close

Cronică

Cronică

„De ce nimeni nu întreabă de bolile profesionale ale poeților?” – Nichita Stănescu

nichita-paunescu

Referindu-se la modul cum înţelegem şi trăim poezia, Nichita Stănescu deplângea faptul că nimeni nu se interesează despre bolile profesionale ale poeţilor… Ina Maria Stoica are explicaţiile.

Poate, din văzduhul cugetelor, poezia este starea perpetuă a umanității.

Dar, în fond, care este menirea acestei stări?

Marele nostru poet Nichita Stănescu, autorul Necuvintelor de pretutindeni, se întreabă: „De ce toți vor să vorbească despre premii? De ce nimeni nu întreabă de bolile profesionale ale poeților? Ce mai reprezintă poetul în zilele noastre?”

Am mai putea oare să vorbim despre poezia generată din suferință, acea stare în care simți că te descompui și apoi te renaști cu ajutorul cuvintelor ce dau viaţă unor versuri, sau ea s-a transformat într-un mijloc de marketing, unde trăirea autentică pare că a fost înlocuită de o rigiditate a trăirii?

Cum mai este oare privită poezia în zilele noastre? Mai citim poezie?

Cred mai degrabă că poezia trăilor autentice a fost înlocuită de versuri șubrede, în care lipsa unei experiențe de viață adevărate este vizibilă. Nu cred totuși că poezia vie a încetat să mai existe, cel mai important este să existe perechea aceea de ochi care o poate vedea și o poate separa de poezia a cărei autenticitate nu mai există.

Să fie vorba despre premii și notorietate? Foarte mulți poeți ai zilelor noastre par preocupați mai degrabă de o cantitate a poeziei, decât de calitatea ei în genere. Poezia ar trebui să fie starea cea dintâi, punctul de căpătâi al operei unui scriitor.

Ajungem să transformăm poezia într-un articol de metrou

Cred că, odată cu consumerismul, şi consumul poeziei a început să fie din ce în ce mai frugal. Ajungem să consumăm bucăți de versuri, care sunt serbede de conținut, o formă fără fond. Uităm să vibrăm la ceea ce citim și ajungem să transformăm poezia într-un articol de metrou.

Poezia reprezintă mai mult decât clișeul atât de vehiculat în şcoli, „Ce a vrut să spună poetul?”

Poezia ar trebui să fie empatie

Cred că lipsește un cult al poeziei în școli, nimeni nu ne învață cum să citim o poezie, de aici și o mai puțină curiozitate a elevilor în privința acesteia. Totul este redus la motivele și temele unei poezii la nivel superficial, și la o analiză  a conținutului. Să spunem că în privința unui roman o analiză mai obiectivă este permisă, însă poezia este departe de a fi tratată astfel. Ea ar trebui analizată interior, în fond, ar trebui să fie empatie, nu o analiză șubredă, la nivel de cuvânt.

Ceea ce lipseşte este un cult al poeziei în școli. Nimeni nu ne învață cum să citim o poezie

Toți vrem să scriem, dar deseori uităm că poezia e mai mult decât cuvânt, e o stare, un grai, un necuvânt dincolo de forma brută a cuvântului.

În fond, ajungem să ne întoarcem la clasici..

Redau mai jos cuvintele lui Nichita Stănescu, referitoare la starea poeziei: „De ce fiecare vrea să fie Eminescu, dar nu vrea să trăiască viața lui? De ce toți vrem să scriem așa cum a scris Rimbaud, dar să nu batem drumurile Africii? Și cum vrem cu toți să semănăm cu Dostoievski, dar să nu fim condamnați la moarte? Noi trebuie să vorbim despre bolilele profesionale ale poeților înainte de a ne întinde la vorbă cu privire la moralitatea poeziei, înainte de…”

Nichita Stănescu bolile profesionale ale poeţilor şi poezia vie interior

mai mult
Cronică

Ai parte să ai carte!

carte-bij

Avem nevoie, mai mult decât orice, să înțelegem cum am ajuns într-o fundătură culturală, politică și socială, care sunt erorile intelectuale comise de-a lungul timpului, cine sunt corifeii dezastrului cultural contemporan și cum putem restaura demnitatea omului și a culturii. Eforturile noastre sunt abia la început, iar succesul cărților ANACRONIC va fi un indiciu important că există o ieșire din dezumanizarea intitulată generic modernitate. Vă invităm să priviți raftul Anacronic ca pe o colecție consistentă și unitară care spune aceeași poveste.

Biblioteca pierdută. Restabilirea Tradiției și demitizarea idolilor modernității

Când modelele vii sunt din ce în ce mai rare sau dispar, când Tradiția este înlocuită de imitații calpe ori ridiculizată, atunci singurul refugiu al celor însetați de viață și libertate îl reprezintă cărțile.

Primordial, rolul culturii nu ar trebui să fie altul decât acela de a furniza modele pentru comunitate, de a contura pentru cei care vin exemplele supreme, de a ilustra soluții onorabile.

Dar când cultura se transformă într-un rezervor de antimodele și antieroi, când cărțile au rolul de a dărâma, nu de a edifica o comunitate, când cultura devine o anticultură sau o subcultură, atunci rolul unei edituri tradiționale se schimbă.

ANACRONIC și-a propus să reînvie misiunea de edificare a cărții. Însă această misiune ar fi de la bun început sortită eșecului, dacă nu am avea în vedere și rolul sanitar pe care trebuie să îl joace o carte în zilele noastre. Așa că întregul nostru proiect editorial țintește simultan restabilirea coordonatelor unei tradiții și demitizarea idolilor modernității.

Avem nevoie, mai mult decât orice, să înțelegem cum am ajuns într-o fundătură culturală, politică și socială, care sunt erorile intelectuale comise de-a lungul timpului, cine sunt corifeii dezastrului cultural contemporan și cum putem restaura demnitatea omului și a culturii.

Debutul editurii a fost marcat de Procesul lui Darwin, o carte necesară pentru a pune rapid și inteligent sub semnul întrebării întreagă metafizică a progresului și a evoluției permanente. Dar acesta nu a fost decât primul pas. În curs de publicare la ANACRONIC sunt Rousseau și romantismul (Irving Babbitt, un critic cultural al începutului de secol XX, pe nedrept și deloc  surprinzător uitat de programele de educație modernă) și Influența lui Augustin asupra Bisericii Ortodoxe, cartea părintelui Michael Azkoul despre erorile teologice ale Fericitului Augustin. Ne străduim ca ambele să apară la început de an 2019. Aceste trei cărți, imbatabile logic, sunt referințe obligatorii pentru deconstrucția presupozițiilor curente și parte indispensabilă din bibliografia omului cultivat. Îi pregătim, de asemenea, o demitizare serioasă celebrului și preainfluentului Sigmund Freud.

Însă, până la arcanele subtile de teologie dogmatică, am adus pe piața românească cinci volume despre educație, Distracția care ne omoară (Neil Postman), Cum suntem imbecilizați și Arme de instrucție în masă(John Taylor Gatto), Educația creștin-ortodoxă a copiilor în zilele noastre (Episcopul Grigorie Grabbe) și o carte despre mutilarea artei în menghina corectitudinii politice universitare, Siluirea maeștrilor (Roger Kimball). Obiectivul manifest a fost de a spulbera miturile educaționale legate de mass-media și școala publică, concomitent cu a oferi un model paideic tradițional, venit din partea unui reprezentant de seamă al Bisericii Ruse din Exil (ROCOR). În continuarea acestui demers, vor apărea la ANACRONIC alte titluri ale lui Johh Taylor Gatto (Istoria secretă a învățământului în America) sau Neil Postman (Technopoly și Dispariția copilăriei) și un volum clasic (apărut în 1948), mai actual în fiecare zi, despre declinul civilizației apusene, Ideile au consecințeal lui Richard M. Weaver.

Nu în cele din din urmă, ANACRONIC propune cititorului român o colecție de cărți istorice care vor încerca să schimbe perspectiva asupra unor evenimente clasate, atenuând în același timp din fascinația modelelor abstracte. Au apărut, astfel, cartea profesorului Peter Dale Scott despre Statul profund în America, urmată de excelentul volum al regretatului economist Anthony Sutton, Wall-Street și Revoluția Bolșevică, o carte document despre legăturile dintre bancherii americani și liderii sovietici. Urmează din nou Sutton (Wall Street și ascensiunea lui Hitler chiar în această vară și Establishmentul secret al Americii, o incursiune în culisele misterioasei societăți secrete de la Yale, Skull and Bones) și lucrarea lui Terry Melanson despre ordinul Illuminati, Perfectibiliștii. Acestea sunt doar primele nume dintr-o serie cu adevărat spectaculoasă. Dincolo de temele ocultate de educația modernă, întâlnirea cu această serie oferă o experiență rară a cunoașterii unor modele de integritate și meticulozitate în niște vremuri în care speculația și alinierea ideologică fac istoria.

A apărut cartea profesorului Glăvan, Liberalismul care îmi place, o introducere în liberalismul clasic (a nu se confunda cu liberalismul contemporan american, care este de fapt socialism), colocvială și foarte utilă în această epocă în care confuziile, opțiunile etatiste și socialiste susținute din false instanțe liberale abundă. Volumul pune un accent important pe ancora morală fără de care ecuațiile liberale nu au nicio valoare. O recomandăm publicului anacronic nu pentru a îmbrățișa o doctrină liberală clasică, ci mai ales pentru a evita erorile datorate degradării jalnice a cunoașterii istoriei, a conceptelor și a ideilor. Stăpânirea sigură a acestora este extrem de necesară în înțelegerea lumii (vechi și noi) și în “detectarea idioțeniilor”, cum spunea Kimball.

A apărut la Anacronic Chiuind în fântână de Carmen Cătălina Alexa, prefațată de părintele Constantin Necula. O carte de povestiri, unele publicate deja pe anacronic.ro, majoritatea noi, ce vor ramâne doar în carte. Aceasta carte n-a fost nici în planul nostru, n-a fost nici în planul Cătălinei, așa le-a potrivit Dumnezeu. Și a ieșit bijuteria raftului Anacronic. Sunt foarte buni Gatto, Sutton, Postman, Johnson, Kimball sau Dale Scott. Dar pentru a-i citi cu duhul potrivit, e musai să începi cu Chiuind în fântână. Căci duhul cu care facem, spunem sau învățăm lucrurile le face bune sau rele, adevărate sau mincinoase. Greu de înțeles cum și l-a păstrat nestricat de asaltul modernității, dar pentru că ea l-a păstrat, putem și noi, citindu-i poveștile, să-l descoperim în noi, mai mult sau mai puțin ascuns, mai mult sau mai puțin uitat. Da, mai e ceva viu acolo. Profesoara de istorie de la Vaslui ne învața să ieșim din istorie. Anacronicii nu pot rata întâlnirea cu această carte.

Eforturile noastre sunt abia la început, iar succesul cărților ANACRONIC va fi un indiciu important că există o ieșire din dezumanizarea intitulată generic modernitate. Vă invităm să priviți raftul Anacronic ca pe o colecție consistentă și unitară care spune aceeași poveste, chiar daca volumele noastre pot părea mai aproape sau mai departe de căutările dumneavoastră intelectuale.

Anacronic pentru copii

Intr-o lume în care literatura pentru copii este complet viciată de modernitate, în care copiii sunt tot mai devreme și mai agresiv luați din mâna părinților și dați “experților”, în care din Pinocchio sunt scoase toate momentele care implică greutăți și responsabilitate, în care literatura actuală pentru copii este tot mai sexualizată, un demers editorial conservator pentru copii devine o mare necesitate. Intenționăm să arătăm o preocupare serioasă acestei secțiuni, Anacronic pentru copii. Vă invităm să susțineți cu păreri, propuneri și sprijin financiar această încercare.

Vom începe cu primul volum din cele nouă ale celei mai celebre opere conservatoare pentru copii, Căsuța din prerie de Laura Ingalls Wilder. Vom continua într-un ritm de două volume pe an, dar și cu alte titluri pentru toate vârstele copilăriei.

În curând la Anacronic:

  • Wall Street și ascensiunea lui Hitler – Antony C. Sutton – iulie-august 2018
  • Ideile au consecințe – Richard M. Weaver
  • Influența lui Augustin asupra Bisericii Ortodoxe – Michael Azkoul
  • Perfectibiliștii. Ordinul Illuminati al secolului al XVIII-lea – Terry Melanson
  • Rousseau și Romantismul – Irving Babbitt

În curând la Anacronic pentru copii:

  • Căsuța din prerie vol 1: Căsuța din inima codrilor – Laura Ingalls Wilder – proaspăt apărută
  • Căsuța din prerie vol 2: Băiat la țară – Laura Ingalls Wilder – noiembrie 2018

Vezi cărțile Anacronic AICI

mai mult
Cronică

Biblioteca pierdută. Restabilirea Tradiției și demitizarea idolilor modernității

carte-2

Când modelele vii sunt din ce în ce mai rare sau dispar, când Tradiția este înlocuită de imitații calpe ori ridiculizată, atunci singurul refugiu al celor însetați de viață și libertate îl reprezintă cărțile.

Primordial, rolul culturii nu ar trebui să fie altul decât acela de a furniza modele pentru comunitate, de a contura pentru cei care vin exemplele supreme, de a ilustra soluții onorabile.

Dar când cultura se transformă într-un rezervor de antimodele și antieroi, când cărțile au rolul de a dărâma, nu de a edifica o comunitate, când cultura devine o anticultură sau o subcultură, atunci rolul unei edituri tradiționale se schimbă.

ANACRONIC și-a propus să reînvie misiunea de edificare a cărții. Însă această misiune ar fi de la bun început sortită eșecului, dacă nu am avea în vedere și rolul sanitar pe care trebuie să îl joace o carte în zilele noastre. Așa că întregul nostru proiect editorial țintește simultan restabilirea coordonatelor unei tradiții și demitizarea idolilor modernității.

Avem nevoie, mai mult decât orice, să înțelegem cum am ajuns într-o fundătură culturală, politică și socială, care sunt erorile intelectuale comise de-a lungul timpului, cine sunt corifeii dezastrului cultural contemporan și cum putem restaura demnitatea omului și a culturii.

Debutul editurii a fost marcat de Procesul lui Darwin, o carte necesară pentru a pune rapid și inteligent sub semnul întrebării întreagă metafizică a progresului și a evoluției permanente. Dar acesta nu a fost decât primul pas. În curs de publicare la ANACRONIC sunt Rousseau și romantismul (Irving Babbitt, un critic cultural al începutului de secol XX, pe nedrept și deloc  surprinzător uitat de programele de educație modernă) și Influența lui Augustin asupra Bisericii Ortodoxe, cartea părintelui Michael Azkoul despre erorile teologice ale Fericitului Augustin. Ne străduim ca ambele să apară la început de an 2019. Aceste trei cărți, imbatabile logic, sunt referințe obligatorii pentru deconstrucția presupozițiilor curente și parte indispensabilă din bibliografia omului cultivat. Îi pregătim, de asemenea, o demitizare serioasă celebrului și preainfluentului Sigmund Freud.

Însă, până la arcanele subtile de teologie dogmatică, am adus pe piața românească cinci volume despre educație, Distracția care ne omoară (Neil Postman), Cum suntem imbecilizați și Arme de instrucție în masă (John Taylor Gatto), Educația creștin-ortodoxă a copiilor în zilele noastre (Episcopul Grigorie Grabbe) și o carte despre mutilarea artei în menghina corectitudinii politice universitare, Siluirea maeștrilor (Roger Kimball). Obiectivul manifest a fost de a spulbera miturile educaționale legate de mass-media și școala publică, concomitent cu a oferi un model paideic tradițional, venit din partea unui reprezentant de seamă al Bisericii Ruse din Exil (ROCOR). În continuarea acestui demers, vor apărea la ANACRONIC alte titluri ale lui Johh Taylor Gatto (Istoria secretă a învățământului în America) sau Neil Postman (Technopoly și Dispariția copilăriei) și un volum clasic (apărut în 1948), mai actual în fiecare zi, despre declinul civilizației apusene, Ideile au consecințe al lui Richard M. Weaver.

Nu în cele din din urmă, ANACRONIC propune cititorului român o colecție de cărți istorice care vor încerca să schimbe perspectiva asupra unor evenimente clasate, atenuând în același timp din fascinația modelelor abstracte. Au apărut, astfel, cartea profesorului Peter Dale Scott despre Statul profund în America, urmată de excelentul volum al regretatului economist Anthony Sutton, Wall-Street și Revoluția Bolșevică, o carte document despre legăturile dintre bancherii americani și liderii sovietici. Urmează din nou Sutton (Wall Street și ascensiunea lui Hitler chiar în această vară și Establishmentul secret al Americii, o incursiune în culisele misterioasei societăți secrete de la Yale, Skull and Bones) și lucrarea lui Terry Melanson despre ordinul Illuminati, Perfectibiliștii. Acestea sunt doar primele nume dintr-o serie cu adevărat spectaculoasă. Dincolo de temele ocultate de educația modernă, întâlnirea cu această serie oferă o experiență rară a cunoașterii unor modele de integritate și meticulozitate în niște vremuri în care speculația și alinierea ideologică fac istoria.

A apărut cartea profesorului Glăvan, Liberalismul care îmi place, o introducere în liberalismul clasic (a nu se confunda cu liberalismul contemporan american, care este de fapt socialism), colocvială și foarte utilă în această epocă în care confuziile, opțiunile etatiste și socialiste susținute din false instanțe liberale abundă. Volumul pune un accent important pe ancora morală fără de care ecuațiile liberale nu au nicio valoare. O recomandăm publicului anacronic nu pentru a îmbrățișa o doctrină liberală clasică, ci mai ales pentru a evita erorile datorate degradării jalnice a cunoașterii istoriei, a conceptelor și a ideilor. Stăpânirea sigură a acestora este extrem de necesară în înțelegerea lumii (vechi și noi) și în „detectarea idioțeniilor”, cum spunea Kimball.

A apărut la Anacronic Chiuind în fântână de Carmen Cătălina Alexa, prefațată de părintele Constantin Necula. O carte de povestiri, unele publicate deja pe anacronic.ro, majoritatea noi, ce vor ramâne doar în carte. Aceasta carte n-a fost nici în planul nostru, n-a fost nici în planul Cătălinei, așa le-a potrivit Dumnezeu. Și a ieșit bijuteria raftului Anacronic. Sunt foarte buni Gatto, Sutton, Postman, Johnson, Kimball sau Dale Scott. Dar pentru a-i citi cu duhul potrivit, e musai să începi cu Chiuind în fântână. Căci duhul cu care facem, spunem sau învățăm lucrurile le face bune sau rele, adevărate sau mincinoase. Greu de înțeles cum și l-a păstrat nestricat de asaltul modernității, dar pentru că ea l-a păstrat, putem și noi, citindu-i poveștile, să-l descoperim în noi, mai mult sau mai puțin ascuns, mai mult sau mai puțin uitat. Da, mai e ceva viu acolo. Profesoara de istorie de la Vaslui ne învața să ieșim din istorie. Anacronicii nu pot rata întâlnirea cu această carte.

Eforturile noastre sunt abia la început, iar succesul cărților ANACRONIC va fi un indiciu important că există o ieșire din dezumanizarea intitulată generic modernitate. Vă invităm să priviți raftul Anacronic ca pe o colecție consistentă și unitară care spune aceeași poveste, chiar daca volumele noastre pot părea mai aproape sau mai departe de căutările dumneavoastră intelectuale.

Anacronic pentru copii

Intr-o lume în care literatura pentru copii este complet viciată de modernitate, în care copiii sunt tot mai devreme și mai agresiv luați din mâna părinților și dați „experților”, în care din Pinocchio sunt scoase toate momentele care implică greutăți și responsabilitate, în care literatura actuală pentru copii este tot mai sexualizată, un demers editorial conservator pentru copii devine o mare necesitate. Intenționăm să arătăm o preocupare serioasă acestei secțiuni, Anacronic pentru copii. Vă invităm să susțineți cu păreri, propuneri și sprijin financiar această încercare.

Vom începe cu primul volum din cele nouă ale celei mai celebre opere conservatoare pentru copii, Căsuța din prerie de Laura Ingalls Wilder. Vom continua într-un ritm de două volume pe an, dar și cu alte titluri pentru toate vârstele copilăriei.

În curând la Anacronic:

  • Wall Street și ascensiunea lui Hitler – Antony C. Sutton – iulie-august 2018
  • Ideile au consecințe – Richard M. Weaver
  • Influența lui Augustin asupra Bisericii Ortodoxe – Michael Azkoul
  • Perfectibiliștii. Ordinul Illuminati al secolului al XVIII-lea – Terry Melanson
  • Rousseau și Romantismul – Irving Babbitt

În curând la Anacronic pentru copii:

  • Căsuța din prerie vol 1: Căsuța din pădurea mare – Laura Ingalls Wilder – iulie-august 2018
  • Căsuța din prerie vol 2: Băiatul de la țară – Laura Ingalls Wilder – noiembrie 2018

anacronic.ro

mai mult
Cronică

Marele prozator Stelian Müller, un fragment din arta sa

StelianMuller
[…] cu război de uzură și atacuri furibunde, eschive, retrageri, ambuscade și armistiții, cartea lui Stelian Müller e o fantasmagorie frumoasă cu o mie de bătălii în care totul nu e niciodată pierdut. (Rareș Moldovan)

Şi m-am aplecat şi am suflat uşurel deasupra Sorinei “Dormi?” şi ea a tresărit “Nu dorm. Vorbeam cu cineva.” şi eu am zis “Cu cine?” şi ea a zis “Cu Dumnezeu” şi eu am zis “Trebuie să vorbeşti mai puţin cu el. Te învaţă numai prostii” şi ea a dat din cap şi eu am zis “Ultima Lui discuţie cu tine m-a costat o sută de mii de morţi şi trei săptămâni de stat cu capul în WC, n-ar trebui să uiţi asta” şi am ridicat un deget pe întortocheatele lui serpentine care în acel moment duceam spre cocul nopţii cel pâlpâitor ca un diamant şi ea a zis “Îmi pare rău” şi eu am înţeles “Trebuia să-mi pară rău” sau “Trebuia să mă gândesc că ar fi putut să-mi pară” şi eu am dat din cap, semn că scuzele ei au străbătut urechile mele aşezate invers şi au produs efecte aşezate cam la fel. O privesc pe fiinţa asta înspăimântător de frumoasă, înspăimântător de tenace şi înspăimântător de rudimentară, hărăzită de zânele cele bune să-şi petreacă trei sferturi din viaţă vorbind la telefon şi căreia Dumnezeu i-a oferit puterea lui şi eu cerşetoriile mele şi-n faţa buticului căreia, într-o zi un drumeţ a dat peste alt drumeţ, s-au măsurat din priviri înainte să se aşeze la aceeaşi masă, au băut un ceai, au vorbit vrute şi nevrute şi la plecare şi-au strâns mâinile, privindu-se îndatoraţi şi ajunşi acasă fiecare a declarat mobilizare generală şi război pe viaţă şi pe moarte împotriva celuilalt. Și fiecare era stăpân peste un imperiu atât că unul era finit şi celălat nu. Și Sorina s-a aplecat şi-a suflat uşurel asupra mea “Dormi?” şi eu am tresărit “Nu dorm. Vorbeam cu cineva” şi ea a zis “Cu cine?” şi eu am zis “Cu tine” şi ea a zis zâmbind “Ar trebui să vorbeşti mai puţin cu mine altminteri cuvintele mele o să-ţi atârne în jurul gâtului mai greu decât braţele mele ” şi eu am spus “Braţele tale nu mai au nici o greutate, am avut grijă de asta în atâta amar de timp” şi ea a înşirat cu privirea cuvintele mele de-a lungul coridorului şi le-a reclădit la ea în cap într-un morman de fiare vechi gata s-o ia la vale şi eu să mă feresc, am zis “Trebuie să plec, mă aşteaptă domnul Patapievici” şi ea zis după mine “Domnul Patapievici?” şi eu am ridicat din umeri şi ea a continuat “Domnul acela ursuz cu care te văd mereu?” şi eu am vrut să spun că e aşa din pricină că nu-l poate scoate pe Dumnezeu din tranşeele de la mine din cap dar n-am zis nimic şi ea a adăugat “Mama îl place, zice că e un domn aşa distins şi rafinat” şi eu am vrut să aduc iar ceva la cunoştinţă debaralei ce conţine şi mediului înconjurător printre alte nimicuri dar m-am abţinut din nou, prilej ca Sorina să ia aceeaşi oală de pe plită “Cum l-ai cunoscut?” şi eu am zis într-un final “Nu l-am cunoscut. A apărut el cum apare miezul nopţii în oglindă adică în izmene şi pe geamul de la baie”, “Şi?” a continuat ea, “Şi nimic adică aproape nimic. Stătea înghesuit în geam, la un moment dat a ridicat un deget spre tavan, de fapt l-a lipit de tavan, a deschis larg ochii şi a rostit un cuvânt”, “Ce putea rosti proțăpit acolo?” s-a poticnit Sorina în urma de tractor lăsată în glod de cuvântul nerostit şi eu m-am uitat la ea şi după un moment de ezitare i-am zis “Prevenţie” şi ea a repetat “Prevenţie?!” şi după ce s-a nedumirit de tot a zis “Te referi la anticoncepţionale?” şi eu m-am înverzit “Capul tău e un anticoncepţional uriaş şi nici măcar nu-l poţi ascunde” şi ea a zis “Mă scuzi, nu-mi dădeam seama ce anume se leagă cu ce şi nu-mi dau seama nici acum” şi eu am vrut să zic că nimic nu se leagă cu nimic ca mai toate catrafusele din viaţa omului dar n-am zis pentru că Sorina avea lucruri de clarificat şi puţin timp la îndemână, ”La ce se referea?” a continuat ea pe aceeaşi margine de găleată şi eu am zis “Nu ştiu probabil vroia să spună că trebuie lovit devreme şi prin surprindere orice pericol astfel încât să ne ţinem protejate părţile vulnerabile” și ea “Are vreun sens lucrul ăsta?” şi eu am zis “Greu de spus. Părea foarte convins de ce spune plus că citea dintr-o carte prin urmare mai era cel puţin o persoană de aceeaşi părere cu el”, “Şi tu?”, “Eu ce?”, “Tu ce crezi despre ideiile astea?” şi în timp ce eu mă pregăteam să-i aduc la cunoştinţă ce reuşisem să aflu, domnul Patapievici îmi trimisese situaţia detaliată de la mine din cap pe ziua în curs: “Jumătate din forţele ce au debarcat pe plajele din căpăţână Victoriei au fost făcute una cu pământul. Totuşi, am tras învăţăminte din acest eşec şi ele ne vor prinde bine dacă doriţi să menţinem presiunea. Pe frontul Sorinei nimic nou, aceeaşi viermuială fără viitor. Faptul că aţi mutat culoarul de înaintare din dreptul realității în dreptul joncţiunii dintre realitate şi piciorul de pod ce ţine realitatea pe labe nu mi se pare un lucru fericit. Pierdem exact ce nu avem, timp adică. Pe Claudia şi Ipătescu le îndopăm în continuare cu prăjiturele şi băuturi fine cum aţi cerut. Nu vor fi în stare să lupte vreodată în prima linie, propun abandonarea lor grabnică, convoaiele ce le ţin în viaţă se întindeau numai ieri pe o distanţă de douăzeci de kilometri, sunteţi sigur că ne permitem o asemenea risipă?”, “Ei, tu ce crezi?” mă trase iar de mânecă Sorina din somnul cel adânc, “Eu nu cred nimic” i-am răspuns, “L-am dat afară”.

Citiți mai departe:

|© Editura Paralele 45
|© Editura Paralele 45
mai mult
Cronică

Violența inerentă a modernității

gospel-of-judas

Vocea calmă de la cârmă îți spune „Fă să fie” și, odată cu ea, mantra modernității este invocată. Filosofia care ne guvernează cultura este înrădăcinată în violență: capacitatea de a face lucrurile să se întâmple și de a controla rezultatul. Este o credință profund factuală. Putem, într-adevăr, să facem lucrurile să se întâmple și, în anumite limite, să controlăm rezultatul. Însă vom descoperi curând (așa cum s-a dovedit de atâtea și atâtea ori) că această capacitate de a controla este destul de limitată. Foarte multe urmări neprevăzute decurg din fiecare acțiune. Dacă acționăm într-un mediu extrem de izolat, iluzia controlului total poate fi menținută pentru foarte mult timp. Dacă, de exemplu, construiesc un ceas, acțiunile mele și rezultatele lor pot rămâne pe masa de lucru. Totuși, când scara acțiunilor începe să escaladeze, lipsa controlului real începe să se manifeste. Acțiunile de nivel societal sau cultural depășesc capacitatea noastră de control. O cultură nu este un ceas uriaș.

Însă nouă ni se pare că este. Această iluzie reprezintă esența filosofiei modernității.

Argumentele care susțin succesul modernității sunt întotdeauna înșelătoare. Efectul unic dorit (de exemplu, abolirea sclaviei) este invocat. Însă orice urmare neplanificată este ignorată (destrămarea masivă a familiilor de negri etc.). Anumite acțiuni sunt extrem de dezirabile (sfârșitul sclaviei), însă fiecare acțiune conține în sine un cost neprevăzut. În cele mai multe cazuri, rezultatul dorit este pus pe seama acțiunilor noastre, în vreme ce urmările neprevăzute sunt atribuite „naturii” (sau altui concept similar). Modernitatea iese întotdeauna învingătoare pentru că măsluiește condica.

Rezultatul filosofiei „fă să fie” este mereu un act de violență. Luăm ceea ce nu este și-l forțăm să fie. Fie că e vorba de violența plugului care face câmpul cultivabil sau de violența creării unui loc de parcare, oamenii și-au format și modelat dintotdeauna lumea „făcând-o să fie”. Câmpul și locul de parcare, oricât de inofensive și inocente ar fi, crează urmări care n-au făcut parte din plan. Singurul mod de-a înfrunta aceste urmări este de a utiliza și mai multă violență, alterând din nou lucrurile (ceea ce solicită și mai multă violență, ad infinitum), sau de a trata urmările ca reprezentând o schimbare acceptabilă.

În sensul acesta, a avea un rol activ în lume înseamnă a face uz de violență. Traiul nostru pe fața pământului nu cântărește puțin. De-a lungul istoriei, majoritatea societăților au căzut la o pace moderată cu lumea în care trăiau, utilizând forme de violență ale căror urmări fuseseră suficient de bine tolerate și justificate pentru a le considera suportabile. În aceste societăți, rata schimbării era una modestă, în limitele a ceea ce o cultură putea adopta cu ușurință.

Schimbarea masivă și rapidă este însă cu totul altceva. Sintagma „a schimba lumea”, sub numeroasele ei sloganuri, reprezintă esența proiectului modern. Modernitatea nu este despre cum să trăiești cuviincios în lume, ci despre cum să faci însăși lumea să trăiască cuviincios. Iar diferența nici că putea fi mai mare. Începuturile modernității, de-a lungul secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea, au fost marcate de revoluții. Revoluția Industrială, apariția diverselor forme de capitalism, apariția statului modern, cu revoluțiile sale politice, toate au inițiat o perioadă de schimbare neîncetată, marcată de învingători și pierzători. Bineînțeles, succesul se măsoară în statistici care estompează contururile realității. Veniturile a X oameni cresc, în timp ce numai Y oameni suferă din cauza dezrădăcinării și a sărăciei. Atât timp cât X este mai mare ca Y, schimbarea reprezintă un succes. Totul e să faci parte din X.

Reinventarea neîncetată a acestei „lumi mai bune” rar ține seama de propriile-i acțiuni. Faptul că mare parte din nenorocirile prezentului reprezintă rezultatul ultimului avânt către progres este ignorat. Este tratat ca nimic mai mult decât un alt set de probleme de soluționat. Pe măsură ce numărul soluțiilor crește, o cultură toxică își face apariția: mâncare ce nu poate fi consumată, aer ce nu poate fi respirat, relații ce nu pot fi tolerate, siguranță ce nu poate fi menținută etc. Pe măsură ce toxicitatea crește, crește și cererea pentru și mai multă acțiune și schimbare și, odată cu ea, violența (de toate tipurile). Dependența existenței umane de intervenții tehnologice constante a atins niveluri uluitoare. Ritualurile moderne de curtare, căsătorie, formare a unei familii și procreare sunt imposibile fără intervenții chimice și biologice. Nu a existat nicio „revoluție sexuală”, doar transformarea tehnologiei într-una dintre cele mai omniprezente și normale fațete ale existenței umane, creând o latură artificială, bazată pe violență a vieților noastre. Avortul a aproape o treime din toți copiii concepuți este doar un exemplu. Violența brutală asupra naturii umane reprezintă fundația societății noastre de astăzi.

Ar trebui să rețineți că nu am indicat vreun mod de a trăi eliberat de violență. Oamenii fac lucrurile să se întămple, la fel ca majoritatea celor create. Modernitatea totuși este cu totul altceva. Lumea ei „mai bună” nu are limite, proiectul ei n-are sfârșit. Care sunt limitele adecvate ale violenței? Există granițe ce nu trebuie trecute?

Scopul modernității este crearea unei lumi mai bune fără nicio legătură anume cu Dumneze; modernitatea este un concept secular. Astfel, „mai bine” are, sau poate avea, o definiție variabilă. În Rusia sovietică, „mai bine” însemna ceva, în Germania nazistă, altceva, în societățile de consum capitaliste, din nou, altceva. Într-adevăr, definiția lui „mai bine” ține deseori de sfera politică. Însă nu există niciun conținut inerent în „mai bine”, la fel cum nu există limite inerente ale măsurilor luate pentru a-l obține. Urmărirea „mai binelui” („progres”) devine propria lui moralitate.

Creștinismul clasic nu se opune schimbării (schimbarea există întotdeauna), și nici nu neagă că un lucru ar putea fi mai bun decât altul. Însă „binele” care-i dictează fiecare acțiune este Însuși Dumnezeu, așa cum S-a revelat prin Hristos. În termeni clasici, acest lucru este exprimat prin „ținerea poruncilor”. Aceste porunci sunt sintetizate în iubirea față de Dumnezeu și față de aproape. Există și alte elemente în cadrul poruncilor lui Hristos care minimizează și limitează uzul violenței.

Nu există, de exemplu, porunca de a face lumea un loc mai bun, nici măcar de a progresa către o lume mai bună. Conceptul „lumii mai bune” este, din punct de vedere istoric, un împrumut eretic din creștinism, o secularizare a noțiunii de Împărăție a lui Dumnezeu tradusă în termenii tehnologiei progresive și ai legilor (violență). În schimb, gestionarea rezultatelor istoriei este considerată idolatră. Numai Dumnezeu controlează rezultatul istoriei.

Din experiența mea, punerea în discuție a responsabilității noastre pentru rezultatele istoriei va fi întodeauna întâmpinată cu argumentul că nu am obține altceva decât să cădem de acord să „nu facem nimic”, iar rezultatul ar fi unul îngrozitor. Ținerea poruncilor lui Hristos nu înseamnă să nu facem nimic. Înseamnă totuși să refuzăm uzul violenței pentru a transforma lumea în versiuni imaginare, în permanentă schimbare, ale binelui.

Voi menționa un exemplu oarecum controversat (toate exemplele sunt controversate, pentru că nimic nu le place mai mult moderniștilor decât să argumenteze despre cum ar trebui utilizată în continuare violența pentru a face lumea mai bună). Să ne gândim la chestiunea educației. A-i învăța pe copii să citească, să scrie și să socotească nu este un lucru extraordinar de modern. Se face de secole și, ocazional, chiar cu succes. Însă industria educației (un subansamblu guvernamental) există ca un set de standarde, tehnici și proceduri în permanentă schimbare, ale cărui rezultate permanent schimbătoare generează din ce în ce mai multă testare, schimbare, control, management și violență pentru a livra rezultate din ce în ce mai slabe. În proporție covârșitoare, această industrie a produs un cult al managementului și al administrării (otrava vieții fiecărui profesor). Acest exemplu ar putea fi multiplicat, mutatis mutandis, la scara întregii noastre culturi disfuncționale.

Din păcate, pe măsură ce rezultatele progresului violent al modernității devin din ce în ce mai disfuncționale, crește tentația de a aplica și mai intens aceleași metode. Fiecare problemă este întâmpinată exclusiv cu întrebarea „cum ar putea fi reparată?”, neexistând niciodată vreo voce care să sugereze că problema noastră mai mare ar putea fi chiar ideea de reparare a lumii.

Din nou, aceasta nu este o chestiune de totul-sau-nimic. Lumea clasică nu era pasivă, iar schimbarea exista. Modernitatea a ales economia ca măsură a binelui, tratând creșterea productivității ca motor al progresului și al prosperității, ca indicator de bază al unei lumi mai bune. Dezbaterile în legătură cu cea mai bună cale de a spori această productivitate, fie prin control activ, fie prin piață liberă, au reprezentat argumentele principale din cadrul modernității.

Există foarte multe alte beneficii care ar putea reprezenta (și au reprezentat) măsura unei culturi. Singurul motiv pentru a utiliza productivitatea economică este credința falsă că prosperitatea materială este sursa tuturor binecuvântărilor. Dacă vom fi suficient de bogați, vom fi fericiți.

La capătul întunecat al spectrului, presupozițiile filosofice ale Americii au făcut-o o slujitoare a modernității-de-export, iar rezultatul de zi cu zi este violența fizică. Refacerea Orientului Mijlociu nu numai că a eșuat (complet), ci a costat sute de mii de vieți, în mare parte, ale unor oameni complet nevinovați. Haosul rezultat a fost, în cel mai bun caz, o distragere de la fascinația neobosită față de industria de divertisment, deși războaiele noastre au generat un gen foarte popular de jocuri video. Violența însăși a devenit un produs de consum.

Această imagine a lumii moderne poate provoca, în mintea creștinului modern, o întrebare presantă: ce poate fi făcut pentru a o schimba? Răspunsul dificil ar fi să renunțăm să trăim ca și cum modernitatea ar fi adevărată. Să renunțăm să validăm întrebările modernității. Nu întreba: „Cum putem repara lumea?” În schimb, întreabă „Cum ar trebui să trăiască un creștin?” și lasă din nou rezultatul istoriei pe mâna lui Dumnezeu.

 

Cum ar trebui să trăim?

  • În primul rând, trăiește ca și cum, odată cu venirea lui Hristos, Împărăția lui Dumnezeu a fost inaugurată în lume, iar rezultatul istoriei a fost deja hotărât. (Nu-ți mai face griji.)
  • În al doilea rând, iubește-i pe oameni ca fiind însăși imaginea lui Dumnezeu și nu ceda tentației de a-i îmbunătăți.
  • În al treilea rând, refuză să faci din economie fundația vieții tale. Locul tău de muncă nu are nici măcar o importanță secundară.
  • În al patrulea rând, nu mai intra în controverse pe subiecte politice ca și cum politica ar fi răspunsul la problemele lumii. Asta îi conferă o putere ilegitimă și învestește un proiect anti-Dumnezeu.
  • În al cincilea rând, învață să-ți iubești dușmanii. Dumnezeu nu i-a lăsat pe pământ pentru a fi reparați sau eliminați de noi. Dacă este posibil, abține-te de la a folosi violența.
  • În al șaselea rând, ridică problema luării de vieți omenești la rang de primă importanță și refuză să accepți violența ca mijloc de asigurare a păcii. Fiecare viață în parte este o comoară imensă și de neînlocuit.
  • În al șaptelea rând, cultivă mai degrabă mulțumirea decât plăcerea. Te va ajuta să consumi mai puțin și te va elibera din sclavia stăpânilor economici.
  • În al optulea rând, pe cât se poate, gândește la scară mică. Nu ești la cârma lumii. Iubește ceea ce este local, la îndemână, personal, intim, unic și natural. Este o preferință ce contează.
  • În al nouălea rând, învață o limbă străină. Există puține alte lucruri care te pot învăța mai bine despre cine nu ești.
  • În al zecelea rând, fii recunoscător pentru tot, amintindu-ți că lumea în care trăim și totul ce-i în ea îi aparține lui Dumnezeu.

 

Aceasta nu este decât o listă scurtă, câteva gânduri care mi-au venit din mers. Sunt idei care ne încurajează să trăim într-o manieră „non-modernă”. Merită menționat că, atunci când soldații romani s-au apropiat de Sf. Ioan Botezătorul și l-au întrebat cum ar trebui să trăiască, el le-a spus să fie mulțumiți cu solda lor și să nu fie violenți cu nimeni. Ei erau stăpânii lumii de atunci – sau așa ar fi putut, în mod eronat, crede. Cele câteva sfaturi ale mele merg pe urma cuvintelor acelui sfânt preaiubit.

Preluare de pe Ancient Faith

mai mult
Cronică

Despre volumul de memorii al Annei Kretzulescu-Lahovary

14-06-2018-05-945×440

Marți, 19 iunie, ora 19.00, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu, va avea loc o dezbatere prilejuită de apariția volumului de memorii al Annei Kretzulescu-Lahovary, „Nebiruita flacără a vieţii. Amintiri, 1867–1952“, unul dintre bestsellerurile Editurii Humanitas la Bookfest 2018, publicat în colecția Memorii/Jurnale, cu studiu introductiv și traducere de Alina Pavelescu și cuvânt de încheiere de Șerban Sturdza. La eveniment vor participa Ioana Pârvulescu, Iriana Pop-Jora, Șerban Sturdza, Simona Antonescu și Alina Pavelescu.

„Amintirile Annei Kretzulescu-Lahovary, reconstituite aici pentru prima dată din fragmentele păstrate la Arhivele Naționale, merită citite nu doar ca un document istoric, ci și ca o mărturie a unei umanități universale, la fel de familiară nouă pe cât o simțea, în veacul ei, autoarea însăși.“ (Alina Pavelescu)

ANNA KRETZULESCU-LAHOVARY (1865–1964) a fost fiica unică a doctorului şi politicianului Nicolae Kretzulescu şi a Sofiei Kretzulescu, născută Iacovenco. Și-a petrecut copilăria şi adolescenţa pe moşia tatălui său din Leurdeni (judeţul Argeş), alături de copiii familiilor Brătianu, Davila, Golescu, prieteni de joacă şi vecini de moşie. Tot acolo i-a întâlnit pentru prima dată pe regele Carol I şi pe regina Elisabeta, pe care îi evocă cu căldură în amintirile sale. Încă de la vârsta de patru ani şi-a însoţit părinţii în călătoriile lor diplomatice la Cairo, Berlin şi Sankt-Petersburg. La Sankt-Petersburg şi-a cunoscut şi viitorul soţ, diplomatul Alexandru Em. Lahovary, cu care s-a căsătorit la Bucureşti, în 1882. Au avut împreună şase copii. Cea mai mare, Colette, căsătorită Plagino, avea să devină doamnă de onoare a reginei Maria, iar mai târziu a reginei-mamă Elena, şi una dintre infirmierele-eroine ale frontului românesc în Primul Război Mondial. Anna însăşi a fost, în timpul războiului, o activistă energică a Crucii Roşii din Paris şi a contribuit direct la organizarea serviciilor sanitare din România. De foarte tânără, şi-a manifestat talentul pentru pictură şi literatură, dar şi gustul pentru viaţa activă în natură, fiind, aşa cum singură se defineşte, una dintre primele „doamne devenite fermier“. A fost prietena şi confidenta lui Henriette Poincaré, a fost prietenă din copilărie cu Sabina Cantacuzino şi Ionel Brătianu, era verişoară îndepărtată a Marthei Bibescu şi o apropiată a viitoarei regine Maria, pe care a însoţit-o, în 1913, într-o călătorie la curtea regală de la Madrid. Toate aceste personaje şi episoade istorice le evocă, cu talent şi sensibilitate, în memoriile ei, fructul nostalgic al unui secol de viaţă.

mai mult
Cronică

Ultimul incurabil

Philip-Roth

Acum știu ceea ce îți ia o viață întreagă să descoperi. Știu cum s-a terminat totul.

Philip ROTH

Stau într-o cameră de hotel din Chambéry, unde m-am ascuns de scriitori și editori, și recitesc e-mailul primit de la Ovidiu Șimonca, al cărui subiect este „Te rog, te rog, te rog“ și al cărui corp nu conține decît următoarele cuvinte: „scrie-mi 4.500-5.000 de semne de­spre Philip Roth“. De la moartea lui Roth au trecut deja cîteva zile bune și, pe lîngă faptul că lumea nu s-a oprit în loc, soarele nu s-a ascuns definitiv într-un lințoliu de nori, iar viața, în cele mai vane aspecte ale ei, își continuă mersul, eu personal nu mi-am revenit. Dacă nu ar fi acel subiect al e-mailului, probabil că m-aș ține tare: mi-am jurat ca despre Roth să nu scriu nimic, cel puțin nu acum, imediat. Ce aș putea spune, astfel încît să evit clișeele? Că a murit un „gigant“ al literaturii americane? Că merita Premiul Nobel? Că literatura rămîne mai săracă? Oricare dintre variantele de mai sus ar putea fi o remarcă sarcastică în gura unui personaj al lui Roth. Iarăși, nu aș vrea ca acest text să se transforme într-unul bumerang, care să trimită la autorul lui mai mult decît la subiect.

Singura variantă de lucru care-mi rămîne la dispoziție este să merg printre cuvintele lui Roth, fără a uita nici o clipă privirea pătrunzătoare („arzătoare“ ar fi un cuvînt mai bun), agresivă ca a unui boxer care încearcă să-și intimideze adversarul înaintea meciului: dacă reușești să păstrezi în minte privirea asta, poate ai șansa (oricît de firavă) de a nu scrie niște enormități dulcege.

Într-una dintre ultimele sale intervenții publice, discursul ținut la Newark Museum pe data de 19 martie 2013, unde a avut loc aniversarea împlinirii a 80 de ani de viață, Roth apelează la personajul lui preferat (și al meu, de altfel), Mickey Sabbath, pe care-l numește „un personaj refractar“. Refractar la vindecare, adaugă, și asta e sintagma care cred eu că-l definește cel mai bine pe Roth însuși: un scriitor refractar la diversele vindecări oferite de lume. E o neliniște în proza lui Roth care vine din acest refuz violent al „vindecării“: refuză tot ce i se oferă, dacă această ofrandă nu reușește să treacă de instanța supremă a propriei gîndiri. Roth, asemenea personajului său, Mickey Sabbath, a fost un om nemanipulabil. S-a vorbit enorm despre Roth‑rebelul, despre evreul plin de „self-hatred“, despre scriitorul caustic care se încăpățînează să scormonească sub suprafața liniștită a apei care e lumea (cam ca un duh nemulțumit de apele peste care se preumblă și care, în loc să purceadă la crearea lumii, s‑ar avînta pe sub aceste ape și ar încerca din răsputeri să vadă „de ce“ sînt apele astea pus­tii așa cum sînt).

Interminabilul meci de box al lui Roth cu lumea, început încă de la debutul său literar din 1959, cu La revedere, Columbus, s-a transformat de-a lungul anilor într-o luptă cu propria umbră. Roth e unul dintre puținii scriitori care și-a înfrînt toți adversarii, de la rabinii care i-au condamnat geniala povestire Convertirea evreilor, și pînă la Michiko Kakutani, cea care a îndrăznit la un moment dat să urce în ring pentru a se trezi imediat trîntită la podea de propria variantă caricaturizată. Ultimele lui cărți, tolstoiene fără misticism, esențializate și dure ca niște haikuuri, se ocupă exclusiv de ultimul mare subiect din viața unui scriitor, cel pentru care s-a pregătit cîteva decenii: moartea. Între aceste două borne se află cîteva zeci de cărți care, împreună, alcătuiesc o foarte alambicată hartă a neliniștii și a lucidității. Philip Roth a scris Marele Roman American. De mai multe ori. Așa cum a făcut-o și Saul Bellow, așa cum a făcut-o și John Updike.

Odată cu Roth dispare o generație de prozatori americani care a încercat să întoarcă roata prozei de după Al Doilea Război Mondial spre un realism social deosebit atît de cel „dirty“ (al unor Cheever & Carver), cît și de produsele clișeizante ale școlilor de creative writing. Saul Bellow, Philip Roth și John Updike sînt, probabil, ultimii creatori de personaje „titanice“ din literatura lumii: Humboldt, Sabbath și Rabbit au schimbat fața literaturii americane (din nou, clișeu!) așa cum personajele unor prozatori extrem de talentați din generații mai recente nu au reușit și nici vor reuși s-o facă. Pentru că nici nu-și propun: sînt dispuși la vindecare (ca excepție notabilă l-aș menționa pe John Self, personajul lui Martin Amis din Banii). Era o energie fantastică/bolnavă în cărțile acestor mari-bărbați-albi-acum-morți, o energie titanică dată chiar de năzuințele lor „inumane“: ca să-i dau iarăși cuvîntul lui Roth, în proza lor a existat o pasiune pentru specificitate, pentru „materialitatea hipnotică a lumii“, care e tipică literaturii americane autentice încă de la Melville sau Mark Twain.

Cînd Philip Roth a declarat că a terminat‑o cu literatura, l-am crezut. Oricine ar fi spus asta în locul lui, l-aș fi privit cu neîncredere și cu zîmbetul rezervat unui „bullshitter“. Dar nu pe Roth: la Roth, abandonarea scrisului a avut aceeași încărcătură autoironică și demențial de serioasă ca declarația lui De Gaulle despre lăsatul de fumat –  „Mareșalul a hotărît să nu mai fumeze“. Pentru că, la Roth, asta a fost, în fond, ultima mare bătălie, ultimul schimb de pumni – a învins, în cele din urmă, chiar literatura. Cum spunea chiar el, în același speech: „Am terminat cu toate astea. Am descris ultima mea aruncare de suliță și ultimul meu clasor de timbre și ultima mea fabrică de mănuși și ultimul meu magazin de bijuterii și ultimul sîn și ultima mea măcelărie și ultima mea criză familială și ultima mea trădare ireconciliabilă și ultima tumoare pe creier care l-a ucis pe tatăl meu“. Good bye to all that, ca să folosesc titlul autobiografiei lui Robert Graves.

Moartea lui Philip Roth are încărcătura unei tragedii antice, chiar înaintea eliberării ei, tocmai pentru că cel care trece dincolo e genul de erou care nu se va liniști nici acolo, un erou din familia marilor rebeli mitologici, de la Prometeu la Loki. Undeva, orișiunde, Roth își împarte acum pumni cu Cineva. Și nu este foarte limpede cine va cîștiga. Cert este că, fără a pune aici niciun accent escatologic/plîn­găcios, zilele trecute a murit literatura, cea pe care o știam.

mai mult
Cronică

DIN STRADĂ ÎNTR-O CASĂ A VISURILOR PE HÂRTIE. POVESTEA CELUI MAI NOU ROMAN AL LUI RADU ALDULESCU

radu-aldulescu

În urmă cu mai puțin de trei ani (în noiembrie 2015), romancierul Radu Aldulescu, autor a nouă romane de succes, premiate atât în țară, cât și în afară, a fost aruncat în stradă de către Uniunea Scriitorilor (USR), cea care ar trebui să susțină artiștii breslei ei și să le apere drepturile.

Pe scurt, Radu Aldulescu locuia într-o cameră a unei case din centrul Bucureștiului ce aparținea Primăriei Capitalei și care fusese închiriată de USR. În urma răfuielilor din cadrul USR (când scriitori importanți au fost excluși din uniune, doar pentru faptul că nu sunt de acord cu modul abuziv de conducere a lui Nicolae Manolescu – mai multe despre asta am scris aici), conducerea uniunii, sub pretextul unor tăieri de buget, a reziliat contractul cu primăria, victimă „colaterală” fiind scriitorul Radu Aldulescu.

Radu Aldulescu este genul de artist care s-a dedicat 100% scrisului după anii ’90, asta pentru că înainte nu putea să publice. Cum spune și el, a schimbat visul de a publica cu iluzia de a scrie și a trăi din asta. Traiul său de atunci, din camera de pe Nicolae Golescu, consta într-un pat pliant, un birou vechi, câteva scaune, un corp mic de bibliotecă și multe cărți. Am putea adăuga la „inventar” și icoanele de pe pereți și mașina sa de scris. Acesta este „luxul” pe care și-l permite un om care s-a dedicat toată viața 100% scrisului, care a scris nouă romane, vândute în nenumărate tiraje, care a obținut premii atât naționale, cât și internaționale, și este considerat, atât de critici, dar mai ales de public (ăl mic, care mai și citește cărți) unul dintre cei mai buni scriitori contemporani.

„Astea sunt condițiile. Am spațiu, am căldură, am baie. Un divan, un televizor? Nu am nevoie. Un frigider, iarăși, nu am nevoie, dar nu am nici posibilitatea. Condițiile sunt conform nevoilor și posibilităților (…) Din vânzarea cărților nu am luat nimic sau aproape nimic. Nu știai chestia asta? Drepturile de autor în România sunt nule. Simbolice, la o adică.”

„Nu știu unde mă mut. Sunt în stradă. Mă mut în stradă. Am scris nouă romane, apărute în două, trei și patru ediții. Am luat premii naționale și internaționale și câteva mii de exemplare din cărțile mele se află în librăriile și în bibliotecile din țară. Asta e. Nu am casă”.

⇨ Citește mai detaliat despre cazul aruncării lui Aldulescu în stradă în PressOne

În romanele sale dense, pline de vână, Aldulescu se simte cel mai bine între învinși. Literatura lui este o literatură a devianței, a ostracizaților, anatemizaților, a nelegiuților, a instinctualilor, a periferiei. Ai zice că-i caută la marginea pământului, dar nu face decât să-și rotească privirea spre ceea ce noi refuzăm cu îndârjire să vedem. Ei bine, Aldulescu îi vede pe toți cei nevăzuți și scrie despre ei. O face cu naturalețea celui căruia nu îi este străin acest bâlci al deșertăciunilor, cu vieți risipite și înnămolite în derivă.

Experiența de a ajunge în stradă l-a marcat profund, însă pe de altă parte, a devenit o sursă de inspirație pentru cel de-al 10-lea său roman, Rezidenți în Casa Visurilor publicat la Editura Hyperliteratura.

„Multă vreme am locuit în niște spații dezafectate ale Uniunii Scriitorilor. Multă vreme, adică opt ani. Ultima dată am stat într-un birou care și-acuma este gol, de unde-am fost dat afară de președintele Uniunii de breaslă, care ar trebui să-mi apere drepturile. Și mi le-a apărat atât de bine încât m-a scos afară în stradă. Am zis să-mi fac o casă a visurilor, și-am făcut-o pe hârtie, în romanul ăsta”.

Sătul de „ofertele” editurilor clasice, de felul în care autorii sunt tratați și în special de halul în care se promovează cărțile scriitorilor români, am deschis de la sfârșitul lui 2016 Editura Hyperliteratura tocmai pentru a veni în întâmpinarea autorilor noștri importanți de care efectiv nimeni nu se ocupă. Radu mi-a mărturisit chiar într-o discuție recentă (atunci când am și pus bazele colaborării noastre) faptul că pentru câteva din romanele sale precedente, editurile nu i-au organizat nici măcar lansări.

Astfel, în urma unei campanii de crowdfunding și precomenzi inițiată de editura noastră, am putut duce la bun sfârșit acest proiect editorial, oferindu-i un contract cu drepturi de 3-4 ori mai mari decât i-ar fi dat editurile tradiționale și cu promisiunea un program de promovare consistent pentru cartea sa:

mai mult
Cronică

Lansarea romanului „Ambasadorul”

cochinescu

Și a fost lansarea romanului meu „Ambasadorul” (Editura Cartea Românească) la Bookfest 2018. Mii de mulțumiri celor care au vorbit nemeritat de elogios și cu-atât de multă căldură despre mine și despre cartea mea: scriitorul Mircea Cărtărescu, criticul și istoricul literar Ion Bogdan Lefter, scriitorul Călin Vlasie, directorul editurii. Mulțumiri celor care au venit la lansarea cărții, într-un număr cu-adevărat impresionant, cu inima deschisă și cu toată prietenia. Despre prietenie am vorbit și eu, la finalul lansării, în încercarea de a reabilita sensul acestui cuvânt atât de rar în zilele noastre și tocmai de-aceea, atât de prețios. Fără prietenia de aur a unor oameni precum Gabriela Adameșteanu (redactor al Editurii Cartea Românească în 1988-1989), Ov.S. Crohmălniceanu, Mircea Cărtărescu, Cristian Moraru, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Mircea Iorgulescu, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Magdalena Popescu Bedrosian (director al editurii în 1990), Mădălina Ghiu (director al editurii în 2010), Călin Vlasie (actualul director al Editurii Cartea Românească), fără prietenii mei scriitori și artiști ploieșteni, fără suportul familiei mele, nesfârșit de înțelegătoare și de răbdătoare, romanul „Ambasadorul” n-ar fi apărut niciodată, pentru că nici măcar n-ar fi fost scris.

Ioan Mihai Cochinescu
(Estetica Artelor)

mai mult
Cronică

Cartea „Iacării acrobaţi. Povestea unui vis”, de Alina Bâltâc, va fi lansată de 1 Iunie pe aerodromul Băneşti Prahova

iacari-carte-mockup

„Iacării acrobaţi. Povestea unui vis”, de Alina Bâltâc, cu ilustraţii de Yanna Zosmer şi editată de Curtea Veche Publishing, va fi lansată pe Aerodromul Băneşti Prahova, de la ora 17.00, de 1 Iunie. Participanţii vor putea asista şi la un antrenament aviatic al celor ce au reuşit să uimească o lume întreagă.

La eveniment vor fi prezenţi cei trei piloţi care şi-au pus amprenta asupra istoriei aviaţiei, fiind singura echipă independentă de acrobaţie aeriană din România: Ioan Postolache (cap formaţie Iacării Acrobaţi), Dan Ştefănescu (aripă dreapta Iacării Acrobaţi), şi Dan Conderman (aripă stânga Iacării Acrobaţi).

Cei mici vor avea parte de un moment special de lectură cu un invitat-surpriză.

„Iacării acrobaţi. Povestea unui vis” este o carte în care cititorul va descoperi povestea adevărată a trei copii isteţi şi curioşi care au crezut în visul lor şi au făcut tot ce le-a stat în puteri pentru a şi-l împlini şi a deveni piloţi. Şi nu orice fel de piloţi, ci acrobaţi plini de curaj, care evoluează în spectacole uluitoare sub numele Iacării Acrobaţi. Se prea poate să fi auzit de ei sau să fi urmărit cu sufletul la gură năzbâtiile pe care aceşti trei temerari le fac în înaltul cerului.

Intrarea la eveniment este liberă, iar confirmările de participare se primesc la adresa evenimente@curteaveche.ro.

Cartea „Iacării acrobaţi. Povestea unui vis”, de Alina Bâltâc, este disponibilă în toate librăriile din ţară şi pe site-ul Curtea Veche la preţul de 44 de lei, alături de volumul „Iacării Acrobaţi. Aripi româneşti”, de Maria Cristina Ţilică (35 lei).

mai mult
CronicăPromovate

Lansare album „Regele Mihai I. Loial tuturor”

corint

Grupul Editorial Corint vă invită miercuri, 30 mai, ora 18:00, în foaierul Ateneului Român, la lansarea albumului „Regele Mihai I. Loial tuturor”, un album de excepție ce conține fotografii de la funeraliile Regelui Mihai I al României, din 16 decembrie 2017.
Evenimentul va avea loc în prezența membrilor Familiei Regale a României.
Ilustrațiile fac parte din proiectul „Fotografii pentru Rege”, inițiat de Directorul Casei Regale, Ion Tucă și domnul Gelaledin Nezir.
Fotografiile sunt însoțite de textul minuțios pregătit de doamna Camelia Csiki, jurnalist și realizatoarea emisiunii Ora Regelui, de la TVR1.
Ideea realizării acestui album a venit ca o datorie pe care trebuia să o împlinim împreună cu toți cei care au simțit aceleași emoții ca și noi și au imortalizat imagini ce pot transmite aceste emoții. Am discutat cu domnul general Gelaledin Nezir despre acest demers și am conceput, pas cu pas, fiecare etapă a acestui proiect colectiv. Am dorit sa fie o lucrare care să arate unitatea și demnitatea, mândria și puterea românilor în momente grele, cu dragoste și iubire pentru Rege, cu credință și smerenie înălțătoare.” (ION TUCĂ)
Solemnitatea și fastul funeraliilor Regelui Mihai I al României, cele trei zile de doliu național și respectul exprimat de familiile regale domnitoare și nedomnitoare străine care au venit la București au așezat din nou România pe harta lumii. I-au redat demnitatea națională. Posturi de televiziune și publicații importante din toată lumea au vorbit pozitiv despre România, care și-a înmormântat cum se cuvine Regele.” (CAMELIA CSIKI)

mai mult
Cronică

Doina Cornea, fragmente din ultima carte

Dincolo-de-zid-coperta

„Vedeţi, Mircea Eliade are dreptate cu această rezistenţă prin cultură. Dar, cred că eu am înţeles-o bine, nu intelectualii români pentru care rezistenţa prin cultură înseamnă a scrie, a crea ceva şi pe urmă a rămîne acelaşi om. A aplauda, a face compromisuri. Pentru mine a fost, într-adevăr, să citesc nişte cărţi, să vin în contact cu nişte idei, să mi le însuşesc pînă în adîncul fiinţei mele şi să le mărturisesc. Adică să le aplic în viaţa mea, în existenţa mea, în tot ce fac, în faptele mele. Aşa am venit în contact cu nişte gînditori, fie români din Occident, fie francezi… M-au influenţat foarte mult dintre români Mircea Eliade, Eugen Ionescu. […] Ştiu că băteam foarte mult Rinocerii lui Eugen Ionescu. Spuneam că noi ne rinocerizăm zi de zi. […] Adică ne dezumanizăm zi de zi, nemaigîndind, conformîndu-ne tuturor directivelor care ne vin de la partid. Şi modul de-a gîndi ni-l însuşim, fără să judecăm prin noi înşine. Unul dintre textele mele către tineri era: Să redevenim noi înşine! Adică să vedem cine sîntem şi aşa să ne manifestăm.

Bun, dar şi filozofi occidentali… De fapt, pe Bergson îl citisem ceva mai înainte. M-a interesat foarte mult. Este un filozof care ar trebui cumva introdus [studiat – n.n.], pentru că gîndirea lui formează şi ne ajută să evităm nişte capcane ale înstrăinării, ale alienării. E extraordinar de interesant! Gîndirea lui nu se îndreaptă împotriva totalitarismului. În general, omul se înstrăinează şi într-o societate democrată. El spune că datorită procesului de cunoaştere, omul spaţializează timpul. Adică noi ne privim în spaţiu, ori în spaţiu privindu-ne nu ne trăim durata, ceea ce sîntem: esenţa, care ar trebui să ne absoarbă toată puterea de a ne concentra. Deci este o contradicţie în procesul de cunoaştere între spaţial şi temporal în spiritul nostru. Atunci, punînd accentul pe spaţialitatea gîndirii, pe imagini şi aceste sincope temporale, care intervin între imaginile spaţiale, sîntem orientaţi într-o falsă direcţie. În aceea de a dori să părem, adică imaginea şi să o afişăm altora. Dar, afişînd mereu astfel de imagini, ne dedublăm şi într-o bună zi ne trezim că vrem doar să părem şi nu să fimA fi este legat de timp, de temporalitate, de durată. El aşa-i spune. E foarte interesant!“

*

„Mi-am intrat în rol de opozantă [odată cu prima scrisoare trimisă la Radio Europa Liberă – n.n.]. Mi-am asumat rolul, mi-ar fi fost ruşine să bat în retragere. Ş-apoi au continuat. Sînt 31 de texte, care au devenit tot mai înverşunate pe măsură ce condiţiile noastre deveneau mai aspre, mai dure. Sigur că atunci mi se părea şi mie puţin ieşit din comun şi extraordinar ce făceam. Dar, vă spun cu mîna pe suflet, că eu n-am făcut nimic extraordinar. Eu m-am comportat absolut normal şi dacă nu au fost mai mulţi care să facă acelaşi lucru, înseamnă că ei nu se comportau normal ca şi cetăţeni. Asta e! În fond, a început să devină un pariu pentru mine, în toată perioada asta. Întîi la Universitate, cînd numai acolo mă manifestam, faţă de studenţi.

Bine, am mai avut şi acţiuni civice aici la Cluj, n-are nici o importanţă. Erau pur civice. Îmi ziceam că eu încerc cît se poate, ce se poate face, ca să trăim mai demn. Să le arăt şi altora că se poate face ceva. Că nu e chiar un miracol să-ţi deschizi gura, să spui primarului, sau cum îi zicea, secretarului de aicea sau să te plîngi lui Verdeţ, sau să te plîngi patriarhului. Pentru că am făcut asta, le-am scris scrisori, lui Teoctist. El ştie, ştie! Erau pur şi simplu atitudini cetăţeneşti, care au fost fără consecinţe, tocmai pentru că erau luate ca atitudini cetăţeneşti, [nepublice – n.n.]. Sigur că eram spionată, probabil.

Ei, dar cînd a fost Europa Liberă, aici deja era ceva public, ce se adresa maselor, nu unui patriarh, unui secretar sau unui ministru, gesturi care rămîneau necunoscute. Deci, era mai periculos pentru regim [mesajele publice – n.n.]. Şi atunci au venit anchetele. Dar eu am mers înainte pentru că nu te poţi dezonora, totuşi. Ai început ceva, susţii nişte idei, nu poţi să faci contrariul ideilor. Îndemnam pe alţii şi pe mine să nu mă îndemn? Nu se poate! Deci cam asta a fost.“

*

„Aş putea zice că au fost zece ani de luptă, din care opt ani sigur publici şi n-am plecat [din ţară – n.n.]. În ultimul timp, cred că şi dacă m-ar fi omorît tot n-aş fi plecat pentru că te întăreşti făcînd zi de zi un mic exerciţiu spiritual de demnitate. […] Eu nu sînt, n-am nimic deosebit. Sînt un om ca toţi oamenii. Şi atunci, făcînd zi de zi un mic exerciţiu de rezistenţă, eu m-am îmbogăţit şi întărit spiritual. Eu citeam nişte cărţi şi cu gîndul să găsesc argumente, la sfîrşit, împotriva comunismului, a materialismului. M-am înarmat pentru asta şi mă şi exersam. Fiecare puteam face asta. Toţi am fost la fel de laşi, la fel de fricoşi. Eu am fost la fel ca şi ceilalţi, exact aşa de fricoasă, de laşă, poate mai mare. Dar eu am încercat să fac exerciţii, şi alţii nu. Au zis că e degeaba. Aşa spun românii la toate…“

*

„Eu în toate, zic, am fost împinsă de undeva, de ceva. Eu nu ştiu de ce, de spiritul nostru naţional sau de Dumnezeu. Habar nu am, dar multe întîmplări mi s-au părut chiar foarte semnificative.“

Fragmente preluate din cartea Doina Cornea. Dincolo de zid. Individualitate, autenticitate, opoziţie în comunism de Cornel Jurju, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2017.

mai mult
Cronică

Arme de instrucție în masă: Călătoria unui profesor prin lumea întunecată a școlarizării obligatorii

arme-coperta1

ragment din prefața semnată de Mihai-Vladimir Topan:

„Aveți în mână al doilea titlu al lui John Taylor Gatto în limba română, după isprava anterioară a Editurii Anacronic cu volumul Cum suntem imbecilizați (2016). Dacă nu v-ați mai întâlnit până acum cu scrierile lui (sau dacă nu l-ați văzut în vreunul din multele video-uri disponibile la liber „pe net” – câteva excepționale, multe foarte bune și toate utile), atunci trebuie să vă îndemn să vă puneți o mică centură existențială de siguranță. Adică să vă pregătiți să descoperiți – fără a vă panica – fața mai puțin văzută și discutată a sistemelor publice de învățământ moderne. Ca precizare de la bun început, Gatto face distincția între educație (acel proces firesc, omniprezent, permanent de îmbunătățire a sinelui, care poate avea și componente sau etape mai formalizate sau structurate și instituționalizate) și școlarizare – să-i spunem – procesul formal efectiv instituționalizat ca atare prin care se pretinde la nivel social că se livrează și transmite din generație în generație cea mai consistentă și relevantă parte a educației. Ba chiar putem spune că întreaga sa operă argumentează în favoarea ideii – experimentată de el pe propria piele timp de circa trei decenii ca profesor în mai multe școli din zona New York-ului – că școlarizarea s-a transformat în dușmanul și groparul educației.

Veți fi invitați să contemplați cu Gatto că „tot ceea ce știați despre școală este greșit”. Că sistemele moderne publice (în sensul de „deținute de stat” sau controlate sever de acesta) de învățământ, departe de a fi arene de împărtășire a luminii în mințile și inimile copiilor și tinerilor, sunt în primul rând scheme asistențiale pentru un contingent important de forță de muncă, între care profesorii sunt doar o mică parte, și probabil cea mai respirabilă (restul leviatanului educațional constând în miniștri, secretari de stat, inspectori generali și inspectori simpli, directori etc.; de asemenea, și dintr-o serie de agenți economici sau corporații care se conectea- ză la sistemul educațional din postura de furnizori ai diverselor resurse sau servicii de care acesta are, sau pare să aibă, nevoie: firme de testare, de certificare, de catering, imobiliare și construcții, birotică și consumabile, IT etc.). Că școala se predă în mod sigur numai pe sine însăși (Gatto: „în școală se predă școlarizarea”) – în esență înregimentare, mediocritate, plictis, standardizare, spirit gregar, obediență, împătimire în turmă, compartimentare mai mult sau mai puțin artificială a disciplinelor și a timpilor dedicați studiului acestora, dezinteres etc. Că școala a devenit tot mai mult o prelungire artificială a copilăriei sau adolescenței (în sensul lor mai puțin roz, de imaturitate, inconsistență, potențial pur lipsit de actualizări folositoare), un „acvariu uman” de deconectare de la lumea reală. Sau mai rău, un mic penitenciar juvenil în care încet, dar sigur, nici măcar siguranța fizică nu va mai putea fi garantată (darămite cea sufletească sau mintală). Și nu în ultimul rând, veți fi invitați să căutați împreună cu autorul buzunarele societale în care s-a mai refugiat educația persecutată în sistemul de școlarizare: în familie, în comunitate, în biserică, în forme instituționale pe dispa-riția cărora sistemul actual conta cumva (colegii de arte liberale sau grammar schools, de pildă) sau pur și simplu pe piața liberă (mă gândesc aici la fervoarea contemporană a tinerilor părinți de a-și da copiii să încerce, cu mai multă sau mai puțină perse-verență, orice le-ar putea deschide apetitul și abilitățile pentru un anumit domeniu: înot, tenis, schi, șah, dans, balet, teatru, astrofizică distractivă, pictură, limbi străine etc.; tot aici putem include terapia educațională de șoc prin care trec tinerii care intră pe piața muncii mai devreme sau mai târziu, în primele luni de angajare).”

mai mult
Cronică

Corecțiile lunii: Mihai Iovănel, Bianca Burța-Cernat, Cosmin Ciotloș

Mihai_Surdu_10mai
Se scrie, se traduce și se publică enorm, chiar și în România, unde marginile pieței de carte încă se mai pot vedea cu ochiul liber. Nu e vreo noutate. Dar pentru că succesul unui volum sau chiar al unui autor tinde să fie mai mult ca oricând o afacere a hazardului, am invitat trei critici literari să ne spună care sunt, în opinia lor, cărțile supraapreciate zilele acestea și ce autori ar merita în schimb mai multă atenție din partea noastră. Să aducă, cum ar veni, câteva corecții necesare.
dosar realizat de Bogdan Coșa

MIHAI IOVĂNEL

Din literatura română aș zice că e subapreciat genul SF, care a dat și înainte, și după decembrie 1989 o serie de scriitori și scriitoare remarcabili/remarcabile. Îi amintesc aici pe Costi Gurgu (între timp emigrat și convertit la engleză), cu două cărți excepționale, romanul Rețetarium (Tritonic, 2006) și volumul de povestiri Cronici de la Capătul Pământului (Millennium Books, 2011), precum și pe Sebastian A. Corn/ Florin Chirculescu. Acesta din urmă a publicat în ultimii ani două meganovels de referință, Ne vom întoarce în Muribecca (Nemira, 2014) și Greva păcătoșilor (Nemira, 2017), care, deși au căpătat în mainstream o notorietate superioară cărților mai vechi ale lui Corn (Să mă tai cu tăişul bisturiului tău, scrise Josephine, 1998, Adrenergic!, 2009), nu au luat nici un premiu – nu mă refer la cele din fandom – și nu au generat decât prea puține recenzii.
Supraapreciată este proza lui Tudor Ganea și a Simonei Antonescu, ca să dau două exemple recente, și a lui Gheorghe Crăciun, ca să ofer unul mai vechi.

Din ce s-a tradus la noi, ar fi meritat mult mai multă atenție A.S. Byatt cu Pasiune (trad. Virgil Stanciu, Editura Nemira, 2009), Scarlett Thomas cu Sfârșitul Domnului Y (trad. Simona Ivan, RAO, 2009) și Theodore Roszak cu Sfârşitul lumii în alb şi negru (trad. Mircea Pricăjan, Editura Nemira, 2008).
Dintre autorii traduși, supraapreciați sunt autorii sapiențiali de tipul Eric-Emmanuel Schmitt – scriitori de două lulele, care dau corporatiștilor impresia că au fumat Marea Literatură.


BIANCA BURȚA-CERNAT

Prefer să mă refer aici la cîteva dintre cărţile mai puţin norocoase ale unor autori români. Sau, în fine, la acelea care n-au avut receptarea pe care ar fi meritat-o. Încercînd să(-mi) explic de ce s-a întîmplat aşa, de unde au venit reticenţele (rezervele criticii literare, în primul rînd…), răspund, de fapt, fie şi indirect, şi la întrebarea care viza titlurile supraevaluate ale zilei. Din care, frustrînd poate anumite aşteptări, n-am să dau exemple. Nu acum…

Mă gîndesc că s-ar putea scrie un eseu destul de amplu despre cărţile subevaluate, insuficient preţuite, ale ultimului deceniu şi jumătate. Îmi vin în minte titluri ca Dulcea poveste a tristului elefantde Diana Adamek (apărută în 2010 la Cartea Românească şi bucurîndu-se de un succes – eufemistic spus – moderat, reeditată recent la Humanitas – vom vedea cu cît succes…), Noapte bună, copii! de Radu Pavel Gheo (tot din 2010), roman care ar fi meritat o cotă mai bună decît are, Hanul lui Manuc de Simona Antonescu, cu o receptare favorabilă în ansamblu (cel puţin aparent), dar nu pe măsura valorii cărţii, Povestirile mameibătrîne (2006) de Radu Ţuculescu, Oraşul închis (2017) de Viorica Răduţă (ca şi Hidrapulper, În exod sau Vremea moroiului – romane ale aceleiaşi autoare), Vieţi paralele (2012) de Florina Ilis – şi aş mai putea continua… (La poezie, aş aminti două volume ale inclasabilei Doina Ioanid: Cusături, din 2014, şi Cele mai mici proze, de anul trecut.) Întîmplător sau nu, majoritatea numelor menţionate aici sînt ale unor autoare, dar n-aş vrea să trag de aici neapărat o concluzie ce ar viza eventuale inechităţi de gen…

În orizontul de aşteptare al criticii actuale (sau, mai precis, al unei medii a acesteia), toate aceste cărţi au o „hibă”: sînt receptate, am impresia, ca fiind prea estetizante, prea sofisticate, prea „elitiste”, prea „evazioniste”. Aceasta în contextul în care pe val par să se afle altfel de formule, mai apropiate de „actualitate” (mai up to date…), contemporane cu un imaginar „postumanist” sau „militante”, îmbrăţişînd variate cauze sociale, şi totodată mai puţin sofisticate ca scriitură – căci, deocamdată, tehnologia înaltă, spaţiul virtual ş.cl. au pătruns în literatură doar ca teme, cu mai puţine (sau nu suficient de convingătoare) efecte în planul scriiturii şi/sau al literarităţii… O tendinţă de supraevaluare a cărţilor din această categorie nu e, cred eu, de ignorat.


COSMIN CIOTLOȘ

Am, ca toată lumea, câteva titluri recente în minte, numai că mi-e teamă că orice-aș spune despre ele le-aș face o nedreptate. Pentru că destinul unei cărți nu e (n-ar trebui să fie) o afacere sezonieră. Nici n-a trecut un an de la apariția acestor volume, așa încât e foarte posibil oricare dintre cărțile astea să mănânce jăratic de pe tipsie și să înceapă o nouă viață, plină de reeditări și discuții fertile.
Mi se pare, de pildă, că romanul Martei Petreu, Supa de la miezul nopții e marele ghinionist al anului trecut. O mărturie foarte dură, scrisă într-un ton asumat personal, care atacă teme active azi (#metoo) și le nuanțează psihologic în mod artist. Dar cum să fie ghinionist un roman despre care s-a scris totuși destul de mult și, fără excepție, laudativ? Tocmai aici e problema, că s-a scris, nu s-a vorbit. Cartea a plăcut câtorva critici (mă număr printre cei care au declarat-o public), dar n-a făcut vâlvă. A intrat doar, în surdină, în lista cărților bune apărute anul trecut, listă eterogenă și, din fericire, destul de consistentă.
Alt caz e cel al romanului lui Augustin Cupșa, Așa să crească iarba pe noi, cea mai bună carte a lui și una dintre cărțile solide ale momentului. Nu-i lipsește nici unul dintre ingredientele succesului (de critică sau de public). Și totuși, succesul rămâne capricios.
Îmi vine în minte și recentul Chihlimbar al lui Cătălin Pavel: aici, situația e fără ieșire. Pentru că e vorba de un roman de un rafinament cultural extrem, care amestecă registre și disimulează citate. E adevărul adevărat. Dacă scrii despre carte, n-ai cum să nu-l spui. Doar că, spunându-l, descurajezi într-o secundă trei sferturi dintre cititori, pe aceia care se tem de complicații. Cum să îi mai convingi apoi că, de fapt, nu-i nimic dificil și că romanul acesta proiectează o poveste de dragoste de mare exactitate, așa cum cutare simfonie a lui Mahler e o poveste a Paradisului?!
Și dacă am ajuns aici, la muzică, mai spun numai că în toamna trecută a apărut o splendidă reorchestrare a Țiganiadei lui Budai-Deleanu, datorată lui Cristian Bădiliță. Tot ce în textul de bază suna sincopat devine acum fluid; ritmurile se îmblânzesc, chiar dacă structura strofelor și rimele rămân neatinse. E un exercițiu nu atât filologic (e și asta, dacă ținem seama de glosele care lămuresc diverse arhaisme), cât mai ales poetic. Pur și simplu, Țiganiada ajunge să funcționeze, să fie accesibilă și vintage, nu o piesă de muzeu admirabilă intelectual, dar indiferentă celor cu sensibilitatea exersată pe stricta contemporaneitate.
Pe versantul celălalt, al cotei crescute artificial, voi fi foarte succint: atâta vreme cât supralicitarea nu e instituțională și nu miroase a „ordin pe unitate” (cum știm că s-a întâmplat chiar anul trecut cu un anumit roman), pot accepta diferențele dintre părerea mea și aceea a colegilor mei de meserie.

mai mult
Cronică

O lectură catharctică: „Siluirea maeștrilor” de Roger Kimball

rape-mic

Motto: „Totul este ceea ce este și nimic altceva!”. (Episcopul Joseph Butler)

Roger Kimball (critic de artă, comentator cultural și social american), cunoscut cititorilor din România, mai întâi, prin studiul Desființarea istoriei: de ce relativismul este greșit? (din volumul Corectitudinea politică. „Religia” marxistă a Noii Ordini Mondiale”, Editura Rost, 2015) în lucrarea Siluirea maeștrilor. Cum este sabotată arta de corectitudinea politică (apărută la Editura Anacronic în anul 2017) ne propune o analiză amănunțită asupra modului în care ideologia corectitudinii politice schimonosește chipul și opera unor artiști de marcă, clasici și (sau) moderni. Lectura acestui volum devine și mai interesantă întrucât această „siluire a maeștrilor” nu este orchestrată de niște semidocți, ci de reprezentanți marcanți ai mediului academic occidental, care și-au câștigat recunoașterea în acest (do-)mediu (bucurându-se de toate privilegiile sociale și economice aferente), pretizând că ei cunosc cel mai bine biografia și opera maeștrilor siluiți, ba chiar intenția care se ascunde în spatele actului lor creator. Intenție pe care numai ei sunt calificați să o decripteze.

Scopul inițierii într-un domeniu cultural

Potrivit lui Roger Kimball, scopul studierii istoriei artei este acela de „a învăța despre artă, da, dar totodată pentru a învăța despre contextul cultural în care se desfășoară arta”. Dintr-o altă perspectivă, mai înaltă, studiem arta „pentru a ne familiariza cu aventura umanității în decursul timpului”. Iar rațiunea de a fi a disciplinei istoria artei este „întâlnirea vizuală directă cu marile opere de artă.”

Arta subordonată politic

Raportat la acest țel ultim, „orice altceva este preambul sau reflexie ulterioară, structură de sprijin a evenimentului principal, care nu este atât de mult despre a învăța despre artă, cât despre a intra în contact direct cu ea”: „o aventură a văzului”.

În contrast flagrant cu acest obiectiv cultural/educațional, „tendința dominantă- curentul care beneficiază de lumina reflectoarelor, de premii, onoruri, adulație academică – este categoric în altă parte”, „studiul istoriei artei, în ziua de azi, este din ce în ce mai mult despre dislocarea artei, subordonând-o ˂˂teoriei˃˃, politicii, autobiografiei criticului, aproape oricărui lucru care permite cuiva să renunțe la sarcina de a experimenta arta pe cont propriu”Arta este anexată ideologic, politizată, trasformată într-un mijloc de validare a tezelor diverselor grupuri preocupate să susțină nenumăratele „cauze la modă”.

Astfel, interpretul, „hermeneutul” operei de artă devine un sofist, un îndemânatic manipulator de cuvinte, îndrăgostit de propriul discurs. De aceea discursul său este, de cele mai multe ori, autoreferențial, iar această autoreferențialitate (atât de importantă pentru ideologia corectitudinii politice) devine agasantă pentru cel interesat, sincer, de biografia unui artist și de geneza creațiilor sale exemplare. Opera de artă este privită ca un simplu text aflat în așteptarea interpretului perspicace sau genial. Kimball observă: „Tentația de a îneca arta într-o mare de cuvinte este o deformare profesională periculoasă. Criticilor le place sunetul propriilor cuvinte în aceeași măsură în care le place spectacolul învățăturii lor”. Arta vizuală nu mai este considerată și abordată ca un domeniu în sine, guvernat de propriile principii și legi. Ea a devenit o anexă a textului și a discursului care trebuie să o legitimeze continuu: „Efortul de a vedea poate fi evitat în mare parte prin aplicarea oportună a broderiei verbale. Criticii și erudiții sunt experți sau, cel puțin, experimentați în utilizarea cuvintelor. Obiceiul de a privi necesită resurse emoționale și intelectuale diferite; iar sarcina de a comunica ceeea ce se vede implică alte aptitudini. Nu este surprinzător că arta adună poliloghie așa cum spațiul de sub pat adună ghemotoace de praf. În ambele cazuri funcționează o afinitate naturală.”

Dar ce legătură există între artă și ideologia corectitudinii politice? Roger Kimball remarcă: „(…) Asistăm astăzi la triumful corectitudinii politice în istoria artei. Este o perspectivă destul de deprimantă, aceasta și din cauză că, prin subordonarea artei unei agende neartistice, artei îi sunt sustrase demnitatea intrinsecă și capacitatea de a produce încântare”. Arta este retrogradată „la statutul unei recuzite într-o dramă care nu-i aparține”.

Strategii de subminare a artei

Cum se realizează, concret, acest lucru? Kimball descrie două strategii majore de subversiune:

1. Printr-un proces de falsă mărire: „Aclami mediocrul drept operă de geniu, de exemplu, sau pretinzi că ceea ce este pur și simplu respingător, de fapt înnobilează înțelegerea noastră a artei sau a vieții.” Prin falsa mărire, distincția dintre cultura superioară și cultura populară sunt șterse, în același timp, „ridicând rămășițele culturii populare la rangul artei frumoase”. Această tendință (și practică) este sintetizată de sloganul lui Andy Warhol (și Marshall Mc Luhan), Art is what you can get away with („Arta este orice trece”).

2. Siluirea maeștrilor, strategie opusă, care „acționează nu prin gonflarea trivialului, a mediocrului, a imoralului, ci prin atacarea, diluarea sau, altminteri, subminarea măreției”. Ce urmărește această strategie? „Inamicul său este civilizația și ipotezele sociale, morale și estetice pe care se sprijină aceasta. Obiectivul său este să transforme arta într-un aliat în campania de decivilizare”. Acest tip de agresiune acționează direct (în maniera lui Marcel Duchamp care „așază o mustață deasupra buzei superioare a Mona Lisei pe o reproducere a tabloului, manifestându-și, astfel, disprețul pentru întregul demers al artei, așa cum este înțeleasă în mod tradițional”, străduindu-se „să arunce în aer întreaga categorie a performanței estetice”; iar în 1915 expune o lopată de zăpadă ca „operă de artă” și în 1917 un pisoar; în acest mod- observă Kimball- a produs puzderia de „mici Duchampi” omniprezenți în arta contemporană, dar „a pornit (și) o afacere care merge bine și astăzi”. De cele mai multe ori, arta este sabotată printr-o „strategie de ocolire”: este „confiscată ca oportunitate pentru dizertație critică, pentru predicare politică, pentru exegeză teoretică sau pseudo-teoretică”.

Roger Kimball ilustrează modul în care arta este sabotată de corectitudinea politică, analizând 7 opere artistice, provenite din spații culturale diferite și din momente istorice diferite.

Cu Gustave Courbet la psihanalist

Pictorul Gustave Courbet (1819-1877) este șeful școlii realiste de pictură (de la jumătatea secolului al XIX-lea). El „a scandalizat establishmentul artistic (din Paris) prin picturile sale ultra-realiste cu muncitori obișnuiți”, dar și „gustul vremii sale prin grosolănia sa – atât în plan profesional, cât și personal” (Meier-Graefe scria despre el: „Acest fanatic necioplit era în Paris asemenea unui urs într-un stup de albine”). În opinia lui Kimball, Courbet a creat o „artă accesibilă, în general neproblematică, ușor de înțeles”, care poate fi descrisă în cuvinte simple: „De exemplu, aici sunt doi flăcăi care repară un drum, acolo o înmormântare într-un sătuc francez, dincolo un nud sau o scenă de vânătoare. Știi unde te afli.” În pofida acestei evidențe, Michael Fried – profesor de umanism la catedra J.R. Herbert Boone din cadrul Universității Johns Hopkins – în volumul Courbet´ s Realism, sub pretextul analizei „relației dintre pictură și privitor în arta lui Courbet”, se avântă într-un elan interpretativ care, după cum vom vedea, sfidează pur și simplu limitele bunului simț. În opinia galonatului profesor, lopata din tabloul „O înmormântare la Ornans”(care reproduce scena unei înmormântări în care apar mai mulți preoți, bocitoarele și groparul) „poate fi asemănată pensulei pictorului” și că picturile sale oferă  „ un arhetip al reciprocității perfecte dintre producție și consum, postulate de Karl Marx în Introducerea generală la Contribuții la critica economiei politice”. Pentru profesorul Fried, o scenă simplă ca „Cernerea grânelor” (pictura lui Courbet din 1853-1854) „poate fi înțeleasă ca un potop de sânge menstrual – nu roșu, ci cald și lipicios, revărsându-se dintre coapsele drapate în roșu”. Dacă aceste rânduri nu ar exprima gândirea unui profesor universitar, ar putea fi socotite fanteziile debordante ale unui obsedat sexual.  Kimball relevă faptul că pentru a-și susține această interpretare aberantă,  autorul uzează de un adevărat angrenaj teoretic în care „demonul teoriei” retrezește la viață (și  osândește la grea muncă), de-a valma, filosofi, economiști și psihanaliști între care nu există prea multe asemănări de familie. Iar între aceștia și pictura lui Courbet  asemănările  sunt, de-a dreptul,  nule. Kimball remarcă: „Aproape un sfert de carte (e vorba de volumul volumul Courbet´s Realism) conține note lungi și dificil de înțeles, cu abateri de la subiect, incluzând lungi pasaje din Hegel, Marx și Walter Benjamin în limba germană, din Jacques Lacan în franceză – note care, pe scurt, în mare parte nu au nicio legătură cu pictura lui Gustave Courbet”.

Kimball pune în lumină una dintre cele mai întâlnite tehnici interpretative, aflată în mare vogă în rândul criticilor academici contemporani: „principiul care susține că, oricare ar fi subiectul aparent al unei opere (poem, pictură, roman, eseu etc.), aceasta este fundamental autoreferențială, fiind în primul rând un simbol al actului de a picta sau de a scrie”. Supunându-și obedient inteligența principiului  dictatorial al autoreferențialității, profesorul Fried ajunge să vadă în hăitașul din tabloul „Prada. Vânătoare de căprioară în pădurile din Marea Jura”, „una dintre reprezentările deplasate și metaforice ale actului mental și fizic de a picta”, în vreme ce „poziția ciudată a tânărului, pe jumătate așezat (neavând altceva sub el decât haina împăturită!) poate fi considerată ca evocând postura actuală a pictorului-privitor care stă în fața pânzei. Cornul de vânătoare, ținut în mâna stângă, îmbină trăsături ale unei pensule (mă gândesc la gâtul îngust și tubular al cornului) și ale unei palete (forma sa rotundă…), fără a semăna în mod strict cu niciuna dintre ele, și, bineînțeles, un corn în care se suflă reprezintă, de asemenea, o imagine clasică a faimei pe care Courbet visase dintotdeauna să o câștige prin arta sa”. Cotinuând tradiția sexist-freudiană (inaugurată în celebrele Eseuri de psihanaliză aplicată), profesorul Fried își focusează atenția academică asupra anusului căpriorului vânat și a organelor sale genitale, iarăși sfidând evidențele: în pictura lui Courbet, cele din urmă nu sunt expuse vederii privitorului, iar vânătorul cuprins de oboseală nu privește spre căprior, ci în altă parte. Fried scrie, cu cerbicie, am putea spune: „Pe de o parte, atribui o semnificație însemnată unei „părți” a căpriorului pe care nu o putem vedea, cât și unui organ al corpului care nu este efectiv înfățișat. Pe de altă parte, vânătorul nu se uită la căprior, ci într-o altă direcție. Dar aș spune că suntem conduși să ne imaginăm organele genitale ale căpriorului sau, în orice caz, să fim conștienți de existența acestora prin expunerea anusului, o metonimie pentru restul. (…) Mai departe atrag atenția că, tocmai datorită faptului că anusul căpriorului simbolizează tot ceea ce nu putem vedea – nu doar organele genitale și dosul rănit, ci o întreagă suprafață efectivă a tabloului –  , un astfel de efect al echivalenței sau traductibilității poate fi interpretat ca indicând că prima perspectivă, cea imaginară, este mai importantă și, în final, mai „reală” decât cea de-a doua”. Kimball observă: „Perspectiva imaginară este mai importantă și, în final, mai reală decât perspectiva percepută prin ochii proprii: astfel se rezumă metoda profesorului Fried.” Interpretarea stranie (și totuși, atât de previzibilă pentru cititorul familiarizat cu maniera de lucru a practicanților „psihanalizei culturii”!) a reputatului profesor universitar nu se oprește aici: din faptul că pictorul Courbet nu a găsit necesar să evidențieze organele sexuale ale căpriorului ucis, interpretul concluzionează că artistul suferea de celebrul complex freudian al castrării: „Sugestia mea potrivit căreia Prada atrage atenția asupra organelor genitale ale căpriorului și expunerii acestora vânătorului sau, cel puțin, perspectiva sa reprezintă un punct de plecare pentru o nouă dezbatere în termenii chestiunii freudiene a castrării. (…) Pentru pictorul-privitor, amenințarea implicită la organele genitale ale căpriorului a fost doar atât, o amenințare obiectivă, nicidecum expresia unei insecurități primordiale”.

Concluzia lui Kimball, este, deopotrivă, (și) a oricărui cititor onest: „Ceea ce oferă (Fried) nu este o interpretare, ci o batjocorire a lui Courbet. (…) Ideea potrivit căreia Prada are ceva de-a face cu castrarea – sau cu violența sexuală –  este pur și simplu caraghioasă”.

Mark Rothko, ca palimpsest

Anna Chave, profesor de teorie și artă contemporană, de artă europeană și americană a secolului al XX-lea la City University of New York Graduate School, specialist în opera și biografia lui Mark Rothko (1903-1970) mărturisește: „Scopul meu este de a demonstra că, în tablourile lui Rothko, se regăsesc o multitudine de semnificații, un palimpsest de semnificații”. Deși Rothko, ca artist, a fost preocupat, mai degrabă, de drama și de tragedia umană. Crezul său artistic se ascunde în afirmații ca „doar acel subiect care este tragic este și valid” sau „arta se ocupă cu semnele existenței efemere”. Din următorul comentariu al profesoarei Chave putem înțelege că, în fața picturilor lui Rothko, ne putem imagina orice –  o mamă, un copil, o naștere sau, dimpotrivă, o înmormântare: „Despre acele imagini ale lui Rothko care evocă structura picturală a unei pieta, precum Banda albă (Numărul 27) (1954) și Numărul 20 (1950), s-ar putea spune, în același timp, că evocă structura unei reprezentări convenționale a mamei și copilului. Mai departe și conform aceleiași logici, astfel de tablouri tripartite, precum pictura fără nume cu galben și negru din 1953, care au o legătură cu structura picturală a unei îngropări, au de asemenea legătură cu anumite reprezentări convenționale ale unei adorări sau nașteri”.

Fantezii sexuale pe marginea unui tablou de John Singer Sargent (1856-1925)

Potrivit descrierii lui Kimball, tabloul lui Sargent, Fiicele lui Edward Darley Boit este „o pictură remarcabilă. Pânza de 2,22 pe 2,22 metri, aflată astăzi la Muzeul de Arte Frumoase din Boston, este, în egală măsură, evocarea unui decor de scenă și portretul de grup al celor patru copilași ai prietenului lui Sargent. Într-un fragment entuziast despre pictor, publicat în 1887, în Harper´s, Henry James a lăudat în mod special opera „eminamente neconvențională”. Scriitorul se întreba: „Când a mai fost vreodată un șorțuleț pictat cu atâta putere și atât de poetic?”

În ciuda realismului evident în acest tablou, profesorul David M. Lubin pornește la o vânătoare de motive sexuale, în bună tradiție freudiană. Mai întâi desemnează fiecare fiică a lui Darley Boit printr-o literă. Apoi își desfășoară raționamentele luând ca punct de plecare o păpușă aflată între picioarele fetiței Julia („J”) care, pentru distinsul profesor, „formează un fel de zonă-tampon care obstrucționează atât privirea frontală a privitorului, cât și apropierea directă a luminii din colțul din stânga jos al tabloului. Această zonă-tampon protejează de privirea noastră și de lumina revelatoare vulva lui J, ca pentru a repudia, nega, a se lepăda de existența ei. Astfel, J ar putea (…) fi caracterizată drept complet presexuală și total indisponibilă pentru investigație sexuală, fie ea științifică, artistică sau senzuală. Cu toate acestea, faptul că își protejează zona genitală arată cât de profund sexualizată este sau cât de eficace trebuie să fie actul reprimării în această pictura (…) pentru a se alinia unei ideologii a inocenței sexuale”. După ce a depus efortul titanic de a citi acest fragment, cititorul se întreabă de ce ar trebui să se mire mai întâi și mai tare: de absurdul acestui exercițiu „hermeneutic”? De incoerența logică a autorului? De stranietatea fantasmelor sexuale ale profesorului Lubin defulate aici, pe hârtie?

Maniera freudiană de a proiecta asupra operelor de artă propriile fantasme sexuale, care populează inconștientul personal al analistului, amintește, pe undeva, de testul petelor de cerneală (Rorschach). Ai impresia că pentru toți acești prestigioși academicieni nu există o diferență fundamental între o pictură și un test proiectiv: în fața unui tablou ei se comnportă ca și cum le-ar fi fost aplicat un test proiectiv. De asemenea, ai impresia că toți acești interpreți citați de Kimball aplică într-o manieră cât se poate de liberă, metoda psihanalitică a asociațiilor libere.

Rubens metamorfozat în Silen

XIR203214 The Drunken Silenus, c.1617-18 (oil on panel) by Rubens, Peter Paul (1577-1640); 205×211 cm; Alte Pinakothek, Munich, Germany; Giraudon; Flemish, out of copyright

Erudita Svetlana Alpers nu se ferește de confuzia, specifică cititorilor novici, care la primele lecturi confundă personajul principal al unei opere cu autorul ei. Ea chiar o potențează. În plus, se raportează la o pictură ca la un text – teză fundamentală, foarte îndrăgită de adepții postmodernismului și de activiștii ideologiei corectitudinii politice. Așa se face că în cartea sa The Making of Rubens (Facerea lui Rubens), tabloul lui Peter Rubens, Silenus beat (1618) devine un simplu pretext pentru defularea propriilor obsesii ale interpretei, legate „de gen” și de discriminarea femeii: „ Este tulburător – scrie Alpers – în ceea ce privește tabloul Silenus cel beat, că diferența legată de gen este neclară. Diferența este negată sau, cel puțin, neevidențiată: trupul nu este în mod clar de bărbat, dar nici de femeie. În aparență și în comportament, el aparține, în descrierea picturală a lui Rubens, unui ciudat tărâm al nimănui, aflându-se între genuri sau omițându-le. (…) De ce un pictor de sex masculin din tradiția noastră ar reprezenta corpurile în acest fel? Cred că are o legătură cu problema reproducerii la bărbați. Cum ar putea bărbații să fie creativi, să realizeze tablouri, de exemplu, când a da naștere este prerogativa femeilor?”

Winslow Homer, pentru moderni

Realistul „barbar de simplu” Winslow Homer – potrivit descrierii lui Henry James – a început să picteze Curentul Golfului în toamna anului 1899. Ce vedem în acest tablou?  Descrierea lui Kimball este cât se poate de fidelă: „Curentul Golfuluiînfățișează o catastrofă maritimă. Un velier mic cu catargul și bompresul distruse, fără cârmă, se leagănă neputincios în apele învolburate, lovite de furtună. Pe punte, întins pe spate, se află un negru dezbrăcat până la brâu, cu o expresie sumbră. Ținând în mâna stângă o bucată de frânghie, iar în mâna dreaptă o tulpină de trestie de zahăr, tânărul musculos stă rezemat în cotul stâng la marginea bordului și scrutează apele de la pupa. În jurul bărcii mișună un banc de rechini feroce, pierzând vremea până când un val subit sau o rafală de vânt le-ar putea furniza prada. În depărtare, un vârtej se rotește amenințător: a provocat deja daunele sau se va năpusti acum asupra nefericitei ambarcațiuni și a unicului său pasager”.

Acest tablou ultrarealist, în ochii lui Nicolai Cikovsky – expert în opera lui W. Homer–, spune cu totul și cu totul altă poveste (una aproape științifico-fantastică sau horror, bine agrementată cu imagini erotice): „Rechinii din Curentul Golfului(…), încercuind barca neajutorată cu o seducție sinuoasă, pot fi interpretați drept ispite castrante, gurile lor asemănându-se în mod special cu vagina dentata, organul sexual dințat care exprimă cu fermitate frica masculină de agresiunea feminină”.

În 1980, Peter Wood, în eseul „Waiting in Limbo: A Reconsideration of Winslow Homer´s The Gulf Stream” îl „înrolează pe Winslow Homer ca activist al cauzei americanilor de culoare” (Kimball). Wood se întreabă retoric – inspirat, desigur, de negrul de pe punte: „Lui Homer i-a păsat vreo clipă de acest negru, sau de negri în general?”; iar, la final,  îi descoperă autorului o „sensibilitate subconștientă” (deci nemanifestă) pentru negri.

Gauguin fetișizat

Imacon Color Scanner

Paul Gauguin (1848-1903), apologetul „primitivului”, „exoticului”, „sălbaticului” (el declara în 1889: „Încerc să confrunt civilizația putredă cu ceva mai natural, bazat pe sălbăticie”) a devenit și el – deși nimeni nu ar fi bănuit-o – ținta ideologiei corectitudinii politice, în special pentru pictura sa din 1892, Manao tupapau (Spiritul morților veghează).

Iată ce vedem în celebra pictură, potrivit descrierii lui Kimball: „Manao tupapau o portretizează pe prima amantă tahitiană a pictorului, Teha´amana, pe care a întâlnit-o și cu care s-a ˂˂însurat˃˃ când aceasta avea treisprezece ani. Tehura (așa cum a numit-o Gauguin) este înfățișată goală, întinsă pe pat cu fața în jos, cu somptuosul ei trup maroniu și bogat așezat pe lenjeria alb-galben. Gleznele îi sunt încrucișate în colțul din dreapta-jos al patului. Brațele îi sunt încovoiate și strânse în partea superioară a corpului, mâinile deschise, cu palmele în jos, pe o pernă care se întinde până la marginea din dreapta a tabloului. În dreptul brațului stâng, este evidențiată o stofă de un roz viu, cu model. Capul îi este îndreptat spre privitor, fruntea-i strălucește într-un petic de lumină. Ochii tinerei sunt deschiși, dar are o expresie enigmatică, distrasă: scrutându-l și, în același timp, uitându-se dincolo de privitor. În partea de jos a tabloului, sub lenjeria de pat deschisă, este drapat un pareo bleumarin decorat cu un motiv floral amplu, de un galben strălucitor. Jumătatea superioară a picturii cuprinde o suprafață violet ștearsă, din care răsar fragmente decorative – cârcei maronii, frunze verzi, flori albe. În colțul din stânga-sus stă, asemenea unui totem, tupapau, ˂˂spiritul morților˃˃ cu glugă neagră care dă numele picturii”.

În volumul Noa Noa, Gauguin povestește geneza acestei picturi: întorcându-se într-o noapte acasă, a fost martorul următoarei priveliști: „Tehura stătea nemișcată, goală, culcată cu fața în jos pe pat: s-a holbat la mine cu ochi mari și temători, părând să nu mă recunoască. Pentru o clipă, am simțit și eu o nesiguranță stranie. Groaza ei a fost contagioasă; mi s-a părut că o lumină fosforescentă i se revărsa din privirea fixă. (…) Poate că m-a confundat, din cauza chipului meu încordat, cu unul dintre acei demoni legendari sau năluci, tupapau, care bântuiau nopțile semenilor săi”. (Apud Roger Kimball, Siluirea maeștrilored. cit., p. 169)

În pofida realismului picturii descrise mai sus și a mărturiei autorului ei, istoricul de artă feminist Griselda Pollock, în volumul Avant-Garde Gambits: Gender and the Color of Art History, afirmă că Manao tupapau este o pictură rasistă, sexistă, colonialistă și capitalistă, hermeneuta fiind, în fond, interesată în mod obsesiv de substratul  politic al tabloului. Ceea ce „vede” Griselda în opera lui Gauguin este discriminarea femeii înfăptuită de „masculinitatea burgheză”, depersonalizarea ei, ilustrarea unui concept marxist și, bineînțeles, discriminarea rasială. Ea scrie cu o mână foarte sigură: „În opera lui Gauguin, așa cum a circulat la Paris, trupul lui Teha´amana reprezintă un fetiș dublu configurat prin intermediul structurilor psihice suprapuse ale diferenței sexuale și rasiale. În artă, ca nud, trupul femeii este remodelat fetișist pentru a semnifica deficiența psihică proiectată asupra imaginii ˂˂femeii˃˃ de către masculinitatea burgheză. Trupul feminizat cultural și ostracizat rasial poartă, de asemenea, povara proiectată a deficienței culturale- ennui– resimțite de o parte a burgheziei occidentale în fața modernității capitalismului. (…) Prezența lui Teha´amana este eliminată odată ce acest trup maroniu devine nu un simbol al unei femei din Oceania, ci al bărbatului european, un simbol al artei, ea însăși o structură fetișistă care ne apără de complexitățile ˂˂legăturilor reale˃˃, după cum le-a denumit Marx”.

Vincent van Gogh, mesagerul adevărului despre „ființa ființării”

În celebra „Origine a operei de artă” fenomenologul existențialist Martin Heidegger susține că „opera de artă deschide, într-un fel specific, ființa ființării”: „În operă survine această deschidere, adică ieșirea din ascundere, adică adevărul ființării. În opera de artă, adevărul ființării s-a pus pe sine în operă. Arta este punerea-de-sine-în-operă a adevărului.” Pentru a ilustra această idee centrală, Heidegger interpretează „umila pictură în ulei” (Kimball) a lui van Gogh, O pereche de pantofi(1886), iar interpretarea sa, trebuie să o recunoaștem, se remarcă printr-un lirism somptuos, care fundamentează, parcă, imaginile arhetipale ale copilăriei multora dintre noi, cititorii: pământul reavăn și tăcut – brazdele necuprinse ale câmpului, sub adierea vântului- truda pentru bucata de pâine- miracolul inefabil al vieții- primejdia tăinuită în umbra morții. Heidegger scrie: „Din deschiderea întunecată a interiorului lor lăbărțat se desprinde truda pașilor munciți. În soliditatea greoaie, dar nu lipsită de noblețe a încălțărilor, s-a acumulat încrâncenarea mersului domol prin brazdele departe întinse și mereu aceleași ale câmpului, peste care bate, aprig, vântul. Pielea încălțărilor este pătrunsă de umezeala și mustul pământului. Sub tălpi se strânge solitudinea drumului de câmp în asfințit. Din încălțări răzbate chemarea tăcută a pământului, calmul cu care acesta își dăruiește grâul copt și chipul misterios în care el ni se refuză când, iarna, câmpul se întinde în pustiul nedesțelenirii sale. Din aceste încălțări se desprinde grija mută pentru pâinea de toate zilele, bucuria tăcută de a fi răzbit din nou nevoința, uimirea în fața miracolului nașterii și zbaterea sub amenințarea morții”.

Aceasta este perspectiva metafizicianului aflat în fața picturii lui Van Gogh. Ea este contrazisă cu mult umor, pe alocuri, și realism de Kimball, care pornind strict de la ce se vede în tablou, pune câteva întrebări de bun simț: „Dar cum rămâne cu Van Gogh? Să aruncăm o privire asupra ilustrației. Avem o pictură care înfățișează o pereche de ciubote din piele foarte uzate, cu șnururile pe jumătate desfăcute, așezate pe o suprafață de culoare gălbui-portocaliu-maroniu. Cu toții știm ce sunt încălțările. Sau nu? Heidegger ne îndeamnă să privim mai îndeaproape. El scrie: Țăranca poartă încălțările pe câmp. Abia aici ele sunt ceea ce sunt.” (Hmm. Oare ce or fi fost în cursul nopții, când erau așezate în dreptul ușii? Mai bine să nu întrebi…)”. Însăși traducerea „adevărului” (aletheia), din greaca veche, ca „stare de neascundere” este cel puțin tendențioasă. Kimball remarcă: „Între noi fie vorba, cuvântul înseamnă, pur și simplu, „adevăr”- „opus față de minciună sau simpla aparență”, după cum ne spune dicționarul. Dar, dacă ești Heidegger, ai grijă să-l traduci ca ˂˂starea de neascundere˃˃, explicând că transpunerea normală- el scrie ˂˂transpunerea˃˃- este o denaturare romană sau o tăinuire a înțelesului grecesc original”.

Din memoriile lui Gauguin, cu care Van Gogh a împărțit atelierul de lucru, în 1888, în Arles , aflăm motivul real pentru care artistul olandez prețuia celebra pereche de încălțări: „În atelier se afla o pereche de ghete mari cu cuie în talpă, foarte uzate și murdare de noroi; a făcut din aceasta un tablou remarcabil de natură moartă. Nu știu de ce am bănuit că exista o poveste în spatele acestei relicve și am îndrăznit să îl întreb dacă a avut un motiv anume pentru păstrarea respectuoasă a ceea ce, în mod obișnuit, este aruncat la coșul cu vechituri. Mi-a răspuns: Tatăl meu a fost pastor și, la îndemnul său, am urmat studii de teologie pentru a mă pregăti pentru viitoarea carieră. Ca tânăr pastor, într-o bună dimineață am luat drumul Belgiei (…) pentru a propovădui Evanghelia în fabrici, nu așa cum am fost învățat, ci așa cum o înțelegeam eu. Acești pantofi, după cum vezi, au rezistat eroic ostenelii acelei călătorii”. (Apud Roger Kimball, Siluirea maeștrilored. cit., p. 189).

Următorul interpret prestigios al picturii lui Van Gogh, Jacques Derrida – „unul dintre cei mai adulați, mai bine plătiți și mai influenți erudiți ai mediului academic din lume”(Kimball) – va fi preocupat de o problematică și mai stranie, vecină cu nonsensul. Se întreabă, de pildă: „De ce este atât de sigur că este o pereche de pantofi? Ce înseamnă pereche, în acest caz?” Citiți, ca mostră, câteva pasaje din încercarea de răspuns: „Dacă șireturile sunt slăbite, încălțările sunt, într-adevăr, separate de picior și între ele. Dar revin la întrebarea mea: ele sunt separate (prin acest lucru, una de cealaltă și nimic nu demonstrează că formează o pereche. Nu cumva posibilitatea ˂˂desperecherii˃˃ (două încălțări pentru același picior, de exemplu, sunt mai degrabă dublura fiecăruia, dar această dublură falsifică simultan atât perechea, cât și identitatea, face posibilă complementaritatea, paralizează direcționalitatea, perturbă lucrurile? Nu cumva logica acestei false parități, mai curând decât a acestei false identități, este cea care construiește această capcană? Cu cât mă uit mai mult la acest tablou, cu atât mai puțin mi se pare că ar putea să meargă”. Citind aceste rânduri, mi-am amintit de o problemă filosofică, similară: câte boabe formează o grămadă? De câte boabe este nevoie pentru a putea afirma cu certitudine că ele formează o grămadă?

Kimball punctează: „Nu pot sublinia suficient că fiecare pagină din cartea lui Derrida [este vorba de La Vérité en peinture] este astfel – un gulaș de jocuri de cuvinte, de abstracții fără sens”. Într-adevăr, în filosofia lui Derrida, jocurile de limbaj bazate pe alternanța limbaj-metalimbaj, dacă la începutul lecturii îi par cititorului inteligente și amuzante, la un moment dat, devin obositoare și plicticoase, cum obositoare – de altfel – este folosirea excesivă a oximoronului în discursul (scris sau vorbit) al intelighenției noastre autohtone, progresist- „conservatoare”.

Din Epilog-ul volumului aflăm scopul întregului demers (catharctic și tonic, deopotrivă) întreprins de Roger Kimball: „Obiectivul meu, în Siluirea maeștrilor, a fost în principal negativ: să-l dotez pe cititor cu un nas pentru nonsens și absurditate. (…)Am citat multe idioțenii în această carte. Speranța mea este că cititorilor le va fi pe viitor mai ușor să identifice, să se amuze pe seama și să respingă idioțeniile care au infectat studiul academic al istoriei arteiAcest exercițiu de igienă mentală este prețios în sine, asigurând un mijloc de rezistență la tendința anticivilizatoare a hiperbolei interpretative motivate politic.”

Ciprian Voicilă

mai mult
Cronică

Despre „Viața lui M. Blecher. Împotriva biografiei“

ble

Vă așteptăm sâmbătă, 28 aprilie, ora 17.00, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu, la lansarea cărții Viața lui M. Blecher. Împotriva biografiei de Doris Mironescu. La eveniment vor participa, alături de autor, criticul literar Tania Radu, regizorul Radu Jude și poetul Claudiu Komartin. Discuția va fi moderată de Marieva Ionescu, redactor al Editurii Humanitas.

„Cred că trecerea lui M. Blecher prin viaţă are o semnificaţie deosebită în ordinea morală a lumii. În existenţa lui, care e un sfâșietor act de martiraj, cred că stă închisă una dintre cele mai patetice şi mai zguduitoare biografii ale timpului. O biografie cu elemente universale, valabilă pentru orice om, din orice parte a lumii.“ (Geo Bogza, 1938)

„Biografia nu lucrează cu mituri, ci mai degrabă le chestionează și le deconstruiește. Cartea de faţă își propune să vorbească despre autorul Întâmplărilor în irealitatea imediată sub pretextul unei biografii critice, informată cu toate precauţiile și anxietăţile acumulate în domeniu în ultimii 50 de ani. Este prima biografie dedicată lui Blecher, contribuind astfel, inevitabil, la canonizarea galopantă de care acest autor se bucură în ultimele decenii. “ (Doris Mironescu)

DORIS MIRONESCU este critic literar, lector la Facultatea de Litere a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi şi cercetător la Institutul de Filologie Română „A. Philippide“. În 2010 a obţinut titlul de doctor în filologie. A publicat Viaţa lui M. Blecher. Împotriva biografiei (2011 – premiul „Titu Maiorescu“ al Academiei Române, premiul USR Iaşi şi premiul revistei Ateneu) şi Un secol al memoriei. Literatură şi conştiinţă comunitară în epoca romantică (2016 – premiul Asociaţiei de Literatură Generală şi Comparată din România). A realizat ediţia critică M. Blecher, Opere, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2017, şi, în colaborare cu Samuel Tastet, ediţia M. Blecher, Œuvres complètes, I, Éditions Maurice Nadeau, Paris, 2015.

mai mult
1 2 3 4 8
Page 2 of 8