţe grele asupra noastră, a tuturor, pentru că niciun compromis cu cel rău nu rămâne fără urmări.

Iubiţi părinţi, cadre didactice şi alţi factori de răspundere implicaţi în acest fenomen morbid, v-aţi obişnuit ca, în loc de îngeri – care sunt copiii dumneavoastră – să vedeţi demoni şi monştri? Pentru astfel de practici pe care le-aţi susţinut şi în anii trecuţi şi pentru care vă pregătiţi, probabil, şi anul acesta, v-aţi spovedit vreodată? Aţi consultat duhovnicul asupra a ceea ce faceţi?

Iubiţi copii, aţi văzut vreodată îngeri? De cele mai multe ori, voi sunteţi îngerii noştri: în familii, pe stradă şi la şcoală. De ce vreţi să fiţi şi altceva decât îngeri? Unde mai sunt Doamne, Doamne şi îngeraşul păzitor, dacă voi vă implicaţi în asemenea grozăvii? Unde sunt dulceaţa din Sfânta Împărtăşanie, iubirea şi bucuria curată faţă de părinţi, de fraţi şi de ceilalţi copii? Părintele Arsenie Papacioc spunea că dracul este atât de urât, încât dacă l-ai vedea în adevărata hidoşenie, ai muri de o sută de ori. De ce vreţi să vă acomodaţi cu astfel de lume care se doreşte bântuită de monştri, uitând, dar şi sfidând pe Domnul Cel Preabun şi Preablând, Iisus Hristos, Care S-a făcut Prunc, ca voi, pentru a vă face copiii Lui Dumnezeu, ca şi El, şi pentru a vă izbăvi de cel viclean? În felul acesta, voi uitaţi şi de Maica Domnului, care se topeşte în rugăciuni pentru voi, spre a vă păstra curaţi şi nevinovaţi.

Poate fi vreo legătură înhtre Halloween şi învăţătura creştină? În niciun caz. „Lăsaţi copiii să vină la Mine, că a unora ca aceştia este Împărăţia Cerurilor”, zice Mântuitorul Iisus Hristos. (Matei 19,14)

Dorinţa cea mai sfântă şi mai profundă a oricărui om este să revină la inocenţa şi puritatea unui copil, la bucuria, gingăşia şi puterea lui de a crede, de a iubi şi de a ierta, de a uita pe loc răul ce i s-a făcut. Puterea inocenţei unui copil întrece cu mult capacitatea noastră de înţelegere, pentru că în spatele ei se ascunde iubirea Lui Dumnezeu.

Lăsaţi copiii să rămână ai Lui Dumnezeu. Dacă nu vrem să facem din ei sfinţi, măcar să-i ajutăm să nu devină proprii noştri călăi, aşa cum ne arată precedentul bolşevic şi cel comunist.  Sfidarea şi refuzul credinţei vor conduce spre răsturnări mult mai grave decât cele prin care am trecut, pentru că răul de azi depăşeşte orice aşteptare şi orice măsură. Şi, aşa cum spune o vorbă populară, „Cine seamănă vânt, culege furtună”.

(www.doxologia.ro)

mai mult
Creștinătate

Nu-i de ajuns să crezi în taină în Dumnezeu

no thumb

Vrednicul de laudă mucenic Dimitrie s-a născut în cetatea Tesalonic din nordul Greciei. Tatăl său a fost voievod și comandant al cetății și era creștin, dar ținea în taină dreapta credință, pentru marea prigoană ce era atunci asupra creștinilor. Tatăl lui Dimitrie avea în casa lui două icoane frumoase, cu chipul Domnului nostru Iisus Hristos și al Preacuratei Sale Maici, la care se închina el și soția sa. La aceste sfinte icoane duceau adesea pe copilul Dimitrie, încă din pruncie, învățându-l să se roage și descoperindu-i taina adevăratei credințe în Hristos.

Pe când era Sfântul Dimitrie în vârstă de 20 de ani, a murit tatăl lui. Auzind împăratul Maximilian de aceasta, a chemat la el pe Dimitrie, pe care văzându-l înțelept și viteaz în războaie, l-a făcut voievod în locul tatălui său. Apoi, mergând sfântul în patria sa, Tesalonic, în loc să prigonească pe creștini, cum îi poruncise Maximilian, a început înaintea tuturor a mărturisi pe Hristos și a învăța dreapta credință, slăvind pe Dumnezeu Cel în Treime închinat și cinstit. Astfel, el s-a făcut tesalonicenilor ca un alt Apostol Pavel, căci pe mulți îi aducea la cunoștința adevărului, risipind închinarea la idoli.

Iar împăratul Maximilian, întorcându-se biruitor de la un mare război contra sciților și a sarmaților, a voit să aducă jertfă de mulțumire necuraților zei în Tesalonic. Cu acest prilej l-a chemat și pe Dimitrie să jertfească zeilor înaintea tuturor. Atunci, viteazul ostaș al lui Hristos a înțeles că a sosit ceasul să mărturisească înaintea tiranului împărat credința în adevăratul Dumnezeu, Care a făcut cerul și pământul și toate cele văzute și nevăzute. Căci

„Cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturisește spre mântuire.” (Romani10, 10)

Adică nu-i de ajuns să crezi în taină în Dumnezeu, ci trebuie să-L mărturisești și cu cuvântul în public, ca să te poți mântui. Această credință cu darul Duhului Sfânt având-o Dimitrie în inima sa, a ieșit în mijloc și a mărturisit cu mare îndrăzneală că nu zeii, ci Dumnezeul creștinilor este adevăratul Dumnezeu.

Arhim. Cleopa Ilie, Predici la Praznice Împărătești și la Sfinți de peste an, Editura Episcopiei Romanului, 1996

mai mult
1 2 3 4 5 19
Page 3 of 19