close

Cronică

Cronică

„De ce nimeni nu întreabă de bolile profesionale ale poeților?” – Nichita Stănescu

nichita-paunescu

Referindu-se la modul cum înţelegem şi trăim poezia, Nichita Stănescu deplângea faptul că nimeni nu se interesează despre bolile profesionale ale poeţilor… Ina Maria Stoica are explicaţiile.

Poate, din văzduhul cugetelor, poezia este starea perpetuă a umanității.

Dar, în fond, care este menirea acestei stări?

Marele nostru poet Nichita Stănescu, autorul Necuvintelor de pretutindeni, se întreabă: „De ce toți vor să vorbească despre premii? De ce nimeni nu întreabă de bolile profesionale ale poeților? Ce mai reprezintă poetul în zilele noastre?”

Am mai putea oare să vorbim despre poezia generată din suferință, acea stare în care simți că te descompui și apoi te renaști cu ajutorul cuvintelor ce dau viaţă unor versuri, sau ea s-a transformat într-un mijloc de marketing, unde trăirea autentică pare că a fost înlocuită de o rigiditate a trăirii?

Cum mai este oare privită poezia în zilele noastre? Mai citim poezie?

Cred mai degrabă că poezia trăilor autentice a fost înlocuită de versuri șubrede, în care lipsa unei experiențe de viață adevărate este vizibilă. Nu cred totuși că poezia vie a încetat să mai existe, cel mai important este să existe perechea aceea de ochi care o poate vedea și o poate separa de poezia a cărei autenticitate nu mai există.

Să fie vorba despre premii și notorietate? Foarte mulți poeți ai zilelor noastre par preocupați mai degrabă de o cantitate a poeziei, decât de calitatea ei în genere. Poezia ar trebui să fie starea cea dintâi, punctul de căpătâi al operei unui scriitor.

Ajungem să transformăm poezia într-un articol de metrou

Cred că, odată cu consumerismul, şi consumul poeziei a început să fie din ce în ce mai frugal. Ajungem să consumăm bucăți de versuri, care sunt serbede de conținut, o formă fără fond. Uităm să vibrăm la ceea ce citim și ajungem să transformăm poezia într-un articol de metrou.

Poezia reprezintă mai mult decât clișeul atât de vehiculat în şcoli, „Ce a vrut să spună poetul?”

Poezia ar trebui să fie empatie

Cred că lipsește un cult al poeziei în școli, nimeni nu ne învață cum să citim o poezie, de aici și o mai puțină curiozitate a elevilor în privința acesteia. Totul este redus la motivele și temele unei poezii la nivel superficial, și la o analiză  a conținutului. Să spunem că în privința unui roman o analiză mai obiectivă este permisă, însă poezia este departe de a fi tratată astfel. Ea ar trebui analizată interior, în fond, ar trebui să fie empatie, nu o analiză șubredă, la nivel de cuvânt.

Ceea ce lipseşte este un cult al poeziei în școli. Nimeni nu ne învață cum să citim o poezie

Toți vrem să scriem, dar deseori uităm că poezia e mai mult decât cuvânt, e o stare, un grai, un necuvânt dincolo de forma brută a cuvântului.

În fond, ajungem să ne întoarcem la clasici..

Redau mai jos cuvintele lui Nichita Stănescu, referitoare la starea poeziei: „De ce fiecare vrea să fie Eminescu, dar nu vrea să trăiască viața lui? De ce toți vrem să scriem așa cum a scris Rimbaud, dar să nu batem drumurile Africii? Și cum vrem cu toți să semănăm cu Dostoievski, dar să nu fim condamnați la moarte? Noi trebuie să vorbim despre bolilele profesionale ale poeților înainte de a ne întinde la vorbă cu privire la moralitatea poeziei, înainte de…”

Nichita Stănescu bolile profesionale ale poeţilor şi poezia vie interior

mai mult
Cronică

Ai parte să ai carte!

carte-bij

Avem nevoie, mai mult decât orice, să înțelegem cum am ajuns într-o fundătură culturală, politică și socială, care sunt erorile intelectuale comise de-a lungul timpului, cine sunt corifeii dezastrului cultural contemporan și cum putem restaura demnitatea omului și a culturii. Eforturile noastre sunt abia la început, iar succesul cărților ANACRONIC va fi un indiciu important că există o ieșire din dezumanizarea intitulată generic modernitate. Vă invităm să priviți raftul Anacronic ca pe o colecție consistentă și unitară care spune aceeași poveste.

Biblioteca pierdută. Restabilirea Tradiției și demitizarea idolilor modernității

Când modelele vii sunt din ce în ce mai rare sau dispar, când Tradiția este înlocuită de imitații calpe ori ridiculizată, atunci singurul refugiu al celor însetați de viață și libertate îl reprezintă cărțile.

Primordial, rolul culturii nu ar trebui să fie altul decât acela de a furniza modele pentru comunitate, de a contura pentru cei care vin exemplele supreme, de a ilustra soluții onorabile.

Dar când cultura se transformă într-un rezervor de antimodele și antieroi, când cărțile au rolul de a dărâma, nu de a edifica o comunitate, când cultura devine o anticultură sau o subcultură, atunci rolul unei edituri tradiționale se schimbă.

ANACRONIC și-a propus să reînvie misiunea de edificare a cărții. Însă această misiune ar fi de la bun început sortită eșecului, dacă nu am avea în vedere și rolul sanitar pe care trebuie să îl joace o carte în zilele noastre. Așa că întregul nostru proiect editorial țintește simultan restabilirea coordonatelor unei tradiții și demitizarea idolilor modernității.

Avem nevoie, mai mult decât orice, să înțelegem cum am ajuns într-o fundătură culturală, politică și socială, care sunt erorile intelectuale comise de-a lungul timpului, cine sunt corifeii dezastrului cultural contemporan și cum putem restaura demnitatea omului și a culturii.

Debutul editurii a fost marcat de Procesul lui Darwin, o carte necesară pentru a pune rapid și inteligent sub semnul întrebării întreagă metafizică a progresului și a evoluției permanente. Dar acesta nu a fost decât primul pas. În curs de publicare la ANACRONIC sunt Rousseau și romantismul (Irving Babbitt, un critic cultural al începutului de secol XX, pe nedrept și deloc  surprinzător uitat de programele de educație modernă) și Influența lui Augustin asupra Bisericii Ortodoxe, cartea părintelui Michael Azkoul despre erorile teologice ale Fericitului Augustin. Ne străduim ca ambele să apară la început de an 2019. Aceste trei cărți, imbatabile logic, sunt referințe obligatorii pentru deconstrucția presupozițiilor curente și parte indispensabilă din bibliografia omului cultivat. Îi pregătim, de asemenea, o demitizare serioasă celebrului și preainfluentului Sigmund Freud.

Însă, până la arcanele subtile de teologie dogmatică, am adus pe piața românească cinci volume despre educație, Distracția care ne omoară (Neil Postman), Cum suntem imbecilizați și Arme de instrucție în masă(John Taylor Gatto), Educația creștin-ortodoxă a copiilor în zilele noastre (Episcopul Grigorie Grabbe) și o carte despre mutilarea artei în menghina corectitudinii politice universitare, Siluirea maeștrilor (Roger Kimball). Obiectivul manifest a fost de a spulbera miturile educaționale legate de mass-media și școala publică, concomitent cu a oferi un model paideic tradițional, venit din partea unui reprezentant de seamă al Bisericii Ruse din Exil (ROCOR). În continuarea acestui demers, vor apărea la ANACRONIC alte titluri ale lui Johh Taylor Gatto (Istoria secretă a învățământului în America) sau Neil Postman (Technopoly și Dispariția copilăriei) și un volum clasic (apărut în 1948), mai actual în fiecare zi, despre declinul civilizației apusene, Ideile au consecințeal lui Richard M. Weaver.

Nu în cele din din urmă, ANACRONIC propune cititorului român o colecție de cărți istorice care vor încerca să schimbe perspectiva asupra unor evenimente clasate, atenuând în același timp din fascinația modelelor abstracte. Au apărut, astfel, cartea profesorului Peter Dale Scott despre Statul profund în America, urmată de excelentul volum al regretatului economist Anthony Sutton, Wall-Street și Revoluția Bolșevică, o carte document despre legăturile dintre bancherii americani și liderii sovietici. Urmează din nou Sutton (Wall Street și ascensiunea lui Hitler chiar în această vară și Establishmentul secret al Americii, o incursiune în culisele misterioasei societăți secrete de la Yale, Skull and Bones) și lucrarea lui Terry Melanson despre ordinul Illuminati, Perfectibiliștii. Acestea sunt doar primele nume dintr-o serie cu adevărat spectaculoasă. Dincolo de temele ocultate de educația modernă, întâlnirea cu această serie oferă o experiență rară a cunoașterii unor modele de integritate și meticulozitate în niște vremuri în care speculația și alinierea ideologică fac istoria.

A apărut cartea profesorului Glăvan, Liberalismul care îmi place, o introducere în liberalismul clasic (a nu se confunda cu liberalismul contemporan american, care este de fapt socialism), colocvială și foarte utilă în această epocă în care confuziile, opțiunile etatiste și socialiste susținute din false instanțe liberale abundă. Volumul pune un accent important pe ancora morală fără de care ecuațiile liberale nu au nicio valoare. O recomandăm publicului anacronic nu pentru a îmbrățișa o doctrină liberală clasică, ci mai ales pentru a evita erorile datorate degradării jalnice a cunoașterii istoriei, a conceptelor și a ideilor. Stăpânirea sigură a acestora este extrem de necesară în înțelegerea lumii (vechi și noi) și în “detectarea idioțeniilor”, cum spunea Kimball.

A apărut la Anacronic Chiuind în fântână de Carmen Cătălina Alexa, prefațată de părintele Constantin Necula. O carte de povestiri, unele publicate deja pe anacronic.ro, majoritatea noi, ce vor ramâne doar în carte. Aceasta carte n-a fost nici în planul nostru, n-a fost nici în planul Cătălinei, așa le-a potrivit Dumnezeu. Și a ieșit bijuteria raftului Anacronic. Sunt foarte buni Gatto, Sutton, Postman, Johnson, Kimball sau Dale Scott. Dar pentru a-i citi cu duhul potrivit, e musai să începi cu Chiuind în fântână. Căci duhul cu care facem, spunem sau învățăm lucrurile le face bune sau rele, adevărate sau mincinoase. Greu de înțeles cum și l-a păstrat nestricat de asaltul modernității, dar pentru că ea l-a păstrat, putem și noi, citindu-i poveștile, să-l descoperim în noi, mai mult sau mai puțin ascuns, mai mult sau mai puțin uitat. Da, mai e ceva viu acolo. Profesoara de istorie de la Vaslui ne învața să ieșim din istorie. Anacronicii nu pot rata întâlnirea cu această carte.

Eforturile noastre sunt abia la început, iar succesul cărților ANACRONIC va fi un indiciu important că există o ieșire din dezumanizarea intitulată generic modernitate. Vă invităm să priviți raftul Anacronic ca pe o colecție consistentă și unitară care spune aceeași poveste, chiar daca volumele noastre pot părea mai aproape sau mai departe de căutările dumneavoastră intelectuale.

Anacronic pentru copii

Intr-o lume în care literatura pentru copii este complet viciată de modernitate, în care copiii sunt tot mai devreme și mai agresiv luați din mâna părinților și dați “experților”, în care din Pinocchio sunt scoase toate momentele care implică greutăți și responsabilitate, în care literatura actuală pentru copii este tot mai sexualizată, un demers editorial conservator pentru copii devine o mare necesitate. Intenționăm să arătăm o preocupare serioasă acestei secțiuni, Anacronic pentru copii. Vă invităm să susțineți cu păreri, propuneri și sprijin financiar această încercare.

Vom începe cu primul volum din cele nouă ale celei mai celebre opere conservatoare pentru copii, Căsuța din prerie de Laura Ingalls Wilder. Vom continua într-un ritm de două volume pe an, dar și cu alte titluri pentru toate vârstele copilăriei.

În curând la Anacronic:

  • Wall Street și ascensiunea lui Hitler – Antony C. Sutton – iulie-august 2018
  • Ideile au consecințe – Richard M. Weaver
  • Influența lui Augustin asupra Bisericii Ortodoxe – Michael Azkoul
  • Perfectibiliștii. Ordinul Illuminati al secolului al XVIII-lea – Terry Melanson
  • Rousseau și Romantismul – Irving Babbitt

În curând la Anacronic pentru copii:

  • Căsuța din prerie vol 1: Căsuța din inima codrilor – Laura Ingalls Wilder – proaspăt apărută
  • Căsuța din prerie vol 2: Băiat la țară – Laura Ingalls Wilder – noiembrie 2018

Vezi cărțile Anacronic AICI

mai mult
Cronică

Biblioteca pierdută. Restabilirea Tradiției și demitizarea idolilor modernității

carte-2

Când modelele vii sunt din ce în ce mai rare sau dispar, când Tradiția este înlocuită de imitații calpe ori ridiculizată, atunci singurul refugiu al celor însetați de viață și libertate îl reprezintă cărțile.

Primordial, rolul culturii nu ar trebui să fie altul decât acela de a furniza modele pentru comunitate, de a contura pentru cei care vin exemplele supreme, de a ilustra soluții onorabile.

Dar când cultura se transformă într-un rezervor de antimodele și antieroi, când cărțile au rolul de a dărâma, nu de a edifica o comunitate, când cultura devine o anticultură sau o subcultură, atunci rolul unei edituri tradiționale se schimbă.

ANACRONIC și-a propus să reînvie misiunea de edificare a cărții. Însă această misiune ar fi de la bun început sortită eșecului, dacă nu am avea în vedere și rolul sanitar pe care trebuie să îl joace o carte în zilele noastre. Așa că întregul nostru proiect editorial țintește simultan restabilirea coordonatelor unei tradiții și demitizarea idolilor modernității.

Avem nevoie, mai mult decât orice, să înțelegem cum am ajuns într-o fundătură culturală, politică și socială, care sunt erorile intelectuale comise de-a lungul timpului, cine sunt corifeii dezastrului cultural contemporan și cum putem restaura demnitatea omului și a culturii.

Debutul editurii a fost marcat de Procesul lui Darwin, o carte necesară pentru a pune rapid și inteligent sub semnul întrebării întreagă metafizică a progresului și a evoluției permanente. Dar acesta nu a fost decât primul pas. În curs de publicare la ANACRONIC sunt Rousseau și romantismul (Irving Babbitt, un critic cultural al începutului de secol XX, pe nedrept și deloc  surprinzător uitat de programele de educație modernă) și Influența lui Augustin asupra Bisericii Ortodoxe, cartea părintelui Michael Azkoul despre erorile teologice ale Fericitului Augustin. Ne străduim ca ambele să apară la început de an 2019. Aceste trei cărți, imbatabile logic, sunt referințe obligatorii pentru deconstrucția presupozițiilor curente și parte indispensabilă din bibliografia omului cultivat. Îi pregătim, de asemenea, o demitizare serioasă celebrului și preainfluentului Sigmund Freud.

Însă, până la arcanele subtile de teologie dogmatică, am adus pe piața românească cinci volume despre educație, Distracția care ne omoară (Neil Postman), Cum suntem imbecilizați și Arme de instrucție în masă (John Taylor Gatto), Educația creștin-ortodoxă a copiilor în zilele noastre (Episcopul Grigorie Grabbe) și o carte despre mutilarea artei în menghina corectitudinii politice universitare, Siluirea maeștrilor (Roger Kimball). Obiectivul manifest a fost de a spulbera miturile educaționale legate de mass-media și școala publică, concomitent cu a oferi un model paideic tradițional, venit din partea unui reprezentant de seamă al Bisericii Ruse din Exil (ROCOR). În continuarea acestui demers, vor apărea la ANACRONIC alte titluri ale lui Johh Taylor Gatto (Istoria secretă a învățământului în America) sau Neil Postman (Technopoly și Dispariția copilăriei) și un volum clasic (apărut în 1948), mai actual în fiecare zi, despre declinul civilizației apusene, Ideile au consecințe al lui Richard M. Weaver.

Nu în cele din din urmă, ANACRONIC propune cititorului român o colecție de cărți istorice care vor încerca să schimbe perspectiva asupra unor evenimente clasate, atenuând în același timp din fascinația modelelor abstracte. Au apărut, astfel, cartea profesorului Peter Dale Scott despre Statul profund în America, urmată de excelentul volum al regretatului economist Anthony Sutton, Wall-Street și Revoluția Bolșevică, o carte document despre legăturile dintre bancherii americani și liderii sovietici. Urmează din nou Sutton (Wall Street și ascensiunea lui Hitler chiar în această vară și Establishmentul secret al Americii, o incursiune în culisele misterioasei societăți secrete de la Yale, Skull and Bones) și lucrarea lui Terry Melanson despre ordinul Illuminati, Perfectibiliștii. Acestea sunt doar primele nume dintr-o serie cu adevărat spectaculoasă. Dincolo de temele ocultate de educația modernă, întâlnirea cu această serie oferă o experiență rară a cunoașterii unor modele de integritate și meticulozitate în niște vremuri în care speculația și alinierea ideologică fac istoria.

A apărut cartea profesorului Glăvan, Liberalismul care îmi place, o introducere în liberalismul clasic (a nu se confunda cu liberalismul contemporan american, care este de fapt socialism), colocvială și foarte utilă în această epocă în care confuziile, opțiunile etatiste și socialiste susținute din false instanțe liberale abundă. Volumul pune un accent important pe ancora morală fără de care ecuațiile liberale nu au nicio valoare. O recomandăm publicului anacronic nu pentru a îmbrățișa o doctrină liberală clasică, ci mai ales pentru a evita erorile datorate degradării jalnice a cunoașterii istoriei, a conceptelor și a ideilor. Stăpânirea sigură a acestora este extrem de necesară în înțelegerea lumii (vechi și noi) și în „detectarea idioțeniilor”, cum spunea Kimball.

A apărut la Anacronic Chiuind în fântână de Carmen Cătălina Alexa, prefațată de părintele Constantin Necula. O carte de povestiri, unele publicate deja pe anacronic.ro, majoritatea noi, ce vor ramâne doar în carte. Aceasta carte n-a fost nici în planul nostru, n-a fost nici în planul Cătălinei, așa le-a potrivit Dumnezeu. Și a ieșit bijuteria raftului Anacronic. Sunt foarte buni Gatto, Sutton, Postman, Johnson, Kimball sau Dale Scott. Dar pentru a-i citi cu duhul potrivit, e musai să începi cu Chiuind în fântână. Căci duhul cu care facem, spunem sau învățăm lucrurile le face bune sau rele, adevărate sau mincinoase. Greu de înțeles cum și l-a păstrat nestricat de asaltul modernității, dar pentru că ea l-a păstrat, putem și noi, citindu-i poveștile, să-l descoperim în noi, mai mult sau mai puțin ascuns, mai mult sau mai puțin uitat. Da, mai e ceva viu acolo. Profesoara de istorie de la Vaslui ne învața să ieșim din istorie. Anacronicii nu pot rata întâlnirea cu această carte.

Eforturile noastre sunt abia la început, iar succesul cărților ANACRONIC va fi un indiciu important că există o ieșire din dezumanizarea intitulată generic modernitate. Vă invităm să priviți raftul Anacronic ca pe o colecție consistentă și unitară care spune aceeași poveste, chiar daca volumele noastre pot părea mai aproape sau mai departe de căutările dumneavoastră intelectuale.

Anacronic pentru copii

Intr-o lume în care literatura pentru copii este complet viciată de modernitate, în care copiii sunt tot mai devreme și mai agresiv luați din mâna părinților și dați „experților”, în care din Pinocchio sunt scoase toate momentele care implică greutăți și responsabilitate, în care literatura actuală pentru copii este tot mai sexualizată, un demers editorial conservator pentru copii devine o mare necesitate. Intenționăm să arătăm o preocupare serioasă acestei secțiuni, Anacronic pentru copii. Vă invităm să susțineți cu păreri, propuneri și sprijin financiar această încercare.

Vom începe cu primul volum din cele nouă ale celei mai celebre opere conservatoare pentru copii, Căsuța din prerie de Laura Ingalls Wilder. Vom continua într-un ritm de două volume pe an, dar și cu alte titluri pentru toate vârstele copilăriei.

În curând la Anacronic:

  • Wall Street și ascensiunea lui Hitler – Antony C. Sutton – iulie-august 2018
  • Ideile au consecințe – Richard M. Weaver
  • Influența lui Augustin asupra Bisericii Ortodoxe – Michael Azkoul
  • Perfectibiliștii. Ordinul Illuminati al secolului al XVIII-lea – Terry Melanson
  • Rousseau și Romantismul – Irving Babbitt

În curând la Anacronic pentru copii:

  • Căsuța din prerie vol 1: Căsuța din pădurea mare – Laura Ingalls Wilder – iulie-august 2018
  • Căsuța din prerie vol 2: Băiatul de la țară – Laura Ingalls Wilder – noiembrie 2018

anacronic.ro

mai mult
Cronică

Marele prozator Stelian Müller, un fragment din arta sa

StelianMuller
[…] cu război de uzură și atacuri furibunde, eschive, retrageri, ambuscade și armistiții, cartea lui Stelian Müller e o fantasmagorie frumoasă cu o mie de bătălii în care totul nu e niciodată pierdut. (Rareș Moldovan)

Şi m-am aplecat şi am suflat uşurel deasupra Sorinei “Dormi?” şi ea a tresărit “Nu dorm. Vorbeam cu cineva.” şi eu am zis “Cu cine?” şi ea a zis “Cu Dumnezeu” şi eu am zis “Trebuie să vorbeşti mai puţin cu el. Te învaţă numai prostii” şi ea a dat din cap şi eu am zis “Ultima Lui discuţie cu tine m-a costat o sută de mii de morţi şi trei săptămâni de stat cu capul în WC, n-ar trebui să uiţi asta” şi am ridicat un deget pe întortocheatele lui serpentine care în acel moment duceam spre cocul nopţii cel pâlpâitor ca un diamant şi ea a zis “Îmi pare rău” şi eu am înţeles “Trebuia să-mi pară rău” sau “Trebuia să mă gândesc că ar fi putut să-mi pară” şi eu am dat din cap, semn că scuzele ei au străbătut urechile mele aşezate invers şi au produs efecte aşezate cam la fel. O privesc pe fiinţa asta înspăimântător de frumoasă, înspăimântător de tenace şi înspăimântător de rudimentară, hărăzită de zânele cele bune să-şi petreacă trei sferturi din viaţă vorbind la telefon şi căreia Dumnezeu i-a oferit puterea lui şi eu cerşetoriile mele şi-n faţa buticului căreia, într-o zi un drumeţ a dat peste alt drumeţ, s-au măsurat din priviri înainte să se aşeze la aceeaşi masă, au băut un ceai, au vorbit vrute şi nevrute şi la plecare şi-au strâns mâinile, privindu-se îndatoraţi şi ajunşi acasă fiecare a declarat mobilizare generală şi război pe viaţă şi pe moarte împotriva celuilalt. Și fiecare era stăpân peste un imperiu atât că unul era finit şi celălat nu. Și Sorina s-a aplecat şi-a suflat uşurel asupra mea “Dormi?” şi eu am tresărit “Nu dorm. Vorbeam cu cineva” şi ea a zis “Cu cine?” şi eu am zis “Cu tine” şi ea a zis zâmbind “Ar trebui să vorbeşti mai puţin cu mine altminteri cuvintele mele o să-ţi atârne în jurul gâtului mai greu decât braţele mele ” şi eu am spus “Braţele tale nu mai au nici o greutate, am avut grijă de asta în atâta amar de timp” şi ea a înşirat cu privirea cuvintele mele de-a lungul coridorului şi le-a reclădit la ea în cap într-un morman de fiare vechi gata s-o ia la vale şi eu să mă feresc, am zis “Trebuie să plec, mă aşteaptă domnul Patapievici” şi ea zis după mine “Domnul Patapievici?” şi eu am ridicat din umeri şi ea a continuat “Domnul acela ursuz cu care te văd mereu?” şi eu am vrut să spun că e aşa din pricină că nu-l poate scoate pe Dumnezeu din tranşeele de la mine din cap dar n-am zis nimic şi ea a adăugat “Mama îl place, zice că e un domn aşa distins şi rafinat” şi eu am vrut să aduc iar ceva la cunoştinţă debaralei ce conţine şi mediului înconjurător printre alte nimicuri dar m-am abţinut din nou, prilej ca Sorina să ia aceeaşi oală de pe plită “Cum l-ai cunoscut?” şi eu am zis într-un final “Nu l-am cunoscut. A apărut el cum apare miezul nopţii în oglindă adică în izmene şi pe geamul de la baie”, “Şi?” a continuat ea, “Şi nimic adică aproape nimic. Stătea înghesuit în geam, la un moment dat a ridicat un deget spre tavan, de fapt l-a lipit de tavan, a deschis larg ochii şi a rostit un cuvânt”, “Ce putea rosti proțăpit acolo?” s-a poticnit Sorina în urma de tractor lăsată în glod de cuvântul nerostit şi eu m-am uitat la ea şi după un moment de ezitare i-am zis “Prevenţie” şi ea a repetat “Prevenţie?!” şi după ce s-a nedumirit de tot a zis “Te referi la anticoncepţionale?” şi eu m-am înverzit “Capul tău e un anticoncepţional uriaş şi nici măcar nu-l poţi ascunde” şi ea a zis “Mă scuzi, nu-mi dădeam seama ce anume se leagă cu ce şi nu-mi dau seama nici acum” şi eu am vrut să zic că nimic nu se leagă cu nimic ca mai toate catrafusele din viaţa omului dar n-am zis pentru că Sorina avea lucruri de clarificat şi puţin timp la îndemână, ”La ce se referea?” a continuat ea pe aceeaşi margine de găleată şi eu am zis “Nu ştiu probabil vroia să spună că trebuie lovit devreme şi prin surprindere orice pericol astfel încât să ne ţinem protejate părţile vulnerabile” și ea “Are vreun sens lucrul ăsta?” şi eu am zis “Greu de spus. Părea foarte convins de ce spune plus că citea dintr-o carte prin urmare mai era cel puţin o persoană de aceeaşi părere cu el”, “Şi tu?”, “Eu ce?”, “Tu ce crezi despre ideiile astea?” şi în timp ce eu mă pregăteam să-i aduc la cunoştinţă ce reuşisem să aflu, domnul Patapievici îmi trimisese situaţia detaliată de la mine din cap pe ziua în curs: “Jumătate din forţele ce au debarcat pe plajele din căpăţână Victoriei au fost făcute una cu pământul. Totuşi, am tras învăţăminte din acest eşec şi ele ne vor prinde bine dacă doriţi să menţinem presiunea. Pe frontul Sorinei nimic nou, aceeaşi viermuială fără viitor. Faptul că aţi mutat culoarul de înaintare din dreptul realității în dreptul joncţiunii dintre realitate şi piciorul de pod ce ţine realitatea pe labe nu mi se pare un lucru fericit. Pierdem exact ce nu avem, timp adică. Pe Claudia şi Ipătescu le îndopăm în continuare cu prăjiturele şi băuturi fine cum aţi cerut. Nu vor fi în stare să lupte vreodată în prima linie, propun abandonarea lor grabnică, convoaiele ce le ţin în viaţă se întindeau numai ieri pe o distanţă de douăzeci de kilometri, sunteţi sigur că ne permitem o asemenea risipă?”, “Ei, tu ce crezi?” mă trase iar de mânecă Sorina din somnul cel adânc, “Eu nu cred nimic” i-am răspuns, “L-am dat afară”.

Citiți mai departe:

|© Editura Paralele 45
|© Editura Paralele 45
mai mult
Cronică

Violența inerentă a modernității

gospel-of-judas

Vocea calmă de la cârmă îți spune „Fă să fie” și, odată cu ea, mantra modernității este invocată. Filosofia care ne guvernează cultura este înrădăcinată în violență: capacitatea de a face lucrurile să se întâmple și de a controla rezultatul. Este o credință profund factuală. Putem, într-adevăr, să facem lucrurile să se întâmple și, în anumite limite, să controlăm rezultatul. Însă vom descoperi curând (așa cum s-a dovedit de atâtea și atâtea ori) că această capacitate de a controla este destul de limitată. Foarte multe urmări neprevăzute decurg din fiecare acțiune. Dacă acționăm într-un mediu extrem de izolat, iluzia controlului total poate fi menținută pentru foarte mult timp. Dacă, de exemplu, construiesc un ceas, acțiunile mele și rezultatele lor pot rămâne pe masa de lucru. Totuși, când scara acțiunilor începe să escaladeze, lipsa controlului real începe să se manifeste. Acțiunile de nivel societal sau cultural depășesc capacitatea noastră de control. O cultură nu este un ceas uriaș.

Însă nouă ni se pare că este. Această iluzie reprezintă esența filosofiei modernității.

Argumentele care susțin succesul modernității sunt întotdeauna înșelătoare. Efectul unic dorit (de exemplu, abolirea sclaviei) este invocat. Însă orice urmare neplanificată este ignorată (destrămarea masivă a familiilor de negri etc.). Anumite acțiuni sunt extrem de dezirabile (sfârșitul sclaviei), însă fiecare acțiune conține în sine un cost neprevăzut. În cele mai multe cazuri, rezultatul dorit este pus pe seama acțiunilor noastre, în vreme ce urmările neprevăzute sunt atribuite „naturii” (sau altui concept similar). Modernitatea iese întotdeauna învingătoare pentru că măsluiește condica.

Rezultatul filosofiei „fă să fie” este mereu un act de violență. Luăm ceea ce nu este și-l forțăm să fie. Fie că e vorba de violența plugului care face câmpul cultivabil sau de violența creării unui loc de parcare, oamenii și-au format și modelat dintotdeauna lumea „făcând-o să fie”. Câmpul și locul de parcare, oricât de inofensive și inocente ar fi, crează urmări care n-au făcut parte din plan. Singurul mod de-a înfrunta aceste urmări este de a utiliza și mai multă violență, alterând din nou lucrurile (ceea ce solicită și mai multă violență, ad infinitum), sau de a trata urmările ca reprezentând o schimbare acceptabilă.

În sensul acesta, a avea un rol activ în lume înseamnă a face uz de violență. Traiul nostru pe fața pământului nu cântărește puțin. De-a lungul istoriei, majoritatea societăților au căzut la o pace moderată cu lumea în care trăiau, utilizând forme de violență ale căror urmări fuseseră suficient de bine tolerate și justificate pentru a le considera suportabile. În aceste societăți, rata schimbării era una modestă, în limitele a ceea ce o cultură putea adopta cu ușurință.

Schimbarea masivă și rapidă este însă cu totul altceva. Sintagma „a schimba lumea”, sub numeroasele ei sloganuri, reprezintă esența proiectului modern. Modernitatea nu este despre cum să trăiești cuviincios în lume, ci despre cum să faci însăși lumea să trăiască cuviincios. Iar diferența nici că putea fi mai mare. Începuturile modernității, de-a lungul secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea, au fost marcate de revoluții. Revoluția Industrială, apariția diverselor forme de capitalism, apariția statului modern, cu revoluțiile sale politice, toate au inițiat o perioadă de schimbare neîncetată, marcată de învingători și pierzători. Bineînțeles, succesul se măsoară în statistici care estompează contururile realității. Veniturile a X oameni cresc, în timp ce numai Y oameni suferă din cauza dezrădăcinării și a sărăciei. Atât timp cât X este mai mare ca Y, schimbarea reprezintă un succes. Totul e să faci parte din X.

Reinventarea neîncetată a acestei „lumi mai bune” rar ține seama de propriile-i acțiuni. Faptul că mare parte din nenorocirile prezentului reprezintă rezultatul ultimului avânt către progres este ignorat. Este tratat ca nimic mai mult decât un alt set de probleme de soluționat. Pe măsură ce numărul soluțiilor crește, o cultură toxică își face apariția: mâncare ce nu poate fi consumată, aer ce nu poate fi respirat, relații ce nu pot fi tolerate, siguranță ce nu poate fi menținută etc. Pe măsură ce toxicitatea crește, crește și cererea pentru și mai multă acțiune și schimbare și, odată cu ea, violența (de toate tipurile). Dependența existenței umane de intervenții tehnologice constante a atins niveluri uluitoare. Ritualurile moderne de curtare, căsătorie, formare a unei familii și procreare sunt imposibile fără intervenții chimice și biologice. Nu a existat nicio „revoluție sexuală”, doar transformarea tehnologiei într-una dintre cele mai omniprezente și normale fațete ale existenței umane, creând o latură artificială, bazată pe violență a vieților noastre. Avortul a aproape o treime din toți copiii concepuți este doar un exemplu. Violența brutală asupra naturii umane reprezintă fundația societății noastre de astăzi.

Ar trebui să rețineți că nu am indicat vreun mod de a trăi eliberat de violență. Oamenii fac lucrurile să se întămple, la fel ca majoritatea celor create. Modernitatea totuși este cu totul altceva. Lumea ei „mai bună” nu are limite, proiectul ei n-are sfârșit. Care sunt limitele adecvate ale violenței? Există granițe ce nu trebuie trecute?

Scopul modernității este crearea unei lumi mai bune fără nicio legătură anume cu Dumneze; modernitatea este un concept secular. Astfel, „mai bine” are, sau poate avea, o definiție variabilă. În Rusia sovietică, „mai bine” însemna ceva, în Germania nazistă, altceva, în societățile de consum capitaliste, din nou, altceva. Într-adevăr, definiția lui „mai bine” ține deseori de sfera politică. Însă nu există niciun conținut inerent în „mai bine”, la fel cum nu există limite inerente ale măsurilor luate pentru a-l obține. Urmărirea „mai binelui” („progres”) devine propria lui moralitate.

Creștinismul clasic nu se opune schimbării (schimbarea există întotdeauna), și nici nu neagă că un lucru ar putea fi mai bun decât altul. Însă „binele” care-i dictează fiecare acțiune este Însuși Dumnezeu, așa cum S-a revelat prin Hristos. În termeni clasici, acest lucru este exprimat prin „ținerea poruncilor”. Aceste porunci sunt sintetizate în iubirea față de Dumnezeu și față de aproape. Există și alte elemente în cadrul poruncilor lui Hristos care minimizează și limitează uzul violenței.

Nu există, de exemplu, porunca de a face lumea un loc mai bun, nici măcar de a progresa către o lume mai bună. Conceptul „lumii mai bune” este, din punct de vedere istoric, un împrumut eretic din creștinism, o secularizare a noțiunii de Împărăție a lui Dumnezeu tradusă în termenii tehnologiei progresive și ai legilor (violență). În schimb, gestionarea rezultatelor istoriei este considerată idolatră. Numai Dumnezeu controlează rezultatul istoriei.

Din experiența mea, punerea în discuție a responsabilității noastre pentru rezultatele istoriei va fi întodeauna întâmpinată cu argumentul că nu am obține altceva decât să cădem de acord să „nu facem nimic”, iar rezultatul ar fi unul îngrozitor. Ținerea poruncilor lui Hristos nu înseamnă să nu facem nimic. Înseamnă totuși să refuzăm uzul violenței pentru a transforma lumea în versiuni imaginare, în permanentă schimbare, ale binelui.

Voi menționa un exemplu oarecum controversat (toate exemplele sunt controversate, pentru că nimic nu le place mai mult moderniștilor decât să argumenteze despre cum ar trebui utilizată în continuare violența pentru a face lumea mai bună). Să ne gândim la chestiunea educației. A-i învăța pe copii să citească, să scrie și să socotească nu este un lucru extraordinar de modern. Se face de secole și, ocazional, chiar cu succes. Însă industria educației (un subansamblu guvernamental) există ca un set de standarde, tehnici și proceduri în permanentă schimbare, ale cărui rezultate permanent schimbătoare generează din ce în ce mai multă testare, schimbare, control, management și violență pentru a livra rezultate din ce în ce mai slabe. În proporție covârșitoare, această industrie a produs un cult al managementului și al administrării (otrava vieții fiecărui profesor). Acest exemplu ar putea fi multiplicat, mutatis mutandis, la scara întregii noastre culturi disfuncționale.

Din păcate, pe măsură ce rezultatele progresului violent al modernității devin din ce în ce mai disfuncționale, crește tentația de a aplica și mai intens aceleași metode. Fiecare problemă este întâmpinată exclusiv cu întrebarea „cum ar putea fi reparată?”, neexistând niciodată vreo voce care să sugereze că problema noastră mai mare ar putea fi chiar ideea de reparare a lumii.

Din nou, aceasta nu este o chestiune de totul-sau-nimic. Lumea clasică nu era pasivă, iar schimbarea exista. Modernitatea a ales economia ca măsură a binelui, tratând creșterea productivității ca motor al progresului și al prosperității, ca indicator de bază al unei lumi mai bune. Dezbaterile în legătură cu cea mai bună cale de a spori această productivitate, fie prin control activ, fie prin piață liberă, au reprezentat argumentele principale din cadrul modernității.

Există foarte multe alte beneficii care ar putea reprezenta (și au reprezentat) măsura unei culturi. Singurul motiv pentru a utiliza productivitatea economică este credința falsă că prosperitatea materială este sursa tuturor binecuvântărilor. Dacă vom fi suficient de bogați, vom fi fericiți.

La capătul întunecat al spectrului, presupozițiile filosofice ale Americii au făcut-o o slujitoare a modernității-de-export, iar rezultatul de zi cu zi este violența fizică. Refacerea Orientului Mijlociu nu numai că a eșuat (complet), ci a costat sute de mii de vieți, în mare parte, ale unor oameni complet nevinovați. Haosul rezultat a fost, în cel mai bun caz, o distragere de la fascinația neobosită față de industria de divertisment, deși războaiele noastre au generat un gen foarte popular de jocuri video. Violența însăși a devenit un produs de consum.

Această imagine a lumii moderne poate provoca, în mintea creștinului modern, o întrebare presantă: ce poate fi făcut pentru a o schimba? Răspunsul dificil ar fi să renunțăm să trăim ca și cum modernitatea ar fi adevărată. Să renunțăm să validăm întrebările modernității. Nu întreba: „Cum putem repara lumea?” În schimb, întreabă „Cum ar trebui să trăiască un creștin?” și lasă din nou rezultatul istoriei pe mâna lui Dumnezeu.

 

Cum ar trebui să trăim?

  • În primul rând, trăiește ca și cum, odată cu venirea lui Hristos, Împărăția lui Dumnezeu a fost inaugurată în lume, iar rezultatul istoriei a fost deja hotărât. (Nu-ți mai face griji.)
  • În al doilea rând, iubește-i pe oameni ca fiind însăși imaginea lui Dumnezeu și nu ceda tentației de a-i îmbunătăți.
  • În al treilea rând, refuză să faci din economie fundația vieții tale. Locul tău de muncă nu are nici măcar o importanță secundară.
  • În al patrulea rând, nu mai intra în controverse pe subiecte politice ca și cum politica ar fi răspunsul la problemele lumii. Asta îi conferă o putere ilegitimă și învestește un proiect anti-Dumnezeu.
  • În al cincilea rând, învață să-ți iubești dușmanii. Dumnezeu nu i-a lăsat pe pământ pentru a fi reparați sau eliminați de noi. Dacă este posibil, abține-te de la a folosi violența.
  • În al șaselea rând, ridică problema luării de vieți omenești la rang de primă importanță și refuză să accepți violența ca mijloc de asigurare a păcii. Fiecare viață în parte este o comoară imensă și de neînlocuit.
  • În al șaptelea rând, cultivă mai degrabă mulțumirea decât plăcerea. Te va ajuta să consumi mai puțin și te va elibera din sclavia stăpânilor economici.
  • În al optulea rând, pe cât se poate, gândește la scară mică. Nu ești la cârma lumii. Iubește ceea ce este local, la îndemână, personal, intim, unic și natural. Este o preferință ce contează.
  • În al nouălea rând, învață o limbă străină. Există puține alte lucruri care te pot învăța mai bine despre cine nu ești.
  • În al zecelea rând, fii recunoscător pentru tot, amintindu-ți că lumea în care trăim și totul ce-i în ea îi aparține lui Dumnezeu.

 

Aceasta nu este decât o listă scurtă, câteva gânduri care mi-au venit din mers. Sunt idei care ne încurajează să trăim într-o manieră „non-modernă”. Merită menționat că, atunci când soldații romani s-au apropiat de Sf. Ioan Botezătorul și l-au întrebat cum ar trebui să trăiască, el le-a spus să fie mulțumiți cu solda lor și să nu fie violenți cu nimeni. Ei erau stăpânii lumii de atunci – sau așa ar fi putut, în mod eronat, crede. Cele câteva sfaturi ale mele merg pe urma cuvintelor acelui sfânt preaiubit.

Preluare de pe Ancient Faith

mai mult
Cronică

Despre volumul de memorii al Annei Kretzulescu-Lahovary

14-06-2018-05-945×440

Marți, 19 iunie, ora 19.00, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu, va avea loc o dezbatere prilejuită de apariția volumului de memorii al Annei Kretzulescu-Lahovary, „Nebiruita flacără a vieţii. Amintiri, 1867–1952“, unul dintre bestsellerurile Editurii Humanitas la Bookfest 2018, publicat în colecția Memorii/Jurnale, cu studiu introductiv și traducere de Alina Pavelescu și cuvânt de încheiere de Șerban Sturdza. La eveniment vor participa Ioana Pârvulescu, Iriana Pop-Jora, Șerban Sturdza, Simona Antonescu și Alina Pavelescu.

„Amintirile Annei Kretzulescu-Lahovary, reconstituite aici pentru prima dată din fragmentele păstrate la Arhivele Naționale, merită citite nu doar ca un document istoric, ci și ca o mărturie a unei umanități universale, la fel de familiară nouă pe cât o simțea, în veacul ei, autoarea însăși.“ (Alina Pavelescu)

ANNA KRETZULESCU-LAHOVARY (1865–1964) a fost fiica unică a doctorului şi politicianului Nicolae Kretzulescu şi a Sofiei Kretzulescu, născută Iacovenco. Și-a petrecut copilăria şi adolescenţa pe moşia tatălui său din Leurdeni (judeţul Argeş), alături de copiii familiilor Brătianu, Davila, Golescu, prieteni de joacă şi vecini de moşie. Tot acolo i-a întâlnit pentru prima dată pe regele Carol I şi pe regina Elisabeta, pe care îi evocă cu căldură în amintirile sale. Încă de la vârsta de patru ani şi-a însoţit părinţii în călătoriile lor diplomatice la Cairo, Berlin şi Sankt-Petersburg. La Sankt-Petersburg şi-a cunoscut şi viitorul soţ, diplomatul Alexandru Em. Lahovary, cu care s-a căsătorit la Bucureşti, în 1882. Au avut împreună şase copii. Cea mai mare, Colette, căsătorită Plagino, avea să devină doamnă de onoare a reginei Maria, iar mai târziu a reginei-mamă Elena, şi una dintre infirmierele-eroine ale frontului românesc în Primul Război Mondial. Anna însăşi a fost, în timpul războiului, o activistă energică a Crucii Roşii din Paris şi a contribuit direct la organizarea serviciilor sanitare din România. De foarte tânără, şi-a manifestat talentul pentru pictură şi literatură, dar şi gustul pentru viaţa activă în natură, fiind, aşa cum singură se defineşte, una dintre primele „doamne devenite fermier“. A fost prietena şi confidenta lui Henriette Poincaré, a fost prietenă din copilărie cu Sabina Cantacuzino şi Ionel Brătianu, era verişoară îndepărtată a Marthei Bibescu şi o apropiată a viitoarei regine Maria, pe care a însoţit-o, în 1913, într-o călătorie la curtea regală de la Madrid. Toate aceste personaje şi episoade istorice le evocă, cu talent şi sensibilitate, în memoriile ei, fructul nostalgic al unui secol de viaţă.

mai mult
Cronică

Ultimul incurabil

Philip-Roth

Acum știu ceea ce îți ia o viață întreagă să descoperi. Știu cum s-a terminat totul.

Philip ROTH

Stau într-o cameră de hotel din Chambéry, unde m-am ascuns de scriitori și editori, și recitesc e-mailul primit de la Ovidiu Șimonca, al cărui subiect este „Te rog, te rog, te rog“ și al cărui corp nu conține decît următoarele cuvinte: „scrie-mi 4.500-5.000 de semne de­spre Philip Roth“. De la moartea lui Roth au trecut deja cîteva zile bune și, pe lîngă faptul că lumea nu s-a oprit în loc, soarele nu s-a ascuns definitiv într-un lințoliu de nori, iar viața, în cele mai vane aspecte ale ei, își continuă mersul, eu personal nu mi-am revenit. Dacă nu ar fi acel subiect al e-mailului, probabil că m-aș ține tare: mi-am jurat ca despre Roth să nu scriu nimic, cel puțin nu acum, imediat. Ce aș putea spune, astfel încît să evit clișeele? Că a murit un „gigant“ al literaturii americane? Că merita Premiul Nobel? Că literatura rămîne mai săracă? Oricare dintre variantele de mai sus ar putea fi o remarcă sarcastică în gura unui personaj al lui Roth. Iarăși, nu aș vrea ca acest text să se transforme într-unul bumerang, care să trimită la autorul lui mai mult decît la subiect.

Singura variantă de lucru care-mi rămîne la dispoziție este să merg printre cuvintele lui Roth, fără a uita nici o clipă privirea pătrunzătoare („arzătoare“ ar fi un cuvînt mai bun), agresivă ca a unui boxer care încearcă să-și intimideze adversarul înaintea meciului: dacă reușești să păstrezi în minte privirea asta, poate ai șansa (oricît de firavă) de a nu scrie niște enormități dulcege.

Într-una dintre ultimele sale intervenții publice, discursul ținut la Newark Museum pe data de 19 martie 2013, unde a avut loc aniversarea împlinirii a 80 de ani de viață, Roth apelează la personajul lui preferat (și al meu, de altfel), Mickey Sabbath, pe care-l numește „un personaj refractar“. Refractar la vindecare, adaugă, și asta e sintagma care cred eu că-l definește cel mai bine pe Roth însuși: un scriitor refractar la diversele vindecări oferite de lume. E o neliniște în proza lui Roth care vine din acest refuz violent al „vindecării“: refuză tot ce i se oferă, dacă această ofrandă nu reușește să treacă de instanța supremă a propriei gîndiri. Roth, asemenea personajului său, Mickey Sabbath, a fost un om nemanipulabil. S-a vorbit enorm despre Roth‑rebelul, despre evreul plin de „self-hatred“, despre scriitorul caustic care se încăpățînează să scormonească sub suprafața liniștită a apei care e lumea (cam ca un duh nemulțumit de apele peste care se preumblă și care, în loc să purceadă la crearea lumii, s‑ar avînta pe sub aceste ape și ar încerca din răsputeri să vadă „de ce“ sînt apele astea pus­tii așa cum sînt).

Interminabilul meci de box al lui Roth cu lumea, început încă de la debutul său literar din 1959, cu La revedere, Columbus, s-a transformat de-a lungul anilor într-o luptă cu propria umbră. Roth e unul dintre puținii scriitori care și-a înfrînt toți adversarii, de la rabinii care i-au condamnat geniala povestire Convertirea evreilor, și pînă la Michiko Kakutani, cea care a îndrăznit la un moment dat să urce în ring pentru a se trezi imediat trîntită la podea de propria variantă caricaturizată. Ultimele lui cărți, tolstoiene fără misticism, esențializate și dure ca niște haikuuri, se ocupă exclusiv de ultimul mare subiect din viața unui scriitor, cel pentru care s-a pregătit cîteva decenii: moartea. Între aceste două borne se află cîteva zeci de cărți care, împreună, alcătuiesc o foarte alambicată hartă a neliniștii și a lucidității. Philip Roth a scris Marele Roman American. De mai multe ori. Așa cum a făcut-o și Saul Bellow, așa cum a făcut-o și John Updike.

Odată cu Roth dispare o generație de prozatori americani care a încercat să întoarcă roata prozei de după Al Doilea Război Mondial spre un realism social deosebit atît de cel „dirty“ (al unor Cheever & Carver), cît și de produsele clișeizante ale școlilor de creative writing. Saul Bellow, Philip Roth și John Updike sînt, probabil, ultimii creatori de personaje „titanice“ din literatura lumii: Humboldt, Sabbath și Rabbit au schimbat fața literaturii americane (din nou, clișeu!) așa cum personajele unor prozatori extrem de talentați din generații mai recente nu au reușit și nici vor reuși s-o facă. Pentru că nici nu-și propun: sînt dispuși la vindecare (ca excepție notabilă l-aș menționa pe John Self, personajul lui Martin Amis din Banii). Era o energie fantastică/bolnavă în cărțile acestor mari-bărbați-albi-acum-morți, o energie titanică dată chiar de năzuințele lor „inumane“: ca să-i dau iarăși cuvîntul lui Roth, în proza lor a existat o pasiune pentru specificitate, pentru „materialitatea hipnotică a lumii“, care e tipică literaturii americane autentice încă de la Melville sau Mark Twain.

Cînd Philip Roth a declarat că a terminat‑o cu literatura, l-am crezut. Oricine ar fi spus asta în locul lui, l-aș fi privit cu neîncredere și cu zîmbetul rezervat unui „bullshitter“. Dar nu pe Roth: la Roth, abandonarea scrisului a avut aceeași încărcătură autoironică și demențial de serioasă ca declarația lui De Gaulle despre lăsatul de fumat –  „Mareșalul a hotărît să nu mai fumeze“. Pentru că, la Roth, asta a fost, în fond, ultima mare bătălie, ultimul schimb de pumni – a învins, în cele din urmă, chiar literatura. Cum spunea chiar el, în același speech: „Am terminat cu toate astea. Am descris ultima mea aruncare de suliță și ultimul meu clasor de timbre și ultima mea fabrică de mănuși și ultimul meu magazin de bijuterii și ultimul sîn și ultima mea măcelărie și ultima mea criză familială și ultima mea trădare ireconciliabilă și ultima tumoare pe creier care l-a ucis pe tatăl meu“. Good bye to all that, ca să folosesc titlul autobiografiei lui Robert Graves.

Moartea lui Philip Roth are încărcătura unei tragedii antice, chiar înaintea eliberării ei, tocmai pentru că cel care trece dincolo e genul de erou care nu se va liniști nici acolo, un erou din familia marilor rebeli mitologici, de la Prometeu la Loki. Undeva, orișiunde, Roth își împarte acum pumni cu Cineva. Și nu este foarte limpede cine va cîștiga. Cert este că, fără a pune aici niciun accent escatologic/plîn­găcios, zilele trecute a murit literatura, cea pe care o știam.

mai mult
Cronică

DIN STRADĂ ÎNTR-O CASĂ A VISURILOR PE HÂRTIE. POVESTEA CELUI MAI NOU ROMAN AL LUI RADU ALDULESCU

radu-aldulescu

În urmă cu mai puțin de trei ani (în noiembrie 2015), romancierul Radu Aldulescu, autor a nouă romane de succes, premiate atât în țară, cât și în afară, a fost aruncat în stradă de către Uniunea Scriitorilor (USR), cea care ar trebui să susțină artiștii breslei ei și să le apere drepturile.

Pe scurt, Radu Aldulescu locuia într-o cameră a unei case din centrul Bucureștiului ce aparținea Primăriei Capitalei și care fusese închiriată de USR. În urma răfuielilor din cadrul USR (când scriitori importanți au fost excluși din uniune, doar pentru faptul că nu sunt de acord cu modul abuziv de conducere a lui Nicolae Manolescu – mai multe despre asta am scris aici), conducerea uniunii, sub pretextul unor tăieri de buget, a reziliat contractul cu primăria, victimă „colaterală” fiind scriitorul Radu Aldulescu.

Radu Aldulescu este genul de artist care s-a dedicat 100% scrisului după anii ’90, asta pentru că înainte nu putea să publice. Cum spune și el, a schimbat visul de a publica cu iluzia de a scrie și a trăi din asta. Traiul său de atunci, din camera de pe Nicolae Golescu, consta într-un pat pliant, un birou vechi, câteva scaune, un corp mic de bibliotecă și multe cărți. Am putea adăuga la „inventar” și icoanele de pe pereți și mașina sa de scris. Acesta este „luxul” pe care și-l permite un om care s-a dedicat toată viața 100% scrisului, care a scris nouă romane, vândute în nenumărate tiraje, care a obținut premii atât naționale, cât și internaționale, și este considerat, atât de critici, dar mai ales de public (ăl mic, care mai și citește cărți) unul dintre cei mai buni scriitori contemporani.

„Astea sunt condițiile. Am spațiu, am căldură, am baie. Un divan, un televizor? Nu am nevoie. Un frigider, iarăși, nu am nevoie, dar nu am nici posibilitatea. Condițiile sunt conform nevoilor și posibilităților (…) Din vânzarea cărților nu am luat nimic sau aproape nimic. Nu știai chestia asta? Drepturile de autor în România sunt nule. Simbolice, la o adică.”

„Nu știu unde mă mut. Sunt în stradă. Mă mut în stradă. Am scris nouă romane, apărute în două, trei și patru ediții. Am luat premii naționale și internaționale și câteva mii de exemplare din cărțile mele se află în librăriile și în bibliotecile din țară. Asta e. Nu am casă”.

⇨ Citește mai detaliat despre cazul aruncării lui Aldulescu în stradă în PressOne

În romanele sale dense, pline de vână, Aldulescu se simte cel mai bine între învinși. Literatura lui este o literatură a devianței, a ostracizaților, anatemizaților, a nelegiuților, a instinctualilor, a periferiei. Ai zice că-i caută la marginea pământului, dar nu face decât să-și rotească privirea spre ceea ce noi refuzăm cu îndârjire să vedem. Ei bine, Aldulescu îi vede pe toți cei nevăzuți și scrie despre ei. O face cu naturalețea celui căruia nu îi este străin acest bâlci al deșertăciunilor, cu vieți risipite și înnămolite în derivă.

Experiența de a ajunge în stradă l-a marcat profund, însă pe de altă parte, a devenit o sursă de inspirație pentru cel de-al 10-lea său roman, Rezidenți în Casa Visurilor publicat la Editura Hyperliteratura.

„Multă vreme am locuit în niște spații dezafectate ale Uniunii Scriitorilor. Multă vreme, adică opt ani. Ultima dată am stat într-un birou care și-acuma este gol, de unde-am fost dat afară de președintele Uniunii de breaslă, care ar trebui să-mi apere drepturile. Și mi le-a apărat atât de bine încât m-a scos afară în stradă. Am zis să-mi fac o casă a visurilor, și-am făcut-o pe hârtie, în romanul ăsta”.

Sătul de „ofertele” editurilor clasice, de felul în care autorii sunt tratați și în special de halul în care se promovează cărțile scriitorilor români, am deschis de la sfârșitul lui 2016 Editura Hyperliteratura tocmai pentru a veni în întâmpinarea autorilor noștri importanți de care efectiv nimeni nu se ocupă. Radu mi-a mărturisit chiar într-o discuție recentă (atunci când am și pus bazele colaborării noastre) faptul că pentru câteva din romanele sale precedente, editurile nu i-au organizat nici măcar lansări.

Astfel, în urma unei campanii de crowdfunding și precomenzi inițiată de editura noastră, am putut duce la bun sfârșit acest proiect editorial, oferindu-i un contract cu drepturi de 3-4 ori mai mari decât i-ar fi dat editurile tradiționale și cu promisiunea un program de promovare consistent pentru cartea sa:

mai mult
Cronică

Lansarea romanului „Ambasadorul”

cochinescu

Și a fost lansarea romanului meu „Ambasadorul” (Editura Cartea Românească) la Bookfest 2018. Mii de mulțumiri celor care au vorbit nemeritat de elogios și cu-atât de multă căldură despre mine și despre cartea mea: scriitorul Mircea Cărtărescu, criticul și istoricul literar Ion Bogdan Lefter, scriitorul Călin Vlasie, directorul editurii. Mulțumiri celor care au venit la lansarea cărții, într-un număr cu-adevărat impresionant, cu inima deschisă și cu toată prietenia. Despre prietenie am vorbit și eu, la finalul lansării, în încercarea de a reabilita sensul acestui cuvânt atât de rar în zilele noastre și tocmai de-aceea, atât de prețios. Fără prietenia de aur a unor oameni precum Gabriela Adameșteanu (redactor al Editurii Cartea Românească în 1988-1989), Ov.S. Crohmălniceanu, Mircea Cărtărescu, Cristian Moraru, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Mircea Iorgulescu, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Magdalena Popescu Bedrosian (director al editurii în 1990), Mădălina Ghiu (director al editurii în 2010), Călin Vlasie (actualul director al Editurii Cartea Românească), fără prietenii mei scriitori și artiști ploieșteni, fără suportul familiei mele, nesfârșit de înțelegătoare și de răbdătoare, romanul „Ambasadorul” n-ar fi apărut niciodată, pentru că nici măcar n-ar fi fost scris.

Ioan Mihai Cochinescu
(Estetica Artelor)

mai mult
Cronică

Cartea „Iacării acrobaţi. Povestea unui vis”, de Alina Bâltâc, va fi lansată de 1 Iunie pe aerodromul Băneşti Prahova

iacari-carte-mockup

„Iacării acrobaţi. Povestea unui vis”, de Alina Bâltâc, cu ilustraţii de Yanna Zosmer şi editată de Curtea Veche Publishing, va fi lansată pe Aerodromul Băneşti Prahova, de la ora 17.00, de 1 Iunie. Participanţii vor putea asista şi la un antrenament aviatic al celor ce au reuşit să uimească o lume întreagă.

La eveniment vor fi prezenţi cei trei piloţi care şi-au pus amprenta asupra istoriei aviaţiei, fiind singura echipă independentă de acrobaţie aeriană din România: Ioan Postolache (cap formaţie Iacării Acrobaţi), Dan Ştefănescu (aripă dreapta Iacării Acrobaţi), şi Dan Conderman (aripă stânga Iacării Acrobaţi).

Cei mici vor avea parte de un moment special de lectură cu un invitat-surpriză.

„Iacării acrobaţi. Povestea unui vis” este o carte în care cititorul va descoperi povestea adevărată a trei copii isteţi şi curioşi care au crezut în visul lor şi au făcut tot ce le-a stat în puteri pentru a şi-l împlini şi a deveni piloţi. Şi nu orice fel de piloţi, ci acrobaţi plini de curaj, care evoluează în spectacole uluitoare sub numele Iacării Acrobaţi. Se prea poate să fi auzit de ei sau să fi urmărit cu sufletul la gură năzbâtiile pe care aceşti trei temerari le fac în înaltul cerului.

Intrarea la eveniment este liberă, iar confirmările de participare se primesc la adresa evenimente@curteaveche.ro.

Cartea „Iacării acrobaţi. Povestea unui vis”, de Alina Bâltâc, este disponibilă în toate librăriile din ţară şi pe site-ul Curtea Veche la preţul de 44 de lei, alături de volumul „Iacării Acrobaţi. Aripi româneşti”, de Maria Cristina Ţilică (35 lei).

mai mult
1 2 3 11
Page 1 of 11