close

Dialog de idei

Dialog de idei

Teodoru GHIONDEA – ”Muntele” – (Note de lectură la “Craii de Curtea-Veche” de Mateiu Caragiale)

Logo22

Teodoru GHIONDEA – ”Muntele” – (Note de lectură la “Craii de Curtea-Veche” de Mateiu Caragiale)

 

“Fixarea privirii noastre pe stea, ne deschide accesul inimii noastre prin corpul ei,
cale grea, deoarece cere calificare metafizică,
dar care nu zădăreşte monştrii care stau de pază, nu deasupra ci în jurul inimii noastre.”
“Muntele este realizarea descendentă a Tăcerii!”

(V. Lovinescu)

Destul de des, Paşadia spunea că pleacă pentru câteva zile la munte, dar care era acel tainic Horeb1, de unde se întorcea cu puteri proaspete, nu ştia, nici nu se întreba nimeni.”2

Muntele, confluenţa celor două ape –una de sus, cealaltă de jos- şi “l’Estoile Internelle”3 a indicibilei splendori …….

Interiorizarea unui peisaj, într-o lume plină de “razne şi prisosuri” (Mateiu C.), în care nădejdea s-a convertit în cea mai de pe urmă rătăcire a simţurilor avide de certitudini tocmite în cele mai insalubre cotloane ale ambianţei demult căzută în istoria “faptului”, presupune practicarea cu suficient zel şi promptitudine a două discipline complementare : una este cea a mormântului, rafinată şi adaptată unui exerciţiu estetic în cel mai pur stil, destinat depăşirii evidenţei imanentului; cealaltă, a călătoriei spirituale, extrasă noietic din constelaţiile intimităţii cu sine şi neîncetat raportată la o “sensibilitate” laxă, inactivă a realităţii definitive şi suverane; ambele discipline includ, în ordinea trăirilor autentice şi simbolice, stăpânirea unui elegant, discret şi subtil “vehicul” la nivelul supraordonat cotidianului.

Această interiorizare face parte şi ea dintr-o disciplină spirituală autonomă, unică, a recompunerii paradoxale prin “reconstituirea” unităţii simple, armonice şi riguroase prin descifrarea sinergiei sensurilor care reduc multiplicitatea Manifestării universale la secvenţe articulate şi spiritual constituite în actualitatea secundă a simbolului metafizic. Acesta din urmă este “vehiculul” prin care un iniţiat –sau un iniţiabil !- este capabil să asimileze realitatea unui complex simbolic prin depăşirea limitelor conceptuale.

Elementele unui peisaj sunt tot atâtea “noduri”, “confluenţe” ale liniilor de forţă prin care îngerii ţes un cadru adecvat unei completitudini recesive. Aşa se face că dincolo de “aritmetica” elementelor descifrăm şi o “gramatică” a raporturilor care ne structurează altitudinea posibilităţilor autentic intelectuale pe măsură ce ne “adâncim” în Abisul Naturii.

Aşa cum pădurea nu este o mulţime de copaci şi diferite vieţuitoare, ci o realitate mult mai complexă, de sine stătătoare, astfel încât toate aceste componente se inserează şi se legitimează prin subordonarea existenţială în realitatea aceasta unică şi unitară, de ordin spiritual, aşa şi un peisaj este, dincolo de consistenţa sa geografică, biologică, ş.a.m.d., un nivel de existenţă de sine stătător, evident într-un sens particular, care impune reguli riguroase de sesizare, identificare, asimilare, transformare şi “personalizare”, astfel încât acesta va deveni, nu un “alter ego” al contemplatorului, ci un “extras” subtil şi o realitate dincolo de formă, a acelei “părţi interioare” prin care se legitimează fiinţa noastră.

Comuna măsură prin care se poate stabili o asemenea legătură activă este reprezentată de un “interval”, o “lipsă comună ca prezenţă comună”, adică ceea ce se numeşte în tasawwuf 4barzakh5. Realitatea unui asemenea termen este de o complexitate direct proporţională cu amploarea tuturor registrelor noietice: metalogic, metafizic,etc.

Interiorizând un peisaj, îţi dai seama că orice lucru, indiferent de natura sa, este manifestarea punctului de incidenţă a două “curgeri”, a două “ape” – este un nod calitativ format de acestea: una verticală, principială, de Sus, invizibilă aproape, a cărei vibraţie este o esenţă sonoră ce se insinuează între “secţiunile transversale” ale Firii; cealaltă este orizontală, plastică, matricial-morfică, revărsată continuu în secvenţe tumultuoase, a cărei vibraţie se stinge prin amplificarea substanţei –aceasta este raţiunea pentru care fiecare entitate are “crucea” sa.

“Interval” între lume şi cer, Muntele concentrează întreaga realitate principială din lumea formelor individuale prin densitatea simbolului, prin altitudinea aspiraţiei , prin complexitatea simplă a unităţii sale minerale şi vegetale, prin “răcoarea” privirilor interioare pe care le găzduieşte, prin “adâncul” Înaltului său; că se numeşte Muntele Meru sau Muntele Qâf6 , Muntele este întotdeauna Muntele Lumii prin punctul din vârful său cu care atinge Cerul în clipa întregii Manifestări – realităţi care exclud “limita” şi prin urmare “dimensiunea”, determinând trans-materialitatea prezenţei sale: masivă, copleşitoare, completă. Şi punctul şi clipa, lipsite de spaţialitate şi de durată, sunt generatoarele spaţio-temporalităţii.

În punctul în care vârful Muntelui atinge cerul se aprinde “un luceafăr”, un “purtător de lumină”, iar în punctul în care Muntele Qâf (sau Muntele Meru) atinge Cerurile se manifestă tendinţele Vortexului Universal care sunt “comprimate” în Stelele fiecărui Cer.

“Confluenţa apelor” este, totodată, o revărsare şi o iradiere de Har, de Binecuvântare, de influenţă spirituală, de Prezenţă divină, cu condiţia ca acest Istm să trezească în noi Poarta sau Porţile Duhului; cum doar Dumnezeu poate deosebi “apa de apă şi aerul de aer”, ceea ce se întâmplă într-o asemenea stare este supus necondiţionat discernământului, căci se află în noi, într-o curgere neclintită, neîncetat, şi “roua” Apelor de sus şi “valurile înspumate” ale Apei de jos, iar noi, prin cunoaştere adevărată, în care tehnica spirituală este decisivă, trebuie , la rândul nostru, să putem deosebi cele două Ape pe căi operative adecvate, dar care au un numitor comun : rugăciunea.

În acest Non-Loc, Istmul care uneşte şi desparte în acelaşi timp, ca orice poartă, se află MUNTELE – el însuşi o Poartă , o Cale, căci înainte de orice, un munte, oricare ar fi acesta, este în mod esenţial vestigiul rugăciunilor noastre care se alătură rugăciunilor pe care orice creatură le înalţă Domnului ca mod fundamental de existenţă.

MUNTELE este ceas al destinului, dar şi condiţia pogorârii Harului, a Providenţei, a Certitudinii şi a Adevărului. Disciplina mormântului reclamă exerciţiul extincţiilor repetate şi al “trecerilor” succesive de la o stare la alta , impunând disciplina călătoriei în amplitudinea altitudinii Muntelui. Fiecare potecă ce urcă în Înalt se toarce în Abis pe Axa lumii; luând direcţii diferite, se concentrează pe Vârful Muntelui, ţesând un văl de lumină care întovărăşeşte călătorul şi îi hrăneşte taina .

Aşadar, elementele esenţiale ale “neuitării” noastre sunt topite în realitatea tainică a unui peisaj: Muntele, la confluenţa celor două Ape, cu Steaua în văzduhul limpede al serii, aşa cum îl ghicim în destinul Crailor matheini – Muntele în care se retrăgea Paşadia periodic, sistematic, pentru a se putea plia principiilor adânc rajasice care îi condiţionau fiinţa; Muntele “babilonic” din mijlocul “mării tumultuoase , tenebroase” pe care îşi oficia Pirgu misteriosul dans shivait , tamasic, al misiunii sale “reconstructive”- este un “munte” de “cadavre vii”, de eresuri, tocmeli şi pripeli care nu îngăduie nicidecum un răstimp al pocăinţei ; Muntele de la malul Mării, sub cerul “în toată albastra-i străvezime”, Pantazi aţintindu-şi “privirea asupra albei scânteieri a luceafărului răsărind”, contemplativ, pierdut în aerul diafan şi tare al rostuirii sale satwice. Cei trei Crai sunt mai legaţi de cele două discipline cu conţinut spiritual mai mult decât credem îndeobşte : Paşadia este un “mormânt al timpului”, Pantazi unul al “spaţiului” iar Pirgu cel al consistenţei carnale, parturiente a lumii noastre, “aceasta de jos”; toţi trei oficiază câte un pelerinaj, o călătorie spirituală conform identităţii lor operative în athanorul Creaţiei. Toţi trei stăpânesc cele două discipline pe treapta lor de competenţă şi “maturitate hermetică”.

Dacă Muntele şi Apa sunt prezente în mitul mathein aşa cum s-a arătat, unde oare şi în ce “văzduh” se află Steaua fiecăruia?

Steaua este în “cheia de boltă” a fiecărui Munte şi se oglindeşte “de taină” în Ape; este Polara care orientează operaţiunile specifice celor “trei Crai, mari-egumeni ai tagmei prea-senine, [care] slujeau pentru cea din urmă oară vecernia, vecernia mută, vecernia de apoi.” Dacă Muntele ia trei înfăţişări diferite şi se “localizează” emblematic în cele trei lumi, dacă Apele sunt prezente în două ipostaze opuse şi recesiv-complementare, Steaua este una singură….. “în trei Feţe”! Sunt cele trei aspecte tainice ale Luceafărului! Aceasta înseamnă că interiorizarea Stelei esenţiale este strâns legată de prezenţa Muntelui – simbol amplu, complet şi complex al Realităţii.

…Şi , dealtfel, cum să poţi vedea Steaua dacă nu ai atins treapta viziunii directe a “eternului feminin”, dacă nu ai văzut-o pe Pena7 – Doamnă a tainelor, Taină a Cerurilor şi a Pământului, Cer al Înaltului necuprins de minte omenească ?! Împărăteasă a Neuitării, Har al Stăpânului lumilor pogorât asupra noastră!

Sfidând şi spulberând limitele abjecţiunii, dezvăluie şi fixează Sublimul; mâlul gros cu parfum de Abis din care se naşte trecuta şi modesta “divă” de mahala a avut consistenţa Căii Lactee. Curgerea senină a privirii ei se unea cu Apele de sus prin carnea ei dospită şi părăsită înainte de vreme. Apa de jos, groasă, grea, se tânguia de dorul unui Munte pe care-l vedea fără încetare, pe care-l urmărea cu privirea în cele mai teribile clipe, totdeauna “cele de pe urmă”, dar nu s-a răstignit pe “axa lui polară” decât în momentul amintirii Parusiei; în momentul morţii ei pământene, adevăraţii săi ochi s-au deschis larg, spre văzduhul inimii sale calitative concentrând cel mai înalt suspin al Substanţei şi eliberând-o. Ultima imagine a Penei este o Panaghia –era cu siguranţă o noapte senină, cristalizată de ger, de vineri, cu Steaua strălucitoare, “purtătoare de lumină” deasupra nevăzutului MUNTE al Lumii; piscul acestuia găzduia acum cea mai înaltă, sfântă nuntă : adormirea Penei!

Călătoria “minunată” pe care a făcut-o Pena din Caverna lumii pe Vârful Muntelui, a lăsat un vestigiu cu acelaşi grad de mister ca şi originalul : Divina Ţaţă 8– “sufletul maichii” sau, mai degrabă, “suflul Maicii” ; prezenţă tainică, tutelară, născută din ceaţa unei dimineţi autumnale dinaintea răsăritului Aurorii, Divina hrăneşte un amurg perpetuu în care se simt vibraţiile Muntelui, susurul Apelor şi “adierea” Luceafărului. Funcţiune încarnată, trece abia simţit prin aburul mercurial al lumilor iscând uimirea şi lecuind tristeţea, legând şi dezlegând “tocmelile şi pripelile” unei lumi care-şi pregăteşte sfârşitul şi care nu poate să asiste decât neputincioasă la naşterea alteia. Distribuind cu graţie roluri şi măsuri, veghind la “cuminţenia smintelii” celor care ştiu ceea ce trebuie ştiut, matroană şi patroană, ea rânduieşte aşteptările noastre şi îngrijeşte neputinţa prost gestionată de nerăbdarea fiecăruia. Cu siguranţă, privirea ei este una ce nu poate fi uitată dar nici recunoscută într-un raport precis spaţio-temporal; vine de pretutindeni şi pentru totdeauna, pentru fiecare şi pentru toţi, căci izvorul ei este lăuntric, adâncit în firmamentul interior.

Vestigii ale Muntelui Qâf formează o constelaţie în jurul Oraşului Sfânt (Mecca) ; dar trei sunt cei mai importanţi: “Muntele Luminii” (Jabal an-Nûr), în care se află peştera Hira ,unde a pogorât Cuvântul lui Dumnezeu asupra Profetului; “Muntele Milosârdiei divine” (Jabal ar-Rahma), unde îşi află Pacea pelerinii; “Muntele regăsirii şi al ultimei predici” ( ‘Arafat), unde s-au întâlnit Adam şi Eva după izgonirea din Paradis şi unde şi-a încheiat Profetul Muhammad misiunea sa pe pământ, pecetluind-o cu ultima Khutba.9 Oare pe care din cei trei munţi – trei aspecte ale Muntelui Lumii, s-ar putea întâlni Panaghia –Fecioara Prea-Sfântă?

În călătoria noastră totdeauna sfârşită înainte de a o începe, privirea ei este cel mai de preţ dar la care putem spera….”întunerec din întunerecul cel mai nepătruns al unei nopţi fără de lună, adânc din adâncurile mărilor fără de fund, foc şi lumină din lumina şi focul luceferilor celor mai strălucitori, duioşie şi blândeţă din ochii îngerilor ce stau la dreapta lui Dumnezeu…” . Aşa o descrie Calistrat Hogaş în scurta şi enigmatica sa creaţie “Simplă amintire”. Asemenea privire întâlnise cu douăzeci şi trei de ani în urmă şi eroul său în împrejurări care se leagă strâns de “legenda Panaghiei” – mitul Fecioarei-Munte; o privire pe care , în mod cât se poate de firesc nu o poate uita şi a cărei prezenţă o simte decisiv, suveran întemeietoare de “Viaţă nouă”, căci momentul în care a avut fericirea să o întâlnească este cel mai înalt cu putinţă pentru un “aspirant” : a şasea zi a lunii august – Schimbarea la Faţă a Domnului şi Mântuitorului Christos.

….De aceea şi noi căutăm cu “ochiul inimii” Muntele din altarul fiinţei noastre, rătăcind uimiţi pe istmul dintre Ape şi “asimţind” nestinsa Stea a celei mai arzătoare dorinţe care ne ţine în lumea aceasta şi care ne poate conduce la Cerul cerurilor; sperăm în împlinirea oracularei şi tainicei formulări ce aparţine celui mai misterios scriitor al literaturii noastre, cel mai puţin cunoscut în adevăratele sale coordonate spirituale – Ion Creangă: “Am fost şi am văzut; era şi nu era. A zis c-a veni dacă n-a veni…Se vede c-a venit de n-a mai venit!”10

* * *

Într-un amurg adânc de vară şi de lume, la poalele unui munte care mai păstrează un imperceptibil ecou “celtic”, am întrezărit Clipa pe care îngerul acelui loc o primise de la Arhanghel; nu am îndrăznit să-l privesc şi cu atât mai puţin să îl ating……..dar el mi-a mângâiat singurătatea şi tristeţea, încântându-mi inima cu melancolia sa albastră şi cu surâsul său bine-vestitor; mi-a fost foarte greu să mai plec şi am rămas pentru totdeauna “însemnat” în duhul Muntelui.

18 august 2006 – Moeciu de Sus

1Muntele Horeb, din Peninsula Sinai, unde Moise a primit Decalogul.

2Mateiu I. Caragiale, Craii de Curtea-Veche”, cap. Cele trei hagialâcuri – în Opere, Fundaţia pentru literatură şi artă Carol II, Colecţia “Scriitori români contemporani”, 1936.

3Simbol hermetic al Sfântului Graal şi nume al unui Ordinului iniţiatic.

4 Sufism; “ansamblul căilor contemplative care se bazează pe formele sacre ale Islamului. Prin corespondenţă un arab ar putea vorbi despre “tasawwuf creştin “ sau despre “tasawwuf iudaic” pentru a indica esoterismul respectivelor tradiţii.” (T.Burckhardt : “Introduction aux doctrines esoteriques de l’Islam”)

5“Istm”, “interval”.

6 Muntele Meru şi Muntele Qâf , care sunt menţionaţi de tradiţia hindusă şi, respectiv, de cea islamică, reprezintă Centrul Lumii.

7 Personaj feminin (misterios) din roman (numele întreg: Pena Corcoduşa)

8 “Coana”Masinca Drângeanu- un alt personaj feminin din acelaşi roman şi care apare şi în nuvela “Sub pecetea tainei”.

9 “Predică”- în limba arabă- rostită de imam în timpul rugăciunii comune din ziua de vineri – zi “liturgică” pentru musulmani.

10Însemnare a homericului povestitor, găsită după moartea sa, alături de o altă formulare, de acelaşi “calibru” simbolic: “Toate zilele au sfinţi, numai nopţile sunt ale noastre!”

(Teodoru GHIONDEA)

mai mult
Dialog de idei

Mărturisitorii dreptei credințe pe pământ românesc – interviu cu pr. acad. prof. dr. Mircea Păcurariu

marturisitorii

Teologii spun că o Biserică este vie și rodnică în măsura în care naște sfinți, ocrotitori ai poporului drept-măritor.

De-a lungul istoriei, poporul român a avut ocrotitori fie din neamul românesc, fie de alte neamuri, dar care au trăit și propovăduit Evanghelia aici sau ocrotesc prin moaștele lor credincioșii neamului nostru. Biserica Ortodoxă Română a rânduit o zi de cinstire a sfinților români, sărbătoare de mare importanță pentru poporul român. Despre evlavia populară la acești sfinți, importanța lor pentru istoria Bisericii strămoșești și canonizările făcute în Patriarhia Română a vorbit pr. acad. prof. dr. Mircea Păcurariu.

Părinte academician, care sunt rădăcinile cinstirii sfinților proveniți dintr-un anumit popor creștin?

Biserica noastră i-a cinstit întotdeauna pe sfinți ca pe unii care sunt bineplăcuți lui Dumnezeu și mijlocesc prin rugăciunile lor pentru noi și pentru mântuirea noastră. Încă din primele secole creștine, Biserica i-a cinstit pe Sfinții Apostoli și pe Maica Domnului, i-a cinstit pe mucenicii primelor veacuri, mai ales pe cei care au pătimit până în 313 (n.r., an în care împăratul Constantin cel Mare a dat Edictul de la Mediolan prin care creștinismul devenea o religie permisă), a cinstit o serie de cuvioși sau cuvioase care au trăit departe de lume, în pustiu, ori în peșteri sau în alte zone, a cinstit mărturisitorii dreptei credințe, după cum i-a cinstit și pe Sfinții Părinți, care prin lucrările lor au cristalizat învățătura creștină și au contribuit la progresul teologiei. Aceștia erau sfinți care proveneau din lumea greco-romană, dar și sfinți care proveneau din Egipt, Siria, Palestina și alte zone ale bazinului Mării Mediterane. Cu timpul, pe măsură ce s-au creat state naționale și concomitent Biserici naționale, aceste Biserici au înscris în calendarul sfințeniei creștine propriii lor sfinți, în primul rând pe cei care au contribuit la încreștinarea popoarelor creștine. Mă gândesc aici la apostolii slavilor, Chiril și Metodie, ca și la sfinții cuvioși din Lavra Pecerska, la sfinții de la Mănăstirea Rila din Bulgaria, la sfinții naționali ai sârbilor și o serie de alți sfinți din lumea creștin-ortodoxă.

Urmând exemplul acestora, Biserica Ortodoxă Română a avut propriii sfinți, încă din perioada daco-romană a existenței noastre și până aproape de zilele noastre.

Un prim sfânt despre care știm că a fost cinstit pe pământ românesc a fost Nicodim de la Tismana. Nu știm de când datează evlavia populară care i se acorda acestui cuvios reorganizator al monahismului românesc. La fel este și cazul Cuviosului Daniil Sihastrul, sfetnicul viitorului sfânt domnitor Ștefan cel Mare, cinstit de popor cu multă evlavie.

În evlavia față de sfinți, credincioșii au ținut cont de naționalitatea acestora?

Înainte de a se lua o hotărâre de canonizare a acestor sfinți, poporul a știut întotdeauna să-i prețuiască, a știut întotdeauna să-i cinstească ca pe unii care au lucrat pentru mântuirea lor, care s-au rugat pentru ei. Evlavia populară a știut să-i cinstească așa cum se cuvenea. Merită subliniat faptul că unii dintre sfinții noștri, pe care îi considerăm naționali, au fost și sunt cinstiți și de alte Biserici, așa cum este cazul mitropolitului Kievului, Sfântul Petru Movilă, cinstit și de Biserica Ucraineană, după cum aceeași Biserică cinstește și pe Cuviosul Paisie de la Neamț, care era de neam ucrainean. Tot așa, Cuviosul Antipa de la Calopodești este cinstit de Biserica Greacă și cea Rusă, iar noi, românii, îl cinstim pe patriarhul Nifon al Constantinopolului, pe Atanasie Patelarie, fost patriarh al Constantinopolului, care a trăit la Galați. Îl cinstim și pe Maxim Brancovici, care a fost trecut între sfinți de Biserica Serbiei și care a păstorit puțin timp și-n scaunul mitropolitan al Țării Românești.

Ce anume au apreciat credincioșii unui popor la sfinții care au trăit pe tărâmurile statului respectiv?

Poporul drept-credincios împreună cu preoții și călugării lui au apreciat ortodoxia credinței acestor sfinți pe care i-am pomenit, au apreciat strădaniile lor în slujba Bisericii și când a fost cazul au apreciat și jertfa pe care au pus-o aceștia pentru Hristos, mărturisind Ortodoxia, cum au fost Sfinții ardeleni Ilie Iorest și Sava Brancovici sau Sofronie de la Cioara, Visarion Sarai și Oprea Miclăuș și preoții mărturisitori Moise Măcinic și Ioan din Galeș. Din aceste considerente se impune o îndatorire de suflet, ca așa cum strămoșii noștri au cinstit pe acești sfinți și cuvioși, să-i cinstim și noi în ziua lor de sărbătorire.

‘Protectori ai unor zone geografice’

Cum se manifestă evlavia populară la sfinții de alt neam care odihnesc la noi prin moaștele aduse în țară?

Biserica Ortodoxă Română prăznuiește de secole și câțiva sfinți și cuvioși care își au moaștele în biserici în țara noastră. Așa este cazul Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, ale cărui moaște au fost aduse la noi în țară în 1415, în timpul lui Alexandru cel Bun, este cazul Sfintei Parascheva de la Iași, ale cărei moaște au fost aduse în timpul lui Vasile Lupu în 1641, este cazul Sfântului Dimitrie Basarabov, cu moaște în Catedrala patriarhală, aduse acolo în 1774, din sudul Dunării, de unde era el originar, și este cazul Sfintei Filofteia, ale cărei moaște se găsesc în Catedrala din Curtea de Argeș, sau al Sfântului Grigorie Decapolitul cu moaște în Mănăstirea Bistrița, din județul Vâlcea.

Toți credincioșii noștri, după cum se poate ușor constata, i-au cinstit pe acei sfinți ale căror moaște sunt în țara noastră. Dovada o reprezintă pelerinajele de la Iași din 14 octombrie, de la București din 27 octombrie sau de la Curtea de Argeș din 7 decembrie sau cel de la Suceava din 24 iunie. În mod deosebit, acești sfinți cu moaște la noi sunt considerați protectori ai unor zone geografice din țara noastră și de aceea evlavia populară se îndreaptă în primul rând spre ei, fie că este vorba despre moldoveni, despre munteni sau olteni, iar ardelenii îi cinstesc pe sfinții mărturisitori ai Ortodoxiei din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea.

Canonizări în Biserica noastră

Când a avut loc prima canonizare pe pământ românesc?

O primă canonizare oficială despre care avem știri că s-a realizat pe pământ românesc a avut loc în august 1517, cu prilejul sfințirii mănăstirii de la Curtea de Argeș, când la dorința Patriarhiei Ecumenice și a domnitorului Neagoe Basarab a fost canonizat Nifon, patriarhul Constantinopolului, care a avut un rol însemnat și în reorganizarea vieții bisericești din Țara Românească în timpul domnitorului Radu cel Mare. Mult timp nu s-au mai făcut canonizări de sfinți români, deși Biserica noastră a cinstit o serie de sfinți, mai ales pe cei care aveau moaște în bisericile din Țara Românească și Moldova.

Cât timp a trecut până la noi canonizări în Biserica Ortodoxă Română?

O hotărâre oficială de canonizare a unor sfinți români s-a luat la 28 februarie 1950, când patriarhul de vrednică pomenire Justinian Marina a supus Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române problema canonizării unor sfinți români, în special a celor care au mărturisit credința creștină ortodoxă în Ardeal, precum și a ierarhului Calinic de la Cernica și alții care au fost canonizați atunci. În 1950 au fost canonizați mitropoliții mărturisitori Ilie Iorest și Sava Brancovici, care au păstorit în Ardeal, la Alba Iulia și care n-au cedat în fața presiunii venite din partea calvinilor, ci și-au apărat dreapta credință și în același timp pe credincioșii lor. Au urmat alte canonizări în timpul patriarhului Iustin Moisescu, în timpul patriarhului Teoctist Arăpașu, în 1992, când tot printr-o hotărâre sinodală au fost trecuți în rândul sfinților domnitorii Ștefan cel Mare și Constantin Brâncoveanu, datorită faptului că ei au fost cei mai mari ctitori de lăcașuri sfinte din trecutul nostru. Apoi, în anii următori, în 1997, Biserica noastră i-a trecut în rândul sfinților pe Petru Movilă, mitropolitul Kievului, care era de neam român, și în 2003, în 2007, continuând în timpul păstoririi Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, în 2008, când au fost canonizați Dionisie Exiguul, Neagoe Basarab și alții.

Între cei cinstiți de Biserica Ortodoxă Română se numără în primul rând cuvioși teologi din Sciția Minoră, fostă provincie romană, Dobrogea de astăzi, și anume Sfinții Ioan Casian și Dionisie Exiguul, mari teologi la vremea respectivă, Cuviosul Gherman și Niceta de Remesiana, care aparținea populației din sudul Dunării, din Peninsula Balcanică. Au fost trecuți în rândul sfinților o serie de cuvioși mărturisitori, între care amintim doar pe Teodora de la Sihla, Antonie de la Iezer, Paisie de la Neamț și Daniil Sihastrul.

Sărbătoarea sfinților de același neam cu noi

Duminica Sfinților Români este o sărbătoare de maximă importanță pentru Biserica Ortodoxă Română. Ziua de prăznuire a Tuturor Sfinților Români este Duminica a doua după Rusalii, prima duminică după cea a Tuturor Sfinților. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca sfinții români să fie cinstiți în această duminică în ședința sinodală din 20 iunie 1992.

Ctitori de biserici și cultură teologică

Biserica noastră a canonizat mari domnitori care au lăsat posterității lăcașuri de cult unice. Cu ce au mai contribuit acești sfinți conducători la întărirea Bisericii strămoșești?

Au fost trecuți în rândul sfinților o serie de ierarhi cărturari care prin scrisul lor au contribuit la progresul teologiei românești, între care aș aminti pe mitropoliții Varlaam și Dosoftei ai Moldovei, Antim Ivireanul și Grigorie Dascălu ai Țării Românești, și anul acesta ne pregătim de canonizarea celui mai strălucit ierarh pe care l-a avut Biserica din Ardeal, Andrei Șaguna.

Au fost canonizați și câțiva domnitori pentru ctitoriile lor, pentru bisericile zidite din dispoziția lor și în care se săvârșește jertfa cea fără de sânge de peste cinci sute de ani. Între aceștia, amintim pe Ștefan cel Mare și Sfânt, considerat sfânt de evlavia populară, Neagoe Basarab, care a ctitorit de asemenea câteva biserici și mănăstiri, domnitorul martir Constantin Brâncoveanu pentru ctitoriile sale și mai cu seamă pentru sprijinul dat culturii teologice românești și nu numai, pentru că au sprijinit și cultura de limbă greacă, slavonă, arabă, venind în sprijinul unor Biserici Ortodoxe surori. (Interviu publicat în ziarul „Lumina de Duminică” din data de 26 iunie 2011)

Sursa: basilica.ro

mai mult
Dialog de idei

”Tânărul în cetate” – Interviu cu conf. dr. Adrian Papahagi

Doxologia

Interviu realizat de Oana Maxim, vicepreședinte ATOR Iași, în contextul susținerii de către conf. dr. Adrian Papahagi a conferinței „Tânărul în cetate” la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași în data de 19 martie 2019.

 

„Tânărul în cetate” – Interviu cu conf. dr. Adrian Papahagi

„Tânărul în cetate” – Interviu cu conf. dr. Adrian PapahagiInterviu realizat de Oana Maxim, vicepreședinte ATOR Iași, în contextul susținerii de către conf. dr. Adrian Papahagi a conferinței „Tânărul în cetate” la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași în data de 19 martie 2019.

Publicată de Doxologia pe Vineri, 22 martie 2019

Sursa: doxologia.ro

mai mult
Dialog de idei

Vicii, patimi și virtuți

teodor-baconschi

Cioran a fost adesea privit ca urmaș al moraliștilor francezi din Marele Secol: La Rochefoucauld, Chamfort, La Bruyère, Pascal, Vauvenargues și Fontenelle, pentru a nu-i cita decît pe cei reținuți de posteritate ca mari autori.

Erau „oamenii onești“ ai veacului al XVII-lea, cînd – pe linia inaugurată de Montaigne – scriitorii se detașau de propriile patimi, ridicîndu-se deasupra egoismului curent, în speranța că, de la marea înălțime a nepăsării lucide, poți îmbrățișa cu un ochi obiectiv la forme entière de l’humaine condition. Aristocrați de sînge sau de robă, acești oameni ai pleiadei clasiciste au văzut morala ca pe o fiziologie a viciilor și virtuților. Nu-și propuneau, clerical, să edifice, adică să răspîndească pietatea, cît să obiectiveze (ca într-o disecție anatomică) intimitatea cel mai adesea inavuabilă a sufletului omenesc. Pascal e singurul care s-a dedicat unei apologetici creștine, din perspectiva grupării de la Port Royal. Pentru el, intimitatea rima cu infinitatea anxiogenă a universului privit prin lentila telescopică. Restul „plutonului“ anticipa însă duhul taxonomic al Enciclopediei lui Diderot, pe o linie naturalistă: cunoașterea e o listă de obiecte, un inventar pe cît posibil exhaustiv de calcule, definiții și descrieri seci. Erau, altfel spus, moderni dezvrăjiți, sceptici și agnostici, sardonici și răi de gură în stilul care avea să facă gloria lui Voltaire: conta vorba de duh perfect exprimată, nu indulgența divină sau opinia vulgară. Inteligența nu servea credința și cauza Bisericii, cît plăcerea malițiozității cinice, sub haina unei frazări impecabile. Nu e de mirare că Nietzsche i-a admirat pe față, socotindu-i ca modele de entuziasm fără Dumnezeu. Intrați în canon, studiați în universități, traduși în multe alte limbi, moraliștii veacului al XVII-lea au dus moștenirea lui Machiavelli pînă în pragul revoluțiilor care au zguduit lumea veche, instalîndu-ne pînă azi într-o antropologie a revoltei și a tapajului prometeic. Ei n-au apărut din nimic. Se simte că i-au recitit pe filozofii stoici, din tratatele cărora poți afla cît este omul de slab, nevolnic, agresiv, trădător și la rigoare ticălos și cum justifică el aceste limite din perspectiva dreptului de a supraviețui. Cînd La Rochefoucauld scrie că „adevăratul gentilom nu se implică în nimic“, revine la suprafață tema ataraxiei.

Găsesc în La Rochefoucauld tot ce-i mai de soi în secolul al XVII-lea francez. Om al Frondei, descins dintr-o familie aproape regală (și mereu vecină cu suveranii), militar încercat (și rănit) în numeroase campanii ale războiului civil, ducele nostru a scris Maximele asemenea lui Marcus Aurelius, de parcă s-ar fi avut în vedere numai pe sine însuși. Găsim în gîndirea lui ceva din pesimismul protestant, cu nucleu paulin. Tema lui predilectă rămîne inima care trădează rațiunea: tumultul umoral, în conflict cu interesul logic de a depăși, prin virtute și credință, urmările păcatului originar. Patimile devorează sufletul și compromit mîntuirea. Fluidele corporale, dispozițiile fiziologice, iraționalul pătimaș al afectelor – iată dușmanii libertății și groparii oricărei pretenții de supremație în ordinea umană (care e oricum fragilă & total iluzorie). Dincolo de modernitatea acestei viziuni sumbre, ducele ne e contemporan și prin relativizarea frontierei bine-rău (marile defecte sînt apanajul marilor oameni) completată prin denunțarea logodnei dintre ipocrizie și amorul propriu.

Merită semnalată și modernitatea formulei practicate: maxima ca minimă. Reflecția fragmentară, sintetică, lapidară, epitafică. Efortul de a extrage din haosul mental o pepită expusă în lumina rece a conciziei precise. A spune lucrurilor pe nume înseamnă a regăsi, cumva, limbajul adamic. Fără înflorituri, volute, acolade sau digresiuni retorice. Absolutul stilistic e atins după eliminarea oricărui element superfluu. O mostră finală, spre trezirea apetitului de (re)lectură: „Ceea ce adesea ne împiedică să ne dedicăm unui singur viciu e faptul că avem mai multe“…

Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.

(Apărut în Dilema veche, nr. 784, 28 februarie – 6 martie 2019 și online: dilemaveche.ro)

mai mult
Dialog de idei

Drumuri

logo3

Astă seară m-am gândit la drumuri. Îmi plac drumurile. Nu știu să le număr, dar mi le amintesc bine.
Iar unul e aparte. Din mai multe motive.
Ona, e drumul nostru de 1 mai,
ce hartă, da-o dracului de hartă, avem GPS șmecher, mai și traversăm Bulgaria de ani, exclus sa ne încurcăm,
ha, ha
“vanity, definitely my favorite sin”,

am mers bine niște ore, dar lucrurile au luat-o razna la un moment dat,
întâi am trecut prin curtea unei rafinării, apoi s-a terminat asfaltul intr-o curbă in pantă, am dat in pământ și-n gropi, signal lost, am ajuns cumva pe un drum cu felinare, pavat cu piatră cubică,
signal lost, signal lost,
am urcat, am coborât, niște ace de păr erau,
pe mobil only emergency,
se crăpa de ziuă când am prins in sfârșit un post de radio turcesc
și era ora de rugăciune la musulmani.
habar n-aveam unde suntem,
In the middle of nowhere, in the middle of somewhere,
am băut cafea din termos, era fierbinte,
Iar bucata aia de drum nu știu dacă a ținut minute sau ore,
cu vocea care se tânguia din altă lume spre lumea noastră gri și pustie, încremenită, șoseaua era gri, cerul era gri si iarba era gri și era la fel, la fel, kilometri întregi totul era la fel, nici nu stiam dacă înaintăm, nu știam dacă să râdem sau să ne panicăm,
dar râdeam,
hai, hai că trebuie să ajungem undeva, cândva
și când in sfârșit am găsit un indicator
era cu numele unei localități în spaniolă.

Nu știu cum ne-am trezit pe șoseaua cu șase benzi (!!!) de pe o culme de deal (ce dracu era aia?) apoi, în sfârșit, la un punct de frontieră pe care nu l-am regăsit niciodată pe nicio hartă.
Ploua când am ajuns pe insulă și erau portocalii înfloriți.
Nu-s nebuna, nu? Chiar s-au intamplat toate astea.
Că ne-am rătăcit, e clar. Ne-am mai rătăcit noi și in alte timpuri.
Dar atunci a fost altfel. M-aș mai băga oricând.

(Oana Costea)

mai mult
Dialog de idei

Limba bulgară

logo3

Limba bulgară de astăzi, este limba veche a românilor sud-dunăreni, cu cuvinte care au fost modelate după limbajul cultic slavon, cuvintele bulgare ne având nicio legătură cu cuvinte de provenienţă rusă (slavă). Gramatica bulgară are aceleaşi reguli ca şi în limba română!

Patriotul român Ion de la Vidin a scris cartea ”La Triballie” sub pseodonimul Nicopole Passarowitz – Didonia Svistu, în franceză, la Paris în 1991, carte imprimată în Italia, editată de curînd şi în româneşte. În această carte, autorul îşi exprima cu tristeţe tot ce a îndurat în trecut şi chiar în perioada comunistă poporul român din regiunea Tribalia cu capitala la Vidin şi din partea aşa-zişilor bulgari şi din partea serbilor care’şi disputau hegemonia Tribaliei între ei. Apoi toată politica de deznaţionalizare a acestor români, apreciat de autor la cca. 2 milioane de suflete! Găsim în această carte toate schimbările de nume de persoane, rîuri, dealuri, munţi, localităţi, toate au fost bulgarizate (slavizate). Călătorind prin Bulgaria, noi românii nu ne puteam descurca la citirea firmelor, plăcilor indicative de localităţi, etc., toate indicatiile sînt scrise cu litere chirilice!

Cu intrarea Bulgariei în U.E. situaţia s’a mai îmbunătăţit, ea trebuind să se conformeze normelor impuse de UE. Această îmbunătăţire este numai pentru indicaţiile rutiere în alfabet latin, dar nu şi la toate magazinele sau instituţiile publice! Din păcate, se continuă în Bulgaria şi astăzi, politică de deznaţionalizare a populaţiei româneşti, nu sînt alocate ore de limba română în şcolile din localităţile din fosta regiune Tribalia, existând doar la Sofia un liceu de limbă română.

(Alexandru Petrescu)

mai mult
Dialog de idei

Foarte pe scurt

Nichita

Foarte pe scurt, jumătate din viață am lucrat electronică, zi și noapte, acasă și la serviciu, iubeam mate și fizica cu acribie, tîram documentația după mine în servietă, circuitistică audio și radio și antene cît cuprinde, grupa mare, cu oarece succes, zic acum, ca să virez apoi spre arte, de unde pornisem inițial, adică modelaj și desen și fotografie. A urmat un scurt popas la facultatea de arhitectură, secția de design, părăsită vremelnic. A trebuit să trec apoi printr-o școală de cinema ca să înțeleg că nu mă aranjează deloc cinemaul, ceva între PowerPoint și bandă desenată, ducă-se dreaq, pentru uzul portăreselor, adică un soi de artă de masă snob, bref și atît. Mai tîrziu, ca să mă scot cumva, am urmat un master la monumentală, rută laică, cu proiecții pe clădiri, mapping cică-i zice, slăbuț de tot. Și de mai bine de zece ani citest filosofie pe rupte, mișto, o adevărată provocare, dar degeaba. Fenomenologia nu ne lămurește cum se leagă mintea de lucruri. Problema apariției noului și a întîlnirii cu alteritatea, nici atît, chestiuni rămase etern în suspensie. Iar analitismul, zona unde competențele cică nu pot fi mimate, vorbe goale, colcăie de șarlatani. Ăstora din urmă le este frică de provocări. Iar eu, peste puțin timp, fac șaizeci și unu de ani, complet derutant, și ce mă fac, zău așa, că nu-mi găsesc direcța, încă. Și pe chestia asta beau foarte mult.

(Gabi Stamate)

mai mult
Dialog de idei

Cenaclul Literatorul

Cenaclu-Literatorul

Sub îndrumarea poetului şi ziaristului Silviu Popescu, Cenaclul Literatorul îşi reia activitatea luni, 11 februarie 2019, în sala Auditorium a Bibliotecii Metropolitane Bucureşti din Strada Tache Ionescu Nr. 4, începând cu ora 17:00. Cenaclul Literatorul funcționează în colaborare cu revista Literatorul, revitalizată într-un nou format la sfârșitul anului 2018. Noul cenaclu Literatorul continuă tradiţia începută de Alexandru Macedonski și îşi propune să-i sprijine pe autorii de poezie, proză și dramaturgie.

E un drum și o invitație la călătorie, de ce nu, până în țara Premiului Nobel pentru Literatură.

Toți cei care doresc să facă parte din Cenaclul Literatorul sunt invitați să trimită o scurtă prezentare, precum și câteva fragmente din creațiile lor pe adresa cenaclulliteratorul@bibmet.ro.

De glorie ne vom ocupa noi!

mai mult
Dialog de idei

PROF. IOAN AUREL POP: „Îndobitocirea generațiilor viitoare prin eliminarea culturii naționale și generale din educație

Ioan-Aurel-Pop-864×450

Prof. Univ. Dr. Ioan Aurel Pop, rectorul Universității Babeș-Bolyai a susținut o cuvântare despre importanța culturii și a studierii istoriei în școli, punând accentul pe necesitatea „dimensiunii istorice din studiul moștenirii culturale a umanității și a națiunii”.

În cadrul sesiunii organizate de către Academia Română cu ocazia Zilei Culturii Române, profesorul Pop a exemplificat magistral unde duce educația de tip nou din școlile românești, arătând că astfel se obțin generații întregi de analfabeți funcționali.

„ Am văzut relativ recent că, în programele școlare, aproape orice referință istorică din studiul literaturii este eliminată, iar creațiile sunt abordate pe teme mari, generoase, dar neadecvate înțelegerii elevilor. Astfel, la tema iubirii, se exemplifică prin Iliada, Dante, Eminescu, Shakespeare, Mircea Cărtărescu, Mircea Eliade și Camil Petrescu, la romanul social prin „Ciocoii vechi și noi” și prin „Răscoala”, la literatura religioasă prin Dosoftei și Arghezi, la literatura istorică prin Grigore Ureche, Walter Scott, Costache Negruzzi și Maurice Druon etc. Firește, nimeni nu mai citește operele literare respective în întregime, ci profesorii și elevii se mulțumesc cu „povestiri” despre aceste opere, cu pastișe, cu reproducerea unor comentarii ale altora și, rar, cu fragmente din lucrările în cauză. De aceea, asistând la ore în școli, mi-a fost dat să aud în anii din urmă întrebări și remarci de genul: „De ce scrie Nicolae Filimon așa de naiv în comparație cu Mircea Eliade?”, „De ce să-l mai studiem pe Dimitrie Cantemir din moment ce Nicolae Iorga a scris mai bine despre aceleași teme?”, „Ce rost mai are azi Alecsandri, care este clar inferior lui Nichita Stănescu?” etc. Disciplina numită „Istorie” – atât cât mai există ea în școală, la dimensiunea unei ore pe săptămână – abordează tot „teme mari”, reluate la nivel superior (după cum ni se spune) în fiecare clasă următoare.

De exemplu, se compară revoluțiile din epoca modernă și contemporană, de la Revoluția Engleză din secolul al XVII-lea până la Revoluția Română de la 1989. La fel se întâmplă cu războaiele sau conflictele armate, de la Războiul Troian până la Războiul celor Două Roze (într-o primă etapă) sau de la Războaiele Napoleoniene la Al Doilea Război Mondial (în altă etapă). Astfel, unii elevi pot învăța câte ceva despre Napoleon Bonaparte înainte de a ști date despre Marea Revoluție Franceză, care l-a produs pe Napoleon. În urma unei lecții de acest fel – de altfel, judicios predate de profesor – privind organizarea conflictelor din Antichitate până azi (adică de la catapultă până la metodele digitale de luptă) am auzit o întrebare stupefiantă: „Oare Iulius Caesar era un om deștept, din moment ce nu-și stabilea strategia de luptă la calculator și din moment ce nu comunica prin e-mail?”. Despre Evul Mediu „întunecat” ce să mai spun? Mințile tinere se dezorientează complet când află că universitățile sunt o „invenție” tocmai a „barbariei medievale” sau când văd că, în scriptoriile mănăstirilor, călugării truditori au copiat manuscrisele întregii înțelepciuni antice și le-au păstrat ca pe odoare de preț pentru viitorime”, a spus profesorul Pop.

Rectorul Universității Babeș-Bolyai a deplâns și eliminarea componentei spirituale din învățământ, care are ca rezultat „promoții animate doar de aspectul material, de câștigul bănesc, de competiția după cât mai multe averi”.

„Cum s-a putut ajunge la asemenea aberații educaționale? Evident, prin eliminarea dimensiunii istorice din studiul moștenirii culturale a umanității și a națiunii. Elevii nu mai știu și nu mai trebuie să știe ce a fost clasicismul greco-latin, care a precedat literatura cavalerească a Evului Mediu, nici ce este umanismul sau raționalismul, nici cărui secol îi aparține romantismul și nici cum s-a manifestat iluminismul. Am făcut experimentul neinspirat de a-i pune pe studenții mei din anul I să așeze în ordine cronologică câteva curente cultural-literare, anume iluminism, romantism, simbolism (plasate de mine aleatoriu), spunându-le că s-au manifestat în trei secole succesive. Marea majoritate au fost complet neștiutori, iar unii mi-au spus că nici nu-și obosesc mintea, fiindcă pot să caute pe telefon dacă au nevoie. Alții, mai versați în formele de comunicare actuale, au pretins că împărțirea aceasta vetustă pe curente culturale, literare, de idei este o convenție umană și că lumea trebuie studiată și cunoscută global, pieptiș, fără bariere și fără domenii. I-am întrebat atunci despre universalismul titanilor Renașterii sau despre enciclopedismul din Secolul Luminilor și mi-au cerut voie să caute pe Google.

În aceste condiții, cum să mai îndrăznești să întrebi ceva despre lipsa de informații din manuale privind umanismul românesc, cronicarii, Dosoftei, Varlaam, Ienăchiță Văcărescu și Sadoveanu, Coșbuc și Goga și chiar Topârceanu și Minulescu? Ți se sugerează ori ți se spune clar – după punerea unor asemenea întrebări – că ești depășit de vreme, bătrân, nostalgic sau, mai rău, naționalist și xenofob. Prin astfel de concepții ale noilor „propagandiști”, tinerii ajung la un nivel minim de cunoștințe de cultură generală și de cultură națională, nivel care nu-i ajută deloc să se orienteze în lumea contemporană. De aceea, se duc, de exemplu, la Roma și te cred dacă le spui că Michelangelo a făcut Capela Sixtină la 1300, animat de concepții iluministe! Astfel, prin eliminarea componentei spirituale a educației, ne trezim cu promoții animate doar de aspectul material, de câștigul bănesc, de competiția după cât mai multe averi. Campaniile de denigrare a educației (școlii) și a instituției bisericești conduc în aceeași direcție de repudiere a valorilor culturale”, a afirmat reputatul academician și istoric.

Academicianul a deplâns mentalitatea unor educatori care cred că singurele cunoștințe pe care tinerii trebuie să le cunoască sunt cele legate de mâncarea sănătoasă, bussines sau folosirea calculatorului. Adolescenții știu totul despre pokemoni, dar nu știu cine sunt marile personalități ale istoriei naționale.

„Există educatori care cred (și aplică în practică această convingere) că dacă elevii învață azi cum să lucreze la computer, dacă știu (eventual) cum se deschidă o afacere, cum să mănânce sănătos, cum să-și dezvolte anumite grupuri de mușchi sau cum să practice metodele contraceptive, atunci ei nu mai trebuie sau nu mai pot să știe și conjugarea verbelor neregulate, să învețe versuri, să înțeleagă pictura murală a Voronețului, să explice noțiunile de „horă” și de „doină” sau să știe „pe de rost” unde se află Pietrosul Călimanilor.

Este aceasta, probabil, o gândire de tip digital: memoria tinerilor, ca și memoria calculatorului, este limitată (că doar nimic nu este infinit pe lumea asta pământească!) și atunci de ce să le-o ocupăm cu „vechituri”, cu aspecte „revolute”, cu „balast” și să-i lăsăm neadaptați la epoca Facebook-ului, a Instagram-ului sau a WhatsAp-ului? Toate bune și frumoase, dacă ar fi așa, dar nu este, fiindcă mintea omului nu funcționează pe principii digitale, mintea omenească nu este un computer. Capacitatea noastră de memorare este, practic, nelimitată, iar nefolosirea acestei capacități devine, în anii din urmă, un pericol social. Nedotarea creierului uman cu noțiuni de cultură istorică precum cele menționate mai sus îl transformă pe om într-un ogor fertil necultivat. Încă din vechime, câmpurile cultivate intens cu anumite plante erau lăsate după un timp să „se odihnească”, erau lăsate „în pârloagă” sau „în moină”, dar numai cu un scop: ca să poată produce apoi mai mult și mai bine ulterior! Dacă însă noi, în perioada celor 12 ani de studii elementare și secundare, îi lăsăm pe elevi să „se odihnească” și nu le inoculăm deloc sau aproape deloc cultură (experiența culturală a națiunii și a omenirii, moștenirea generațiilor care ne-au precedat) îi lăsăm complet de izbeliște, îi lăsăm pradă celor mai dureroase și periculoase experiențe și experimente.

Mulți spun că nu știu, fiindcă au uitat. Este cel mai adesea fals: ca să uiți, trebuie mai întâi să ai din ce uita. Se spune că – în chip paradoxal – cultura generală este ceea ce-ti rămâne în memorie după ce ai uitat ceea ce ai învățat în școală!
Azi nu sunt ignorate doar domenii de cunoaștere precum istoria, istoria literară și culturală, istoria dreptului sau etnografia ori geografia, ci și istoria matematicii, fizicii sau chimiei, istoria medicinei, istoria tehnicii. Vă rog să întrebați un tânăr care sunt mecanismele simple din fizică, sau când a trăit Newton, sau ce este un postulat, sau când a fost inventat motorul cu ardere internă, sau cum, când și de ce s-a ajuns la vaccinuri. Tinerii nu știu din capul lor dacă pelagra, scorbutul sau poliomielita sunt boli ori nume de ciuperci exotice (nici cum au fost salvate în lume, în ultimele două secole, să zicem, prin vaccinare, sute de milioane de oameni). Nu știu ce/ cine este „Făt-Frumos din lacrimă”, nu mai știu ce să creadă despre Mihai Viteazul, despre Bălcescu și Kogălniceanu, dar știu sigur de Pokemoni, de Harry Potter, de Războiul Stelelor, de Stăpânul Inelelor ori de felurite droguri. Nu este rău deloc, evident, că știu aceste lucruri despre lumea care-i înconjoară, dar este greșit să fie privați programatic din zestrea lor mentală de moștenirea culturală a omenirii”, a mai adăugat Ioan Aurel Pop. Profesorul a încheiat spunând că universalul nu poate fi înțeles decât prin particular și adevărul nostru este legat de valorile noastre. Acesta a deplâns faptul că unii se rușinează de Eminescu sau de cultura națională.

„Prin urmare, chiar dacă adevărul este relativ, dar el rămâne adevăr. Iar adevărul nostru se află în legătură cu valorile noastre. Avem un creator de talia lui Eminescu și ne dezicem uneori de el, avem o sărbătoare a culturii naționale și ne rușinăm de ea, dacă nu de substantivul „cultură”, atunci de adjectivul „națională”, ca și cum ar fi ciumat. Deocamdată însă – până la reușita deplină a globalizării – un străin venit spre noi nu ne va întreba de Sofocle, de Rabelais, de Michelangelo sau de George Washington, ci de creatorii noștri de valori, de Ulpia Traiana, de Densuș și de Șurdești, de „Balada” lui Porumbescu și de Victor Babeș, de un contemporan român al lui Lamartine sau despre constructorul Podului de la Cernavoda. Cei mai mulți vor tăcea în fața unor astfel de întrebări sau vor spune – în păcătoasa tradiție românească – că nu avem nimic, că nu am creat nimic și că nu reprezentăm nimic. Ne complăcem uneori în această ieftină filosofie a nimicniciei, autoflagelându-ne cu pasiune. Noi nu suntem, firește, creatorii culturii universale, dar fără noi (ca și fără ceilalți), cu siguranță, cultura lumii ar fi mai săracă.

Cultura românească, învățată la școală din perspectivă istorică – ca să nu mai auzim oameni spunând că Eminescu sau Coșbuc nu au scris ca Jacques Prévert sau ca Edgar Alan Poe – ar putea fi salvarea noastră, salvarea minților noastre, dar și calea de a înțelege universalitatea. Cultura lumii – dacă există – este formată din toate culturile naționale și regionale. Ca români, vorbitori de limbă română, ca să-l receptăm pe Goethe într-o bună traducere românească, trebuie să-l pătrundem pe Eminescu, fără de care am fi cu toții mult mai labili sau nici nu am mai fi. De aceea, este bine să veghem aici, la Academia România, ca noi, românii, să nu uităm niciodată „să ne cuprindem de acel farmec sfânt”, așa cum ne îndeamnă, din veșnicie, Eminescu.
Las pentru un alt prilej critica acelor opinii care neagă valoarea culturilor naționale în general și a culturii naționale românești, în special”, a concluzionat Ioan Aurel Pop.

Iată discursul integral:

La inceputul anului 2018, președinta Coaliției pentru educație trăgea iarăși, prin mijloacele de difuzare în masă, un semnal de alarmă: „40% din generațiile viitoare, din cei care vin din urmă și trebuie să susțină România din punct de vedere economic, social, cultural și politic, sunt analfabeți social și funcțional, adică vor fi un balast în viitor și nu un activ, ca acum, pentru piața muncii, pentru business, pentru economie, pentru România. Ce înseamnă analfabet social și funcțional? Nu pot înțelege, nu pot exprima, nu pot explica ceea ce citesc, nu pot face mai mult decât operațiuni simple, mecanice, fizice”. Oare este posibil ca România contemporană să se afle tocmai într-o astfel de situație? Și dacă este așa sau aproape așa, cum se va fi ajuns aici? În ce raport se află acest „analfabetism social și funcțional” cu ceea ce numim îndeobște cultură?

S-au dat, de-a lungul timpului, numeroase definiții ale culturii, fără să se cadă de acord asupra uneia general acceptate. Sub aspect etimologic, cuvântul cultură este latinesc. Verbul latin colo, -ere, colui, cultum are accepțiuni destul de variate: a cultiva (pământul), a locui, a împodobi, a îngriji, a ocroti, a îndrăgi, a-i cinsti pe zei etc. Cultura spirituală (intelectuală) de grup, însă, este un concept mai bine circumscris și acesta se referă, cred, la ansamblul manifestărilor spirituale ale unei comunități, concretizate în creații și realizate, de regulă, în instituții. Cultura aceasta spirituală s-a făurit de-a lungul istoriei și se făurește și acum, sub ochii noștri. Ea este, prin urmare, o moștenire, transmisă deopotrivă prin memoria individuală și prin memoria colectivă, dezvoltată mereu. Nimeni nu poate elabora o creație spirituală – oricât talent ar avea – dacă nu este depozitarul acestei moșteniri, dacă nu a asimilat valorile culturale anterioare, dacă nu are o anumită forma mentis alcătuită prin educație, transmisă dinspre trecut. Dar nu este menirea mea aici să vorbesc despre cultura individuală, ci despre cultura acelei comunități umane care se cheamă națiune și, în primul rând, despre cultura națională românească. Această cultură a românilor ca națiune nu are niciun înțeles fără componenta sa istorică, iar lipsirea ei de dimensiune istorică este un act iresponsabil.

De regulă, azi există o reticență bine întreținută față de trecut (și, implicit, față de istorie), repudiat prin mijlocirea a cel puțin două motivații: 1. Trecutul este mort și, prin urmare, el nu prezintă nicio importanță în „competiția” sa cu prezentul și, mai ales, cu viitorul; oamenii și grupurile de oameni trebuie să se ocupe, așadar, de ceea ce este și de ceea ce va fi. 2. Trecutul este incognoscibil, fiind definitiv îngropat în uitare. Trecutul nu poate fi reconstituit în funcție de criteriul adevărului, fiindcă adevărul nu există. Trăim în epoca post-adevărului și suntem, astfel, liberi să ne construim/ inventăm fiecare propriile „adevăruri”, în funcție de nevoi, sensibilități, gusturi, interese, comenzi sociale, pregătire etc. Repudierea componentei istorice din societățile contemporane, inclusiv din România, este vizibilă în toate domeniile, dar ceea ce ne interesează aici este consecința acestui fenomen asupra culturii.

Primele noțiuni de cultură națională se dobândesc în anii fragezi de viață, în familie și se sistematizează și desăvârșesc apoi în școală, prin educația organizată. Una dintre cele mai importante instituții de cultură este școala și orice capitol important de istoria culturii unui popor începe cu învățământul. Toate disciplinele școlare contribuie la formarea culturii individuale și a conceptului de cultură în general, în mințile tinere. Creațiile care ne-au precedat au fost clasificate – cel puțin de la Renaștere încoace – în filosofice, istorice (istoriografice), teologice (religioase), beletristice, juridice, științifice, artistice, medicale etc. iar de atunci încoace aceste forme de creație s-au tot diversificat și perfecționat. În lumea contemporană, creația din domeniile științelor exacte, ale naturii și tehnice este considerată, de către mulți exegeți, drept cea mai importantă parte a culturii. În timpurile revolute nu a fost însă așa, de aceea moștenirea culturală a omenirii și a națiunii se transmite, în primul rând, în școală, prin discipline ca limba și literatura română, limbi și literaturi străine, istorie, limba și literatura latină, filosofie, religie, geografie etc. Niciuna dintre aceste discipline nu se poate studia și înțelege în afara componentei sale istorice. Spre exemplu, între primele națiuni care trebuie însușite la literatura română se află succesiunea și definirea curentelor cultural-literare, iar faptul este verificat cel puțin din secolul al XVIII-lea încoace, secol în care elitele credeau că prin cultură se poate ajunge la libertate. Am văzut relativ recent că, în programele școlare, aproape orice referință istorică din studiul literaturii este eliminată, iar creațiile sunt abordate pe teme mari, generoase, dar neadecvate înțelegerii elevilor.

Astfel, la tema iubirii, se exemplifică prin Iliada, Dante, Eminescu, Shakespeare, Mircea Cărtărescu, Mircea Eliade și Camil Petrescu, la romanul social prin „Ciocoii vechi și noi” și prin „Răscoala”, la literatura religioasă prin Dosoftei și Arghezi, la literatura istorică prin Grigore Ureche, Walter Scott, Costache Negruzzi și Maurice Druon etc. Firește, nimeni nu mai citește operele literare respective în întregime, ci profesorii și elevii se mulțumesc cu „povestiri” despre aceste opere, cu pastișe, cu reproducerea unor comentarii ale altora și, rar, cu fragmente din lucrările în cauză. De aceea, asistând la ore în școli, mi-a fost dat să aud în anii din urmă întrebări și remarci de genul: „De ce scrie Nicolae Filimon așa de naiv în comparație cu Mircea Eliade?”, „De ce să-l mai studiem pe Dimitrie Cantemir din moment ce Nicolae Iorga a scris mai bine despre aceleași teme?”, „Ce rost mai are azi Alecsandri, care este clar inferior lui Nichita Stănescu?” etc. Disciplina numită „Istorie” – atât cât mai există ea în școală, la dimensiunea unei ore pe săptămână – abordează tot „teme mari”, reluate la nivel superior (după cum ni se spune) în fiecare clasă următoare. De exemplu, se compară revoluțiile din epoca modernă și contemporană, de la Revoluția Engleză din secolul al XVII-lea până la Revoluția Română de la 1989. La fel se întâmplă cu războaiele sau conflictele armate, de la Războiul Troian până la Războiul celor Două Roze (într-o primă etapă) sau de la Războaiele Napoleoniene la Al Doilea Război Mondial (în altă etapă). Astfel, unii elevi pot învăța câte ceva despre Napoleon Bonaparte înainte de a ști date despre Marea Revoluție Franceză, care l-a produs pe Napoleon. În urma unei lecții de acest fel – de altfel, judicios predate de profesor – privind organizarea conflictelor din Antichitate până azi (adică de la catapultă până la metodele digitale de luptă) am auzit o întrebare stupefiantă: „Oare Iulius Caesar era un om deștept, din moment ce nu-și stabilea strategia de luptă la calculator și din moment ce nu comunica prin e-mail?”. Despre Evul Mediu „întunecat” ce să mai spun? Mințile tinere se dezorientează complet când află că universitățile sunt o „invenție” tocmai a „barbariei medievale” sau când văd că, în scriptoriile mănăstirilor, călugării truditori au copiat manuscrisele întregii înțelepciuni antice și le-au păstrat ca pe odoare de preț pentru viitorime.

Cum s-a putut ajunge la asemenea aberații educaționale? Evident, prin eliminarea dimensiunii istorice din studiul moștenirii culturale a umanității și a națiunii. Elevii nu mai știu și nu mai trebuie să știe ce a fost clasicismul greco-latin, care a precedat literatura cavalerească a Evului Mediu, nici ce este umanismul sau raționalismul, nici cărui secol îi aparține romantismul și nici cum s-a manifestat iluminismul. Am făcut experimentul neinspirat de a-i pune pe studenții mei din anul I să așeze în ordine cronologică câteva curente cultural-literare, anume iluminism, romantism, simbolism (plasate de mine aleatoriu), spunându-le că s-au manifestat în trei secole succesive. Marea majoritate au fost complet neștiutori, iar unii mi-au spus că nici nu-și obosesc mintea, fiindcă pot să caute pe telefon dacă au nevoie. Alții, mai versați în formele de comunicare actuale, au pretins că împărțirea aceasta vetustă pe curente culturale, literare, de idei este o convenție umană și că lumea trebuie studiată și cunoscută global, pieptiș, fără bariere și fără domenii. I-am întrebat atunci despre universalismul titanilor Renașterii sau despre enciclopedismul din Secolul Luminilor și mi-au cerut voie să caute pe Google.

În aceste condiții, cum să mai îndrăznești să întrebi ceva despre lipsa de informații din manuale privind umanismul românesc, cronicarii, Dosoftei, Varlaam, Ienăchiță Văcărescu și Sadoveanu, Coșbuc și Goga și chiar Topârceanu și Minulescu? Ți se sugerează ori ți se spune clar – după punerea unor asemenea întrebări – că ești depășit de vreme, bătrân, nostalgic sau, mai rău, naționalist și xenofob. Prin astfel de concepții ale noilor „propagandiști”, tinerii ajung la un nivel minim de cunoștințe de cultură generală și de cultură națională, nivel care nu-i ajută deloc să se orienteze în lumea contemporană. De aceea, se duc, de exemplu, la Roma și te cred dacă le spui că Michelangelo a făcut Capela Sixtină la 1300, animat de concepții iluministe! Astfel, prin eliminarea componentei spirituale a educației, ne trezim cu promoții animate doar de aspectul material, de câștigul bănesc, de competiția după cât mai multe averi. Campaniile de denigrare a educației (școlii) și a instituției bisericești conduc în aceeași direcție de repudiere a valorilor culturale.

Să ne înțelegem bine: toate acestea nu înseamnă deloc că acești tineri au un nivel scăzut de inteligență sau că sunt mai puțin capabili decât alte generații, din trecut; dimpotrivă, sunt convins că au abilități mult mai bune și potențial mult mai ridicat decât odinioară. Numai că, fiind unilateral și nepotrivit educați, după precepte așa-zis moderne, dar falimentare, ajung victime sigure ale celor care dirijează actualmente comunicarea.

Principiul conform căruia elevii nu trebuie să memoreze totul, adică să-și însușească mecanic ceea ce-i învață alții, este unul corect, în esență. Dar de aici și până la a nu memora nimic sau aproape nimic este o mare deosebire! Există educatori care cred (și aplică în practică această convingere) că dacă elevii învață azi cum să lucreze la computer, dacă știu (eventual) cum se deschidă o afacere, cum să mănânce sănătos, cum să-și dezvolte anumite grupuri de mușchi sau cum să practice metodele contraceptive, atunci ei nu mai trebuie sau nu mai pot să știe și conjugarea verbelor neregulate, să învețe versuri, să înțeleagă pictura murală a Voronețului, să explice noțiunile de „horă” și de „doină” sau să știe „pe de rost” unde se află Pietrosul Călimanilor. Este aceasta, probabil, o gândire de tip digital: memoria tinerilor, ca și memoria calculatorului, este limitată (că doar nimic nu este infinit pe lumea asta pământească!) și atunci de ce să le-o ocupăm cu „vechituri”, cu aspecte „revolute”, cu „balast” și să-i lăsăm neadaptați la epoca Facebook-ului, a Instagram-ului sau a WhatsAp-ului?

Toate bune și frumoase, dacă ar fi așa, dar nu este, fiindcă mintea omului nu funcționează pe principii digitale, mintea omenească nu este un computer. Capacitatea noastră de memorare este, practic, nelimitată, iar nefolosirea acestei capacități devine, în anii din urmă, un pericol social. Nedotarea creierului uman cu noțiuni de cultură istorică precum cele menționate mai sus îl transformă pe om într-un ogor fertil necultivat. Încă din vechime, câmpurile cultivate intens cu anumite plante erau lăsate după un timp să „se odihnească”, erau lăsate „în pârloagă” sau „în moină”, dar numai cu un scop: ca să poată produce apoi mai mult și mai bine ulterior! Dacă însă noi, în perioada celor 12 ani de studii elementare și secundare, îi lăsăm pe elevi să „se odihnească” și nu le inoculăm deloc sau aproape deloc cultură (experiența culturală a națiunii și a omenirii, moștenirea generațiilor care ne-au precedat) îi lăsăm complet de izbeliște, îi lăsăm pradă celor mai dureroase și periculoase experiențe și experimente.

Mulți spun că nu știu, fiindcă au uitat. Este cel mai adesea fals: ca să uiți, trebuie mai întâi să ai din ce uita. Se spune că – în chip paradoxal – cultura generală este ceea ce-ti rămâne în memorie după ce ai uitat ceea ce ai învățat în școală!

Azi nu sunt ignorate doar domenii de cunoaștere precum istoria, istoria literară și culturală, istoria dreptului sau etnografia ori geografia, ci și istoria matematicii, fizicii sau chimiei, istoria medicinei, istoria tehnicii. Vă rog să întrebați un tânăr care sunt mecanismele simple din fizică, sau când a trăit Newton, sau ce este un postulat, sau când a fost inventat motorul cu ardere internă, sau cum, când și de ce s-a ajuns la vaccinuri. Tinerii nu știu din capul lor dacă pelagra, scorbutul sau poliomielita sunt boli ori nume de ciuperci exotice (nici cum au fost salvate în lume, în ultimele două secole, să zicem, prin vaccinare, sute de milioane de oameni). Nu știu ce/ cine este „Făt-Frumos din lacrimă”, nu mai știu ce să creadă despre Mihai Viteazul, despre Bălcescu și Kogălniceanu, dar știu sigur de Pokemoni, de Harry Potter, de Războiul Stelelor, de Stăpânul Inelelor ori de felurite droguri. Nu este rău deloc, evident, că știu aceste lucruri despre lumea care-i înconjoară, dar este greșit să fie privați programatic din zestrea lor mentală de moștenirea culturală a omenirii.

Necultivarea memoriei – individuale și colective – este rețeta sigură pentru limitarea inteligenței oamenilor. Un om neinformat crede mult mai ușor o știre din mass-media, iar astăzi se manifestă, în peisajul cotidian, adevărați specialiști în „știri false” (fake news), adică în dezinformare. Cum să poți distinge între adevăr și minciună, dacă nu ai înmagazinate în mintea ta cunoștințele de bază despre lumea aceasta, ca să poți compara? Ca să compari ce afli cu ce știi, este nevoie să știi! Prin urmare, nealimentarea memoriei umane cu date culturale pregătește ademenirea ușoară a publicului spre direcții dorite de comunicatorii interesați. Nu digitalizarea este cauza acestei orientări contemporane – despre care am mai scris și am fost rău înțeles de unii – ci plonjarea în epoca Facebook fără pregătirea necesară, iar pregătirea înseamnă cultură, înseamnă cunoștințe despre societate, despre experiența de viață a poporului tău și a omenirii.

Revin la afirmațiile de la început, ca să închei.
Este o mare eroare să credem și să-i convingem și pe tineri că trecutul este mort. Trecutul este viața noastră în care se concentrează toată viața celor care ne-au precedat. În noi se sintetizează tot prezentul oamenilor care au trăit în trecut. Să ne reamintim unul dintre cele mai renumite citate ale lui Faulkner: „Trecutul nu este mort. Nici măcar nu este trecut”. Prin urmare, dacă ne propunem să ignorăm trecutul, ne decidem să ignorăm sau să punem între paranteze viața însăși.

Este drept că noi, oamenii, nu stăpânim adevărul absolut, dar de aici și până la campania de discreditare a adevărului nostru, omenesc și pământean, este o mare diferență. Adevărul- echivalență (acela care tinde să suprapună perfect discursul nostru cu realitatea descrisă) poate să fie o iluzie, dar atunci post-adevărul/ adevărul-semnificație (adevărul fiecăruia, după împrejurări și interese) este o iluzie și mai mare, o șarlatanie frumos ambalată. Nu sunt mai multe adevăruri – cum încearcă să ne convingă unii „exegeți” – ci există doar adevăr relativ, la care ajungem în măsura în care putem, noi, oamenii, dacă facem eforturi în acest sens. Adevărul nostru, chiar dacă nu este imuabil, există și este cu atât mai fascinant. Ce poate fi mai tulburător decât căutarea adevărului omenește posibil și valabil într-o anumită etapă a cunoașterii?

Prin urmare, chiar dacă adevărul este relativ, dar el rămâne adevăr. Iar adevărul nostru se află în legătură cu valorile noastre. Avem un creator de talia lui Eminescu și ne dezicem uneori de el, avem o sărbătoare a culturii naționale și ne rușinăm de ea, dacă nu de substantivul „cultură”, atunci de adjectivul „națională”, ca și cum ar fi ciumat. Deocamdată însă – până la reușita deplină a globalizării – un străin venit spre noi nu ne va întreba de Sofocle, de Rabelais, de Michelangelo sau de George Washington, ci de creatorii noștri de valori, de Ulpia Traiana, de Densuș și de Șurdești, de „Balada” lui Porumbescu și de Victor Babeș, de un contemporan român al lui Lamartine sau despre constructorul Podului de la Cernavoda. Cei mai mulți vor tăcea în fața unor astfel de întrebări sau vor spune – în păcătoasa tradiție românească – că nu avem nimic, că nu am creat nimic și că nu reprezentăm nimic. Ne complăcem uneori în această ieftină filosofie a nimicniciei, autoflagelându-ne cu pasiune. Noi nu suntem, firește, creatorii culturii universale, dar fără noi (ca și fără ceilalți), cu siguranță, cultura lumii ar fi mai săracă.

Cultura românească, învățată la școală din perspectivă istorică – ca să nu mai auzim oameni spunând că Eminescu sau Coșbuc nu au scris ca Jacques Prévert sau ca Edgar Alan Poe – ar putea fi salvarea noastră, salvarea minților noastre, dar și calea de a înțelege universalitatea. Cultura lumii – dacă există – este formată din toate culturile naționale și regionale. Ca români, vorbitori de limbă română, ca să-l receptăm pe Goethe într-o bună traducere românească, trebuie să-l pătrundem pe Eminescu, fără de care am fi cu toții mult mai labili sau nici nu am mai fi. De aceea, este bine să veghem aici, la Academia România, ca noi, românii, să nu uităm niciodată „să ne cuprindem de acel farmec sfânt”, așa cum ne îndeamnă, din veșnicie, Eminescu.
Las pentru un alt prilej critica acelor opinii care neagă valoarea culturilor naționale în general și a culturii naționale românești, în special.

(https://uti24.ro)

mai mult
Dialog de idei

~ Comunicat de Presă ~

Bioeconomy-596×270

EUROLINK – House of Europe
Non-governmental organisation established in 1997
Member of the European Network for Education and Training (EUNET)
Coordinator of the International Honorary Chair in support of the
EU Strategy for the Danube Region (CIO-SUERD)
________________________________________________________
În contextul fondării Hub-ului Macroregional Dunărean,
lansarea cursului „Managementul Bioeconomiei, Inovării și Guvernanței”

În urma concluziilor și recomandărilor Forumului Național al Strategiei UE pentru Regiunea Dunării (SUERD), precum și drept urmare a inițiativei de internaționalizare educațională și de business – Academia Dunăreană a Inovării Macroregionale, un consorțiu extins format din Cluj IT Cluster, Asociația Comunitățile Locale Riverane Dunării (CLDR, membră CoDCR și Catedra Internațională Onorifică ”Jean Bart” în sprijinul Strategiei UE pentru Regiunea Dunării (CIO-SUERD), proiect fondat de Fundația EUROLINK-Casa Europei în parteneriat cu Academia Română prin Centrul de Biodiversitate ”Acad. David Davidescu” au decis constituirea Hub-ului Macroregional Dunărean la Constanța, în data de 1 februarie 2019. De menționat, în acest context, este faptul că deja Cluj IT Cluster grupează principalele forțe ale inovării din spațiul academic și de afaceri din Transilvania și orchestrează, de asemenea, cooperarea transnațională cu alte 30 de clustere din zona balcanică a Mării Negre și a Regiunii Baltice.

Scopul central este de a coagula energiile plecând de la oportunitățile pe care le deschide digitalizarea transformațională pentru dezvoltarea și promovarea competitivității în domenii-cheie precum: agricultură, turism, prezervarea biodiversității, buna guvernanță etc. La eveniment printre participanți se numără reprezentanți din partea următoarelor instituții: Universitatea de Vest din Timișoara, Universitatea din Craiova, Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia, Universitatea Spiru Haret, Fundația Acțiunea Ecologică Română, Agenția URBASOFIA ș.a.

Cu aceeași ocazie, drept un exemplu de bune practici și promovare concretă a formării expertizei în România a celor care sunt deja implicați sau vor dori să se implice în cele mai diverse domenii ale inovării macroregionale, la evenimentul găzduit de Universitatea Maritimă din Constanța va fi prezentat și promovat cursul de tip post-universitar online ”Managementul Bioeconomiei, Inovării și Guvernanței”, aflat deja la a patra serie (perioada februarie – mai 2019) și care furnizează un ghidaj practic, pas cu pas, pentru cei care vor să realizeze o carieră în domeniul programelor și proiectelor transnaționale în plan macroregional, cât și să-și perfecționeze experiența necesară pentru a activa în cadrul Hub-ului Macroregional Dunărean, care va fixa, cu acel prilej, și proiectele mari în care membrii săi fondatori se vor implica. Abordarea tematică este inspirată, în bună măsură, de modelul dezvoltat de Universitatea Dunăreană din Krems (Austria), la recomandarea Coordonatorului SUERD din cadrul EU Science Hub – Comisia Europeană. Pentru mai multe informații, cei interesați pot consulta siteul http://ciosuerd.houseofeurope.ro/managementul-bioeconomiei-inovarii-guvernantei/

Parteneri Media Asociați: Agenția Națională de Presă AGERPRES, TVH, Opinia Națională, Juridice.ro. Parteneri Media: Finantare.ro, CaleaEuropeana.ro, Comunicații Mobile, CalendarEvenimente.ro, ComunicateMedia.ro, Tribuna Economică, PRwave.ro, BrandInfo.ro, SmartFinancial.ro, Tomisul Cultural, 24PHarte.ro, „Buletin Dunărean”.

Pentru confirmate,
Asociația CLDR
29 ianuarie 2019

mai mult
Dialog de idei

PREOTUL PATRIOT din Covasna cere ajutorul pentru un proiect de suflet

Antonie-Tamas-preot-Covasna

Vasile Antonie Tămaș este cunoscut ca preotul patriot din Covasna. De multă vreme, preotul, se implică cu toată familia în promovarea românismului în Secuime.

Proiectele sale create alături de Voievozii Munților, au reușit să capteze atenția tuturor iar astăzi, acesta are o nouă provocare pentru el și pentru noi toți. Proiectul „Decebal și Burebista în Covasna”.

Iată postarea preotului: 

Macheta lui Decebal, premergătoare turnării bustului cu înălțimea de 1m pe soclu de 1,80 m. Astăzi vă prezint etapele lucrării. 
Alături de prof. Plesa Pompiliu, cel care va realiza ambele monumente! Distribuiți!

Proiectul “Decebal și Burebista în Covasna ”

Dragii mei, împreună cu artistul Plesa Pompiliu, am demarat proiectul de realizare a busturilor regilor daci Decebal și Burebista, monumente care vor fi amplasat în satul Valcele din județul Covasna, județ īmpânzit de cetăți și sanctuare dacice. Avem nevoie de sprijinul vostru, românii mei!
Ajutorul vostru poate fi depus aici, în contul RO32BTRL03301201395543XX deschis la Banca Transilvania în lei și euro pe numele TĂMAŞ VASILE ANTONIE cu mențiunea “Decebal și Burebista în Covasna ” 

Ne sunteți alături? Distribuiți! 
Un leu pentru Regii mei !
Fiecare donator va avea numele trecut pe pergamentul care va fi pus în soclu!
În luna aprilie, cele două busturi vor fi finalizate și ridicate pe soclu!

 

mai mult
Dialog de idei

Nu este trufie, nu este mândrie, nu este lipsă de smerenie! Este doar o biată mărturisire!

50041757_2008198529215322_1743897863391281152_n

Duminică asta, care urmează, se face un an de când nu am mai fumat. Fără țevi cu aburi, fără plasturi, fără șpreiuri cu nicotină-n bot, fără psihologi, fără nimic! Cum de am rezistat un an? Cu rugăciune, fiecare moment de slăbiciune l-am învins-o cu rugăciune și cum pofta mă apuca cel mai adesea în biroul de acasă, cu rugăciune și cu ochii la icoana din perete, pe care am lipit un bilețel cu data când am fost la Biserică, să-l rog pe Dumnezeu să mă ajute. Ridicam ochii la icoană și spuneam „Doamne, întărește-mă Tu, ca să nu te dezamăgesc tot pe Tine, nemernicul de mine!” Fără ajutorul Lui nu aș fi reușit! Abia acum am înțeles ceea ce-mi spunea bunica, țărancă fără carte: „Nu există nimic pe lume mai puternic decât rugăciunea!” Cu rugăciune și cu rușine! Rușine de Dumnezeu, de muiere, de copilă și de domniile voastre, cei pe care v-am anunțat anul trecut de cazna la care mă supun, atunci când am postat textul de mai jos:

Muierea, Dumnezeu și fiica-mea

Nu aș fi crezut! M-am lăsat de fumat! De unde au început toate? De la rușine!
După cum unii știți, cam tot decembrie si ianuarie le-am petrecut cu muierea într-un spital. Ea, nasol, în pat, fie cu citostatice la bord, fie anesteziată, înțepată, sondată, analizată și apoi operată, eu una-doua, din sfert în sfert de oră, pe afară, cu tutunu-n bot.
Muierii, evident, mirosul meu de căcat lăsat la afumat în depoul Filaret îi făcea rău de să se tăvălească, dar nu-mi zicea mai nimic. Nu-mi zicea, dar se vedea că-i fac răul de pe lume.
Așa o rușine m-a apucat de Carmen, din pricina egoismului si nesimțirii mele infecte, a voinței mele egala cu zero și, în fond, a lipsei mele de bărbăție, încât m-am dus frumușel la biserică și L-am rugat pe Dumnezeu să mă ajute, să mă întărească, să mă pot lăsa, după 40 de ani de fumat 2(doua) pachete de țigări pe zi. Și ce? Și m-a ajutat!
Când îmi venea să fumez, mă gândeam că am făcut o înțelegere cu El, și că dacă încalc o asemenea înțelegere, poate fi nașpa de tot.
Foarte interesant, visez noaptea ca fumez și, în somn, îmi este frica de El, că am încălcat dilul, și îmi este rușine de Teo, de fiică-mea, care va fi dezamăgită de un tata de doi lei, fără voință și lipsit de cuvânt.
Cu ocazia asta, a trăirilor astea de noapte, din somn, am înțeles ce-i ținea în cinste și curățenie pe străbunii mei, țăranii: frica de Dumnezeu și rușinea de sat, de oameni, de neamuri.
Despre puterea credinței și a rugăciunii, cu care poți muta munții, nu doar sa te lași de un rahat de fumat, nu mai spun, pentru că tine de fiecare, de capacitatea fiecăruia, vreau sa zic.

(Mirel Curea)

mai mult
Dialog de idei

Retorica sărbătorilor

no thumb

  În fiecare an, e obligatoriu să dăm, de sărbători, o probă de talent și sensibilitate. Măcar de Paște și de Crăciun. Trebuie să dăm mesaje calde, „inspirate“, subtile, dulci sau hazoase, așa încît destinatarul să-și dea seama cu cine are de-a face, să audă sunetul distinct al personalității noastre, cu întregul ei nimb de originalitate. Am mai spus-o: prefer, în asemenea situații, textul simplu, cinstit, consolidat prin tradiție: „Hristos a înviat!“, „Crăciun fericit!“, „Un An Nou bun!“ etc. Sau, dacă nu, o „compoziție“ strict personală, valorificînd emoțional dimensiunea privată, unică, a relației cu „beneficiarul“. Cum se încalcă, de obicei, această regulă?

Mai întîi prin expedierea mesajelor „colective“. E soluția birocratică a „dialogului“. N-ai timp să însăilezi nenumărate mici capodopere de proză lirică și atunci scrii două-trei rînduri „de uz global“ și le trimiți unei lungi liste de prieteni, rude, colegi ș.a.m.d.

În ce mă privește, nu răspund acestui tip de mesaj. Nu pentru că am orgoliul de a nu fi o firimitură dintr-un inventar alcătuit cu toptanul, ci pentru că nu mă simt vizat direct și pentru că e inechitabil să fac un efort individual pentru a răspunde unui „apel“ care se adresează unei grămezi. Înregistrez actul de „bunăvoință“, dar nu mă obosesc să dau reply.

O altă „soluție“, tot mai prizată în Occident, este aceea a așa-numitelor „Ja­ckie Lawson e-cards“. Să nu se supere cei cîțiva prieteni care recurg la această variantă. Mă bucură întotdeauna să primesc un semn de la ei. Dar, în sine, procedeul mă plictisește. Sînt obligat să văd un filmuleț de animație drăgălaș, cu Moși Crăciun, îngerași, brăduți, păsărele, cățeluși și ursuleți, pe un fond muzical tandru sau zglobiu, pentru ca abia la sfîrșit să pot citi mesajul propriu-zis și să pot răspunde. Mi se ia mai mult timp decît sînt dispus să dau pentru a savura un asemenea obiect artistic…

În sfîrșit, o a treia „soluție“, aproape necinstită din punctul meu de vedere, este alegerea unei urări „tari“, de pe diverse site-uri care s-au hotărît să-ți ușureze viața. Răsfoiești cîteva zeci sau sute de versiuni și ți-o însușești pe cea care ți se pare mai „fină“, mai „duioasă“, mai „haioasă“, mai potrivită. Propunerile sînt de tot soiul: de la obosita formulă „Sănătate, că-i mai bună decît toate!“ pînă la peisagistica hiperglucidică de genul „Pe la geamuri cad steluţe, / Iar pe foc sînt sărmăluţe, / Iar bradul e la locul lui, / Moşul e la treaba lui, / Să ne fie nouă bine, / Iaca şi Crăciunul vine. / Crăciun fericit!“ Se poartă umorul echivoc („Să primești cadouri frumoase, decorate cu fundițe și Daniela Crudu să-ți fie una dintre Crăciunițe“ sau  „Căţeluş cu păru’ creţ, / Să ai jeepu’ în coteţ / Şi o vilă cu piscină / Andreea Marin ca vecină, / O lopată pentru bani / La Anu’ şi la Mulţi Ani!“), umorul pe teme „la modă“ („În deplin consens cu încălzirea globală, îți urez un călduros Crăciun fericit!“) sau umorul năpraznic, viril-binevoitor („Lovi-te-ar trenul fericirii, trăsni-te-ar fulgerul iubirii, că­dea‑ţi-ar în cap un sac cu bani şi un bilet cu la mulţi ani!“). Dau bine „înțelepciunile“: „…din cînd în cînd să faci apel la rațiune sau măcar să-i dai un bip“. Nu lipsesc „amuzante“ puneri în scenă („Moș Crăciun bate la ușă, / Scoate mîna din mînușă…“ sau „Sărbători fericite şi un brad cît mai frumos. Să vină Moş Crăciun cu un Ferrari şi să plece pe jos“). Recunosc, se poate întîmpla să dai și peste glumițe ceva mai reușite („Crăciunul este acea perioadă minunată în care te gîndeşti la toți cei dragi și… la ce mărime  poartă la pulover!“ sau „În ziua de Crăciun, cînd te îndopi cu porc şi sarmale şi n-ai timp nici să suspini… eu am să-ţi aduc aminte că nu e bine să consumi excesiv sare, zahăr și grăsimi“). Dar chiar și în astfel de cazuri, meritul tău de „autor“ e anulat din plecare: ești un simplu intermediar între angajații site-ului și „andrisant“. Adică nu ești nici destul de bun ca să inventezi ceva pe cont propriu, nici destul de șmecher ca să-ți ascunzi „sursele“.

O ultimă observație: majoritatea mesajelor care circulă de sărbători manevrează mai curînd apetiturile de „fericire“ terestră și „bunăstare“ materială ale oamenilor, cu vagi și convenționale aluzii la registrul simbolurilor religioase. Sărbătoarea e orientată spre „chef“, sentimentalism și reușită „lucrativă“. Riscul e să constați că, de fapt, lumea nu prea știe ce sărbătorește. Altfel, la capitolul veselie stăm binișor. În ciuda faptului… În pofida situațiunii…

P.S. Pe de altă parte, o sumedenie de patrioți și „mistici“ riguroși au apărut, de curînd, pe piață, pentru a protesta morocănos împotriva urării „Felicitări de sezon!“ („Season’s Greetings!“), ca fiind încercarea Occidentului păgîn de a submina urarea religioasă printr-una profană. Apologeții cu pricina ar face bine să se informeze și să fie mai potoliți. „Season’s Greetings!“ nu e o invenție de ultimă oră și nu evacuează formulistica creștină a sărbătorilor. Creștinii de pretutindeni continuă să facă urări de Crăciun și de Paște. Dar cum, de Anul Nou, în lumea globală de azi, se trimit urări binevoitoare și celor care sînt de alte religii, s-a recurs – mai demult – la această formulă, care include, fără a exclude pe nimeni. Pe scurt, dacă un co-religionar îmi trimite „Felicitări de sezon!“, gestul lui mi se pare deplasat. Dar dacă eu trimit unui prieten turc, indian sau japonez o urare de „Crăciun fericit!“, decizia mea e la fel de deplasată. În rest, „echidistanța“ urării „neconfesionale“ poate fi, uneori, e drept, preapolitically correct, după cum și vînturarea frazeologiei confesionale poate fi ipocrită sau direct vidă…

mai mult
Dialog de idei

ION STRATAN: «Am sacrificat unitatea absolută stilistic a poeziei mele experimentului şi inovaţiei»

no thumb

– dialog la gura Graalului –

– Locuieşti în buricul Ploieştiului, lângă Catedrala Eroilor şi deasupra sediului unei bănci. Într-un fel, în centrul unui spaţiu anume delimitat, parcă. Crezi că poetul este intr-unul din centrele lumii sau la o periferie a lumii?
– Ca stare de rostire, ca încercare de adecvare a autenticităţii sale la ceea ce numim lume, poetul este în centrul lumii. Ca manieră de percepere a discursului şi ca situare în contextul cuvintelor politicului, al mondenului, al artisticului de consum, al divertismentului, faţă de toate acestea, poezia se pare că este la o margine care îi este necesară ca marjă de siguranţă pentru eventuala schimbare a sistemului de referinţă. Deci, izvorul poeziei poate să fie într-un axis mundi al parcului celor create, dar emiterea, specificitatea mijloacelor suportului material al discursului poetic, receptarea de către cei interesaţi, situarea faţă de cascada discursurilor politice şi, în general, în ansamblul mass-media de astăzi o fac să fie fatalmente marginală.

– Voi cita, cu aproximaţie, un vers al tău mai vechi, chiar foarte vechi: „ Până când vom avea o cheie pentru a deschide uşa şi o altă cheie pentru a o închide, vom folosi aceeaşi cheie.” Crezi că lectorului de poezie îi este suficientă o singură cheie pentru a deschide uşa spre poezie şi, după ce a intrat, a se închide în ea?
– Stimate domnule, prieten şi poet, apropierea de poezie prin volumele publicate este una dintre cele mai mari bucurii ale sufletului meu în aceşti ani. Faptul că noi ne-am cunoscut într-o atmosferă a generalităţii creaţiei, dintr-un unghi sau din altul, ca receptori, participanţi, comentatori, susţinători, admiratori sau analişti ai fenomenului literar a fost un lucru benefic de la bun început. […] Cheile care atunci deschideau poezie mea încerc acum să le orânduiesc în câteva şiruri, legături care închid. Tematica apei, pe care am iniţiat-o cu debutul Ieşirea din apă, continuată cu Apa moare, volum apărut la Editura Albatros, şi Spălarea apei, de la Editura Eminescu, din 2001, este urmată în timp de tema morţii, O zi obişnuită pentru a muri, din 1996, De partea morţilor, 1999, şi Mai mult ca moartea, de la Editura Axa din Botoşani.

– Există a treia temă, a focului…
– A luminii… E vorba de Lux, din 1992, care vine de la lux – lucis, pe lângă ideea colaterală că poezia este un lux, pentru că începuse deja să se vadă că toate comentariile politice, sociale, documentele istoriei regăsite, jurnale, memorii, analize administrative şi literatura nepublicată până atunci ocupau locul central al interesului cititorului. Poezia, deja, părea o excentricitate, un donquijotism sau un lux. Astfel, cheile care deschideau, în anii ’80 ai întâlnirii noastre, inima poeziei au făcut să-mi închid şi al treilea ciclu tematic, al luminii, cu Lumină de la foc, primul de după 1990, care era în manuscris, din cei şapte ani în care n-am putut publica, ’83-’90, şi următoarea în lucru, Altă lumină. Deci cheile care atunci deschideau unele intuiţii poetice, care sunt ca un corn de melc, nu sunt adevăruri, decât în sensul în care atestă o autenticitate a stării de spirit, nu au făcut decât să meargă spre un alt echilibru al – folosesc o metaforă – uşii, al porţii spre interiorul poeziei şi al sufletului meu şi acum încearcă să asigure etanşeitatea care încearcă să fie şi permanenţă a edificiului liric, închizând aceste serii tematice de intuiţie şi de viziune simbolică.

– Ai folosit cuvântul metaforă. Ştiu că, pentru tine, metafora ocupă locul central în poezie.
– Da.

– Poezia aş zice că este supremul nivel al ficţiunii. Iar ficţiunea, spunea un prieten de-al nostru, este adevărata realitate, realitatea esenţială a lumii. Tu ai trecut, uşor, şi către proză, scurtă şi foarte scurtă, şi chiar roman. Din ceea ce am citit până acum, parabola pare a fi esenţa prozei tale. Crezi că asta vine din faptul că locuieşti în poezie şi în metaforă?
– Da. Mie, metafora mi se pare una dintre laturile onestităţii creatoare în materie de lirism. Există şi poeţi direcţi, duri, dialogând pe marginea asperităţilor sociale, cum este o mare parte a poeziei generaţiei ’90. Şi ei sunt nişte poeţi morali, să zic aşa. Au îndreptăţirea proprie de a se referi la condiţia lor ingrată în cadrul unui sistem administrativ care numai de poezie nu este interesat. Dar poezia trebuie să fie într-un sens cunoaştere şi eu cred că metafora, nu neapărat creând o literatură de iluzii, de fatală şi convenţională suprarelitate, este una dintre căile regale ale literaturii. Încărcătura de cunoaştere în care toate lucrurile vor deveni cu posibilitate de migrare fără nici un fel de problemă din literatură în realitate şi din realitate în literatură, nu este totul atât de luminos, pe cât s-ar crede, pentru că realitatea se simte, prin îmbogăţirea limbii, întărită de discursul cotidian pus în literatură, iar această literatură este situată în realitate. Dar faptul că simţi nevoia să existe o lume coerentă, meta-fizică şi aparţinătoare construcţiei tale verbale, alături de viziuni, alături de simbol, alături de, în primul rând, sentimentul inculcat, este o dovadă a simţirii tale organice şi necesităţii de altceva. Dar şi neacomodării inerte şi convenţionale cu lumea. Acesta este unul dintre criteriile existenţei poeticului.

– Metafora este şi invenţie sau, poate, în primul rând invenţie. Mă gândesc la imaginarea obiectelor artificiale, care se face întâi prin metaforă, prin închipuirea unei realităţi care nu există fizic. Şi, apoi, această mică lume virtuală este transformată într-o lume reală. Deci, metafora aş zice că este şi invenţie. Dar să ne întoarcem la ceea ce voia, de fapt, întrebarea mea, dacă proza ta se hrăneşte din ideea de parabolă.
– Eu am avut o serie de poeme în proză şi proze tematice, parabolice, dacă le spuneţi aşa, Crimele din strada Cerului, în volumul Mai mult ca moartea. Ele sunt parabolice, într-un sens, dar parabola presupune şi un înţeles moralizator. Ele sunt, mai degrabă, simbolice. Sunt meditaţii, încercări de metaforă epică pe tema sacrului.

– Dimensiunea morală nu cred că le lipseşte.
– Este intrinsecă, nu sunt ca Dialogurile cu Leukos sau, mai ştiu eu, prozele lui Baudelaire, poemele în proză ale lui Barbey D’Aubervilly, în care se arată că esteticul este ultragiat şi el se răzbună printr-o realitate pe care o recâştigă. Ele pornesc de la egal la egal cu cititorul, să spun aşa. Eu sunt sătul de autori precum Cărtărescu, care sugrumă cititorul de la prima propoziţie. Ei pornesc , să zic aşa, la masă cu cititorul şi discută de parcă ar fi un suav şi eteric seminar simbolic. Încă din titlu spune: dar haideţi să vedem ce povestire aţi avea din amintire sau din închipuire despre fântână.

– Dar nu acesta ar fi un algoritm al jocului pe care şi l-a ales?
– Algoritmul jocului pe care şi l-a ales el mă face să fug în tribună cât mai repede. (râde) Ăsta e algoritmul pe care şi l-a ales el. Aşa. Aşadar, aceste poeme în proză, pe care eu le-am continuat cu o serie tematică, poeme despre avioane şi despre jocul de tenis, şi miniromanul pe care l-am publicat în cinci reviste, Conceptul de Crăciun, în primul rând sunt o încercare de lămurire discursivă, deci „prozaică”, a obsesiilor mele şi a temelor care îmi plac. Ceea ce îmi face plăcere. Îmi place să meditez despre simbolurile religiei, în general: doi: îmi place tenisul şi atunci merg în metafora psihologiei jucătorilor de tenis, care fac parte din jocul lumii cel graţios şi, de asemenea, dramatic, să descopăr nişte algoritme ale general-umanului; şi trei: ca oricărui ploieştean, îmi plac avioanele, care se duc de la Bucureşti la Câmpina…

– Fiind ploieştean pe de-a-ntregul…
– Ploieştean prin spirit şi verb, şi corăbian prin depărtare, şi în nostalgia imposibilei întoarceri în absolut în toate sensurile. Pentru că Lumea Corăbiei este mai cosmopolită decât a Ploieştiului. Corabia e un şir de buticuri şi de întreprinderi mici şi mijlocii, cum glumesc cu prietena mea Ami Steriadi., în care nu mai recunoşti nimic din vechiul oraş patriarhal. Aşa că nu văd în nici un fel Corabia ca pe sacrosanctul oraş în care nu se întâmplă nimic între războaie. Ci, dimpotrivă, spiritul întreprinzător al zonei te face să crezi că eşti în nu ştiu ce oraş satelit al marilor metropole, în care, să dau un exemplu, bănuţul din sertarul magazinului nici nu apucă să se oprească din clinchetit. E ceva care pe mine mă depărtează la fel de mult ca o nostalgie spre patriarhalitate care nu-mi aparţine deloc.

– Ca ploieştean ai nostalgia Caragiale-Nichita?
– NU, nu. Am o nostalgie a experimentului. Singura mea nostalgie. Eu sunt un tip sentimental, sunt un tip nostalgic, dar singurul lucru care mă face să îmi doresc foarte mult un punct luminos la care să ajung, este acela ca, netrădându-mi fondul sentimental, nostalgic sau melancolic, să pot împinge experimentul atâta cât el se mai arată că aparţine unei încercări organice şi nu unei alăturări de cuvinte întâmplătoare. Cum este un cal care câştigă – nu este un cal comod, de aceea vreau ca oasele care împing crupa calului să meargă până acolo încât pielea să fie foarte bine întinsă şi el să alege bine, bine de tot.

– Dacă aleargă prea bine, pielea i-ar putea rămâne în urmă.

– Da! Ei, uite, asta nu e o idee rea, pentru că experimentul are o parte de straniu, de anorganic. Experimentul, celebrul laborator, face ca sistemul normal al lumii să nu fie în ordine coerentă, realistă şi sincronică. Experimentul îl asemui, de obicei, fiind poet, uni căluţ de mare fără mare, este un schelet de cal care a câştigat derbiul, în timp ce ranea a rămas la carmangerie.

– Şi Caragiale, şi Nichita – revin la ei – au experimentat, amândoi.
– Da.

– Într-un fel sau altul.
– Pe pielea noastră. (râde)

– Să nu fim noi pielea care a rămas în urmă, căci ei au pornit alergarea de mult şi..
– Şi-au văzut de-ale lor.

– Şi nu par a se gândi la un finiş. Adică aleargă încă, tot aleargă…
– Da, dar şi noi i-am încurajat!

– Noi stăm în tribune, ne năştem, murim în tribune şi asistăm la această cursă…
– Da, da, într-un sens, vreţi să spuneţi: latura formală, osificată a spectacolului literaturii,,în care s-a ajuns ca un argument de valoare să fie inatacabile argumente de autoritate şi să poată trimite la o mortificare, alienare. Când am făcut, împreună, cum ştiţi, Festivalul Nichita Stănescu…

– Acum douăzeci de ani!
– Acum douăzeci de ani, nu ne-am gândit că nu mai putem deschide gura acum fără să vorbim de Caragiale şi de Nichita. Ne-am făcut-o cu mâna noastră. Pentru faptul că există tineri care se ocupă cu literatura, cum ştiţi pre bine, pe care şi dvs. îi încurajaţi, pentru faptul că este un spirit literar, artistic şi cultural într-un oraş preponderent industrial cum este Ploieştiul. Pentru că există un liceu Nichita, o casă memorială, o statuie, un festival şi atâtea comunicări care s-au făcut, este foarte bine, decât să se discute numai de Petrolul care pică în B şi despre alcoolul metilic la ieşirea din schimb sau exclusiv despre politică, mai bine ştiu de Nichita şi aşa mai departe.

– Astea-s lucrurile care nu se schimbă, aceste valori spirituale. Industria se schimbă. Ba se fabrică una, ba alta, se mai dă şi faliment, pa când spiritualitatea, valorile ploieştene durează, rămân.
– Pe de altă parte, mă gândesc că, uite, apariţia postumelor lui Nichita la Academie şi vivacitatea de care dă dovadă analiza caragealiană mă fac să zic: iată că şi astea se schimbă şi eu am impresia că economia nu prea se schimbă, nivelul de trai nu prea se schimbă, consumul nu prea se schimbă! Glumind ori nu, mi se pare că spiritual lucrurile se schimbă şi stagnarea e în domeniul industrial.

– Am vorbit, totuşi, de doi zei ai acestui spaţiu, voi merge mai departe, întrebându-te: care este relaţia ta cu Dumnezeu?
– Destul de bună. Am încercat să nu ne necăjim reciproc.

– La începuturile tale poetice, s-a vorbit/scris de un oarecare ermetism al poemelor. Ai fost „ermeticul” generaţiei ’80. Există un grad de eroare în această aserţiune?
– Să vorbim despre poezia, ermetică, poezia încifrată, poezia criptică. Poezia mea, chiar reciteam zilele trecute, alături de o suavă companie, poemele de debut, au venit într-un moment în care o parte a generaţiei optzeci încerca să cotropească realul cu discursul poetic. Eu nu am fost aşa de locvace şi am căutat să fiu la jumătatea simbolisticii imaginare cu simbolistica realului, pe care eu o vedeam destul de încifrată, nu atât de discursivă, clară, cum o vedea Cărtărescu în Parcul Circului din Ştefan cel Mare. Şi, de aceea, s-a zis, da, aici există un refuz al liniarităţii de tip withmanian, beatnic sau Geo Bogza, care se obişnuia în generaţia ’80. Acele poeme torenţiale, cum bine a spus minunatul şi regretatul nostru prieten Dan David. Deci, era numai în unele momente, în poeme şi în unele părţi poezie de concept tip Ion Barbu. Hermes, poemul meu, seamănă cu ciclul Ritmuri pentru nunţile necesare, Oul dogmatic şi aşa mai departe.

– După care te-ai dus către Bacovia.

– M-am dus către Bacovia. Faptul că nu am făcut parte, după ’80, din cenacluri, colocvii, întâlniri ritmice, colegialităţi de catedră, locuri de activitate tip Uniunea Scriitorilor sau Ministerul Culturii, n-am fost în tabere, în seminarii de traduceri sau festivaluri în afara Ploieştiului, a făcut ca eu să mă recunosc în singurătatea de tip ideatic a eului creator bacovian. Atunci, pentru mine, Bacovia a însemnat un foarte mare sprijin. I-am spus: „dragul meu Bacovia, şi eu când mă voi ajunge şi voi putea să public, şi eu te voi sprijini după modestele mele puteri.” Şi am pus moto la volume din Bacovia. În Crucea verbului, există poemecare sunt făcute – unul chiar numai – din citate din Bacovia. Pentru că se ajunsese, în mare parte, la poemul ţâşnit, poemul invectivă, poemul social, poemul fără nici un fel de cenzură terminologică, conform esteticii playboy pe care o practică Gălăţanu, de exemplu, încât nu se mai ştie dacă a exista poezie înainte. Conform pactului meu secret cu Bacovia, am pornit împreună asemenea cavalerilor şi ne-a sprijinit reciproc prin scutul unui epigraf, unei dedicaţii, unui citat, unei intertextualităţi şi unei solidarităţi de spirit, într-o singurătate al cărei discurs a fost nu aşa spectaculos, dar pentru mine a părut destoinic.

– Exista pericolul ca, locuindu-te, Bacovia să te înlocuiască.
– Ce n-aş da să mă pot odihni şi să mă înlocuiască cineva!

– Cu cine din generaţia ’60 eşti în consonanţă?
– Alături de Nichita, din care acum parcurg cele patru mii cinci sute de pagini ale ediţiei Academiei, am o apreciere specială legată de imaginea care s-a ivit. Îmi place Cezar Baltag, îmi plac poeţi diverşi, care nu sunt extrem de apropiaţi ca ton şi, de aceea, aş vrea ca titlul convorbirii noastre să fie acesta: „Am sacrificat unitatea absolută stilistic a poeziei mele experimentului şi inovaţiei” Aşa aş vrea.

– Aşa va fi. (Mai târziu, când eram deja pe drumul spre casă, Nino m-a sunat ca să-mi spună şi subtitlul convorbirii noastre; i-am respectat, desigur, dorinţa. – n. m. F. D.)
– Îmi place Petre Stoica, îmi place Cezar Ivănescu, îmi place Mircea Ivănescu şi Mihai Ursachi. Aceşti poeţi reprezintă pentru mine ceea ce este mai frumos în literatura română din toate generaţiile, alături de colegii mei de generaţie, la care ţin şi la care m-am referit adesea.

– Dacă ai avea un motor, la ce ţi-ar folosi?

– A, ca la Tecuci? Dacă aş avea un motor, aş fi cu prietenul meu Cici Moraru, care are un Kawasaki de şaizeci de mii de dolari, aş pleca cu el şi cu pritena mea Ami la Bacău, să vedem satatuia li Bacovia, sp facem câteva ture cu 190 la oră prin centrul părăsit de Sachelariu în urma dezastrului alegerilor.

– Te-ai declarat, nu de mult, neosuprarealist. Care este semnificaţia acestui concept pentru creaţia ta?
– Multe lucruri s-au spus după ureche despre suprarealism. Orice invenţie întră, istoric, din seria pur şi simplu datată cronologic – dadaismul, suprarealismul, letrismul şamd – într-o serie tipologică. Deci, eu am spus că sunt neosuprarealist, pentru că sunt tipologic influenţat de suprarealism, dar nu sunt suprarealist aşa cum era Gelu Naum, care vrea să fie genuin suprarealist, scriind la fel, prin dicteul automat, fără cenzura inhibantă a conştiinţei şi scriind poeme ca în anii ’30. Eu folosesc elemente suprarealiste, însă sunt în continuare un poet al conduitei sintactice. Poemele mele sunt construite pe o canava conceptuală, pe lângă poemele sentimentale, afective, în care pun sentimentele asemenea unui personaj care însoţeşte monologul pe scena interioară a spiritului meu, capătă această partitură pe care eu o numesc, aşa, pentru uşurarea criticilor literari, ca să numai citească atâta din opera mea care abia se mai ţine între coperte de atâta răsfoire, neosuprarealism. Adică, metafora, pe care o consider cea mai avansată vizionar şi cea mai onestă prin gradul si de experiment şi cunoaştere poetică, metafora care merge în limita aparentului aleatoriu al suprarealismului, este mai supravegheată. Am o altă sămânţă în sămânţă decât metafora, de exemplu, de la Gelu Naum. E ca şi cum aş spune: sunt neozeelandist. Adică simpatizez şi Zeelanda, şi Noua Zeelandă, dar nu sunt acolo.

– Dar unde eşti? Care este locul tău?
– La Bacău. La Bacău, unde, dacă îmi daţi un motor, voi merge cu pietenul meu Cici Moraru… [etc. etc. etc.]

– Locul tău a fost, la un moment dat, la Paris, unde ai scris un volum în limba franceză şi mi-ai spus o dată că el nu poate fi tradus în româneşte.
– Volumul de la Paris se numea Les jeux des societe, Jocurile societăţilor. L-am publicat la o editură ploieşteană. Sintagmele, şi conotaţiile, şi expresiile fixe ale limbii franceze sunt cele pe care am încercat să le pun în valoare. Deci, dincolo de înclinaţia afectivă, am încercat să surprind plasticitatea fermecătoare a oraşului şi s-au îngemănat senzaţia de noutate – chiar dacă nu era pentru prima dată la Paris, cu gândul scrierii pe care îl am continuu în minte, cu bucuria combinării, reluării transcrierii, modificării şi alcătuirii metaforelor din limba lui Voltaire. E un lucru la care ţin, aşa cum Ţin la poemele Elegii la Notre Dame, pe care le-am scris despre Franţa, aşa cum ţin la traducerea celor cincizeci de poeţi francezi contemporani pe care am publicat-o în Contemporanul, de-a lungul anilor, aşa cum ţin la traducerile din Baudelaire şi la spiritul francez în ce are el gratuit şi neîncrâncenat. La noi, poeţi de mare acuitate a verbului şi sentimentului, cum este Blaga, au fost confiscaţi de ideologie. Poeţii expresionismului, minunatul şi atât de moralul expresionism, care poate face o acoladă de la Trakl până la Paul Celan, au fost puşi mereu sub semnul pătimirii, cum se zicea despre Goga, în alt sistem de referinţă, au scris Poemele luminii pentru că ni se lua Ardealul, ceea ce e puţin cam straniu, nu e chiar aşa. De aceea, spiritul francez trăieşte esenţial prin logos, în Franţa toată lumea citeşte, în metrou, şi cerşetorii citesc…

– Şi pe zidurile metroului…
– Da. Sunt cerşetori care se şi supără că-i deranjezi din lectură. O anecdotă zice că era un american care îi dădea unei cerşetoare un cec şi cerşetoarea privea nedumerită. Şi americanul a deschis harta Parisului şi i-a arătat unde e banca de unde îşi poate încasa cecul. În sensul acesta, toată lumea citeşte, lumea are reviste în metrou, în staţii, în mijloacele de transport. Parisul nu e numai Moulin Rouge şi stridii, el este esenţialmente un oraş sprijinit prin logos. Când vezi Tour Eiffel prima dată, dacă reuşeşti să nu te asurzească rusoaicele care vorbesc extraordinar de tare – după cum s-a văzut şi în finala de la Roland Garros de anul acesta între Mâşkina şi Dementieva (stră-străbunicul Dementievei este cel care a donat primul tablou Ermitajului) – apare imaginea din fotografii, ilustrate, pictură. Aşa e Parisul logosului: cuvintele apar din amintirile noastre de citit pifuri, de liceu, de conversaţii, este un miraj lingvistic, cum spune Toma Pavel. Parisul este un oraş al mirajului lingvistic. Te simţi, cum să spun… nu pot să spun „ca peştele în apă”, că am văzut „peştii” francezi care se simt foarte bine în apa Perier, acolo, la cafenea…

– E şi „Peştele în apă” al lui Vargas Llosa, un fel de metaforă a lui „n-am încotro”.
– Llosa nu-mi place. Nu-mi plac scriitorii care au vrut să devină preşedinţi. Mai ales scriitorii genuini, de creaţie, nu criticii sau alţii. Nu-mi plac scriitorii care vor să ajungă mari administrativ. Uitaţi, Sábato, care e un uriaş scriitor, a acceptat cu greu să fie şeful comisiei de anchetă a crimelor făcute de dictatura anterioară. Şi a făcut o depresie, de câţiva ani, de abia mai mişcă creionul pe hârtie. El, care e un geniu, carea scris Despre eroi şi morminte, probabil cel mai bun roman sudamerican posibil. De aceea, în Franţa, îţi vine tot timpul să scrii şi să vorbeşti.

– Dar tu locuiai, ca poet, în limba română şi, brusc, ţi-ai găsit locul şi în limba franceză. Poetul poate locui în orice limbă?
– Da, da. Pentru această plachetuţă de 20×40 cm, se găseşte loc în orice limbă, în urma meditaţiei de un an sau doi, aşa cum pentru toate tâmpeniile de discursuri politice, toate furturile şi toate şantajele se găsesc tone de ziare, milioane de kilometri de peliculă, sute de mii de ore de difuzare, bannere şi dări de seamă. Se mai găseşte, într-o limbă sau alta, germana sau italiana, şi loc pentru o plachetuţă de 20×40 cm. Nu-i aşa de grav.

– Cred că relaţia ta cu începutul acesta de mileniu, care aparţine informaţiei, cu spune cândva Jacques Attali, locul tău în această civilizaţie este deja definit prin cuvintele pe care le-ai spus deja. Eşti întotdeauna în conflict cu ceea ce se întâmplă şi nu-ţi convine…
– Da.

– …Din schimbările care se produc. Cum vezi tu globalizarea?
– Sunt lucruri incredibile. Filosoful Liiceanu, care a tradus Heidegger şi ar trebui să fie un om aplecat asupra nuanţei cuvântului, spune: omul trebuie să fie egoist, să-şi vadă numai de treburile sale. Ade3vărul este câştigul material. Înseamnă că în America avem sute de milioane de filosofi, care sunt la mica biserică a hamburgerului şi cei mai mari gânditori din lumea asta. Ei, lucrurile nu stau chiar aşa. Ideea globalizării era ca lipsa de grijă materială a continentului nordamerican să fie peste tot. Vom lăsa micii producători de vinuri, ziceau, IMM-urile, cum glumeam cu Ami, IIM-ul îmi sugerează un bătrân care mănâncă supa populară cu o lingură care-i tremură şi, din când în când, spune: I-me-me-me-me-me-me! Această lipsă de grijă, care este specifică continentului nordamerican, să fie generalizată. Asta nu înseamnă să-l lăsăm să moară pe producătorul de vinuri de la Valea Călugărească, de la Tohani sau din Franţa; să anulăm specificul bucătăriei de nu ştiu unde; producţia artizanală sau specifică fiecărei ţări. Nu asta înseamnă globalizare. Asta fac diverse grupuri de presiune din orice ţară, mai mult sau mai puţin interesată, mai mult sau mai puţin afiliată unei producţii economice. Dar. Globalizarea literară nu există. Mulţi prieteni francezi mi-au făcut acest compliment, pentru că ciclul meu Cimitirul de maşini a avut succes la Beaubourg, când l-am citit şi mi-au zis că e bun, „la cel mai înalt nivel al poeziei americane a generaţiei dumitale”. Dar fiecare are un specific, este un lucru recunoscut, şi globalizarea nu există. Dacă voi scrie despre Spania, atunci va fi părerea unui român despre Spania. În privinţa globalizării am crucea pusă, pentru că mi s-a refuzat viza americană, mi s-a spus: n-aveţi nici un motiv să vă întoarceţi în ţară. N-am cerut şi nu dăruiesc amprente! Aşa. Deci, în sensul acesta, ideile mele sunt legate mult de spaţiul mediteranean. Sarea dispărută are un ciclu, o parte, legată de creştinismul însoritei Italii (aştept o suplimentare de tiraj ca s-o pot populariza mai mult) şi Grecia, pe care n-am văzut-o încă, dar pe care o visez, pe care o simt, pe care o intuiesc şi pe care încerc s-o trec într-un alambic atunci când văd imaginile Mării Egee, despre care, făcând un paradox, într-o Cafea cu sare, am spus că verbul „a bea” a început cu perceperea apei Mării Egee, atât e de curată şi de frumoasă. Spaţiul ideatic în care se mişcă poezia mea, dacă ar fi să fie o morfologie culturală şi geografică, este spaţiul româno-italo-egeeană. Asta este Coasta Dalmaţiei a Adamului meu poetic.

– Pe mine m-ai dus cu gândul la suprarealistul Aimé Césaire, care chiar luna aceasta a împlinit 91de ani.
– De asta m-am raliat la suprarealişti, c-am auzit că trăiesc foarte mult. (râde)

– M-a dus cu gândul şi la Naipaul, apropo de călătorii în spaţii diverse, despre care să scrii din punctul de vedere al celui care nu le aparţine din diferite motive.
– Mărturia suprarealistă contemporană franceză forjează în toată istoria suprarealismului, construind, deja, o academie şi prin bifatele conotaţii care au fost actualizate de-a lungul timpului. Noi avem, cu proaspătul nostru clasicism de câteva sute de ani, avem multe conotaţii neactualizate. Deci forjarea în cadrul discursului nostru suprarealist este de altă natură, în timp ce ei pot face compendii, enciclopedii şi dicţionare cu cuvintele suprarealiste devenite canonice. La noi este mişcare, magma lingvistică nu se aşază, se interferează texte, discursuri, semnale şamd. Efortul forjării mele este în alt material, cu o altă densitate, de o altă imprevizibilitate şi, fatalmente, prin efortul poetic pe care mi-l asum, conturând o altă suprarealitate decât aceea a francezilor. Ei forjează efectiv propria limbă, pe când noi trebuie să mai garantăm şi o viziune, pentru că altfel ne trezim la Londra şi nu ştim dacă mai e monarhie sau nu mai e.

– Ceva asemănător făcea şi Aimé Césaire, demult, venind din Antile, cu ceva nou, specific, şi era apreciat de Bréton ca o descoperire uimitoare. Era o noutate a viziunii şi a bogăţiei limbii, explozia unei tradiţii a ceea ce (împreună cu Sengor) a numit negritudine. Acum, vin cu ultima întrebare: poţi să-mi spui data la care poezia va muri?

– Nu ştiu, dar va fi într-o după-amiază, cum spune scriitorul.

– E previziunea lui NoSTRATANus!
Florin DOCHIA – 2004

mai mult
Dialog de idei

Tot ceea ce NU știați despre originile și faptele revoluției sexuale. Și ceea ce NU ți se va spune de către ONG-urile care vor să te salveze de „ultraconservatori”

cuplu-1

Suntem asaltați zilnic de discursurile moralizatoare ale activiștilor pro-LGBTQ, și nu numai, despre cât de dubioși ar fi conservatorii și creștinii, despre cum organizații sau asociații cu alte viziuni asupra lumii decât cele „progresiste” trebuie să fie, în mod necesar, „grupuri de ură”, despre cum ar trebui să „luptăm cu mentalitatea conservatoare” și să „facem pași mai hotărâți” spre accelerarea revoluției sexuale la toate nivelurile societății.

Ceea ce nu ne dezvăluie acești activiști este deloc onorabila origine intelectuală a viziunii lor despre societate și unele fapte ale activismului lor organizațional. Și nu e vorba doar despre originile discutabile – e vorba și despre lumea în care am trăi dacă am fi guvernați după ideologiile și practicile activiste. Deschid aici o dezbatere sub forma unor întrebări.

Înainte de a începe, subliniez încă un fapt: când vorbesc, în textul care urmează, despre anumite minorități sexuale, citez, în mod exclusiv, din activiști sau susținători ai acestor minorități – sau din declarații ale unor membri ai „comunităților” respective.

  1. Nu-i așa că prea puțini dintre dumneavoastră știu că originile intelectuale ale revoluției sexuale și ale curentelor pro-LGBTQ se regăsesc în comunismul neomarxist și bolșevic?

Noua revoluție de eliberare sexuală a omenirii își are originile în cel de-al Doilea Congres Internațional pentru Reformă Sexuală susținut la Copenhaga în 1928 și în cadrul Ligii Mondiale pentru Reformă Sexuală (1928-1935), organizații care au promovat obiective ca educația sexuală, contracepția, dezincriminarea „sexualităților anormale”, precum și practici eugeniste. Liga a fost asociată, de asemenea, și curentelor neomalthusianiste care vedeau în creșterea demografică un fenomen negativ care trebuie limitat. Figuri proeminente ale Ligii, ca Magnus Hirschfeld, medic german și activist, considerau că orientarea sexuală e înnăscută, neputând, așadar, ține de alegere (subiectul nu e tranșat nici astăzi în lumea științifică, vedeți punctul 4 de la acest link), și că civilizația iudeo-creștină este un obstacol major în calea înțelegerii sexualității și a reformării acesteia. Ca președinte al organizației homosexualiste Comitetul Științific Umanitar, dar și al Societății Medicale pentru Știință Sexuală și Eugenism, încearcă o fuziune între Freud și Marx, lansând pentru prima oară și ideea că homosexualii reprezintă „un grup oprimat”. (aici un articol din Britannica despre biografia lui Magnus Hirschfeld)

Teoria, dezvoltată mai apoi de Herbert Marcuse, presupune înlocuirea represiunii economice din marxismul clasic – exploatarea proletariatului de către burghezi și capitaliști – cu represiunea sexuală din teoria freudiană – reprimarea instinctelor, a exprimării libere a erotismului și a satisfacției sexuale plenare de către instituțiile iudeo-creștine. Herbert Marcuse consideră că distincția dintre sexe nu este un dat natural, ci un construct – idee pe care o regăsim, plenar, în forma actuală a teoriei sau a ideologiei genului.

Ca observație, atunci când vorbim despre homosexualism ne referim la o ideologie, și nu la comunitatea pe care această ideologie susține că o reprezintă; a se vedea în acest sens punctul 4 de mai jos. Astfel, nu mă refer, aici, la realitățile istorice privitor la homosexualitate și la reprimarea sa medicală sau penală, ci la teoretizarea acesteia și la „inventarea” ideologică a unei „minorități”.

Contextul apariției neomarxismului este următorul: după succesul revoluției bolșevice din Rusia din octombrie 1917 au loc revolta spartakistă din Berlin, înființarea Sovietului din Bavaria și a Republicii comuniste maghiare a lui Bela Kuhn în 1919, în același timp cu invazia Poloniei de către Troțki. Dar Armata Roșie este învinsă în Polonia în 1920, spartakiștii, Sovietul bavarez și guvernul lui Bela Kun sunt înlăturați, și revoluționarii marxiști nu sunt susținuți nicăieri de clasa muncitoare oprimată. Acest fapt vine în contradicție cu teoria economică și politică a lui Marx privind unirea proletariatului sub stindardul marxismului. Soluția găsită pentru a depăși aceste eșecuri este un marxism amendat, „actualizat” noilor condiții istorico-politice.

Astfel, din analiza unor intelectuali precum Antonio Gramsci, Wilhelm Reich și Herbert Marcuse reiese că revoluția marxistă nu va triumfa la nivel global atâta vreme cât proletariatul va fi „contaminat” de creștinism, de morala și de relațiile de familie tradiționale. Și cât timp muncitorii și țăranii care ar trebui „eliberați” vor trăi într-o societate structurată pe principiile eticii iudeo-creștine. Antonio Gramsci scrie în faimoasele „Caiete din închisoare”: „cât timp muncitorii au suflet creștin, nu vor răspunde apelurilor revoluționare.” Georg Lukács arată la rândul său: „Distrugerea revoluționară a societății este unica soluție.”

Treptat, aceste filosofii politice neomarxiste s-au reflectat în schimbările dramatice ale stângii europene și a liberalismului american, care au căpătat o turnură revoluționar-culturală, având în centru „drepturile gay”, și modificarea structurală a sexualității, familiei, moralității, foarte diferită de marxismul clasic ce avea în centru proletariatul și drepturile sociale. Pat Buchanan numește această turnură „marxism cultural” în The Death of the West, pe când alți autori paleoconservatori, ca Paul Gottfried, consideră că, de fapt, nu mai este nimic marxist în aceste ideologii ale noii stângi. A se vedea, în acest sens, The Strange Death of Marxism: The European Left in the New Millennium. Gottfried arată că acest nou marxism nu este animat de materialismul istoric, ci de „aversiunea față de civilizația creștină burgheză.”

Nedreptatea nu mai constă, așadar, în oprimarea proletariatului de către burghezia exploatatoare, ci în oprimarea tuturor indivizilor de către o civilizație iudeo-creștină care reprimă pulsiunile sexuale prin tabu-uri și legi restrictive. Soluția este, pur și simplu, distrugerea acestei civilizații iudeo-creștine, revoluția permanentă, liberalizarea radicală și abolirea tuturor normelor ce îngrădesc manifestarea instinctelor și a pulsiunilor sexuale. Printre categoriile cele mai reprimate regăsim, în această viziune, minoritățile sexuale.

  1. Nu-i așa că prea puțini dintre dumneavoastră știu că „revoluția senzualității” a fost teoretizată inclusiv de însuși Vladimir Lenin?

Noua revoluție sexuală își are rădăcinile și în Revoluția senzualității, teoretizată de însuși Vladimir Lenin. Într-un schimb de scrisori între Lev Troțki și Vladimir Lenin, citim următoarele: „Fără îndoială, opresiunea sexuală este principalul mijloc de înrobire a omului. Atâta vreme cât există această opresiune, nu poate fi vorba de adevărata libertate. Familia, ca instituție burgheză, și-a trăit complet traiul. Trebuie spus mai mult despre asta muncitorilor… ”. Lenin răspunde: „Și nu numai familia. Toate interdicțiile cu privire la sexualitate ar trebui să fie eliminate… Avem ce învăța de la sufragete: chiar interzicerea dragostei între persoanele de același sex ar trebui să fie eliminată”.

Teoria este pusă în practică în primele luni de după Revoluția bolșevică din Rusia. În decembrie 1917 Lenin emite decretele „Cu privire la abolirea căsătoriei” și „Cu privire la căsătoria civilă, copii, și despre modificarea actelor de stare civilă”. Potrivit acestor decrete, „uniunea sexuală” (care înlocuia „uniunea prin căsătorie”) era posibil să se încheie rapid și să se desfacă la fel de ușor. Pe lângă faptul că este abolită „tirania căsătoriei”, sunt dezincriminate și promovate avortul, relațiile homosexuale, „amorul liber” în grup, și chiar exhibiționismul și relațiile cu minori.

În 1918 la Petrograd defilează o paradă a lesbienelor, care aniversează un an de la decretul „Cu privire la abolirea căsătoriei”. Troțki notează în memoriile sale că Lenin a afirmat cu satisfacție la auzul acestei vești: „Țineți-o tot așa, tovarăși!”. Pe unele pancarte se putea citi: „Jos cu rușinea!” La începutul anilor 1920 se observă o creștere a nașterilor de copii în afara copiilor – în 1923, de exemplu, cel puțin jumătate dintre copiii născuți la Moscova erau născuți în afara căsătoriei, iar în orașele mari „cuplurile” (o formă de parteneriat civil) alcătuiau majoritatea.

  1. Nu-i așa că prea puțini dintre dumneavoastră cunosc tacticile moderne ale activiștilor LGBTQ?

Acestea au fost teoretizate într-un articol din 1987 al revistei gay Guide, semnat de activiştii homosexualiști Marshall Kirk şi Erastes Pill (pseudonimul lui Hunter Madsen). Tacticile psihologice și de propagandă sunt prezentate în detaliu – și putem spune că aceste tactici sunt foarte asemănătoare cu cele folosite de activiștii marxiști în Rusia, înainte de preluarea puterii în noiembrie 1917, sau de activiștii de partid în România anilor ’50 – când îi reprezentau pe marxiști drept purtătorii luminii, ai progresului, și ai eliberării omului de sub tirania societății burgheze și iudeo-creștine.

Citez din articol patru fragmente scurte:

„În faza iniţială a oricărei campanii care se adresează americanilor heterosexuali masele trebuie să nu fie şocate sau să li se genereze sentimentul de repulsie prin expunerea prematură a comportamentului homosexual. În loc de aceasta imaginea sexului va fi minimalizată iar drepturile homosexualilor vor trebui a fi reduse la o chestiune socială abstractă pe cât de mult posibil. Laşi cămila să îşi bage mai întâi nasul în cort, abia mai târziu o laşi să bage şi posteriorul neplăcut vederii!””

„Este foarte important unde vorbim! Media vizuală, film şi televiziune, este cel mai puternic formator de opinie în civilizaţia occidentală. În fiecare gospodărie americană se urmăresc programele TV în medie 7 ore pe zi. Acele ore ne deschid o poartă către viaţa privată  a heterosexualilor prin care poate fi strecurat acest cal troian!

În ceea ce priveşte desensibilizarea intermediarul este mesajul de normalitate. Deocamdată aripa gay a Hollywood-ului ne-a furnizat cea mai bună armă secretă a noastră în bătălia pentru desensibilizarea publicului general. Puţin câte puţin în ultimii 10 ani personajele şi temele gay au fost introduse în producţiile TV şi în cele cinematografice. În general impactul a fost unul încurajator. (…) Dar asta trebuie să însemne doar începutul unui asalt major de publicitate al Americii homosexuale.”

Întâi putem folosi discursul pentru a altera standardele morale. (…) Împotriva uriaşei forţe a religiei instituţionalizate se poate opune cea a ştiinţei şi opiniei publice, sabia şi scutul mult hulitului «umanism secular». Această alianţă a funcţionat bine împotriva bisericilor şi înainte, în cazul divorţului şi al avortului. Cu ajutorul discuţiilor deschise despre răspândirea şi acceptarea homosexualităţii această alianţă poate funcţiona din nou.”

„O campanie mass-media care să promoveze imaginea Victimelor Gay va face uz de simboluri care să reducă senzaţiei publice de ameninţare, care fac publicul larg să lase garda jos şi care cresc şansele de victimizare. Practic asta înseamnă că se va renunţa la apariţiile în reclame şi în alte prezentări publice a tinerilor musculoşi şi mustăcioşi şi înlocuirea lor cu figuri simpatice de tineri şi bătrâni de treabă şi femei atrăgătoare. Este aproape inutil să menţionăm că grupurile cele mai greu de acceptat de către public, precum NAMBLA [vedeți punctul 6 de mai jos, n.m.] nu pot face parte dintr-o astfel de campanie: cei suspectaţi de molestare a copiilor nu pot poza în victime.

Link aici către articolul integral.

Reamintesc, la acest capitol, și violența simbolică, dar și fizică, a activiștilor de tip ACT-UP despre care am scris aici și aici.

  1. Nu e așa că prea puțini dintre dumneavoastră știu că identitatea și filosofia Queer, dominantă, astăzi, în corul LGBTQ (Q-ul din final, apropo, vine de la Queer), este mult mai mult decât o simplă, banală și „burgheză” revendicare a „egalității în drepturi”?

Într-adevăr, identitatea Queer duce atât de departe mânia față de orice dat al firii și de idee de „normalitate”, încât unii clasici ai curentului predică inclusiv ura pentru constructul de „copil”. Dintr-un articol de pe portalul „Critical theory” aflăm mai multe detalii despre Queer: Queer înseamnă ștergerea, dizolvarea constructelor „femeie”, „bărbat” și „normal”, dar chiar și depășirea identității de gay. Cum așa, veți spune? Pentru că filosofia Queer înseamnă forțarea oricăror limite, destabilizarea tuturor normelor sexuale (până la ce limită, ne întrebăm? există vreo limită?). Queer înseamnă să refuzi până și limitarea prin normare a identității gay, adică limitarea la acele „drepturi gay” obținute și codificate în prezent – parteneriat, căsătorie, adopție. Pentru că filosofia Queer înseamnă mult mai mult – e adevărata revoluționare a comportamentelor și relațiilor sexuale.

Iată, de pildă, ce regăsim într-o carte fundamentală a curentului, „No Future” („Nici un viitor”): a fi Queer înseamnă să urăști copilăria – sau, în termenii autorului, să urăști constructul „copil”. Așadar, nu doar genul este un construct, ci și copilăria. În cuvintele lui Lee Edelman, „queerness, for contemporary culture at large as for Philadelphia in particular, is understood as bringing children and childhood to an end”; în traducere: fenomenul queer, pentru cultura contemporană în general și pentru Philadelphia în particular, este înțeles drept a aduce un sfârșit pentru copii și pentru copilărie. Link către o descriere a cărții pe Amazon.

Și vedem cum unii activiști LGBTQ ne îndeamnă deja să facem pasul spre Queer – acesta fiind următorul pas pentru mișcarea gay din România. Nu mă aștept, totuși, ca autorul să-și asume vreo clipă „idealurile” societății queerizate: demolarea genurilor, a copilăriei și a oricăror normări/codificări a comportamentelor sexuale.

  1. Nu-i așa că de prea puține ori sau deloc ați auzit că unii membri ai grupurilor LGBTQ / ai minorităților sexuale nu se simt reprezentați de această revoluție sexuală – ba chiar o critică vehement?

Iată, de pildă, o declarație a homosexualilor de la Dolce & Gabanna care apără căsătoria dintre un bărbat și o femeie și susțin că orice copil are dreptul să crească alături de un tată și de o mamă:

Familia nu este o modă. În familie regăsim un sens supranatural al apartenenței” (Stefano Gabbana); „Nu noi am inventat familia”; „Procreația ar trebui să fie un act de iubire”. (Domenico Dolce); „Noi, un cuplu gay, spunem nu adopțiilor gay. S-a mers prea departe cu copiii chimici și cu uterele de închiriat. Copiii ar trebui să aibă o mamă și un tată”. (Stefano și Domenico; link aici).

Evident, declarațiile au stârnit numeroase controverse, iar cei doi au fost aspru criticați de vedete gay precum Elton John – care a cerut un boicot a brandului Dolce & Gabanna (link aici).

Un alt exemplu este cel al lui Dean Bailey, un fost gay care și-a „restaurat” identitatea sexuală și care a publicat o carte intitulată „Beyond the Shades of Gray” (link aici). Bailey arată că

„activitșii gay insistă, cu vehemență, că această călătorie pe care am întreprins-o [de restaurare a orientării sexuale, n.m.] este periculoasă. Chiar au reușit să treacă legi în California și în New Jersey prin care scot în afara legii consilierea pentru persoanele care caută ajutor pentru a se elibera de comportamentele și dependențele homosexuale.” (link aici)

Între timp, astfel de legi au fost trecute și în alte state americane (un articol aici). Și, conform ideologiei oficiale a acestei revoluții, homosexuali precum Dolce & Gabanna sunt niște eretici care trebuie dați ca exemplu (prin linșaje mediatice); iar foști homosexuali precum Dean Bailey trebuie, pur și simplu, ignorați.

Se întreabă, oare, promotorii revoluției sexuale dacă această abordare nu reprezintă, în fapt, o formă gravă de discriminare față de toți cei care asemenea lui Dean Bailey caută în mod voluntar să se elibereze de comportamente și dependențe care, așa cum afirmă chiar ei, le provoacă suferință?

 

  1. Nu-i așa că de prea puține ori sau deloc ați auzit că noua revoluție sexuală și ideologia Queer / gay includ pedofilia printre identitățile sociale oprimate și existente ca pure concepte sociale?

Acest articol arată, de pildă, că includerea „sexului transgenerațional” pe agenda ideologiei LGBTQ este o „întrebare deschisă”. Dintr-un articol publicat chiar pe portalul Adevărul aflăm că alianțele dintre grupările gay și unele grupări de pedofili s-au manifestat până în trecutul recent. Până nu demult ILGA (internaționala gay din care face parte și ACCEPT) a inclus o asociație asumat pedofilă, North American Man/Boy Love Association sau NAMBLA (link la Wiki).

Într-un studiu din anii 90 se pune pe același plan, prin raportare la patternurile politicilor sexului, feminismul, mișcarea gay și pedofilia. Dacă, în cazul feminismului si homosexualității, ne explică autorul, s-a trecut de la faza ingorării subiectelor gender și gay din agenda politică si a exilării lor din atenția publică de către grupurile dominante, către faza disputării și revendicării de drepturi și privilegii, pedofilia s-ar afla, încă, în prima fază, cea a negării și a ignorării.

Autorul, profesor universitar, argumentează că, în chestiunile sexuale, se confruntă două perspective: de o parte avem esențialiștii sau naturaliștii, care tratează comportamentul sexual raportându-l la norme pe care le derivă dintr-o reclamată ordine naturală, iar, de cealaltă parte, avem constructiviștii social, cei care consideră aceste comportamente nu ca „naturale” sau, dimpotrivă, „nenaturale”, ci ca niște constructe culturale/sociale.

Cu alte cuvinte, dacă un esențialist consideră homosexualitatea ne-naturală, constructivistul va ataca aceasta definiție, considerând-o și expunând-o drept un construct cultural și social al cărui singur scop este marginalizarea unor grupări minoritare (în concordanță cu punctele 1 și 2 de mai sus).

Studiul continuă afirmând că aceeași logică se aplică și în cazul pedofiliei, considerând că un termen precum „molestarea minorilor” (child molestation) este, la rândul său, un concept cultural și de clasă. Ideea este că și amatorii de „intimitate intergenerațională” pot aspira la statutul de categorie politică, pot scoate sexul din categoriile sale încă naturalizate pentru a-l politiza total, urmând același pattern de afirmare ca mișcările feministe și gay.

Autorul deplânge, de asemenea, faptul că unele grupări feministe s-au alăturat curentelor anti-pedofile din America, în timp ce dă ca exemplu țări precum Olanda sau alte țări nordice, unde vârsta consimțământului a scăzut și gradul de acceptare socială a relațiilor sexuale adult-copil este mai mare.

Cineva s-ar putea întreba dacă nu o fi ceva izolat. Poate între timp oamenii s-au mai delimitat de astfel de concepții parcă prea revoluționare și duse la extrem privind sexualitatea?

Într-un alt articol, același autor atacă frontal chiar ideea că orice act sexual cu un minor este un abuz. Dimpotrivă, „sexul intergenerațional” poate aduce inclusiv beneficii acestora (?!).

În aceeași publicație, un alt autor documentează maniera în care principala organizație gay din Danemarca, Cultural and Recreational Center (COC), a integrat in scopurile sale pedofilia, obținând chiar o stopare a opresiunii pedofililor, în mare parte tocmai din cauza eforturilor COC. Autorul spera că, procedând astfel, COC să lărgească ideea de identitate gay.

Într-o altă revistă un autor atacă problema abandonării NAMBLA (organizație scoasă între timp în afara legii) de către ILGA sub spectrul „dispariției idealurilor eliberării gay”. Toate aceste citate sunt preluate din reviste validate, din motive care ne scapă, din lumea academică apuseană. Ele nu sunt simple opinii ale unor activiști LGBTQ mai radicali, sunt idei dominante în curentele și grupările activiste pro-gay.

Lucrul este recunoscut deschis, de altfel, în Stanford Encyclopedia of Philosophy, unde întâlnim această observație:

Teoreticienii Queer susțin de obicei că unul dintre avantajele termenului «Queer» este acela că el include în mod implicit transsexuali, sado-masochiști, și alte tipuri de sexualitate marginalizată. Cât de departe merge această incluziune? Este sexul transgenerational (e.g., pedofilia) permis? Există orice fel de limite în cee ace privește formele acceptabile de sado-masochism sau de fetișism? În timp ce unii teoreticieni queer nu acceptă, în mod explicit, pedofilia, este o întrebare deschisă dacă teoria deține sau nu resursele pentru a sprijini o astfel de distincție.

Așadar, în limbajul și în filosofia Queer este subminată orice distincție între normal și anormal. Deoarece este atacată chiar esențializarea si naturalizarea comportamentului uman/sexual. Și, dacă o pornești pe această pantă, nu mai ai cum sa stabilești granițe si distincții decât în mod artificial și pe termen scurt. Astfel, odată deschis frontul contestării naturii umane și a normelor derivate aplicate asupra relațiilor sexuale, limitele re-puse vor fi întotdeauna artificiale, construite, fluide, așadar vor fi, în fapt, limite ideologice și politice. Ceea ce e chiar mai nociv decât ipotetica legalizare a pedofiliei, deoarece elimină definitiv orice fel de reper comun cu privire la ce este și ce nu este permis.

Și astfel ajungem de unde am plecat, adică înapoi în Rusia – de data aceasta, la Dostoievski: „Dacă Dumnezeu nu există, atunci totul e permis.”

 

Cum arată, în fapt, omul nou?

Întrebările de mai sus rămân deschise. Nu este vorba, așadar, doar despre căsătorie, legalizarea adopțiilor pentru persoanele de același sex, a parteneriatelor civile în trei sau mai mulți parteneri, și chiar despre distrugerea căsătoriei ca obiectiv asumat, în cazul ideologiei care animă grupările LGBTQ. Nu este vorba doar despre familie, și nu este vorba despre niște privilegii reclamate sub formă de drepturi, ci este vorba despre o viziune asupra lumii. Este vorba despre construirea unei lumi noi – și a unui om nou, în prelungirea tuturor punctelor de mai sus. Existența nu mai este guvernată de nici un principiu, cu excepția celui al subiectivismului absolut.Anarhia și lipsa de responsabilitate sunt implicite. Viața în cetate, la fel ca viața individului încetează să se mai supună rațiunii și normelor morale iudeo-creștine și, în final, însuși ontologicul este alterat. Ceea ce era numit cândva viciu sau comportament aberant sau patimă sau dependență acum este ridicat la rang de virtute și de obiectiv care trebuie urmărit de către toți oamenii. Învățat să-și urmeze toate pulsiunile, să-și aleagă identitățile și orientările sexuale precum ai alege programele TV, omul nou este modelabil, fluid, dependent de patimile sale. Aflat în perpetuă revoltă, omul nou este, în fapt, infinit maleabil și obedient.

I-am auzit pe progresiști spunând, iar și iar, că susținătorii valorilor familiei, ai demnității și ai libertății umane reprezintă „ultraconservatori” și chiar „extremiști de dreapta”. Mă întreb – cunosc oare acești progresiști și activiști de ocazie limbajul și filosofia revoluției sexuale pe care o susțin, originile și finalitatea acesteia, maniera în care influențează ea limbajul politic și pe cel comun, transformându-se în practici de acaparare a puterii? Sau poate că majoritatea progresiștilor nu știu și nu s-au obosit să cunoască, în fapt, ce susțin? Se pare că tot ce știu mulți dintre ei este că aceia care apără valorile familiei sunt niște „ultraconservatori” care vor să le fure „dreptul” la revoluția sexuală.

http://www.culturavietii.ro

mai mult
Dialog de idei

Avram (CLDR România): Nu s-a înţeles că GDPR nu constituie doar o problemă juridică, ci şi o chestiune de responsabilitate

Sever-Avram

Regulamentul General privind Protecţia Datelor (General Data Protection Regulation – GDPR) a început să-şi producă efectele în România începând cu data de 25 mai 2018, fiind considerat momentul ”zero” de la care sistemele informatice ale companiilor ce stochează date personale vor trebui să permită un control foarte bun al identităţii utilizatorilor şi al accesului la acestea, urmând principiul ”Privacy by Design”.
La o lună distanţă de la debutul aplicării GDPR, există la nivelul companiilor care activează pe plan local o serie de neclarităţi cu privire la caracterul relativ sau, după caz, absolut al unor drepturi şi obligaţii derivate din acest Regulament, arată preşedintele executiv al Asociaţiei „Comunităţile Locale Riverane Dunării” (CLDR România), Sever Avram, într-un interviu acordat AGERPRES.
El spune, de asemenea, că este în interesul tuturor ca aplicarea GDPR să fie şi în România o prioritate reală tocmai pentru a se preveni producerea de conflicte juridice posibile în acest domeniu ce pot antrena, uneori, entităţi din mai multe state membre ale UE.
Potrivit specialistului, în ultima lună, Autoritatea Naţională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal (ANSPDCP) a sancţionat o serie din operatori de telefonie care nu au respectat prevederile GDPR, pentru că au încălcat drepturile persoanelor private şi ar fi încercat să le ”influenţeze” pentru obţinerea consimţământului în vederea comunicării de mesaje în scop de marketing.

AGERPRES: A trecut o lună de la intrarea în vigoare a Regulamentului European privind Protecţia Datelor Personale (GDPR). Puteţi face o primă evaluare a influenţei acestuia asupra stadiului de pregătire probat în primul rând de către autorităţile locale, care interacţionează la rândul lor cu numeroşi furnizori şi parteneri privaţi?
Sever Avram: O întreagă serie de cerinţe şi proceduri au devenit în mod destul de rapid obligatorii în România, simultan cu toate celelalte state membre UE. Persistă însă încă multe neclarităţi cu privire la caracterul relativ sau, după caz, absolut al unor drepturi şi obligaţii derivate din GDPR.Întrucât, în genere, multe dintre consiliile judeţene şi primăriile din România nu s-au simţit în mod direct şi decisiv vizate de aplicarea GDPR, continuă să persiste atitudini de amânare, neclaritate sau indiferenţă cu privire la consecinţele pe care întârzierea punerii în practică a GDPR le-ar putea genera în lanţ pentru sectorul public. Pe de altă parte, faptul că apar periodic completări sau îmbunătăţiri ale GDPR, lasă loc implicit generării unor controverse juridice, în special referitoare la dreptul persoanelor privind ştergerea datelor acestora, dreptul la portare sau dreptul de opoziţie. Simpla desemnare a unor Ofiţeri pentru Protecţia Datelor în cazul unei primării sau a unei instituţii coordonate de aceasta nu are cum să rezolve de la sine problemele de organizare internă a datelor personale cu care se operează şi cu atât mai puţin eventualele litigii sau conflicte cu terţe părţi cu care autorităţile publice intră în relaţie în mod direct. Încă nu s-a înţeles îndeajuns faptul că GDPR nu constituie doar o simplă problemă de ordin juridic, ci mai ales o problemă de administrare internă eficientă şi de responsabilitate. Cum multe autorităţi publice, în special primării, şi-au creat şi propriile companii de servicii locale, acestea ar trebui să înţeleagă că este necesar să acorde maximă vizibilitate tuturor documentelor persoanelor ale căror date le prelucrează şi că, în orice moment, pot demonstra că menţin accesul şi prelucrează acele date numai pe baza unui temei perfect legal pentru care îşi asumă întreaga răspundere.

AGERPRES: Cum apreciaţi că s-a manifestat până acum rolul jucat de către Autoritatea Naţională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal (ANSPDCP) în privinţa atât a prevenirii, cât şi a sancţionării abaterilor de la aplicarea GDPR?
Sever Avram: Până în prezent, atunci când deschidem telefonul, primim o seamă întreagă de anunţuri publicitare, oferte sau promoţii la care nu am solicitat vreo informare şi care ne parvin printr-o evidentă menţinere, din trecut, a datelor noastre personale, fără acordul nostru explicit. Desigur că aceasta este de natură să ridice semne de întrebare sau chiar să creeze îndoieli cu privire la capacitatea de monitorizare şi de auto-sesizare a Autorităţii Naţionale în raport cu această perpetuare a stărilor de fapt care au ajuns să nemulţumească într-atât încât să fie necesară adoptarea GDPR. Deocamdată sesizăm că ANSPDCP şi-a păstrat vechiul site şi nu a reuşit să creeze o secţiune de informare transparentă a publicului interesat cu privire la rezultatele şi soluţionările pe care le-au dat diverselor sesizări apărute sau care ar urma să survină în perioada imediat următoare. Spre comparaţie, Supervizorul European de Protecţia Datelor (autoritatea independentă UE pentru protecţia datelor) a creat deja o structură de tip ”Digital Clearing House” ce reprezintă prima reţea europeană ce îi reuneşte pe toţi reglementatorii din toate domeniile spaţiului digital, inclusiv pe aceia răspunzători de protecţia datelor personale. Această transparentizare şi evidenţiere a rolului jucat de cei meniţi să protejeze datele este cu atât mai importantă cu cât însăşi legislaţia UE este în continuă mişcare şi se pregăteşte deja, în complementaritate, şi proiectul privind ”Regulamentul e-Privacy”, ca o urmare firească a recentei Declaraţii a Comitetului European pentru Protecţia Datelor. Luând în considerare toate aceste elemente, tocmai în sensul de a preveni orice tergiversări sau neaplicări susţinute a GDPR în România, întărirea capacităţii instituţionale şi a rolului Autorităţii Naţionale ar trebui să preocupe intens nu doar pe legislatori, ci şi pe decidenţii de la fiecare nivel… central, judeţean, local.

AGERPRES: Ce trebuie să ştie instituţiile publice, dar şi companiile private, referitor la Ofiţerul pentru Protecţia Datelor (DPO)?
Sever Avram: Având în vedere că Regulamentul UE 679/2016 se aplică de o lună de zile, considerăm că atât companiile private cât şi instituţiile publice trebuie să aibă deja numit un DPO, să îşi informeze personalul care intră în contact cu datele personale despre implicaţiile, restricţiile şi sancţiunile prevăzute de GDPR şi cel mai important, să îşi optimizeze modul de lucru, astfel încât organizaţia să respecte nivelul de conformitate la Regulament. Conform Legii 129/15.06.2018, Autoritatea de Supraveghere îşi va lărgi echipa de inspectori la 85, care vor soluţiona sesizările primite, dar care se vor putea sesiza din oficiu şi realiza controale inopinate, având posibilitatea de a aplica amenzi de până la 300.000 de euro.De altfel, în ultima lună Autoritatea a sancţionat o serie din operatori de telefonie care nu au respectat prevederile GDPR şi s-a constatat că au încălcat drepturile persoanelor private şi că ar fi încercat să le ”influenţeze” pentru obţinerea consimţământului în vederea comunicării de mesaje în scop de marketing. Evident, ulterior, organismele de justiţie vor avea ultimul cuvânt de spus în cazuri controversate.

AGERPRES: Ce recomandări importante ar fi de făcut către autoritatea de supraveghere, cât şi către celelalte autorităţi centrale cu rol în influenţarea comportamentelor decidenţilor publici din România?
Sever Avram: În primul rând, ar fi necesar să acorde o mult mai mare deschidere privind cooperarea cu organizaţiile cu preocupări relevante din societatea civilă pentru a se continua campania de informare şi conştientizare începută în urmă cu un an. Ar merita luată, ca model, reţeaua organizaţiilor neguvernamentale care s-a cristalizat la nivel UE în relaţia cu supervizorul european. Acesta din urmă îşi deleagă lunar reprezentanţii în câte un stat membru pentru a pre-evalua situaţia respectării GDPR şi a impulsiona modalităţile de colaborare eficientă, atât cu autorităţile naţionale de reglementare, cât şi cu principalii actori sau reprezentanţi ai organizaţiilor pentru protecţia consumatorilor. Este în interesul tuturor ca aplicarea GDPR să fie şi în România o prioritate reală tocmai pentru a se preveni producerea de conflicte juridice posibile în acest domeniu ce pot antrena, uneori, entităţi din mai multe state membre ale UE care s-ar putea simţi lezate cu privire la anumite soluţii sau neadoptarea unor soluţii potrivite faţă de încălcări ale GDPR, luate la momentul potrivit.Pe de altă parte, ca organizaţie care reprezentăm comunităţi şi universităţi dunărene în România, recomandăm reprezentanţilor consiliilor judeţene şi primăriilor să nu privească cu lejeritate GDPR, ca pe o încă o complicare a legislaţiei, ci să îşi formeze, nu doar să nominalizeze, proprii Ofiţeri de Protecţia Datelor, cât mai prompt şi responsabil cu putinţă, dând astfel un model şi partenerilor din mediul de afaceri cu care cooperează sau vin în contact.Celor din sectorul IMM, le-am sugera să investească din timp în formarea unui birou propriu de protecţia datelor care va comporta costuri suplimentare, dar va scuti managerii de posibile dureri de cap ulterioare, în special fiindcă nici concurenţii lor de pe piaţă nu vor sta cu mâinile în sân şi ar putea, la rigoare, reclama şi la Consiliul Concurenţei dacă GDPR nu este aplicat întocmai, îndeosebi în rândul sucursalelor, al magazinelor online sau al newsletterelor pe care le editează şi le distribuie.

AGERPRES: Puteţi să ne daţi un exemplu concret referitor la ce aţi întreprins la nivelul organizaţiei dumneavoastră privind stimularea aplicării GDPR?
Sever Avram: Încă din luna februarie, împreună cu colaboratorii de la Iaşi, Ionuţ Socol (specialist IT) şi Adriana Huţuţui (legal), am iniţiat şi lansat la Academia Română un program de formare, asistenţă şi sprijin pentru cei care şi-au propus să se pregătească din timp în raport cu provocările generate de noul regim al protecţiei datelor personale. În prezent, derulăm două tipuri de cursuri: unul pentru persoanele care urmează a fi desemnate ca DPO şi altul pentru persoanele auxiliare care vor relaţiona cu acest DPO şi care intră în contact cu datele cu caracter personal.

Până în prezent, absolvenţii cursurilor online organizate sub egida Catedrei Internaţionale Onorifice ”Jean Bart” (CIO-SUERD) de pe tot cuprinsul ţării au putut să se familiarizeze nu numai cu cunoştinţele şi deprinderea abilităţilor de bază, ci să fie înscrişi într-o reţea de Alumni care să primească ori de câte ori este necesar actualizări sau clarificări în raport cu schimbările legislative şi procedurale care apar. De asemenea, periodic, vom adapta mijloacele noastre de advocacy şi de acţiune spre a reuşi o minimizare a riscurilor şi a menţine un dialog constructiv atât cu autoritatea naţională de resort, cât şi cu supervizorul european în favoarea unui mediu online mai flexibil, mai protectiv şi mai dinamic, inclusiv în contextul procesului de dezvoltare şi inovare urbană condus potrivit conceptului Smart City şi în România.De altfel, şi cu ocazia Zilei Internaţionale a Dunării pe care CLDR a marcat-o în data de 28 iunie 2018 la sediul Ministerului Afacerilor Externe, am atins şi acest subiect al formării în domeniul protecţiei datelor personale, întrucât Preşedinţia Strategiei UE pentru Regiunea Dunării (SUERD) pe care o va prelua România va pune în centrul atenţiei cooperarea extinsă prin intermediul reţelelor, clusterelor şi hub-urilor în favoarea economiei circulare şi a industriilor creative.

mai mult
1 2 3 4
Page 1 of 4