close

Cronică

Cronică

Educația de acasă a lui Dostoievski

feodor

În monumentala monografie dedicată lui Dostoievski, Joseph Frank vorbește pe larg despre educația primită de scriitor în familie, și o compară echidistant cu cea a marilor romancieri ruși.

„M-am născut într-o familie rusească evlavioasă…În familia noastră toți învățam Evanghelia din leagăn”, mărturisea undeva scriitorul. Fratele său avea să povestească mai multe despre cum mama lor încă din fragedă pruncie le citea dintr-o carte ilustrată cu povestiri din Biblie.

O altă amintire din copilăria timpurie este legată de învățarea pe de rost a rugăciunilor, care uneori erau spuse în prezența admirativă a oaspeților casei. Nimic nu era lăsat la voia întâmplării, chiar dacă era vorba de niște copii foarte mici. Un preot cultivat venea regulat în casa familiei pentru a le preda ore de religie celor mici iar copiii, printre altele, trebuiau să studieze catehismul mitropolitului Filaret.

Părinții lui Dostoievski nu se rezumau la instrucție teologică formală.  Fiecare ieșire în oraș, atingea inevitabil și Kremlinul. În fiecare primăvară, mama îi ducea pe copii în pelerinaj la mănăstirea Sf. Serghie situată la 60 km de Moscova, unde intrau în contact cu monahii dar și cu credincioșii simpli.
În fiecare duminică și zi de sărbătoare familia mergea la biserică iar în seara de dinainte participau la Vecernie.

Toată viața părinților era îmbibată de credința în Dumnezeu. Când au cumpărat o proprietate la țară s-au dus să se închine la icoana Maicii Domnului „Portărița” din Iviron. La fel s-a întâmplat și când au aflat că proprietatea a luat foc.

Nu doar părinții contribuiau la atmosfera cucernică din casa Dostoievski. Doicile aduse pentru copii și bona aveau propria colecție de ritualuri și povestiri ortodoxe.  „Cine a citit Viețile Sfinților? În toată Rusia lumea le cunoaște pe larg – bineînțeles, nu in toto, dar cel puțin în spiritul lor… În copilărie, am auzit și eu aceste povestiri chiar înainte de a ști să citesc”, scria autorul în „Jurnalul” său.

Bona copiilor Dostoievski, Aliona, nu s-a căsătorit niciodată și se numea „mireasă a lui Hristos”. Sora sa, călugăriță într-o mănăstire de lângă St. Petersburg, o vizita în fiecare an și rămânea de fiecare dată la familia scriitorului pentru o zi. Când s-a abătut o nenorocire asupra părinților, Aliona le-a oferit economiile ei pentru a trece peste necaz.

Copiii Dostoievski primeau și o educație laică foarte consistentă, în special din partea părinților. Aveau un tutore francez, dar care nu făcea parte din tagma iacobinilor răspândiți prin Rusia ca educatori pentru aristocrați. În casă, în fiecare seară părinții le citeau copiilor diverse cărți. Ann Radcliffe îl înspăimânta pe viitorul scriitor, dar existau și lecturi mai potrivite, cu o influență sănătoasă. O astfel de carte, care l-a marcat profund pe Dostoievski și la care va reveni de nenumărate ori, a fost „Istoria Statului Rus” de Karamzin.  Potrivit lui Frank, cărțile erau citite și comentate în familia autorului.

Așadar, educația lui Dostoievski se deosebea de cea a celorlați romancieri ruși atât prin implicarea substanțială a părinților cât și prin consistența și calitatea lecturilor ortodoxe și naționale, practic absente din repertoriul cultural al altor scriitori. Turgheniev, cu tutori germani și francezi, a învățat să citească și să scrie rusește de la un iobag, iar prima carte rusă citită a fost la opt ani.  La aceeași vârstă, Tolstoi știa niște versuri din Pușkin, dar nimic mai mult. Herzen în memoriile sale nu menționează nici măcar o carte rusă.

Despre educația ortodoxă nu se punea problema. Mama lui Turgheniev cerea să se citească la masă Thomas a Kempis, pentru că detesta Ortodoxia. Tatăl lui Herzen a adus în casă un preot pentru instrucție religioasă când scriitorul avea 15 ani și doar pentru că era nevoie de așa ceva ca să intre la Universitate. Tolstoi a fost și el văduvit cvasi complet de formație religioasă.

O astfel de educație, precum cea primită de Dostoievski, l-a ajutat să treacă cu bine peste anii de școală militară, cu abuzurile, violența și răutățile descrise de scriitor, dar și peste experiența mult mai cumplită a detenției în Siberia. Totuși, chiar și cu excelenta sa pregătire ortodoxă, Dostoievski a ajuns în tinerețe în antecamera ateismului, atunci când a îmbrățișat socialismul creștin romantic, foarte la modă în jurul criticului Bielinski, iar mai apoi conspirația revoluționară.

Mi-am adus aminte de acest traseu educațional, recent, auzind o obiecție adusă educației acasă, și anume aceea că îi privează pe copii de experiența confruntării cu problemele, cu ideologiile opuse, cu tentațiile lumii, izolându-i într-un mediu aseptic ideologic și cultural. Și nu pot să nu mă gândesc cât de infirmă poate fi educația și „izolarea” culturală pe care le-o oferim copiilor noștri în comparație cu cea primită de Dostoievski, și cât de mari sunt azi problemele, tentațiile și presiunile față de o epocă în care încă se puteau întâlni fără dificultate sfinți.

PS: Despre Dostoievski și educația revoluționară vorbesc și în cadrul unui curs ținut la Academia Privată.

Publicat inițial pe Karamazov

mai mult
Cronică

DESPRE SCRIITORUL RADU ALDULESCU: „E IMPOSIBIL SĂ NU-I ADMIRI FORȚA CU CARE DESCRIE O LUME DE PE CARE DUMNEZEU ȘI-A LUAT MÂNA”

aldulescu-foto-struteanu

Probabil niciun alt autor român nu reușește să țină atât de aproape realitatea în scrisul său cum o face Radu Aldulescu.

În romanele sale dense, pline de vână, Aldulescu se simte cel mai bine între învinși.

Literatura lui Aldulescu este o literatură a devianței, a ostracizaților, anatemizaților, a nelegiuților, a instinctualilor, a periferiei. Ai zice că-i caută la marginea pământului, dar nu face decât să-și rotească privirea spre ceea ce noi refuzăm cu îndârjire să vedem. Ei bine, Aldulescu îi vede pe toți cei nevăzuți și scrie despre ei. O face cu naturalețea celui căruia nu îi este străin acest bâlci al deșertăciunilor, cu vieți risipite și înnămolite în derivă.

Aldulescu își compune cu răbdare teritoriul ficțional unde așază protagoniștii, o răbdare în vecinătatea obsesiei compulsive de a nu rata niciun detaliu, de a sculpta aproape hiperrealist fiecare viscer și fiecare por al celor recrutați din rândul plebeilor. Dai paginile și te adâncești tot mai tare în senzorial – adulmeci aerul sulfuros și încins al mahalalelor, dublat de o vâscozitate a tuturor lucrurilor din jur.

Urgisiților Aldulescu le spune poveștile fără să le îngăduie prea mult să-și tragă sufletul la umbra vreunei întâmplări fericite. Fără efort, toate fericirile mari sau mărunte devin amare, oamenii se surpă în urma lor, iar autorul nu clintește un deget să-i ajute. Orice crâmpeie de viață se preface astfel într- un sanatoriu, într-o bătălie din care nimeni n-a ieșit sănătos, întreg, având membrele și mintea amputate de un trai soios, scârnav, în dosul unei lumi din care ai fugi cât ai vedea cu ochii. Toți, dar absolut toți umiliții și obidiții, naivii, sângeroșii, bolnavii, istericii, paranoicii, îmbătrâniții, toți care îndrăznesc să creadă în salvare cad atât de sus și atât de tare, că nu le rămâne niciun os nezdrobit. Căci, nu-i așa, dacă în infern ți-ar fi permisă o singură clipă de liniște, n-ar mai fi infern.

De asta, cumva, îmi vine firesc să-l așez lângă pictori expresioniști ca Otto Dix sau Max Beckmann, lângă renascentistul macabru Hieronimus Bosch sau, printre frânturi, chiar și lângă înfiorătorul Zdzisław Beksiński.

Și totuși, Aldulescu nu e mizerabilist în sensul acceptat al termenului. Criticul Andrei Terian o spune: „Mizerabilismul lui Aldulescu nu provine atat din plasarea poveștii într-un mediu abject, cât din atitudinea unui autor care a învățat arta de a-și ignora personajele.”

*

Când a debutat în 1993, la aproape 40 de ani, cu un roman pe care nu a putut să-l publice până la Revoluție, Sonată pentru acordeon, Aldulescu venea dintr-o complet altă lume decât cea literară. Fusese sportiv, a lucrat ca muncitor necalificat, a făcut tot soiul de munci de jos și în tot acest timp scria și punea la sertar. Dacă Sonata este o saga a unei familii numeroase de lumpeni, întreținută de Gică cizmarul, cu o atmosferă aproape sufocantă a ultimului deceniu comunist, atunci în Amantul Colivăresei, următorul roman publicat în ’96, prim planul trece de la familie, și anume familia Cafanu, cu tatăl nomenclaturist comunist, către Mite Cafanu, băiatul pe care acest tată nu-l prea bagă în seamă și care crește înstrăinându-se de familie. Acestui personaj pare că la un moment dat îi va surâde norocul, ca mai apoi totul să se năruiască în jurul lui.

Următoarea sa operă, Îngerul încălecat, scoasă în ’97, reeditată în 2011, îl are ca protagonist pe Robert Stan, zis și „Robert Diavolul”, din pricina unui trecut pătat cu crime, tâlhării, ospiciu şi închisoare. Lângă el se așază Doinița, o textilistă de moravuri uşoare, gravidă în momentul în care îl întâlnește pe Robert, pripăşită în Bucureştiul anilor ’70, și care poartă în genele sale o puternică doză de alienare. Cei doi supravieţuiesc asemenea unor şobolani, chinuiţi mereu de foame şi de instinctul sexual. Fură, înşală, ucid cu un firesc ce frizează patologicul. Niciun păcat uman nu le este străin.

Nici Istoria eroilor unui ţinut de verdeaţă şi răcoare nu se îndepărtează de această dimensiune sordidă explorată cu atâta vână de Aldulescu. Aici, Relu Golea, un anti-erou straniu, la vreo 35 de ani, muncitor prin uzine ceauşiste, locuieşte într-un pivniță pe la Bariera Vergului. Cu toate că întregul context în care viețuiește este lipsit de orice lirism aparent, Relu este, mai mult în secret, un scriitor de sertar, scrie enorm și ilizibil și nu-și vede romanele publicate prea curând. Împreună cu vărul său Laur, un personaj irațional și irumptiv, se duc să se angajajeze la o veche cunoștință de-a lui Relu, Andrei Ilieș, peste care Relu dăduse din întâmplare într-o zi. Cei trei ticluiesc un plan de a-l jefui pe patron și cu banii furați să ajungă în Timișoara, de unde o călăuză i-ar îndruma spre Occident, „ținutul de verdeață și răcoare”.

În Proorocii Ierusalimului, Aldulescu își duce pentru prima oară personajele în afara granițelor, mai precis prin Frankfurt și Paris. Imediat după Revoluție, într-un aer confuz, cețos și rătăcitor al acelor ani, avem dinainte istoria familiei unui muncitor bucureştean numit Doruleț și povestea unei reţele de carne vie care recrutează copii în România pentru cerşit şi prostituţie, reţeauă dirijată de Edi. Laolaltă cu Oprescu şi ţiganul Burhuşi, monstruosul Edi pune la cale modalități de a trece peste graniță acești copii smulși din sânul unor familii alienate, cu promisiuni dulci de viață mai bună, ca mai apoi să facă din ei sclavi sexuali sau cerșetori.

De la prostituție infantilă, următorul roman, Mirii nemuririi, abordează altă temă îngrozitoare, cea a vânzării de copii. Ca și în celelalte scrieri ale sale despre care am spus mai sus, și aici, cartea își delimitează perimetrul în jurul specimenelor deviante, al traiului din subterane, pline de pestilențial. Între paginile ei, avem conflictul pus la cale de autor între Rafael și Mirela, crescuți la orfelinat, unde autorul amintește de decembrie ’89 şi de mineriade, şi atinge problema adopţiilor ilegale, copii vânduți și dați străinilor.

Ana Maria și îngerii ne prezintă povestea Marianei, mama Anei Maria, care a fugit din România în 1987 din cauza unor probleme financiare şi din cauza relaţiei cu Remus, tatăl Anei Maria. La Viena, unde ajunge cu greu, reușește să se ridice financiar, dar doar temporar. Ana Maria e bolnavă, are Lupus, iar Mariana își dă sufletul ca să o însănătoșească. Un fapt adevărat: toată cartea a pornit de la scrisoarea Marianei care a căutat un prozator să spună povestea fetei sale, iar Aldulescu s-a oferit să o facă.

În 2012 avem să ne reîntâlnim cu sinistrul personaj Robert Diavolul, la 30 de ani după Îngerul încălecat, în concubinaj cu isterica Andreea cu care are un băiat, Andreuț, personajele evoluând de data aceasta în romanul Cronicile genocidului. Robert are aproape 60 de ani, o situație la fel de precară ca în tinerețe, iar datoriile îi vor face pe cei doi să își vândă garsoniera să se mute în Frăsineni. Deși voiau să înceapă o viață liniștită în provincie, Robert și Andreea dau de o dimensiune distopică, vrăjmașă, unde din nou apare deformarea, mutilarea ființei care nu poate niciodată mai mult decât i-a fost scris.

Turbulențele anilor postrevoluționari îi scoate la suprafață pe parveniții lacomi după strâns bani după bani, după urcat scara socială câte două-trei trepte odată. Cam așa stă treaba și cu Emanuel Calomfirescu, portretul splendid conturat al arivistului de carieră din Istoria Regelui Gogoșar. Aldulescu redă imaginea presei libere prin ochii și viața acestui mediocru care-și zice rege, un rege de mucava care se însoară cu o femeiușcă cu stare și predă la o școală unde, prin metodele lui neortodoxe, ajunge să se implice în moartea unui elev. Aldulescu nu-i iartă nici pe cei care se perindă prin viața lui Calomfirescu, toți la fel de încrâncenați, la fel de dornici să pună mâna pe putere, orice ar însemna ea. Râvna asta nepotolită a lui Emanuel mănâncă din el și-l surpă la un moment dat definitv, căci, la numai câtiva ani de la Revoluție, anti-eroul nostru moare, epuizat de coatele date cu elan în stânga și-n dreapta pentru propășirea sa.

Cel mai recent roman al său, al zecelea, Rezidenți în Casa Visurilor, își așteaptă publicarea la Editura Hyperliteratura, în baza succesului campaniei de crowdfunding pe care am pus-o la cale. Așadar, ca să vedem ce ne-a mai pregătit unul dintre scriitorii esențiali ai literaturii contemporane românești, implică-te și tu să dai naștere cărții sale.

Vezi campania noastră pe Sprijina.ro, AICI

Și după ce v-am povestit pe scurt despre fiecare operă de-a sa mai sus, întărind cu ocazia asta cât de mult rezonez cu scrisul său, ca să nu mă credeți pe mine pe cuvânt că Aldulescu e mare, am decis să și culeg câteva ziceri ale criticilor literari și scriitorilor despre operele sale. Aproape s-au întrecut în a-l ștanța, fiecare în felul său, ca fiind unul dintre cei mai semnificativi creatori de lumi din literatura noastră de după ’90.

Zgândărind mereu solemnitatea discursului prin ghimpele ironiei, prozatorul își păstrează ficțiunile în zona indeterminării carnavalești, transformându-și personajele în niște Mitici anxioși, bântuiți de elanuri mistice și însetați de senzații tari.
Andrei Terian 
(critic)

Nici un alt autor român care lucrează azi nu scrie cărți care să-mi placă și să mă intrige mai mult. Romanele lui Radu Aldulescu transpun o experiență personală venind dintr-o parte a societății românești pe care nu am cunoscut-o și la care nu aș fi avut niciodată acces dacă proza lui nu m-ar fi ajutat să o văd și să o înțeleg.
Bogdan Suceavă 
(scriitor)

’89 e, pentru personajele acestui autor, o bornă extrem de semnificativă, iar pentru autorul însuşi, o provocare. Dintre prozatorii care, de două decenii şi ceva încoace, au încercat să ficţionalizeze evenimentele din Decembrie, integrînd o dimensiune de reflecţie morală ficţiunii lor, Radu Aldulescu a ilustrat în modul cel mai convingător subiectul controversabil al unei Revoluţii situabile „sub pecetea tainei“.
Bianca Burța Cernat 
(critic)

Radu Aldulescu e unul dintre puținii noștri prozatori născuți și nu făcuți. Scrie proza așa cum respiră, o proză bolovănoasă, gâfâită uneori, cinică și tulburătoare în același timp. Poate să nu-ți placă, dar e imposibil să nu-i admiri forța cu care descrie o lume de pe care Dumnezeu și-a luat mâna.
Ștefan Agopian 
(scriitor)

Romanele lui Radu Aldulescu au irumpt în peisajul literar românesc cam așa cum a apărut Rasputin la curtea Țarului Nicolae, intrând cu opincile noroite în fițele parfumate și înzorzonate ale optzecismului, băgându-și palmele muncite pe sub fustele Țarinei proza scurtă și, în general, neținând cont de «progresele» tactice/teoretice ale prozei momentului.
Bogdan-Alexandru Stănescu 
(scriitor, critic)

Proza sa mizerabilistă si nonexperimental(ist)ă i-a făcut pe unii comentatori – de la Mihai Zamfir la Dan C. Mihăilescu – să-l plaseze nu doar între beatnici si Céline sau intre Gorki si Suksin, ci și în descendența lui Eugen Barbu, pe drumul de la literatura mahalalei la cea a cartierelor muncitorești.
Paul Cernat 
(critic)

El este prozatorul care îmi amintește cel mai mult de Marin Preda: aceeași mână „grea”, același stil apăsat, aceeași viziune scenică te întâmpină pe fiecare pagină. De la primul volum până la Ana Maria și îngerii, în cărțile acestui romancier găsim numai reacție umană. Totul se petrece la vedere, iar adevărurile omenești și realitatea comportamentală a personajelor sunt esențiale. Scoase în față, ele sunt iluminate din toate unghiurile și etalate cu o senzualitate specifică. Rezultă o țesătură epică plină de consistență, care ne amintește de Faulkner, D. H. Lawrence și Thomas Mann.
Șerban Tomșa

(scriitor)

mai mult
Cronică

Iulian Bocai, câștigătorul Concursului de Debut al Editurii Polirom – 2018

IulianBocai
Bildungsnovella lui Iulian Bocai este un caleidoscop al primei copilării într-o lume a lipsurilor, iar forţa ei stă în scriitura ironică și în aceeaşi măsură înțelegătoare, care nu lasă povestea să devină o simplă fabulă socială, ci face din ea o încercare de a salva de la uitare o lume anonimă, frumoasă și sălbatică, pe care autorul o cunoaște prea bine.

Curioasa și înduioșătoarea viață a lui Priță Barsacu este un studiu antropologic semi-fictiv în stilul realismului neoclasic, pe care tocmai l-am inventat, o nomenclatură poate pretențioasă, care mi se pare însă foarte potrivită și care explică întocmai ce-am vrut să fac. Sînt prea puțin interesat să păstrez în proză limitele tradiționale dintre ficțiune și non-ficțiune și încurajez pe oricine să depășească aceste bariere, căci – cum spunea un filosof, care n-avea însă nicio înțelegere pentru literatură – orice prost poate să spună povești. E adevărat, proștii pot să o facă și, judecînd după cantitatea de maculatură care se scrie la noi sau aiurea, nimic nu-i opreşte din scris.

Subsemnatului îi place să creadă însă că nu e prost, sau nu suficient de prost încît să facă parte din categoria acelora care, indiferenți la bunul gust, se dedau scrisului cu o pasiune care ar servi mai bine economiei naționale sau familiei tradiționale. El, subsemnatul, desconsideră deopotrivă proștii care scriu DOAR de dragul artei, de parcă scrisul ar avea sens ca meserie în lipsa banilor, dar și filosofii care pretind DOAR să gîndească în afara poveștilor, de parcă tradiția romanului european de la Don Quijote încoace n-a încurajat mai mulți oameni să gîndească decît a făcut-o vreodată o singură pagină din Descartes.”

(Iulian Bocai)

Între timp, nevasta lui Median fugise de-acasă și lăsase copilul Rodicăi. Median plecase prin străinătate cu mai mult de un an în urmă și ultima oară auziseră că ar fi fost prin Belgia. Solarele merseseră, dar mâncaseră repede banii și trebuise să plece. Nevastă-sa născuse o fată, pe Elvira, pe care mă-sa a lăsat-o singură în cameră în noaptea în care a fugit de-acasă. Cică ar fi venit atunci o mașină până la capătul Bricegarilor – nu știa nimeni ce mașină, dar toți spuneau că nu fusese românească. Mulți ani mai târziu, Rodica povestea că nevasta lui Median fugise pe fereastră, la miezul nopții și că auzise atunci o mașină Să zic că era o dubă parcând chiar în fața curții, dar i-ar fi fost frică să iasă să vadă ce e. Tot mulți ani mai târziu, avea să spună vecinilor că mama Elvirei, căruia nici nu-i rostea numele, fusese cea mai puturoasă femeie din câte văzuse și, fiind o bună cunoscătoare a campaniilor de distrugere a bunului renume, începuse să povestească despre noră că, făcându-i odată curat prin cameră, găsise acolo o pulă de cauciuc, o poveste pe care avusese grijă să o repete de multe ori, de câte ori crezuse că e nevoie ca să o facă de rușine, fără să-și dea seama că fata n-avusese oricum nicio rușine, și fără să știe că lumea începuse deja să facă fețe-fețe când o vedea chiar pe ea, Rodica, din depărtare, coborând spre stradă, și că-și spuneau unii altora Ia uite-o și pe Rodica țiganca, vine să ne spuie de pula ei de cauciuc, care anunț de alarmă s-a scurtat cu trecerea timpului la Uite-o pe Rodica, pulă de cauciuc și apoi la porecla Rodica Cauciuc, nume care pentru toți cei tineri, care nu aflaseră despre micul incident biografic al femeii, era la fel de normal ca oricare altul.

Toate aceste detalii n-ar fi fost neapărat importante pentru viața lui Priță, dacă după plecarea mamei fără nume, Elvira n-ar fi rămas mai mult în grija Stancăi, viitoarea lui prietenă. Căci Rodica avea mare oftică pe fetiță, care-i amintea prea mult de noră-sa; în primele trei, patru săptămâni după ce fugise golanca în toiul nopții, îi blestema copilul de fiecare dată când trebuia să-i piseze mâncarea dimineața, iar după o altă lună de tăcere când vinovată, când plină de furie, aproape că l-a lăsat cu totul în sarcina Stancăi, amintindu-și de ea o dată pe săptămână, când poate-i dădeau lacrimile și-o cuprindea mila pentru copil, care – când o privea cu bunăvoință – parcă începea să semene miraculos și cu tatăl.

De fapt, prima oară când a început Priță să vorbească mai serios cu Stanca, a găsit-o în șofru, stând lângă oala mare pusă pe foc, într-o dimineață urâtă de august, cu copilul în brațe, lângă un dihor jupuit, din carcasa căruia încă se scurgea sângele, arătându-i copilului cu degetul fiecare bucată de corp și carne, și spunând cu un straniu aer profesoral, de fiecare dată când își muta mâna în alt loc:

– Ce sunt alea, mațe? Sunt mațe, frumușica lu’ mama. Ce sunt alea, coaie? Da, sunt coițele dihorului, frumușica lu’ mama. Ce e ăla, e piciorul din spate? E piciorușul din spate, frumușica lu’ mama.

Și tot așa, până când a terminat toate părțile ce puteau fi arătate. Impresionat, Priță s-a așezat atunci de partea cealaltă a șofrului, urmărind-o pe Stanca cum ține lecția de anatomie animală unui copil care abia învățase să vorbească, căci Priță era deja – poate că fără s-o știe – interesat de științele naturale, și acasă nu avea de prea multe ori ocazia să se uite înăuntrul unui animal mort, decât dacă nu era cumva pui de găină sau șobolan. Dar văzuse atâtea mațe de șobolani morți și atâtea măruntaie de pui că ți le-ar fi putut descrie și-n somn. Și prinzând un moment în care Stanca se oprise indecisă cu degetul deasupra ficatului, a întrebat-o:

– Ai tăiat vreodată broaște pe burtă?

– Nu, i-a zis Stanca atunci, fără să fie mirată câtuși de puțin de întrebare. Cum e?

– Sunt mai compacte.

– Mai ce?

– Au mațele mai strânse la un loc, așa.

„Compact” era doar unul dintre multele cuvinte noi pe care Priță le învățase de la Veta, profesoara de rusă, română și latină, în puținii lui ani de școală.

– Da’ omizi ai tăiat?

– Nu, i-a zis Stanca, dar am storcoșit câteva.

– Și nu vrei să-ți arăt cum se taie omizile?

– Păi cu ce le tai? l-a întrebat Stanca.

Și Priță a tras atunci din buzunarul pantalonilor un pachețel mic de hârtie, ca un bilet împăturit, din care a scos la iveală trei jumătăți de lamă de bărbierit, răsfrângând lumina focului. I-a explicat cum se duce cu jumătatea de lamă sub un dud și taie pe din două toate omizile mici care își fac veacul pe trunchi, pe pământ sau pe vreun gard din apropiere. Uneori, dacă nu găsea niciunele pe jos, era nevoit să urce în copac și să omoare omizi acolo, dar de obicei erau atât de multe în copaci, încât nu trebuia decât să se așeze pe o parte a trunchiului și găsea bine-mersi câteva zeci care nici nu știau ce le paște. În săptămânile următoare, undeva spre sfârșitul verii, când poate cel mai frumos soare care strălucise vreodată peste viața lor părea să scalde toate zilele în miere, Priță i-a dat Stancăi o lamă de-a lui și a învățat-o cum să taie omizile și ce anume făceau insectele în funcție de ce parte a corpului rupeai mai întâi. Dacă le dădeai pe din două chiar pe jumătate, spatele se încovoia sub durere, și rămânea așa chircit, nemișcat, când își dădeau duhul; dacă le tăia înspre picioarele din spate, capul se întorcea panicat spre locul tăieturii să vadă ce se întâmplase, dând cercuri deznădăjduite în aer, iar dacă le retezai de la gât, înfigând tăișul lamei chiar sub mica bulboană, neagră ca un cărbune, care semăna cu un cap ovoid, atunci nu făceau decât să tremure puțin din coadă și să-și piardă puterea în picioare, prăbușindu-se. Priță i-a arătat și ce făcea cu omizile mari de mătase pe care le găsea și le ținea o vreme în borcane, înainte să le bage în apă cu carbid aprins, ca să le vadă cum se îneacă și iau foc în același timp. Și în toamna aceea au omorât:

el 873 de omizi mici și două mari

ea 657 de omizi mici și șase mari,

iar Priță a calculat că sunt la egalitate, dar că el era puțin în față, deși Stanca n-ar fi știut exact să spună dacă era adevărat, fiindcă abia putea să numere până la zece.
***
Iulian Bocai, Curioasa și înduioșătoarea viață a lui Priță Barsacu, în curs de apariție la Editura Polirom

mai mult
Cronică

Seria „Istoria povestită copiilor”, de Simona Antonescu, cu personaje precum Decebal, regele Mihai I, doamna Neaga, apare la editura Nemi

decebal-c1

Editura Nemi de carte pentru copii lansează din 4 mai „Istoria povestită copiilor”, de Simona Antonescu, cu ilustraţii de Alexia Udrişte – o serie de romane care-i va familiariza pe micii cititori cu istoria şi legendele românilor.

Cărţile din serie vor prezenta istoria României prin ochii a doi fraţi gemeni, Ilinca şi Călin, care găsesc într-un cufăr vechi din podul casei un manuscris magic. Copiii se întorc în timp în diferite perioade istorice (cea mai îndepărtată e vremea lui Decebal, cea mai recentă e Marea Unire din 1918) şi cunosc astfel viaţa oamenilor din acele timpuri.

Fiecare volum are în centru un personaj istoric şi legendar (de la Decebal, la Mircea cel Bătrân, Menumorut, Domniţa Chiajna, regele Mihai, diaconul Coresi, Iancu Jianu, domniţa Ralu, Cuza Vodă, Vlad Ţepeş, domniţa Ruxandra, Basarab I, Carol I, Dimitrie Cantemir, domniţa Bălaşa şi doamna Neaga ş.a.), iar cei mici vor călători atât pe firul timpului, cât şi al spaţiului în care aceştia au trăit.

Detalii legate de îmbrăcăminte, feluri de mâncare, obiceiuri, evenimente istorice, toate se amestecă armonios în naraţiuni care îşi propun să-i împrietenească pe copii cu istoria, să-i facă curioşi şi dornici de explorări.

Fiecare carte prilejuieşte şi o vizită într-un anumit loc din România, majoritatea acestor locuri încă existând ca vestigii şi putând fi vizitate de copii (Roşia Montană, cetatea Histria, peştera Polovragi, Sarmizegetusa ş.a.).

În plus, partea fantastică din poveste aduce în atenţia copiilor şi numeroase personaje din folclorul românesc. De exemplu, Pasărea Măiastră, Şcoala Solomonarilor, Caloianul.

Seria debutează cu: „Decebal şi un solomonar misterios – anul 105”, „Nobilul Aeticus şi o călătorie în jurul lumii – anul 470”, „Menumorut şi minele de aur de la Roşia Montană – anul 914”

În pregătire sunt „Litovoi şi Şcoala Solomonarilor din Crângul Pământului – anul 1270”, „Mircea cel Bătrân şi şcoala scutierilor – anul 1395 Ţara Româneasă”, „Regina Maria şi Marea Unire – anul 1918”, „Mihai I, Regele-copil şi peceţile de mărgean – anul 1927”.

Volumele sunt recomandate copiilor cu vârste de peste 7 ani şi pot fi comandate de pe site-ul editurii la preţul de 17,9 lei.

„Cred că undeva în inima fiecăruia dintre noi există un ochi pentru trecut. Dacă îl găseşti şi îl deschizi, atunci toate cele care au fost ţi se arată altfel, mai apropiat, mai familiar. Înţelegi miezul de adevăr al lucrurilor şi ajungi să simţi că realmente te înrudeşti cu cei despre care scrie prin cărţile de istorie. Asta îmi propun să le transmit copiilor: aveţi în voi un ochi special, cu care vă puteţi vedea strămoşii. Va fi magic, ca un film de aventuri, cu mistere şi poveşti fabuloase. Trebuie doar să căutaţi în voi ochiul acesta şi apoi să priviţi filmele dintre paginile cărţilor”, spune Simona Antonescu.

Laura Câlţea, redactor-şef editura Nemi, a spus: „Mi-am dorit mult să avem la Nemi o serie de romane care să le prezinte copiilor, într-un mod cald, emoţionant şi deloc didactic, personaje istorice, folclorice şi legendare din cultura română. Acum aproape doi ani i-am prezentat această idee Simonei Antonescu pentru că eram convinsă că scriitura ei minunată şi pasiunea pentru trecut o recomandau ca fiind persoana cea mai potrivită. Simonei i-a plăcut provocarea şi a acceptat, dar ceea ce a ieşit mi-a întrecut orice aşteptări. Iar ilustraţiile Alexiei Udrişte au adăugat cărţilor un plus de frumuseţe, desăvârşindu-le”.

Simona Antonescu s-a născut la Galaţi, dar şi-a petrecut copilăria pe dealurile din Ţintea, Prahova. Materia ei preferată la şcoală era Limba Română şi, pentru că a visat dintotdeauna să se facă scriitoare, avea nenumărate caiete cu poveşti şi poezii în care scria. A durat, însă, destul de mult până şi-a făcut curaj să scrie prima carte: „Fotograful Curţii Regale”. După ea au urmat „Darul lui Serafim” şi „Hanul lui Manuc”. Scrie pentru toţi copiii de astăzi care mâine vor căuta nişte răspunsuri.

Alexia Udrişte s-a născut în Craiova, dar a copilărit şi pe malul Dunării, printre cărţi cu poveşti şi ilustraţii. Desenează de când se ştie, însă nu a avut curajul să viseze că poate face o meserie din asta. Dintre cărţile ilustrate de ea: „Aventurile lui Sacha în Castelul Fermecat”, de Iulian Tănase, „Sarea în bucate”, după Petre Ispirescu, „Cartea curajului”, de Adina Rosetti. Ilustrează şi brodează poveşti în felurite forme, pe hârtie şi pe carton, pe plăpumi şi perne, pe ceşcuţe şi farfurii, umplând astfel lumea de culoare şi lumină.

mai mult
Cronică

Lansarea carții „Regina Maria”

Regina-Maria-1

Editura Librex și Asociația ASCIOR vă invită sâmbătă, 31 martie 2018, orele 16.00, Muzeul Județean Buzău, la lansarea cărții Regina Maria, scrisă de istoricul Cristian Mosneanu.

Cartea „Regina Maria” face parte din „Colecția Centenarul Marii Uniri” – un proiect editorial special al editurii Librex în Anul Centenar.

La împlinirea unui secol de la Marea Unire din 1918, editura Librex își propune să publice lucrări în care să se analizeze semnificația istorică a evenimentului. Dorind să aducă propria contribuție la marcarea evenimentului  – Centenarul Marii Uniri – editura Librex lansează proiectul editorial “Colecția Centenarul Marii Uniri”. Proiectul editorial constă în elaborarea și publicarea a 12 monografii cu personalitățile care au contribuit la confirmarea noastră ca stat român și la înfăptuirea Marii Uniri din 1918.

Fiecărui personalități îi este consacrat un volum, accentul fiind pus pe contribuția adusă la realizarea Marii Uniri, dar și pe contribuția adusă constituirii de stat unitar român. Prima carte din colecția este Mihai Viteazul, primul domnitor român care a realizat unirea ţărilor române, iar ultima lucrare îi este dedicată Regelui Ferdinand, Întregitorul.

La eveniment vor participa:

Prof. Dr. Marius Constantinescu

Cristian Mosneanu, Istoric

Ionut Radu, Editor

Nicolae Musat, Președinte ASCIOR

„Nici o figură publică din România nu a fost mai patriotă decât această Regină de neam străin.” (The New York Times)

“În nebunia anilor ’20, regina Maria a fost, pentru scurtă vreme, cea mai populară femeie din ţară .“ (Smith, Gene, The American Heritage, Vol. 45, No. 6, October 1994)

„Iubirea mea pentru această ţară, pe care am făcut-o a mea prin lacrimi şi suspine, a ajuns pentru mine ca o religie. Mă simt legată de ea prin lanţuri de oţel, legată prin inimă, prin creier şi prin sânge. Simt că fiecare din cei şase copii ce i-am dat, e unul din inelele acestui lanţ pe care numai moartea şi dezastrul ȋl pot sfărâma” (REGINA MARIA)

Robert D. Kaplan afirma: “Regina Maria, mai mult decât oricine altcineva, s-a bătut pentru a asigura reîntoarcerea Transilvaniei, Basarabiei și Bucovinei la România, la sfârșitul Primului Război Mondial. A dormit pe câmpurile de luptă ale celui de-al Doilea Război Balcanic și ale Primului Război Mondial, alături de soldații săi. Prin forța de nezdruncinat a voinței sale, această prințesă britanică s-a redefinit pe sine însăși ca româncă oferindu-le supușilor săi o mai bună înțelegere a ceea ce urma să fie România, decât oricare din viziunile fasciștilor sau comuniștilor autohtoni care au urmat după ea.”

mai mult
Cronică

„LA LIMITĂ” de Diana Farca

limita

La limită” de Diana Farca este o carte despre viață, rătăcire, puterea imensă, regăsire, unitate, bunătate, dăruire, înțelegere, ajutor, adevărată cunoaștere, prețuire, învățare și răsplată.

Povestea emoţionantă a unui om bătrân ce-şi caută sfârşitul de fiecare dată în aceeaşi zi. Pentru bătrânul Bert  15 iunie reprezintă de fiecare dată un nou sfârşit, o nouă conglomerare de probleme care ar trebui să se sfârşească în cel mai dureros mod pentru prieteni şi rude; dar el nu dispune de asemenea persoane. Anul ăsta îşi promite că totul va fi diferit, iar planul lui va fi dus până la capăt odată pentru totdeauna. Îmbrăcat elegant şi gata de final se trezeşte aruncat în realitate de către un puştan, Alexandru, care îl salvează de la moarte în cel mai dubios mod posibil. Îl salvează fără ca măcar să ştie cum, îi oferă speranţă şi ambiţii şi mai important ca orice: o persoană la care să ţină cu adevărat. La rândul său, Alexandru trece prin propriile probleme cu care se poate confrunta un copil de 9 ani: de la banii insuficienţi până la hărţuirea ce-l împinge la limite.

O relaţie fabuloasă în care fiecare are atât rolul de vindecător cât şi de ,,pacient”. O să vă ofere o lecţie spumoasă privind relaţiile interumane şi ce înseamnă prietenia şi vindecarea sufletului.

„La limită e primul meu roman de ficțiune, cu o prefață a criticului Alex. Ștefănescu. Textul reprezintă o călătorie fascinantă în viețile celor puși față în față cu abandonul, care înlocuiesc suferința cu acceptarea. Grație pasiunii pentru pictură, am realizat și coperta cărții, în colaborare cu Andrea Szemkovics.

Sunt timisoreancă, am 27 de ani, am terminat cursurile Colegiului Național Bănătean, secția Științe Sociale, sunt licențiată în drept și am un masterat în dreptul afacerilor, obținute la Facultatea de Drept din cadrul Universității de Vest.
La 16 ani am avut primul job, împărțind fluturași pentru diverse campanii promoționale. În același an m-am mutat temporar în Germania, unde am lucrat ca booker, scouter și model. În paralel cu rezultatele deosebite obținute la olimpiade, concursuri locale, județene și naționale, am fost imaginea Beautyful Company – München, Hit Mania – Italia și Marea Britanie, Tomis Mall – Constanța etc.
La 18 ani, grație unui curs în jurnalism și rezultatelor deosebite obținute la olimpiadele de Romană, m-am angajat ca reporter, la o redacție online. La finele aceluiași an am preluat funcția de redactor-șef. La 21 de ani m-am angajat la o companie producătoare de energii regenerabile, obținând documentația necesară pentru primele parcuri eoliene funcționale din V tării, MHC și parcuri fotovoltaice.
În 2009, în paralel cu serviciul, mi-am înființat prima firmă, o agenție de publicitate, care a funcționat pană în anul 2014, cu activitate în U.E. Din 2013 am un birou și un site național de intermediere în asigurări și credite.
Pictez, sunt melomană, cinefilă și colecționez viniluri, timbre și cărti vechi. Îmi place să călătoresc și ador sporturile la inăltime. Nu mi-a fost ușor să îmbin toate activitătile de mai sus, iar în anul 2014 am luat o pauză de la tot și am plecat în Suedia, la tatăl meu. În cele două luni petrecute acolo am scris La limită.”

Cartea o puteţi comanda AICI.

mai mult
Cronică

Arghirofilia (iubirea de arginți) și geamăna ei – pleonexia (dorința de a avea bunuri noi, cât mai numeroase)

1-1 (1)

O vorbă de duh a străbunilor noștri zice că „banul e ochiul dracului”. Astăzi ea ne pare cu totul învechită, mai ales că noi ne ghidăm, în viața de zi cu zi, după alte principii. „Maximizarea profitului și diminuarea costurilor”, este doar unul dintre ele, relevant pentru mentalitatea societății în care trăim. Există o întreagă cultură (de dată relativ-recentă, cu rădăcini puternice în psihologia motivațională și în filosofia utilitaristă) care ne învață să tindem întotdeauna spre câștig. Deși, în realitate, fiecare dintre noi, se confruntă, la un moment dat, cu situații existențiale care contrazic, pur și simplu, acest principiu: suferința, singurătatea, înstrăinarea, boala, moartea.

Societățile de consum cultivă în scop mercantil patima pleonexiei: grupuri numeroase de specialiști în marketing și în psihologia consumului caută continuu să creeze – și să satisfacă prin consum – nevoi artificiale.

Dincolo de diferențele majore dintre societățile tradiționale și societățile postmoderne, rămâne, totuși, o întrebare: care este raportarea corectă la bani și la bogăție? Bogăția, în sine, constituie un păcat?

Despre patima lăcomiei de bani și de bunuri materiale ne lămuresc, în primul rând, Sfintele Scripturi. Mântuitorul ne învață: „Nimeni nu poate să slujească la doi domni. Căci sau pe unul îl va urî și pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi și pe celălalt îl va disprețui; nu puteți să slujiți lui Dumnezeu și lui mamona”. (Matei 6, 24). În tâlcuirea sa la Sfânta Evanghelie după Matei, Sfântul Teofilact al Bulgariei spune: „Vezi că este cu neputință ca cel bogat și nedrept să slujească lui Dumnezeu, fiindcă iubirea banilor îl îndepărtează de la Dumnezeu”. (Fericitul Teofilact, Mitropolitul Bulgariei – Tâlcuirea Sfintelor Evanghelii de la Matei și Marcu, Editura Lumina lui Hristos, Kiev-Chișinău, 2010, p. 69)

Când tânărul cel bogat – care din tinerețile lui păzise poruncile – pleacă întristat, nefiind în stare să-și vândă averile, să le împartă săracilor și să Îl urmeze pe Domnul, Acesta le spune Sfinților Apostoli: „Cât de greu vor intra cei ce au averi în Împărăţia lui Dumnezeu! Că mai lesne este a trece cămila [în alte variante, camila] prin urechile acului decât să intre bogatul în Împărăţia lui Dumnezeu.” (Luca 18, 18-27). De aici înțelegem că nu neapărat bogăția constituie un păcat, ci alipirea sufletului (inimii) de ban și de bunurile materiale.

În plus, cel bogat se îmbogățește, păgubindu-l pe altul, sărăcindu-l.

Patima lăcomiei de bani, potrivit Sfântului Ioan Scărarul, este stârnită de un demon „cu mii de capete”.

Din viețile sfinților învățăm că este păcat nu doar să ne îmbogățim pe seama altuia, ci și să ne însușim un lucru străin. Avva Agathon mergea odată pe drum, însoțit de ucenicii săi. Unul dintre ei, găsind un lemn pe jos, îi spuse bătrânului: „Părinte, poruncește să-l iau”. Bătrânul îl privi plin de uimire și îl întrebă: „L-ai pus acolo?” Acesta îi răspunse: „Nu!” Atunci îl întrebă cuviosul: „Cum, dar, vrei să iei ceea ce nu ai pus?” (Patericul egiptean – Ce cuprinde cuvinte folositoare ale sfinților bătrâni, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2014, p. 32)

Tot din Patericul egiptean aflăm cum l-a tămăduit Cuviosul Antonie cel Mare pe un ucenic ce încă suferea de patima avariției. După ce și-a împărțit averile săracilor, păstrându-și puține pentru sine, s-a îndreptat spre locul în care se nevoia Avva Antonie. Bătrânul i-a dat următoarea ascultare: „De voiești să te faci monah, mergi în satul cutare, cumpără carne și pune-o împrejurul trupului tău gol și apoi vino aici”. Îndeplinind ascultarea, „câinii și păsările îi rupeau trupul”. Apoi i s-a înfățișat bătrânului, care l-a întrebat dacă a făcut cum i-a spus. Fratele i-a arătat trupul sfâșiat, iar Cuviosul i-a spus: „Cei ce se leapădă de lume, dar voiesc să aibă bani, astfel sunt sfâșiați de dracii care-i luptă.” (Patericul egiptean – Ce cuprinde cuvinte folositoare ale sfinților bătrâni, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2014, p. 14)

Patima lăcomiei de bani, potrivit Sfântului Ioan Scărarul, este stârnită de un demon „cu mii de capete”.

Evagrie Ponticul descrie patima arghirofiliei, arătând în ce măsură este îngemănată cu alte patimi – frica de viitor, necredința în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, mândria: „Iubirea de arginți (phylargyria) sugerează o bătrânețe îndelungată, neputința mâinilor la lucru, înfometările viitoare și bolile care se vor întâmpla, amărăciunile sărăciei și câtă ocară este să primim de la alții cele de care avem nevoie.” (Avva Evagrie Ponticul – Monahul sau Făptuitorul (Praktikos)- o sută de capitole despre viața duhovnicească, Editura Deisis, 2016, p. 86) Avarul nu își pune nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu, ci caută să se păzească de imprevizibilul viitorului, încrezându-se în banii și averile agonisite. În același timp, gândul că pe viitor va trebui să trăiască din mila semenilor îi ațâță patima trufiei.

Aceleași trăsături ale iubirii de arginți le găsim, în linii generale, și în descrierea pe care i-o face Sfântul Ioan Sinaitul, care îi dedică cea de-a XVI-a treaptă a Scării sale: „Iubirea de argint este închinarea la idoli, fiica necredinței, scuză a bolilor, prezicătoare a bătrâneții, vestitoare a foametei, ghicitoare a secetei. ” (Ioan Scărarul – Scara Raiului, Editura Învierea – Arhiepiscopia Timișoarei, 2007, p. 246)

Lăcomia după bani sau avariția este „rădăcină tuturor relelor” ( 1Tim 6,10). În alt loc, Evagrie scrie: „Cine vrea să reteze patimile, să taie rădăcina; căci dacă iubirea de arginți rămâne, la nimic nu folosește tăierea ramurilor; chiar dacă le tăiem, înfloresc din nou, îndată”. (Avva, Evagrie, ed. cit., p. 86)

Atașamentul irațional față de bani poate fi rădăcină a celorlalte patimi (atât a celor trupești – lăcomia pântecelui, desfrânarea -, cât și a celor de natură spirituală – slava deșartă, mândria) și în sensul că omul pătimaș are continuu nevoie de bani pentru a și le satisface. Iubirea de bani și de bunuri materiale este expresia evidentă a iubirii de sine (philautia). Ea este insațiabilă. De aceea Platon îl asemăna pe avar cu bolnavul de hidropizie, care deși are trupul umplut cu apă, suferă de sete; la fel, cel lacom și plin de bani, dorește cu ardoare să îi agonisească.

În alt loc Evagrie surprinde incompatibilitatea fundamentală dintre atașamentul de avuții, ca expresie a iubirii pătimașe de sine, și iubirea de aproapele „Ca viața și moartea să se întâmple deodată aceluiași om nu face parte dintre lucrurile plauzibile; tot din cele cu neputință face parte și ca iubirea milostivă să coexiste în cineva împreună cu avuțiile, căci iubirea desființează nu numai avuțiile, ci și însăși viața noastră trecătoare.” (idem, p. 114)

Arghirofilia este o patimă subtilă, care se poate ascunde în spatele unor părute virtuți, ascunzând, la rândul ei, patima slavei deșarte: „Foarte variat și iscusit în amăgire mi se pare demonul iubirii de arginți: de multe ori când este strâmtorat de renunțarea extremă se preface în econom și iubitor de săraci; primește în chip autentic pe străini care nu sunt încă de față, trimite slujiri altora care sunt lipsiți, vizitează închisorile orașului și-i răscumpără chipurile pe cei ce s-au vândut pe ei înșiși, se alipește de femei bogate și îi arată pe cei care trebuie să fie tratați bine, iar pe alții care au punga plină îi povățuiește să renunțe la ea. Și amăgindu-și astfel puțin câte puțin sufletul îl învăluie în gânduri de iubire de arginți și îl predă demonului slavei deșarte.” (idem, p. 115)

Împotriva demonului înșelător al arghirofiliei ne atenționează și Sfântul Ioan Scărarul: „Nu spune că strângi bani spre a-i da săracilor, deoarece văduva din Evanghelie a cumpărat împărăția cerurilor cu doi bănișori. (…) Iubirea de arginți are ca început falsul pretext de a-i ajuta pe săraci, culmea ei este vrăjmășirea celor lipsiți. Până când n-a strâns bani mulți, avarul se arată milostiv, când însă devine posesorul unor averi mari, își ține mâinile închise” (Ioan Scărarul, op.cit, pp.246-247)

Agoniseala, alipirea minții de bunurile materiale naște grijile. Evagrie atrage atenția într-o altă scriere: „Monahul cu multă agoniseală e o corabie încărcată, ușor scufundată de valuri în furtună; căci așa cum o corabie supraîncărcată e chinuită de fiecare val, tot așa e înecat de griji și cel cu multe agoniseli.” (Avva Evagrie Ponticul – În luptă cu gândurile – Despre cele opt gânduri ale răutății și Replici împotriva lor, Editura Deisis, 2006, p. 78) Sau: „(…) cel cu multă agoniseală e legat de griji cum e legat un câine de lanț. (…) Și atunci când vine moartea, lasă în chip mizerabil cele prezente, își dă sufletul, dar nu-și lasă ochiul de pe lucruri; e târât de ea fără voie ca un sclav fugar; se desparte de trup, dar nu se desprinde de lucruri, întrucât patima îl stăpânește mai mult decât cele care-l târăsc (spre moarte).” (idem, pp. 79-80).

În lumina acestui fragment, înțelegem mai bine următoarea întâmplare din Patericul egiptean: „Se spunea iarăși despre avva Ammoi că a fost bolnav pe pat mulți ani, dar niciodată n-a lăsat gândul său să ia aminte la chilia cea dinăuntru, să vadă ce are. Că multe îi aduceau lui pentru boală. Și când intra și ieșea Ioan, ucenicul lui, el își închidea ochii, ca să nu vadă ce face, căci îl știa că este călugăr credincios.” (Patericul egiptean – Ce cuprinde cuvinte folositoare ale sfinților bătrâni, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2014)

Foloasele duhovnicești pe care le aduce înfrângerea patimilor arghirofiliei și pleonexiei

Cel ce cultivă neagoniseala poate ajunge la măsura rugăciunii curate: „Monahul lipsit de agoniseli e un atlet care nu poate fi cuprins de mijloc și un alergător ușor care ajunge repede „la cununa de sus” (Flp 3,14)”. (Avva Evagrie Ponticul – Monahul sau Făptuitorul (Praktikos), ed.cit., p. 115) În altă parte, Evagrie exprimă aceeași idee, uzând de o imagine și mai frumoasă: „Monahul lipsit de agoniseală e vultur ce zboară în înalt: coboară pentru hrană numai când îl silește nevoia.” (Avva Evagrie Ponticul – În luptă cu gândurileed. cit., p. 79)

Sfântul Ioan Scărarul arată că cel ce a învins patima iubirii de bani și avuții s-a eliberat din înlănțuirea grijilor și a dobândit rugăciunea curată, dar și dragostea: „Cel care a biruit această patimă a tăiat legătura grijilor (care-l țintuiau în această lume); cel care însă este legat de dânsa, nu va putea aduce niciodată lui Dumnezeu o rugăciune curată”. (…) Cel ce a biruit și în cea de a șaisprezecea luptă, sau a dobândit iubirea, sau a tăiat grijile (deșarte)”. (Ioan Scărarul, ed. cit., pp. 246-247)

Remedii duhovnicești împotriva iubirii pătimașe de bani și avuții

Evagrie consideră că virtutea care i se opune nu este sărăcia, ci neagonisirea (aktemosyne), faptul de a nu fi atașat de posesiunile materiale, starea lăuntrică de detașare de ele.

Rezumând învățătura Sfântului Ioan Casian, Înaltpreasfințitul HIerotheos Vlachos scrie că „ iubirea de argint se tămăduiește prin lepădarea de avuții și prin sărăcia cea de bunăvoie, după cum ne învață Scripturile și Sfinții Părinți.” (Mitropolit Hierotheos Vlachos – Psihoterapia Ortodoxă -Știința Sfinților Părinți, Editura Învierea – Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, p. 335)

Sfinții stareți de la Mănăstirea Optina ne îndeamnă să facem milostenie cu banii care ne prisosesc. Acesta este sfatul pe care îl întâlnim adesea în scrierile ascetice: patima atașamentului de bani și bunuri materiale se vindecă, exersându-ne în actul de a da din ceea ce avem, din ceea ce ne prisosește, celor ce se găsesc în lipsuri și nevoi. Astfel, Cuviosul Macarie de la Optina își sfătuia un ucenic: „Dacă vei controla tu banii, iar nu banii te vor controla pe tine, atunci conștiința nu va putea să te mustre pentru faptul că ai bogăție pieritoare”. (Filocalia de la Optina- Învățături de suflet folositoare ale cuvioșilor bătrâni de la Optina, vol. 1, Editura Egumenița/Editura Cartea Ortodoxă, 2009, p. 144) Aceeași povață o găsim la Starețul Antonie ( „Dacă vei avea bani în plus, să dai milostenie”) și la Cuviosul Anatolie ( „Despre banii de care mi-ai scris, să cumperi ceea ce e de trebuință, iar ce-ți rămâne să-i dai”) (ibid.)

Ciprian Voicilă

mai mult
Cronică

Avatarurile poeziei moderne – Modernismul

carte-2

Modernismul este un concept care se defineşte în opoziţie cu tradiţionalismul şi, în sensul cel mai larg al termenului, “se aplică tuturor curentelor şi tendinţelor inovatoare din istorie (religioase, filosofice, artistice etc.), ansamblului mişcărilor de idei şi de creaţie, care convin epocii recente, altfel spus “moderne”, în condiţii istorice date”, după cum afirma criticul literar şi eseistul Adrian Marino, în studiul “Modern. Modernism. Modernitate”. Orice mişcare ideologică, artistică, literară, care, în mod spontan sau programat, se rupe de tradiţie sau chiar o neagă, optând pentru atitudini, modalităţi de gândire şi de expresie anticonservatoare, se situează pe direcţia modernismului.

Între termenii modernmodernismmodernitate exista diferenţe de nuanţă, modern (din latinescul “modo” – recent) având un sens mai cuprinzător, în cultură referindu-se la tot ce este diferit de tradiţie; modernism (un derivat de la modern, cu acelaşi etimon latin) este o denumire generică dată, în cultura occidentală, tendinţelor, mişcărilor, experimentelor artistice novatoare, manifestate începând cu ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, până în a doua jumătate a secolului al XX-lea, iar modernitatea este un termen mai imprecis în cultură, vizând ansamblul trăsăturilor care definesc spiritul modern.

Modernismul în cultura occidentală

Modernismul in literatura

Modernismul, raportat la culturile occidentale, este o direcţie extrem de eterogenă, subordonând curente literare dintre cele mai diverse: simbolismul, expresionismul, futurismul, apoi curentele literare avangardiste din primele două decenii ale secolului al XX-lea – dadaismul, suprarealismul, cubismul, abstracţionismul, ermetismul etc., cu prelungiri şi în perioada dintre cele două Războaie Mondiale. În pofida diversităţii şi a diferenţelor majore, ceea ce au în comun toate acestea vizează nonconformismul, negarea tradiţiei, adeseori în forme virulente, inovaţia la nivelul limbajului şi eliberarea de orice constrângere formală, afirmarea unei subiectivităţi accentuate, echivocul noţional etc.

Despre literatura începutului de secol XX, Eugen Ionescu, celebrul scriitor de limba franceză, de origine română, deschizător de drumuri în teatrul absurdului, afirma într-un “Discurs despre avangardă” că a fost “conştientizarea şi dirijarea unei schimbări care trebuia să se impună în cele din urmă, o schimbare care trebuia, într-adevăr, să schimbe totul” şi că “în timp ce majoritatea artiştilor, a gânditorilor îşi închipuie că sunt ai vremii lor, autorul rebel (avangardist) e conştient că e împotriva timpului său”.

Modernismul în literatura română

Eugen Lovinescu, Revista Sburatorul si modernismul interbelic

Modernismul în literatura română se defineşte în termeni specifici, având în vedere că, în istoria şi în critica literară, acest concept – modernismul – se foloseşte la noi cu referire la perioada interbelică, fiind teoretizat de Eugen Lovinescu, critic literar, conducător al revistei “Sburătorul” (1919-1922, 1926-1927), în paginile căreia au şi fost promovate opere moderniste.

În viziunea lui Eugen Lovinescu, influenţat de filosofia francezului Gabriel Tarde, există un “saeculum”, adică un “spirit al veacului”, definit ca “o totalitate de condiţii materiale şi morale, configuratoare ale vieţii popoarelor europene, într-o epocă dată”. În virtutea acestui “spirit al veacului”, există o “lege a sincronismului”, bazată pe o primă etapă a “imitaţiei” culturilor apusene.

Mai exact, Eugen Lovinescu sugera adoptarea noilor formule artistice mai întâi prin imitaţie, deoarece “orice formă de artă apărută într-un centru cultural dezvoltat se propagă aproape instantaneu peste toată Europa”, ulterior sincronizarea producând “mutaţii” ale valorilor estetice, având în vedere că valorile artistice nu sunt imuabile, iar frumosul nu se defineşte la fel pentru toate timpurile şi spaţiile culturale. O teorie contestată de tradiţionalisti, la vremea respectivă.

Gândirea critică a lui Eugen Lovinescu, precum şi literatura nouă, de factură modernistă, au exercitat o influenţă benefică asupra literaturii româneşti interbelice, considerată un moment de vârf în cultura românească, atât în poezie, cât şi în proză.

Modernismul în literatura română interbelică a dus la lărgirea fără precedent a orizontului tematic şi de viziune, a impus formule literare noi şi este prima desprindere categorică de prelungirile tradiţionalismului secolului al XIX-lea. În poezie, expresionismul şi suprarealismul, ermetismul, poezia chtonică (a teluricului) sau a fiorului metafizic, din operele unor scriitori precum Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ion Barbu, au fost şi au rămas repere valorice până astăzi.

Modernismul în literatura română interbelică – Lucian Blaga şi expresionismul german

Lucian Blaga si Regina Maria

Primul mare poet român “care reuşeşte să sincronizeze în mod definitiv formele poetice româneşti cu cele europene” (Marin Mincu) este Lucian Blaga, a cărui poezie, cel puţin cea din primele volume – “Poemele luminii” (1919) şi “Paşii profetului” (1921) – stă sub semnul expresionismului german, implicit al modernismului. Din expresionism vin, în lirica blagiană, sentimentul absolutului, exacerbarea eului, elanul dionisiac, interesul pentru fondul mitic primitiv, spiritualizarea peisajului. Poetul însuşi mărturisea, în “Filosofia stiulului”, că “De câte ori un lucru este astfel redat încât puterea, tensiunea sa interioară îl întrece, îl transcedentează, trădând relaţiuni cu cosmicul, cu absolutul, cu ilimitatul, avem de-a face cu un produs artistic expresionist”.

Modernismul blagian se manifestă deopotrivă la nivelul conţinutului şi al viziunii poetice, şi la nivel formal. Temele literare frecvente în etapa de început a creaţiei sale sunt: misterul universal, iubirea, timpul, trăirea vitalistă etc. De altfel, prima poezie, a primului volum, “Poemele luminii”, aşază eul creator, prin metaforele revelatorii (care “revelează” latura ascunsă a lucrurilor, îmbogăţind cu noi sensuri realitatea din care se inspiră), sub semnul misterului care trebuie “protejat” şi transformat într-un mister şi mai mare: “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/şi nu ucid/cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc/în calea mea/în flori, în ochi, pe buze ori morminte./Lumina altora/sugrumă vraja nepătrunsului ascuns/în adâncimi de întuneric” (“Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”).

Lucian Blaga, Catrenele dragostei

În contextul unei astfel de percepţii a lumii, sufletul este cuprins de elanuri titanice: “O, vreau să joc, cum niciodată n-am jucat!/Să nu se simtă Dumnezeu/în mine/un rob în temniţă – încătuşat./Pământule, dă-mi aripi:/săgeată vreau să fiu, să spintec/nemărginirea,/să nu mai văd în preajmă/decât cer,/deasupra cer,/şi cer sub mine -/şi-aprins în valuri de lumină/să joc/străfulgerat de-avânturi nemaipomenite/ca să răsufle liber Dumnezeu în mine,/să nu cârtească:/”Sunt rob în temniţă!” (“Vreau să joc”).

În volumele ulterioare – În marea trecere, Lauda somnului – frenezia diosiniacă este înlocuită treptat cu tristeţea metafizică, “lumina”, metaforă centrală în opera lui Lucian Blaga, trecând în plan secund, pentru ca alte motive literare să fie privilegiate – noaptea, somnul, tăcerea, umbra. Viziunea artistică specifică esteticii expresioniste nu dispare, dar este valorificată dintr-o altă perspectivă, mai întunecată, aceea a dispariţiei universului paradisiac: “Cocoşi apocaliptici tot strigă,/tot strigă din sate româneşti./Fântânile nopţii/deschid ochii şi-ascultă/întunecatele veşti./Păsări ca nişte/îngeri de apă/marea pe ţărmuri aduce./Pe mal – cu tămâie în păr/Isus sângerează lăuntric/din cele şapte cuvinte/de pe cruce.”(Peisaj transcendent).

Expresioniste sunt, în poezia lui Lucian Blaga, şi intelectualizarea emoţiei, spiritualizarea peisajului, percepţia lumii sub semnul unităţii contrariilor (coincidentia oppositorum): “De unde-şi are raiul – lumina? – Ştiu: Îl luminează iadul/cu flăcările lui!”.

Chiar dacă în volumele următoare – La cumpăna apelor, La curţile dorului, Nebănuitele trepte – Lucian Blaga se întoarce spre un univers mai echilibrat, redescoperind “sufletul satului”, miturile autohtone, erosul, fragilitatea fiinţei umane supuse trecerii, lirica sa rămâne, în esenţă, reflexivă, interiorizată, modernismul său schimbând în mod esenţial drumul poeziei româneşti, tot mai apropiat de modernismul european.

Tudor Arghezi – poeta artifex, intre modernism şi tradiţionalism

Modernismul interbelic,Tudor Arghezi

Ipostaza de “poeta artifex” (“poetul meşteşugar”) cu care critica literară l-a asociat mereu pe Tudor Arghezi, scriitor din perioada interbelică, se referă la felul în care se reunesc, în opera sa, “slova de foc” (cuvântul spontan, inspirat) şi “slova făurită” (expresia elaborată, căutată), aşa cum autorul însuşi recunoaşte prin metaforele citate anterior, din cea mai cunoscută poezie programatică argheziană – “ Testament” – care deschide volumul de debut “Cuvinte potrivite”, din 1927.

Fără a-l putea raporta pe Tudor Arghezi la un anumit curent literar, opera sa, ilustrată prin volume precum “Cuvinte potrivite”, “Flori de mucigai”, “Versuri de seară”, ciclul Psalmi etc. – reuneşte modernismul şi tradiţionalismul interbelic într-o expresie poetică inconfundabilă.

Teme consacrate ale literaturii – condiţia creatorului, relaţia cu sacrul, universul rural, iubirea, jocul etc. – sunt valorificate şi exprimate într-un limbaj de o excepţională modernitate, bazat pe metaforă, sugestie, ambiguitate, pe sensuri surprinzătoare pe care le dobândesc cuvintele în contexte neaşteptate. Alte teme – creştinismul în ruină, urâtul, starea agonică, însingurarea, coborârea “ad inferos” corespund aşa-numitelor “categorii negative”, obsesiv cultivate de modernismul european.

Cel mai pregnant aspect de modernitate adus de Tudor Arghezi în poezia românească interbelică este “estetica urâtului”, după modelul scriitorului francez Charles Baudelaire, în “Les fleures du mal” (“Florile răului”). Aşa cum Baudelaire s-a inspirat din lumea periferiei pariziene, Arghezi a căutat “frumosul” în zonele abjecte ale închisorii, periferiei, tansformând trivialul, grotescul, în valori estetice, surprinzând, cum afirma criticul George Călinescu, “suavitatea sub expresia de mahala”.

De fapt, marea îndrăzneală a lui Arghezi, pe linia modernismului, a fost de a apela, în poezie, la cuvinte considerate a fi nepoetice: “Am căutat cuvinte virginale, cuvinte puturoase, cuvinte cu râie, cuvinte care asaltează ca viespile sau te liniştesc ca răcoarea, cuvinte fulgi, cuvinte cer, cuvinte metal“. Relevante pentru puterea poeziei de a transforma “urâtul” în valori estetice, prin talentul scriitorului, pot fi, de exemplu, poeziile din volumul “Flori de mucigai”: “În frig şi noroi/Trec hoţii-n convoi, câte doi,/Cu lanţuri târâş de picioare,/Muncindu-se parcă-n mocirli de sudoare./Fiertura e gata./E seară. E ploaie./O lingură grea, cât lopata,/Dă ciorba din două hârdaie.” (Cina). Sunt “stihuri” scrise “cu unghia pe tencuială/Pe un părete de firidă goală,/Pe întuneric, în singurătate” (“Flori de mucigai’).

Modernismul arghezian este prezent şi în ciclul celor 16 Psalmi, mai ales la nivelul atitudinii, al viziunii poetice şi al limbajului, deşi psalmul, ca specie literară, ţine de tradiţionalism. Oscilând între “credinţă” şi “tăgadă”, poetul abordează tema relaţiei dintre om şi divinitate dintr-o perspectivă problematizantă, filosofică: “Te drămuiesc în zgomot şi-n tăcere/Şi te pândesc în timp, ca pe vânat,/Să văd: eşti şoimul meu cel căutat?/Să te ucid? Sau să-ngenunchi a cere”.

Modernismul poeziei lui Tudor Arghezi, manifestat în alt sens decât modernismul expresionist al lui Lucian Blaga, fixează o contribuţie decisivă la înnoirea lirismului românesc interbelic.

Ion Barbu – poetul ermetic, din “locul luminos” în care geometria se întâlneşte cu poezia

Modernismul interbelic, Ion Barbu, Joc secund

Ion Barbu (pseudonimul literar al matematicianului Dan Barbilian), ajuns în universul poeziei după ce îşi consolidase renumele de matematician, este “modernistul” prin excelenţă. “Mă stimez mai mult ca practicant al matematicilor si prea putin ca poet – mărturisea Ion Barbu într-un interviu – si numai atât cât poezia aminteste de geometrie. Oricât ar părea de contradictorii acesti doi termeni la prima vedere, există undeva, în domeniul înalt al geometriei, un loc luminos unde se întâlneste cu poezia. Suntem contemporanii lui Einstein, care concurează pe Euclid în imaginarea de universuri abstracte, fatal trebuie să facem si noi (vezi sincronismul d-lui E. Lovinescu) concurenţă demiurgului în imaginea unor lumi probabile. Pentru aceasta, visul este o nouă sursă de inspiraţie. Ca si în geometrie, înţeleg prin poezie o anumită simbolică pentru reprezentarea formelor posibile de existenţă. Domeniul visului este larg si întotdeauna interesant de exploatat. În felul acesta înţeleg suprarealismul care, în cazul nostru, devine un infrarealism”.

Autor a numai două volume de poezii – “După melci” (1921) şi “ Joc secund” (1930) – Ion Barbu, pornind de la modelul poeziei franceze parnasiene, trecând printr-o etapă “baladic-orientală” (ilustrată de creaţii precum “Riga Crypto şi lapona Enigel”, “Domnişoara Hus”, “Isarlâk” etc.), în care structura narativă a baladei culte îi serveşte ca pretext pentru dezvoltarea unor ample alegorii despre cunoaştere, iubire, timp, atinge apogeul modernităţii prin poezia ermetică (“Joc secund”, “Oul dogmatic”, “Uvedenrode”, “Ritmuri pentru nunţile necesare” etc.).

Modernismul lui Ion Barbu se caracterizează, la nivelul limbajului, printr-o accentuată încifrare a metaforelor şi simbolurilor, iar la nivelul conţinutului, dincolo de temele dense în semnificaţii, prin permanentul drum simbolic, spiritual şi iniţiatic, intre apolinic (în sensul armoniei, echilibrului, raţiunii) şi dionisiac (elan vitalist, exces, hybris). Metaforele pentru cele două ipostaze contradictorii sunt, de exemplu, “castelul de gheaţă” al gândirii şi “caldul ţinut de miazăzi” al sentimentului. al cunoaşterii prin simţuri (patronată de Venus) şi prin contemplaţie (al cărei simbol este zeul Mercur).

Pe această idee se construieşte, cu o mare densitate de simboluri, şi cea mai cunoscută baladă cultă a lui Ion Barbu – “Riga Crypto şi lapona Enigel” – o poveste de iubire imposibilă, intre Crypto, “regele” ciupercilor, “inimă ascunsă” şi o fată din Laponia, Enigel, pornită în căutarea idealului şi a sensului existenţial, spre Sudul însorit. Un fel de “Luceafăr întors”.

Modernismul barbian este cel mai elocvent exprimat însă în poeziile sale ermetice, în care discursul liric este încifrat în simboluri şi metafore (după modelul francezilor Stephane Mallarme şi Paul Valery). “Joc secund”, de exemplu, este o astfel de expresie metaforică şi ermetică a ideii că poezia (prin care poetul repetă “jocul prim”, jocul divin) este imaginea unei lumi “purificate în spirit până la a nu mai oglindi decât figura spiritului nostru”: “Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste,/Intrată prin oglindă în mântuit azur,/Tăind pe înecarea cirezilor agreste,/În grupurile apei, un joc secund, mai pur”.

Literatura, traditionalism si modernism

Din perspectiva literaturii de astăzi, modernismul literaturii româneşti interbelice, manifestat în poezie şi în proză deopotrivă, efortul de sincronizare cu literatura occidentală, asimilarea firească şi originală a unor formule literare inovatoare, şansa ivirii unor talente excepţionale, toate au marcat valoric evoluţia culturii româneşti, care a trebuit să facă mereu, până în a doua jumătate a secolului al XX-lea, cel puţin, efortul de a recupera sau de a arde etape, pentru a nu rămâne o cultură izolată şi inerţială.

Avatarurile poeziei moderne, incluzând sub acest concept modernismul interbelic, neomodernismul anilor 1960-1980, postmodernismul de după 1980, nu ar fi dus literatura română în rândul marilor culturi, fără opera unor scriitori precum Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ion Barbu.

După cum sublinia Mircea Scarlat, în “Istoria poeziei romaneşti”, “Acţiunea modelatoare a operelor lăsate de Arghezi, Barbu, Blaga va fi îndelungată, cei trei scriitori rămânând, până astăzi, clasici necontestaţi ai modernismului poetic românesc, nu doar în sensul exemplarităţii, ci şi în acela (mai profitabil în dezvoltarea literaturii) al stimulării energiilor creatoare vizând diferenţierea. […] Provocatoare la data apariţiei, operele lor au devenit, în timp, elemente de stabilitate în sistemul complex al poeziei naţionale”.

mai mult
Cronică

Ce cred: Rousseau și religia

Rousseau1

Fragment tradus din engleză din eseul „What I believe: Rousseau and Religion”, apărut în volumul „Spanish Character and Other Essays” de Irving Babbitt, publicat inițial pe Karamazov. Cartea Rousseau și Romantismul de același Irving Babbitt este în pregătire la Anacronic.

Rousseau este considerat, în general, drept cel mai influent scriitor al ultimelor două secole. Despre Lordul Acton se spune că ar fi afirmat, cu o doză de exagerare, că „Rousseau a produs mai multe efecte cu stiloul său decât Aristotel, Cicero, Sf. Augustin sau Sf. Toma din Aquino sau decât orice alt om care a trăit vreodată”. În orice caz, această butadă trebuie să fie interpretată în lumina a ceea ce spunea Madame de Stael: „Rousseau nu a inventat nimic, dar a dat foc la tot.” Ideile sale principale au fost anticipate cu prisosință, în special în Anglia. Aceste idei și-au găsit publicul țintă în rândul clasei de mijloc, care în secolul XVIII începea să câștige rapid putere și prestigiu, devenind de atunci dominantă.

Perspectiva rousseauistă asupra vieții a continuat să domine, cu multe modificări de suprafață, desigur, dar fără ca majoritatea oamenilor să chestioneze serios presupozițiile sale. În realitate, a discuta despre Rousseau înseamnă a pune în discuție principalele probleme ale vieții contemporane în literatură, politică, educație și, mai presus de toate, în religie. Nu este surprinzător din acest punct de vedere că reputația și scrierile sale au fost de la început și până în prezent un soi de teren de luptă internațional. Nimeni nu-și permite să fie doar partizan în acest conflict, să fie orb la numeroasele merite ale lui Rousseau. De pildă, la tot ce a făcut pentru a trezi sensibilitatea omului față de natură, în special față de natura sălbatică. De asemenea, nimeni nu ar trebui să uite că în toată această luptă se află o chestiune centrală față de care trebuie să avem o atitudine tranșantă.

În ceea ce privește această chestiune centrală – sursa tuturor confruntărilor dintre rousseauiști și anti-rousseauiști – a existat și continuă să existe multă confuzie. Explicația principală pentru această confuzie constă în aceea că în scrierile lui Rousseau, ca și în scrierile altor mari scriitori, și poate chiar mai mult decât acolo, există elemente care merg în contra direcției principale. Rousseau are, de pildă, o latură raționalistă. Pe baza acestui fapt, un profesor de franceză și-a propus să demonstreze că Rousseau nu este un arhi-sentimentalist, cum îl consideră lumea în general, ci „adevăratul Rousseau este fundamental un raționalist în etica, politica și teologia sa.”

Repet, există în Rousseau pasaje în acord cu moralitatea tradițională.

Un alt expert american și-a propus să arate că este o greșeală să-l consideri pe Rousseau responsabil de o revoluție în etică. Un alt cercetător de-al nostru a reușit să se convingă pe sine că în „Discurs asupra inegalității” Rousseau nu este primordial un primitivist.

Dintre toate aceste încercări, cea mai remarcabilă este o carte abia apărută, al cărei autor trece cu insolență în revistă toți predecesorii săi, motivând că au fost orbiți de partizanat, și promite să ne dea în sfârșit adevărata grilă de înțelegere a lui Rousseau. Totuși, acest scriitor nici măcar nu citează pasajul care, după cum chiar Rousseau ni-l indică precis, ne oferă cheia pentru scrierile sale importante. Acestui paragraf îi va acorda importanță orice interpret care nu este academic în sensul rău al cuvântului. Și asta deoarece teza pe care o rezumă a avut o influență puternică asupra lumii, deoarece a stat la baza curentului imaginativ și emoțional, și este de negăsit în alte pasaje din Rousseau care ar fi putut în sine să o corecteze.

Pasajul la care mă refer este cel  în care Rousseau povestește revelația neașteptată avută  în timp ce se afla pe marginea drumului, într-o zi de vară, în anul 1749, în timpul unei călătorii de la Paris la Vincennes. Această viziune are o importanță pentru principala mișcare modernă, comparabilă cu importanța în dezvoltarea creștinismului a revelației Sf. Pavel din drumul spre Damasc. În mulțimea de „adevăruri” care l-au luminat pe Rousseau în acest soi de transă în care a fost răpit, adevărul de o importanță care eclipsează tot restul era, în cuvintele sale, că „omul este bun de la natură și doar din cauza instituțiilor oamenii devin răi.”

Consecințele care au decurs din acest nou „mit” al bunătății naturale a omului au fost aproape incalculabile. Primul lor efect a fost să discrediteze viziunea teologică asupra naturii umane, cu insistența sa că omul a căzut, nu din Natură, după cum susține Rousseau, ci de la Dumnezeu, și că principala virtute pe care se cuvine ca omul să o cultive este smerenia. Potrivit creștinului, adevărata opoziție dintre bine și rău este în sufletul omului. Legea duhului cu greu poate predomina, susține el, asupra legii trupului fără un ajutoru mai mic sau mai mare din partea harului divin. Noul dualism pe care Rousseau îl propune – acela dintre omul natural bun și instituțiile sale – a tins nu doar să substituie sociologia pentru teologie, ci și să discrediteze vechiul dualism indiferent de forma sa.

În practică, războiul dus de cruciatul rousseauist a fost mai puțin îndreptat împotriva instituțiilor, cât a celor care le conduc și le administrează – regi și preoți în stadiile incipiente ale mișcării, capitaliști în zilele noastre. „Ne apropiem de epoca crizelor și de epoca revoluțiilor”, spunea Rousseau. Nu doar că a făcut profeția aceasta, dar mai mult decât oricare alt om a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a o aduce la îndeplinire.

Există elemente conservatoare și chiar prudențiale în scrierile sale. Dar ca urmare a atracției imaginative superioare a noului dualism bazat pe bunătatea înnăscută a omului, rolul pe care el l-a jucat a fost acela de ultraradical. Într-una din cele mai echilibrate analize apărute, criticul francez Gustave Lanson, după ce face dreptate diverselor curente minore din opera lui Rousseau, rezumă cu acuratețe influența sa majoră: „Irită și inspiră revolta și aprinde pasiuni entuziaste și produce dușmănie. Este tatăl violenței, sursa a tot ceea ce este radical.  Sufletele simple care cedează virtuții sale ciudate sunt aruncate într-o căutare disperată a absolutului, un absolut care este realizat când prin anarhie, când prin despotism social.”

Am spus că există în legătură cu această influență rousseauistă o aplecare constantă a teologiei spre sociologie sau spre ceea am putea numi viziunea umanitaristă asupra vieții. Ar trebui să adăugăm că în această filosofie totală a umanitarismului intră un ingredient care îl precede pe  Rousseau și care ar putea fi definit ca utilitarist. Utilitarismul și-a avut deja profetul în Francis Bacon. În scrierile lui Bacon, ca și în cele ale lui Rousseau, își găsesc loc diverse tendințe, dar la fel ca cele ale lui Rousseau, ele au o temă centrală: au încurajat întotdeauna și, putem spune fără teamă de a greși, vor încuraja întotdeauna înlocuirea Regatului lui Dumnezeu cu regatul omului – exaltarea confortului material în dauna celui spiritual, glorificarea puterii în creștere a omului față de forțele naturii în numele progresului.

Rousseauistul și baconianul, deși în aparență în opoziție unul față de celălalt, au cooperat în a submina nu doar tradiția religioasă, ci și o altă tradiție, care în Occident își are originile nu în Iudeea, ci în Grecia antică. Această tradiție mai veche ar putea fi definită ca umanism. Scopul umanistului este o viață echilibrată și ponderată. El încearcă să obțină acest deziderat respectând legea măsurii. Oricine a reușit să aplice cu succes acest precept general la o situație de criză a obținut, date fiind circumstanțele, ceea ce este potrivit și decorumul. Decorum este virtutea supremă pentru umanist, în aceeași măsură în care smerenia are întâietate față de toate celelalte virtuți pentru creștin. Tradițional, ideea de decorum a fost asociată, adesea printr-o considerabilă doză de formalism, cu ideea de gentleman. Umanismul și religia în formele sale variate s-au ciocnit uneori, dar cel mai adesea au fost în alianță. După cum spune Burke într-un pasaj faimos: „Nimic nu este mai cert decât că manierele noastre, civilizația noastră și toate lucrurile bune care sunt în legătură cu ele au depins de secole, în această lume europeană a noastră, de două principii și au fost într-adevăr rezultatul acestor două principii combinate: spiritul gentlemanului și spiritul religiei.”

mai mult
Cronică

Biblia lui Şerban Cantacuzino

bi

Biblia de la Bucureşti, tipărită în anul 1688 şi cunoscută şi sub denumirea de „Biblia lui Şerban Cantacuzino”, este o carte unică în cultura românească, iar Muzeul Naţional al Literaturii Române deține unul dintre cele mai bine conservate exemplare.

Istoricul Alexandru D. Xenopol definea Biblia de la București ca fiind „cel mai însemnat monument al literaturii religioase la români, atât prin întinderea, cât și prin limba ei cea minunată”, iar George Călinescu afirma că tipărirea acestei bibili „reprezintă pentru poporul român ceea ce a reprezentat Biblia lui Luther pentru germani”. În fond, este prima traducere completă în limba română a tuturor textelor biblice.

Editarea Bibliei de la 1688 a fost un proces complicat, care trebuia să rezolve chestiuni de limbă şi de terminologie bisericească nemaiîntâlnite până atunci. Cu șase ani înainte a început să se formeze grupul de cărturari responsabili cu scrierea Bibliei în limba română. Au început să fie strânse materialele necesare, ediţii străine, traduceri parţiale în limba română. Până la aceasta, însă, nu putem să trecem cu vederea alte trei mari lucrări. E vorba de Liturghierul în româneşte, tipărit în 1680. Apoi, în 1682, apărea, pentru prima oară în spaţiul românesc, Evangheliarulsau Evangheliile tipărite în ordinea citirii pericopelor în cadrul anului bisericesc. Iar la 1683 vedea lumina tiparului Apostolul, având aceeaşi structură.

De la Şerban Cantacuzino la Constantin Brâncoveanu

Patronul cultural al Bibliei de la Bucureşti este domnitorul Şerban Cantacuzino, care n-a avut şansa să vadă cartea în forma finală, aceasta fiind tipărită la începutul domniei lui Constantin Brâncoveanu. Traducerea a început în jurul anului 1682 având ca surse de plecare:Septuaginta (Veneţia, 1687), Biblia sacra polyglotta (Londra, 1653-1657), Vechiul Testament (Nicolae Milescu-Dosoftei, 1662-1668), Noul Testament (Alba Iulia, Simion Ştefan, 1648), comparate cu traducerile în limba latină şi slavonă. La traducere au participat mai mulţi învăţaţi, printre care fraţii Radu şi Şerban Greceanu, Ghermano Nisis, iar lucrarea a văzut lumina tiparului sub îndrumarea tipografului şef Mitrofan. Tehnica redacţională şi tipografică a Bibliei este remarcabilă pentru perioada respectivă. Este publicată în format mare, „in folio”. Textul este pe două coloane, cu litere mici chirilice, cu cerneală de două culori, negru şi roşu. Are 944 pagini din hârtie densă. Titlul este bogat, încadrat în chenar floral şi arată că s-a tradus „dupre limba elinească spre înţelegerea limbii româneşti”.

Un simbol de unitate

Biblia de la București a avut o largă răspândire pe întreaga suprafață a României actuale, în Țara Românească, Moldova și Ardeal. Exemplare ale Bibliei de la București au circulat și în afara granițelor Țărilor Române. De pildă, un exemplar al ei a fost înmânat fostului mitropolit Dosoftei, aflat atunci în surghiun în Polonia. Un alt exemplar al acestei Biblii, care a aparținut cândva Papei Benedict al XIV (1740-1758), se află astăzi în Biblioteca Universității din Bologna.

Biblia lui Șerban Cantacuzino este pentru ortodoxia românească o carte fundamentală, care a furnizat poporului textul integral al Bibliei. Din punct de vedere literar, importanța sa este deosebită pentru dezvoltarea limbii literare române. Biblia lui Șerban fixează definitiv drumul pe care avea să-l urmeze limba scrisă bisericească. Ea a utilizat tradiția fonetică a textelor lui Coresi, Varlaam și Simion Ștefan, îmbogățind lexicul și îmbunătățind sintaxa. Biblia apare în istorie ca un simbol de unitate națională, deoarece circulația sa intensă și efortul depus pentru tipărirea ei au contribuit la conservarea unității de limbă a românilor.

mai mult
1 2 3 9
Page 1 of 9