close

Creștinătate

Creștinătate

Membrii Consiliului Național Bisericesc s-au întrunit în ședință anuală la Reședința Patriarhală

ConsBisericesc

Membrii Consiliului Național Bisericesc s-au întrunit marți, 19 februarie 2019, la Reședința Patriarhală în ședință anuală sub președinția Preafericitului Părinte Patriarh Daniel.

Ședința a început în jurul orei 10:00. A fost evaluată activitatea Bisericii din anul trecut și s-au formulat propuneri pentru anul în curs.

Evaluarea a fost făcută la nivel național, pe sectoare de activitate.

114 milioane lei în filantropie

Potrivit raportului citit de Patriarhul României, peste 114 milioane lei au fost cheltuite în Patriarhia Română pentru susţinerea întregii activităţi de asistență socială și filantropică şi pentru sprijinirea sinistraților, în anul 2018.

În ceea ce privește activitatea pastoral-liturgică și administrativă au fost evidențiate sfințirea Altarului Catedralei Naționale și oficierea primei slujbe de pomenire pentru Eroii Neamului în lăcașul de cult reprezentativ al spiritualității românești.

Au mai fost amintite: proclamarea solemnă a canonizării Sfântului Ierarh Iosif cel Milostiv, Mitropolitul Moldovei, și a Sfântului Gheorghe Pelerinul, canonizarea Episcopului Dionisie Erhan al Cetății Albe-Ismail, înscrierea în calendarul Bisericii Ortodoxe Române a Sfintei Matrona de la Moscova, a cinstirii Sfintei icoane a Maicii Domnului – Siriaca, de la Mănăstirea Ghighiu.

În același raport, Părintele Patriarh Daniel a subliniat principalele activități ale Bisericii Ortodoxe Române pe plan extern. Acestea au vizat, pe de o parte, legăturile tradiționale ale Bisericii noastre cu Bisericile Ortodoxe surori, iar, pe de altă parte, promovarea relațiilor de respect şi cooperare intercreştină şi interreligioasă, inclusiv prin intermediul comunităților ortodoxe române din străinătate.

Formele în care se poate manifesta dragostea față de semeni

„Analizând datele existente, observăm că Biserica Ortodoxă Română a urmărit cu fidelitate responsabilitatea sa majoră privind viața spirituală, educația religioasă a tinerilor şi misiunea social-filantropică”, a spus Patriarhul României la ședința anuală a Consiliului Național Bisericesc.

Preafericirea Sa a insistat asupra „iubirii milostive” care poate fi arătată „în multe și diferite forme”:

Milostenia materială poate fi hrană pentru cel flămând, haine pentru cei lipsiți de ele, medicamente pentru cei bolnavi, ajutor material pentru cei săraci și altele asemenea.

Referitor la filantropie, Părintele Patriarh a recomandat ca „în mâna întinsă a omului aflat în nevoie sau dificultate trebuie să vedem mereu mâna întinsă a lui Hristos către noi”.

În chip tainic și duhovnicesc, mâna săracului care ne cere ajutor se întâlneşte cu mâna lui Hristos din noi care oferă acest ajutor celor aflați în nevoie.

La final, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel și-a exprimat aprecierea față de „eforturile spirituale şi materiale ale tuturor celor care sprijină multiplele activități ale Bisericii Ortodoxe Române”.

Exprimăm recunoștință şi prețuire faţă de toţi cei care ajută Biserica noastră: clerici şi credincioși mireni, autorități centrale şi locale, sponsori şi voluntari.

Ne rugăm lui Dumnezeu să le dăruiască tuturor sănătate şi mântuire, ajutor şi bucurie în viață!

Evaluările și rapoartele făcute în aceste zile vor fi prezentate membrilor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române care se vor reuni joi în ședință de lucru.

Sursa: basilica.ro

mai mult
Creștinătate

CUVANT DESPRE RUGACIUNE 6

Rugaciune6

În rugăciunea fierbinte a sufletului nostru pentru mântuirea oamenilor, se cuprinde puterea făcătoare de viaţă şi bucuria sfântă.

Caracterul nepământesc al vieţii creştine constă în faptul că îmbină în mod minunat şi durerea, şi bucuria, şi înalţimea, trecutul şi prezentul, adâncimea şi viitorul istoriei multiseculare a pământului. Precum soarele trimite razele sale în toate direcţiile, umplând de lumină şi de căldură spaţiul înconjurător, aşa şi Lumina şi căldura iubirii lui Hristos rup toate zăgazurile şi duc duhul nostru în nemărginire. Care poet poate găsi cuvintele vrednice să exprime uimirea mulţumitoare pentru viaţa dată nouă? În ea, moartea se prelungeşte în viaţa veşnică prin înviere: „…cine îşi va pierde sufletul pentru Mine îl va afla” (Mt. 16: 25). „Adevărat zic vouă că, dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă. Cel ce îşi iubeşte sufletul îl va pierde; iar cel ce îşi urăşte sufletul în lumea aceasta îl va păstra pentru viaţa veşnica” (In. 12: 24-25).

Procesul de însuşire a Revelaţiei dată de Sus omenirii ni se pare un proces prea încet. Şi aceasta, nu numai în viaţa maselor de oameni, ci şi în strădania personală a fiecăruia dintre noi. Iată două indicii:

  1. Descoperirea din Horeb: EU SUNT CEL CE SUNT – a pretins de la poporul evreu cincisprezece veacuri, înainte de a apărea un mic numar de oameni capabili să-şi însuşească această împlinire prin Noul Testament (Mt. 5: 17-19);
  2. Douăzeci de veacuri s-au scurs din momentul când, în Lumina necreată – pe muntele Tabor şi apoi prin pogorârea Sfântului Duh, a fost dată lumii adevărata Descoperire despre Dumnezeire în Sfânta Treime. Nu uşor asimilăm noi viaţa lui Dumnezeu. Şi cei care au iubit menirea lui Hristos – Mielul lui Dumnezeu – nu pot cuprinde plinătatea binecuvântării care se revarsă peste ei. Cu durere suferă toată viaţa cei ce, într-un fierbinte avânt al credinţei, au luat crucea şi urmează lui Hristos (Mt. 16: 24). Ei s-au întărit în nădejdea că, după ieşirea de aici, vor intra în acea sferă purtătoare de lumină, unde este El: „Dacă-Mi slujeşte cineva, să-Mi urmeze şi, unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu. Dacă-Mi slujeşte cineva, Tatăl Meu îl va cinsti” (In. 12: 26).

Oricât de fierbinte ar fi credinţa creștinului spre a-şi împlini misiunea de a „preface trupul nostru netrebnic” aşa fel, ca să devină „asemănător trupului Domnului” (Filip 3: 21), îi este necesară o osteneală îndelungată în post şi în rugăciune de pocăinţă. În procesul îndelungat al acestei osteneli, ni se descoperă dimensiunea, până atunci nevăzută, a căderii lui Adam. Această vedere nu se dă tuturor în egală măsură. Dar sunt cu putinţă, deşi nu adeseori, cazurile când Duhul lui Dumnezeu îl poartă pe cel ce se căieşte peste abisuri neaccesibile altuia.

Noi, mai înainte de toate şi mai mult decât orice, Îl iubim pe Hristos. Cu cât iubim mai mult, cu atât suferim mai mult pentru orice încălcare a armoniei. Chiar dată fiind o îndelungată experienţă şi cunoaştere a mecanismului unor astfel de încercări, noi descoperim înşine, nu fără frică, posibilitatea unei noi căderi. De aici, rugăciunea cu plânset din adânc către Dumnezeu: Vindecă-mă până în sfârşit. Şi El vindecă. Iar inima cu bucurie mulţumeşte lui Dumnezeu: iubirea, care până atunci părea desăvâşită, s-a înălţat acum calitativ.

(Cătălin RUSU)

 

mai mult
Creștinătate

Cât de aproape suntem prin trufia noastră de fariseu

Rusalii

Istoria mântuirii ne arată că dacă păcătosul se pătrunde de dorința aflării lui Dumnezeu și de cea a dobândirii înnoirii duhovnicești, mila dumnezeiască îi împlinește în dar amândouă dorințele: însă cum trebuie să-L căutăm pe Dumnezeu, și ce este de trebuință pentru înnoirea duhovnicească? La această întrebare ne răspunde mai amănunțit pilda despre vameș și fariseu. Ea a fost rostită pentru „cei ce se nădăjduiau întru sine cum că sunt drepți și defăimau pe ceilalți”.

Domnului îi plac nu cei încrezuți și mândri, ci oamenii smeriți, care se pocăiesc. Atât vameșul, cât și fariseul au venit la templu ca să se roage – dar câtă deosebire între ei atât în privința stării lăuntrice, cât și în privința înfățișării!

Fariseul a mers îndată în față, și primele cuvintele ale rugăciunii lui lăuntrice au fost cuvinte prin care se înălța pe sine: „Dumnezeule! Mulțumescu-ți că nu sunt ca ceilalți oameni, răpitori, nedrepți, preacurvari, sau ca și acest vameș.” El dă mulțumită lui Dumnezeu nu pentru milostivirea Lui, nu pentru buna Lui purtare de grijă arătată față de lume și oameni, ci pentru faptul că el, fariseul, ar fi fost pasămite cel mai bun dintre oameni. Trufia nu-i îngăduia să privească în propriul suflet, să vadă în el păcatele și să se numere pe sine între păcătoși, între cei ce au nevoie de pocăință și de milostivirea lui Dumnezeu.

Cât de adesea ne mândrim atunci când păzim postul, socotindu-ne mai buni decât cei care nu postesc; cât de adesea ne cuprinde slava deșartă când ne ajutăm cu ceva aproapele; cât de adesea ne admirăm singuri și ne ridicăm în slăvi calitățile, uitând că înaintea lui Dumnezeu suntem doar slugi nevrednice, că la o faptă bună avem zeci și sute de fapte rele și că de lăudat n-avem de ce și nu avem cu ce. Fiecare dintre noi se socoate în adâncul sufletului mai bun decât ceilalți sau, în orice caz, nu mai rău. Câtă nevoie neapărată avem a urma vameșului, a fi mai aproape de el prin smerenie și prin simțământul de pocăință!

Sfântul Luca al Crimeii, La porțile Postului Mare

mai mult
Creștinătate

„Daca vine îngerul sau Dumnezeu şi-ţi spune că trebuie să te ia, îi spui aşa, că parintele Calistrat a spus să trăiesc până vineri”

parintele-calistrat-chifan

Am avut aici în sat o bătrână, Ruxanda, care era bolnavă de ciroză şi de acum îşi vomita ficatul. Eram în săptămâna brânzei, vinerea, mai erau două zile şi trebuia să înceapă postul. Ca să vezi cum cei aflaţi pe patul de moarte ascultă de duhovnic, ca să vezi cât e de mare taina aceasta a duhovniciei.

Mă cheamă nora ei şi-mi spune: „Părinte, soacra mea e slabă, te rog dacă vrei să vii s-o împărtăşeşti că se duce”. Eu mi-am luat Sfintele Taine la mine, epitrahilul şi tot ce mi-a trebuit, ajung la ea acasă, intru în casă şi văd aşa, ca un schelet, cu o burtă mare în faţă. Zic: „Ce faci, bunică?” „Bate moartea la uşă. E gata.” „Nu-i gata, ai mâncat azi?” „Am mâncat.” „Nu te pot împărtăşi. Mâine e sâmbătă, mănânci carne, că-i Lăsata Secului, duminica bei ţuică şi vin, că-i Lăsatul Secului, faci acolo o frigare mare de găină cu smântână şi de luni începi să posteşti. Vineri vin să te împărtăşesc. N-ai voie să mori până vineri. Daca vine îngerul sau Dumnezeu şi-ţi spune că trebuie să te ia, îi spui aşa, că parintele Calistrat a spus să trăiesc până vineri.” „Părinte, mai prind eu vinerea?” „Taci din gura că nu mori, fă ascultare!” Şi-mi iau epitrahilul şi vin acasă.

Vineri termin eu slujba la biserică, Liturghia înainte-sfinţită, cum se face în acea săptămână, şi-mi aduc aminte în jur de ora unu: „Baba mea, săraca, trebuia de dimineaţa să mă duc s-o împărtăşesc”. M-am luat cu Liturghia înainte-sfinţită, cu slujbe mai lungi, cum sunt în prima săptămână, cu cuvinte de folos, cu acatiste şi s-a facut vreo unu şi ceva. Şi vine în ogradă un om pe care îl ştiam eu, cu Aro. Zic: „Avem o treabă urgentă. Hai, că moare cineva şi rămâne neîmpărtăşit, hai cu mine că n-avem timp, discutăm după aia”. Zis şi făcut. M-am suit în Aro şi direct la ea, în celălalt capăt de sat, că-s vreo trei kilometri.

Când ajung la uşa casei ei, nora îmi zice: „Hai, părinte, că are deja halucinaţii”. „Ce halucinaţii are? Ce face, ia s-aud.” „De azi dimineaţă tot spune aşa:

Nu mă puteti lua, că nu a ajuns înca părintele, aveţi oleacă de răbdare, închideţi poarta, deschideţi fereastra, hai, staţi pe laiţă şi asteptaţi. Întreb: Mamă, dar ce vezi?. Dar tu n-ai minte? Nu-i vezi cât sunt de frumoşi? Uite cum aşteaptă săracii, să ma ia, dar dacă părintele întârzie?” Vai, părinte, numai aiurea vorbeşte.”

„Ei, vorbeste aiurea! Aiurea eşti tu care nu ştii ce înseamnă moartea, ea ştie ce spune.” Intru în casă şi zic: „Ei, bunică, vezi că n-ai murit?” „Vai, părinte, de azi de dimineaţă mă aşteaptă, săracii; iaca-s trudiţi şi ei de atâta aşteptare, le-am zis să mai şadă oleacă pe laiţă.” „Dar cine-s, bunică, cum îs, ce vezi? Că eu nu văd nimic.” „Ei, uite cât sunt de frumoşi! Iaca, mă aşteaptă! Cât îs de bucuroşi că ai venit!” „Las să fie bucuroşi.”

Îi fac dezlegarea, îi dau Sfintele Taine în gură şi-mi zice: „Părinte, mă ajuţi să mă întorc cu faţa la perete?” „Da, bunică, numaidecât te intind cu faţa la perete.” Zice: „Ce dorinţă vrei mata să-ţi îndeplinesc eu înainte de a muri?” „Să-mi îndeplineşti una singură: dacă ai să te întâlneşti cu mama mea, să-i spui de la mine c-o rog să se roage pentru mine.” Şi zic: „Mori sănătoasa”. „Iacă, acuma mor, că nu mai au nici ei răbdare să mă aştepte.” Şi se întoarce cu faţa la perete şi se întinde aşa, cu zece centimetri mai lungă decât era, şi rămâne nemişcată.

Şi-i zic nora-şi: „Pune mâna pe ea, vezi ce-i cu ea, e vie, e moartă?” Eu eram deja la uşă, îmi luasem epitrahilul. Spune: „Când ajungeţi la mănăstire să i se tragă clopotul, că a murit”.

Extras din Ne vorbeşte Părintele Calistrat de la Bârnova, Mângâiere şi mustrare, Bucureşti, 2003

mai mult
Creștinătate

CUVÂNT DESPRE RUGĂCIUNE 5

Rugaciune5

Din experienţa chinurilor iadului, trebuie să se nască rugăciunea pentru întreg neamul omenesc, ca pentru tine însuţi (Mt. 22: 39).

Orice stare a noastră, noi o trecem cu duhul, din cadrele strâmte ale individualităţii noastre, către întreaga „omenire”; în acest fel, orice experienţă a noastră devine mărturie despre cele săvârşite prin veacuri în lumea omenească, iar experienţa duhovnicească, contopită cu aceasta, primeşte un caracter de realitate palpabilă. Domnul ne-a descoperit nouă sensul autentic al poruncii: „Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi”, în nemărginirea ei dumnezeiască. Dimensiunea anterioară, în limitele legii lui Moise, a acestei porunci, nu privea decât poporul evreu: „Să nu te răzbuni cu mâna ta, ci să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Lev. 19: 18). Hristos o extinde la toţi oamenii, pentru toate timpurile: “Aţi auzit că s-a zis: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi şi să urăşti pe vrăjmaşul tău. Iar Eu vă zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri” (Mt. 5: 43-45). Fiul Cel Unul-Născut al Tatălui Ceresc ne-a dat nouă această cunoaştere în Sfânta Scriptură, prin discuţia cu învăţătorul de lege (Lc. 10: 27), iar în viaţa noastră, prin Duhul Său Cel Sfânt, El Însuşi a împlinit aceasta cu desăvârşire în grădina Ghetsimani şi pe Golgota. Şi noi, intrând în duhul acestei porunci, ne vom asemăna cu Dumnezeu.

De multe ori ajungem la deznădejde, din pricina incapacităţii noastre de a petrece necontenit în duhul poruncilor lui Hristos. În aceste ceasuri amare, gândeam: „Însuşi Domnul a spus că El nu este din lumea aceasta” (In. 8: 23). El S-a coborât din ceruri (In. 3: 13), iar eu, întreg, sunt din lumea aceasta; din pământul pe care îl calc cu picioarele mele. El, „fiind din ceruri” şi trăind cu noi, nu S-a despărţit de Tatăl; şi cum ar fi cu putinţă ca eu să fiu ACOLO UNDE ESTE EL? El este sfânt, iar eu nu pot să mă smulg din „trupul” lui Adam cel universal, care, în căderea sa, a prefăcut în iad această lume care „zace sub puterea celui rău” (I In. 5: 19) şi unde zac şi eu cu lumea.
Ce înseamnă a nu fi din lumea aceasta? Nimic altceva decât „a te naşte de sus”. Nu mai vedea sfârşitul amărăciunii noastre: să renunţ la căutarea unirii cu El – cu neputinţă; să mă osândesc pe sine-mi la despărţirea de Lumina Lui – este iadul care mă frânge de groază. Amar mie! – celui născut în păcate. Şi cine mă va mântui pe mine de bezna întunericului? Cine va preface firea mea, astfel încât ea să devină vrednică a nu se mai despărţi de Cel Ce este Lumină, în Care nu este nici urmă de întuneric?

Eu sunt născut în păcate. Fără îndoială că am moştenit o uriaşă moştenire: CĂDEREA LUI ADAM; cădere înmulţită apoi, prin veacuri, de fiii lui; cădere la care şi eu adaug câte ceva în fiecare zi. Eu plâng în hohote, văzându-mă aşa. Şi, când hohotele de plâns mă extenuează, mă aduc în pragul morţii şi eu atârn, fără niciun ajutor, deasupra beznei întunericului, atunci, într-un chip inexplicabil vine, dintr-o altă lume, o iubire gingaşă şi, împreună cu ea, o Lumină. Desigur, aceasta este o naştere de Sus; încă nedeplină, dar este o eliberare din puterea morţii întunericului, este începutul nemuririi. Da, nouă ne stă în faţă încă o muncă îndelungată, pentru ca darul dumnezeiesc să crească în noi. Şi, când el (acest dar minunat) începe să se pârguiască şi cu mireasma să pătrundă în porii „trupului păcatului” (Rom. 6: 6), atunci ne părăseşte frica morţii şi noi ne eliberăm de „robie” (cf. Evr. 2: 15) şi, în libertatea sfântă câştigată, vom dori tuturor binele.

La rugăciunea cu milostivire faţă de oameni, ne inspiră dragostea lui Hristos. La ea, împreună participă şi sufletul, şi trupul. A purta durerile păcatelor fratelui în asemenea rugăciune înseamnă să iei parte cu Domnul la patimile Lui mântuitoare… Hristos a suferit „…pentru păcatele noastre; El, Cel drept, pentru cel nedrept… lăsându-ne pildă, ca să păşim pe urmele Lui” (I Petr. 3: 18; 2: 21). A te răstigni împreună cu El este un dar al Duhului Sfânt. Tatăl nostru Cel Ceresc este binevoitor faţă de noi când suntem bolnavi, văzând pătimirile fraţilor noştri. În duhul poruncii: iubeşte pe aproapele ca pe tine însuţi, noi trebuie să ne compătimim unul pe altul, pentru a se crea o răspundere colectivă care să ne unească pe toţi în faţa lui Dumnezeu, Creatorul nostru.

(Cătălin Rusu)

mai mult
Creștinătate

ÎPS Laurenţiu Streza: Tinerii nu „trăiesc” împreună, ci curvesc împreună

ÎPS-Laurenţiu-Streza

Maica Domnului este mama mamelor, să alergăm la ea cu lacrimi şi să strigăm să se milostivească asupra copiilor noştri, pentru ca ei, cei tineri, să înţeleagă că legătura dintre bărbat şi femeie este binecuvântarea lui Dumnezeu pentru perpetuarea vieţii noastre, nu este un mijloc de plăcere pe care îl faci printr-o învoială.

Tinerii noştri declară că „trăiesc împreună” (nu trăiesc împreună, ci curvesc împreună!) până la momentul în care primesc binecuvântarea lui Dumnezeu. Şi de multe ori părinţii sunt obligaţi să accepte (sau trec cu nepăsare faţă de această situaţie) şi să îi ţină sub ocrotire. Vin unii şi spun: „Ne-am programat nunta peste doi ani.” „Dar de ce peste doi ani?” „Pentru că numai atunci am găsit sală.” „Dar ce faceţi încă doi ani?” „Păi ce am făcut şi în ultimii doi-trei ani, stăm împreună.” Sunt conştienţi aceştia de ce fac? Vă doriţi să vină lumea la nuntă şi să vă vadă, să vă laude că sunteţi tineri miri, sărmanii de voi, după atâţia ani de „osteneală” zadarnică şi de irosire a vieţii şi a ceea ce este mai frumos din viaţa voastră: tinereţea.

ÎPS Laurenţiu Streza

mai mult
Creștinătate

Prințul Charles prezent la o slujbă ortodoxă în comunitatea românilor din Marea Britanie

Printul-Charles

Alteţa Sa Regală, Prinţul Charles de Wales, a participat joi după-amiază la Londra, la o slujbă ortodoxă împreună cu aproximativ 200 de cetăţeni români care trăiesc şi muncesc în Marea Britanie.

Serviciul religios a avut loc în biserica din cadrul centrului comunitar St-Dustan-in-the-West.

La slujbă a participat Înaltpreasfințitul Părinte Iosif, Mitropolitul Ortodox Român al Europei Occidentale și Meridionale, preoți și credincioși ortodocși români stabiliți în Marea Britanie, precum și reprezentați ai Bisericii Anglicane, gazda Parohiei „Sf. Gheorghe” din Londra.

Moștenitorul Coroanei Britanice a fost impresionat atât de slujba Icoanei Maicii Domnului „Pantanassa” – slujba cântată după tradiția psaltică bizantină în limbile română, engleză și greacă de către grupul psaltic al parohiei – cât și de numărul mare de credincioși prezenți în biserică.

Prinţul Charles de Wales, a participat joi după-amiază la Londra, la o slujbă ortodoxă

Alteţa Sa Regală, Prinţul Charles de Wales, a participat joi după-amiază la Londra, la o slujbă ortodoxă împreună cu aproximativ 200 de cetăţeni români care trăiesc şi muncesc în Marea Britanie.La slujbă a participat Înaltpreasfințitul Părinte Iosif, Mitropolitul Ortodox Român al Europei Occidentale și Meridionale, preoți și credincioși ortodocși români stabiliți în Marea Britanie, precum și reprezentați ai Bisericii Anglicane, gazda Parohiei „Sf. Gheorghe” din Londra. Sursa: basilica.ro

Publicată de TRINITAS TV pe Vineri, 15 februarie 2019

Parohia „Sf. Gheorghe” din Londra este cea mai veche parohie românească din Marea Britanie. În biserica parohiei se găsește vechiul iconostas al mănăstirii Antim din București, adus la Londra de către patriarhul Iustinian Marina în 1966.

„Prințul Charles a apreciat foarte mult valoarea și vechimea frumosului iconostas de la Antim care oferă, duminică de duminică, ambientul necesar desfășurării slujbelor ortodoxe”, a declarat pentru Agenția de știri Basilica Pr. Constantin Popescu de la Biserica „Sf. Gheorghe” din Londra.

Prințul Charles și România

Prinţul de Wales are un ataşament special faţă de România, pe care o vizitează frecvent. În ultimele două decenii, Alteţa Sa Regală a sprijinit mai multe organizaţii de caritate din România, iar acum patru ani a înfiinţat propria fundaţie caritabilă, Fundaţia Prinţului de Wales România (PWFR).

Este cunoscut faptul că Prinţul de Wales este un susţinător permanent al proiectului „Ambulanța pentru monumente” prin intermediul căruia este finanţată renovarea unor lăcaşuri de cult importante pentru patrimoniul românesc.

Din 2016 până în prezent, prin proiectul „Ambulanța pentru monumente”, s-au desfășurat intervenții la peste 15 monumente din Transilvania și Banat.

Foto credit: Facebook / Fundaţia Prinţul de Wales România & Parohia „Sf. Gheorghe” din Londra

Sursa: https://basilica.ro/printul-charles-prezent-la-o-slujba-ortodoxa-in-comunitatea-romanilor-din-marea-britanie

mai mult
Creștinătate

CUVÂNT DESPRE RUGĂCIUNE 4

Rugaciune4

Vederea lui Dumnezeu îl pune pe om în faţa necesităţii de a se autodetermina în relaţia cu El. În esenţă, fiecare acţiune a noastră, negreşit, fie ne apropie de Dumnezeu, fie, dimpotrivă, ne îndepărtează. De aceea, orice început se înfăptuieşte cu frică – numită dumnezeiască. Sufletul se teme nu numai de lucrurile vădit rele, dar şi de gândurile care pot întrista Duhul Sfânt, pe Care el Îl iubeşte. Negrăit de mare este distanţa dintre noi şi Dumnezeu. Ne vedem nevrednici de Sfântul Sfinţilor; inima se frânge, din pricina conştiinţei nimicniciei noastre. Şi nu pricepem prea repede că acest fenomen este deja începutul apropierii de Dumnezeu.

Primul precept al Fericirilor – „Fericiţi cei săraci cu duhul…” – în mod organic, ne conduce spre următoarele trepte: spre plâns, blândeţe, sete şi foame de dreptate, spre milostenie, curăţia inimii, spre primele perceperi ale filiaţiei noastre dumnezeieşti; spre ceea ce ne pune într-un conflict dureros cu lumea patimilor, la ruptura de cei ce nu caută Împărăţia dreptăţii, la prigoane şi altele. Când contradicţia dintre duhul nostru creştin şi duhul lumii acesteia atinge apogeul, atunci viaţa celui ce urmează lui Hristos se aseamănă răstignirii, chiar dacă crucea este nevăzută. Timpul acesta este îngrozitor şi, în acelaşi timp, mântuitor: prin suferinţele duhului nostru, nu arareori legate de circumstanţe exterioare, se biruiesc patimile, se înfrânge şi puterea lumii asupra noastră şi chiar moartea: aceasta este asemănarea cu Hristos Cel răstignit.

Cu toate acestea, chiar şi pe această treaptă înaltă, trebuie să păstrăm smerenia duhului. Experienţa arată că, dacă imediat după schimbarea simţământului de nimcnicie apare mulţumirea de sine, apoi toată această scară de urcuşuri duhovniceşti se dărâmă şi casa noastră se pustieşte (cf. Mt. 23: 38). Deja Dumnezeu ne-a părăsit. Aşa va fi cât timp nu ne vom smeri din nou cu inima şi nu vom striga către El cu durere. Prin această schimbare de încercări, sufletul dobândeşte taina căilor mântuirii; se înfricoşează de tot ceea ce este potrivnic smereniei; rugăciunea se curăţeşte; mintea şi inima, de asemenea; şi nu se mai pasionează de lucruri străine; omul nu mai doreşte nimic altceva decât pe Dumnezeu. Prin rugăciune, întreaga fiinţă încorporează în cel ce se roagă puterea noii vieţi. Următoarea mişcare ascendentă este începutul cunoaşterii chipului fiinţei nepământeşti.

Cât timp noi vom fi în acest „trup al păcatului” şi, prin urmare, în lumea aceasta, nu va înceta lupta ascetica cu „legea păcatului” care lucrează în trupul nostru (cf. Rom. 6: 6; 7: 23). Văzându-ne neputincioşi în a birui moartea cu propriile noastre forţe, noi cădem într-o oarecare deznădejde privitoare la mântuirea noastră. Oricât ar fi de straniu însă, noi trebuie să trăim această stare împovărătoare, să o încercăm de sute de ori, pentru ca ea să se întipărească adânc în conştiinţa noastră. Ne este necesară această experienţă a iadului. Când purtăm în sinea noastră acest chin zeci de ani, atunci el devine parte integrantă a duhului nostru, o cicatrice de neuitat pe trupul vieţii noastre. Şi Hristos a păstrat rănile cuielor răstignirii, chiar după Înviere: …„a venit Iisus şi a stat în mijlocul lor, şi le-a zis: Pace vouă!… şi le-a arătat mâinile şi coasta Sa” (In. 20: 19-20).

(Cătălin Rusu)

mai mult
Creștinătate

CUVANT DESPRE RUGACIUNE 3

Rugaciune3

Când Evanghelia şi Epistolele Sfinţilor Apostoli vor deveni o realitate de fiecare zi, atunci vom începe cumva să vedem cu claritate cât de naive erau închipuirile noastre anterioare despre Dumnezeu şi despre vieţuirea în Dumnezeu. Tainică este inţelepciunea dată nouă de descoperirea dumnezeiască: ea covârşeşte de departe imaginaţia omenească. „Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-a suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe el” (I Cor. 2: 9). Chiar şi cea mai mică atingere de noi a Duhului lui Dumnezeu este o slavă cu neasemănare mai mare decât conţinutul vieţii fără Dumnezeu.

Rugăciunea autentică, cea care ne uneşte cu Cel de Sus, nu este altceva decât lumina şi puterea care se pogoară asupra noastră din ceruri. Prin esenţa ei, ea transcende planul nostru uman. În lumea aceasta, nu există pentru ea izvor de energie. Dacă eu mă hrănesc bine pentru ca trupul meu să fie puternic, atunci carnea mea se răzvrăteşte şi cerinţele ei se măresc, ea nu vrea să se roage. Dacă eu îmi smeresc trupul cu post peste măsură, atunci, după un oarecare timp, printr-o dureroasă abţinere, se creează un teren prielnic pentru rugăciune, dar trupul slăbeşte şi refuză să urmeze duhului. Dacă eu mă aflu într-o societate de oameni de bună condiţie, încerc, câteodată, sentimente de mulţumire sufletească; altădată, împărtăşesc o nouă experienţă psihică sau intelectuală; dar foarte rar se întâmplă să primesc un impuls pentru rugăciune adâncă. Dacă sunt dăruit mintal pentru o muncă intelectuală serioasă sau pentru creaţia artistică, atunci succesele mele pot fi prilej de slavă deşartă şi este cu neputinţă să aflu adâncul inimii, locul rugăciunii duhovniceşti. Dacă eu sunt bine situat materialiceşte şi preocupat de folosirea puterii prin bogăţie sau să traduc în realitate ceva din ideile mele, să-mi satisfac gusturile duhovniceşti sau estetice, în felul acesta, sufletul meu nu se trage către Dumnezeu aşa cum L-am cunoscut noi prin Hristos. Dacă plec în pustie, lepădându-mă de toate averile mele, chiar şi atunci rezistenţa tuturor energiilor cosmice îmi va paraliza rugăciunea. Şi aşa mai departe.

Adevărata rugăciune este legătura cu Duhul Dumnezeiesc, Care Se roagă întru noi; El înalţă duhul nostru la starea de contemplare a veşniciei. Asemenea harului care se pogoară de Sus, rugăciunea depăşeşte firea noastră pământească. Rugăciunii, i se împotriveşte trupul stricăcios, neputincios să se înalţe în sfera duhului; i se împotriveşte intelectul, care este neputincios să încapă neîncăputul, este zguduit de incertitudini şi respinge tot ceea ce depăşeşte priceperea lui. Rugăciunii, îi stă împotrivă mediul social în care vieţuim şi care orânduieşte viaţa prin alte mijloace, diametral opuse rugăciunii. Rugăciunea nu o pot suferi duhurile vrăjmaşe. Dar numai singură rugăciunea poate să regenereze făptura din starea ei de cădere, să biruiască inerţia şi stagnarea, printr-o mare încordare a duhului nostru întru urmarea poruncilor lui Hristos.

Rugăciunea este un lucru deosebit de greu. Stările duhului nostru sunt într-o necontenită schimbare; câteodată, rugăciunea curge în noi ca un râu preaputernic; altădată însă, inima pare a fi uscată. A te ruga – adesea – înseamnă a-I grăi lui Dumnezeu despre starea noastră dezastruoasă: neputinţă, mâhnire, indoială, frică, tristeţe, deznădejde – într-un cuvânt: despre tot ceea ce ţine de condiţiile existenţei noastre. Să ne exprimăm fără a căuta expresii elegante sau chiar fără o succesiune logică.

Adesea, acest mod de a ne adresa lui Dumnezeu este începutul rugăciunii – conversaţie.

(Catalin Rusu)

mai mult
Creștinătate

Ce înseamnă să ne ducem Crucea?

Cuvant pt Suflet

Ce înseamnă să ne ducem Crucea? Care este jugul cel ușor al Domnului Iisus Hristos?

Pr. Dr. Răzvan Andrei Ionescu, Parohia ortodoxă română „Sfânta Parascheva și Sfânta Genoveva” din Paris #CuvântPentruSuflet

Ediția integrală poate fi vizionată aici: https://www.trinitas.tv/jugul-cel-usor-prin-domnul-nostru-iisus-hristos/

mai mult
Creștinătate

CUVANT DESPRE RUGACIUNE 2

Rugaciune2

Rugăciunea este o lucrare nesfârşită, mai presus decât orice artă sau ştiinţă. Prin rugăciune, intrăm în legătură cu Fiinţa Cea fără de început sau, altfel spus: însăşi viaţa lui Dumnezeu intră în noi prin acest canal. Rugăciunea este un act de înaltă inţelepciune care întrece orice frumuseţe şi vrednicie.

În rugăciune, aflăm sfânta încântare a duhului nostru. Dar căile acestei lucrări sunt complicate. De mii de ori, încercăm nazuinţi fierbinţi către Dumnezeu şi tot de atâtea ori, căderi repetate din lumina Lui. Adeseori şi în multe feluri, simţim neputinţa minţii noastre de a se ridica spre El; câteodată, parcă stăm la hotarul nebuniei şi, cu durere în suflet, Îi spunem totul despre starea noastră nenorocită: „Tu mi-ai dat porunca Ta – să iubesc – şi eu o primesc cu toată fiinţa mea; dar, iată, eu nu aflu întru mine însumi puterea de a dobândi această dragoste… Tu eşti dragoste; vino Tu Însuţi şi Te sălăşluieşte întru mine, şi săvârşeşte tot ceea ce ne-ai poruncit, deoarece porunca Ta este mai presus de puterile mele. Duhul meu se istoveşte în căutarea Ta. Nu poate duhul meu să pătrundă în tainele vieţii Tale… vreau ca întru toate să săvârşesc voia Ta, dar zilele mele se scurg în contradicţii fără de ieşire. Mă înspăimânt la gândul că Te voi pierde, pentru acele gânduri rele care se încuibează în inima mea; iar această frică mă răstigneşte. Vino, deci, şi mă mântuieşte pe mine, cel ce mă afund, precum l-ai mântuit pe Petru care a cutezat să vină întru întâmpinarea Ta pe apele mării” (Mt. 14: 28-31).

Din vreme în vreme, ni se pare că efectul rugăciunii este prea molcom, neproporţionat cu scurtimea existenţei noastre; şi, atunci, un strigat irumpe din piept: „Grabeşte-Te!” Nu întotdeauna El răspunde degrabă la chemarea noastră. Se întâmplă cu noi ca şi cu un oarecare fruct dintr-un pom. El lasă sufletul nostru să fie pârjolit de soare, să suporte vânturile reci şi arzătoare, torente de ploaie şi să se istovească de sete. Dar, dacă noi nu scăpăm din mâini poala hainei Lui, atunci vom putea avea rezultate bune. Este de trebuinţă să stăruim în rugăciune pe cât este cu putinţă, vreme cât mai îndelungată, pentru ca puterea Lui nebiruită să pătrundă întru noi şi să ne împotrivim tuturor influenţelor distrugătoare. Şi, atunci când această putere va creşte în noi, atunci şi bucuria nădejdii în biruinţa finală va străluci întru noi.

Rugăciunea reface în noi, necontenit, acea suflare dumnezeiască pe care „Dumnezeu a suflat-o în faţa lui Adam” şi prin puterea căreia „Adam a devenit duh viu” (Fac. 2: 7). Prin rugăciune, duhul nostru renăscut începe să se minuneze de marea taină a Existenţei.

Şi o încântare deosebită, asemenea unui torent puternic, inundă mintea noastră: „Existenţa! Ce taină minunată… Cum este cu putinţă?… Minunat este Dumnezeu şi minunată este zidirea Sa.” Trăim sensul cuvintelor lui Hristos: „Eu am venit ca oamenii să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug” (In. 10: 10). Din belşug! şi acesta este un lucru prea adevărat. Dar, iară şi iară, vorbim despre acelaşi lucru: viaţa aceasta este paradoxală, aşa cum paradoxală este învăţătura Domnului: „Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins” (Lc. 12: 49).
Nouă, tuturor fiilor lui Adam, ne este de trebuinţă să trecem prin acest foc ceresc, care arde rădăcinile patimilor aducătoare de moarte. Altfel, nu vom putea vedea acest Foc care trece în lumina noii vieţi, deoarece, în căderea noastră, arderea anticipează iluminarea şi nu invers. De aceea, să mulţumim Domnului şi pentru efectul arzător al iubirii Sale.

Noi nu cunoaştem multe şi multe le cunoaştem în parte (I Cor. 13: 9), dar acum ne este cunoscut că, pentru noi, nu este altă cale de a deveni „fiii învierii” (Lc. 20: 36), fiii lui Dumnezeu, pentru a împărăţi împreună cu Cel Unul Născut. Dar, oricât de dureros ar fi procesul refacerii noastre şi prin oricâte noianuri de chinuri şi agonii ne-ar purta Dumnezeu, totul devine o binecuvântare. Dacă, pentru a dobândi o erudiţie în cele ale ştiinţei, este necesară o muncă tensionată şi îndelungată, atunci, pentru câştigarea rugăciunii, trebuie să perseverăm cu mult mai mult.

(Catalin Rusu)

mai mult
Creștinătate

CUVANT DESPRE RUGACIUNE

Rugaciune

Cine iubeşte pe Domnul, acela îşi aduce aminte întotdeauna de El, iar aducerea-aminte de Dumnezeu naşte rugăciunea. Dar, dacă nu-ţi vei aduce aminte, atunci nu te vei mai ruga, iar fără rugăciune sufletul nu va rămâne în dragostea lui Dumnezeu, căci prin rugăciune vine harul / Duhului Sfânt. Prin rugăciune se păzeşte omul de păcat, fiindcă, rugându-se, mintea e ocupată de Dumnezeu şi cu duh smerit stă înaintea Feţei Domnului, pe Care-L cunoaşte sufletul ce se roagă.

Fireşte, începătorul are nevoie de o călăuză, căci până se dă harul Sfântului Duh, sufletul are mare luptă cu vrăjmaşii şi nu-şi poate da seama dacă vrăjmaşul îi aduce dulceaţa sa. Poate deosebi aceasta numai cel ce a gustat el însuşi din experienţă harul Duhului Sfânt. Cine a gustat Duhul Sfânt recunoaşte apoi harul după gust.

Cine vrea să se îndeletnicească cu rugăciunea fără o călăuză şi îşi închipuie în mândria lui că poate să o înveţe singur după cărţi şi nu se va duce la un „stareţ” [„bătrân iscusit”], acela a căzut deja pe jumătate în înşelare. Dar pe cel smerit Domnul îl va ajuta şi, chiar dacă nu găseşte un povăţuitor experimentat, dar va merge la duhovnicul lui, oricare ar fi el, Dumnezeu îl va ocroti pentru smerenia lui.

Gândeşte-te că în duhovnic viază Duhul Sfânt, şi el îţi va spune ce trebuie să faci. Dar dacă îţi spui: „Duhovnicul vieţuieşte în nepăsare, cum poate via în el Duhul Sfânt?”, pentru un astfel de gând vei suferi silnic şi Domnul te va smeri şi, negreşit, vei cădea în înşelare.

Rugăciunea se dă celui ce se roagă, cum se spune în Scripturi; dar rugăciunea pe care o săvârşim numai din obişnuinţă, fără zdrobire de inimă pentru păcate, nu este plăcută Domnului.

(Catalin Rusu)

mai mult
Creștinătate

Binele cere o stare de înflăcărare

Binele

Bineînțeles că tu, care încă din această lume – atât pridvorul raiului, cât și al iadului – nu ai vrut să faci binele și nici măcar să te gândești la el, este foarte puțin probabil să dorești să-l săvârșești atunci când te vei pomeni împrejmuit de întuneric, trecut de ușa acestei vieți, împins fiind din deșertăciunea vieții pământești, care ți-a împrăștiat și ți-a schilodit sufletul, în bezna rece și întunecoasă a „inexistenței”. Din acest motiv, grăbește-te să faci binele! Începe prin a gândi să-l faci, apoi meditează cum ar trebui să-l faci și doar atunci începe să-l practici. Grăbește-te să îl gândești, grăbește-te să îl împlinești. Timpul este scurt. Seamănă cele veșnice în temporalitate. Stabilește-ți acest lucru drept prioritatea întregii tale vieți. Realizează acest lucru până nu este prea târziu. Cât de cumplit va fi să întârziem în practicarea binelui. Să plecăm în lumea de dincolo cu mâinile goale și cu inima rece și să mergem la Judecata Creatorului.

Cel care nu se va grăbi să facă binele, acela nu îl va săvârși. Binele cere o stare de înflăcărare. Diavolul nu-i va lăsa pe cei căldicei să facă vreun bine. El îi va lega de mâini și de picioare, înainte ca ei să se fi gândit la împlinirea vreunui bine. Binele îl pot realiza doar cei fierbinți, înflăcărați. În lumea noastră poate fi bună doar o persoană fulgerător de bună. Cu cât avansează în viață, cu atât mai multă rapiditate îi este necesară omului pentru săvârșirea binelui. Rapiditatea este o manifestare a puterii duhovnicești, o bărbăție a unei credințe sfinte, o acțiune a binelui, umanul autentic!

Să ne opunem repezelii deșertăciunii și a răului prin zel și vitalitate în săvârșirea binelui. Doamne, binecuvântează-ne și întărește-ne!

Arhim. Ioan Krestiankin, Unui fiu duhovnicesc necunoscut, Editura Doxologia, 2016

mai mult
Creștinătate

„Viața, cel mai frumos dar pe care ni l-a dat Dumnezeu”

Cosmin-alaturi-de-mama-sa-in-redactia-ziarului-lumina_w169_h125_q100

 Dizabilitatea fizică nu l-a împiedicat pe Cosmin Dudu, din Galați, să vadă viața prin lentila Binelui. De 13 ani merge anual în pelerinaj la Sfânta Parascheva, în mai mica și mai molcoma urbe a Iașilor, unde a și făcut școala profesională de croitorie. L-am întâlnit anul trecut pe Dealul Patriarhiei, la sărbătoarea Sfântului Dimitrie. Este pentru prima dată când s-a aventurat la București. Venise cu mama lui, Mia, să se închine la moaște și să asculte slujbele. În ciuda faptului că se deplasează greu, Cosmin este pro viață, pro familie și pro România.

Merge cu dificultate, dar e pe propriile picioare. Uneori își poate pierde echilibrul și atunci are nevoie de o mână de sprijin. Are o soră geamănă, născută prematur ca și el, dar lui i s-au dat încercările mai mari. Cu toate acestea, Cosmin îi este recunoscător lui Dumnezeu, Care a lucrat prin regretatul chirurg pediatru Alexandru Pesamosca spre punerea lui pe picioare, atât cât Dumnezeu a îngăduit. La sărbătoarea Sfântului Dimitrie s-a aventurat pentru prima dată în București. De 13 ani, merge anual în pelerinaj la Sfânta Parascheva, în mai mica și mai molcoma urbe a Iașilor, unde a și făcut școala profesională de croitorie.

Din păcate, nimeni nu i-a dat o șansă să lucreze, din cauza dizabilității. Se concentrează mai mult pe îngrijirea personală: fizioterapia și kinetoterapia sunt esențiale dacă vrea să continue să meargă pe propriile picioare. Între timp, își trăiește viața din plin, după puteri. Merge la teatru și la concerte, face pelerinaje, scrie articole, colecționează suvenire, își administrează propriul profil pe o rețea de socializare online. Cere cu îndrăzneală atenție și sprijin de la cei din jur și cel mai adesea le primește. Câteodată, când cei din jur îl trădează, se întoarce și cere ajutorul sfinților. Cum a fost atunci când i s-au furat telefonul mobil, banii și actele la cămin. Era la școală în Iași atunci și a rugat-o în gând pe Sfânta Parascheva, iar aceasta a vădit făptașul și a grăbit returnarea celor furate.

Dizabilitatea nu este o boală

Cosmin este pro viață, pro familie și pro România. L-am întrebat de ce este astfel și a oferit răspunsurile de mai jos. Între timp, un răspuns evident la aceas­tă întrebare îl oferea simpla prezență a mamei sale, Mia, mamă jertfelnică și discretă care își sprijină fiul pe calea spinoasă, dar și luminoasă a unui destin mai special. De ce este pro viață? „Pentru că viața este cel mai frumos dar pe care ni l-a dat Dumnezeu. Cum aș putea să nu fiu pro viață? Când se vorbește despre a se lua viața copiilor ne­născuți, o simt foarte personal, ca și cum ar fi vorba despre mine”, răspunde tânărul. Gândește așa și pentru că s-a născut prematur „și știu ce înseamnă să te lupți ca să trăiești”. Și el, și sora lui s-au născut prematur, la șapte luni. Povestește că nici măcar nu puteau fi alăptați, erau hrăniți printr-un furtun.

Deși are dizabilități, Cosmin este un optimist. Spune că depinde din ce punct de vedere pri­vești lucrurile: „Dacă vezi viața numai prin cele rele, normal că este rea. Dacă printre cele rele le mai vezi și pe cele bune, atunci satisfacția este alta”. Susține că partea bună a vieții sale este faptul că trăiește, că vede lumina zilei. De ce m-ar împiedica afec­țiunea mea neurologică să mă bucur de viață, se întreabă el retoric, amintindu-și de părintele Teofil Părăian, care nu putea vedea, „dar a văzut dincolo cu ochii minții. Și totuși a vrut să trăiască. Dar eu, care văd! De ce m-ar împiedica afecțiunea mea neurologică să mă bucur de viață? Aceasta mi-a afectat doar mersul. Nu o consider o barieră”. Nici măcar o barieră în comunicare. De aceea, Cosmin le transmite celor care se feresc de persoane ca el, pentru că nu știu să relaționeze cu cei care au nevoi speciale, că aparențele înșală: „Să privească mai în profunzime înainte de a eticheta. Dizabilitatea nici măcar nu este o boală. Dizabilitatea nu mă împiedică să am alte abilități. Când am făcut prima internare în spital din viața mea m-au întrebat ce m-a adus acolo. Parapareza spastică, am răspuns. Și le-am explicat în ce fel am dobândit-o. Atunci au zis: «hai să remediem pe cât se poate această dizabilitate». Aceasta m-a inspirat, m-a ajutat să privesc altfel lucrurile, să văd partea bună.”

Viața, primită așa cum este

Cosmin este un tânăr credincios, care nu ezită să își exprime în exterior trăirea interioară. „Din interior iese totul și spre exterior”, spune el, iar „credința vine din ce auzim și vedem în mod manifest la alții, nu?” Îi exemplifică pe Sfinții Apostoli și Sfinții Părinți: „Când Sfântului Maxim Mărturisitorul i s-a tăiat limba, a continuat să dea mărturie de­spre credința sa în scris. I-au tăiat și mâna și tot a mărturisit. Dacă vrei, se poate – că tot vorbim despre dizabilități”.

Nu îi înțelege pe cei care lovesc în Biserică și mai ales care susțin că banii alocați Catedralei Mântuirii ­Neamului ar fi trebuit direcțio­nați către spitale sau săraci: „Este exact ceea ce și face prin asociații înființate pe lângă Biserică. Când sunt geruri mari, arhiepiscopiile și parohiile ajută. Poate ar fi bine ca acei care lovesc în Biserică să se informeze mai bine. Le recomand să privească, respectiv să asculte și televiziunea și postul de radio al Patriarhiei”.

Cât privește atitudinea sa pro România, tânărul are un mesaj pentru cei mai tineri decât el: „Am crescut într-o familie tradi­țio­nală, bazată pe valorile creș­tine. M-am născut în 1983, din tată tulcean și mamă vasluiană. Mama este din satul lui Alexandru Vlahuță – comuna Tutova, județul Vaslui, iar tata din satul tulcean Garvăn, la care ajungi trecând Dunărea cu bacul de la Galați, orașul în care locuiesc. La Garvăn sunt ruinele cetății antice Dinogetia. Avem o țară frumoasă. Iubesc România, pentru că nu poți rămâne indiferent la atâtea pilde de patriotism oferite de români precum Constantin Brâncoveanu sau Ștefan cel Mare și Sfânt. Eu am avut o ado­lescență frumoasă. Chiar dacă s-a învârtit în jurul diagnosticului meu, mi-am trăit adolescența din plin. Mare, munte, Lepșa, Soveja, nordul Moldovei, amintirile cu Moș Crăciun. Din păcate, unii tineri se deprimă doar pentru că-și doresc o libertate nepermisă. Unii pierd sensul vieții și ajung la tentative de suicid. Le-aș spune că nimic nu poate cumpăra viața. Viața ne-a răscumpărat-o Mântuitorul cu viața Lui. Să privim partea pozitivă a acesteia. Trebuie să o primim așa cum este”.

Centrul de Presă al Patriarhiei, „foarte important”

Pentru cei care au primit educație de la părinți și au ținut legătura cu aceștia, patriotismul înseamnă ceva, în timp ce pentru alții, care țin cont mai mult de anturaj și noile valori promovate, patriotismul nu mai înseamnă prea mult, susține Cosmin. Dacă, însă, tinerii țin cont de principiile familiale și de cele predate în școli de către profesorii „care pun câte o cărămidă la zidirea noastră ca oameni, ajungem oameni cu principii sănătoase, care prețu­iesc valorile naționale, care știu ce vor de la viață și nu se lasă influ­ențați”, continuă acesta.

Și totuși, cum putem fi noi înșine și cum ne putem lăsa in­fluențați în bine? „Aici numai mass-media poate să ia măsuri”, crede Cosmin. Este și motivul pentru care este de părere că Centrul de Presă Basilica al Patriarhiei Române este foarte important, deoarece „ne arată Binele de a cărui prezență avem atâta nevoie”.

mai mult
1 2 3 4 5 15
Page 3 of 15