close

Cronică

Cronică

„Frumoasa călătorie a urșilor panda povestită de un saxofonist care avea o iubită la Frankfurt” la Teatrul Arte dell’Anima

Facebook-for-Panda-768×426

În data de 30 iulie, de la orele 19:00 Teatrul Arte dell’Anima vă așteaptă să vizionați cea mai nouă producție a sa: „Frumoasa călătorie a urșilor panda povestită de un saxofonist care avea o iubită la Frankfurt” de Matei Vișniec, în regia Dianei Tănase, ce a avut premiera la data de 22 iunie. În distribuție: Rusalina Bona și Voicu Aaniței.

„Istoria lui Vişniec, absurdă şi plină de umor, începe ca o poveste de dragoste din lumea noastră: doi tineri se trezesc într-o dimineaţă în acelaşi pat şi nu-şi amintesc nici cum au ajuns acolo, nici dacă au făcut dragoste, dar încep o relaţie. Convenţia este să petreacă împreună doar nouă nopţi, apoi ea să dispară pentru totdeauna. Sunt nouă nopţi care se scurg încet şi durează cât o viaţă, în care cei doi refac ritualul vechi şi nou al iubirii dintre un bărbat şi o femeie. Se descoperă unul pe altul, încep să se adulmece, se oferă unul altuia, încep să facă lucruri împreună şi să schimbe experienţe, apoi se ceartă, se însingurează şi devin mai atenţi la ceilalţi decât la ei înşişi…”

Un El și o Ea. Două personaje arhetipale. Un Adam și o Eva? Eros și Thanatos?
Un om și… cine oare? Doi tineri petrec împreună nouă nopți la limita dintre transcendență și cădere și fiecare noapte creează un univers magic, efemer și irepetabil. Nouă nopți sau nouă ceruri? Doi tineri, nouă nopți, o călătorie, o iubire și…

Acum o să te întreb ceva, iar tu trebuie să-mi răspunzi în gând. Ești gata?

Dacă răspunsul la această întrebare este da, vino și tu alături de noi pentru a trăi această fantezie învățând să te îndrăgostești din nou. Vino să visăm același vis!

Cronica piesei AICI

Distribuție: Rusalina Bona, Voicu Aaniței
Regie și scenografie: Diana Tănase
Muzică: Adrian Piciorea
Durată: 1h 10′
Producție: Teatrul Arte dell’Anima
Preț bilet: 30 lei

Adresă: Str. Făinari Nr. 17D, Sector 2, București, Bucharest
Rezervările se fac pe Facebook prin mesaj, la nr. de tel.: 0733060033 sau prin e-mail: teatru@artedellanima.ro

Biletele se pot ridica de la sediul Teatrului Arte dell’Anima, între orele 10.00 și 18.00.
Teatrul Arte dell’Anima — Din suflet pentru Artă!

O variantă a piesei o puteți urmări mai jos:

mai mult
Cronică

ISTORIA ROMÂNILOR de Constantin C. Giurescu

istoria_romanilor

Lucrarea reproduce ediţia sa (a III-a) publicată de reputatul istoric începând din anul 1938, în colecţia Biblioteca enciclopedică a Fundaţiei pentru literatură şi artă Regele Carol II, şi, pe parcursul a trei volume, cuprinde istoria poporului roman, din cele mai vechi timpuri până la sfârşitul epocii fanariote.

Fidel înfăţişării dezvoltării istorice a întregului popor roman, de pretutindeni, autorul acordă fiecărui factor, de ordin economic şi de ordin spiritual importanţa şi locul ocupat în istoria neamului, subsumându-le însă adevărului primordial avut în vedere de-a lungul întregii scrieri: respectarea obligatorie a adevărului istoric, cu cea mai riguroasă nepărtinire.

ISTORIA ROMÂNILOR

G.I.

mai mult
Cronică

Nicolae Breban: Lupta pe un teren sterp

viata-mea-nicolae-breban

Intram, în acel an, ’62, într-⁠o nouă piele, neobservată în afară, dar „viscerele mele morale”, dacă pot spune astfel, se aflau într-⁠o prefacere tulburătoare. „Îmi găsisem fraza!” – cum am declarat-⁠o nu de puţine ori –, instrumentul prim şi esenţial al oricărui scriitor care se consideră şi un bun meseriaş, cea pe care o folosesc şi azi, redundandă, cu nu puţine digresiuni, cu verbul la urmă, după modelul german. (În toată cariera mea literară a trebuit să suport reproşul – nu rareori făcut în grabă şi cu aroganţă – digresiunilor din operele mele epice. Criticilor români, celor valahi, mai ales, dar poate şi moldovenilor, după moda franceză, le place stilul „clar, scurt, limpede”, cum o recomanda Bossuet, dar şi alţi formatori ai clasicismului francez. Pentru acest motiv, paginile încărcate cu fraze lungi şi obscure uneori ale lui Balzac au făcut dificilă acceptarea sa ca prozator major al limbii şi literaturii; ce să mai vorbim de frazele şi paginile labirintice, stufoase în exces şi voit tulburi văzute dintr-⁠un unghi simplist psihologic ale lui Proust, care l-⁠au împins pe tânărul A. Gide, spre pocăinţa sa ulterioară, să le conteste! Dar încă la uriaşul poem epic al lui Victor Hugo, Les Misérables, întâlnim cel puţin în două părţi ale genialei cărţi digresiuni care întrec fiecare o sută de pagini şi nu au legătură directă cu acţiunea. „Umpluturi” cum ar spune un critic român, aşa cum au fost taxate nu puţine pagini din romanele mele şi care, se pare, azi fac deliciul nu multor, dar cu siguranţă, unor avizaţi lectori.)

Ceea ce se putea observa de cei din jurul meu era cu siguranţă o formă neacoperită de orgoliu care, în cazul meu, nu era altceva decât o mască a bucuriei interioare. – Sunt salvat! striga o voce în interioarele conştientului şi subconştientului meu, într-⁠o uimire şi frenezie greu de înţeles şi care, paradoxal, mă demoralizau uneori şi pe mine! Trăiam baia celui botezat într-⁠o nouă credinţă, echilibrul meu interior, înghiontit şi sfârtecat nu de puţine ori în acei cincisprezece ani de labirint, cum spuneam, se restabilea şi îmi oferea nici mai mult şi nici mai puţin decât o nouă demnitate. Nu numai a spiritului, dar şi a persoanei, proces de neobservat din afară sau cu efecte încă o dată negative asupra persoanei şi conduitei mele.

Singurul, cu adevărat singurul martor lucid al năpârlirii mele destul de violente a fost Nichita; el, de altfel, a fost cu adevărat singurul, chiar şi din grupul nostru care crezuse, ani în şir, în ceea ce numim azi potenţialitatea cuiva de a produce lucruri de seamă. Grupul nostru literar format din fii ai unei clase sociale care pierduse brutal şi noi, adică toţi cei cinci care, de la sfârşitul deceniului şase şi întreg deceniul şapte, am format acest grup literar, a trebuit să ducem lupte întortochiate, felurite, şi nu rareori disperate, cu eşecuri greu de descris, în primul rând, pentru a ne strecura printre favoriţii regimului încă de extracţie bolşevică din literele româneşti, timp în care erau negaţi şi calomniaţi murdar fondatorii şi formatorii, marile modele ale literaturii, începând cu Maiorescu şi cu Eminescu, Iorga şi Blaga. (Cezar Baltag era fiul unui preot fugit din Basarabia cotropită de Sovietici; Grigore Hagiu, fiu de chiabur dintr-⁠un orăşel de lângă Galaţi, Târgu Bujor, cu averea confiscată. Matei Călinescu se trăgea din viţa unor boiernaşi olteni, familiile Vulcănescu şi Burileanu, cu tată inginer care activase decenii în mari firme străine în România interbelică. Nichita, Cereaciukin după numele mamei, Tatiana, era nepot al unui cneaz rus, general al armatei albe, „contra-revoluţionare”, care s-⁠a salvat refugiindu-⁠se în România. Eu, fiu, nepot şi răznepot de preoţi Uniţi, greco-⁠catolici, maramureşeni, cu biserica interzisă şi capii ei trimişi la Canal sau în închisori prin mânăstiri. Acestea erau „dosarele” noastre la sfârşitul anilor cincizeci şi la începutul deceniului şapte. Iar eu, în loc să mă precipit cum încă mă învăţa cuminte tătâne-⁠meu, dar şi alţi oameni de bun-⁠simţ, să absolv o facultate practică, tehnică, ca apoi, la prima ocazie, să fug în Occident, eu mă aventuram chiar în inima sistemului roşu în literatură, printre cei care nu rareori excludeau, ba chiar furnizau Securităţii şi motive de urmărire şi cercetare a nu puţinor scriitori de marcă şi de mare talent.)

– Sunt salvat! – răsuna în interioarele mele, e adevărat şi nu numai pentru că întrevedeam o ieşire din situaţia care, în sfârşit, devenea falsă, cea a ratării, dar şi, în sfârşit, a unei false mediocrităţi – stafie ce m-⁠a bântuit dureros şi halucinant în nu puţine ceasuri şi zile! – deoarece sensul acestei salvări rezida în esen­ţa sa, nu în ieşirea din rândurile grosului anonimat sau din cel al veleitarilor, ci din… in-⁠existenţă! În fapt, pentru spiritul meu inflamat şi categoric postromantic până la limitele ridicolului şi ale visului, însemna că eu, atunci, la 28 de ani, la câteva luni de la moartea brutală a tatălui meu, abia mă năşteam! Făceam primii paşi în noua existenţă, decişi, totuşi, deoarece îmi desăvârşeam primul roman, după câteva încercări de construcţie. Francisca a fost primul şi singurul roman care a avut mai multe variante în încercarea mea de a-⁠mi găsi nu numai o frază potrivită firii mele, modului meu de a gândi – sentinţa lui Buffon, „Le style c’est l’homme même”, mi se potrivea perfect! –, dar şi o structură amplă, contrapunctică, capabilă să anime, să pună în mişcare, alături, în juxtapozare, în acelaşi timp epic, structuri şi procese epice diferite.

Sigur, în noua existenţă mă aşteptau alte şi alte poticneli, drame false sau reale, ca şi eşecuri vertiginoase, numai că de data aceasta eu eram acela care le provoca! –, iar cerul era altul, figurile din jur mult schimbate, eram lăsat să-⁠mi termin frazele ba, nu de puţine ori, eram chiar ascultat. Paşii mei călcau pe alte parchete, cei din jur, nu puţini, aveau aerul amabil că mă recunosc, că mă ştiu de undeva, atât de puternic, de magnetic este talentul, vocaţia, odată acceptată.

Nu mai conta nici păcatul originar, pata gravă din Dosar, mai mult chiar, când cineva a vrut să mă convingă să devin membru al C.C. al Partidului şi eu i-⁠am replicat că nu sunt marxist şi vin dintr-⁠o familie încărcată cu antecesori preoţi şi vlădici ai unei Biserici Greco-⁠Catolice, ce credea în infailibilitatea Papei de la Roma, fapt pentru care fusesem exclus din şcoli şi privit chiorâş de nu puţini activişti ai lor, respectivul tovarăş, care, e drept, îmi admira în exces reuşita mea naţională, romanul Animale bolnave, cadru înalt în ierarhia Partidului, mi-⁠a replicat că aceste pete pot deveni tot atâtea atribute pentru o carieră politică. Am înţeles acest lucru când anturajul strict al lui Ceauşescu, în care tovarăşul de care vorbesc, Dumitru Popescu, juca un rol major, s-⁠a pus în mişcare şi vrând să scape de masca bolşevică pe care o purtau cu toţii până atunci au arborat tema naţională. Numai că au făcut-⁠o prost, animând şi ducând la o penibilă mascaradă o recunoaştere gravă şi necesară a originilor şi luptelor seculare ale Românilor de pe ambele laturi ale Carpaţilor.

Cu câţiva ani înainte de a doua mea naştere, timpul meu interior a fost puternic zdruncinat de conflictul cu tatăl meu, Vasile. Nu numai că nu-⁠mi înţelegea ratarea, jenanta mea bâlbâială socială, dar propria sa derută o digera greu, prost, cu convulsii dezagreabile uneori. Trecuseră ani buni de la interzicerea cultului Greco-⁠Catolic, mica sa întreprindere de la Lugoj, moara şi uleiniţa băteau din aripi şi extraordinara sa energie şi ambiţie socială pe care, în parte, se pare că am moştenit-⁠o şi eu, îl macerau din interior, ca un parazit vorace al unei alte vieţi. Bietul om, cu întreaga sa puternică personalitate era în fapt un revoltat care nu ştia ce să facă cu sine, incapabil, mai ales în orele sale bahice, mare băutor de vin, să accepte realitatea socială. Şi năruirea părea definitivă: a lumii în care fusese crescut, în care crezuse şi cu care ambiţiile sale se potriveau perfect. În jur, în România acelor ani se mai aflau mii şi mii de astfel de destine – nu înfrânte, ci total capsulate, prizoniere unei Românii de aer, care ar fi trebuit să-⁠şi urmeze calea ei regală, în respectarea unor norme şi a unor virtuţi ce ne veneau încă de la Romani. Ca şi limba.

Lupta sa pe un teren sterp, convulsiile sale ca şi accentele sale de tandreţe şi cam de obosită înţelepciune erau mişcătoare. Îl supăra cu siguranţă şi un fel de nepăsare aparentă a tinerelului care eram faţă de nereuşita finalizării studiilor sale universitare, dezamăgirea de a avea un fiu, primul născut ce se afla, iată, în urma cetelor de alţi tineri şi colegi de generaţie, ce păruseră inferiori lui, din punct de vedere intelectual şi care, acum, iată, se încadrau de bine, de rău, în ceea ce părea absurdul social. Întârzii asupra dramei sale din acei ani, sfârşitul deceniului şase şi începutul deceniului şapte – el a murit în ’62, toamna, la 55 de ani! –, deoarece prezenţa lui, chiar mult după extincţia sa fizică, m-⁠a apăsat, chinuit şi mi-⁠a populat mii şi mii de nopţi, până, iată, la limanul deceniului meu, al nouălea. El refuză să moară, să dispară şi se luptă încă cu mine în nu puţine şi violente coşmaruri, iar frica profundă, tenace, ce mi-⁠a provocat-⁠o aproape mereu făptura sa severă, excesiv autoritară uneori, s-⁠a scurs în ceea ce numim vise. Putea fi brutal în puniţiunile sale fizice, când îmi aplica bastonate brutale, cel mai adesea nemotivate, deoarece ca tânăr eu eram mai degrabă docil şi apt de a-⁠l admira şi de a-⁠i ocroti majestatea parentală.

Nicolae Breban

■ Din vol. Viaţa mea,
Editura Polirom, 2017

mai mult
CronicăPromovate

Spectacolul ”Călătoria”, care se joacă într-un autobuz supraetajat, reluat de Teatrul Nottara din Bucureşti

calatoria

Spectacolul ”Călătoria”, care se joacă pe parcursul unei călătorii de două ore cu un autobuz supraetajat, este reluat de Teatrul Nottara din Bucureşti, două reprezentaţii fiind programate pe 14 iunie şi 19 iunie, de la ora 19.30, cu plecarea de la Institutul Maghiar Balassi.

Spectacolul, realizat în vara anului 2015, imaginat de Constantin Abăluţă, în regia lui Gavriil Pinte, cu scenografia semnată de Roxana Ionescu, a fost reluat la cererea publicului. Prima reprezentaţie a spectacolului reluat a avut loc miercuri, informează Teatrul Nottara.

”Călătoria” începe din faţa Institutul Maghiar Balassi, pentru 34 de spectatori. Autobuzul îşi continuă drumul pe Bulevardul Lascăr Catargiu, se întoarce la Piaţa Romană, continuă spre Piaţa Victoriei, unde este prima oprire pentru o scurtă scenă. ”Călătoria” continuă pe Bulevardul Aviatorilor, Bulevardul Mareşal Prezan, apoi la Arcul de Triumf pentru o nouă oprire. Autobuzul îşi reia deplasarea pe Bulevardul Kiseleff, cu întoarcere la Piaţa Presei libere, pentru a reveni pe Bulevardul Kiseleff. Penultima oprire este lângă Şcoala Gimnazială Ion Heliade-Rădulescu, în prelungirea Parcului Kiseleff.  Ultima scenă se joacă în afara autobuzului, în Piaţa Victoriei. Finalul se desfăşoară în locul de unde începe reprezentaţia – Institutul Maghiar Balassi.

”Într-o noapte, unui Ceasornicar îi cade în curte o elice. Omul e derutat. Dar e sfătuit să-şi îndure… elicea şi din acel moment nu se mai teme de nimic din ce ar fi să i se întâmple. Însă, la scurt timp, elicea îi este furată. Din acel moment, Ceasornicarul începe să rătăcească prin oraş. Rătăceşte, rătăceşte şi nu mai nimereşte acasă. După mult timp îşi regăseşte Fiul, şi el rătăcitor. Împreună caută drumul spre locuinţa lor de demult, spre locul/ paradisul lor pierdut. Începe, astfel, o călătorie dificilă; cei doi trec din nou (înainte?, înapoi?) prin punctele nodale ale rătăcirilor. Sunt însoţiţi în această călătorie-terapie de un grup histrionic. Trec astfel, împreună, pe la cabinete speciale, ateliere modeste şi chiar pe la «baluri electorale»”, au descris spectacolul reprezentanţii Teatrului Nottara.

Distribuţia spectacolului este alcătuită de Ion Haiduc, Ion Grosu, Dani Popescu, Anca Bejenaru, Cristian Nicolaie, Ioana Calotă, Felicia Gozman Pinte, Cristina Juncu şi Alexandra Aga. Muzica este semnată de Ioan Dobrinescu şi este interpretată de Ansamblul ”Konick”.

Biletele pot fi achiziţionate de la Agenţia de bilete a teatrului şi de pe site-ul instituţiei teatrale.

mai mult
CronicăPromovate

Scenarist sub acoperire – volumul de scenarii cinematografice semnat de Dorin Goagă

dorin-goaga

A ieșit de sub tipar, la Editura SEMNE, volumul de scenarii cinematografice „Scenarist sub acoperire” semnat de Dorin Goagă.

Volumul cuprinde 456 de pagini, în format A5, și conține patru scenarii cinematografice de lungmetraj, 12 scenarii de scurtmetraj și o proză scurtă cu caracter cinematografic.

Subiectele celor 4 lungmetraje, în ordine alfabetică, sunt:

NU RÂDEȚI, CĂ VĂ VINE RÂNDUL!: Emilia Popescu, ca multe alte femei, își dorește să fie în locul soțului, care i se pare că se descurcă mai ușor. Dar atenție ce vă doriți, pentru că riscați să vi se îndeplinească dorința!

SACRIFICIU SUPREM: În cinstea celui de-al XIV-lea congres al partidului comunist, trebuie pusă în funcțiune prima centrală atomo-electrică. Compromisurile făcute duc la un accident în momentul probelor. Pentru a evita o catastrofă nucleară, C.H. intervine cu prețul vieții sale.

SCHIMBAREA LA FAȚĂ sau SCENARIST SUB ACOPERIRE: Prevalează dreptul cuplurilor homo la adopție, sau drepturile copilului?

ULTIMUL VIRGIN ȘI REVOLUȚIA ÎN DIRECT sau CONJUNCTURA: În anul 1989, tinerii nu cunoșteau decât o singură culoare politică. În decembrie, patru dintre ei se pomenesc în tabere adverse. Unul dintre aceștia ajunge în ‘culisele’ Revoluției, unde se punea la cale viitorul României capitaliste.

Dorin Goagă

Dorin Goagă s-a născut în 1948 în satul Pietriceaua, comuna Brebu, județul Prahova și a absolvit Facultatea de Electrotehnică la Iași în 1971. Și-a făcut stagiatura ca inginer în orașul Plopeni — Prahova, iar în 1975 s-a stabilit în București și a lucrat la Institutul de Mecanică Fină.

Între 2001 și 2011 a fost profesor cu definitivat în Electrotehnică și normă întreagă la Liceul Tehnologic Electronică Industrială, apoi s-a pensionat.
Are opt brevete de invenție și două modele industriale, și a colaborat ocazional cu diverse publicații tehnice sau literare.

Între 1971 și 1975, a inițiat și a fost instructorul foto-cineclubului PLOPENI, apoi al cineclubului MICRONUL, Mecanică Fină București.

Din septembrie 2015 este vicepreședintele ASOCIAȚIEI NAȚIONALE a CINECLUBURILOR și REALIZATORILOR NEPROFESIONIȘTI de FILM din ROMÂNIA.

În perioada 1975 — 2012 a scris 9 scenarii de lungmetraj și circa 20 de scurtmetraje. În 2005 a câștigat cu un lungmetraj concursul organizat de TVR, dar nu a intrat în producție din lipsă de fonduri.

În ‘Ultima soluție’, care ține loc de prefață a volumului, autorul justifică de ce s-a hotărât să-și tipărească o parte din scenarii. Conform legii, stabilite, desigur, de cineaști, Centrul Național al Cinematografiei nu primește scenarii, ci ‘proiecte cinematografice’, adică ‘producător — regizor — scenariu’. În general, regizorii au devenit și producători, și au scenariile lor, așa că nu organizează selecții proprii, cel mult acceptă scenariile prietenilor, sau din familie.
Așa că, singura soluție, așa cum spune scenaristul Dorin Goagă, este să scoată și al doilea volum de scenarii!
Mai multe detalii pe dorin-goaga.blogspot.ro.

mai mult
1 9 10 11
Page 11 of 11