close

Creștinătate

Creștinătate

Mărturia Patriarhului Ierusalimului Diodor I la aprinderea Sfintei Lumini

lumina-sfanta

„Intru in Mormant si ingenunchez cu frica sfanta in fata locului unde a zacut trupul lui Hristos dupa moarte si de unde a inviat. Rugaciunea in Sfantul Mormant este pentru mine un moment foarte sfant, intr-un loc foarte sfant. De aici a inviat cu slava Domnul si de aici Si-a raspandit Lumina in lume. Apostolul Ioan scrie in primul capitol al Evangheliei sale ca lisus este Lumina lumii. Ingenunchind in fata acestui loc unde El a inviat din morti, suntem adusi in imediata apropiere a Invierii Sale slavite. Catolicii si protestantii numesc biserica aceasta, Biserica Sfantului Mormant. Noi o numim Biserica Invierii.

Invierea este pentru crestinii ortodocsi centrul credintei. Prin Invierea Lui, Hristos a castigat victoria finala asupra mortii, nu doar asupra mortii Sale ci si asupra mortii celor ce sunt aproape de el. Nu cred ca este o intamplare ca Focul Sfant apare exact pe locul acesta. La Matei 28:3 se spune ca atunci cand Domnul a inviat din morti, a venit un inger imbracat intr-o lumina infricosatoare. Cred ca lumina care a invaluit ingerul Ia invierea Domnului este aceeasi cu lumina care apare miraculos in fiecare Sambata de Paste. Hristos vrea sa ne reaminteasca, ca Invierea Sa este o realitate nu doar un mit. El a venit cu adevarat in lume pentru a aduce sacrificiul necesar ca prin moartea si invierea Sa sa se poata reuni omul cu Creatorul sau.

Imi gasesc drumul prin intuneric in camera interioara unde cad in genunchi. Aici spun anumite rugaciuni care ne-au fost transmise de-a lungul secolelor si dupa aceea astept. Cateodata astept cateva minute, dar in mod obisnuit minunea se intampla imediat dupa ce am spus rugaciunile. Din mijlocul pietrei pe care a fost culcat Iisus se revarsa o lumina nedefinita, in mod normal cu o tenta albastrie dar culoarea se poate schimba si lua multe nuante. Nu poate fi descrisa in cuvinte omenesti. Lumina rasare din piatra ca si ceata care se ridica deasupra unui lac, piatra pare fi acoperita de un nor, dar este lumina. Lumina se comporta diferit in fiecare an. Uneori acopera doar piatra, alteori lumineaza tot Mormantul, asa incat oamenii de afara vad Mormantul plin de lumina. Lumina nu arde! – niciodata nu mi-am ars barba in toti cei 16 ani de cand sunt Patriarh al Ierusalimului si am primit Focul Sfant. Lumina are alta consistenta, diferita de lumina focului care arde in candela. La un moment dat, Lumina se inalta si formeaza o coloana in care focul este de natura diferita, asa ca pot aprinde lumanarile mele de la ea. Dupa ce am primit flacara, ies si dau Focul intai Patriarhului Bisericii Ortodoxe Armene, apoi Patriarhului Copt si dupa aceea tuturor celor prezenti in Biserica.

Articol relatat de portalul crestinortodox.ro

mai mult
Creștinătate

Bucuria duhovnicească

credinta1

Bucuria adevărată, curată se poate găsi numai lângă Hristos. Dacă te unești cu El prin rugăciune, vei vedea sufletul tău răsplătit. Oamenii lumești caută bucuria în distracții. Unii oameni duhovnicești o caută în discuții teologice, în predică etc. Dar când se termină acestea rămân într-un gol și se întreabă ce vor face în continuare.

Fie că sunt păcătoase, fie indiferente cele cu care se ocupă, la fel este. De ce nu merg mai bine să se culce, ca să fie buni a doua zi pentru lucru? Împlinind dorințele lumești ale inimii, nu vine bucuria duhovnicească, ci stresul. Bucuria lumească aduce stresul și la oamenii duhovnicești. Bucuria lumească nu este permanentă, nu este bucurie adevărată, ci este o bucurie temporară, a acelei clipe. Iar aceasta este o bucurie materială, nu este duhovnicească. Iar cu bucuriile lumești nu „se umple” sufletul omului, ci mai degrabă îl umplu cu balast. Atunci când simțim bucuria duhovnicească, nu o mai dorim pe cea materială. „Sătura-mă-voi când mi se va arăta slava Ta” (Psalmi 16, 15). Bucuria lumească nu odihnește pe omul duhovnicesc, ci îl obosește. Pune un om duhovnicesc într-o casă lumească și vei vedea că nu se odihnește. Deși omul lumesc crede că el se odihnește, nu este așa, ci se chinuiește. Se bucură la exterior, dar înlăuntrul său nu este mulțumit, ci chinuit.

Cuviosul Paisie Aghioritul, Cu durere si cu dragoste pentru omul contemporan, Editura Evanghelismos, 2003

mai mult
Creștinătate

„Dacă ați fi din lume, lumea ar iubi ce este al său” (Ioan 15, 19)

patimi1-900×420

Suferințele noastre sunt semnul că îi aparținem lui Hristos, și cu cât sunt mai mari, cu atât este mai evident că nu suntem „din lume”. De ce toți sfinții, urmând exemplul lui Hristos Însuși, au suferit atât de mult? Fiind aruncați în mijlocul lucrurilor, legătura cu lumea le provoacă dureri următorilor lui Hristos; numai copiii acestei lumi nu suferă de nicio durere. Aceasta este un fel de reacție chimică infailibilă.

Oricât de drept și de fără prihană ar putea fi un om, există întotdeauna un element de păcat în el care nu poate intra în Împărăția lui Dumnezeu și care trebuie să fie ars. Păcatele noastre sunt arse de suferințele noastre.

Așadar, ce sporește puterile noastre spirituale? O ispită care a fost depășită.

Pr. Alexander Elchaninov, Jurnalul unui preot rus, Editura Ecclesiast, 2011

mai mult
Creștinătate

Astăzi, „Ziua Mondială de Rugăciune”

credinta1

 

Ziua Mondială de Rugăciune se marchează în prima zi de vineri a lunii martie în peste 170 de țări. Își are originile în secolul al XIX-lea, atunci când femeile creștine din Canada și Statele Unite au început să se implice în misiuni de încurajare a rugăciunii personale, deplasându-se și în alte părți ale lumii.

În această zi a lunii martie, de la răsăritul soarelui până la apusul său, pe întregul glob se adună, an de an, tot mai mulți credincioși pentru o rugăciune comună. Programul este pregătit de femei, dar invitația la rugăciune se adresează tuturor.

În România, a fost marcată pentru prima oară în 1971, la Sibiu. În 1993, s-a înființat Forul Ecumenic al Femeilor Creștine din România, iar prima slujbă a fost oficiată în 1993, la București. În prezent, este organizată de asociațiile de femei ale bisericilor și de comitetele ecumenice locale în peste 200 de localități.

mai mult
Creștinătate

Patriarhul Daniel evidenţiază: Iertarea aproapelui implică o răstignire a propriului egoism şi deschide sufletul spre înviere

patriarhul_daniel

Părintele Patriarh Daniel şi-a început omilia duminicală cu un subiect important în contextul perioadei Postului Mare care stă să înceapă. El a vorbit despre importanţa iertării celor care ne-au greşit precizând că acest act reprezintă „începutul bun al perioadei de post” prin care ne asemănam cu Dumnezeu Cel Milostiv şi Iertător. Preafericirea Sa a explicat că „iertarea greşelilor aproapelui implică adesea o răstignire a propriului egoism şi deschide sufletul spre înviere”.

Conducătorul Bisericii Ortodoxe Române a avertizat în Duminica Izgonirii lui Adam din Rai că „nimeni nu poate intra în post, ca luptă duhovnicească pentru curăţirea de păcate şi de luminare a sufletului, fără ier­ta­re”, deoarece prin iertarea altora se cultivă „smerenia şi li­bertatea interioară a omului dornic de-a trăi în iubirea milostivă a lui Dumnezeu”.

„Relaţia omului cu Dumnezeu depinde de relaţia lui cu semenii săi”, a remarcat Părintele Patriarh care a motivat aceste cuvinte prin faptul că „omul nu se poate apropia de Dumnezeu nesocotind pe aproapele său”.

Întrucât fiecare om este creat după chipul lui Dumnezeu Cel Milostiv îndreptat spre umanitate, există o legătură sfântă între Dumnezeu şi fiecare om. Modul şi măsura în care omul arată iubire faţă de semenii săi contribuie mult la construirea, cultivarea şi aprofundarea re­laţiei lui de comuniune cu Dum­nezeu, Făcătorul cerului şi al pământului şi iubitorul de oameni.

În continuare, Patriarhul României a prezentat motivaţia postului şi a afirmat că postim „deoarece iubim pe Dum­nezeu din ceruri, Dă­ruitorul vieţii veşnice, mai mult decât toate darurile materiale trecătoare, bucatele gustoase, băuturile rafinate sau des­fătările pătimaşe ale sim­ţurilor”. El a semnalat că „nu trebuie să postim ca să fim lăudaţi sau admiraţi de oameni” şi a explicat cuvintele Mântuitorului care spune: Tu când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti (cf. Matei 6, 17-18).

„A unge capul, în tradiţia ebraică”, a spus Preafericirea Sa, „înseamnă a arăta că viaţa este binecuvântare şi bucurie primite de la Dumnezeu. A spăla faţa înseamnă a avea o atitudine firească, de întâlnire şi comunicare cu oamenii, faţă către faţă, fără a atrage atenţia lor printr-o înfăţişare posomorâtă sau întu­necată”.

În opoziţie cu practica de a posti pentru a fi admiraţi de oameni, Patriarhul a explicat că „postul trebuie să fie o lucrare interioară, intimă, sufletească, de comuniune personală a omului cu Dumnezeu, Care vede, tainic şi tăcut, sufletul şi faptele omului credincios şi jertfelnic, rugător şi postitor”. De asemenea, el a subliniat că „trebuie să postim nu în stare de tristeţe, ci de bucurie”, deoarece „smerenia şi bucuria sunt semnele postului adevărat”.

În cuprinsul cuvântului său rostit duminică, 18 februarie, Patriarhul României a definit postul ca fiind:

  • dăruire de sine sau ofrandă de sine adusă lui Dumnezeu ca recunoştinţă pentru darul vieţii şi ca dorinţă de sfinţire a vieţii (cf. Romani 12, 1);
  • o stare spi­rituală de jertfă sau ofrandă de sine a celui care posteşte, stare cultivată în mod liber şi după pute­rea fiecăruia;
  • semnul dorinţei omului credincios de a se elibera de lăcomia după bunuri materiale limitate şi trecătoare spre a se uni prin ru­gă­ciune mai intensă cu Dum­nezeu Cel nelimitat şi netre­cător, Izvorul vieţii şi al bucuriei veşnice;
  • nu numai abţinere de la bucate de origine animală, ci şi înfrânare de la orice fel de lăcomie materială şi înfrânare de la orice poftă de stăpânire egoistă asupra altora;
  • înfrânare de la orice gând sau faptă care diminuează iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele;
  • o lucrare spirituală bineplăcută lui Dum­nezeu, când se practică din iubire pentru El.

În omilia rostită în paraclisul Sfântul Grigorie Luminătorul, Preafericirea Sa a prezentat şi cele trei greşeli săvârşite de Adam care i-au adus izgonirea din Rai: „nu a ascultat de Dum­nezeu, nu a postit, adică nu s-a înfrânat, şi nu s-a pocăit după ce a greşit, ci a dat vina pe femeia dăruită lui de Dumnezeu, iar femeia, pe şarpe”.

Făcând o comparaţie, Preafericirea Sa a explicat că Hristos – Noul Adam ne învaţă să luptăm cu tentaţiile păcătoase şi a evidenţiat că Domnul a respins la finalul celor 40 de zile de post cele trei ispite venite de la diavolul: „lăcomia după bunurile materiale, pofta de stăpânire a lumii pă­mânteşti şi iluzia slavei deşarte, adică supraevaluarea de sine a omului”.

În concluzie, Mântuitorul Iisus Hristos res­pinge toate ispi­tele afirmării egoiste a omului care se separă de Dumnezeu, prin neascultare şi uitare de El. Astfel, Domnul Hristos ne în­vaţă că omul se poate mântui numai prin iubire smerită faţă de Dumnezeu şi de aproapele.

La final, Patriarhul României a recomandat ca în perioada Postului Mare „să îndreptăm comportamentul sau atitu­di­nea lui Adam cel vechi din noi, nu dând vina pe alţii pentru păcatele noastre, nu acuzând sau judecând pe alţi păcătoşi, ci recunoscând şi plân­gând propriile noastre păcate, jude­cându-ne pe noi înşine în Taina Pocăinţei sau a Spo­ve­daniei, pentru a primi iertarea păca­telor şi a ne împărtăşi de iubirea sfântă, smerită şi mi­los­ti­vă a lui Hristos”.

mai mult
Creștinătate

Când eu Îl iubesc cu adevărat pe Dumnezeu și cred în El, atunci iubesc osteneala

credinta1

Osteneala și credința că stăm înaintea lui Dumnezeu, că ne vede și ne miluiește, ne dăruiesc tihnă, libertate, nădejde, pentru că știm că „nu este nici de la cel ce voiește, nici de la cel ce aleargă, ci de la Dumnezeu Care miluiește” (Romani 9, 16). Vai și amar dacă isihia și pacea ar depinde de noi! Dar, ce mângâiere! Asta nu-i treaba ta – zice Dumnezeu –, e treaba Mea! „Nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă din calea ce vicleană și să trăiască” (Iezechiel 18, 23).

Acest Dumnezeu trăiește pe de-a-ntregul numai și numai să ne odihnească! Altfel, nu ne-ar fi adus la viață! Căci pentru a ne aduce la viață – pentru aceasta El este. Ce nădejde! Ce tihna ne dă! Oricât de puțină minte curată și oricât de puțină inimă curată de-am fi avut, am fi strigat: Un astfel de Dumnezeu există, și eu n-am putut să-L înțeleg până astăzi! „El poartă grijă de mine” (1 Petru 5, 7)! El a hotărât aceasta, a făgăduit-o și o va face cu noi. Atunci eu ce fac? Eu sufăr, mă lupt, strig, mă chinui, dar știu sigur că toată această suferință este o călătorie dumnezeiască, împreună cu mine este însuși Dumnezeu, Dumnezeu Care miluiește, și este exclus să facă altceva cu mine decât să mă mântuiască.

Așadar, când eu Îl iubesc cu adevărat pe Dumnezeu și cred în El, atunci iubesc osteneala. Când însă îmi iubesc sinele și vreau odihnă, și nu slava lui Dumnezeu, atunci osteneala mea este un chin, pentru că nu-mi satisface egoismul, adică faptul de a ajunge un mare om în această viață.

Arhim. Emilianos Simonopetritul, Tâlcuiri la canoanele monahale ale sfinților Antonie, Augustin și Macarie, Editura Egumenița, 2015

mai mult
Creștinătate

Despãrţirea de un preot cu mult har – Arhimandritul Arsenie Voaideș, stareţul Mãnãstirii Sfântul Sava din Berzunţi

moraru

O veste dureroasã a întristat meleagurile bãcãuane în seara de vineri 16 februarie: inima pãrintelui Arhimandrit Arsenie Voaideș, stareţul Mãnãstirii “Schimbarea la Faţã” – Sfântul Sava de la Berzunţi a încetat sã mai batã! Nãscut în zona montanã a judeţului Neamţ la 24 ianuarie 1951 (în comuna Dãmuc), din 1988 viaţa sa a fost legatã de plaiurile berzunţene. Dupã ce a intrat ca frate cãlugãr în 1977 la Schitul Tarcãu, în 1979 a primit numele Arsenie la Mãnãstirea Cetãţuia (din jud. Iași), unde a activat pânã în anul 1986. Un timp a fost cãlugãr la Mãnãstirea Putna, unde a primit ascultarea de a reface, în comuna Berzunţi, o mãnãstire ce era de 30 de ani în pãrãsire.

De la data de 21 august 1988 viaţa pãrintelui Arsenie Voaideș a fost legatã de plaiurile berzunţene, în luna noiembrie a aceluiași an el fiind hirotonit de cãtre ierarhul locului, I P S Eftimie, ieromonah pe seama Mãnãstirii Sfântul Sava. “Aici era o bisericuţã veche, neîngrijitã și dupã Revoluţia din 1989 am reușit sã o modificãm în totalitate și sã o prelungim cu 10 metri”, a menţionat pãrintele Arsenie Voaideș într-un interviu amintind și de bucuria locuitorilor din aceastã mirificã zonã a judeţului Bacãu de a contribui la refacerea și sfinţirea mãnãstirii. El mãrturisea cã în acea perioadã multe persoane și-au manifestat dorinţa de a trece la monahism. “Mãnãstirea Sfântul Sava fiind una de cãlugãri, la aproape 100 de kilometri de aceastã mãnãstire, la Pogleţ, am lucrat sã refacem o bisericã de lemn, monument istoric de pe vremea lui Alexandru Ioan Cuza, ce a devenit mãnãstire de maici. La peste 100 de bãrbaţi au venit atunci la Mãnãstirea Sfântul Sava, pentru a trece la monahism, ei fiind acum în alte mãnãstiri ale Arhiepiscopiei Romanului și Bacãului, unde este nevoie”, declara cu mândrie pãrintele Arsenie Voaideș. El l-a cunoscut pe pãrintele Ilie Cleopa (l-a care s-a spovedit) și considera cã acesta “ a fost un mare duhovnic, ce se naște o datã la 100 sau 200 de ani!”

Pãrintele Arsenie Voaideș și-a dedicat întreaga viaţã pentru ca “toţi credincioșii sã prindã sãmânţa dragostei lui Dumnezeu în sufletul lor”, fãcându-i astfel pãrtași trãirii sale. El a fost la Mormântul Mântuitorului, unde a vãzut întruparea flãcãrii Luminii ~nvierii, s-a bucurat de preţuirea preoţilor și a credincioșilor, ce la fiecare sãrbãtoare religioasã au umplut biserica Mãnãstirii Sfântul Sava de la Berzunţi, venind nu numai din localitãţile de pe valea Tazlãului, de la Bacãu, Onești și Moinești ci și de la mari depãrtãri. Pãrintele Arhimandrit Arsenie Voaideș, ce poposea deseori la Bacãu, la Biserica Ortodoxã “Sfântul Dumitru” (fiind impresionat atât de frumuseţea acesteia cât și de faptul cã este mereu arhiplinã), a fost autorul cãrţii “Despre minuni și pãcate” (foarte cãutatã de iubitorii ortodoxiei). Acest mare duhovnic și preot considera cã “în viaţa monahalã cel mai important lucru este sã dorești mântuirea sufletului, sã ai dragoste de Dumnezeu și sã nu îţi lipești inima de alte lucruri pãmântești”.

La ceasul trist al despãrţirii de pãrintele Arhimandrit Arsenie Voaideș notãm gândurile pline de tristeţe ale oneștencei G. Andreea, la aflarea nãpraznicei vești :”Fiecare dintre noi avem un colţ de suflet unde așezãm pe cei ce ne-au marcat. Azi simbolul generozitãţii, al iubirii de semeni – o carte deschisã – pãrintele Arsenie Voaideș, ce a luptat pentru mântuirea fiecãrui suflet care a cãlcat pragul Mãnãstirii Sfântul Sava, s-a dus cãtre Domnul! Suntem mai sãraci!” Trupul neînsufleţit al acestui duhovnic cu un mare har se va afla de duminicã 18 februarie, de la ora 14 la Mãnãstirea Sfântul Sava din comuna Berzunţi, înmormântarea fiind marţi 20 februarie. Amintirea sa va rãmâne veșnicã.

Ion Moraru

mai mult
Creștinătate

Duminica Izgonirii lui Adam din Rai (a Lăsatului sec de brânză)

izgonirea-din-rai-2-

Zis-a Domnul: Dacă veţi ierta oamenilor greşelile lor, va ierta şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar dacă nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre. Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi întunecă feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură, ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică şi unde furii nu le sapă şi nu le fură. Căci unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră.(Matei 6, 14-21)

Evanghelia Duminicii acesteia, care prin numele ei popular, a „Lăsatului sec de brânză“, consemnează începutul Postului Mare, ne aduce dinaintea ochilor inimii cuvintele Mântuitorului din Evanghelia de la Matei 6, 14-21. Iertare, postire cu bucurie şi pe ascuns, îmbogăţire în ceruri cu adevărata comoară care ţine inima ta legată de cer. Pare uşor la prima vedere, şi trebuie să recunoaştem că numai îngâmfarea noastră complică lucrurile. Sigur, iertăm, dar în ce condiţii? Bineînţeles, postim, dar cum anume şi care este gradul de bucurie? Şi astfel, problematizând la nesfârşit, ne pierdem toată bucuria creştină. Devenim nişte funcţionari religioşi, departe de orice bucurie a credinţei. De aceea nu mai avem bucurii, iar comorile noastre pier odată cu plecarea noastră spre cerul în care nu mai credem. Suntem asemeni lui Adam cel pomenit de cu seara, la Vecernia Duminicii, cu aceste cuvinte: „Şezut-a Adam în preajma Raiului, şi de goliciunea sa plângând, se tânguia: vai mie, celui ce m-am supus înşelăciunii celei viclene, şi am fost furat de ea şi de mărire m-am depărtat. Vai mie, celui dezbrăcat de nevinovăţie şi lăsat în sărăcie. Ci, o raiule, de acum nu mă voi mai desfăta întru dulceaţa ta. Nu voi mai vedea pe Domnul şi Dumnezeul şi Ziditorul meu; căci în pământ voi merge, din care am şi fost luat. Milostive îndurate, strig către Tine: Miluieşte-mă pe mine cel ce am căzut“ (Slava, glas 6, Vecernie). Mai întâi speriaţi, apoi deznădăjduiţi şi în urmă, numai prin mila lui Dumnezeu, reîncărcaţi cu nădejde. Aici se joacă toată mântuirea omului modern, în cele din urmă, în capacitatea de a identifica şi crede în mila lui Dumnezeu în viaţa sa. Ca vameşul (Luca 18, 10-14), ca fiul ce risipeşte dragostea aşteptătoare a tatălui (Luca 15, 11-32), dinaintea judecăţii lui Dumnezeu (Matei 25, 31-46), dar cugetând la conţinutul de credinţă al Ortodoxiei, ochii ţintind, cu Sfântul Grigorie Palama, la Lumina cea necreată a Învierii, sprijiniţi pe Cruce, călăuziţi de Sfântul Ioan Scărarul în dobândirea virtuţilor, pocăindu-ne întru bucuria postirii, cu rugăciunile Sfintei Maria Egipteanca. Postirea noastră este o intrare în Ierusalimul milei lui Dumnezeu, de aceea refrenul postirii nu sunt aplauzele seci ori emoţiile de moment, ci urcuşul pe lacrimi până în buza Golgotei, respirând cuvintele: miluieşte-mă Dumnezeule, miluieşte-mă!

Postul nu este doar ce nu mâncăm

Duminica aceasta este pentru cei care cred încă în Rai. În ciuda zgomotului de fond a vieţii cotidiene, marcat de vuiet de război şi gâlceavă politică, forţând mereu volutele înalte şi piţigăiate ale veştilor despre mediocritate şi indolenţă. Să crezi în Rai, într-o lume care te amăgeşte cu lenea iadului, cu locul călduţ – deocamdată, în care nu se petrece nimic. Este Duminica dăruită de Biserică celor care mai pot ierta cu simplitate, care se mai pot bucura de postire şi aduc slavă Cerului pentru toate câte le primesc, bune şi rele, din mâna lui Dumnezeu. Nu e vorba doar de un exerciţiu nutriţionist. Postul nu este doar ce nu mâncăm. Hristos Domnul nu putea urca pe crucea Golgotei doar ca să ne propună o dietă, iar Evanghelia nu poate fi înlocuită cu o carte de bucate. Oricât de mult le-ar conveni unora. Aşa cum iertarea nu este simplă declaraţie de platou de televiziune, ca să dea bine ca rating. Şi nici ca simplă încordare psihologică. Ci o prăznuire, din cuget curat, a realităţii Raiului, un Rai personalizat, căreia Biserica şi prin ea noi cântăm: „Raiule, preaîmbunătăţite, preasfinte, preafericite, cel ce ai fost sădit pentru Adam şi ai fost încuiat prin Eva, roagă pe Dumnezeu pentru cel căzut: Îndurate, miluieşte-mă pe mine cel căzut (Icos 3)“. Un Rai care se roagă, care respiră viaţa pentru omul cel căzut, care umple de sens chemarea. Parcă nu seamănă, nu-i aşa, cu edenul hollywoodian ce ne aprinde imaginaţia prin malluri şi pe rafturile cu staniol viclean ale propunerilor lumii în care agonizăm.

Lumea Raiului se vede prin lacrima lui Adam

Pentru a înţelege rostul postirii chemăm în ajutor textul Părinţilor Bisericii, melozii ce au alcătuit canonul de rugăciune al Triodului, cartea de slujbă ce ne va ţine inima vie în toată perioada Postului. Duminica, la vremea Utreniei, pe când ne pregătim să intrăm în Liturghie, scris este: „Adam din rai a fost izgonit, cu mâncarea împărtăşindu-se, ca un neascultător. Moise, văzător de Dumnezeu s-a făcut, cu postul curăţindu-şi ochii sufletului. Pentru aceasta, cei ce dorim să fim locuitori Raiului, să ne lepădăm de hrana cea nefolositoare; şi dorind să vedem pe Dumnezeu, să postim ca Moise patruzeci de zile. Cu rugăciuni şi cereri, stăruind din toată inima, să potolim patimile cele sufleteşti, să gonim zburdările cele trupeşti. Uşori să trecem spre călătoria cea de sus, unde cetele îngerilor cu glasuri fără de tăcere laudă Treimea cea nedespărţită, să vedem neasemănata şi stăpâneasca frumuseţe… Sosit-a vremea începutului luptelor celor duhovniceşti…“ (Laudele Utreniei). Nu este vorba aici de închiderea frigiderului din bucătărie şi nici de o dietă extremă, ci de un echilibru măiestrit prin educare între ce ţi se oferă şi ce primeşti să fie masa ta cotidiană. Nici un exces nu foloseşte postirii, cum nici un furt libertăţii şi nici o libertate excesivă demnităţii de a fi omul lui Dumnezeu. Naturaleţea postirii e dată de oftatul adânc al lui Adam dinaintea uşii dumnezeieştii grădini, lucrător sărăcit ce se roagă Raiului să simtă durere, să se roage cu sunetul frunzelor sale Făcătorului. Nu, nu este vorba de metafore aici. Ci de lumea Raiului văzută prin lacrima lui Adam către care, mereu, Domnul strigă: „Adame, Adame, pe unde mai eşti?“ Adamului modern îi este greu să strige fără teamă unde se ascunde de Creator. Doar Adamul cel nou, Hristos Domnul, şopteşte cu buze arse de iubire, „Pe Cruce Tată, în iad pogorând, sfărâmându-i porţile, înviind…“ El, Cel care şade de-a dreapta Tatălui, şade şi de-a dreapta noastră în postire şi tot El ne este şi cununa: Euharistia. De aceea postirea este o călătorie a virtuţilor, „adăugând la orice lucrare smerenie şi dragoste, pentru ca lucrul tău să fie cu Dumnezeu (Simeon, Mitropolitul Evhaitelor, Ioan Pustnicul, Vasile Maleinos, vol. Epistole Ascetice, Iaşi, 2014, Epistola către Ioan)“. Nu suntem numai în călătorie, ci şi în acropola virtuţii în căutarea lui Dumnezeu, unicul Adevăr, singura Cale şi adevărata Viaţă. De aici şi porunca din urmă a Evangheliei acesteia, popas înainte de Urcuşul spre Înviere.

A dărui pe cei a căror sărăcie rănesc bucuria lui Hristos înseamnă a posti

„Strângeţi-vă comori în cer“ (Matei 6, 20) înseamnă, în fond, a muta centrul de greutate al preocupărilor de pe pământ în cer, a privi spre cer ca spre adevărata Viaţă. Făcându-ţi din casa ta de mirean, ori chilia ta, frate monah, „stup virtuţilor“, laborator căutării cugetării duhovniceşti legate de mântuire, nu de mântuiala lucrurilor ce vin peste tine. Cât de minunat punea la inima contemporanilor aceasta amintitul Simeon, Mitropolitul Evhaitelor: „Cu vise şi profeţii şi mai-înainte vestiri şi închipuiri şi altele asemenea să nu ai nimic de a face. Căci acestea s-au făcut monahilor care s-au încrezut în ele pricină a toată înşelarea şi toată necunoştinţa. Şi de la aceste prevestiri şi descoperiri s-au întâmplat zeci de mii de tulburări şi neorânduieli şi multe războaie şi ucideri. Păzeşte-te deci de aceasta pentru Domnul, atât cât poţi. Ci stai în chilia ta, precum s-a spus, în ascuns şi în singurătate, ca într-un stup al virtuţii, lucrând mierea lui Hristos. Cele dăruite ţie de la vreunul dintre iubitorii de Hristos, dacă nu ai hrană şi acoperăminte, potrivit apostolului (I Tim. 6.8), primeşte-le, dar nu mai mult decât îţi este nevoia şi trebuinţa ta şi a celor împreună cu tine. Iar dacă ai, să nu primeşti, dacă este cu putinţă, ci fii lucrătorul fără simbrie al virtuţii. Iar dacă primeşti, să nu cheltuieşti pe zidiri împodobite şi mari, pe agoniseli pământeşti sau altceva dintre cele stricăcioase, nici pe prieteni şi rude cărora nu le-a rămas nimic, nici pe mese lungi şi scumpe, ca să nu fii pricină de sminteală şi calomnie pentru cei ce judecă lucrurile fără discernământ, ca unul care ai zidit iarăşi ceea ce ai surpat, ci păstrând numai strictul necesar şi ceea ce îţi împlineşte nevoia, iar tot ceea ce prisoseşte dă-l văduvelor şi orfanilor şi săracilor, cum ne învaţă pe noi Faptele Apostolilor. Căci aduceau, zice, banii apostolilor şi se dădea fiecăruia după cât avea de trebuinţă (Fapte 4, 35; 2, 45)“. Exigenţele exprimate astfel de un Arhiereu turmei sale sunt hrană şi nouă astăzi. A nu te înfricoşa în explozia de revelaţii apocaliptice a zilelor noastre, a păstra măsura şi priorităţile în ce priveşte munca şi viaţa ta sunt forme de postire autentică. A dărui şi a proteja pe cei a căror sărăcie rănesc bucuria lui Hristos, înseamnă a posti. A nu face zadarnică Întruparea Mântuitorului, efortul Său de a scoate pe om din însingurarea bolii şi rănii sociale, nu-i alta decât postire. Cei ce dorim să fim locuitorii Raiului. E vorba de voinţa noastră.(fragment)
sursa:http://ziarullumina.ro/

Izgonirea lui Adam din Rai 02 03 2014-predica parintelui Calistrat

mai mult
Creștinătate

Triodul – Postul Mare

images (5)

Necesitatea postirii ca pregătire trupească şi sufletească pentru întâmpinarea praznicului Învierii Domnului şi de folos pentru mântuire a apărut încă din Biserica primară. Însă durata acestui post al Păresimilor s-a stabilit treptat:

S-a pornit iniţial de la câteva zile de postire (dat fiind faptul că primii creştini erau permanent într-o stare de trezvie, aşteptând Parousia – A Doua Venire a Domnului – încă de atunci);

S-a continuat cu generalizarea „postului Săptămânii Mari” (la sfârşitul sec. III);

Apoi generalizarea practicii Postului Paştelui de 40 de zile, în lumea creştină, pe lângă postul Săptămânii Mari (sec. IV), rămas distinct;

(cf. cu Epistolele festale ale Sfântului Atanasie cel Mare, scrise în perioada 329 – 347).

Extinderea perioadei de postire s-a făcut atât din râvna credincioşilor, cât şi în conformitate cu necesităţile vremii, pe măsura ieşirii Bisericii din perioada persecuţiilor şi ca o dorinţă a creştinilor de a nu se lăsa copleşiţi de „duhul lumii”.

Triodul („carte rituală creştină cuprinzând cântările şi rugăciunile din cele zece săptămâni dinainte de Paşti”, dar şi perioadă liturgică pregătitoare pentru sărbătorirea Paştelui) a fost stabilit ca perioadă de timp şi ca slujbe (conţinut) tot în mod treptat, pornind de la Săptămâna Mare (a Patimilor). Dintre imnografii care au contribuit la compunerea de imne (condace, tropare, canoane, stihiri) ale Triodului, amintim pe:
Sfântul Roman Melodul (sec. VI – VII)

Sfântul Sofronie al Ierusalimului (sec. VII)
Sfântul Andrei Criteanul (sec. VIII)
Sfântul Ioan Damaschinul (sec. VIII)
Sfântul Cosma din Maiuma (sec. VIII)
Sfântul Teodor Studitul (sec. IX) – autor, printre altele, al „triodelor”, canoane cu trei ode, de la care vine numele Triodului
Monahia Casiana
Simeon Metafrastul, Nichifor Vlemidis (sec. X – XI) ş.a. (unii rămaşi anonimi).

Triodul (conţinutul său) a fost încheiat în sec. XII, primind unele mici modificări şi completări până în sec. XV (şi anume: în sec. XIV s-a adăugat închinarea unei duminici Sfântului Grigorie Palama, spre exemplu; în sec. XV – Prohodul Domnului, la Sâmbăta Mare).

„În fine, definitiv fixat prin prima sa tipărire la Veneţia în anul 1522, Triodion-ul grec original n-a mai cunoscut până în zilele noastre noi modificări. El nu este totuşi doar un vestigiu istoric, ci rămâne expresia cea mai izbitoare a spiritualităţii liturgice ortodoxe în acelaşi timp dinamice şi fidele faţă de originea ei. Zelul duhovnicesc nu se va mai exprima de acum înainte prin creaţia imnografică, ci prin smerita ascultare faţă de tradiţie şi prin aprofundarea acestui tezaur care reflectă peste zece secole de experienţă ascetică şi liturgică.” (Ieromonah Makarios Simonopetritul, „Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic”, ediţia a doua, Deisis, Sibiu, 2003, traducere diac. Ioan I. Ică jr)

Duminicile Triodului (trei pregătitoare şi şapte de post propriu-zis, între care prima este „a brânzei” şi ultima este Săptămâna Mare):

– Duminica Vameşului şi a Fariseului;
– Duminica Fiului Risipitor;
– Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi; (a Lăsatului sec de brânză)
– Duminica Izgonirii lui Adam din Rai; (a Lăsatului sec de brânză)
– Duminica Ortodoxiei; (prima din Postul Mare)
– Duminica Sfântului Grigorie Palama;
– Duminica Sfintei Cruci;
– Duminica Sfântului Ioan Scărarul;
– Duminica Mariei Egipteanca;
– Duminica Floriilor.

(material prelucrat după Ieromonah Makarios Simonopetritul, „Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic”, Deisis, 2003)
Autor: Prof. Religie Mirela Șova

mai mult
Creștinătate

Cel mai vechi miracol al lumii creștine: FOCUL SACRU DE LA MORMÂNTUL SFÂNT

sfanta lumina

Este considerat cel mai vechi miracol al lumii creștine. Primele descrieri ale acestui fenomen datează din secolul al IV- lea și se produce în Sâmbăta sfântă, înainte de Paștele ortodox.

În Sâmbăta sfântă, mormântul este închis și totodată verificat de autoritățile israeliene, să nu existe în interiorul său, surse de a se aprinde focul. La prânz patriarhul ortodox grec sau armean intră în interiorul mormântului. Afară mulțimea strigă, Doamne ai milă! Patriarhul iese cu focul sacru, pe care îl împarte mulțimii. În biserică se aud tunete și se văd explozii de lumină.

Conform documentelor, în anul 137, împăratul Adrian a ordonat să fie dărâmată biserica și pe acel loc, să fie construit un templu închinat lui Venus. Când Constantin cel Mare a urcat pe tron, mama sa, în vârstă de 80 de ani, merge la Ierusalim și descoperă Mormântul Sfânt. Constantin ordonă să fie ridicată o biserică pe acel loc. Această minune a focului sacru se produce numai de Paștele ortodox. O lumina de o culoare deosebită se ridică din mormânt, care aprinde candelele și lumânările din biserică. Martorii descriu lumina ca fiind de culoare albastră și care țâșnește din piatra de deasupra Mormântului Sfânt.
Lumina este feerică și nu este periculoasă pentru om, în sensul că nu arde. Aprinde numai lumânările și candelele din biserică.

Sunt și sceptici care contestă veridicitatea minunii. Istoricul Edward Gibbon în opera sa de căpătâi, Istoria declinului și prăbușirii Imperiului Roman, susține că apariția luminii este o făcătură a sectelor preoțești grecești, armene și copte pentru a atrage vizitatori și a spori visteria Ierusalimului. O altă sursă istorică este arhimandritul rus Profirie care în secolul al XVII-lea se afla la Ierusalim și descrie că focul este aprins de la o candelă care nu se stinge niciodată și se află în interiorul mormântului.

În anul 1990, Victoria Clark, corespondent pentru România, al ziarului britanic The Observer, scrie în una din cărțile sale că în secolul al XIX-lea, clerul ortodox din Ierusalim a dorit să prezinte publicului larg miracolul ca fiind mai degrabă simbolic, însă pierderile financiare și spirituale au fost considerate prea mari, așa că ideea a fost abandonată.

În 2001, un făclier armean a declarat că nu este nici un miracol. Preoții greci aduc o lampă, cea folosită în acest scop de 1500 de ani și aprind focul. Pentru pelerini este un foc din rai. Pentru noi, nu. Un specialist grec care a studiat mulți ani fenomenul susține că nu poate exista o lampă, pentru că patriarhul la intrare în mormânt este controlat de către autorități.

El susține că lumânările dacă sunt impregnate cu fosfor alb, în contact cu aerul umed din mormânt, aceste se aprind instantaneu. Fosforul era folosit încă din antichitate, fiind utilizat de magicieni, încă din anul 23 e.n. Spațiul pe care îl ocupă biserica este împărțit cu exactitate în șase zone.

focul sacru1 - Cel mai vechi miracol al lumii creștine: FOCUL SACRU DE LA MORMÂNTUL SFÂNT

Fiecare zonă aparține unui cult religios, de peste 155 de ani. Zonele sunt împărțite între ortodocșii greci, romano-catolici, etiopieni, copți, asirieni. Cu toate acestea, biserica este într-o stare avansată de deteriorare, pentru că cele șase culte religioase nu se pun de acord cu restaurarea monumentului și cu construcția unei alte intrări în biserică.

În 1834, a avut loc un grav incident, în care și-au pierdut viețile câteva sute de pelerini, pentru că biserica nu are decât o singură intrare. În momentul apariției luminii, pelerinii s-au speriat și s-au călcat în picioare.

Românii au avut ocazia să afle despre ceremonia Focului Sacru din cartea părintelui Iosif TRIFA, „Pe urmele Mântuitorului”, după un pelerinaj românesc la Locurile Sfinte, din anul 1925. Ulterior au mai asistat la acest miracol şi alţi preoţi români, care au adus mărturie despre Focul Sacru în faţa creştinilor ortodocşi. Unul dintre aceştia este şi prof. Ion LAZÃR, care a scris apoi cartea „Lumină din lumină”.
O altă mărturie este cea a părintele CLEOPA (în Pelerinul român), care a fost la locurile sfinte în anul 1974, cât şi cea a Pr. Prof. Constantin GALERIU („Duhovnici români în dialog cu tinerii”) din anul 1993.

Lumina Sfântă se manifestă diferit de la un an la altul: ca o stea strălucitoare, ca roua, ploaia sau zăpada strălucitoare ori nori, ca înger sau porumbel, ca flăcări de foc care nu mistuie, ca sclipiri de lumină sau ca fulgere, ca o lovitura de trăsnet, ca o lumină albastră care creşte în intensitate şi devine albă.
Timp de aproximativ trei minute, flacăra lumânărilor aprinse din Focul ceresc nu arde, iar credincioşii îşi ating faţa, gura, mâinile, hainele, spre binecuvântare si tămăduire.

Mormântul păzit Sfântul Mormânt este controlat încă din noaptea Vinerii Mari, după prohod, de către câţiva poliţişti civili necreştini – un arab, un turc si o persoana din partea statului Israel.
Ei verifica ca toate obiectele din interior să nu aibă vreo sursa de foc, verifica lespedea Sfântului Mormânt si controlează corporal pe arhiereul grec care presară vata pe mormântul Domnului. Apoi se sting toate luminile si se pecetluieşte uşa Sfântului Mormânt cu doua mari peceţi, benzi de pânză albă cu ceara şi sigilii la capete, în forma de X. Gardienii rămân de pază la uşa Mormântului, până când se aprinde Sfânta Lumina. 7. Patriarhul percheziţionat

Sâmbătă în jurul orei 12, patriarhul se dezbracă, si rămâne numai în stihar alb, cu epitrahil, mânecuţe şi brâu. Mai întâi este controlat peste tot de poliţiştii necreştini, în prezenta reprezentanţilor oficiali armeni, catolici şi copţi, să nu aibă vreo sursă de foc. Apoi patriarhul desigilează uşa Sfântului Mormânt, prin ruperea peceţilor şi întră în prima încăpere, numită „Capela Îngerului,” însoţit, după tradiţie, de un arab musulman.

Cine vrea să vadă o mare minune a zilelor noastre, cine doreşte să se întărească mai mult în credinţă, să meargă la Mormântul Domnului de Sfintele Paşti şi va vedea minune negrăită.
Persoana care experimentează o astfel de minune pleacă de la Ierusalim complet schimbată. Pentru mulţi dintre cei care participă la ceremonie, viaţa se împarte in două mari perioade: „înainte” si „după” miracolul Luminii Sfinte de la Ierusalim.

mai mult
1 2 3 4 5 15
Page 3 of 15