close

Cronică

Cronică

Lansare carte: „Case, străzi și oameni din Ploieștiul de altădată”

lans1

Asociația pentru Educație și Dezvoltare Urbană are plăcerea de a vă invita la lansarea volumului „Case, străzi și oameni din Ploieștiul de altădată”. Evenimentul va avea loc sâmbătă, 16 decembrie 2017, de la ora 16.00, la Muzeul Județean de Artă „Ion Ionescu-Quintus” din Ploiești.
Alături de noi vor autorii volumului, cu care vom vorbi despre ce înseamnă Ploieștiul pentru ei și care sunt amintirile și poveștile care îi leagă de locul unde s-au născut sau au locuit.
Cel de-al doilea volum al colecției „Memento” reunește istorii uitate sau niciodată știute ale Ploieștiului de altădată: veți intra în case pe care le întâlniți în drumul vostru zilnic, vă veți plimba pe străzi azi dispărute sau mult schimbate ori veți cunoaște oameni care au trăit, au iubit și au suferit în orașul „aurului negru” ori departe de el, neîncetând însă să-l poarte în gânduri. În cele unsprezece povești veți afla despre dramele deportării membrilor comunității germane, despre spaima confiscării casei construite în ani de trudă, despre experiența bombardamentelor și a cutremurului celui mare, dar și despre reușita primului festival de jazz din România, despre emoțiile primei zile de școală și ale revederii orașului demult părăsit sau despre micile bucurii cotidiene ale deceniilor trecute, din care nu lipseau plimbarea pe Bulevard, înghețata de un leu sau filmele văzute pe furiș la cinematografele orașului.
Colecția „Memento” cuprinde volume colective și individuale care recuperează povești și amintiri ale orașelor din alte vremuri și ale locuitorilor acestora. Fie că e vorba de istorii personale sau biografii, cărțile păstrează și împărtășesc cititorilor secvențe dintr-un trecut care fascinează și ademenește.
Parteneri ai evenimentului: Muzeul Județean de Artă „Ion Ionescu-Quintus”, Sorin Petculescu – Fotografie Comercială și Liviu Vasile Photography
Concepție și realizare grafică a copertei: Cătălina Ruxandra Gherghinoiu

mai mult
Cronică

Academia Privată: Peisajul și caracterul gentlemanului în romanele lui Jane Austen

timthumb

La acest sfârşit de an sărbătorim două mari personalităţi ale culturii britanice şi universale, fiecare reprezentând o culme a artei sale. În 2017 s-au împlinit 200 de ani de la moartea celebrei autoare Jane Austen, iar în 2018, se vor împlini acelaşi număr de ani de la moartea unuia dintre cei mai influenţi arhitecţi peisagişti ai Angliei începutului de secol XIX, Humphry Repton. Cursul pe care vi-l propunem urmăreşte explorarea temei peisajului în romanele lui Jane Austen, pornind de la Mansfield Park – romanul în care acest subiect este dezbătut cel mai pe larg şi în care este comentată, în stilul pătrunzător şi plin de umor al autoarei, activitatea profesională a renumitului peisagist.

La începutul secolului al XIX-lea, când Jane Austen a scris cele şase romane ale sale, stilul liber în grădini (iniţial puternic asociat cu ideologia liberală) era consacrat. Însă dezbaterile despre ce înseamnă frumosul şi naturalul în arta grădinilor erau la fel de înfocate ca şi în secolul precedent. Cu agerimea sa caracteristică, Jane Austen, o mare iubitoare a vieţii la ţară, nu a întârziat să folosească acest subiect deosebit de actual la acea vreme şi în operele sale. Astfel, în fiecare dintre romanele sale peisajul reprezintă mult mai mult decât un cadru în care se desfăşoară acţiunea.

Nu mulţi observă faptul că atitudinea faţă de peisaj – şi mai concret, faţă de domeniu – este o cheie interpretativă a personajelor din romane. Cel mai cunoscut este poate cazul d-lui Darcy, protagonistul celui mai iubit roman al autoarei, Mândrie şi Prejudecată. În urma vizitei la Pemberley, domeniul d-lui Darcy, Elizabeth îşi schimbă definitiv părerea despre el, acceptând faptul că până atunci fusese orbită de prejudecată şi refuzase să îi recunoască adevărata valoare. În mediul său natural, calităţile lui Darcy ies în evidenţă: faptul că este un stăpân de moşie exemplar şi o gazdă ireproşabilă, amabilitatea, gustul desăvârşit reflectat de frumosul parc. În acest pasaj este evidenţiată legătura organică dintre stăpânul domeniului şi domeniu. Tot ce ţine de cel de-al doilea: atmosfera, felul în care arată, oamenii, bunăstarea arendaşior, atitudinea lor faţă de stăpân, armonia care se face simţită – toate acestea sunt reflecţii asupra proprietarului.

Pemberley este o cheie interpretativă a personajului Darcy. Domeniile funcţionează în mod similar şi în alte romane. În Emma, Donwell Abbey este reşedinţa sobră, cu un aer de modă veche, fără artificii inutile, a celui mai responsabil stăpân din operele lui Jane Austen, Dl. Knightley. La antipod, destinul reşedinţei de la Kellynch Hall, căminul părăsit din romanul Persuasiune – singurul în care domeniul este până la urmă abandonat – reflectă proasta administrare a infatuatului Sir Walter Elliot.

Însă niciun alt roman nu explorează atât de mult tema peisajului precum Mansfield Park, considerat de mulţi romanul cel mai matur şi profund al autoarei. Aici subiectul îmbunătăţirilor unui domeniu este pe larg tratat şi discutat, nu fără umor, adesea pe seama celebrului ‘grădinar peisagist’ Humphry Repton.

Cursul îşi propune explorarea relaţiei dintre caracter şi peisaj în Mansfield Park, făcând incursiuni şi în celelalte romane ale autoarei. El va fi structurat în două şedinţe de sine stătătoare. Prima se va opri cu precădere asupra ideii de domeniu, ca microcosmos cu un bagaj cultural specific, precum şi asupra imaginii gentlemanului, sau a stăpânului domeniului, care, în romanele lui Jane Austen, are menirea şi datoria de a conştientiza semnificaţia domeniului, de a o conserva şi de a o transmite mai departe. De asemenea, vom aborda unele aspecte din biografia celebrei romanciere, alături de o scurtă incursiune în istoria grădinilor, pentru a arunca lumină asupra contextului în care se desfăşoară discuţiile despre peisaj în cărţile ei. Cea de-a doua şedinţă se va concentra îndeosebi pe romanul Mansfield Park şi personajele sale, pe domeniile fictive din carte şi pe domeniile reale din viaţa autoarei, care ar fi putut servi ca inspiraţie pentru cele dintâi.

Lector: Smaranda Comănescu

Bibliografie orientativă:

J. Austen, Mansfield Park si alte romane

M. Batey, Jane Austen and the English Landscape, Barn Elms Publishing, Londra, 1996

A.M. Duckworth, The Improvement of the Estate, The Johns Hopkins University Press, Londra, 1994

Mai multe detalii pe Academia Privată

mai mult
Cronică

Editura Diaspora lansează cartea „Dulce și Amar – condamnați la străinătate” la Roma, vineri, 8 decembrie

imageResize (8)

Vineri, 8 decembrie 2017, începând cu ora 11:30, la Auditorio del Seraphicus din via Serafico, nr 1, Roma (Laurentina) va avea loc evenimentul lansării cărții ‘Dulce și Amar – condamnați la străinătate’. Acesta este o parte a unui eveniment mai mare dedicat Zilei Naționale a României organizat an de an de către Asociația ‘Vocea Românilor’ din Roma.

Volumul cuprinde povestiri și poezii sosite la adresa redacției ziarului ‘Emigrantul’, confesiuni ale românilor care au luat calea străinătății în ultimii 27 de ani. Acesta este prima antologie de acest gen din România și din lume.

85 de scrieri care vă țin cu sufletul la gură și vă expun realitatea unei Românii condamnate la exil, scrieri dintre cele mai variate ale românilor din Italia, Franța, Spania, Grecia sau România. ‘Un buchet de mărturii despre sufletul diasporei românești‘ așa cum spune titlul prefaței semnată de istoricul vrâncean Romeo Valentin Muscă, ‘sau alt gen de literatură. Volumul este spiritualizarea prin cuvinte a dramei unei generații care a visat o lume mai bună și mai frumoasă și s-a trezit într-un coșmar din care pentru mulți nu mai rămas decât speranța.’

‘Dulce și amar — Condamnați la străinătate’ este o carte despre caractere, despre decădere și decadență, despre suflete rătăcite din dorința de a salva viitorul copiilor, dar și despre ridicare și regăsirea drumului după lungi traversări ale deșertului slăbiciunilor umane. În opinia noastră acest volum este cea mai terifiantă mărturie prin sinceritatea zdrobitoare a celor care au avut curajul să aștearnă pe hârtie experiențele care le-au marcat ireversibil viața. (Romeo Valentin Muscă).

Cartea a apărut la Editura Diaspora din Țifești, Vrancea și este disponibilă în magazinele românești din Roma și câteva localități din Italia iar din ianuarie și în librăriile din România.

La eveniment vor participa autorii povestirilor, cunoscuți sau mai puțin cunoscuți publicului, editorii volumului, Doina Mustățea și Cristi Merchea, oficialități locale, autorități publice, reprezentanți ai comunității românești din Diaspora.

Ziarul Emigrantul 
facebook.com/emigrantul.i/
redacția@emigrantul.it

Tel: 0039.380 752 4934

mai mult
Cronică

Romanul „Un an din viața Liubei B.” de Ioana Scoruș, apărut la Editura TREI

liuba

„Privesc tavanul imaculat, înalt al chiliei ridicate cu 500 de ani în urmă, într-o țară care nu este mea, printre oameni al căror grai nu îl cunosc, printre obieceiuri care-mi sunt străine și, dintr-odată, îmi dau seama că nu știu unde mă aflu. În aceeași clipă realizez că nici nu mai contează unde mă aflu, că aș putea fi oriunde, lucrurile ar sta la fel. Tavanul se face și mai alb și, cumva, sub ochii mei, se despică precum o carne care crapă de o boală pe care a putu ține-o în ea doar până atunci, dar boala învinge întotdeauna și, la un moment dat, nu mai ai cum o fenta și totul devine, brusc, limpede și vezi totul insuportabil de clar, un imens insight cutremurător care te-ar putea ucide căci nu mai există pe lume mistificare în care să te încrezi.

Și înțeleg, într-o clipă, doar o clipă, că nu eu am fost cea care m-am refugiat din Rusia mea când aveam doar 5 ani, ci mama, că amintirile brutelor smulgând cu coasele tapetul de mătase de pe pereții conacului din Sankt Peterburg  nu sunt ale mele, că amintirea pișatului comunist în șemineul din marmură nu este a mea (mama nu ar fi rostit niciodată cuvântul pișat, cuvântul ăsta este rezultatul furiei mele), nici fuga spre gară nu am trăit-o, nici ninsorile de la etajul I nu-mi aparțin, că fulgii aceia sticloși și calzi nu sunt ai mei, nimic nu este al meu, doar un imens transfer de memorie care mi-a fost dat să-l sug la piept împreună cu laptele cald al mamei, o viață care nu mi-a aparținut dar care face parte din mine, o iubire pe care nu am trăit-o dar care a devenit a mea, totul, totul era al altora și numai iubirea și suferința lor pentru viața și trecutul lor îmi fuseseră date ca și cum ar fi fost însăși viața mea.

Nu, eu m-am născut aici, în acest destin mic al acestei țărișoare cândva mândră și destoinică, eu de locurile astea aparțin, chiar dacă sunt rusoaică get-beget, alta a fost revoluția mea și alta a fost ura mea, dar urile seamănă atât de mult unele cu altele pentru că toate au aceleași resorturi și devin lesne confundabile. Ca și iubirea. Și vedeam în tavanul alb a cărui crăpătură se mărea cum nimic din viața mea nu-mi aparținuse, doar iubirile transpuse pe colile albe de matematică și mai apoi pe colile colorate, poate nici măcar acelea, poate ele au fost doar amăgirile mele, oh, niciodată n-am știut cum se iubește un bărbat altfel decât cu carnea mea, cu sufletul meu, praf și pulbere azi, precum idealurile revoluției.

Și din crăpătura tavanului mai apare ceva, ceva mai hidos ca orice altceva: ba da, eu am știut cum se iubește un bărbat, numai am crezut că nu știu, am crezut că nu este suficient ce sunt și mereu am vrut să devin altceva, ceva care să merite a fi iubit altfel, suprem, poate ca pe Dumnezeu. Eu am fost cea nemulțumită de mine, nu ei, eu am fost cea insuficientă mie însămi, eu am fost cea care a crezut că doar a iubi cu carnea și cu sufletul nu este destul, ei nu mi-au cerut nimic, niciodată, nimic altceva decât să fiu. Numai că și bunicul, și tata, și profesorul de filosfie și bătrânul meu Poet mi-au cerut să citesc, să citesc, să citesc ca și cum doar citind enorm meritam să fiu iubită, ca și cum doar citind meritam să fiu păstrată, ca și cum a citi ar putea face din tine altceva decât ceea ce ești și-am citit până s-a ales praful de toate iubirile mele, așa cum s-a ales praful de conacul din Sankt Petersburg și de idealurile revoluției.

Nu, luciditatea nu este o soluție. Nu pentru viața asta, care te face praf și pulbere în fiecare clipă. Îmi vine să vomit de atâta viață și de atâta moarte. Dacă pun palma pe piept, simt viața cum bate. Dacă o pun pe pulpă, simt viața cum pulsează. Dacă o pun pe pântec, simt viața. Dacă o pun pe gleznă, iarăși simt. Oriunde-aș pune-o, simt că sunt. Nu am unde fugi, nu mai am unde fugi pentru că mie mi-e frică de moarte. Moartea ar putea fi o soluție, dar nu acum, când mi-e atât de frică de ea. Și chiar dacă absolut nimic nu are sens, căci pe lume nu există sens (pe lume există doar explicații), voi scrie, totuși, acea carte pe care nu o merită și care pentru mine nu contează. Și poate că până la capătul ei voi reuși să inventez o iluzie. O iluzie albă ca o ciornă goală.

Și să nu uit să-mi amintesc că tangoul se dansează într-un tempo de 33 de măsuri pe minut.”

mai mult
Cronică

DAN ANDREI ALDEA (SFINX) ȘI POVESTEA UNUI ALT MARE ARTIST CARE, ÎN COMUNISM, A FUGIT DIN ȚARĂ

dan-andrei-aldea

Pentru cine nu știe, Dan Andrei Aldea este una dintre pietrele de temelie ale rockului românesc, al cărui nume se leagă foarte puternic de formația SFINX. Cântăreț, poliinstrumentist – chitară, vioară, claviaturi, blockflöte, muzicuță, chitară bas -, aranjor și compozitor român, Aldea este considerat de colegii săi de breaslă – și nu numai – drept un muzician inegalabil și genial. Și, ca aproape orice piatră de temelie a artei autohtone, a fost nevoit să plece din țară mai bine de trei decenii.

Dar până să ajungem acolo, o să încerc să sintetizez mai jos cariera acestui artist autentic și o să încep cu anii ‘60, atunci când explozia formațiilor de muzică rock la noi a fost cea mai puternică:

Așadar, imediat după prezentarea filmului muzical „The young ones”, la numai doi ani, adică în 1964, s-a înființat trupa SFINX. Aldea nu a făcut parte din ea încă din începuturile sale, el și-a făcut ucenicia în trupa DACICUS, pe vremea când, după spusele sale, știa doar două acorduri de chitară, și MEMPHIS, când l-a învățat și pe al treilea. Din păcate, nicio urmă a înregistrărilor și trecerii acestor formații prin lumea muzicală nu mai există, însă grație colaborării din MEMPHIS cu bateristul Marian Toroimac, Aldea a intrat ulterior în formația SFINX:

Spre sfârșitul anului 1970, trupa SFINX reapare, de data aceasta în formulă de trio: Dan Andrei Aldea (chitară, vioară, pian, voce), Corneliu Bibi Ionescu (chitară bas) și Marian Toroimac (tobe, pian) și susține mai multe concerte la Student Club, unde prezintă și noile compoziții din repertoriu: „Lumină lină”, „Șir de cocori”, „Blues absurd”, „Languir me fais”, „Purgatoriu”, „Verde crud” și „Doină”, repertoriul pregătit pentru cea de-a doua ediție a Festivalului Club A.
(„Rock sub seceră și ciocan”, de Nelu Stratone, p. 98)

Aldea povestește într-un interviu acordat lui Nelu Stratone pentru revista „Art & Roll” cum, imediat după intrarea în SFINX cât încă era student la Conservator, a reușit să fie exmatriculat din cauza absențelor. Numai că absențele erau justificate de un țel superior, și anume dorința lui Aldea de a deveni un chitarist adevărat. Și-a amenajat un pat în sala de repetiție, tot acolo mânca și tot acolo și-a cizelat până la perfecțiune mânuirea chitarei. De fapt, pe scurt, zilele și nopțile acelea de exersări epuizante au șlefuit un geniu.

O mărturisește chiar Nelu, în Rock sub seceră și ciocan:

Nimic nu prevestea transformarea spectaculoasă a trupei, petrecută după cooptarea bateristului Marian Toroimac și a chitaristului Dan Andrei Aldea.
(p. 97)

La nici un an de la cooptarea lui Aldea în SFINX, formația participă la cel de-al doilea Festival Club A. Într-o atmosferă ostilă muzicienilor, tensionată și paranoidă creată de autorități în binecunoscuta și neagra perioadă a anilor ‘70, SFINX au poposit pe scenă primii în acest festival. După cum spune Nelu în Rock sub seceră și ciocan, era un clash de orgolii componistice acolo, așa că fiecare formație se ambiționa să cânte mai bine decât „rivala”.

SFINX au oferit un show de excepție, deschizând un festival care avea să impresioneze spectatorii. („Rock sub seceră și ciocan”, de Nelu Stratone, p. 160)

La acest cel de-al doilea festival, SFINX iau premiul pentru „Compoziție Originală”, pentru piesa „Șir de cocori”, și premiul pentru „Cel mai bun chitarist”, acordat lui Dan Andrei Aldea.

În scurt timp, SFINX au devenit idoli, iar la concertele lor, tinerii care nu mai aveau loc în săli săreau gardurile, intrau pe geamuri, se băteau și se îmbulzeau ca să-i asculte. Nu-i de mirare, căci show-ul făcut de băieți era avangardă totală pentru acele vremuri. Despre Toroimac, Aldea povestește în Rock sub seceră și ciocan cum acesta, fiind și percuționist, și pianist în SFINX, când își termina partea la tobe, sărea pe pian și pornea un spectacol experimental desăvârșit, aproape înspăimântător, care l-a speriat până și pe marele compozitor și pianist Richard Oschanitzky.

Cei doi fiind buni prieteni, momentul când Toroimac părăsește formația în ‘72, pentru Aldea reprezintă, în spusele sale, moartea SFINX-ului, căci tot ce a urmat a fost o continuă zbatere și un continuu du-te vino al membrilor.

Astfel, din vara anului 1973, componența formației SFINX este: Dan Andrei Aldea (chitară solo, voce, blockflotte, vioară), Corneliu Bibi Ionescu (bas), Mihai Cernea (tobe, voce). Dar SFINX-ul nu va rămâne în formula asta.

În 1975, le apare albumul „Lume albă”.

Un album în care se observă pasiunea lui Dan Andrei Aldea pentru rockul progresiv european și pentru „bibi-synthesizer”, un instrument construit de basistul Bibi Ionescu.
(„Rock sub seceră și ciocan”, de Nelu Stratone, p. 185)

Ca o paranteză aici, o să spun că Ionescu, o fire foarte creativă, a fost și cel care l-a ajutat pe Aldea să-și construiască prima lui chitară când a intrat în SFINX. Aldea spunea că a fost un copil foarte sărac și abia după un timp a reușit să facă rost de scule mai performante pe care, declară el, le-a plătit ulterior în sânge.

Următorul disc SFINX, „Zamolxe”, a fost tărăgănat de comuniști. Era prea criptic și mistic, iar chestia astea i-a cam pus pe jar pe tovarăși, care nu prea știau ce să înțeleagă din el. SFINX-ul își cântau în tot acest timp melodiile de pe album pe la evenimente și au tot așteptat aprobarea, și au tot așteptat, și aprobarea nu părea să mai vină. Aldea și-a cam luat gândul să-și vadă discul imprimat, însă după ani de hărțuială, dorința trupei se înfăptuiește în cele din urmă.

Apoi, prin 1981, Aldea înregistrează la Electrecord un single, „Zece arici înamorați” / „Noi nu ne temem”, în care parodiază Festivalul Cântarea României și Cenaclul Flacăra. Evident, discul a fost curând retras de pe piață după câteva zile de la lansare.

A urmat o nouă plecare în Belgia a formației SFINX. Cu această ocazie, surpriză!:

Primim vestea rămânerii în străinătate a lui Dan Andrei Aldea, care a solicitat azil politic în Germania. A rămas acolo timp de peste trei decenii.
(„Rock sub seceră și ciocan”, de Nelu Stratone, p. 355)

Dezamăgit și probabil obosit de felul cum era tratat în țară, Aldea a plecat în momentul în care știa că nu va mai avea nicio șansă aici. Bineînțeles, pentru că de la noi pleacă oamenii de calitate, după ce refuză să mai lupte cu morile de vânt ale sistemului și ale oamenilor care nu înțeleg nimic niciodată. În spusele sale, „poate pentru o ţară ca România, unul ca mine nici nu e important”.

Oamenii din această lume străină sunt şi ei altfel. Scopul lor în viaţă nu e să-l fraierească pe Aldea. Nici să „i-o tragă”, „să-i dea muie”, cum se spune în new Romanian. De douăzeci de ani, nimeni nu m-a păcălit cu un pfennig. De fiecare dată se întâmplă acelaşi scenariu: livrez munca, sunt întrebat „cât doresc” şi orice sumă spun, primesc dublul ei cu mulţumiri.
(interviu acordat lui Nelu Stratone, revista „Art & Roll”, nr. 4/2000).

Nu se întoarce decât de curând, și se stabilește la Oradea, unde duce o viață discretă. Cel mai mult, la întoarcere, s-a temut de agresiunile verbale și de lipsa civilizației. Din fericire însă, nu a fost cazul.

Ei bine, eu nu reușesc să sintetizez cariera de o asemenea magnitudine, obstacolele, întâmplările și evoluția muzicii atât de calitative a maestrului Dan Andrei Aldea în toate rândurile scrise mai sus. O face Nelu, în documentarea lui despre periplul muzicii rock de la noi la începuturile sale, concretizate atât de coerent în Rock sub seceră și ciocan (vol. I din trilogia Istoria ROCK-ului românesc), unde fanii SFINX și fanii Aldea o să se regăsească cel mai bine. Și, după cum vedeți și în poza acestui articol, și Dan Andrei Aldea pare destul de absorbit de Rock sub seceră și ciocan.

Precomandă și susține apariția vol. II al trilogiei Istoria ROCK-ului românesc, ROCK ÎN TIMPURI NOI, de Nelu Stratona

Contribuie cu o donație prin campania de crowdfunding pe care am inițiat-o și prin care ne-am propus să strângem 14.500 lei până la data de 28 noiembrie 2017. Orice share sau donație contează!

Rock in timpuri noi, Editura Hyperliteratura, Nelu Stratone

Pentru a vedea campania noastră de crowdfunding, CLIC AICI.

Mai multe despre proiect pe pagina cărții sau pe pagina de Facebook a trilogiei.

mai mult
Cronică

Despre misterele muzeului din Câmpina cu Jenica Tabacu, director Castelul Iulia Hașdeu: „România e ca o fată frumoasă, dar fără noroc”!

Iulia hasdeu foto

Muzica de pian se aude din când în când…, uneori, apare lumina verde, când în cameră nu e nimeni!”

Iulia Hașdeu (n. 14 noiembrie 1869 – d. 29 septembrie 1888, București) a fost o tânără scriitoare și intelectuală româncă, poetă de limba franceză, fiica savantului Bogdan Petriceicu Hașdeu și a Iuliei, o ardeleancă născută Faliciu. S-a manifestat și în muzică (cursuri la Conservatorul din București, avea o minunată voce de soprană, după cum se pare) și pictură (cursuri particulare de desen și pictură la Paris). Avea un talent deosebit la limbi străine și era interesată de filosofie.

A fost un copil supradotat; la opt ani neîmpliniți Iulia a trecut examenele cumulate ale celor patru clase primare. La 11 ani, Iulia Hașdeu a absolvit Colegiul Național „Sfântul Sava”, iar în paralel a urmat cursurile Conservatorului de muzică din București, a plecat la studii la Paris. A fost prima româncă cu studii la Sorbona, studiu început la 16 ani, uimindu-și profesorii cu talentul său.

Opera

Cu excepția câtorva poeme apărute în timpul vieții, dar fără voia autoarei, opera Iuliei Hașdeu este postumă. Bogdan Petriceicu Hașdeu s-a ocupat de postumitatea literară (și nu numai) a unicei sale fiice. Poate fi considerată o poetă română de expresie franceză, pentru că cele mai multe texte le-a redactat în limba franceză.  A scris preponderent poezie, dar și piese de teatru, povești și povestiri.

A ținut și un jurnal, iar bogata corespondență cu tatăl ei, rămas la București denotă un fin intelectual, o conștiință a epocii sale, precum și o scriitoare cu talent. Primul ei volum de poezii, Bourgeons d’Avril, scris în 1887, apare doi ani mai târziu, sub pseudonimul Camille Armand în volumul Œuvres posthumes).

Sfârșitul vieții și mesajele după moarte

La 29 septembrie 1888, Iulia Hașdeu a murit de tuberculoză, în vârstă de doar 18 ani și a fost înmormântată la Cimitirul Bellu. Tatăl Iuliei, foarte afectat de moartea ei, a construit, în memoria acesteia, un castel la Câmpina, cunoscut sub numele de Castelul Iulia Hasdeu.

Hașdeu nu s-a resemnat niciodată cu pierderea celei mai dragi ființe. În prologul pe care l-a scris pentru lucrarea sa, Sic cogito, Hasdeu se confesează:

„Cum? nu știu, nu știu, nu știu, dar fără ca s-o știu, mâna mea lua un creion și-i rezema vârful de luciul hârtiei. Începui a simți la tâmpla stângă bătăi scurte și îndesate, întocmai ca și când ar fi fost băgat într-însa un aparat telegrafic. Deodată mâna mea se puse într-o mișcare fără astâmpăr. Vreo cinci secunde cel mult. Când brațul se opri și creionul căzu dintre degete, mă simții deșteptat dintr-un somn, deși eram sigur că nu adormisem. Aruncai privirea pe hârtie și cetii acolo foarte limpede: „Je suis heureuse; je t’aime; nous nous reverrons; cela doit te suffire. Julie Hasdeu” – (Sunt fericită; te iubesc; ne vom revedea; asta ar trebui să-ți fie îndeajuns. Iulia Hasdeu).

„Era scris și iscălit cu slova fiicei mele. Ce să fie? O va spune această carte.”

Se presupune că atât castelul de la Câmpina cât și cavoul Iuliei de la Cimitirul Bellu au fost construite după directivele riguroase ale spiritului Iuliei transmise în cadrul unor ședințe de spiritism. Există manuscrise ale acestor ședințe de spiritism și scrisori ale Iuliei Hasdeu transmise după moartea sa către tatăl său prin intermediul unui medium. (Sursa: Wikipedia)

15590237_1230466290367819_6167858572038712737_n

Ana Magdin: Foarte mulți români sunt confuzi, unii spun că este “Castelul Iulia Hașdeu”, alții spun că este “Muzeul Memorial B.P. Hașdeu”! Vă rog să lămurim această dilemă…!

Jenica Tabacu: Monumentul construit la Câmpina şi dedicat celor două Iulii ale sale (soția şi fiica) este un castel denumit de savant “Julia Hasdeu”. Instituția care funcționează în acest castel, după cum apare de la începuturi, în actele oficiale, poartă numele de Muzeul Memorial “B. P. Hasdeu”.

300057_184092405005218_1513069072_n

Ana Magdin: Ce simțiți când rămâneți singură în castel, este adevărat că se mai întâmplă fenomene paranormale sau neînțelese de toată lumea?

Jenica Tabacu: Castelul respiră prin povestea-i fascinantă, centrată pe iubirea care leagă sufletele indiferent de lumea în care se găsesc acestea. Iar acolo unde e iubire, omul ancorat în viața reală, şi nu într-o realitate alternativă, descoperă frumosul, esența existenței! În concluzie, mă simt minunat acolo, atât în prezența vizitatorilor, cât şi atunci când sunt singură. De-a lungul timpului, sunt peste două decenii, mi s-au povestit multe întâmplări inexplicabile, petrecute la castel. Păstrăm pe suporturi de hârtie fotografică impresiunile sub formă de nori, care au apărut cu ocazia punerii în scenă, pe terasa monumentului, a unui act din “Răzvan şi Vidra”. Nimeni n-a putut furniza o minimă explicație a prezenței acelor forme deasupra capetelor micilor actori. Într-o expoziție de sculptură, organizată într-un demisol al castelului, înfățişând chipuri de copii, s-au “plimbat” globuri luminoase, perfect rotunde, surprinse de camera de supraveghere. În ziua aceea, ne-amintim perfect, fusese înnorat şi deci, în spațiul respectiv, nu existase nicio sursă de lumină.

Ana Magdin: Nu știu dacă v-a mai spus cineva, dar asemănarea dintre dvs și Iulia Hașdeu este izbitoare! V-ați gândit că puteți fi reîncarnarea Iuliei și din acest motiv iubiți atât de mult acest castel?

Jenica Tabacu
Jenica Tabacu

800px-Iulia_Hasdeu Jenica Tabacu: Mi s-a spus de multe ori. Eu însămi, şi aceia de lângă mine, am observat că am avut unele preocupări asemănătoare cu cele ale Juliei Hasdeu: am studiat pianul, am scris poezii şi proză (nu le-am publicat niciodată), admir cultura franceză şi vorbesc franțuzeşte. Am reuşit să traduc toate scrisorile poetei către tatăl său, scrise în limba franceză, şi mi s-a confirmat de către un subtil cunoscător, că-n tălmăcirea mea “nicio notă falsă nu umbreşte această impresie de autenticitate”, că totul e “natural”. Ştiu că am depus efort, dar, uneori, am avut senzația de “déjà-vu”. Psihologic vorbind, s-ar putea explica acea stare. Alții s-ar gândi la o viață anterioară, trăită în pielea personajului de care se ocupă. M-am gândit şi eu, recunosc, în anumite împrejurări, punându-mi binecunoscuta întrebare: “ce-ar fi dacă…?” O singură certitudine am şi dumneavoastră ați exprimat-o minunat: da, iubesc acest loc! Timpul a fost şi sper că va fi de partea noastră. O veche colaboratoare asemăna, recent, legătura dintre mine şi castel (cu tot cu personajele evocate) cu aceea dintre brad şi “‘naltul plai”, din poezia “Bradul” de … B. P. Hasdeu. Prin multe avataruri au trecut ultimii doi, dar rădăcina bradului fiind puternică şi vie, încă sfredelitoare-n “stâncă”, lemnul şi “blocul de granit” făcând un singur trup, triumfă totdeauna. E o variantă a proverbului “Omul sfințeşte locul”, exprimată cu mijloace poetice.

16002811_1256542394426875_3098084594087304741_n

Ana Magdin: Care sunt cele mai stranii momente pe care le-ați trăit în acest castel?

 Jenica Tabacu: Era în 2002. Mă aflam într-o anexă a castelului, în fața unui manuscris “spiritist”, pe care îl traduceam din limba franceză. Văd o întrebare pusă de Hasdeu, în colțul din dreapta, al filei, sus: “Ce să fac cu Hizdeii din Ungaria, care mă agasează?” A doua zi am fost chemată de secretarul Primăriei Câmpina, care mi-a spus că fusese depusă o notificare pentru retrocedarea castelului. Deodată mi-a venit în minte întrebarea lui Hasdeu. Şi, la rândul meu l-am întrebat pe secretar dacă semnatarul notificării are legătură cu … Ungaria. Răspunsul a fost “da”. Straniu, dar adevărat, am putea spune! Altă întâmplare? În castel se află o placă de marmură neagră, pe care a fost gravată melodia “Sursum!” De la venirea mea acolo, în 1996, proiectasem interpretarea ei, dar se părea că momentul nu venise încă. În 1998, când s-au comemorat 110 ani de la moartea Juliei Hasdeu, “Sursum!” a fost cantată pentru prima dată, din ceea ce cunoaştem, la castel. Fără să-mi vorbească despre planul lor, patru eleve de la Liceul “Dinu Lipatti”, sosite cu câteva săptămâni în urmă, la muzeu, au copiat-o şi apoi au interpretat-o într-un cvartet de coarde. Interesant a fost că eu, până la aflarea planului lor, regretasem că nu perseverasem cu materializarea acelui proiect, benefică pentru acel prilej! “Sincronicitate” în gânduri, ar spune C. G. Jung.

12063836_1000111166736667_8930536296189536297_n

Ana Magdin: Este adevărat că noaptea se aprind singure luminile în castel și se aude o muzică de pian?

Jenica Tabacu:  Muzica de pian se aude din când în când. Ultima oară, în prezența unui grup de elevi din Bucureşti. Două colege care se aflau în castel, atunci, au auzit şi ele. De-a lungul vremii, despre muzica de pian ne-au vorbit paznicii care lucrau în turele de noapte. Luminile apar pe monitorul de supraveghere. Dacă cineva se află într-o cameră a castelului, pe monitor apare lumina verde, în porțiunea dedicată supravegherii acelei încăperi. Dar, uneori, apare lumina verde, când în cameră nu e nimeni. Explicații, deşi le-am cerut, nu ni se pot da.

Ana Magdin: Vizitatorii vă spun vreodată că simt ceva special în castel?

Jenica Tabacu:  Da. Unii spun că se simt bine, alții, că nu. Ultimii, din fericire, puțini, ajung acolo cu temeri, speriați de … fantome. Cei pregătiți, care se informează înainte de a vizita castelul şi fac dovada unui nivel superior de cultură, trăiesc revelația la descoperirea acelui loc.13432293_1060453337369116_7908724731791497134_n

Ana Magdin: Autoritățile sunt atente, au grijă de castel, vă dau fonduri pentru evenimente, vă sprijină cineva?

Jenica Tabacu: Castelul şi muzeul se află în proprietatea şi administrarea Consiliului Local Câmpina. Aşadar, pentru restaurare şi funcționare, fondurile au fost şi sunt alocate de la bugetul local, prin hotărâri inițiate de primar sau de consilierii locali, pe baza propunerilor noastre. Autoritățile locale au fost generoase, dar e nevoie de mai mult, cu siguranță. Anul trecut, pe 25 noiembrie a fost depusă documentația pentru obținerea unor fonduri europene, cu ajutorul cărora să restaurăm integral monumentul, bunurile culturale mobile (cărți, documente, periodice, obiecte tridimensionale), să dotăm muzeul şi să reparăm anexele. Acest proiect necesită o considerabilă sumă de bani, aproape patru milioane de euro.

13592442_1184677908229697_1775829136277116547_n

Ana Magdin: Ce vă doriți cel mai mult să se întâmple, ce vă doriți să faceți pentru promovarea turismului la Castelul Hașdeu?

Jenica Tabacu:  Doresc să primim un răspuns favorabil la prima etapă a selecției cererilor de finanțare şi la etapele care vor urma, pentru ca, în final, să trecem la materializarea acestui proiect de amplă restaurare şi valorificare durabilă a patrimoniului hasdeean, ce aduce multe beneficii comunității câmpinene, dar şi culturii naționale. Să nu uităm că edificiul hasdeean a fost clasat ca monument istoric de importanță națională şi universală! Având în vedere însemnătatea locului şi rolul Hasdeilor în cultura românească, ne-a preocupat şi ne preocupă promovarea valorilor noastre, prin diferite mijloace, precum: colaborările cu mass-media, folosirea INTERNET-ului (site, Facebook ş.a.), organizarea de evenimente – cel mai cunoscut fiind “Sărbătoarea celor 2 Iulii”, totdeauna pe 2 Iulie -, dar şi altele, ca de exemplu, cele două aniversări, a lui B. P. Hasdeu (în februarie) şi a Juliei Hasdeu (în noiembrie), recitaluri muzicale, vizite ghidate etc. Muzeul dispune de audioghiduri în patru limbi: română, franceză, engleză, germană. Tot promovare facem atunci când punem la dispoziția vizitatorilor aceste aparate prin care se facilitează accesul la cunoaştere. Anul trecut am inclus muzeul pe platforma izi.travel, astfel că turiştii pot asculta de oriunde informațiile prezente pe audioghid. Curiozitatea îi va aduce la Câmpina …

13585159_10153808394207428_7665017306014774333_o

Ana Magdin:  Ce vă doriți pentru sufletul dvs, cum visați să vă fie viața?

Jenica Tabacu: Să fie frumoasă, cu încercări surmontabile, cu visuri împlinite!

Ana Magdin: Ce iubiți cel mai mult pe această lume?

Jenica Tabacu: Ca mamă, îmi iubesc copilul. Ca fiică, îmi iubesc părinții, chiar dacă nu mai sunt în lumea mea. Şi aşa mai departe… Sunt moduri diferite de a simți iubirea, în funcție de rolurile pe care Natura, Dumnezeu, ți le-a dat de jucat. Important e să poți iubi cu-adevărat. Iubirea e o construcție pe care o înalți cu migală, cu eforturi şi chiar cu lacrimi. E templu în sufletul tău! Nu există “cel mai mult” sau “cel mai puțin”, căci vorbim de destinatari diferiți ai iubirii noastre.

romania-44_4b1686dac54a721

Ana Magdin:  Cum visați să fie România?

Jenica Tabacu:  România e ca o fată frumoasă, dar fără noroc. Visez să-i surâdă norocul, căci merită această “gură de Rai” mai multă grijă din partea noastră, a tuturor. Educația şi responsabilitatea sunt foarte importante. Multe rele ar dispărea dacă oamenii ar pune preț pe ele.

Ana Magdin: Un gând pentru românii de pretutindeni!

Jenica Tabacu: Să fie sănătoşi şi să aibă grijă de sufletele lor! Cultura poate fi panaceul pentru o viață lungă şi frumoasă. Să nu uite de ea!

Ana Moroșanu Magdin

mai mult
Cronică

Corespondența amoroasă dintre Albert Camus și Maria Casares, publicată în premieră mondială

imageResize (5)

Corespondența amoroasă dintre filosoful și scriitorul Albert Camus și actrița Maria Casares, ce conține 865 de scrisori pline de pasiune, a fost publicată în premieră mondială de editura Gallimard sub forma unui volum apărut în această săptămână în Franța, informează AFP.

„Scrisorile lor fac lumea să pară mai vastă, spațiul mai luminos, aerul mai ușor, pur și simplu pentru că ei doi au existat”, afirmă Catherine Camus, fiica renumitului filosof francez Albert Camus, laureat al premiului Nobel pentru literatură, inițiatoarea publicării acestui volum excepțional.

Această corespondență nu fusese publicată niciodată.

Maria Casares și Albert Camus s-au cunoscut la Paris pe 6 iunie 1944, ziua Debarcării Aliaților în Normandia. Ea avea 21 de ani, iar el avea vârsta de 30 de ani. Camus era căsătorit — și a rămas căsătorit — cu Francine Faure, mama gemenilor Catherine și Jean Camus.

Când cei doi viitori amanți s-au întâlnit pentru prima dată, Francine se afla la Oran, în Algeria. Ea s-a întors la Paris în septembrie 1944 și Maria Casares, sfâșiată de durere, a rupt relația cu Camus. Scriitorul, la rândul lui, a rămas neconsolat. „În orice parte m-aș întoarce, văd doar noapte (…) fără tine, nu mai am forță. Cred că îmi vine să mor”, îi scria Camus amantei sale.

Absența ei a durat patru ani. Dar, pe 6 iunie 1948, Albert Camus și Maria Casares s-au întâlnit din pură întâmplare pe bulevardul Saint-Germain din Paris. Nu s-au mai despărțit niciodată.

Schimburile lor epistolare au devenit aproape zilnice. Scrisorile vorbesc despre activitățile lor (Maria Casares a susținut turneu după turneu în Franța și în străinătate), dar împărtășeau și câteva mici bârfe („Simone Signoret a făcut un avort”, „L-am văzut pe Yves Montand dezamăgit și deprimat”), după cum îi scria Maria Casares lui Albert Camus în ianuarie 1951.

Însă pasiunea amoroasă era pe primul plan. Camus îi spunea Mariei „micul meu pescăruș”, „păstrăvul meu negru” și „savuroasa mea”. Scrisorile deveneau tot mai „fierbinți”. „Bat din picioare de nerăbdare. Și-mi imaginez momentul în care vom închide ușa camerei tale”, scria Camus. „Fierb în interior, dar și la exterior. Totul arde, suflet, corp, sus, jos, inima, carnea (…) Ai înțeles? Ai înțeles bine?”, îi răspundea Maria Casares.

„Ultima scrisoare”

„Această corespondență, neîntreruptă timp de 12 ani, arată caracterul de evidență irezistibilă a iubirii lor”, a scris Catherine Camus în prefața volumui ce conține peste 1.300 de pagini.

Scrisorile Mariei Casares, fiica ultimului președinte al guvernului Republicii spaniole, permit cititorilor să descopere viața unei mari actrițe, „actele ei de curaj și eșecurile ei”, afirmă Catherine Camus, referindu-se la agenda de lucru extrem de încărcată a celebrei artiste franceze de origine spaniolă (înregistrări pentru radio, repetiții, reprezentații, filmări și turnee).

Actrița, angajată la Comedie-Francaise, apoi la Theatre National Populaire Jean Vilar, a jucat alături de artiști de renume, precum Michel Bouquet și Gerard Philipe. A interpretat personajul Marta în spectacolul „Malentendu” și personajul Dora din spectacolul „Justes”, ambele realizate după două piese scrise de Camus.

Iubirea lor părea unificatoare. Atunci când a triumfat într-un turneu în Argentina, în octombrie 1957, Maria Casares scria: „Cele câteva cuvinte de mulțumire pe care a trebuit să le spun, le-am pronunțat gândindu-mă la tine”. O săptămână mai târziu, Albert Camus câștiga premiul Nobel pentru literatură. I-a trimis o telegramă amantei sale: „Niciodată nu mi-ai lipsit atât de mult. Al tău, Alonso”.

Ultima scrisoare expediată de Albert Camus iubitei sale este datată 30 decembrie 1959.

„Ultima scrisoare”, scria filosoful într-o manieră prevestitoare. Instalat în casa lui din Lourmarin, în regiunea Vaucluse, în noiembrie 1959, scriitorul îi spunea amantei sale că va reveni la Paris, pe șosea, luni, 4 ianuarie 1960.

„Pe curând, superba mea. Sunt atât de mulțumit de ideea de a te revedea că râd în timp ce îți scriu (…) Te sărut, te strâng tare la pieptul meu, până marți, când voi face din nou acest lucru”.

Albert Camus nu a mai ajuns niciodată la Paris. A murit — ucis pe loc — într-un accident de automobil atunci când automobilul (un model Facel Vega) condus de Michel Gallimard s-a izbnit violent de un platan la sud de Fontainebleau.

Maria Casares a murit în noiembrie 1996, la vârsta de 74 de ani.

F.B.

mai mult
Cronică

Ideologia lui Caitlyn Jenner

Eric_Voegelin

„Ideologie” este un cuvânt cu multe înțelesuri, dar cel mai precis a fost propus, în opinia mea, de Eric Voegelin. Pentru el, „ideologia” reprezenta încercarea de a crea o „a doua realitate”, abstractă, care cumva, pentru ideolog, pare preferabilă lumii reale. Drept urmare, ideologul încearcă să trăiască într-o realitate construită și să-i forțeze, de asemenea, pe ceilalți să facă la fel.

Încercarea va eșua, desigur, din moment ce noi nu putem locui decât în lumea reală. Dar asta nu înseamnă că nu vor fi avut loc multe dezastre între timp. Să începem prin a privi la o situație din trecut, pentru a căpăta o imagine mai clară a ideologiei, epurată de problemele contemporane.

În lumea reală, multe dintre lucrurile care susțin viața umană sunt rare. Pământul agricol bun este limitat, pășunile bune la fel, râurile navigabile sunt și ele limitate, porturile oceanice, de asemenea, la fel copacii, există o cantitate determinată de aur, fier, aluminiu, petrol șamd. Indiferent dacă Dumnezeu sau natura oarbă a lăsat lucrurile astfel, cert este că așa arată lumea în care trăim. Nu este altceva decât dorință deșartă să ne imaginăm că toate aceste lucruri există într-o asemenea abundență încât fiecare le poate obține după cum vrea.

Este rezonabil să recunoaștem acest fapt și să propunem, totuși, o schemă prin care posesia sau accesul la aceste resurse rare să fie distribuit mai just decât este în prezent. Dar decât să facă asta, Karl Marx a construit o a doua realitate în care acest fapt al lumii reale este scos complet din discuție.(În realitate, el a disprețuit politicile publice, cum erau acelea ale socialiștilor moderați care pur și simplu încercau să le ofere o parte mai echitabilă unor oameni). În lumea imaginară a utopiei comuniste, raritatea nu există. (Marx a admis până la un punct raritatea, dar până acolo încât spune că a fost creată. A existat în timpul său din cauza conspirației capitaliștilor, dar nu ca un fapt esențial al realității.) Și prin excluderea din realitate a acestui fapt, Marx a putut foarte simplu să ignore nevoia de a da seama de el. Nu a avut nevoie să facă nicio propunere concretă în legătura cu distribuția bunurilor în societatea comunistă ideală, din moment ce în lumea imaginară, unde nu există raritate, nu apărea nicio problemă de distribuție.

Acum, desigur, comuniștii au trebuit să conducă societățile comuniste din lumea reală, nu pe cele din lumea imaginară a lui Marx. Așa că nu au putut evita problema rarității. (Niciun realist nu ar trebui să fie surprins că, în fapt, felul cum au rezolvat problema a fost ca liderii politici și o mână de vedete din sport, jucători de șah, matematicieni și oameni de știință au pus mâna pe ce era mai bun, iar restul au râcâit după firimituri.)

Dar având în vedere că domnia comuniștilor depindea de credința în a doua realitate a lui Marx, problema rarității nu a putut fi recunoscută vreodată. În schimb, eșecul continuu al utopiei comuniste a fost pus pe seama capitaliștilor, a intelectualior, a reacționarilor și așa mai departe. Din acest motiv, acești oameni au fost încarcerați și măcelăriți cu milioanele. Și în timp ce aceste nenorociri erau evidente pentru oricine era dispus să nu închidă ochii, mulți, mulți oameni din țările comuniste au mers mai departe cu șarada. A opune rezistență însemna a fi considerat „reacționar” și ceea ce urma, în cel mai bun caz, era ostracizarea socială, sau foarte adesea „reeducarea” sau chiar moartea. Dar ceea ce este și mai grav este că mulți occidentali au făcut același lucru, deși singura pedeapsă era de a fi ridiculizați pentru că se află „de partea greșită a istoriei”.

Astăzi, desigur, comunismul a dispărut în mare parte, cu excepția unor zone răzlețe din universități. Dar o nouă ideologie își câștigă respectabilitatea printre noi: ideologia individului care se creează pe sine. Dacă ar fi să încercăm să captăm esența acestei ideologii într-un singur slogan, acesta ar putea fi următorul: „poți fi cine vrei sau ce vrei să îți imaginezi tu că ești”.

Contează prea puțin când discutăm despre această ideologie, dacă avem în vedere misticii cei mai devotați sau cei mai fanatici materialiști. Indiferent cum crezi că am fost creați, prin intenție divină sau prin mecanismele oarbe ale evoluției, un lucru ar trebui să fie clar pentru orice persoană aflată cât de cât în legătură cu realitatea: noi, oamenii, nu ne-am creat pe noi. Mai mult, noi nu putem fi „oricine ne imaginăm noi că suntem.” Fie că o persoană crede în Dumnezeu, câtă vreme are un minim contact cu realitatea, este limpede că nimeni dintre noi nu poate fi Dumnezeu, deoarece ori suntem pur și simplu o parte din realitatea materială și nu sursa ei, sau există deja un Dumnezeu, și nu mai e loc pentru al doilea. De asemenea, nu putem fi un stejar sau o râmă.

Dar chiar și în sfera posibilităților umane, nu oricine poate fi tot ce o altă persoană poate deveni. Un pitic congenital nu va deveni un jucător de basket în NBA. O persoană cu sindromul Down nu va ajunge un fizician de elită. Și chiar dacă își imaginează acest lucru, nu reprezintă o „gândire pozitivă” să-l faci să creadă asta, ci mai degrabă îi joci o farsă nemiloasă. Răspunsul realist pentru sloganul ideologic al „autocreaționiștilor” ar putea fi „acceptă ceea ce ești și fi cea mai bună versiune posibilă a acelei persoane”.

Dar, la fel ca și în cazul comuniștilor, preopinenții ideologiei autocreaționiste nu doresc să accepte realitatea, ci să o înlocuiască cu lumea lor fantastică. Ei resping simplul fapt că noi, în calitate de ființe create (de Dumnezeu sau de natură) nu putem fi cine vrem noi să fim, ci trebuie să ne descurcăm cum putem mai bine cu datele noastre primare. În timp ce fiecare persoană normală dorește ca cei născuți cu diazbilități, cum sunt orbii sau cei cu membrele paralizate, să aibă posibilitatea unei vieți cât mai împlinite, ideologii individului autocreat încearcă să nege că până și hanidcapurile naturale există. „Singurul hadicap pe care îl am este atitudinea ta” este un slogan pe care l-am văzut pe holurile universităților. Este ca și cum singurul motiv pentru care o persoană fără vedere are dificultăți în a conduce la o oră de vârf este atitudinea neprietenoasă a celorlalți șoferi. Iar un om paralizat nu va putea escalada muntele din cauza stâncilor insuficient de destupate la minte. Din acest punct de vedere, ideologii individului autocreat sunt la fel ca Marx: ei admit că există limite asupra autocreației individuale, dar asta doar pentru că „haterii” au creat acele limite.

Și astfel ajungem la Bruce Jenner. Unul din lucrurile cu care Dumnezeu sau evoluția ne-a înzestrat este sexul propriu. Și, în majoritatea tradițiilor lumii, a acccepta ceea ce ești reprezintă un uriaș paș înainte pe drumul spre fericire. Vechii greci au scris „cunoaște-te pe tine însuți” la intrare în templul lui Apollo din Delphi. Cele zece porunci ne sfătuiesc să nu invidiem ceea ce alții au și noi nu. Budhismul ne învață că dorința de a fi altcineva decât suntem reprezintă cauza suferinței. Taoismul ne spune că pacea interioară vine din supunerea față de ordinea naturală a lucrurilor. Și mult mai recent, Freud recomanda pentru a obține un echilibru psihologic o analiză profundă a sinelui, și nu transformări superficiale ale părților corpului. Dar ideologia individului autocreat se află într-o opoziție fundamentală cu toate aceste tradiții. Decât să înțelegem și să acceptăm ceea ce suntem, singura noastră problemă sunt reacționarii care ne împiedică să ne modelăm în ceea ce credem noi că am fi.

Acum, nu doresc sub nicio formă să interzic operațiile de schimbare de sex. Iar când un adult matur ca Jenner decide să treacă prin asta, îi urez tot binele din lume, deși cred că dacă ar fi citit Dante, Buddha, Freud ori Jung, ar fi ieșit mai câștigat. Dar să-l iau de „erou” și să sugerez că este un model pentru „tineri tulburați care se luptă cu propria identitate” (după cum am văzut recent afirmat în social media) este un triumf al ideologiei în fața oricărei preocupări pentru bunăstarea oamenilor concreți.

Pentru animalul uman, anii adolescenței sunt o perioadă dificilă, în care noile exigențe ale responsabilității de adult se combină cu o amplitudine hormonală care mișcă psihicul individului în toate direcțiile. A le sugera unor persoane care trec printr-o asemenea furtună că modalitatea de a se liniști este simplă, adică schimbarea organelor genitale, reprezintă o glumă crudă.

Cred că numărul adolescenților pentru care principala problemă psihologică constă în faptul că au un organ sexual masculin în loc de unul feminin, și vicecersa, este foarte aproape de zero. Dar mulți tineri rătăciți– și cât de puțini sunt cei care nu sunt rătăciți într-o formă sau alta – vor simți ademenirea acestei soluții ușoare, mai ales când li se spune că vor fi „eroi” dacă vor pune în aplicare ideea.

Există dovezi constrângătoare că operațiile de schimbare de sex nu e îmbunătățesc starea celor care le fac, și că principala cauză a confuziei în privința genului este psihologică, nu biologică. Dr. Jon Meyer, un psihiatru pionier în acest domeniu, a declarat: „A spune că acest tip de operații rezolvă disfuncții psihiatrice este incorect. Avem acum dovezi obiective că nu există nicio diferență reală în adaptarea transsexualului la viață în termeni de slujbe, realizări educaționale, viață casnică și stabilitate socială.” Un alt pionier în domeniu afirmă: „Există mult prea multă nefericire în rândul celor care au făcut operațiile…Prea mulți se sinucid.” În fapt, numărul celor au trecut prin operații și care se sinucid este de 20 de ori mai mare decât în rândul celor „non-transgenderi”. Când am punctat aceste fapte într-o discuție din mediul online, un ideolog al „individului auto-creat” mi-a replicat că sursa acestor sinucideri sunt…oamenii ca mine! Paralela cu marxiștii care învinovățeau „reacționarii” pentru eșecul continuu al schemelor lor de a atinge utopia ar trebui să fie evidentă. După cum a notat Voegelin în „Noua știință a Politicii”: „Decalajul dintre efectul intenționat și cel real (al schemelor utopice) va fi imputat nu strategiei imorale (a ideologiei) de a ignora structura realității, ci imoralității unei persoane sau societății care nu se comportă așa cum ar fi trebuit să o facă în concepția visătoare a cauzei și efectului”

Din nefericire, la fel ca în cazul marxismului, realitățile secundare există doar în mintea ideologului, iar noi, cu toții, trebuie, de fapt, să trăim în realitatea primară. Victimele acestei a doua realități particulare vor fi acei tineri care înghit minciuna că sunt niște „eroi autocreați”, dacă vor încerca să-și schimbe sexul lor natural, pentru ca să descopere, după câțiva ani, nu doar că problemele lor reale cu care s-au confruntat le dau încă bătaie de cap, dar mai mult, trebuie să trăiască într-un corp modificat radical, pe care nu îl mai doresc. „A pretinde că aceasta este o chestiune de drepturi civile și a încuraja intervențiile chirurgicale înseamnă a încuraja și a promova o tulburare mentală”, a afirmat psihiatrul Paul McHugh. Ca și comunismul, realitatea va prinde din urmă această ideologie, și o va spulbera cum se întâmplă cu toate astfel de nebunii, dar între timp, costul în termeni de fericire umană, s-ar putea să fie, într-adevăr, foarte mare.

anacronic.ro Traducere după The American Conservative

mai mult
Cronică

Lansare de carte „Crucile de la Săpânța”

sapanta

Pentru cei care au vizitat Cimitirul Vesel de la Săpânța, cartea de față va constitui o surpriză placută. Pentru cei care nu l-au vizitat, va reprezenta o adevarată revelație. Lucrarea își propune să prezinte o radiografie completă a satului Săpânța, prin sutele de epitafuri, însoțite de o serie de comentarii ale autoarei Roxana Mihalcea, cu scopul de a familiariza publicul contemporan cu riturile vieții rurale de altădată din aces loc aproape unic în lume – un locaș al morții care celebrează viața.

Lansarea cărții va avea loc în standul Editurii ALL din cadrul Târgului de Carte Gaudeamus duminică 26 noiembrie ora 13:00.

C.P.

mai mult
Cronică

Lansare de carte: „Iancu Flondor, Bucovina și România Mare. Documente și scrisori“

iancu

Editura Humanitas vă invită luni, 13 noiembrie, ora 19.00, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu, la lansarea volumului „Iancu Flondor, Bucovina și România Mare. Documente și scrisori“, o ediţie îngrijită, studiu introductiv şi note de Andrei Popescu, cu un cuvânt înainte de Maria Ioana Miclescu. Vor prezenta cartea Andrei Popescu, Mihail Neamțu și Petre Guran, iar invitatul special al evenimentului va fi Maria Ioana Miclescu, nepoata lui Iancu Flondor, una dintre figurile marcante ale mișcării românilor din Bucovina pentru emancipare națională și unire cu România.
„«Viitorul țării și nației noastre este strâns legat de drept și legalitate», îi scria Iancu Flondor lui Iuliu Maniu în 1923. Onestitatea sa și patriotismul sincer pot fi de neînțeles astăzi, când politica și corupția coexistă, însă spiritul său justițiar și repulsia față de nedreptate sunt trăsături care ar trebui să ne inspire pe noi toți, chiar și la o sută de ani de la Marea Unire. Contribuția lui Iancu Flondor la unirea Bucovinei cu România este extrem de însemnată și a fost recunoscută atât de istorici, cât și de contemporanii săi, care notau că «atât de strâns legat este numele lui Flondor de actul istoric de la 1918, încât aproape s-a identificat cu dânsul». După Unire, Nicolae Iorga i-a adus un omagiu lui Flondor, exclamând: «Cu adâncă recunoștință, mulțumim omului întreg și neînfricoșatului Român».“ (ANDREI POPESCU)
„România, întregită din patru țări… trece actualmente printr-o fază critică. Din deosebirea a patru mentalități diferite, chemate însă acum și pentru tot viitorul să colaboreze împreună la prosperitatea unei singure țări, rezultă, firește, dificultăți cari se manifestă zilnic. Cu toate acestea, sunt convins că vom învinge aceste dificultăți și nu mă îndoiesc nici un moment că amalgamul acestor patru mentalități deosebite va da un rezultat splendid și va pune națiunea noastră la locul cel important destinat ei de istorie. (IANCU FLONDOR, 1922).

F.B.

mai mult
1 2 3 5
Page 1 of 5