close

Cronică

Cronică

Lansarea antologiei „Cartea basmelor” de Petre Crăciun la sediul ICR

afislansare-cartea-basmelor

Luni, 28 august, de la ora 14.00, la sediul Institutului Cultural Român din strada Aleea Alexandru nr. 38, sector 1, București, va avea loc lansarea antologiei „Cartea basmelor”, de Petre Crăciun, apărută la Editura Zorio. Volumul adună cele mai frumoase 50 de basme scrise de scriitorul Petre Crăciun în ultimii 25 de ani. Ediția cuprinde textele publicate în volumele „Basme” (2013), „Basme pentru familia mea” (2014) și „Povești din Țara Copiilor Fericiți” (2016). Sunt adăugate 14 basme noi, care nu au fost niciodată publicate în volum.

Vor prezenta cartea criticul literar Alex Ștefănescu, etnologul prof. univ. dr. Nicolae Constantinescu, Victor Gh Stan, președintele Filialei pentru copii și tineret a Uniunii Scriitorilor și scriitorul Alexandru Plăcintă (Chișinău). Va mai vorbi despre volum, în calitate de ilustrator, artistul plastic brăilean Hugo Mărăcineanu. Actorul Zoltan Octavian Butuc va citi fragmente din basmele cuprinse în antologie, iar Monica Benedic (cantautor) și Carla Lucaci (elev-interpret), din comuna Ploscuțeni, Vrancea, vor întrepreta piese proprii, după versurile autorului.

Tot în cadrul evenimentului va fi lansată și pagina de web a scriitorului, www.petrecraciun.ro.

Cartea basmelor este una dintre puținele antologii de basme culte, aparținând unui autor contemporan, publicate în ultimul secol.

Petre Crăciun este membru al Uniunii Scriitorilor, Filiala pentru copii și tineret, a scris 16 volume pentru copii, primind Premiul Uniunii Scriitorilor în anul 2016 pentru romanul „Cu Andersen în Regatul Poveștilor”. A fost invitatul României la Târgul Internațional de Carte pentru copii de la Bologna din 2016 și participă la numeroase întâlniri cu copiii din țară și de peste hotare. La sediul ICR au mai fost lansate volumele „Basme pentru familia mea” și „Cu Andersen în Regatul Poveștilor”. Autorul a fost invitatul Institutului Cultural „Dimitrie Cantemir” din Istanbul, pentru a participa la Festivalul Internațional de Literatură „Tanpinar”, unde a avut întâlniri cu elevi din Turcia, cărora le-a prezentat volumul The Girl în the Rose. Tot la invitația ICR, Petre Crăciun s-a întâlnit cu românii din Valea Timocului, citindu-le basme proprii în biserica din Gorneana și oferindu-le cărți pentru copii.

I.C.

mai mult
CronicăPromovate

Mesaje ascunse sau simple greșeli? 7 opere de artă cu defecte ciudate

Rondul-de-noapte-1

A greși e omenește, iar de eroare nu sunt scutite nici măcar geniile. Artiști desăvârșiți, care au lăsat moștenire opere de artă inestimabile, au strecurat mici defecte în creațiile lor. Dacă le-au făcut intenționat sau pur și simplu nu au fost atenți, nu vom ști niciodată.

Iată, deci, șapte opere de artă celebre care ascund defecte aproape de neobservat. Desigur, faptul că autorii lor au făcut câteva mici greșeli nu are cum să știrbească valoarea creațiilor lor.

1. David, de Michelangelo

Opere de arta - David

Foto: commons.wikimedia.org

Când vizitezi Florența, nu trebuie să ratezi statuia lui David, creată de artistul renascentist Michelangelo. Această operă de artă celebră, care-l înfățișească pe eroul biblic, a fost sculptată dintr-un singur bloc de marmură de Carrara.

De obicei, sculpturile lui Michelangelo sunt deosebit de fidele anatomiei umane. Și totuși, David are un mic defect: există un mușchi lipsă între coloana vertebrală și omoplatul drept.

Din câte se pare, sculptorul n-a reușit să redea acest mușchi din cauza unui defect al blocului de marmură.

2. Le bar aux Folies-Bergere, de Edouard Manet

Opere de arta - Le bar

Foto: commons.wikimedia.org

Dacă te uiți mai atent în oglindă, vei observa că reflecția pictată de Manet nu este conformă cu realitatea. Sticlele de pe tejghea sunt au o altă poziție, iar barmanița pare să se uite în altă direcție.

Așa cum se întâmplă de obicei cu operele de artă celebre, experții nu se pot pune de acord dacă Manet a făcut această „greșeală” intenționat sau nu.

3. Rondul de noapte, de Rembrandt

Opere de arta - Rondul de noapte 1

Foto commons.wikimedia.org

Această pictură este plină de enigme nerezolvate. Una dintre controverse se învârte în jurul mănușilor căpitanului Frans Banning Cocq. Mai precis, bărbatul din tablou are mâna dreaptă înmănușată și tot în aceeași mână ține o altă mănușă pentru mâna dreaptă.

Opere de arta - Rondul de noapte 3

Foto: commons.wikimedia.org

Mulți istorici ai artei cred că, prin această eroare voită, Rembrandt a dorit să dea o latură jucăușă operei sale. Alții cred că mănușa este de fapt pentru mâna stângă, iar căpitanul o ține de degetul inelar, cu degetul mare îndreptat spre privitor.

4. Opere de artă celebre – Moise, de Michelangelo

Opere de arta - Moise

Foto: commons.wikimedia.org

Statuia care-l înfățișează pe Moise este absolut impresionantă. Personajul biblic măsoară aproape 2.5 metri așezat, are brațe enorme și musculoase și o privire concentrată. Sub unul dintre brațe poartă tăblițele cu cele zece porunci, pe care tocmai le-a primit de la Dumnezeu pe Muntele Sinai.

Pe lângă toate acestea, sculptura conține și un element ieșit din comun: pe fruntea lui Moise se află două coarne. De ce i-a făcut Michelangelo coarne lui Moise? Este posibil ca totul să fi pornit de la traducerea greșită a unui cuvânt din ebraică.

Într-un text biblic, este descrisă imaginea lui Moise cu raze de lumină ieșindu-i din cap. În limba ebraică, karnayim înseamnă și „raze”, și „coarne”. Probabil bazându-se pe traducerea greșită, Michelangelo a creat un personaj biblic cu coarne.

5. Cina din Emmaus, de Caravaggio

Opere de arta - Cina din Emmaus 1

Foto: commons.wikimedia.org

Caravaggio a lăsat în urmă multe opere de artă celebre. Printre ele se numără și Cina din Emmaus, o pictură care conține două greșeli curioase. În primul rând, coșul cu fructe stă pe masă într-o poziție bizară. Deși stă doar pe jumătate pe masă, misteriosul coș nu cade la pământ.

A greși e omenește, iar de eroare nu sunt scutite nici măcar geniile. Artiști desăvârșiți, care au lăsat moștenire opere de artă inestimabile, au strecurat mici defecte în creațiile lor. Dacă le-au făcut intenționat sau pur și simplu nu au fost atenți, nu vom ști niciodată.

Iată, deci, șapte opere de artă celebre care ascund defecte aproape de neobservat. Desigur, faptul că autorii lor au făcut câteva mici greșeli nu are cum să știrbească valoarea creațiilor lor.

6. Nașterea lui Venus, de Sandro Boticelli

Opere de arta - Nasterea lui Venus 1

Foto: commons.wikimedia.org

Deși renascentiștii sunt cunoscuți pentru acuratețea cu care au recreat corpul uman, operele lui Boticelli se abat de la regulă. Venus a lui Boticelli are niște defecte evidente: un picior umflat și un gât mult prea lung.

Opere de arta - Nasterea lui Venus 2

Foto: commons.wikimedia.org

7. Madona Sixtină, de Rafael

Opere de arta - Madona

Foto: commons.wikimedia.org

La o primă privire, ai impresia că Papa Sixtus al II-lea are șase degete la mâna dreaptă. Dacă te uiți mai atent, îți vei da seama că al șaselea deget este, de fapt, o parte a palmei. Aceeași impresie de polidactilie o lasă și piciorul Madonei, care are o excrescență anormală la unul dintre picioare.

incredibilia.ro

mai mult
Cronică

Cartea „Ion I.C. Brătianu, inginer constructor și om de stat” de Nicolae Șt. Noica, lansată la BNR

coperta_bratianu_constructor_inginer

Cartea „Ion I.C. Brătianu, inginer constructor și om de stat” scrisă de Nicolae Șt. Noica, fost ministru al Lucrărilor Publice, a fost lansată, marți, la Banca Națională a României.

Academicianul Ioan-Aurel Pop, rectorul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, a afirmat că profesorul Nicolae Noica nu a scris o carte, „ci a făcut un meritat elogiu, a găsit un răspuns axiomatic la întrebarea ce a făcut Ionel Brătianu pentru țară”. „Ionel Brătianu nu a trebuit să facă nimic pentru țară, fiindcă el a făcut chiar țara din funcția înaltă în care s-a aflat”, a subliniat Pop.

În opinia sa, era nevoie de o astfel de carte în contextul pregătirii Centenarului Marii Uniri, dar și „pentru a sensibiliza clasa politică românească actuală”.

„Era nevoie de această monografie pentru că ne pregătim de Centenarul Marii Uniri și fiindcă nu trebuie să uităm, deoarece uitarea înseamnă moarte. Era nevoie de această monografie pentru că, nu cu mult timp în urmă, într-un orășel din România oficialitățile locale fără minte au interzis un bust al Ionel Brătianu. (…) Era nevoie de această carte pentru a sensibiliza clasa politică românească actuală în cadrul căreia mulți au meseria inexistentă de politicieni, fără să fi construit o casă, fără să fi sădit un pom, fără să fi dat țării un prunc rămas acasă”, a declarat Ioan-Aurel Pop.

Academicianul a precizat că volumul profesorului Nicolae Noica este „o carte despre demnitatea unui om politic român, iar demnitatea acestui român este răsfrântă asupra unei națiuni — națiunea română”.

„Cred că nu există clădire mai importantă în București (…) despre care să nu fi scris profesorul Noica. Trebuie să-i mulțumim foarte mult”, a spus, la rândul său, Mugur Isărescu, guvernatorul BNR, amintind, printre altele, clădirea Băncii Naționale, Palatul Regal, lucrările lui Liviu Ciulley, Ministerul Lucrărilor Publice (în prezent Primăria Capitalei), Palatul Academiei de Înalte Studii Comerciale și Industriale (în prezent ASE).

„Apariția acestei cărți constituie un important eveniment editorial, fiindcă se înscrie în suita de comemorări ale momentelor cruciale petrecute acum o sută de ani, între 1916 și 1918, cu un rol decisiv în împlinirea unui ideal de veacuri — Unirea cea Mare. Iată de ce — scrie autorul — am crezut că avem datoria să facem să retrăiască personalitatea celui ce a condus Guvernul României în acele timpuri de la răscrucea istoriei și a luat principalele decizii după o matură chibzuință”, a subliniat Mugur Isărescu în prefața cărții.

Volumul, apărut la Editura Vremea, cuprinde numeroase pagini de corespondență privată a lui Brătianu către familie, prieteni, cunoscuți, precum și însemnări personale pe teme politice sau pe marginea unor călătorii, dar și informații — unele dintre ele de culise — despre Ion I. C. Brătianu.

Cartea conține și foarte multe fotografii din arhiva Academiei Române, Arhivele Naționale ale României și arhiva autorului, precum și scrisori ale Ion I.C. Brătianu, planuri de lucru și desene inginerești.

Născut în 1864 la Florica, moșia familiei Brătianu, Ion I.C. Brătianu este al treilea dintre cei opt copii ai lui Ion și Pia Brătianu. După terminarea claselor primare la Pitești, urmează studiile la Colegiul Sf. Sava, pe care îl absolvă la 5/17 iunie 1882.

Sora sa, Sabina Cantacuzino, consemna că dispunea de o elocvență atât de elegantă, încât mama opina: „Pe Ionel să-l facem avocat, ne scoate sărăcia din casă“. Soțul ei – Ion C. Brătianu – se opunea cu îndârjire unei astfel de perspective. „Este, spune el, singura profesie de la care îi opresc pe băieții mei cu amenințarea de blestem și de a le lua numele. Nicio conștiință nu rezistă la ispitele pledoariilor și la controversele cauzelor. În Cameră, avocații mi-au amărât zilele îndestul“.

După susținerea bacalaureatului, Ion Brătianu a efectuat stagiul militar ca voluntar, timp de șase luni, în Regimentul 2 artilerie. Angajat la regiment, Ion I.C. Brătianu avea program de instruire între 6 și 12 dimineața, după-amiază frecventând „anul preparator“ la Școala de Poduri și Șosele din București, al cărei director era prof. ing. Gh. I. Duca.

Cine cercetează cu atenție scrisorile lui Ion I.C. Brătianu către tatăl, mama și frații săi este surprins de profunzimea conținutului, frumusețea literară și frecvența (3-4 scrisori pe lună) acestora.

Astfel, la 19 februarie/3 martie 1887, scria tatălui său: „Ieri, după cursul de hydraulică, am stat câteva minute de vorbă cu dl. Alfred Durand-Claye (un remarcabil inginer și profesor) și am profitat ca să-l întreb cum crede că ar trebui să-mi întrebuințez timpul consacrat misiunilor în timpul vacanțelor. Mi-a spus că aș face bine să mă duc să văd lucrările de regularea cursurilor torențiale și de irigații din sudul Spaniei sau nordul Italiei. Din sudul Spaniei mai ales, unde zice că țara se aseamănă mai mult cu a noastră“. Răspunzându-i, tatăl său aprecia ca oportună opinia lui Ionel (cum i se spunea în familie) cum că „hidraulica are un rol predominator în România“, apele de munte putând furniza energie, iar la câmpie, pentru irigații. În acest fel, spunea Ion I.C. Brătianu, „România va deveni țara cea mai roditoare din Europa, pădurile fiind pe departe de a avea aceeași importanță“ (scrisoare 23 februarie/7 martie 1885, la patru zile).

P.C.

mai mult
Cronică

Expoziție-eveniment „Ion Grigorescu” deschisă la Muzeul Naţional de Artă

ion.grigorescu

Câteva săli ale Muzeului Naţional de Artă al României sunt pline cu picturile lui Ion Grigorescu, un artist cunoscut mai mult ca autor de performance, de fotografie şi de artă video. Cu o carieră de peste 50 de ani, cu lucrări în marile muzee de artă contemporană, Ion Grigorescu este, din păcate, mai cunoscut în străinătate decât acasă.

Ion sau Nicolae Grigorescu? Nicolae, ar spune 99 la sută dintre români, Ion – ar răspunde străinătatea. Cu lucrări în marile muzee ale lumii, la 72 de ani, Ion Grigorescu e un artist aproape clasicizat și un om de o mare modestie. Asociat cu ideea de experiment, el spune că, la început, a fost pictura.

Expoziția arată traseul unui artist atipic. Sunt 80 de lucrări realizate de Ion Grigorescu în perioada 1963-2017. Povestește că, instinctiv, gustul lui ar merge spre o artă clasică, chiar bucolică. Asta l-a apropiat de grupul Prolog, inițiat în anii 80, de Paul Gherasim. Dar Ion Grigorescu a hotărât să nu meargă pe calea asta, să nu facă jocul societății și-al uniunilor de artă plastice. A vrut ca pictura să fie un discurs conștient, consecvent, moralist, în ultimă instanță.

Ion Grigorescu a reformat un limbaj osificat, apelând la pop art și fotorealism.

Expozitia realizată de Muzeul Național în parteneriat cu fundația Muzeul de Artă Recentă (MARE) aduce picturi din 10 muzee și galerii și 20 de colecții private din țară și din străinătate.

Expoziția: Ion Grigorescu: opera pictată, 1963-2017

Sinteză dedicată creației pictate a lui Ion Grigorescu, expoziția prezintă 80 de lucrări realizate de artist în perioda 1963 – 2017, fiind împărțită în 6 secțiuni ce surprind momentele-cheie: Paleta (1963-1965), Răspântia (1965-1968), Revizorul (1968-1971), Exodul (1972-1978), Săritura cu pictura(1979-1993) și Marginea era centru (1993-2017). Lucrările provin din 10 muzee și galerii de artă și 20 de colecții private din țară și din străinătate.

Ion Grigorescu (n.1945) a absolvit Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, București, promoția 1969, clasa Prof. Aurel Vlad și este membru al Uniunii Artiștilor Plastici, din 1971. Din 1989 este membru în GRUPUL PROLOG (alături de Paul Gherasim, Constantin Flondor, Horea Paștina, Christian Paraschiv, Mihai Sârbulescu, Matei Lăzărescu). Ion Grigorescu este cunoscut ca fotograf, artist de performance, autor de film și artă video, dar mai puțin ca pictor, deși ,,este artistul român care a contribuit cel mai mult la transformarea picturii dintr-o practică tradițională într-un mijloc artistic conceptual”(Erwin Kessler). Lucrările lui Ion Grigorescu a fost expuse la cele mai importante manifestări artistice mondiale, de la Documenta de la Kassel (2007) la Bienala de la Veneția, (1997 și 2011) și fac parte din colecțiile unora dintre cele mai importante muzee ale lumii: Muzeul de Artă Modernă din New York (MoMA), Centrul Pompidou – Paris și Tate Modern – Londra.

Expoziția este completată de un catalog în limbile română-engleză de 512 pagini cu 700 de ilustrații, realizat de un colectiv format din Erwin Kessler, Cristian Vechiu, Carola Chișiu, Ioana Antonia Pearsică și Diana-Andreea Novăceanu. Publicat la Editura Vellant, catalogul critic exhaustiv al operei pictate a lui Ion Grigorescu parcurge creația sa cronologic și analitic, fiind produsul unei cercetări de lungă durată.

Sursa: TVR

mai mult
Cronică

„Blocați în labirint” (Editura Timpul, 2017), semnată de George Simion

blocati

Timișoara va fi primul oraș din România în care va fi lansată cartea „Blocați în labirint! (Editura Timpul, 2017), semnată de George Simion, președintele Platformei Unioniste Acțiunea 2012. Evenimentul va avea loc luni, 17 iulie, ora 18:00, la librăria La Două Bufnițe.

„Blocați în labirint” este o radiografie a vieții Republicii Moldova, de la apariția sa ca stat și până în ziua de azi, explicând într-un limbaj accesibil situația reală în Republica Moldova. Cartea relevă principalele mituri fondatoare pentru statul dintre Prut și Nistru și prezintă motivele pentru care acesta este ultimul stat din Europa.

Scrisă de un om implicat și devotat cu adevărat unei cauze, care e convins că singura cale a cetățenilor moldoveni de a fi parte a Uniunii Europene este Unirea Republicii Moldova cu România, cartea lui George Simion explică într-un limbaj accesibil, dar nicidecum simplist, situația reală în Republica Moldova pentru cei care într-adevăr doresc să o înțeleagă.

În paginile cărții se perindă personajele cheie de la masa puterii, cei care creează iluzia că Republica Moldova poate fi o Elveție a Europei de Est. Demontând această amăgire, pas cu pas, cu argumente solide, date, exemple, autorul demonsterează că statul Republica Moldova nu poate exista, din considerente identitare, geopolitice, economice, sociale și culturale.

„Timișoara a fost primul oraș liber al României în 1989. Am ales să lansez cartea ‘Blocați în labirint’ în acest oraș tocmai pentru că aici se simte cel mai bine setea de adevăr istoric. Îi invit pe timișoreni să afle adevărul despre Republica Moldova”, a declarat autorul.

Apariția editorială „Blocați în labirint” a fost lansată în mai multe orașe din Europa, în cadrul unui turneu de promovare în rândul românilor din diaspora: Bruxelles, Barcelona, Roma și Goteborg.

La București, lucrarea urmează să fie lansată marți, 18 iulie, ora 19:00, la librăria Open Art.

mai mult
Cronică

„Frumoasa călătorie a urșilor panda povestită de un saxofonist care avea o iubită la Frankfurt” la Teatrul Arte dell’Anima

Facebook-for-Panda-768×426

În data de 30 iulie, de la orele 19:00 Teatrul Arte dell’Anima vă așteaptă să vizionați cea mai nouă producție a sa: „Frumoasa călătorie a urșilor panda povestită de un saxofonist care avea o iubită la Frankfurt” de Matei Vișniec, în regia Dianei Tănase, ce a avut premiera la data de 22 iunie. În distribuție: Rusalina Bona și Voicu Aaniței.

„Istoria lui Vişniec, absurdă şi plină de umor, începe ca o poveste de dragoste din lumea noastră: doi tineri se trezesc într-o dimineaţă în acelaşi pat şi nu-şi amintesc nici cum au ajuns acolo, nici dacă au făcut dragoste, dar încep o relaţie. Convenţia este să petreacă împreună doar nouă nopţi, apoi ea să dispară pentru totdeauna. Sunt nouă nopţi care se scurg încet şi durează cât o viaţă, în care cei doi refac ritualul vechi şi nou al iubirii dintre un bărbat şi o femeie. Se descoperă unul pe altul, încep să se adulmece, se oferă unul altuia, încep să facă lucruri împreună şi să schimbe experienţe, apoi se ceartă, se însingurează şi devin mai atenţi la ceilalţi decât la ei înşişi…”

Un El și o Ea. Două personaje arhetipale. Un Adam și o Eva? Eros și Thanatos?
Un om și… cine oare? Doi tineri petrec împreună nouă nopți la limita dintre transcendență și cădere și fiecare noapte creează un univers magic, efemer și irepetabil. Nouă nopți sau nouă ceruri? Doi tineri, nouă nopți, o călătorie, o iubire și…

Acum o să te întreb ceva, iar tu trebuie să-mi răspunzi în gând. Ești gata?

Dacă răspunsul la această întrebare este da, vino și tu alături de noi pentru a trăi această fantezie învățând să te îndrăgostești din nou. Vino să visăm același vis!

Cronica piesei AICI

Distribuție: Rusalina Bona, Voicu Aaniței
Regie și scenografie: Diana Tănase
Muzică: Adrian Piciorea
Durată: 1h 10′
Producție: Teatrul Arte dell’Anima
Preț bilet: 30 lei

Adresă: Str. Făinari Nr. 17D, Sector 2, București, Bucharest
Rezervările se fac pe Facebook prin mesaj, la nr. de tel.: 0733060033 sau prin e-mail: teatru@artedellanima.ro

Biletele se pot ridica de la sediul Teatrului Arte dell’Anima, între orele 10.00 și 18.00.
Teatrul Arte dell’Anima — Din suflet pentru Artă!

O variantă a piesei o puteți urmări mai jos:

mai mult
Cronică

ISTORIA ROMÂNILOR de Constantin C. Giurescu

istoria_romanilor

Lucrarea reproduce ediţia sa (a III-a) publicată de reputatul istoric începând din anul 1938, în colecţia Biblioteca enciclopedică a Fundaţiei pentru literatură şi artă Regele Carol II, şi, pe parcursul a trei volume, cuprinde istoria poporului roman, din cele mai vechi timpuri până la sfârşitul epocii fanariote.

Fidel înfăţişării dezvoltării istorice a întregului popor roman, de pretutindeni, autorul acordă fiecărui factor, de ordin economic şi de ordin spiritual importanţa şi locul ocupat în istoria neamului, subsumându-le însă adevărului primordial avut în vedere de-a lungul întregii scrieri: respectarea obligatorie a adevărului istoric, cu cea mai riguroasă nepărtinire.

ISTORIA ROMÂNILOR

G.I.

mai mult
Cronică

Nicolae Breban: Lupta pe un teren sterp

viata-mea-nicolae-breban

Intram, în acel an, ’62, într-⁠o nouă piele, neobservată în afară, dar „viscerele mele morale”, dacă pot spune astfel, se aflau într-⁠o prefacere tulburătoare. „Îmi găsisem fraza!” – cum am declarat-⁠o nu de puţine ori –, instrumentul prim şi esenţial al oricărui scriitor care se consideră şi un bun meseriaş, cea pe care o folosesc şi azi, redundandă, cu nu puţine digresiuni, cu verbul la urmă, după modelul german. (În toată cariera mea literară a trebuit să suport reproşul – nu rareori făcut în grabă şi cu aroganţă – digresiunilor din operele mele epice. Criticilor români, celor valahi, mai ales, dar poate şi moldovenilor, după moda franceză, le place stilul „clar, scurt, limpede”, cum o recomanda Bossuet, dar şi alţi formatori ai clasicismului francez. Pentru acest motiv, paginile încărcate cu fraze lungi şi obscure uneori ale lui Balzac au făcut dificilă acceptarea sa ca prozator major al limbii şi literaturii; ce să mai vorbim de frazele şi paginile labirintice, stufoase în exces şi voit tulburi văzute dintr-⁠un unghi simplist psihologic ale lui Proust, care l-⁠au împins pe tânărul A. Gide, spre pocăinţa sa ulterioară, să le conteste! Dar încă la uriaşul poem epic al lui Victor Hugo, Les Misérables, întâlnim cel puţin în două părţi ale genialei cărţi digresiuni care întrec fiecare o sută de pagini şi nu au legătură directă cu acţiunea. „Umpluturi” cum ar spune un critic român, aşa cum au fost taxate nu puţine pagini din romanele mele şi care, se pare, azi fac deliciul nu multor, dar cu siguranţă, unor avizaţi lectori.)

Ceea ce se putea observa de cei din jurul meu era cu siguranţă o formă neacoperită de orgoliu care, în cazul meu, nu era altceva decât o mască a bucuriei interioare. – Sunt salvat! striga o voce în interioarele conştientului şi subconştientului meu, într-⁠o uimire şi frenezie greu de înţeles şi care, paradoxal, mă demoralizau uneori şi pe mine! Trăiam baia celui botezat într-⁠o nouă credinţă, echilibrul meu interior, înghiontit şi sfârtecat nu de puţine ori în acei cincisprezece ani de labirint, cum spuneam, se restabilea şi îmi oferea nici mai mult şi nici mai puţin decât o nouă demnitate. Nu numai a spiritului, dar şi a persoanei, proces de neobservat din afară sau cu efecte încă o dată negative asupra persoanei şi conduitei mele.

Singurul, cu adevărat singurul martor lucid al năpârlirii mele destul de violente a fost Nichita; el, de altfel, a fost cu adevărat singurul, chiar şi din grupul nostru care crezuse, ani în şir, în ceea ce numim azi potenţialitatea cuiva de a produce lucruri de seamă. Grupul nostru literar format din fii ai unei clase sociale care pierduse brutal şi noi, adică toţi cei cinci care, de la sfârşitul deceniului şase şi întreg deceniul şapte, am format acest grup literar, a trebuit să ducem lupte întortochiate, felurite, şi nu rareori disperate, cu eşecuri greu de descris, în primul rând, pentru a ne strecura printre favoriţii regimului încă de extracţie bolşevică din literele româneşti, timp în care erau negaţi şi calomniaţi murdar fondatorii şi formatorii, marile modele ale literaturii, începând cu Maiorescu şi cu Eminescu, Iorga şi Blaga. (Cezar Baltag era fiul unui preot fugit din Basarabia cotropită de Sovietici; Grigore Hagiu, fiu de chiabur dintr-⁠un orăşel de lângă Galaţi, Târgu Bujor, cu averea confiscată. Matei Călinescu se trăgea din viţa unor boiernaşi olteni, familiile Vulcănescu şi Burileanu, cu tată inginer care activase decenii în mari firme străine în România interbelică. Nichita, Cereaciukin după numele mamei, Tatiana, era nepot al unui cneaz rus, general al armatei albe, „contra-revoluţionare”, care s-⁠a salvat refugiindu-⁠se în România. Eu, fiu, nepot şi răznepot de preoţi Uniţi, greco-⁠catolici, maramureşeni, cu biserica interzisă şi capii ei trimişi la Canal sau în închisori prin mânăstiri. Acestea erau „dosarele” noastre la sfârşitul anilor cincizeci şi la începutul deceniului şapte. Iar eu, în loc să mă precipit cum încă mă învăţa cuminte tătâne-⁠meu, dar şi alţi oameni de bun-⁠simţ, să absolv o facultate practică, tehnică, ca apoi, la prima ocazie, să fug în Occident, eu mă aventuram chiar în inima sistemului roşu în literatură, printre cei care nu rareori excludeau, ba chiar furnizau Securităţii şi motive de urmărire şi cercetare a nu puţinor scriitori de marcă şi de mare talent.)

– Sunt salvat! – răsuna în interioarele mele, e adevărat şi nu numai pentru că întrevedeam o ieşire din situaţia care, în sfârşit, devenea falsă, cea a ratării, dar şi, în sfârşit, a unei false mediocrităţi – stafie ce m-⁠a bântuit dureros şi halucinant în nu puţine ceasuri şi zile! – deoarece sensul acestei salvări rezida în esen­ţa sa, nu în ieşirea din rândurile grosului anonimat sau din cel al veleitarilor, ci din… in-⁠existenţă! În fapt, pentru spiritul meu inflamat şi categoric postromantic până la limitele ridicolului şi ale visului, însemna că eu, atunci, la 28 de ani, la câteva luni de la moartea brutală a tatălui meu, abia mă năşteam! Făceam primii paşi în noua existenţă, decişi, totuşi, deoarece îmi desăvârşeam primul roman, după câteva încercări de construcţie. Francisca a fost primul şi singurul roman care a avut mai multe variante în încercarea mea de a-⁠mi găsi nu numai o frază potrivită firii mele, modului meu de a gândi – sentinţa lui Buffon, „Le style c’est l’homme même”, mi se potrivea perfect! –, dar şi o structură amplă, contrapunctică, capabilă să anime, să pună în mişcare, alături, în juxtapozare, în acelaşi timp epic, structuri şi procese epice diferite.

Sigur, în noua existenţă mă aşteptau alte şi alte poticneli, drame false sau reale, ca şi eşecuri vertiginoase, numai că de data aceasta eu eram acela care le provoca! –, iar cerul era altul, figurile din jur mult schimbate, eram lăsat să-⁠mi termin frazele ba, nu de puţine ori, eram chiar ascultat. Paşii mei călcau pe alte parchete, cei din jur, nu puţini, aveau aerul amabil că mă recunosc, că mă ştiu de undeva, atât de puternic, de magnetic este talentul, vocaţia, odată acceptată.

Nu mai conta nici păcatul originar, pata gravă din Dosar, mai mult chiar, când cineva a vrut să mă convingă să devin membru al C.C. al Partidului şi eu i-⁠am replicat că nu sunt marxist şi vin dintr-⁠o familie încărcată cu antecesori preoţi şi vlădici ai unei Biserici Greco-⁠Catolice, ce credea în infailibilitatea Papei de la Roma, fapt pentru care fusesem exclus din şcoli şi privit chiorâş de nu puţini activişti ai lor, respectivul tovarăş, care, e drept, îmi admira în exces reuşita mea naţională, romanul Animale bolnave, cadru înalt în ierarhia Partidului, mi-⁠a replicat că aceste pete pot deveni tot atâtea atribute pentru o carieră politică. Am înţeles acest lucru când anturajul strict al lui Ceauşescu, în care tovarăşul de care vorbesc, Dumitru Popescu, juca un rol major, s-⁠a pus în mişcare şi vrând să scape de masca bolşevică pe care o purtau cu toţii până atunci au arborat tema naţională. Numai că au făcut-⁠o prost, animând şi ducând la o penibilă mascaradă o recunoaştere gravă şi necesară a originilor şi luptelor seculare ale Românilor de pe ambele laturi ale Carpaţilor.

Cu câţiva ani înainte de a doua mea naştere, timpul meu interior a fost puternic zdruncinat de conflictul cu tatăl meu, Vasile. Nu numai că nu-⁠mi înţelegea ratarea, jenanta mea bâlbâială socială, dar propria sa derută o digera greu, prost, cu convulsii dezagreabile uneori. Trecuseră ani buni de la interzicerea cultului Greco-⁠Catolic, mica sa întreprindere de la Lugoj, moara şi uleiniţa băteau din aripi şi extraordinara sa energie şi ambiţie socială pe care, în parte, se pare că am moştenit-⁠o şi eu, îl macerau din interior, ca un parazit vorace al unei alte vieţi. Bietul om, cu întreaga sa puternică personalitate era în fapt un revoltat care nu ştia ce să facă cu sine, incapabil, mai ales în orele sale bahice, mare băutor de vin, să accepte realitatea socială. Şi năruirea părea definitivă: a lumii în care fusese crescut, în care crezuse şi cu care ambiţiile sale se potriveau perfect. În jur, în România acelor ani se mai aflau mii şi mii de astfel de destine – nu înfrânte, ci total capsulate, prizoniere unei Românii de aer, care ar fi trebuit să-⁠şi urmeze calea ei regală, în respectarea unor norme şi a unor virtuţi ce ne veneau încă de la Romani. Ca şi limba.

Lupta sa pe un teren sterp, convulsiile sale ca şi accentele sale de tandreţe şi cam de obosită înţelepciune erau mişcătoare. Îl supăra cu siguranţă şi un fel de nepăsare aparentă a tinerelului care eram faţă de nereuşita finalizării studiilor sale universitare, dezamăgirea de a avea un fiu, primul născut ce se afla, iată, în urma cetelor de alţi tineri şi colegi de generaţie, ce păruseră inferiori lui, din punct de vedere intelectual şi care, acum, iată, se încadrau de bine, de rău, în ceea ce părea absurdul social. Întârzii asupra dramei sale din acei ani, sfârşitul deceniului şase şi începutul deceniului şapte – el a murit în ’62, toamna, la 55 de ani! –, deoarece prezenţa lui, chiar mult după extincţia sa fizică, m-⁠a apăsat, chinuit şi mi-⁠a populat mii şi mii de nopţi, până, iată, la limanul deceniului meu, al nouălea. El refuză să moară, să dispară şi se luptă încă cu mine în nu puţine şi violente coşmaruri, iar frica profundă, tenace, ce mi-⁠a provocat-⁠o aproape mereu făptura sa severă, excesiv autoritară uneori, s-⁠a scurs în ceea ce numim vise. Putea fi brutal în puniţiunile sale fizice, când îmi aplica bastonate brutale, cel mai adesea nemotivate, deoarece ca tânăr eu eram mai degrabă docil şi apt de a-⁠l admira şi de a-⁠i ocroti majestatea parentală.

Nicolae Breban

■ Din vol. Viaţa mea,
Editura Polirom, 2017

mai mult
CronicăPromovate

Spectacolul ”Călătoria”, care se joacă într-un autobuz supraetajat, reluat de Teatrul Nottara din Bucureşti

calatoria

Spectacolul ”Călătoria”, care se joacă pe parcursul unei călătorii de două ore cu un autobuz supraetajat, este reluat de Teatrul Nottara din Bucureşti, două reprezentaţii fiind programate pe 14 iunie şi 19 iunie, de la ora 19.30, cu plecarea de la Institutul Maghiar Balassi.

Spectacolul, realizat în vara anului 2015, imaginat de Constantin Abăluţă, în regia lui Gavriil Pinte, cu scenografia semnată de Roxana Ionescu, a fost reluat la cererea publicului. Prima reprezentaţie a spectacolului reluat a avut loc miercuri, informează Teatrul Nottara.

”Călătoria” începe din faţa Institutul Maghiar Balassi, pentru 34 de spectatori. Autobuzul îşi continuă drumul pe Bulevardul Lascăr Catargiu, se întoarce la Piaţa Romană, continuă spre Piaţa Victoriei, unde este prima oprire pentru o scurtă scenă. ”Călătoria” continuă pe Bulevardul Aviatorilor, Bulevardul Mareşal Prezan, apoi la Arcul de Triumf pentru o nouă oprire. Autobuzul îşi reia deplasarea pe Bulevardul Kiseleff, cu întoarcere la Piaţa Presei libere, pentru a reveni pe Bulevardul Kiseleff. Penultima oprire este lângă Şcoala Gimnazială Ion Heliade-Rădulescu, în prelungirea Parcului Kiseleff.  Ultima scenă se joacă în afara autobuzului, în Piaţa Victoriei. Finalul se desfăşoară în locul de unde începe reprezentaţia – Institutul Maghiar Balassi.

”Într-o noapte, unui Ceasornicar îi cade în curte o elice. Omul e derutat. Dar e sfătuit să-şi îndure… elicea şi din acel moment nu se mai teme de nimic din ce ar fi să i se întâmple. Însă, la scurt timp, elicea îi este furată. Din acel moment, Ceasornicarul începe să rătăcească prin oraş. Rătăceşte, rătăceşte şi nu mai nimereşte acasă. După mult timp îşi regăseşte Fiul, şi el rătăcitor. Împreună caută drumul spre locuinţa lor de demult, spre locul/ paradisul lor pierdut. Începe, astfel, o călătorie dificilă; cei doi trec din nou (înainte?, înapoi?) prin punctele nodale ale rătăcirilor. Sunt însoţiţi în această călătorie-terapie de un grup histrionic. Trec astfel, împreună, pe la cabinete speciale, ateliere modeste şi chiar pe la «baluri electorale»”, au descris spectacolul reprezentanţii Teatrului Nottara.

Distribuţia spectacolului este alcătuită de Ion Haiduc, Ion Grosu, Dani Popescu, Anca Bejenaru, Cristian Nicolaie, Ioana Calotă, Felicia Gozman Pinte, Cristina Juncu şi Alexandra Aga. Muzica este semnată de Ioan Dobrinescu şi este interpretată de Ansamblul ”Konick”.

Biletele pot fi achiziţionate de la Agenţia de bilete a teatrului şi de pe site-ul instituţiei teatrale.

mai mult
CronicăPromovate

Scenarist sub acoperire – volumul de scenarii cinematografice semnat de Dorin Goagă

dorin-goaga

A ieșit de sub tipar, la Editura SEMNE, volumul de scenarii cinematografice „Scenarist sub acoperire” semnat de Dorin Goagă.

Volumul cuprinde 456 de pagini, în format A5, și conține patru scenarii cinematografice de lungmetraj, 12 scenarii de scurtmetraj și o proză scurtă cu caracter cinematografic.

Subiectele celor 4 lungmetraje, în ordine alfabetică, sunt:

NU RÂDEȚI, CĂ VĂ VINE RÂNDUL!: Emilia Popescu, ca multe alte femei, își dorește să fie în locul soțului, care i se pare că se descurcă mai ușor. Dar atenție ce vă doriți, pentru că riscați să vi se îndeplinească dorința!

SACRIFICIU SUPREM: În cinstea celui de-al XIV-lea congres al partidului comunist, trebuie pusă în funcțiune prima centrală atomo-electrică. Compromisurile făcute duc la un accident în momentul probelor. Pentru a evita o catastrofă nucleară, C.H. intervine cu prețul vieții sale.

SCHIMBAREA LA FAȚĂ sau SCENARIST SUB ACOPERIRE: Prevalează dreptul cuplurilor homo la adopție, sau drepturile copilului?

ULTIMUL VIRGIN ȘI REVOLUȚIA ÎN DIRECT sau CONJUNCTURA: În anul 1989, tinerii nu cunoșteau decât o singură culoare politică. În decembrie, patru dintre ei se pomenesc în tabere adverse. Unul dintre aceștia ajunge în ‘culisele’ Revoluției, unde se punea la cale viitorul României capitaliste.

Dorin Goagă

Dorin Goagă s-a născut în 1948 în satul Pietriceaua, comuna Brebu, județul Prahova și a absolvit Facultatea de Electrotehnică la Iași în 1971. Și-a făcut stagiatura ca inginer în orașul Plopeni — Prahova, iar în 1975 s-a stabilit în București și a lucrat la Institutul de Mecanică Fină.

Între 2001 și 2011 a fost profesor cu definitivat în Electrotehnică și normă întreagă la Liceul Tehnologic Electronică Industrială, apoi s-a pensionat.
Are opt brevete de invenție și două modele industriale, și a colaborat ocazional cu diverse publicații tehnice sau literare.

Între 1971 și 1975, a inițiat și a fost instructorul foto-cineclubului PLOPENI, apoi al cineclubului MICRONUL, Mecanică Fină București.

Din septembrie 2015 este vicepreședintele ASOCIAȚIEI NAȚIONALE a CINECLUBURILOR și REALIZATORILOR NEPROFESIONIȘTI de FILM din ROMÂNIA.

În perioada 1975 — 2012 a scris 9 scenarii de lungmetraj și circa 20 de scurtmetraje. În 2005 a câștigat cu un lungmetraj concursul organizat de TVR, dar nu a intrat în producție din lipsă de fonduri.

În ‘Ultima soluție’, care ține loc de prefață a volumului, autorul justifică de ce s-a hotărât să-și tipărească o parte din scenarii. Conform legii, stabilite, desigur, de cineaști, Centrul Național al Cinematografiei nu primește scenarii, ci ‘proiecte cinematografice’, adică ‘producător — regizor — scenariu’. În general, regizorii au devenit și producători, și au scenariile lor, așa că nu organizează selecții proprii, cel mult acceptă scenariile prietenilor, sau din familie.
Așa că, singura soluție, așa cum spune scenaristul Dorin Goagă, este să scoată și al doilea volum de scenarii!
Mai multe detalii pe dorin-goaga.blogspot.ro.

mai mult