close

Cronică

Cronică

Cum suntem imbecilizați. Școala psihopatică

gatto

Trăim vremuri de mare criză în școli, care este legată de o și mai mare criză socială. Națiunea noastră se clasează ultima din nouăsprezece națiuni industriale în ce privește cititul, scrisul și socotitul. Ultima! Economia de narcotice a lumii se sprijină pe consumul acestei mărfi; dacă nu am cumpăra atâtea visuri din prafuri, toată afacerea s-ar prăbuși – iar școlile reprezintă o importantă piață de desfacere. Rata noastră de sinucideri printre adolescenți este cea mai înaltă din lume, iar copiii sinucigași sunt în cea mai mare parte bogați, nu săraci. În Manhattan, șaptezeci la sută din căsătoriile recente nu rezistă mai mult de cinci ani. Așadar, cu siguranță, ceva nu este în regulă.

Această criză de proporții din școlile noastre, ai cărei martori suntem, se află în strânsă legătură cu o și mai mare criză socială în comunitate. Pare că ne-am pierdut identitatea. Fără precedent, copii și oameni bătrâni sunt înțărcuiți și închiși în afara oricăror afaceri ale lumii: nimeni nu mai vorbește cu ei, iar o comunitate lipsită de copii și de bătrâni care să participe la viața de zi cu zi nu are viitor și nici trecut, ci numai un prezent continuu. De fapt, însuși cuvântul „comunitate” abia dacă se mai potrivește modului în care interacționăm unii cu alții. Trăim în rețele, nu în comunități și toată lumea pe care o cunosc este singură din cauza asta. Școala joacă un rol principal în această tragedie, așa cum joacă un rol principal și în prăpastia care se cască, din ce în ce mai mare, între clasele sociale. Folosindu-ne de școală ca de un mecanism de sortare, pare că ne-am apucat să dezvoltăm un sistem de castă, plin de paria care umblă pe la metrou, cerșind, și care dorm pe străzi.

În cei treizeci de ani ai mei de predat, am observat un fenomen fascinant: școala și învățământul devin tot mai irelevante pentru marile întreprinderi ale planetei. Nimeni nu mai crede faptul că oamenii de știință sunt pregătiți în cadrul orelor de științe, sau că politicienii sunt pregătiți în cadrul orelor de cultură civică, sau că poeții sunt pregătiți în cadrul celor de engleză. Adevărul este că școlile nu mai învață nimic, în afară de cum să te supui ordinelor. Aici este un mare mister pentru mine, fiindcă mii de persoane omenoase, afectuoase, lucrează în școli ca profesori, ca asistenți și ca administratori, însă logica abstractă a instituției depășește totuși contribuțiile lor personale. Cu toate că profesorilor le pasă cu adevărat și își dau toată, toată silința, instituția este psihopatică – nu are conștiință. Ea sună dintr-un clopoțel și tânărul care era adâncit în scrisul unei poezii trebuie să închidă caietul și să se mute într-o altă celulă, unde trebuie să memoreze faptul că omul și maimuța se trag din același strămoș.

II

Tipul de școală obligatorie pe care îl avem este o invenție a statului Massachussets din jurul anului 1850. A întâmpinat rezistența – uneori armată – a aproximativ optzeci la sută din populația Massachussetsului, cu un ultim avanpost în Barnstable, pe Cape Cod, unde nu și-au predat copiii pâna în anii 1880, când locul a fost ocupat de armată, iar copiii au trebuit să mărșăluiască, sub pază, spre școală.

Acum, iată o idee ciudată care ar merita cântărită: biroul senatorului Ted Kennedy a emis, nu cu mult timp în urmă, un document care susține că rata alfabetizării înainte de învățământul obligatoriu era de nouăzeci și opt la sută, iar după apariția acestuia procentele nu au mai depășit niciodată nouăzeci și unu la sută, valabil și pentru 1990.

Și încă un lucru ciudat, asupra căruia merită reflectat: mișcarea de homeschooling a crescut încet, încet, până într-acolo că un milion și jumătate de tineri sunt educați în totalitate de către părinții lor; luna trecută, presa despre educație a comunicat niște știri extraordinare, cum că grație capacității lor de a gândi, copiii educați acasă par să fie cu cinci sau chiar zece ani mai avansați decât colegii lor cu pregătire formală.

III

Nu cred că o să scăpăm de școli prea curând, în orice caz nu în timpul vieții mele, dar dacă vrem să schimbăm ceea ce se transformă cu repeziciune într-un dezastru al ignoranței, trebuie să înțelegem faptul că instituția școlii „școlește” foarte bine, dar nu „educă” – acesta este un aspect intrinsec al însuși felului în care a fost concepută. Nu-i vina profesorilor ori a faptului că se cheltuie prea puțini bani. E pur și simplu imposibil ca educația și școala să fie același lucru.

Școlile au fost concepute de Horace Mann, de Sears și Harper de la Universitatea din Chicago, de Thorndyke de la Colegiul pentru Profesori al Universității Columbia și de alții în așa fel încât să fie instrumente pentru o conducere științifică a maselor. S-a intenționat ca școlile să producă, prin aplicarea de șabloane, ființe umane șablon, al căror comportament să fie previzibil și controlabil.

Și, într-o mare măsură, școlile chiar reușesc acest lucru, însă într-o ordine națională tot mai dezintegrată, într-o ordine națională unde oamenii „de succes” sunt numai cei care sunt independenți, au încredere în propriile lor puteri, sunt siguri pe sine și individualiști (deoarce viața de comunitate care îi protejează pe cei dependenți și pe cei slabi a murit și nu au mai rămas decât rețelele), produsele școlii sunt, după cum am spus, irelevante. Oamenii bine-școliți sunt irelevanți. Pot foarte bine să vândă folii și rame de ras, să învârtă hârtii și să vorbească la telefon, sau să stea absenți în fața vreunui ecran scânteietor de computer, dar, ca ființe umane, nu-s de niciun folos. De niciun folos altora și de niciun folos lor înșile.

Nefericirea cotidiană care ne înconjoară cred că este cauzată în mare măsură, așa cum a spus Paul Goodman acum treizeci de ani, de faptul că îi obligăm pe copii să crească mari într-un mod absurd. Orice reformă a învățământului trebuie să se lupte cu absurditățile lui. Este absurd și contra vieții să faci parte dintr-un sistem care te silește să stai închis cu oameni de exact aceeași vârstă și același statut social. Un astfel de sistem te rupe efectiv de imensa diversitate a vieții și de sinergia variațiunilor; cu adevărat, te rupe de propriul trecut și viitor, ferecându-te într-un prezent continuu, la fel cum face și televizorul.

Este absurd și contra vieții să te muți din celulă în celulă la sunetul gongului, în fiecare zi a tinereții tale firești, într-o instituție care nu-ți acordă niciun fel de intimitate, ci te urmărește chiar și în refugiul propriei tale case, pretinzându-ți să-i faci „tema pentru acasă”.

„Cum vor învăța să citească?” mă întrebați, iar răspunsul meu este „Amintiți-vă lecția de la Massachusetts”. Atunci când copiilor li se oferă vieți complete în loc de unele sortate pe bază de vârstă în blocuri de celule, ei învață cu ușurință să citească, să scrie și să socotească dacă toate aceste lucruri au sens în tipul de viață care se desfășoară în jurul lor.

Dar nu uitați faptul că în Statele Unite aproape nimeni dintre cei care știu să citească, să scrie ori să scocotească nu este prea respectat. Noi suntem o țară de vorbitori; cel mai mult îi plătim pe vorbitori, cel mai mult îi admirăm pe vorbitori și astfel, copiii noștri vorbesc fără întrerupere, imitând modelul persoanelor publice de la televizor și pe profesorii de școală. Este foarte greu să mai predai chestiunile de „bază”, pentru că ele, de fapt, nu mai sunt de bază pentru societatea pe care ne-am construit-o.

IV

Două instituții controlează, în momentul de față, viețile copiilor noștri: televizorul și școala, în această ordine. Ambele reduc lumea reală a înțelepciunii, a curajului, a cumpătării și a dreptății la o abstracțiune continuă și fără sfârșit. Secolele trecute, perioadele copilăriei și adolescenței ar fi fost ocupate de muncă reală, de acte de caritate reale, de aventuri reale și de căutarea realistă a unor mentori care să te poată învăța ceea ce îți doreai cu adevărat să cunoști. Mult timp și-l petreceau cu preocupări legate de comunitate, exersând dragostea, întâlnindu-se și studiind toate nivelurile comunității, învățând să-și construiască propriul cămin și zeci de alte îndatoriri necesare procesului de transformare într-un bărbat desăvârșit ori o femeie desăvârșită.

Dar iată, în continuare, calculul timpului pe care îl au la dispoziție copiii pe care îi învăț eu:

Din cele 168 de ore ale săptămânii, copiii mei dorm 56. Le rămân 112 ore în care să-și modeleze o personalitate.

Conform rapoartelor recente, copiii se uită la televizor 55 de ore pe săptămână. Așadar, rămân cu 57 de ore pe săptămână în care să se maturizeze.

Copiii mei petrec 30 de ore pe săptămână la școală, le trebuie aproximativ opt ore ca să se pregătească și să meargă la școală și înapoi și petrec undeva pe la șapte ore pe săptămână să facă teme pentru acasă – în total 45 de ore. În acest interval ei sunt sub supraveghere constantă. Nu au timpul ori spațiul lor privat și sunt puși la punct imediat în caz că încearcă să-și afirme individualitatea în felul în care folosesc timpul sau spațiul. Le rămân 12 ore pe săptămână în care să-și creeze o conștiință proprie. Copiii mei mai și mănâncă, bineînțeles, iar asta le ia din timp – nu prea mult, fiindcă au pierdut tradiția cinei în familie – însă dacă acordăm trei ore pe săptămână pentru mesele de seară, ajungem la o cantitate netă de nouă ore pe săptămână de timp personal pentru fiecare copil.

Nu este suficient timp, nu-i așa? Pe cât copilul este mai bogat, desigur că pe atât se uită mai puțin la televizor, dar timpul copilului bogat este ocupat cu activități la fel de limitate, numai că dintr-o gamă mai largă de distracții comerciale ori cu alocarea inevitabilă de serii întregi de lecții private în domenii pe care el sau ea rareori le-ar alege.

Dar aceste activități nu reprezintă decât un mod mai mascat de a crea ființe umane dependente, incapabile să-și umple propriul timp, incapabile să-și inițieze un curs al vieții bine definit, care să confere substanță și plăcere existenței lor. Această dependență, împreună cu lipsa unui țel, reprezintă o boală națională, iar părerea mea este că școala, televizorul și lecțiile joacă un rol important în acest sens.

Să ne gândim la fenomenele care ne ucid ca națiune: narcoticele, competițiile prostești, sexul recreativ, pornografia violenței, jocurile de noroc și alcoolul – și cea mai rea pornografie dintre toate: vieți întregi închinate achiziționării de lucruri, acumularea ca filosofie. Toate acestea sunt slăbiciuni ale celor cu personalități dependente, iar asta e ceea ce produce în mod inevitabil tipul nostru de școală.

 

banner-distractia

 

 

 

 

 

 

V

Aș dori să vă descriu efectele care se răsfrâng asupra copiilor noștri prin faptul că le luăm tot timpul – timp de care au nevoie ca să se maturizeze – și îi obigăm să și-l petreacă în abstracțiuni. Este necesar să auziți aceste lucruri, fiindcă orice tip de reformă care nu vizează în mod direct aceste patologii caracteristice nu va fi nimic mai mult decât o fațadă.

1. Copiii pe care îi învăț nu au niciun interes pentru lumea adulților. Acest lucru sfidează o experiență de mii de ani, în care preocuparea principală a tinerilor era să studieze atent fiecare mișcare a oamenilor mari. Dar nimeni nu-și mai dorește în ziua de azi ca cei mici să crească mari, în niciun caz înșiși copiii – și cine-i poate învinovăți? Jucăriile suntem noi.

2. Copiii pe care îi învăț nu au aproape niciun sentiment de curiozitate, iar rarele dăți când îl au, el este tranzitoriu. Nu se pot concentra prea mult timp, nici măcar asupra lucrurilor pe care le fac de bună-voie. Vedeți legătura dintre clopoțeii care sună-ntruna ca să schimbe activitățile și acest fenomen al atenției evanescente?

3. Copiii pe care îi învăț au un simț subdezvoltat al viitorului, al modului în care mâine este inextricabil legat de azi. Așa cum am mai spus, ei trăiesc într-un prezent continuu: momentul precis în care se află reprezintă granița conștiintei lor.

4. Copiii pe care îi învăț sunt anistorici: n-au nici cea mai vagă idee despre cum trecutul le-a predestinat propriul prezent, cum le limitează alegerile și le modelează valorile și viața.

5. Copiii pe care îi învăț sunt cruzi unul cu altul; le lipsește compasiunea pentru necazul altuia; își bat joc de neputințele celorlalți; îi disprețuiesc pe oamenii la care se vede prea clar că au nevoie de ajutor.

6. Copiii pe care îi învăț se simt stânjeniți în fața raporturilor intime ori a candorii. Ei se simt depășiți de situație când au de-a face cu o intimitate autentică, din cauza unui vechi obicei pe care l-au deprins, acela de a ascunde o personalitate secretă în adâncul unei alte personalități exterioare pe care și-au dezvoltat-o din frânturi și bucățele artificiale de comportamente împrumutate de la televizor, sau pe care au dobândit-o ca să-i manipuleze pe profesori. Deoarece nu sunt ceea ce se prezintă a fi, ei nu reușesc să se ascundă prea bine în cadrul raporturilor intime, așa că relațiile intime trebuie evitate.

7. Copiii pe care îi învăț sunt materialiști, urmând exemplul profesorilor de școală care, în mod materialist, „notează totul” și al mentorilor de la televizor, care pun la vânzare absolut tot ce există în lume.

8. Copiii pe care îi învăț sunt dependenți, pasivi și sfioși în fața noilor provocări. Această sfială este de multe ori mascată de o bravură de suprafață sau de supărare, ori de agresivitate, dar sub toate acestea se ascunde o deșertăciune lipsită de curaj.

Și aș putea continua lista și cu alte aspecte cu care o reformă a învățământului va avea de furcă, dacă se pune problema să oprim acest declin al nostru național, însă până acum cred ca v-ați făcut o idee despre teza mea, chiar dacă sunteți sau nu de acord cu ea. Ori școala a dat naștere acestor patologii, ori televizorul a făcut-o, ori amândouă. Totul se reduce la o simplă problemă de matematică: timpul copiilor se împarte în întregime între școală și televizor. Pur și simplu nu mai există alte perioade semnificative de timp în experiența copiilor noștri ca să poată fi alte cauze serioase.

banner-articol-gatto

Fragment din cartea Cum suntem imbecilizați. Programa ascunsă a școlarizării obligatorii de John Taylor Gatto, cea mai cunoscută și radicală critică a sistemului public de școlarizare. Însuși Gatto evită termenul de educație atunci când vorbește de școală, pentru simplul fapt ca “instituția școlii școlește foarte bine, dar nu educă– acesta este un aspect intrinsec al însuși felului în care a fost concepută.” Volumul urmează să apară pe 1 noiembrie la Editura Anacronic in traducerea Mariei Comănescu, cu o prefață de Mihai-Vladimir Topan.

Reduceri și precomenzi până pe 31 octombrie, aici http://magazin.anacronic.ro/

mai mult
Cronică

Mihai Vasile – OMUL EQUINOXIAL

IMAG1446
Mihai Vasile este un om instituție. Nu doar un om care sfințește locul, ci un om care și-a creat și grădinărit o viață întreagă locul de sfințit. Locul acesta s-a numit, începînd din 1980, teatrul Equinox din Ploiești. A purtat de-a lungul anilor mai multe nume: Grupul de teatru scurt Equinox, Studioul de teatru și film Equinox, Studioul Equinox, Teatrul Equinox. De fapt, un adevărat centru de cercetări de antropologie teatrală, un mediu de experimentare artistică complet. Spațiul acesta underground,  nu în sensul unei opoziții „politice”, ci în sensul de a face altceva decît cerea oficialitatea, a devenit, prin timp, un generator de cultură. Nu despre istoria admirabilă a „fenomenului Equinox” vreau să scriu aici, cel puțin nu direct, ci prin intermediul unei cărți a lui Mihai Vasile: În căutarea armoniei pierdute; Ploiești, editura Karta Graphic, 2016. Este o carte puzzle, un fel de montaj cinematografic divers: cronici la cărțile și spectacolele Centrului, interviuri acordate și cerute de el altor artiști, notele sale despre teatru, cronici plastice, evocări, mult și impresionant material iconografic. În totul: un document tulburător. Pentru că, mai e cazul să o spun?, obtuzitatea  politrucă a distrus acum cîțiva ani Equinoxul care, din fericire, a renăscut din propria sa mitologie, sub forma teatrului Mythos. Pentru că, realmente, teatrul Equinox intrase prin spectacolele sale, prin cărțile și revistele publicate, prin Festivalul Nichita la Echinocțiu, prin filme, intrase spun în mitologia locală. Aici se cuvin rapid cîteva precizări. 1. Mihai Vasile este un artist total: actor, regizor, pictor, fotograf, poet, cineast, editor, profesor… și nu sunt sigur că nu am sărit ceva. 2. Mihai Vasile este un om mult prea discret, mult mai preocupat de a  face, a construi decît de a se pune în evidență. Așa se face că biblioteca de cărți și reviste „ivite” în jurul Equinoxului (despre Nichita, Nino Stratan, Dan David, dintre poeți, adevărate obiecte artistice) s-a tipărit în edituri mici, care nu sunt, în general, în atenția marilor făcători de opinie critică. Nu-i nimic, pînă la urmă cărțile și spectacolele și toate celelalte fapte culturale vorbesc pe limba netimpului.
Febrilitatea lui Mihai Vasile stă în a imagina, în a construi spectacole care să fie tot atîtea cercetări asupra spațiului, timpului și condiției umane, la început prin cele două proiecte Teatrul poeziei și Teatrul mitologiei romînești  a adunat oameni, a educat un public, a creat premisele unui adevărat fenomen cultural. La vremea începuturilor experienței Equinox, atelierele acestea asupra mișcării, a corporalului, a spațiului, a rostirii cuvîntului erau ceva nou nu numai la noi, într-un loc„ istoric” în care nu puteau pătrunde scrierile lui Grotowski, Barba, Peter Brook. Mihai Vasile a ajuns la ele pentru că este fundamental un om liber și toate căile astea, atît de diverse, erau „căi ale libertății”. Citesc în carte că a ținut pînă și ateliere de caligrafie, ceea ce mi se pare fabulos. Ecourile internaționale, mulțimea de premii interne și din alte țări nu au intimidat oficialitatea dinainte și de după 1989 de a-i pune bețe în roate. Regizorul se referă la toate astea cu maximă reținere, tristețe negălăgioasă și un sentiment de cenușă pe care, nu știu de ce, l-am perceput din toată cartea acestui spirit prin excelență dinamic. Regizorul visează o întoarcere a teatrului la rădăcinile sale ceremoniale și sacre. Pentru el, teatrul este epifanie. De aici invocarea lui Eliade, aplicarea teoriilor savantului la sacralizarea spațiului, a mișcării, redescoperirearitualului ca fundament al viețuirii. Și tot de aici reconsiderarea legăturii dintre teatru și poezie. Cuvîntul poetic e mai-mult-decît-cuvînt, adică este un alt fel de limbaj. Mihai Vasile nu ilustrează poezia, ci o cercetează pentru a înțelege acel alt univers al cărui mesager ea este. De aici relația specială cu poezia lui Nichita, a cărei oralitate specială o observă. E ceva șamanic în actul acesta de a re-materializa cuvîntul și gestul. Există în carte un scurt eseu: Teatrul ca re-materializare. Pe care sunt convins că autorul l-a dezvoltat deja la dimensiunile unei cărți întregi. Spune aici: „Teatrul oferă, în fapt, o versiune «vie» a procesului imaginar, care trebuie să se construiască în direct, în fața spectatorilor, care autorizează, prin prezența lor, funcționarea reprezentației”. Omul modern este, s-a scris asta de mult, un om care și-a atrofiat voit tot mai mult capacitatea imaginarului. Teatrul este locul privilegiat care încearcă să revigoreze omului actual „glanda” imaginarului. Și, legat de asta, stă și chestiunea vitală a corpului. „Deci, un trup nestăpînit corect nu poate rosti corect, nu se poate arăta corect, înțelegînd prin corectitudine angajarea actorului în demersul său de a descoperi personajul […] spectatorul percepe, pe rînd, cînd un personaj i-real, cînd un actor i-realizat, adică spectatorul apreciază, la un moment dat, puterea personajului, iar la un alt moment dat performanțele actorului. Corpul din carne și oase al actorului suferă, pe rînd o des-cărnare și o re-încarnare imaginare…”.
Tot acest program artistic de o viațăsurprinzător prin bogăție și chiar prin existență în aceste hölderliene vremuri de secetă spirituală și de inutilitate a poeților, a transformat teatrul său într-un adevărat laborator. Centrul dramatic Mythos de acum se numește complet, și nu este o denominație emfatică, este una exactă: Centrul de Cercetare, Documentare, Practică Teatrală și Cinematografică Mythos. Este un miracol (mi-am ales atent cuvîntul!) că artistul a reușit să treacă peste șocul desființării teatrului și să reia, pe alt palier, un program creator de o coeziune admirabilă. Avem în carte povestea tuturor spectacolelor și cărților legate de acest laborator de experiențe umane. Titlul spune ceva esențial despre „arta poetică ” a creatorului polivalent. Armonia se cere regăsită, salvată, reconstruită și spectacolul teatral este un loc în sensul antropologic special în care – de la catharsisul tragic încoace, și, mai vechi de la ritualurile cele mai arhaice – se petrece această armonizare a omului cu sine însuși și cu ceilalți. Punînd în scenă piese „normale” sau texte poetice, el a construit, în egală măsură, și o „școală a spectatorului”. Nu cred să mai existe un experiment de această natură în Romînia, și în orice caz e unic prin durată. Cartea reușește foarte bine să redea ideea deefervescență, structura ei compozită este și o istorie prin mărturii a experienței Equinox, dar și o poveste mai adîncă despre febra creatoare. Și despre funcția ei educativă și eliberatoare. Sunt foarte mulți oameni, prieteni, care „au scris” această carte a echilibrului, citiți colofonul! Autorul folosește aici o sintagmă peste care nu trebuie să trecem neglijent: „spectacolul acestei cărți”. Într-adevăr, cartea este construită ea însăși ca un spectacol de voci critice și evocative. Spectacol polifonic, prin care ajungi „să vezi” ce a intenționat și ce a însemnat Equinoxul pentru oamenii  din el și din jurul lui, dar și pentru comunitatea orașului de provincie. Într-un frumos eseu, artistul Ioan Mihai Cochinescu îl numește, metaforic – nichitian pe Mihai Vasile „piatră de înger”. Oximoronică imagine sugerînd deopotrivă forța stabilității și libertatea zborului.
Am perceput din acest montaj, și nu cred că mă înșel, un fel de sunet infra de tristețe față de toate cele ce ar fi putut să fie (izvodite de această formidabilă energie creatoare care este Mihai Vasile) „și niciodată nu vor fi”, vorba poetului. Pentru că artistul crede cu tărie în educația prin artă, „Dar mi-am dorit cu toată puterea ca spectacole mele să fie patetice, să lase urme adînci în memoria afectivă a contemporanilor mei. Numai Dumnezeu poate ști cît am reușit sau dacă voi reuși”.
Cortext
mai mult
Cronică

M. Duţescu în dialog cu Bogdan Coşa: „E cumplit de greu să fii părinte, din toate punctele de vedere!”

M_Dutescu
Bogdan Coşa: Ai două fetiţe şi un băiat – cea mare împlineşte zilele acestea patru ani, să trăiască – , mai ai timp să scrii? Mai există, cum se spune, literatură după ce devii părinte?
M. Duţescu: E previzibil răspunsul, dar uite: există literatură pentru copii. Şi nu glumesc, pentru că atâta timp cât nu alunecă în artefacte scriitoriceşti, pe care copii oricum le resping din instinct, şi-n afara ororilor din poveştile cu care am crescut noi, mie literatura pentru copii mi se pare ceva frumos, onorabil şi necesar. Am şi scris o carte pentru copii, de care sunt realmente mulţumit şi care sper să fie primul volum dintr-o serie de trei sau patru; n-am publicat-o încă, dar urmează. În rest, ca să răspund de fapt la ce mă întrebi, am mai scris doar conjunctural nişte poezii sau un pic de proză; nu doar că nu mai ai timp, dar chiar nu-ţi mai arde.

B.C.: Ce se schimbă fundamental?

M. Duţescu: Ai mintea vraişte. Îţi mai trec chestii prin cap, dar e complicat să le aduni şi să le dezvolţi într-un proiect coerent, în afara proiectului de viaţă pe care ţi l-ai asumat şi care se traduce zilnic în fel de fel de priorităţi – toate, mai concrete şi mai urgente ca scrisul. E o mare diferenţă între a nu te raporta decât la nevoile tale de adult care efectiv face doar ce vrea şi când vrea, şi-a te raporta la nevoile unui bebeluş sau ale unui copil care depinde întru totul de tine şi căruia oricum încerci să-i oferi tot ce-i mai bun. În ce mă priveşte, anii ăştia, din 2013 încoace, au fost şi cei mai frumoşi ani, dar şi cei mai dificili, ca anduranţă. Iar despre chestia aia cu idealizarea familiei şi-a copiilor, care e deseori sufocantă la nivelul cutumelor sociale, poate ar trebui spus simplu şi clar că e o tâmpenie. Dacă eşti un om cât de cât responsabil şi nu recurgi la soluţii radicale, e cumplit de greu să fii părinte, din toate punctele de vedere. Ştiu însă că e cel puţin la fel de greu şi dacă-ţi doreşti copii, dar din diverse motive nu-i ai.

B.C.: Ai zis la un moment dat că cei care au o meserie tind să scrie mai bine decât cei care trăiesc cu capul în literatură. Tu eşti arhitect. E o meserie bună pentru un scriitor?

M. Duţescu: N-am zis chiar aşa. Am zis că talentul literar e insuficient dacă nu e dublat de experienţe concrete de viaţă, reale şi consistente, care de obicei apar firesc atunci când ai o profesie (cum era cazul la momentul acela, când mă referisem la o povestire scrisă de Ionelia Cristea, care e medic neurolog, un om care a făcut mulţi ani de şcoală grea, iar acuma semnează condica la spital când alţi scriitori de vârsta ei de-abia se duc la culcare, epuizaţi în cel mai bun caz de la prea multe conflicte online sau discuţii livreşti, dacă nu cumva de la prea multă bere şi hăhăieli). Cuvintele astea le-am folosit, „bere”, „hăhăieli”, „livresc”, „talent” – şi, subliniez, mă refeream la proză, pentru că la poezie se întâmplă să fie fix invers. În cazul meu, arhitectura m-a ajutat să am discernământ estetic şi mi-a oferit suficiente experienţe ca să pot scrie relativ uşor un roman realist, cum e Uranus Park. Nu ştiu dacă e o meserie bună pentru un scriitor; probabil că e, dacă şi câştigi bani din ea – ca să să-ţi permiţi să aloci o parte din timp unei activităţi superbe, dar plătită mai prost.

|© Editurile Cartea Românească; Pandora M; Polirom
|© Editurile Cartea Românească; Pandora M; Polirom

B.C.: Pe lângă activitatea profesională şi cariera universitară, ai publicat două volume de poezie şi un roman. Ce satisfacţii mai poate să ofere literatura unui om aparent împlinit?

M. Duţescu: Păi umple golurile care nu pot fi umplute cu ce-ai zis. Adică arhitectura e în principiu o profesie creativă şi uneori chiar o artă, dar e condiţionată de chestii infinit mai dure decât este literatura (legislaţie, politici fiscale, clauze contractuale, bugete, exigenţe funcţionale, context fizic, cultural etc.) – şi atunci literatura poate funcţiona ca o îndeletnicire complementară, fiind o artă cu un grad uriaş de libertate şi cu responsabilităţi (sociale, dar şi juridice, de exemplu) care cel mai adesea tind în mod îmbucurător către zero.

B.C.şi toată bucuria acelor ani trişti (Cartea Românească, 2010) e un volum mai degrabă confesiv – pe lângă fructele uscate ale copilăriei, instantanee cu părinţii, bunicii şi locurile natale, apar poezii pe care le-am resimţit ca fiind utilitare, mărturisiri necesare atunci, în momentul scrierii, dincolo de artisticărie. A fost poezia un fel de supapă sau mă-nşel?

M. Duţescu: La început de tot, în 2008-2009, da. A fost foarte frumos, era ca şi când aş fi învăţat din nou să vorbesc.

B.C.: Pe finalul volumului apar poemele cu domnul Corneliu, care anunţă negru pe alb romanul Uranus Park (Polirom, 2014).

M. Duţescu
: Corect. Iniţial nici prin cap nu-mi trecuse să scriu mai mult decât grupajul ăla, şi cu atât mai puţin proză, chiar dacă şi poeziile respective – ca majoritatea poeziilor mele – erau nişte mici naraţiuni. Dar le-am publicat online pe clubliterar şi câţiva de-acolo mi-au zis să le dezvolt în proză, că e păcat. Să nu fiu leneş, aşa mi-au zis, îmi amintesc în mod particular această formulare, pe care am înţeles-o cu vârf şi-ndesat mai apoi, când chiar m-am apucat să scriu la roman.

B.C.franceza un avantaj (Pandora M, 2014) pare să completeze ciclul – există o supra-coerenţă între cele trei cărţi publicate, aş zice, ca şi când ar descrie o trilogie. Vocea din al doilea volum de poezii a devenit stâlpul unui nou nucleu familial: în pat, alături de parteneră, doarme următorul pui al clanului; apoi, paralelele implicite cu părinţii (dacă mama străluceşte ici şi colo, imaginea tatălui e o adevărată mantă, trasează limitele vieţii) şi, cel mai puternic, căutările – la aceeaşi intensitate ca în primul volum, care acum urcă pe spirală la următorul nivel, de la criza existenţială la criza religioasă).

M. Duţescu
: Cu tata e aşa pentru că a murit de ceva timp, iar imaginea lui şi toate amintirile mele cu el sunt din ce în ce mai idealizate. În rest, ce să zic, cred că e cum spui tu. E o carte pe care la vremea ei am publicat-o cu speranţa că gata, o s-o închei definitiv cu poezia, care mi se părea aşa o prostioară pe atunci, poate şi fiindcă în paralel lucram la roman şi mă prinsese destul de tare. De-aia o mare parte din textele din franceza un avantaj mi-am dat seama ulterior că se situează undeva la limita poeziei, ceea ce într-un fel a fost bine, mi-au retrezit interesul şi-am zis că merită publicate.

M. Duţescu |© Mircea Reștea
M. Duţescu |© Mircea Reștea

B.C.: Te-am auzit de mai multe ori vorbind cu regret despre faptul că nu apuci să citeşti destul. În comparaţie cu cine? Ce n-ai citit şi îţi doreşti foarte mult?

M. Duţescu: În comparaţie cu tine sau cu alţi oameni care scriu şi citesc, de exemplu. N-am citit multe cărţi importante, 90% din marile nume ale literaturii universale, cred. Pe ăştia mi-aş dori să-i citesc în primul rând, fiindcă dacă la contemporani mai treacă-meargă, e scuzabil să-ţi scape unul sau altul, atunci când vine vorba de Proust sau de Tolstoi şi tu n-ai citit decât câteva pagini din ei, e complicat, mai bine te ridici de la masă, îţi găseşti o scuză şi pleci. Dar promit să mă revanşez.

B.C.: Dar dintre nemţi? Există autori de limbă germană care te-au influenţat, pe care i-ai citit cu plăcere sau, dimpotrivă, pe care i-ai ratat şi ţi-ar plăcea să-i recuperezi?

M. Duţescu: Am citit puţini. În afară de fragmente din Kant, Nietzsche sau Heidegger, am mai citit poezii de Rilke sau Trakl (Paul Celan se pune?), iar în proză ar fi un pic de Kafka, apoi un roman scurt de Hesse, altul de Thomas Mann şi jumătate dintr-o carte pe care mi-a dăruit-o Lavinia Branişte, scrisă de o tipă cam de-o seamă cu mine şi pe care nu mai ştiu exact cum o cheamă, Julia, parcă. Dar promit, cum spuneam, să mă revanşez.

B.C.: Pentru că rubrica se numeşte Înapoi la Goethe, te-ntreb: dacă ai avea un client (sau un student) care, printre altele, ştiind că eşti scriitor, ţi-ar împărtăşi că-şi doreşte să-l citească pe Goethe, cum l-ai îndruma? Ce i-ai zice să citească în prealabil?

M. Duţescu: M-aş gândi că mă ia la mişto. Ştii, majoritatea oamenilor care au nevoie de un arhitect, ca şi majoritatea studenţilor la Arhitectură, mă tem că n-au niciun interes să citească Goethe – din păcate.

B.C.: Anul viitor România va fi invitata de onoare a Târgului de Carte de la Leipzig. Exceptându-i pe cei traduşi deja în germană, dacă ai avea putere de decizie, care ar fi autorii pe care ai miza? Care-s vocile contemporane româneşti care chiar ar trebui să se-audă?

M. Duţescu: Ar fi faină o antologie de poezie, dar ceva-mi spune că poezia e la fel de invizibilă şi-n Germania ca şi aici. Ar trebui, deci, proză. În fine, romanul Laviniei Branişte e deja tradus, deci în afară de romanul meu, Uranus Park, aş alege poate încă vreo câteva romane: Soldaţii, de Adrian Schiop, apoi primul tău roman, Poker, apoi Copilăria lui Kaspar Hauser de Bogdan-Alexandru Stănescu şi neapărat ceva de Radu Aldulescu. Sigur că mai sunt şi alţii faini printre contemporani, dar cărţile astea pe care le-am enumerat spun ceva despre contextul românesc, are fiecare sensul şi locul ei. Că altminteri de ce-ar citi un neamţ ce scriu românii, dacă nu ca să afle lucruri specifice, particularităţi culturale, sociale. Tu ai citi un autor dintr-o literatură obscură dacă ar scrie generic, cu personaje, poveşti şi context generic, când el ar fi, să zicem, din vestul Africii? Eu aş citi un autor din vestul Africii doar ca să aflu cum e în vestul Africii.

B.C.: Ce planuri ai, literar vorbind?

M. Duţescu: Cu seria de cărţi pentru copii ţi-am zis deja. Ar mai fi câteva poezii despre o familie cu copii mici, plus încă nişte texte care s-ar potrivi cu poeziile astea, în sensul că sunt despre ce se întâmplă în afara familiei, cu muncă de-aia de făcut bani şi cu nervi pe măsură – puse laolaltă, cred că ar forma o plachetă, nu-mi dau seama exact, că încă nu e gata. Dar în primul rând aş vrea să mai scriu un roman. Adică am scris printre picături cam 15%, ştiu şi ce vreau să-mi iasă, dar mai am de scris 85% şi dacă e să-l scriu tot aşa printre picături, are toate şansele să moară pe drum. Aşa că trebuie să văd cum fac, la un moment dat probabil că voi face ceva radical, la modul sacrificat cu bună ştiinţă un număr de ore de somn zilnic, noapte de noapte, timp de câteva luni, şi-o să-l scriu.

Bogdan Coșa
: În încheiere, dacă ar fi să le recomanzi un singur lucru tinerilor scriitori, aspiranţilor, în general, care ar fi acela? Ce ţi-ar fi plăcut să ştii încă de la început?

M. Duţescu: Nu fiindcă ăsta se întâmplă să fie profilul meu, dar chiar cred că discernământul (în sens larg: estetic, social, cultural) e cel mai important atunci când ai o ocupaţie creativă – mult mai important decât cultura propriu-zisă, erudiţia, acumularea cantitativă. Asta nu e totuna cu talentul, căci nu te naşti cu el, ci se formează. Şi nu se formează liniar, doar citind, după cum un regizor nu devine mai bun doar vizionând cât mai multe filme. De-aia, cred eu, dincolo de acumulare, e nevoie simultan şi de o minte vie, de spirit critic şi neapărat autocritic, de umor şi haz de necaz. Nu e o tâmpenie, cum poate părea: cu toţii cunoaştem oameni incapabili să facă mişto de ei înşişi. Poate au simţul umorului, râd de alţii, dar totul se termină când vine vorba de glume cu ei, despre ei – sau, dacă le fac, se vede că le stă-n gât – groznici oameni, nu? Sau hai să ne gândim la cineva care are preponderent certitudini, în tot ceea ce face. Nu are îndoieli, ci doar certitudini. Deci mie astea mi se par nişte handicapuri, nişte limitări enorme. Să nu fim aşa, zic.

Bogdan Coșa
mai mult
Cronică

Respiră, iubește și taci – Gigi Ghinea

respira

…omul care nu-şi iubeşte trupul îşi urâţeşte privirea, iar sufletul Iui amuţeşte, se împietreşte şi se ascunde tăcut în spatele unui trup chinuit, strivit de strălucirea artificială, de minciună.
Cum să crezi că un trup chinuit de boală, mutilat de bisturiul frumuseţii şi tinereţii înşelătoare, schimonosit de ură şi lăcomie, mai poate fi expresia fidelă a sufletului? Ca omul din faţa ta este o fiinţă liberă, independentă, stăpân pe sine?
Suntem, oare, cu toţii sclavii unor minciuni, ai unor înşelătorii planetare, pe care mintea noastră, cândva pura, ascunsă în prezent în spatele unor frici, le acceptă?
Care sunt fricile noastre? Cum am putea ajunge la cele adânc scrijelite în fiinţa noastră pură, pentru a le conştientiza mai întâi? Pentru a le descifra sensul. Pentru ca, mai apoi, să reuşim să acceptăm că ele există în lume, că ele bântuie, într-adevăr, lumea întreagă. Şi, deci şi pe tine, cel care poţi gândi la toate acestea.
Oare nu aş putea să-mi purific mintea de toate credinţele false, oare n-aş putea s-o ajut să se lepede de toate minciunile care i-au fost transmise? Cum pot face acest lucru?
Topind, una câte una, fricile, toate fricile care mi-au îmbolnăvit trupul?
în lume bântuie fricile oamenilor, neîncrederea lor unii în ceilalţi.
Oamenii şi-au pierdut iubirea, căutând-o unul la celălalt, plini de suspiciune. Lumea cu totul s-a îmbolnăvit de frici, de vină şi suspiciune. în lumea reală există mai multă ură decât iubire, dezechilibrând balanţa adevărului nostru, al tuturor.
Nu putem vorbi despre iubire acolo unde există frică, vinovăţie, furie, acolo unde suspiciunea îşi face simţită prezenţa. în schimb, orice fiinţă umană conştientă ştie ura poate fi topită în iubire. în iubirea divină universală putem topi întreaga ură planetară.
Ca individ unic, eu sunt în lume, dar nu sunt lumea. Nu sunt întreaga lume. Sunt doar o lume mai mică, mai îngustă, dar sunt o celulă a unui organism viu, uriaş – omenirea întreagă – în prezent, însă, măcinat de boală. Bolnav de sărăcie, nedreptate, ignoranţă, cruzime, ură şi moarte prin violenţă.
Dacă nu mă simt liber, dacă sunt furios, înfricoşat în propria mea existenţă, înseamnă că şi mintea mea a fost contaminată, otrăvită de frici şi, astfel, pot înţelege că doar mintea s-a îmbolnăvit, intoxicată cu minciuni, însă, o dată cu ea, s-a îmbolnăvit şi trupul.
Aşadar, mintea mea e bolnavă în prezent, de fricile pe care lumea mi le-a transmis şi mie, la fel cum le-a transmis şi celorlalţi. Dar pe care eu (şi toţi ceilalţi) le-am preluat crezând că sunt ale mele, apoi le-am lăsat să-mi controleze viaţa. Aşa încât, azi, mă confund de-a dreptul cu ele, identificându-mă cu fricile lumii întregi.
Curăţându-mi mintea de fricile care mi-au îmbolnăvit trupul, aş putea, aşadar, să mă vindec de toată suferinţa mea existenţială. Dar şi de frica şi vina care mi-au fost mie distribuite din întreg, din întregul organism uman.
Iar vindecarea mea, ca individ unic, devine o sarcină care mă onorează, îmi redă demnitatea de om, ca spirit liber. Redobândind libertatea celui care gândeşte în termenii purităţii, ai creaţiei noastre ca întreg, prin accesarea inteligenţei divine, ca sursă a iubirii de oameni, eu pot…
CUPRINS:

Introducere
Cititorilor mei, din iubirea nesfârşită a lumii
Iubirea care tace durează de la începutul şi până la sfârşitul timpurilor
Cu toţii suntem unul
Când vorbesc nu-mi asculta cuvintele, ascultă-mi tăcerea
Iubirea nu cunoaşte frica
Eşti şi ai totul chiar acum
Iubirea ca intuiţie divină
Existenţa ca destin
Am aflat ce sunt şi nu cine sunt
De ce note de jurnal
Prima zi din anul 2013 din jurnal
Despre credinţă [în Dumnezeu]
Dumnezeu există pentru că eu îl gândesc
Dumnezeu unificator se află în centrul fiinţei mele
Dumnezeu e intuiţie. A pricepe în afara înţelegerii noastre
-Frica de frică
-Sunt nimic şi nimicul e totul
-Poţi ieşi din capcana minţii tale
-Acceptarea. Acceptă ceea ce este
-Accept ceea ce este, deşi ceea ce este nu este ce ar trebui să fie
-Eu sunt acum
-Lasă-te să curgi!
-Capacitatea omului de autovindecare
-Nimeni nu poate trăi viaţa ta
-Totul este cum este
-Dacă nu poţi trăi în prezent nu poţi trăi nicăieri altundeva
-Priveşte-ţi gândurile…
-Eu ştiu că nu ştiu nimic
-Lasă-te să curgi! Fericirea vine de la sine
-Sensul născut din suferinţă
– Prezentul continuu. Eu sunt.
– Niciodată singur.
-Trupul nostru material se hrăneşte cu materie
– Şi eu am crezut că pot promova binele negând răul din lume
– Respiraţia este iubire. Iubirea este respiraţie
– Cei care oferă false mângâieri sunt falşi prieteni
– Am fost educaţi să ne fie frică….
– Nu eşti ceea ce crezi că eşti
– Iubirea comunică direct cu divinitatea tăcând
– Eliberarea de vanitatea ego-ului
– Spiritul liber, iubitor, este bunul simţ universal
– Ne naştem spirite iubitoare
– Eliberează-i pe cei dragi de iubirea ta posesivă
– Dacă doriţi să vă ajutaţi copiii, ajutaţi-vă mai întâi pe voi înşivă
– Calea de mijloc este măsura lucrurilor
– Curs despre iubire
– Semne ale ne-iubirii de sine
– Nu e nimic de iertat
– O şcoală a iubirii pentru copiii noştri
– Tu eşti iubire. Omul Iubire
– Eşti propriul tău vindecător
– Destinul care ţi se potriveşte .
– Nimic nu a fost şi nu este întâmplător
– De ce am ales să închid cabinetul
– Iubeşte ceea ce faci.
– Acasă sunt întotdeauna cu mine, oriunde
– Dumnezeu ne trimite semnale.de iubire
– Iubirea este sensul umanităţii noastre
– Totul este cum este deşi nimic nu e cum ar trebui să fie
– între două nopţi e lumina conştiinţei
– Renaşterea fiinţei iubitoare prin regăsirea copilului
– O ultimă clarificare pentru azi
– Recunostința

Librarie.net

mai mult
Cronică

NOMINALIZĂRI Cele Mai Frumoase Cărți (CMFC) 2017

banner_site

Lupul jucător de poker, Irina Dobrescu, Ilustraţii Irina Dobrescu, Editura Arthur, Bucureşti, 2017, Tipografia Eurobusiness, Tiraj: 2000;

Ziua în care a fugit somnul, Victoria Pătraşcu, Ilustraţii Agnes Keszeg, Editura Cartea Copiilor, Bucureşti, 2017, Tipografia Rotografika, Serbia, Tiraj: 2000;

Sfaturi pentru fetiţe, Mark Twain, Ilustraţii Adelina Butnaru, Design Faber Studio – Adelina Butnaru, Radu Manelici, Dinu Dumbrăvician, Editura Tzim Tzum Books, Bucureşti, 2017, Tipografia Fabrik, Bucureşti, Tiraj: 600 exemplare;

Ce vrăji mai fac fetele / Love and Fate for Girls Who Can’t Wait, Mădălina Andronic, Ilustraţii Mădălina Andronic, Editat în regie proprie, Bucureşti, 2017, Tipografia Arta Grafică, Bucureşti, Tiraj: 1000 exemplare;

Cioara, George Topârceanu, Ilustraţii Elena Murariu, Design / DTP Faber Studio, Editat în regie proprie, Bucureşti, 2017, Tipografia Master Print Super Offset, Bucureşti, Tiraj: 800 exemplare;

Da’ De Ce să mă întorc în timp? / Metodologie – ghid de creare a unui traseu cultural, Iulia Iordan / Raluca Bem Neamu, Raluca Iacob, Ilustraţii Anca Smărandache, Design Alice Stoicescu, Editat de Asociaţia Metru Cub – Resurse pentru cultură, Bucureşti, 2016, Tipografia Fabrik, Bucureşti, Tiraj: 800 exemplare;

Esöben könnyen rámtaláltok, Kenéz Ferenc, Ilustraţii Orosz Annabella, Editura Pallas – Akadémia Könyvkiadó, Miercurea Ciuc, 2017, Tipografia Gutenberg, Miercurea Ciuc, Tiraj: 500 exemplare;

Városi állatok, Demény Péter, Ilustraţii Orosz Annabella, Editura Gutenberg Kiadó, Miercurea Ciuc, 2017, Tipografia Gutenberg, Miercurea Ciuc, Tiraj: 500 exemplare;

Kutyából szalonna, Lackfi János, Ilustraţii Kürti Andrea,Editura Gutenberg Kiadó, Miercurea Ciuc, 2016, Tipografia Gutenberg, Miercurea Ciuc, Tiraj: 2000 exemplare;

Cartea năsoaselor, Alexandra Rusu, Ilustraţii Loreta Isac, Editura Vellant, Bucureşti, 2016, Tipografia Master Print Super Offset, Bucureşti, Tiraj: 1000 exemplare;

Sara. Felicia, Sara Olausson, Felicia Iosif, Ilustraţii Sara Olausson, Design Arina Stoenescu, Editura Pionier Press, Stockholm, 2017, Tipografia Publit, Suedia, Tipărire la cerere;

Iarna, Grigore Vieru, Ilustraţii Veronica Neacşu, Editura Cartier, Chişinău, 2016, Tipografia Combinatul Poligrafic, Chişinău, Tiraj: 1000 exemplare;

Câţi ani ai?, Grigore Vieru, Ilustraţii Irina Dobrescu, Editura Cartier, Chişinău, 2016, Tipografia Combinatul Poligrafic, Chişinău, Tiraj: 1000 exemplare;

Războiul poveştilor: Cum cei care spun (şi trăiesc) cele mai bune poveşti vor domina viitorul, Jonah Sachs, Copertă, concept grafic, DTP Raymond Bobar, Black Button Books, Bucureşti, 2016, Tipografia Arta Grafică, Bucureşti, Tiraj: 1000 exemplare;

Între lume şi mine, Ta-Nehisi Coates, Copertă, concept grafic, DTP Raymond Bobar, Black Button Books, Bucureşti, 2017, Tipografia Arta Grafică, Bucureşti, Tiraj: 1000 exemplare;

Flamurile negre: ascensiunea ISIS, Joby Warrick, Copertă, concept grafic, DTP Raymond Bobar, Black Button Books, Bucureşti, 2016, Tipografia Arta Grafică, Bucureşti, Tiraj: 1000 exemplare;

Üssük Agyon a Szegényeket!, Shumona Sinha, Grafică copertă Részegh Botond, Design grafic, DTP Hajdú Áron, Editura Bookart, Miercurea Ciuc, 2016, Tipografia Alutus, Miercurea Ciuc, Tiraj: 1000 exemplare;

Ki Ez Az Ipse?, Hajdú Farkas Zoltán, Ilustraţii şi grafică copertă Szulyovszky Sarolta, Design grafic, DTP Hajdú Krisztina, Editura Bookart, Miercurea Ciuc, 2017, Tipografia Alutus, Miercurea Ciuc, Tiraj: 700 exemplare;

2,14 Tipuri de şcoli de arhitectură, Editori Irina Băncescu, Alexandru Beleny, Ina Stoian, Ilustraţii Lucian Sandu – Milea, Design Radu Manelici, Editat de Asociaţia Plusminus, Bucureşti, 2016, Tipografia Master Print Super Offset, Bucureşti, Tiraj: 500 exemplare;

Constituţia României funky, Legislatie (legislatie.just.ro), Concept Funky Citizens, Design grafic Andreea Mihaiu, Editat de Funky Citizens, Bucureşti, 2017, Poligrafia Codex, Otopeni, Tiraj: 300 exemplare;

Kit de educaţie civică (Constituţia României pentru gimnaziu), educatie civica.ro, Concept Funky Citizens, Design grafic Andreea Mihaiu, Ilustratori Andreea Ţimpea, Alexandra Iliescu, Evelin Bundur, Paula Rusu, Aniela Ariton, Raluca Mitarcă, Irina Iliescu, Irina Broboană, Ioana Luiza Ghiţă, Dragoş Botcău, Editat de Funky Citizens, Bucureşti, 2017, Poligrafia Codex, Otopeni, Tiraj: 500 exemplare;

Capitalism luminat: eliberarea spiritului eroic al afacerilor, John Mackey, Raj Sisodia, Design şi DTP Dinu Dumbrăvician, Radu Manelici, Editat de Asociaţia D’Imago pentru Iniţiativă şi Antreprenoriat, Cluj Napoca, 2016, Tipografia Master Print Super Offset, Bucureşti, Tiraj: 1000 exemplare;

Black Hyperbox, Editori Alina Popa, Florin Flueraş, Concepţie grafică Radu Lesevschi, DTP Alexandru Andrei, Editura PUNCH, Bucureşti, 2016, Tipografia Fabrik, Bucureşti, Tiraj: 800 exemplare;

Fabrica de Pensule, Editori texte şi concept publicaţie Corina Bucea, Diana Marincu, Design Raymond Bobar, Editat de Federaţia Fabrica de Pensule, Cluj Napoca, 2016, Tiraj: 500 exemplare;

Gărâna Jazz Festival 20th Anniversary Edition, Horaţiu Şovăială, Mihai Şovăială, Design Alin Cincă, Editat de Asociaţia Culturală Mono şi Fundaţia Culturală Jazz Banat, 2017, Tipografia Fabrik, Bucureşti, Tiraj 500 exemplare;

O amintire făcută bine, Andrada Istrate, Puiu Lăţea, Nicu Ilfoveanu, Design Otilia Mihalcea, Nicu Ilfoveanu, Editat de Asociaţia pentru Artă Ilfoveanu, Bucureşti, 2016, Tipografia Fabrik, Bucureşti, Tiraj: 450 exemplare;

Home Alone, Andreea Chrirică, Ilustraţii Andreea Chirică, Design Milos Jovanovici, Editura Hardcomics, Bucureşti, 2016, Tipografia Fabrik, Bucureşti, Tiraj: 500 exemplare;

Borrowed Territories, Autori: Magda Radu, Alexandra Manole, Lucian Bran, Augustina Stanciu, Monica Stroe, Bogdan Iancu, Book design şi prepress Alin Cincă, Editat de Galeria Posibilă, Bucureşti, 2016, Tipografia Fabrik, Bucureşti, Tiraj: 300 exemplare;

Ştefan Sava. Carte de artist / Artist book, Ştefan Sava, Diana Ursan, Kate Sutton, Design Radu Manelici, Editat de Galeria Ivan, Bucureşti, 2016, Tipografia Fabrik, Bucureşti, Tiraj: 300 exemplare;

Horia Bernea: caiete / notebooks 1969 – 1976, Editori Magda Radu, Anca Oroveanu, Design Larisa Sitar, Editura MNAC, Bucureşti, 2016, Tipografia Artix Plus, Bucureşti, Tiraj: 1000 exemplare;

Dig the Inbetween, Lea Rasovszky, Diana Marincu, Concept, Design Larisa Sitar, Lea Rasovszky, Editura Vellant, Bucureşti, 2016, Tipografia Master Print Super Offset, Bucureşti, Tiraj: 500 exemplare;

Apparitions. Geta Brătescu, Editori Magda Radu, Diana Ursan, Design Raymond Bobar, Editura Koenig Books, Londra, 2017, Tipografia Fabrik, Bucureşti, Tiraj: 1000 exemplare;

OINA, Texte şi fotografii Bogdan Boghiţoi, Sorin Vidis, Design Radu Manelici, Editat în regie proprie, Bucureşti, 2017,Tipografia Arta Grafică, Bucureşti, Tiraj: 200 exemplare;

Romanian Archeological Photographic Index / R.A.P.I., Michele Bressan, Bogdan Gîrbovan, Diana Marincu, Matei Câlţia, Design Matei Câlţia, Layout Square Media, Editat de Galeria Posibilă, Bucureşti, 2016, Tipografia Fabrik, Bucureşti, Tiraj: 200 exemplare;

Love / Iubire, Veronica Neacşu, Ilustraţii Veronica Neacşu, Design Arina Stoenescu, Editura Pionier Press, Stockholm, 2017, Tipografia Printon Trükikoda, Estland, Estonia, Tiraj: 200 exemplare;

,you asshole., Alina Lupu, Design grafic Andreea Peterfi, Editat în regie proprie, 2016, Tipografia Velsen Noord, Olanda, Tiraj: 200 exemplare;

Sieranevada – un film de Cristi Puiu, Cristi Puiu, Design, fotografii Cristi Puiu, Grafică Publicator, Editor şi producător Iadasarecasa, 2017, Tipografia Fabrik, Bucureşti, Tiraj: 979 exemplare;

Calea Bucureşti, Horaţiu Şovăială, Design Alin Cincă, Fotografii Horaţiu Şovăială, Editat în regie proprie, Bucureşti, 2017, Tipografia Fabrik, Bucureşti, Tiraj: 100 exemplare;

ON / OFF the Grid, Bogdan Ceauşescu, Sebastian Anastasiei, Design, ilustraţii, layout Bogdan Ceauşescu, Sebastian Anastasiei, Editat în regie proprie, Bucureşti, 2017, Tipografia Choriso Press, Bucureşti, Tiraj: 75 exemplare;

Tone de aur, Colectiv Sefeu, Design Timotei Drob, Grafica Colectiv Sefeu, Editura Jumătatea Plină, Bucureşti, 2017, Tipografia PIM, Iaşi, Tiraj: 51 exemplare;

Păstrează copia şi nu uita originalul, Anna Grozavu, Design Anna Grozavu, Editat în regie proprie, Bucureşti, 2017, Tipografia Fabrik, Bucureşti, Tiraj: 3 exemplare;

How and Why I Reaturned from Amsterdam, Cătălina Nistor, Design, ilustraţii Cătălina Nistor, Editat în regie proprie, 2017, Tiraj: 10 exemplare;

Hibrid, Emanuela Balint, Colaj, prelucrare foto, layout, legătorie manuală Emanuela Balint, Editat în regie proprie, Bucureşti, 2016, Tipografia Greenprint, Bucureşti, Tiraj: 3 exemplare;

4m3, Mihai Şovăială, Valentin Cernat, Design Alin Cincă, Editat în regie proprie, Bucureşti, 2017, Tipografia Fabrik, Bucureşti, Tiraj: 25 exemplare;

Salariatul Azi, Timotei Drob, Editura Jumătatea Plină, Bucureşti, 2017, Tipografia PIM, Iaşi, Tiraj: 20 exemplare;

Abecedar. Manual şi caiet de exerciţii practice pentru clasa 1 (partea I şi partea II), Iliana Dumitrescu, Elena Barbu, Ilustraţii şi copertă Ana Maria Ştefan, Editat în regie proprie, Bucureşti, 2016, Tipografia: Master Print Super Offset, Bucureşti, Tiraj: 3 exemplare;

Exerciţii în spaţiul public, Claudia Draghia, Design, foto Claudia Draghia, Editat în regie proprie, Bucureşti, 2017, Tipografia Fabrik, Bucureşti, Tiraj: 3 seturi;

Grădini (im)posibile, Alexandru Mexi, Dorothee Hasnas, Silviu Dancu, Florin Prună, Design grafic şi concept serie Andreea Mihaiu, Mihai Popescu, Andra Pavel, Ciprian Isac, Fotografii Andreea Mihaiu, Mihai Popescu, Producător Fundaţia Cărtureşti, Bucureşti, 2017, Print digital 2MDigital Print Bucureşti şi un tiraj de 10 exemplare pentru cărţile mici, Studio Plot Bucureşti cu tiraj de 2 exemplare pentru cărţile mari;

Blackbook, Toma Amram Richardo, Grafică, design, ilustraţii Toma Amram Richardo, Editat în regie proprie, Bucureşti, 2017,Graphomat – legătorie manuală, Tiraj: 2 exemplare;

Ad-hoc, Romina – Ioana Banu, Concept, design, arhivare, texte Romina – Ioana Banu, Caligrafie Sorin Trăistaru, Legătorie Fabrik, Editat în regie proprie, Bucureşti, 2017, Tipografia Fabrik, Bucureşti, Tiraj: 1 exemplar;

DOR (Decât O Revistă), Nr. 27 şi Nr. 28, Redacţia DOR, Art Director / Graphic designer Artemisa Cristina Pascu, Editat de Asociaţia Media DOR, Bucureşti, 2017, Tipografia Visual Promotion, Bucureşti, Tiraj: 4500 exemplare / număr;

C.F.

mai mult
Cronică

IOAN MIHAI COCHINESCU – ROCK & DEPECHE

dsc_0001-1

Zilele astea am fost surprins când o colegă de-ale mele de la serviciu mi-a dat să citesc cartea lui Cochinescu – Rock & Depeche. Eram un pic reticient văzând titlul care, inevitabil, îmi construia metal, un scenariu în care bande de roackari şi de depecheri se iau la omor sau se iau la băută. Nu că imaginea nu a fost aşa, dar ce m-a surprins cel mai muult a fost story-ul, modul de construcţie şi jocul “actorilor”. Pentru că, de ce să nu ne legăm şi de subtitul: “Filmul unui român”, această carte are imaginarul, are scenogarfia unui film interesant, a unui film alert în care găsim un stereotip supradezvoltat în prezent: politicul. Etajele cărţii sunt impresionante:

– nivelul politic: jos Iliescu şi comuniştii, după revoluţia din ’89 (nu că acum s-a schimbat mare lucru).

– nivelul cultural: 2 băieţi, unu’ roackar, unu’ depecher, ce se ciondănesc tot timpul dar care împărtăşesc aceeaşi pasiune: Artă, fie ea sculptură, pictură sau arhitectură.

– nivel sentimental: o frumoasă poveste de dragoste.

– nivel interuman: schimburi de carne vie şi prostituţie. bande de racolări.

– nivel părinte – copil, în care copilul stă cu tatăl ginecolog, în timp ce mama e plecată “cu treburi” în Canada.

– nivel sportiv: olimpici naţionali. Şi toate acestea sunt surprinse într-o carte de 96 de pagini, în format de revistă.

RockerLa prima vedere eram reticient în legătură cu acest volum, nu în ideea că iar citesc despre istoriile dintre clanurile roackarilor şi ale celorlalţi, ci pentru că eram oarecum dezamăgit, citisem (aproape tot) Sânge Satanic a lu’ Cristina Nemerovschi şi nu mai voiam o altă abordare.

Dar sincer am rămas surprins. O poveste frumoasă de dragoste spusă de protagonist în încercarea de a-şi defini un drum în viaţă. Un adolescent de 17 ani, cu freza depeche-ară şi muzică chill, cade în limba după nr. 12 de la echipa de baschet a fetelor, asta după ce în prealabil este rugat de Gris, prietenul sau rocker, să-i facă lipeala cu ea. Ce avea să fie aşa de special la această Vladiana, nu pot ştii. Însă chipul ei cu siguranţă merită imortalizat de băieţi (cum de altfel şi fac) ba în crochiuri, ba în lut. Iar de aici şi războiul psihic şi emoţional dintre băieţi.

Iar story-ul alert îmi conferă întotdeauna siguranţă şi plăcere. Altfel îmi trântesc capul pe mâini şi fluier piese dragi închizând cu graţie şi talent maculatură din faţă mea :))

Ce e inedit la acesta poveste este modul de construcţie. De obicei în romanele recente sau, mai bine spus, în romanele de rezistenţă ale literaturii române conflictul apare aproape inevitabil la început (pentru a ţine în corzi cititorul), după câteva pagini. Aici el apare la final, supraestimat şi supraevaluat, “lovind” lectorul din toate părţile prin gravitatea situaţiei.
Şi toată acţiunea pare a fi purtată pe notele portativului celor 2 genuri sau subgenuri ale muzicii Rock. Iar din ele răsare, că un arcuş de vioara ce îşi pierde corzile, un accord de Bach.

Cel mai important la această carte nu este neapărat mesajul din spatele acţiunii şi anume: nu contează ce naţie eşti, fie rocker or altceva, legătură de prietenie poate fi puternică; ci starea interioară a protagonistului Nicumic ce îşi caută liniştea şi pacea interioară, camuflată într-o poveste de dragoste frumoasă.

Depeche ModeEste o carte pentru orice adolescent, o carte vie, chiar dacă a apărut în 1993. Şi chiar dacă aş vrea să va spun mai multe, nu pot. Story-ul este atât de condensat şi legăturile aţă de puternice, încât dacă v-aş vinde un pont şi v-aş relata o secvenţă, nu aţi mai apucă să va bucuraţi în întregime de esenţă cărţii.

Nu este o carte despre “care e mai şmecher” dintre ei, sau despre exagerările dintre stilurile de muzică, ci este o carte care te învaţă ceva, chiar dacă pentru un adult poate să fie doar nişte lucruri superficiale. Aşa că, dragi mei prieteni, faceţi rost de această broşură literară (pentru că la dimensiunea asta nu e român, chiar dacă are construcţia) şi citiţi-o. Nu veţi pierde timpul, într-o ora, maximum, e gata !

(Dodo)

mai mult
Cronică

„Copiii războiului”, de Angela Tocilă – Cartea anului 2017

dsc_85151

“Ne-au manat la parter si poi au tras… Mama mea a fost impuscata in umar si in gat, iar in cadere m-a luat in brate, sa ma protejeze.

Mama Mirei a fost impuscata si ea in mai multe locuri, dar eu e ram deja acoperita de trupul plin de sange al mamei si nu-ti pot spune unde au nimerit-o. Zaceam amandoua sub mamele noastre, nici nu mai indrazneam sa plangem…)

angela-tocilaAm fost recent la o lansare de carte. “Copiii razboiului”, scrisa de Angela Tocila. Condei stralucit, scriitoare, “blogherita”, ziarista de facto. Daca ar fi intrat in presa in anii ’90 rupea gura targului.  Cristoiu isi tragea basca pe ochi, Bacanu isi manca mustata, iar Nistorescu ramanea la fel. Un frustat caruia nu i-a iesit niciun roman.DSC_8515.JPG

 

Am fost, asadar, la lansarea acestei carti. Ii spun carte pentru ca are coperte si file. Dar este mai mult decat atat. Este o vietate care iti arde mintea si iti fura atentia, care iti soarbe sufletul cu nesat. As fi vrut sa nu o fi citit niciodata doar pentru a citi-o ca si cum abia as fi primit-o. Nu e un elogiu. E o bucurie,  o stare de bine. Am citit “Copiii razboiului” abia dupa vreo doua saptamni dupa ce am primit-o de la Angela. Intr-o noapte am citit-o, si inca odata in alta noapte. Prima oara m-a fascinat epicul. A doua oara cand am citit-o mi-au dat lacrimile. M-au tulburat nu doar relatarile in sine, mai toate terifiante, ci si similitudinele cu experientele mele ca jurnalist de razboi prin Europa, Orient, Africa Centrala, Africa de Nord.

Angela mi-a oferit, mie ca cititor, prin fascinantele ei povestiri, reale, amintite si spuse de oameni de varste venerabile acum, copii in al doilea razboi mondial, prilejul de a ma intoarce in timp, la inceputul fraged al anilor ’90, cand bantuiam ca ziarist prin Iugoslavia proaspat rascolita de razboi.

Ce a facut Angela Tocila in acest roman-documentar, cum imi permit sa il numesc? A scris, in primul rand, pagini de istorie. A redat marturii ale unor oameni, in amurgul vietii acum, ale unor oameni care in timpul celui de-al doilea razboi mondial erau copii. Copii de varsta frageda, “copii ai razboiului”, asa cum i-a numit Angela. Ce a facut Angela, asa cum ii spun eu ca prieten, scriitoare cu verb viu, care starneste emotii intense si dorinta de a afla mai mult, care logodeste misterul cu realitatea frusta? A scris despre experientele, trairile dureroase ale unor copii care s-au trezit, unii peste noapte, la propriu, in mijlocul unui razboi cumplit, pe care, probabil, nici la peste 80 de ani, varsta lor de acum, nu au reusit sa-l inteleaga, sa-i desluseasca rostul. A scris despre copii care au supravietuit unui “sfarsit de lume”. Copii care si-au vazut fratii, surorile, parintii, rudele si prietenii murind. In cele mai oribile moduri. Rapusi de gloante, spintecati de baionete, violati, arsi de vii. Despre toate aceste lucruri a scris Angela Tocila. Cartea asta, “Copiii razboiului” te ia de revere, iti da doua palme si iti spune: “Bai! Asa a fost atunci!”.

Deslusim in aceasta carte, oricat am spune ca am stii deja, citit deja, vazut deja, prin filme si documentare, o lume pierduta in fum, in ura, in miros de praf de pusca, sange, suferinta si durere. Suferinta si durere pe care nu ai putea crede ca un suflet de copilas le-ar putea duce, suporta vreodata.

Dar este si ceva mantuitor in aceasta carte, din perspectiva personajelor, a oamenilor vii care au trecut prin acel infern. Supravietuirea! Prin ei putem sa stim, prin ei trebuie sa cunoastem si sa spunem mai departe. Si Angela Tocila asta a si facut. Asta este Angela. Mesagerul acestor supravietuitori!

“Copiii razboiului” a fost scrisa cu talent indiscutabil. Si cu dragoste si aplecare pentru adevar si compasiune pentru suferinta unor oameni, copii fiind, intr-o vreme trecuta, sa fie vreo saptezeci si ceva de ani de-atunci. “Copiii razboiului” a fost scrisa cu o inima mare, o carte plina, vie, care te face sa traiesti viata altfel. Cu dragoste pentru cei de langa tine.

Cristian Botez

mai mult
Cronică

Lansarea volumului „Nesfârșitul prag”-autor Codruț Radi

prag

În data de 1 octombrie, la Centrul Cultural „Carmen Sylva” din Sinaia, sala „George Enescu”.a fost lansat volumul „Nesfârșitul prag”-autor Codruț Radi

Întâlnirea de la început de octombrie a avut ca fond imagistic expoziția „Ruine” & „Ferestre înspre munte”, autorul fiind același Codruț Radi.
Dintre invitații prezenţi amintim pe: Ioan Vintilă-Fintiș (Ploiești), Ionel Necula (Tecuci), Mioara Bahna (Râmnicu Sărat), Ion Popescu Topolog (Brașov), Odilia Roșianu (București – „Literatura de azi”), Adrian Berinde (București), Emilian Marcu (Iași), Christian Crăciun (Florești), Constantin Trandafir (Câmpina), Ion Floricică (Sinaia), Dănuț Ungureanu (București), Rodica Rodean (Iași). Moderator: Florin Dochia.

Ca și în volumele precedente, Codruț Radi aduce și în Nesfârșitul prag o poezie cerebrală, reflexivă, scrisă într-o tonalitate echilibrată, fără  vreun fel de revărsări sentimentale, excedentare, deși traduce în versuri neliniștile unui spirit frământat de problemele lui și ale lumii, o imagine a unui peisaj lăuntric străbătut de dorința de a străpunge cercul sau de a depăși pragul dintre realitatea imediată și cea visată, încercând, totodată, să-și afle locul în raportul dintre eternitate și vremelnicie.

Dedicat fenomenului artistic nu doar ca poet, ci și ca pictor, grafician, sculptor, Codruț Radi este preocupat, în mod firesc, de procesul de creație, de menirea celui care își consacră viața frumosului, întregul volum fiind, de fapt, o lungă artă poetică, ale cărei secvențe surprind lupta omului împotriva dramaticei limitări destinale care i se impune, nepermițându-i-se accesul la ceea ce se află dincolo de prag, a cărui existență o favorizează chiar el, în ipostaza de artist, printr-un Început la nesfârșit, expresie a tentației perfecțiunii, în căutarea căreia tatonează direcția în care se îndreaptă, urmărește atent orice pas, spre a nu pierde nimic din ce ar putea să-l conducă spre ținta vizată – poate „cuvântul ce exprimă adevărul” – , cu toate consecințele care decurg de aici, inclusiv o stare de disconfort, comparabilă, mutatis mutandis, cu bacoviana senzație dată de „ziduri vechi ce stau în dărâmare”.

Pragul, așadar, este laitmotivul întregului, cu o sumă de conotații ce pot fi, așa cum am spus, o imagine a îngrădirii pe care o presupune condiția umană, de vreme ce, după expresia lui Mihai Eminescu, din Memento mori, omului i-a fost dat numai „intervalul de la leagăn pân’la groapă”, iar „în ăst spaț, nu-i adevărul” .

Într-o asemenea poezie, a căutărilor epistemice, pentru poet se profilează două paliere de interes: sinele și lumea, universuri concentrice, în vederea înțelegerii cărora își focalizează atenția, din unghiuri diferite însă, de unde extrage sensuri ce nu sunt pentru puhoiul lumii / tras / într-un cerc / turtit / spre lună / ca prezumție / divină.

Pe altarul jertfei întru cunoaștere, poetul demonstrează că arde plenar, trecând de la resemnare la teamă, tentative ale uitării de sine, senzație de gol, vis, cu ardere continuă, deschisă ori doar mocnită și având senzația că, în pofida căutărilor, descoperă mereu lacune noi, fiindcă, fiind mereu atent la tot ce-i poate oferi viața, artistul înregistrează eco… uri ale muzicii pe care o percepe că-ncepe din adânc / de pământ / și se-ntinde ca el / mai departe, dar percepe, în același timp, și un Marș în timp / pe roți / de lut ori sarea mării care a băut soarele / ce-n val se-ntoarnă.

Un sinonim contextual al pragului, în carte, este hotarul, imagine, de asemenea, a configurației – nefaste – a condiției umane, în totalitate, izbită de tot felul de valuri, începând cu cele ale timpului și continuând cu valurile de măști cu care se confruntă sensibilitatea celui ce observă dureros zbaterea omului, în general, dar, mai ales, a creatorului, așa cum arătam, între realitate și dorință, rezultatul unor asemenea trăiri cristalizându-se, uneori, în versuri  cu încărcătură cvasiaforistică: A trăi degeaba / sau a nu trăi / între două lumi / e aceeași stare / când deja vorbești / fără a grăi / după ce-ai murit / despre cum se moare, // Dacă n-ai trăit /când poți retrăi / dintre vieți pierdute / una oarecare / dusă pân-la capăt / făr-a te-răi / că de vrei să fii / ești doar întâmplare. Sau: Oricât devreme / m-aș tocmi cu mine / într-un reflex / ce-abia îl stăpânesc / aceeași teamă / hăului m-aține /să nu descalec / zorii-n trup lumesc…

Cu privire la structura poeziilor, este de remarcat cum textele lui Codruț  Radi sunt alcătuite din versuri scurte, formate, de cele mai multe ori, din câte un sigur cuvânt, dând parcă impresia că fiecare se bucură de toată atenția poetului care își manifestă, în felul acesta, bucuria de a crea și, concomitent, nesfârșita tristețe de a nu putea cuprinde tot ce-i etalează în față lumea, motiv pentru care, probabil, nici cuvintele limbii, cele existente, nu-i sunt suficiente sau nu-i sunt de ajuns în forma în care sunt folosite îndeobște. De aceea, termeni (sau îmbinări ale lor) precum totunelemereulterțuireipoteticianorbiruitpresimțrarofilire, (des) frunțitnemereuaminteleîndreptulevantaierări etc., care se regăsesc mai ales în titluri, ca într-un insolit dicționar de senzații numai de artist simțite, pe care dorește să le facă și celorlalți cunoscute, sunt vocabule care îi punctează poezia, dându-i o înfățișare cu totul aparte.

M.B. 

mai mult
Cronică

In Memoriam Nino Stratan: „Mai mult ca moartea” de Horia Gârbea

ion-stratan-465×390

Ce poate fi Mai mult ca moartea – titlul volumului numărul 10 din cele 11 sau 12 cîte a apucat să publice Ion ,Nino” Stratan? Răspunsul e limpede: totul sau nimic. Ion Stratan nici nu a jucat în poezie decît pe principiul ,totul sau nimic”. La fel şi în viaţa pe care acum a părăsit-o.
Ajungînd la o vastă experienţă şi o cumplită detaşare, Ion Stratan, a încercat (şi) în acel volum ,să facă totul”. La fel ca şi în cele care l-au precedat, de la debutul său din anul 1981 cu memorabilul volum Ieşirea din apă şi de la celebrul Aer cu diamante, publicat împreună cu Mircea Cărtărescu, T.T. Coşovei, Florin Iaru, prefaţat de Nicolae Manolescu şi ilustrat de Tudor Jebeleanu, prin care s-a semnat certificatul de naştere al ,Generaţiei 80″.
Ion Stratan scria mereu oarecum în glumă, dar şi cu cîte-o sclipire sinistră: ,singura sărbătoare este Uitarea”. În Mai mult ca moartea, poetul se joacă mereu cu Moartea. Face bancuri cu ea. Ion Stratan, ca şi Cristian Popescu se ocupa cu atenţie şi chiar cu o ,eficienţă” de neînţeles pentru alţii de ,reconstruirea” propriei sale morţi. Pe cît era de vital, de jovial, de ceremonios în relaţiile umane, pe-atît era de lucid şi ,aplicat” în această operaţie care, ca şi poezia, dar de această dată din nefericie, i-a reuşit perfect.
S-a întîmplat să îngrijesc ultimul lui volum, }ara dispărută, în 2003, şi îmi amintesc, cu tristeţe că au rămas amintire, politeţea lui extremă faţă de orice interlocutor, dar şi grija specială pentru fiecare amănunt al cărţii. Deşi scria şi publica mult, Ion Stratan trăia fiecare vers şi îşi iubea fiecare poem. Nu lăsa nimic la întîmplare. Începea fiecare conversaţie cu largi acolade ceremonioase, care aproape mă stinghereau, ca pe unul care venise la Cenaclul de Luni ca învăţăcel şi licean într-un moment în care gloria Generaţiei ’80, în ciuda mizeriilor din epocă sau chiar şi din pricina lor, strălucea puternic. ,Prea-iubite, zicea Nino, nu-ţi fie cu supărare, aş îndrăzni să te rog…” Dar cînd era vorba să decidă, cîntărea de zece ori cuvîntul şi dacă îşi formase o părere nu renunţa în ruptul capului la ea. Se pierdea în politeţuri, revenea cu cinci telefoane, dar tot ca el rămînea.
Talentul lui Ion Stratan era fabulos, uluitor şi se manifesta în scris ca şi în oralitate. În fiecare an, la şedinţele finale ale Cenaclului de Luni, cînd fiecare spunea un fragment mai comic, citea cîteva parodii după acelaşi model, ,Albatrosul” de Baudelaire, într-o diversitate infinită de formule şi debordînd de calambururi. Ele, jocurile de cuvinte, îi pigmentau firesc vorbirea, le spunea mereu cu vocea lui rară şi serioasă.
– M-am mutat, bătrîne, spunea grav.
– Unde?
– Să-mi scrii! zicea el, jucîndu-l pe Mitică.
– Mă rog… Dar dă-mi adresa.
– Ploieşti. Ale(e)a Jacta Est, numărul şase.
Era singurul poet cu inventivitatea lingvistică egală cu a lui Nichita Stănescu pe care, spre deosebire de alţi colegi de generaţie, îl preţuise foarte mult. Zarul lui Stratan a căzut acum, din nenorocire, cu numărul pe care, de multă vreme, poetul îl aştepta, mirîndu-se că nu iese mai repede la sorţi.
Despre Ion Stratan am auzit o anecdotă pe care o cred adevărată. Mergînd el în troleibuzul 89, împreună cu un prieten, sau, dacă nu mă înşel, cu regretata Mariana Marin, şi ea nedrept dispărută din lume, i s-a făcut rău. A avut o cădere de tensiune sau ceva de genul ăsta. Colega lui de poezie şi, de acum de eternitate, speriată, l-a ajutat să coboare la prima staţie, l-a aşezat pe un gărduleţ de fier, a încercat să-l reanime. Poetul şi-a revenit, atunci, destul de repede şi i-a spus cu ghiduşie:
-Bătrîno, dacă nu erai tu, muream ca Eminescu.
-Cum adică ?
-Adică în ’89!
Ion Stratan a plecat de lîngă noi dar poemele sale au puterea de a rămîne alături de noi. ,Singura sărbătoare” – uitarea pe care o invoca Nino – nu este pentru ele.

mai mult
Cronică

„Anul dispărut” în care am furat și am mințit

img_9713-e1485474281600

1996. Global: anul mondial al eradicării sărăciei, anul internațional al copilului. Personal: anul primei corigențe pe vară, la mate, al primei mari rușini și, implicit, minciuni: aveam două carnete de note: unul pentru profesori, cu notele reale, unul pentru mama- cu note de trecere. Am luat corigența, am făcut toată vara meditații. Mergeam de două ori pe săptămână, mama știa că merg de trei ori. Aici a intervenit a doua mare minciună. Aveam o gașcă de prieteni mai mici decât mine și cu condiție materială mai slabă ca a mea. Mințeam ca să obțin banii ăia cu care le cumpăram prietenilor mei sucuri la Tec și cornete cu înghețată. În mintea mea, cred că eram un descendent al lui Robin Hood, altfel nu-mi explic comportamentul. Iartă-mă, mama!

Vara aia a fost foarte frumoasă. Făceam picnicuri în fața blocului cu tot ce putea fiecare să sustragă din frigider, ne jucam „Țară, țară, vrem ostași”, prinsea pe cocoțate, șotron, elastic, rațele și vânătorii… Aveam 13 ani, terminasem clasa a VII-a și mă îndrăgostisem pentru prima dată. De Cosmin. Într-una din multitudinea de seri cu soare fără somn, se încăpățâna să lumineze până aproape de ora 23. Pentru mine, la 22 se făcea ora de intrat în casă. Nu aveam nicio șansă să întârzii, mama ieșea pe balcon să anunțe ora fixă cum o făcea cucul cuibărit în ceasul bunicii. Cu trăiri exaltate și furie îndesată-n gesturi, urcam în casă. Cosmin megea și el la casa lui. Stătea cam la două stații de troleibuz distanță, iar norocul era că blocurile noastre erau dintre cele mai înalte din cartier și că amândoi locuiam la etaje superioare, în felul ăsta reușeam să ne făceam semne cu lanternele din balcoane. Stabiliserăm niște coduri: apindem, stingem, aprindem, stingem = „am ajuns bine”, învârtim lanterna formând cercuri= „mi-e dor de tine”, agităm lanterna pe orizontală= „te sărut, pa, pa, ne vedem mâine!” Surorile mele mai mici mă pândeau, iar la un moment dat m-au și prins; li s-a părut ciudat că petreceam atâta timp pe balcon, așa că au început să mă urmărească când ieșeam în curtea blocului. Eu și Cosmin fugeam de ele, dar o dată ne-au prins pupându-ne și au început să mă amenințe că mă pârăsc dacă nu le iau și pe ele la petreceri; îmi venea să mor. De ce mi se întâmplau mie toate astea? De ce? După ce că-mi furau hainele, îmi cotrobăiau în ghiozdan și mă urmăreau, acum mă și amenințau, iar eu trebuia să le car după mine. Decât să nu mai merg deloc, mai bine merg cu ele, așa-mi spuneam printre șiroaie de lacrimi care le lăsau indiferente. Odată m-am închis în camera mea și, pentru că nu le lăsam înăuntru, au luat o pereche de pantofi de-ai mamei, cu toc cui, și au lovit cu ei în ușă până au ciuruit-o. De frică să nu ne certe părinții, am luat colecția de abțibilduri de la gumele de mestecat Turbo și am acoperit găurile cu ele. Vă dați seama cum arăta, nu?

Dar am prins și multe seri frumoase cu surorile mele, îmi aduc aminte în special de cele în care mergeam cu toată gașca de copii, și eram peste 20 în fața blocului, la „furat”. Luam din grădinile caselor sau ale blocurilor vecine flori și fructe, fructele le îndesam sub tricouri și le mâncam la grămadă, florile le duceam mamelor noastre ca să le facem o bucurie. Bucuria nu ținea niciodată mult pentru că la câteva minute distanță se trezea câte-un vecin ursuz, care părea că n-a fost niciodată copil sau că a avut unul, să vină să ne pârască. Noi, fiind trei, eram mereu luate-n vizor, cu o plângere rezolvau trei cazuri. Uneori nu se mulțumeau cu atât și aruncau după noi cu cartofi sau ne făceau fleașcă cu furtunul cu apă rece. Noi râdeam de mama focului în timp ce le săream gardurile și ne ascundeam pe unde nimeream, căci încercau să ne găsească urma.

ditatae

Tot în ’96 am fost și în prima vacanță în străinătate, cu toată familia. Toți cinci îngrămădiți în Dacia noastră roșie, lălăind pe ritmurile băieților de la Beatles, până în Grecia. La dus a fost cum a fost, dar la întoarcere, ne-am dat cu fundul de pământ să ne cumpere o maimuță de peste un metru, lățoasă rău, și a trebuit să o cazăm cu noi pe bancheta din spate. Erau 40 grade, de unde aer condiționat sau ventilație? Omor. Ca să nu ne mai certăm, tata inventa jocuri: cine numără cele mai multe fântâni, primește 50 000 lei, echivalentul a 5 lei, care vede prima pe kilometraj că am ajuns la 10 000, primește 10 lei. Ne închidea gura preț de câteva minute. Apoi ne certam pe motiv că fiecare văzuse prima și nu ne opream până nu-și lua fiecare bancnota.

S-au întâmplat multe în ’96. Eram abonată la revista „Popcorn” și am câștigat prima oară ceva la un concurs: o cutie „B.U” cu parfum, loțiune de corp și gel de duș. Mai am și acum cutia, a fost parfumul meu preferat mulți ani de atunci. Mi-am tapetat camera cu afișe cu Backstreet Boys, ‘N Sync și Peter Andre, am avut primul oracol, am incendiat balconul încercând să încălzesc ceara cu care urma să-mi smulg mustața, problema fiind cu atât mai mare căci pe balcon țineam o rață,  jucam la Loto, am deprins asta de la tata, căram sifoane și am încheiat etapa în care băteam băieții de la școală. De rușine am încetat. Mă ruga dirigu’ lor să nu-i mai bat că vin cu părinții la școală și nu poate să le zică că i-a bătut o fată. Plus că aveam gagic de acum, așa că am renunțat și la comportamentul revoltat și la ținuta de băiat: blugi, adidași, șapcă, geacă de foiță și am început să port fuste scurte de blugi, sandale și bluze mulate în culori fosforescente.

De toate lucrurile astea frumoase, dar și de unele mai puțin luminoase, mi-am adus aminte anul trecut, în martie, când Ana Mărgineanu și Ștefan Peca au venit la Teatrul Tineretului ca să monteze o piesă. O piesă a cărui text a fost scris plecând de la poveștile astea personale ale noastre (ale tuturor celor implicați în proiect: actori, mașiniști, cabinieră, machieuză, echipa tehnică și artistică), cu toate astea, niciunul dintre noi nu-și joacă propria poveste. Aici e frumusețea.

„Anul dispărut.1996” este fratele mai mic al spectacolului „Anul dispărut.1989” realizat de aceași echipă Mărgineanu (regizor)-Peca (dramaturg)- Cinty Ionescu (proiecții video)-Gabi Albu (scenografie, costume) la Teatrul Mic din capitală.

Dacă aveți amintiri din anul în care Constantinescu îl detrona pe Iliescu, dacă ați sperat că o să câștigați miliardul la concursul de pe Pro Tv, „Te uiți și câștigi” sau dacă nici măcar nu erați născuți atunci, haideți să vedeți o felie de istorie desprinsă din poveștilor reale de viață trăite de actorii Teatrului Tineretului. Spectacolul o să vă surprindă. Vă mai divulg doar un aspect: câțiva dintre spectatori vor fi purtați în spațiile din teatru ascunse publicului pentru a vedea scene care se joacă doar pentru ei într-o cabina a actorilor, în fostul bar al teatrului sau în magazia de costume.

„Cine nu își cunoaște trecutul, va fi condamnat să-l repete.”

Apropo, tu ce făceai în ’96?

În fotografia de copertă apare Anna Rivera, fiica Simonei Rivera, draga noastră secretară.

Anul dispărut.1996

Distribuția:

Georgiana, Sora mică, Actriţă – Aida Avieriţei
Tatiana, Carmen, Sora mare, Actriţă – Cătălina Bălălău
Matei, Manole, Actor – Emanuel Becheru
Graţiela, Actriţă – Sabina Brânduşe
Elena, Actriţă – Nora Covali
Stănică, Maricel, Actor – Valentin Florea
Viorica, Actriţă – Corina Grigoraş
Speranţa, Actriţă – Ecaterina Hâţu
Vladimir, Nicu, Actor – Florin Hriţcu
Marian, Silviu, Actor – Dragoş Ionescu
Zefir, Ilie, Actor – Andrei Merchea Zapotoţki (foto)
Actriţa japoneză, Roxana, Actriţă – Sonia Teodoriu

Regie: Ana Mărgineanu
Scenografie: arh.Gabi Albu
Coregrafie: András Lóránt
Asistent coregrafieDeak Orsolya
Video-design: Cinty Ionescu
Sound-design: Cinty Ionescu şi arh. Gabi Albu
Afiş şi ilustraţii în caietul program: Jonathan Wise

Un concept PopUP Theatrics
Fotografii: Cinty Ionescu

Sabina Brândușe

mai mult
1 2 3
Page 1 of 3