close

Cronică

Cronică

Violența inerentă a modernității

gospel-of-judas

Vocea calmă de la cârmă îți spune „Fă să fie” și, odată cu ea, mantra modernității este invocată. Filosofia care ne guvernează cultura este înrădăcinată în violență: capacitatea de a face lucrurile să se întâmple și de a controla rezultatul. Este o credință profund factuală. Putem, într-adevăr, să facem lucrurile să se întâmple și, în anumite limite, să controlăm rezultatul. Însă vom descoperi curând (așa cum s-a dovedit de atâtea și atâtea ori) că această capacitate de a controla este destul de limitată. Foarte multe urmări neprevăzute decurg din fiecare acțiune. Dacă acționăm într-un mediu extrem de izolat, iluzia controlului total poate fi menținută pentru foarte mult timp. Dacă, de exemplu, construiesc un ceas, acțiunile mele și rezultatele lor pot rămâne pe masa de lucru. Totuși, când scara acțiunilor începe să escaladeze, lipsa controlului real începe să se manifeste. Acțiunile de nivel societal sau cultural depășesc capacitatea noastră de control. O cultură nu este un ceas uriaș.

Însă nouă ni se pare că este. Această iluzie reprezintă esența filosofiei modernității.

Argumentele care susțin succesul modernității sunt întotdeauna înșelătoare. Efectul unic dorit (de exemplu, abolirea sclaviei) este invocat. Însă orice urmare neplanificată este ignorată (destrămarea masivă a familiilor de negri etc.). Anumite acțiuni sunt extrem de dezirabile (sfârșitul sclaviei), însă fiecare acțiune conține în sine un cost neprevăzut. În cele mai multe cazuri, rezultatul dorit este pus pe seama acțiunilor noastre, în vreme ce urmările neprevăzute sunt atribuite „naturii” (sau altui concept similar). Modernitatea iese întotdeauna învingătoare pentru că măsluiește condica.

Rezultatul filosofiei „fă să fie” este mereu un act de violență. Luăm ceea ce nu este și-l forțăm să fie. Fie că e vorba de violența plugului care face câmpul cultivabil sau de violența creării unui loc de parcare, oamenii și-au format și modelat dintotdeauna lumea „făcând-o să fie”. Câmpul și locul de parcare, oricât de inofensive și inocente ar fi, crează urmări care n-au făcut parte din plan. Singurul mod de-a înfrunta aceste urmări este de a utiliza și mai multă violență, alterând din nou lucrurile (ceea ce solicită și mai multă violență, ad infinitum), sau de a trata urmările ca reprezentând o schimbare acceptabilă.

În sensul acesta, a avea un rol activ în lume înseamnă a face uz de violență. Traiul nostru pe fața pământului nu cântărește puțin. De-a lungul istoriei, majoritatea societăților au căzut la o pace moderată cu lumea în care trăiau, utilizând forme de violență ale căror urmări fuseseră suficient de bine tolerate și justificate pentru a le considera suportabile. În aceste societăți, rata schimbării era una modestă, în limitele a ceea ce o cultură putea adopta cu ușurință.

Schimbarea masivă și rapidă este însă cu totul altceva. Sintagma „a schimba lumea”, sub numeroasele ei sloganuri, reprezintă esența proiectului modern. Modernitatea nu este despre cum să trăiești cuviincios în lume, ci despre cum să faci însăși lumea să trăiască cuviincios. Iar diferența nici că putea fi mai mare. Începuturile modernității, de-a lungul secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea, au fost marcate de revoluții. Revoluția Industrială, apariția diverselor forme de capitalism, apariția statului modern, cu revoluțiile sale politice, toate au inițiat o perioadă de schimbare neîncetată, marcată de învingători și pierzători. Bineînțeles, succesul se măsoară în statistici care estompează contururile realității. Veniturile a X oameni cresc, în timp ce numai Y oameni suferă din cauza dezrădăcinării și a sărăciei. Atât timp cât X este mai mare ca Y, schimbarea reprezintă un succes. Totul e să faci parte din X.

Reinventarea neîncetată a acestei „lumi mai bune” rar ține seama de propriile-i acțiuni. Faptul că mare parte din nenorocirile prezentului reprezintă rezultatul ultimului avânt către progres este ignorat. Este tratat ca nimic mai mult decât un alt set de probleme de soluționat. Pe măsură ce numărul soluțiilor crește, o cultură toxică își face apariția: mâncare ce nu poate fi consumată, aer ce nu poate fi respirat, relații ce nu pot fi tolerate, siguranță ce nu poate fi menținută etc. Pe măsură ce toxicitatea crește, crește și cererea pentru și mai multă acțiune și schimbare și, odată cu ea, violența (de toate tipurile). Dependența existenței umane de intervenții tehnologice constante a atins niveluri uluitoare. Ritualurile moderne de curtare, căsătorie, formare a unei familii și procreare sunt imposibile fără intervenții chimice și biologice. Nu a existat nicio „revoluție sexuală”, doar transformarea tehnologiei într-una dintre cele mai omniprezente și normale fațete ale existenței umane, creând o latură artificială, bazată pe violență a vieților noastre. Avortul a aproape o treime din toți copiii concepuți este doar un exemplu. Violența brutală asupra naturii umane reprezintă fundația societății noastre de astăzi.

Ar trebui să rețineți că nu am indicat vreun mod de a trăi eliberat de violență. Oamenii fac lucrurile să se întămple, la fel ca majoritatea celor create. Modernitatea totuși este cu totul altceva. Lumea ei „mai bună” nu are limite, proiectul ei n-are sfârșit. Care sunt limitele adecvate ale violenței? Există granițe ce nu trebuie trecute?

Scopul modernității este crearea unei lumi mai bune fără nicio legătură anume cu Dumneze; modernitatea este un concept secular. Astfel, „mai bine” are, sau poate avea, o definiție variabilă. În Rusia sovietică, „mai bine” însemna ceva, în Germania nazistă, altceva, în societățile de consum capitaliste, din nou, altceva. Într-adevăr, definiția lui „mai bine” ține deseori de sfera politică. Însă nu există niciun conținut inerent în „mai bine”, la fel cum nu există limite inerente ale măsurilor luate pentru a-l obține. Urmărirea „mai binelui” („progres”) devine propria lui moralitate.

Creștinismul clasic nu se opune schimbării (schimbarea există întotdeauna), și nici nu neagă că un lucru ar putea fi mai bun decât altul. Însă „binele” care-i dictează fiecare acțiune este Însuși Dumnezeu, așa cum S-a revelat prin Hristos. În termeni clasici, acest lucru este exprimat prin „ținerea poruncilor”. Aceste porunci sunt sintetizate în iubirea față de Dumnezeu și față de aproape. Există și alte elemente în cadrul poruncilor lui Hristos care minimizează și limitează uzul violenței.

Nu există, de exemplu, porunca de a face lumea un loc mai bun, nici măcar de a progresa către o lume mai bună. Conceptul „lumii mai bune” este, din punct de vedere istoric, un împrumut eretic din creștinism, o secularizare a noțiunii de Împărăție a lui Dumnezeu tradusă în termenii tehnologiei progresive și ai legilor (violență). În schimb, gestionarea rezultatelor istoriei este considerată idolatră. Numai Dumnezeu controlează rezultatul istoriei.

Din experiența mea, punerea în discuție a responsabilității noastre pentru rezultatele istoriei va fi întodeauna întâmpinată cu argumentul că nu am obține altceva decât să cădem de acord să „nu facem nimic”, iar rezultatul ar fi unul îngrozitor. Ținerea poruncilor lui Hristos nu înseamnă să nu facem nimic. Înseamnă totuși să refuzăm uzul violenței pentru a transforma lumea în versiuni imaginare, în permanentă schimbare, ale binelui.

Voi menționa un exemplu oarecum controversat (toate exemplele sunt controversate, pentru că nimic nu le place mai mult moderniștilor decât să argumenteze despre cum ar trebui utilizată în continuare violența pentru a face lumea mai bună). Să ne gândim la chestiunea educației. A-i învăța pe copii să citească, să scrie și să socotească nu este un lucru extraordinar de modern. Se face de secole și, ocazional, chiar cu succes. Însă industria educației (un subansamblu guvernamental) există ca un set de standarde, tehnici și proceduri în permanentă schimbare, ale cărui rezultate permanent schimbătoare generează din ce în ce mai multă testare, schimbare, control, management și violență pentru a livra rezultate din ce în ce mai slabe. În proporție covârșitoare, această industrie a produs un cult al managementului și al administrării (otrava vieții fiecărui profesor). Acest exemplu ar putea fi multiplicat, mutatis mutandis, la scara întregii noastre culturi disfuncționale.

Din păcate, pe măsură ce rezultatele progresului violent al modernității devin din ce în ce mai disfuncționale, crește tentația de a aplica și mai intens aceleași metode. Fiecare problemă este întâmpinată exclusiv cu întrebarea „cum ar putea fi reparată?”, neexistând niciodată vreo voce care să sugereze că problema noastră mai mare ar putea fi chiar ideea de reparare a lumii.

Din nou, aceasta nu este o chestiune de totul-sau-nimic. Lumea clasică nu era pasivă, iar schimbarea exista. Modernitatea a ales economia ca măsură a binelui, tratând creșterea productivității ca motor al progresului și al prosperității, ca indicator de bază al unei lumi mai bune. Dezbaterile în legătură cu cea mai bună cale de a spori această productivitate, fie prin control activ, fie prin piață liberă, au reprezentat argumentele principale din cadrul modernității.

Există foarte multe alte beneficii care ar putea reprezenta (și au reprezentat) măsura unei culturi. Singurul motiv pentru a utiliza productivitatea economică este credința falsă că prosperitatea materială este sursa tuturor binecuvântărilor. Dacă vom fi suficient de bogați, vom fi fericiți.

La capătul întunecat al spectrului, presupozițiile filosofice ale Americii au făcut-o o slujitoare a modernității-de-export, iar rezultatul de zi cu zi este violența fizică. Refacerea Orientului Mijlociu nu numai că a eșuat (complet), ci a costat sute de mii de vieți, în mare parte, ale unor oameni complet nevinovați. Haosul rezultat a fost, în cel mai bun caz, o distragere de la fascinația neobosită față de industria de divertisment, deși războaiele noastre au generat un gen foarte popular de jocuri video. Violența însăși a devenit un produs de consum.

Această imagine a lumii moderne poate provoca, în mintea creștinului modern, o întrebare presantă: ce poate fi făcut pentru a o schimba? Răspunsul dificil ar fi să renunțăm să trăim ca și cum modernitatea ar fi adevărată. Să renunțăm să validăm întrebările modernității. Nu întreba: „Cum putem repara lumea?” În schimb, întreabă „Cum ar trebui să trăiască un creștin?” și lasă din nou rezultatul istoriei pe mâna lui Dumnezeu.

 

Cum ar trebui să trăim?

  • În primul rând, trăiește ca și cum, odată cu venirea lui Hristos, Împărăția lui Dumnezeu a fost inaugurată în lume, iar rezultatul istoriei a fost deja hotărât. (Nu-ți mai face griji.)
  • În al doilea rând, iubește-i pe oameni ca fiind însăși imaginea lui Dumnezeu și nu ceda tentației de a-i îmbunătăți.
  • În al treilea rând, refuză să faci din economie fundația vieții tale. Locul tău de muncă nu are nici măcar o importanță secundară.
  • În al patrulea rând, nu mai intra în controverse pe subiecte politice ca și cum politica ar fi răspunsul la problemele lumii. Asta îi conferă o putere ilegitimă și învestește un proiect anti-Dumnezeu.
  • În al cincilea rând, învață să-ți iubești dușmanii. Dumnezeu nu i-a lăsat pe pământ pentru a fi reparați sau eliminați de noi. Dacă este posibil, abține-te de la a folosi violența.
  • În al șaselea rând, ridică problema luării de vieți omenești la rang de primă importanță și refuză să accepți violența ca mijloc de asigurare a păcii. Fiecare viață în parte este o comoară imensă și de neînlocuit.
  • În al șaptelea rând, cultivă mai degrabă mulțumirea decât plăcerea. Te va ajuta să consumi mai puțin și te va elibera din sclavia stăpânilor economici.
  • În al optulea rând, pe cât se poate, gândește la scară mică. Nu ești la cârma lumii. Iubește ceea ce este local, la îndemână, personal, intim, unic și natural. Este o preferință ce contează.
  • În al nouălea rând, învață o limbă străină. Există puține alte lucruri care te pot învăța mai bine despre cine nu ești.
  • În al zecelea rând, fii recunoscător pentru tot, amintindu-ți că lumea în care trăim și totul ce-i în ea îi aparține lui Dumnezeu.

 

Aceasta nu este decât o listă scurtă, câteva gânduri care mi-au venit din mers. Sunt idei care ne încurajează să trăim într-o manieră „non-modernă”. Merită menționat că, atunci când soldații romani s-au apropiat de Sf. Ioan Botezătorul și l-au întrebat cum ar trebui să trăiască, el le-a spus să fie mulțumiți cu solda lor și să nu fie violenți cu nimeni. Ei erau stăpânii lumii de atunci – sau așa ar fi putut, în mod eronat, crede. Cele câteva sfaturi ale mele merg pe urma cuvintelor acelui sfânt preaiubit.

Preluare de pe Ancient Faith

mai mult
Cronică

Despre volumul de memorii al Annei Kretzulescu-Lahovary

14-06-2018-05-945×440

Marți, 19 iunie, ora 19.00, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu, va avea loc o dezbatere prilejuită de apariția volumului de memorii al Annei Kretzulescu-Lahovary, „Nebiruita flacără a vieţii. Amintiri, 1867–1952“, unul dintre bestsellerurile Editurii Humanitas la Bookfest 2018, publicat în colecția Memorii/Jurnale, cu studiu introductiv și traducere de Alina Pavelescu și cuvânt de încheiere de Șerban Sturdza. La eveniment vor participa Ioana Pârvulescu, Iriana Pop-Jora, Șerban Sturdza, Simona Antonescu și Alina Pavelescu.

„Amintirile Annei Kretzulescu-Lahovary, reconstituite aici pentru prima dată din fragmentele păstrate la Arhivele Naționale, merită citite nu doar ca un document istoric, ci și ca o mărturie a unei umanități universale, la fel de familiară nouă pe cât o simțea, în veacul ei, autoarea însăși.“ (Alina Pavelescu)

ANNA KRETZULESCU-LAHOVARY (1865–1964) a fost fiica unică a doctorului şi politicianului Nicolae Kretzulescu şi a Sofiei Kretzulescu, născută Iacovenco. Și-a petrecut copilăria şi adolescenţa pe moşia tatălui său din Leurdeni (judeţul Argeş), alături de copiii familiilor Brătianu, Davila, Golescu, prieteni de joacă şi vecini de moşie. Tot acolo i-a întâlnit pentru prima dată pe regele Carol I şi pe regina Elisabeta, pe care îi evocă cu căldură în amintirile sale. Încă de la vârsta de patru ani şi-a însoţit părinţii în călătoriile lor diplomatice la Cairo, Berlin şi Sankt-Petersburg. La Sankt-Petersburg şi-a cunoscut şi viitorul soţ, diplomatul Alexandru Em. Lahovary, cu care s-a căsătorit la Bucureşti, în 1882. Au avut împreună şase copii. Cea mai mare, Colette, căsătorită Plagino, avea să devină doamnă de onoare a reginei Maria, iar mai târziu a reginei-mamă Elena, şi una dintre infirmierele-eroine ale frontului românesc în Primul Război Mondial. Anna însăşi a fost, în timpul războiului, o activistă energică a Crucii Roşii din Paris şi a contribuit direct la organizarea serviciilor sanitare din România. De foarte tânără, şi-a manifestat talentul pentru pictură şi literatură, dar şi gustul pentru viaţa activă în natură, fiind, aşa cum singură se defineşte, una dintre primele „doamne devenite fermier“. A fost prietena şi confidenta lui Henriette Poincaré, a fost prietenă din copilărie cu Sabina Cantacuzino şi Ionel Brătianu, era verişoară îndepărtată a Marthei Bibescu şi o apropiată a viitoarei regine Maria, pe care a însoţit-o, în 1913, într-o călătorie la curtea regală de la Madrid. Toate aceste personaje şi episoade istorice le evocă, cu talent şi sensibilitate, în memoriile ei, fructul nostalgic al unui secol de viaţă.

mai mult
Cronică

Ultimul incurabil

Philip-Roth

Acum știu ceea ce îți ia o viață întreagă să descoperi. Știu cum s-a terminat totul.

Philip ROTH

Stau într-o cameră de hotel din Chambéry, unde m-am ascuns de scriitori și editori, și recitesc e-mailul primit de la Ovidiu Șimonca, al cărui subiect este „Te rog, te rog, te rog“ și al cărui corp nu conține decît următoarele cuvinte: „scrie-mi 4.500-5.000 de semne de­spre Philip Roth“. De la moartea lui Roth au trecut deja cîteva zile bune și, pe lîngă faptul că lumea nu s-a oprit în loc, soarele nu s-a ascuns definitiv într-un lințoliu de nori, iar viața, în cele mai vane aspecte ale ei, își continuă mersul, eu personal nu mi-am revenit. Dacă nu ar fi acel subiect al e-mailului, probabil că m-aș ține tare: mi-am jurat ca despre Roth să nu scriu nimic, cel puțin nu acum, imediat. Ce aș putea spune, astfel încît să evit clișeele? Că a murit un „gigant“ al literaturii americane? Că merita Premiul Nobel? Că literatura rămîne mai săracă? Oricare dintre variantele de mai sus ar putea fi o remarcă sarcastică în gura unui personaj al lui Roth. Iarăși, nu aș vrea ca acest text să se transforme într-unul bumerang, care să trimită la autorul lui mai mult decît la subiect.

Singura variantă de lucru care-mi rămîne la dispoziție este să merg printre cuvintele lui Roth, fără a uita nici o clipă privirea pătrunzătoare („arzătoare“ ar fi un cuvînt mai bun), agresivă ca a unui boxer care încearcă să-și intimideze adversarul înaintea meciului: dacă reușești să păstrezi în minte privirea asta, poate ai șansa (oricît de firavă) de a nu scrie niște enormități dulcege.

Într-una dintre ultimele sale intervenții publice, discursul ținut la Newark Museum pe data de 19 martie 2013, unde a avut loc aniversarea împlinirii a 80 de ani de viață, Roth apelează la personajul lui preferat (și al meu, de altfel), Mickey Sabbath, pe care-l numește „un personaj refractar“. Refractar la vindecare, adaugă, și asta e sintagma care cred eu că-l definește cel mai bine pe Roth însuși: un scriitor refractar la diversele vindecări oferite de lume. E o neliniște în proza lui Roth care vine din acest refuz violent al „vindecării“: refuză tot ce i se oferă, dacă această ofrandă nu reușește să treacă de instanța supremă a propriei gîndiri. Roth, asemenea personajului său, Mickey Sabbath, a fost un om nemanipulabil. S-a vorbit enorm despre Roth‑rebelul, despre evreul plin de „self-hatred“, despre scriitorul caustic care se încăpățînează să scormonească sub suprafața liniștită a apei care e lumea (cam ca un duh nemulțumit de apele peste care se preumblă și care, în loc să purceadă la crearea lumii, s‑ar avînta pe sub aceste ape și ar încerca din răsputeri să vadă „de ce“ sînt apele astea pus­tii așa cum sînt).

Interminabilul meci de box al lui Roth cu lumea, început încă de la debutul său literar din 1959, cu La revedere, Columbus, s-a transformat de-a lungul anilor într-o luptă cu propria umbră. Roth e unul dintre puținii scriitori care și-a înfrînt toți adversarii, de la rabinii care i-au condamnat geniala povestire Convertirea evreilor, și pînă la Michiko Kakutani, cea care a îndrăznit la un moment dat să urce în ring pentru a se trezi imediat trîntită la podea de propria variantă caricaturizată. Ultimele lui cărți, tolstoiene fără misticism, esențializate și dure ca niște haikuuri, se ocupă exclusiv de ultimul mare subiect din viața unui scriitor, cel pentru care s-a pregătit cîteva decenii: moartea. Între aceste două borne se află cîteva zeci de cărți care, împreună, alcătuiesc o foarte alambicată hartă a neliniștii și a lucidității. Philip Roth a scris Marele Roman American. De mai multe ori. Așa cum a făcut-o și Saul Bellow, așa cum a făcut-o și John Updike.

Odată cu Roth dispare o generație de prozatori americani care a încercat să întoarcă roata prozei de după Al Doilea Război Mondial spre un realism social deosebit atît de cel „dirty“ (al unor Cheever & Carver), cît și de produsele clișeizante ale școlilor de creative writing. Saul Bellow, Philip Roth și John Updike sînt, probabil, ultimii creatori de personaje „titanice“ din literatura lumii: Humboldt, Sabbath și Rabbit au schimbat fața literaturii americane (din nou, clișeu!) așa cum personajele unor prozatori extrem de talentați din generații mai recente nu au reușit și nici vor reuși s-o facă. Pentru că nici nu-și propun: sînt dispuși la vindecare (ca excepție notabilă l-aș menționa pe John Self, personajul lui Martin Amis din Banii). Era o energie fantastică/bolnavă în cărțile acestor mari-bărbați-albi-acum-morți, o energie titanică dată chiar de năzuințele lor „inumane“: ca să-i dau iarăși cuvîntul lui Roth, în proza lor a existat o pasiune pentru specificitate, pentru „materialitatea hipnotică a lumii“, care e tipică literaturii americane autentice încă de la Melville sau Mark Twain.

Cînd Philip Roth a declarat că a terminat‑o cu literatura, l-am crezut. Oricine ar fi spus asta în locul lui, l-aș fi privit cu neîncredere și cu zîmbetul rezervat unui „bullshitter“. Dar nu pe Roth: la Roth, abandonarea scrisului a avut aceeași încărcătură autoironică și demențial de serioasă ca declarația lui De Gaulle despre lăsatul de fumat –  „Mareșalul a hotărît să nu mai fumeze“. Pentru că, la Roth, asta a fost, în fond, ultima mare bătălie, ultimul schimb de pumni – a învins, în cele din urmă, chiar literatura. Cum spunea chiar el, în același speech: „Am terminat cu toate astea. Am descris ultima mea aruncare de suliță și ultimul meu clasor de timbre și ultima mea fabrică de mănuși și ultimul meu magazin de bijuterii și ultimul sîn și ultima mea măcelărie și ultima mea criză familială și ultima mea trădare ireconciliabilă și ultima tumoare pe creier care l-a ucis pe tatăl meu“. Good bye to all that, ca să folosesc titlul autobiografiei lui Robert Graves.

Moartea lui Philip Roth are încărcătura unei tragedii antice, chiar înaintea eliberării ei, tocmai pentru că cel care trece dincolo e genul de erou care nu se va liniști nici acolo, un erou din familia marilor rebeli mitologici, de la Prometeu la Loki. Undeva, orișiunde, Roth își împarte acum pumni cu Cineva. Și nu este foarte limpede cine va cîștiga. Cert este că, fără a pune aici niciun accent escatologic/plîn­găcios, zilele trecute a murit literatura, cea pe care o știam.

mai mult
Cronică

DIN STRADĂ ÎNTR-O CASĂ A VISURILOR PE HÂRTIE. POVESTEA CELUI MAI NOU ROMAN AL LUI RADU ALDULESCU

radu-aldulescu

În urmă cu mai puțin de trei ani (în noiembrie 2015), romancierul Radu Aldulescu, autor a nouă romane de succes, premiate atât în țară, cât și în afară, a fost aruncat în stradă de către Uniunea Scriitorilor (USR), cea care ar trebui să susțină artiștii breslei ei și să le apere drepturile.

Pe scurt, Radu Aldulescu locuia într-o cameră a unei case din centrul Bucureștiului ce aparținea Primăriei Capitalei și care fusese închiriată de USR. În urma răfuielilor din cadrul USR (când scriitori importanți au fost excluși din uniune, doar pentru faptul că nu sunt de acord cu modul abuziv de conducere a lui Nicolae Manolescu – mai multe despre asta am scris aici), conducerea uniunii, sub pretextul unor tăieri de buget, a reziliat contractul cu primăria, victimă „colaterală” fiind scriitorul Radu Aldulescu.

Radu Aldulescu este genul de artist care s-a dedicat 100% scrisului după anii ’90, asta pentru că înainte nu putea să publice. Cum spune și el, a schimbat visul de a publica cu iluzia de a scrie și a trăi din asta. Traiul său de atunci, din camera de pe Nicolae Golescu, consta într-un pat pliant, un birou vechi, câteva scaune, un corp mic de bibliotecă și multe cărți. Am putea adăuga la „inventar” și icoanele de pe pereți și mașina sa de scris. Acesta este „luxul” pe care și-l permite un om care s-a dedicat toată viața 100% scrisului, care a scris nouă romane, vândute în nenumărate tiraje, care a obținut premii atât naționale, cât și internaționale, și este considerat, atât de critici, dar mai ales de public (ăl mic, care mai și citește cărți) unul dintre cei mai buni scriitori contemporani.

„Astea sunt condițiile. Am spațiu, am căldură, am baie. Un divan, un televizor? Nu am nevoie. Un frigider, iarăși, nu am nevoie, dar nu am nici posibilitatea. Condițiile sunt conform nevoilor și posibilităților (…) Din vânzarea cărților nu am luat nimic sau aproape nimic. Nu știai chestia asta? Drepturile de autor în România sunt nule. Simbolice, la o adică.”

„Nu știu unde mă mut. Sunt în stradă. Mă mut în stradă. Am scris nouă romane, apărute în două, trei și patru ediții. Am luat premii naționale și internaționale și câteva mii de exemplare din cărțile mele se află în librăriile și în bibliotecile din țară. Asta e. Nu am casă”.

⇨ Citește mai detaliat despre cazul aruncării lui Aldulescu în stradă în PressOne

În romanele sale dense, pline de vână, Aldulescu se simte cel mai bine între învinși. Literatura lui este o literatură a devianței, a ostracizaților, anatemizaților, a nelegiuților, a instinctualilor, a periferiei. Ai zice că-i caută la marginea pământului, dar nu face decât să-și rotească privirea spre ceea ce noi refuzăm cu îndârjire să vedem. Ei bine, Aldulescu îi vede pe toți cei nevăzuți și scrie despre ei. O face cu naturalețea celui căruia nu îi este străin acest bâlci al deșertăciunilor, cu vieți risipite și înnămolite în derivă.

Experiența de a ajunge în stradă l-a marcat profund, însă pe de altă parte, a devenit o sursă de inspirație pentru cel de-al 10-lea său roman, Rezidenți în Casa Visurilor publicat la Editura Hyperliteratura.

„Multă vreme am locuit în niște spații dezafectate ale Uniunii Scriitorilor. Multă vreme, adică opt ani. Ultima dată am stat într-un birou care și-acuma este gol, de unde-am fost dat afară de președintele Uniunii de breaslă, care ar trebui să-mi apere drepturile. Și mi le-a apărat atât de bine încât m-a scos afară în stradă. Am zis să-mi fac o casă a visurilor, și-am făcut-o pe hârtie, în romanul ăsta”.

Sătul de „ofertele” editurilor clasice, de felul în care autorii sunt tratați și în special de halul în care se promovează cărțile scriitorilor români, am deschis de la sfârșitul lui 2016 Editura Hyperliteratura tocmai pentru a veni în întâmpinarea autorilor noștri importanți de care efectiv nimeni nu se ocupă. Radu mi-a mărturisit chiar într-o discuție recentă (atunci când am și pus bazele colaborării noastre) faptul că pentru câteva din romanele sale precedente, editurile nu i-au organizat nici măcar lansări.

Astfel, în urma unei campanii de crowdfunding și precomenzi inițiată de editura noastră, am putut duce la bun sfârșit acest proiect editorial, oferindu-i un contract cu drepturi de 3-4 ori mai mari decât i-ar fi dat editurile tradiționale și cu promisiunea un program de promovare consistent pentru cartea sa:

mai mult
Cronică

Lansarea romanului „Ambasadorul”

cochinescu

Și a fost lansarea romanului meu „Ambasadorul” (Editura Cartea Românească) la Bookfest 2018. Mii de mulțumiri celor care au vorbit nemeritat de elogios și cu-atât de multă căldură despre mine și despre cartea mea: scriitorul Mircea Cărtărescu, criticul și istoricul literar Ion Bogdan Lefter, scriitorul Călin Vlasie, directorul editurii. Mulțumiri celor care au venit la lansarea cărții, într-un număr cu-adevărat impresionant, cu inima deschisă și cu toată prietenia. Despre prietenie am vorbit și eu, la finalul lansării, în încercarea de a reabilita sensul acestui cuvânt atât de rar în zilele noastre și tocmai de-aceea, atât de prețios. Fără prietenia de aur a unor oameni precum Gabriela Adameșteanu (redactor al Editurii Cartea Românească în 1988-1989), Ov.S. Crohmălniceanu, Mircea Cărtărescu, Cristian Moraru, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Mircea Iorgulescu, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Magdalena Popescu Bedrosian (director al editurii în 1990), Mădălina Ghiu (director al editurii în 2010), Călin Vlasie (actualul director al Editurii Cartea Românească), fără prietenii mei scriitori și artiști ploieșteni, fără suportul familiei mele, nesfârșit de înțelegătoare și de răbdătoare, romanul „Ambasadorul” n-ar fi apărut niciodată, pentru că nici măcar n-ar fi fost scris.

Ioan Mihai Cochinescu
(Estetica Artelor)

mai mult
Cronică

Cartea „Iacării acrobaţi. Povestea unui vis”, de Alina Bâltâc, va fi lansată de 1 Iunie pe aerodromul Băneşti Prahova

iacari-carte-mockup

„Iacării acrobaţi. Povestea unui vis”, de Alina Bâltâc, cu ilustraţii de Yanna Zosmer şi editată de Curtea Veche Publishing, va fi lansată pe Aerodromul Băneşti Prahova, de la ora 17.00, de 1 Iunie. Participanţii vor putea asista şi la un antrenament aviatic al celor ce au reuşit să uimească o lume întreagă.

La eveniment vor fi prezenţi cei trei piloţi care şi-au pus amprenta asupra istoriei aviaţiei, fiind singura echipă independentă de acrobaţie aeriană din România: Ioan Postolache (cap formaţie Iacării Acrobaţi), Dan Ştefănescu (aripă dreapta Iacării Acrobaţi), şi Dan Conderman (aripă stânga Iacării Acrobaţi).

Cei mici vor avea parte de un moment special de lectură cu un invitat-surpriză.

„Iacării acrobaţi. Povestea unui vis” este o carte în care cititorul va descoperi povestea adevărată a trei copii isteţi şi curioşi care au crezut în visul lor şi au făcut tot ce le-a stat în puteri pentru a şi-l împlini şi a deveni piloţi. Şi nu orice fel de piloţi, ci acrobaţi plini de curaj, care evoluează în spectacole uluitoare sub numele Iacării Acrobaţi. Se prea poate să fi auzit de ei sau să fi urmărit cu sufletul la gură năzbâtiile pe care aceşti trei temerari le fac în înaltul cerului.

Intrarea la eveniment este liberă, iar confirmările de participare se primesc la adresa evenimente@curteaveche.ro.

Cartea „Iacării acrobaţi. Povestea unui vis”, de Alina Bâltâc, este disponibilă în toate librăriile din ţară şi pe site-ul Curtea Veche la preţul de 44 de lei, alături de volumul „Iacării Acrobaţi. Aripi româneşti”, de Maria Cristina Ţilică (35 lei).

mai mult
CronicăPromovate

Lansare album „Regele Mihai I. Loial tuturor”

corint

Grupul Editorial Corint vă invită miercuri, 30 mai, ora 18:00, în foaierul Ateneului Român, la lansarea albumului „Regele Mihai I. Loial tuturor”, un album de excepție ce conține fotografii de la funeraliile Regelui Mihai I al României, din 16 decembrie 2017.
Evenimentul va avea loc în prezența membrilor Familiei Regale a României.
Ilustrațiile fac parte din proiectul „Fotografii pentru Rege”, inițiat de Directorul Casei Regale, Ion Tucă și domnul Gelaledin Nezir.
Fotografiile sunt însoțite de textul minuțios pregătit de doamna Camelia Csiki, jurnalist și realizatoarea emisiunii Ora Regelui, de la TVR1.
Ideea realizării acestui album a venit ca o datorie pe care trebuia să o împlinim împreună cu toți cei care au simțit aceleași emoții ca și noi și au imortalizat imagini ce pot transmite aceste emoții. Am discutat cu domnul general Gelaledin Nezir despre acest demers și am conceput, pas cu pas, fiecare etapă a acestui proiect colectiv. Am dorit sa fie o lucrare care să arate unitatea și demnitatea, mândria și puterea românilor în momente grele, cu dragoste și iubire pentru Rege, cu credință și smerenie înălțătoare.” (ION TUCĂ)
Solemnitatea și fastul funeraliilor Regelui Mihai I al României, cele trei zile de doliu național și respectul exprimat de familiile regale domnitoare și nedomnitoare străine care au venit la București au așezat din nou România pe harta lumii. I-au redat demnitatea națională. Posturi de televiziune și publicații importante din toată lumea au vorbit pozitiv despre România, care și-a înmormântat cum se cuvine Regele.” (CAMELIA CSIKI)

mai mult
Cronică

Doina Cornea, fragmente din ultima carte

Dincolo-de-zid-coperta

„Vedeţi, Mircea Eliade are dreptate cu această rezistenţă prin cultură. Dar, cred că eu am înţeles-o bine, nu intelectualii români pentru care rezistenţa prin cultură înseamnă a scrie, a crea ceva şi pe urmă a rămîne acelaşi om. A aplauda, a face compromisuri. Pentru mine a fost, într-adevăr, să citesc nişte cărţi, să vin în contact cu nişte idei, să mi le însuşesc pînă în adîncul fiinţei mele şi să le mărturisesc. Adică să le aplic în viaţa mea, în existenţa mea, în tot ce fac, în faptele mele. Aşa am venit în contact cu nişte gînditori, fie români din Occident, fie francezi… M-au influenţat foarte mult dintre români Mircea Eliade, Eugen Ionescu. […] Ştiu că băteam foarte mult Rinocerii lui Eugen Ionescu. Spuneam că noi ne rinocerizăm zi de zi. […] Adică ne dezumanizăm zi de zi, nemaigîndind, conformîndu-ne tuturor directivelor care ne vin de la partid. Şi modul de-a gîndi ni-l însuşim, fără să judecăm prin noi înşine. Unul dintre textele mele către tineri era: Să redevenim noi înşine! Adică să vedem cine sîntem şi aşa să ne manifestăm.

Bun, dar şi filozofi occidentali… De fapt, pe Bergson îl citisem ceva mai înainte. M-a interesat foarte mult. Este un filozof care ar trebui cumva introdus [studiat – n.n.], pentru că gîndirea lui formează şi ne ajută să evităm nişte capcane ale înstrăinării, ale alienării. E extraordinar de interesant! Gîndirea lui nu se îndreaptă împotriva totalitarismului. În general, omul se înstrăinează şi într-o societate democrată. El spune că datorită procesului de cunoaştere, omul spaţializează timpul. Adică noi ne privim în spaţiu, ori în spaţiu privindu-ne nu ne trăim durata, ceea ce sîntem: esenţa, care ar trebui să ne absoarbă toată puterea de a ne concentra. Deci este o contradicţie în procesul de cunoaştere între spaţial şi temporal în spiritul nostru. Atunci, punînd accentul pe spaţialitatea gîndirii, pe imagini şi aceste sincope temporale, care intervin între imaginile spaţiale, sîntem orientaţi într-o falsă direcţie. În aceea de a dori să părem, adică imaginea şi să o afişăm altora. Dar, afişînd mereu astfel de imagini, ne dedublăm şi într-o bună zi ne trezim că vrem doar să părem şi nu să fimA fi este legat de timp, de temporalitate, de durată. El aşa-i spune. E foarte interesant!“

*

„Mi-am intrat în rol de opozantă [odată cu prima scrisoare trimisă la Radio Europa Liberă – n.n.]. Mi-am asumat rolul, mi-ar fi fost ruşine să bat în retragere. Ş-apoi au continuat. Sînt 31 de texte, care au devenit tot mai înverşunate pe măsură ce condiţiile noastre deveneau mai aspre, mai dure. Sigur că atunci mi se părea şi mie puţin ieşit din comun şi extraordinar ce făceam. Dar, vă spun cu mîna pe suflet, că eu n-am făcut nimic extraordinar. Eu m-am comportat absolut normal şi dacă nu au fost mai mulţi care să facă acelaşi lucru, înseamnă că ei nu se comportau normal ca şi cetăţeni. Asta e! În fond, a început să devină un pariu pentru mine, în toată perioada asta. Întîi la Universitate, cînd numai acolo mă manifestam, faţă de studenţi.

Bine, am mai avut şi acţiuni civice aici la Cluj, n-are nici o importanţă. Erau pur civice. Îmi ziceam că eu încerc cît se poate, ce se poate face, ca să trăim mai demn. Să le arăt şi altora că se poate face ceva. Că nu e chiar un miracol să-ţi deschizi gura, să spui primarului, sau cum îi zicea, secretarului de aicea sau să te plîngi lui Verdeţ, sau să te plîngi patriarhului. Pentru că am făcut asta, le-am scris scrisori, lui Teoctist. El ştie, ştie! Erau pur şi simplu atitudini cetăţeneşti, care au fost fără consecinţe, tocmai pentru că erau luate ca atitudini cetăţeneşti, [nepublice – n.n.]. Sigur că eram spionată, probabil.

Ei, dar cînd a fost Europa Liberă, aici deja era ceva public, ce se adresa maselor, nu unui patriarh, unui secretar sau unui ministru, gesturi care rămîneau necunoscute. Deci, era mai periculos pentru regim [mesajele publice – n.n.]. Şi atunci au venit anchetele. Dar eu am mers înainte pentru că nu te poţi dezonora, totuşi. Ai început ceva, susţii nişte idei, nu poţi să faci contrariul ideilor. Îndemnam pe alţii şi pe mine să nu mă îndemn? Nu se poate! Deci cam asta a fost.“

*

„Aş putea zice că au fost zece ani de luptă, din care opt ani sigur publici şi n-am plecat [din ţară – n.n.]. În ultimul timp, cred că şi dacă m-ar fi omorît tot n-aş fi plecat pentru că te întăreşti făcînd zi de zi un mic exerciţiu spiritual de demnitate. […] Eu nu sînt, n-am nimic deosebit. Sînt un om ca toţi oamenii. Şi atunci, făcînd zi de zi un mic exerciţiu de rezistenţă, eu m-am îmbogăţit şi întărit spiritual. Eu citeam nişte cărţi şi cu gîndul să găsesc argumente, la sfîrşit, împotriva comunismului, a materialismului. M-am înarmat pentru asta şi mă şi exersam. Fiecare puteam face asta. Toţi am fost la fel de laşi, la fel de fricoşi. Eu am fost la fel ca şi ceilalţi, exact aşa de fricoasă, de laşă, poate mai mare. Dar eu am încercat să fac exerciţii, şi alţii nu. Au zis că e degeaba. Aşa spun românii la toate…“

*

„Eu în toate, zic, am fost împinsă de undeva, de ceva. Eu nu ştiu de ce, de spiritul nostru naţional sau de Dumnezeu. Habar nu am, dar multe întîmplări mi s-au părut chiar foarte semnificative.“

Fragmente preluate din cartea Doina Cornea. Dincolo de zid. Individualitate, autenticitate, opoziţie în comunism de Cornel Jurju, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2017.

mai mult
Cronică

Arme de instrucție în masă: Călătoria unui profesor prin lumea întunecată a școlarizării obligatorii

arme-coperta1

ragment din prefața semnată de Mihai-Vladimir Topan:

„Aveți în mână al doilea titlu al lui John Taylor Gatto în limba română, după isprava anterioară a Editurii Anacronic cu volumul Cum suntem imbecilizați (2016). Dacă nu v-ați mai întâlnit până acum cu scrierile lui (sau dacă nu l-ați văzut în vreunul din multele video-uri disponibile la liber „pe net” – câteva excepționale, multe foarte bune și toate utile), atunci trebuie să vă îndemn să vă puneți o mică centură existențială de siguranță. Adică să vă pregătiți să descoperiți – fără a vă panica – fața mai puțin văzută și discutată a sistemelor publice de învățământ moderne. Ca precizare de la bun început, Gatto face distincția între educație (acel proces firesc, omniprezent, permanent de îmbunătățire a sinelui, care poate avea și componente sau etape mai formalizate sau structurate și instituționalizate) și școlarizare – să-i spunem – procesul formal efectiv instituționalizat ca atare prin care se pretinde la nivel social că se livrează și transmite din generație în generație cea mai consistentă și relevantă parte a educației. Ba chiar putem spune că întreaga sa operă argumentează în favoarea ideii – experimentată de el pe propria piele timp de circa trei decenii ca profesor în mai multe școli din zona New York-ului – că școlarizarea s-a transformat în dușmanul și groparul educației.

Veți fi invitați să contemplați cu Gatto că „tot ceea ce știați despre școală este greșit”. Că sistemele moderne publice (în sensul de „deținute de stat” sau controlate sever de acesta) de învățământ, departe de a fi arene de împărtășire a luminii în mințile și inimile copiilor și tinerilor, sunt în primul rând scheme asistențiale pentru un contingent important de forță de muncă, între care profesorii sunt doar o mică parte, și probabil cea mai respirabilă (restul leviatanului educațional constând în miniștri, secretari de stat, inspectori generali și inspectori simpli, directori etc.; de asemenea, și dintr-o serie de agenți economici sau corporații care se conectea- ză la sistemul educațional din postura de furnizori ai diverselor resurse sau servicii de care acesta are, sau pare să aibă, nevoie: firme de testare, de certificare, de catering, imobiliare și construcții, birotică și consumabile, IT etc.). Că școala se predă în mod sigur numai pe sine însăși (Gatto: „în școală se predă școlarizarea”) – în esență înregimentare, mediocritate, plictis, standardizare, spirit gregar, obediență, împătimire în turmă, compartimentare mai mult sau mai puțin artificială a disciplinelor și a timpilor dedicați studiului acestora, dezinteres etc. Că școala a devenit tot mai mult o prelungire artificială a copilăriei sau adolescenței (în sensul lor mai puțin roz, de imaturitate, inconsistență, potențial pur lipsit de actualizări folositoare), un „acvariu uman” de deconectare de la lumea reală. Sau mai rău, un mic penitenciar juvenil în care încet, dar sigur, nici măcar siguranța fizică nu va mai putea fi garantată (darămite cea sufletească sau mintală). Și nu în ultimul rând, veți fi invitați să căutați împreună cu autorul buzunarele societale în care s-a mai refugiat educația persecutată în sistemul de școlarizare: în familie, în comunitate, în biserică, în forme instituționale pe dispa-riția cărora sistemul actual conta cumva (colegii de arte liberale sau grammar schools, de pildă) sau pur și simplu pe piața liberă (mă gândesc aici la fervoarea contemporană a tinerilor părinți de a-și da copiii să încerce, cu mai multă sau mai puțină perse-verență, orice le-ar putea deschide apetitul și abilitățile pentru un anumit domeniu: înot, tenis, schi, șah, dans, balet, teatru, astrofizică distractivă, pictură, limbi străine etc.; tot aici putem include terapia educațională de șoc prin care trec tinerii care intră pe piața muncii mai devreme sau mai târziu, în primele luni de angajare).”

mai mult
Cronică

Corecțiile lunii: Mihai Iovănel, Bianca Burța-Cernat, Cosmin Ciotloș

Mihai_Surdu_10mai
Se scrie, se traduce și se publică enorm, chiar și în România, unde marginile pieței de carte încă se mai pot vedea cu ochiul liber. Nu e vreo noutate. Dar pentru că succesul unui volum sau chiar al unui autor tinde să fie mai mult ca oricând o afacere a hazardului, am invitat trei critici literari să ne spună care sunt, în opinia lor, cărțile supraapreciate zilele acestea și ce autori ar merita în schimb mai multă atenție din partea noastră. Să aducă, cum ar veni, câteva corecții necesare.
dosar realizat de Bogdan Coșa

MIHAI IOVĂNEL

Din literatura română aș zice că e subapreciat genul SF, care a dat și înainte, și după decembrie 1989 o serie de scriitori și scriitoare remarcabili/remarcabile. Îi amintesc aici pe Costi Gurgu (între timp emigrat și convertit la engleză), cu două cărți excepționale, romanul Rețetarium (Tritonic, 2006) și volumul de povestiri Cronici de la Capătul Pământului (Millennium Books, 2011), precum și pe Sebastian A. Corn/ Florin Chirculescu. Acesta din urmă a publicat în ultimii ani două meganovels de referință, Ne vom întoarce în Muribecca (Nemira, 2014) și Greva păcătoșilor (Nemira, 2017), care, deși au căpătat în mainstream o notorietate superioară cărților mai vechi ale lui Corn (Să mă tai cu tăişul bisturiului tău, scrise Josephine, 1998, Adrenergic!, 2009), nu au luat nici un premiu – nu mă refer la cele din fandom – și nu au generat decât prea puține recenzii.
Supraapreciată este proza lui Tudor Ganea și a Simonei Antonescu, ca să dau două exemple recente, și a lui Gheorghe Crăciun, ca să ofer unul mai vechi.

Din ce s-a tradus la noi, ar fi meritat mult mai multă atenție A.S. Byatt cu Pasiune (trad. Virgil Stanciu, Editura Nemira, 2009), Scarlett Thomas cu Sfârșitul Domnului Y (trad. Simona Ivan, RAO, 2009) și Theodore Roszak cu Sfârşitul lumii în alb şi negru (trad. Mircea Pricăjan, Editura Nemira, 2008).
Dintre autorii traduși, supraapreciați sunt autorii sapiențiali de tipul Eric-Emmanuel Schmitt – scriitori de două lulele, care dau corporatiștilor impresia că au fumat Marea Literatură.


BIANCA BURȚA-CERNAT

Prefer să mă refer aici la cîteva dintre cărţile mai puţin norocoase ale unor autori români. Sau, în fine, la acelea care n-au avut receptarea pe care ar fi meritat-o. Încercînd să(-mi) explic de ce s-a întîmplat aşa, de unde au venit reticenţele (rezervele criticii literare, în primul rînd…), răspund, de fapt, fie şi indirect, şi la întrebarea care viza titlurile supraevaluate ale zilei. Din care, frustrînd poate anumite aşteptări, n-am să dau exemple. Nu acum…

Mă gîndesc că s-ar putea scrie un eseu destul de amplu despre cărţile subevaluate, insuficient preţuite, ale ultimului deceniu şi jumătate. Îmi vin în minte titluri ca Dulcea poveste a tristului elefantde Diana Adamek (apărută în 2010 la Cartea Românească şi bucurîndu-se de un succes – eufemistic spus – moderat, reeditată recent la Humanitas – vom vedea cu cît succes…), Noapte bună, copii! de Radu Pavel Gheo (tot din 2010), roman care ar fi meritat o cotă mai bună decît are, Hanul lui Manuc de Simona Antonescu, cu o receptare favorabilă în ansamblu (cel puţin aparent), dar nu pe măsura valorii cărţii, Povestirile mameibătrîne (2006) de Radu Ţuculescu, Oraşul închis (2017) de Viorica Răduţă (ca şi Hidrapulper, În exod sau Vremea moroiului – romane ale aceleiaşi autoare), Vieţi paralele (2012) de Florina Ilis – şi aş mai putea continua… (La poezie, aş aminti două volume ale inclasabilei Doina Ioanid: Cusături, din 2014, şi Cele mai mici proze, de anul trecut.) Întîmplător sau nu, majoritatea numelor menţionate aici sînt ale unor autoare, dar n-aş vrea să trag de aici neapărat o concluzie ce ar viza eventuale inechităţi de gen…

În orizontul de aşteptare al criticii actuale (sau, mai precis, al unei medii a acesteia), toate aceste cărţi au o „hibă”: sînt receptate, am impresia, ca fiind prea estetizante, prea sofisticate, prea „elitiste”, prea „evazioniste”. Aceasta în contextul în care pe val par să se afle altfel de formule, mai apropiate de „actualitate” (mai up to date…), contemporane cu un imaginar „postumanist” sau „militante”, îmbrăţişînd variate cauze sociale, şi totodată mai puţin sofisticate ca scriitură – căci, deocamdată, tehnologia înaltă, spaţiul virtual ş.cl. au pătruns în literatură doar ca teme, cu mai puţine (sau nu suficient de convingătoare) efecte în planul scriiturii şi/sau al literarităţii… O tendinţă de supraevaluare a cărţilor din această categorie nu e, cred eu, de ignorat.


COSMIN CIOTLOȘ

Am, ca toată lumea, câteva titluri recente în minte, numai că mi-e teamă că orice-aș spune despre ele le-aș face o nedreptate. Pentru că destinul unei cărți nu e (n-ar trebui să fie) o afacere sezonieră. Nici n-a trecut un an de la apariția acestor volume, așa încât e foarte posibil oricare dintre cărțile astea să mănânce jăratic de pe tipsie și să înceapă o nouă viață, plină de reeditări și discuții fertile.
Mi se pare, de pildă, că romanul Martei Petreu, Supa de la miezul nopții e marele ghinionist al anului trecut. O mărturie foarte dură, scrisă într-un ton asumat personal, care atacă teme active azi (#metoo) și le nuanțează psihologic în mod artist. Dar cum să fie ghinionist un roman despre care s-a scris totuși destul de mult și, fără excepție, laudativ? Tocmai aici e problema, că s-a scris, nu s-a vorbit. Cartea a plăcut câtorva critici (mă număr printre cei care au declarat-o public), dar n-a făcut vâlvă. A intrat doar, în surdină, în lista cărților bune apărute anul trecut, listă eterogenă și, din fericire, destul de consistentă.
Alt caz e cel al romanului lui Augustin Cupșa, Așa să crească iarba pe noi, cea mai bună carte a lui și una dintre cărțile solide ale momentului. Nu-i lipsește nici unul dintre ingredientele succesului (de critică sau de public). Și totuși, succesul rămâne capricios.
Îmi vine în minte și recentul Chihlimbar al lui Cătălin Pavel: aici, situația e fără ieșire. Pentru că e vorba de un roman de un rafinament cultural extrem, care amestecă registre și disimulează citate. E adevărul adevărat. Dacă scrii despre carte, n-ai cum să nu-l spui. Doar că, spunându-l, descurajezi într-o secundă trei sferturi dintre cititori, pe aceia care se tem de complicații. Cum să îi mai convingi apoi că, de fapt, nu-i nimic dificil și că romanul acesta proiectează o poveste de dragoste de mare exactitate, așa cum cutare simfonie a lui Mahler e o poveste a Paradisului?!
Și dacă am ajuns aici, la muzică, mai spun numai că în toamna trecută a apărut o splendidă reorchestrare a Țiganiadei lui Budai-Deleanu, datorată lui Cristian Bădiliță. Tot ce în textul de bază suna sincopat devine acum fluid; ritmurile se îmblânzesc, chiar dacă structura strofelor și rimele rămân neatinse. E un exercițiu nu atât filologic (e și asta, dacă ținem seama de glosele care lămuresc diverse arhaisme), cât mai ales poetic. Pur și simplu, Țiganiada ajunge să funcționeze, să fie accesibilă și vintage, nu o piesă de muzeu admirabilă intelectual, dar indiferentă celor cu sensibilitatea exersată pe stricta contemporaneitate.
Pe versantul celălalt, al cotei crescute artificial, voi fi foarte succint: atâta vreme cât supralicitarea nu e instituțională și nu miroase a „ordin pe unitate” (cum știm că s-a întâmplat chiar anul trecut cu un anumit roman), pot accepta diferențele dintre părerea mea și aceea a colegilor mei de meserie.

mai mult
1 2 3 11
Page 1 of 11