close

Dialog de idei

Dialog de idei

Interviu cu Martin Heidegger

interv

SPIEGEL: Domnule profesor Heidegger, am observat în repetate rânduri faptul că opera Dv. filosofică este într-o anumită măsură umbrită de anumite evenimente din viaţa Dv. care, deşi nu au durat foarte mult, nu au fost nicicând lămurite, fie pentru că aţi fost prea mândru, fie pentru că nu aţi găsit de cuviinţă să le comentaţi. 

HEIDEGGER: Vă referiţi la 1933? 

SPIEGEL: Da, înainte şi după. Am vrea să plasăm momentul într-un context mai larg iar de acolo să ajungem la câteva întrebări ce ni se par importante, cum ar fi: ce posibilitate există, dinspre filosofie spre realitate, de a acţiona inclusiv asupra realităţii politice? Mai există această posibilitate? Şi dacă da, cum ia naştere? 

HEIDEGGER: Acestea sunt deja întrebări importante, voi reuşi oare să răspund la toate? Dar înainte de toate daţi-mi voie să vă spun că înainte de a deveni rector nu am fost în nici un fel activ politic. În iarna lui 1932/33 aveam concediu şi am petrecut cea mai mare parte a timpului sus la cabana mea. 

SPIEGEL: Atunci cum a fost posibil să deveniţi rector al Universităţii din Freiburg? 

HEIDEGGER: În decembrie 1932 vecinul meu, von Müllendorff, profesor de anatomie, a fost ales rector. La Universitatea din Freiburg noul rector îşi intră în funcţie începând cu 15 aprilie. În timpul semestrului de iarnă 1932/33 discutasem adesea cu el situaţia, nu doar cea politică, ci mai cu seamă pe cea universitară, situaţia studenţilor – care era într-un anumit sens lipsită de perspective. Punctul meu de vedere a fost: atât cât pot eu judeca lucrurile, singura posibilitate rămasă este aceea de a încerca o contrabalansare a evoluţiei iminente cu ajutorul acelor forţe constructive care mai erau încă vii. 

SPIEGEL: Deci Dv. aţi sesizat o legătură între situaţia universităţii germane şi situaţia politică din Germania în general? 

HEIDEGGER: Admit că am urmărit evoluţia evenimentelor politice între ianuarie şi martie 1933 şi ocazional am mai discutat despre asta cu colegi mai tineri. Dar munca mea era centrată pe o interpretare extinsă a gândirii presocratice. La începutul semestrului de vară m-a întors la Freiburg. Între timp, profesorul von Möllendorff îşi intrase în atribuţiile de rector la 15 aprilie. La nu mai mult de două săptămâni însă, a fost demis din funcţie de către ministrul culturii din Baden de pe vremea aceea, Wacker. Ocazia, probabil dorită, care a condus la această decizie a fost faptul că rectorul interzisese atârnarea în Universitate a aşa-numitei “placarde a evreilor”. 

SPIEGEL: Domnul von Möllendorff era social-democrat. Ce a întreprins după demiterea sa din funcţie? 

HEIDEGGER: Încă în ziua în care a fost demis, von Möllendorff a venit la mine şi mi-a zis: “Heidegger, acum Dv. trebuie să preluaţi rectoratul.” I-am spus să se gândească la faptul că îmi lipsea cu desăvârşire experienţa în activitatea administrativă. Oricum, prorectorul de pe vremea aceea, Sauer (teolog), m-a somat de asemenea să candidez pentru postul de rector la alegerile ce urmau să aibă loc, pentru că altfel exista riscul ca un simplu funcţionar să fie numit rector. Colegi mai tineri, cu care discutasem de-a lungul multor ani probleme legate de structura universităţii, m-au conjurat să preiau rectoratul. Am ezitat îndelung. În final m-am declarat pregătit să preiau postul, dar numai în interesul universităţii şi doar dacă puteam fi sigur de susţinerea unanimă a plenului. Rămăseseră însă, oricum, îndoieli cu privire la capacitatea mea de a fi rector, aşa încât în dimineaţa în care urmau să aibă loc alegerile m-am dus la rectorat şi le-am explicat colegului deja demis von Möllendorff, încă prezent, şi prorectorului Sauer că nu puteam să preiau funcţia. La asta ambii colegi mi-au răspuns că alegerile au fost în aşa fel pregătite încât acum nu mai puteam să îmi retrag candidatura. 

SPIEGEL: După care v-aţi declarat definitv pregătit. Cum s-a structurat din acel moment relaţia Dv. cu naţional-socialiştii? 

HEIDEGGER: A doua zi după ce am preluat funcţia, la rectorat şi-a făcut apariţia “liderul studenţilor” cu încă doi însoţitori, cerând din nou atârnarea placardei evreilor în public. Am refuzat. Cei trei studenţi au plecat cu precizarea că interdicţia avea să fie raportată la Conducerea Imperială a Studenţilor. Câteva zile mai târziu am primit un telefon al Oficiului Universitar SA (Sturmabteilung NSDAP, Divizia „Furtuna” a Partidului Naţional-Socialist al Muncitorilor Germani,– n. tr.) al Unităţii de Comandă Supreme SA, de la conducătorul de grup SA, Dr. Baumann. El a cerut atârnarea placardei, deja expusă în alte universităţi. În caz de refuz, mă puteam aştepta la demitere, dacă nu chiar şi la închiderea Universităţii. Am refuzat şi am încercat să îl câştig de partea interdicţiei pe Ministrul Culturii din Baden. Acesta mi-a explicat că nu putea face nimic împotriva Diviziei “Furtuna”. Nici atunci însă nu mi-am restras interdicţia. 

SPIEGEL: Aceste lucruri nu au fost ştiute aşa până acum. 

HEIDEGGER: Motivul principal care m-a determinat să preiau rectoratul e numit deja în prelegerea mea inaugurală de la Freiburg din anul 1929, “Ce este metafizica?”, pagina 8: “Domeniile ştiinţei se află la mare distanţă unele de altele. Modul în care tratează obiectele lor de studiu este fundamental diferit. Această fărâmiţare lipsită de noimă a disciplinelor nu este ţinută laolaltă decât de către organizarea tehnică a universităţilor şi facultăţilor, şi mai are o brumă de sens doar datorită obiectivelor practice ale fiecărei specialităţi. Însă înrădăcinarea ştiinţelor în fundamentul esenţei lor a murit.” Ceea ce am încercat să fac în timpul rectoratului meu în raport cu această stare a universităţii (care în prezent s-a înrăutăţit în mod extrem) e expus în cuvântul meu inaugural la preluarea funcţiei de rector. 

SPIEGEL: Încercăm să elucidăm felul în care şi dacă această prelegere din 1929 corespunde lucrurilor afirmate de Dv. în conferinţa inaugurală la preluarea funcţiei de rector din 1933. Scoatem aici o anumită frază din context: “Mult lăudata ‘libertate academică’ va fi eliminată din universitatea germană; pentru că această libertate nu a fost autentică, ci doar de ordin negativ.” Credem că putem afirma că această aserţiune exprimă măcar în parte opinii care nu vă sunt străine nici astăzi. 

HEIDEGGER: Da, îmi susţin încă punctul de vedere. Pentru că această “libertate academică” era în fond pur negativă: libertatea de a nu te implica în efortul cerut de studiul academic, în reflecţie şi contemplare. Dincolo de asta, afirmaţia pe care aţi redat-o nu ar trebui izolată, ci luată în context, iar atunci va deveni clar ce voiam să se înţeleagă prin sintagma de “libertate negativă”. 

SPIEGEL: Preabine, asta e de înţeles. Credem însă a sesiza o nouă tonalitate în prelegerea Dv. inaugurală de la preluarea rectoratului atunci când vorbiţi, la patru luni după ce Hitler a fost numit Cancelar al Imperiului, despre “măreţia şi gloria acestui nou început.” 

HEIDEGGER: Adevărul e că la vremea respectivă eram convins de acest lucru. 

SPIEGEL: Aţi putea detalia acest aspect? 

HEIDEGGER: Cu plăcere. La vremea respectivă nu vedeam nici o altă alternativă. În confuzia generală de opinii şi tendinţe politice a 32 de partide, era necesar să găsim o perspectivă naţională, şi mai cu seamă socială, undeva în sensul experimentului încercat de Friedrich Naumann. Aş putea cita aici, spre a da un singur exemplu, un eseu de Eduard Spranger care merge mult mai departe decât cuvântarea mea de la preluarea rectoratului.

SPIEGEL: Când aţi început să vă ocupaţi de chestiuni politice? Cele 32 de partide existau deja de mult. Existau deja milioane de şomeri încă înainte de 1930. 

HEIDEGGER: La vremea respectivă eram încă în întregime solicitat de întrebările dezvoltate în Fiinţă şi timp (1927) şi în scrierile şi conferinţele din anii următori, probleme fundamentale ale gândirii care privesc indirect şi chestiunile naţionale şi sociale. Nemijlocit însă, ca profesor la universitate, înaintea mea stătea problema sensului ştiinţelor şi astfel precizarea sarcinii universităţii. Acest efort este exprimat chiar din titlul cuvântului meu inaugural la preluarea rectoratului, “Autoafirmarea universităţii germane”. Un asemenea titlu nu a fost cutezat de nici un alt discurs ţinut la preluarea vreunui rectorat pe vremea aceea. Dar cine dintre cei care polemizează împotriva acestui discurs l-a citit cu atenţie, l-a gândit până la capăt şi l-a înţeles din perspectiva situaţiei date la momentul respectiv? 

SPIEGEL: Autoafirmarea universităţii într-o asemenea lume tulbure, nu e puţin cam inadecvat? 

HEIDEGGER: De ce? “Autoafirmarea universităţii” merge împotriva aşa-numitei “ştiinţe politice”, pretinsă în partid şi de către studenţimea naţional-socialistă. Acest titlu avea o cu totul altă semnificaţie pe atunci; nu era vorba de politologie, ca astăzi, ci voia să spună: ştiinţa ca atare, sensul şi valoarea acesteia, sunt apreciate în funcţie de folosul lor practic pentru neam. În cuvântul inaugural susţinut la preluarea rectoratului este exprimată în mod particular tocmai poziţia contrară acestei politizări a ştiinţei. 

SPIEGEL: Oare v-am înţeles corect? Prin includerea universităţii în ceea ce simţeaţi pe atunci că avea să fie “un nou început” doreaţi să susţineţi cauza universităţii în faţa unor curente puternice care ameninţau să-i strivească modul propriu de a fi? 

HEIDEGGER: Desigur, dar în acelaşi timp autoafirmarea urma să-şi propună şi sarcina pozitivă de a recâştiga un nou sens în raport cu organizarea actuală universitară, de natură pur tehnică, pornind de la reflecţii asupra tradiţiei gândirii occidentale şi europene. 

SPIEGEL: Domnule profesor, să înţelegem că Dv. credeaţi pe atunci că un reviriment al universităţii ar putea avea loc prin intermediul unei colaborări cu naţional-socialiştii? 

HEIDEGGER: Frazarea este părtinitoare. Universitatea urma să fie revigorată prin propria-i reflecţie, nu prin intermediul colaborării cu naţional-socialiştii, urmând astfel să dobândească o poziţie fermă în faţa pericolului politizării ştiinţei – în sensul deja precizat. 

SPIEGEL: Şi de aceea aţi proclamat în prelegerea Dv. inaugurală ca rector aceşti trei piloni: “serviciul muncii”, “serviciul militar” şi “serviciul cunoaşterii”? Prin aceasta serviciul cunoaşterii trebuia, aşa aţi susţinut ulterior, să dobândească un rang egal, un statut pe care nu i l-au conferit naţional-socialiştii? 

HEIDEGGER: Nu e vorba de nici un fel de piloni. Dacă citiţi cu atenţie, veţi observa că deşi serviciul cunoaşterii este menţionat pe locul al treilea, în ordinea importanţei este de fapt primul. Trebuie să ne gândim la faptul că munca şi apărarea sunt, ca orice altă activitate umană de altfel, bazate pe cunoaştere şi luminate de aceasta. 

SPIEGEL: Mai trebuie să menţionăm însă – terminăm imediat cu această sordidă înşiruire de citate – încă o afirmaţie aici, la care nu ne putem imagina că aţi mai subscrie astăzi. În toamna lui 1933 aţi afirmat: “Nu teoreme şi idei să fie regulile fiinţei voastre. Singur doar conducătorul (der Führer) este realitatea germană prezentă şi viitoare şi legea acesteia.” 

HEIDEGGER: Aceste propoziţii nu se găsesc în cuvântul inaugural la preluarea funcţiei de rector, ci doar în ziarul studenţesc local din Freiburg, la începutul semestrului de iarnă 1933/34. Atunci când am preluat rectoratul, mi-a devenit clar că nu voi răzbi fără compromisuri. Astăzi nu aş mai scrie afirmaţiile pe care tocmai le-aţi citat. Deja în 1934 nu mai făceam asemenea afirmaţii. Dar aş relua astăzi, mai mult ca oricând, discursul despre “autoafirmarea universităţii germane”, evident fără a mai face trimitere la naţionalism. Locul “poporului” a fost luat de societate. În acest sens, discursul ar fi vânare de vânt astăzi ca şi atunci. 

SPIEGEL: Ne daţi voie să vă punem încă o întrebare intermediară? Până în acest punct în discuţia noastră a devenit clar că în 1933 poziţia Dv. a oscilat între doi poli. Pe de-o parte: a trebuit să spuneţi anumite lucruri ad usum Delphini. Acesta a fost unul din poli. Celălalt pol a fost totuşi mai constructiv; îl exprimaţi astfel: aveam sentimentul că aici e ceva nou, un nou început – după cum v-aţi exprimat Dv. 

HEIDEGGER: Aşa este. 

SPIEGEL: Între aceşti doi poli – lucru perfect plauzibil, considerat din perspectiva situaţiei…

HEIDEGGER: Desigur. Dar aş vrea să subliniez că expresia ad usum Delphini spune prea puţin. La vremea respectivă eram convins că în confruntarea cu naţional-socialismul s-ar putea deschide o nouă cale, singura încă posibilă, spre înnoire. 

SPIEGEL: Ştiţi de bună seamă că vi se aduc anumite acuze în acest sens, ce privesc cooperarea Dv. cu Partidul Naţional-Socialist al Muncitorilor Germani şi uniunile acestuia, acuze ce nu au fost contrazise până în prezent. Aţi fost acuzat, de exemplu, că aţi fi participat la arderi de cărţi ale studenţimii sau tineretului hitlerist. 

HEIDEGGER: Dimoptrivă, am interzis arderea cărţilor care urma să aibă loc în faţa clădirii universităţii.

SPIEGEL: Apoi vi s-a mai reproşat că aţi fi eliminat din Biblioteca Universităţii sau a Departamentului de Filosofie cărţi semnate de autori evrei. 

HEIDEGGER: Ca director al acestui departament, nu răspundeam decât de biblioteca acestuia. Nu m-am supus însă somării repetate de a elimina cărţile semnate de autorii evrei. Cei care au participat pe atunci la seminariile mele pot depune astăzi mărturie nu doar că aceste cărţi nu au fost înlăturate, dar şi faptul că aceşti autori, mai cu seamă Husserl, au fost citaţi şi discutaţi la fel ca înainte de 1933. 

SPIEGEL: Vom ţine seama de asta. Dar cum vă explicaţi originea unor asemenea rumori? Invidie omenească, maliţiozitate? 

HEIDEGGER: Din ceea ce ştiu despre surse, înclin să cred că da. Dar motivele ce duc la calomnie se află mai în adâncime. Preluarea rectoratului nu a fost probabil decât un motiv exterior, nu cauza reală. De aceea, e de presupus că polemicile se vor inflama din nou, de fiecare dată când va apărea o ocazie exterioară. 

SPIEGEL: Aţi avut şi după 1933 studenţi evrei. Relaţia Dv. cu unii, evident nu cu toţi din aceşti studenţi evrei, se spune că a fost caldă, dar după 1933? 

HEIDEGGER: Atitudinea mea a rămas neschimbată după 1933. Una din studentele mele cele mai vechi şi mai înzestrate, Helene Weiss, care mai târziu a emigrat în Scoţia, a obţinut doctoratul – după ce acest lucru nu a mai fost posibil la Facultatea din Freigburg – la Universitatea din Basel, cu o foarte importantă disertaţie despre “Cauzalitate şi întâmplare în filosofia lui Aristotel”, tipărită la Basel în 1942. La finalul cuvântului înainte, autoarea scrie: “Încercarea unei interpretări fenomenologice, a cărei primă parte o prezentăm aici, a fost posibilă datorită interpretărilor nepublicate ale lui M. Heidegger în marginea filosofiei greceşti.” Aveţi aici exemplarul pe care mi l-a trimis autoarea cu dedicaţie, în aprilie 1948. Am vizitat-o pe Dr. Weiss în repetate rânduri la Basel, înaintea de a muri. 

SPIEGEL: Aţi fost prieten cu Jaspers multă vreme. După 1933 însă, relaţia Dv. cu el a început să se răcească. Gurile rele spun că această deteriorare a relaţiei dintre Dv. si el se datorează faptului că Jaspers avea o soţie evreică. Aţi avea de făcut vreo precizare în acest sens? 

HEIDEGGER: Ceea ce tocmai aţi redat este o minciună. Jaspers şi eu am fost prieteni din 1919; i-am vizitat pe el şi pe soţia lui în timpul semestrului de vară din 1933, când am susţinut o conferinţă la Heidelberg. Karl Jaspers mi-a trimis toate publicaţiile lui apărute între 1934 şi 1938 – “Cu salutări cordiale”. Iată aici cărţile vizate. 

SPIEGEL: Aici stă scris: “Cu salutări cordiale”. Da, trebuie să admitem că salutările nu ar fi fost probabil atât de “cordiale” dacă relaţia de până atunci ar fi fost marcată de animozitate. Iată o întrebare similară: i-aţi fost student lui Edmund Husserl, predecesorul Dv. evreu la catedra de filosofie a Universităţii din Freiburg. El este şi cel care v-a recomandat Facultăţii ca succesor la profesorat. Relaţia Dv. cu el nu poate să fi fost lipsită de gratitudine. 

HEIDEGGER: Aveţi dedicaţia din Fiinţă şi timp. 

SPIEGEL: Fireşte. 

HEIDEGGER: În 1929 am editat textul pentru jubileul aniversării a 70 de ani de viaţă de către Husserl, şi am ţinut cu ocazia festinului o cuvântare la el acasă, care a fost la rându-i publicată în Comunicări academice în mai 1929. 

SPIEGEL: Mai târziu însă relaţia s-a deteriorat totuşi. Ne puteţi spune, doriţi să ne spuneţi ce stă la originea acestui fapt? 

HEIDEGGER: Diferenţele noastre de opinie au devenit tot mai accentuate. La începutul anilor ’30, Husserl şi-a încheiat conturile cu mine şi Max Scheler în mod public, iar claritatea afirmaţiilor lui nu mai lăsa nimic de dorit. Ce anume l-a determinat pe Husserl să se opună gândirii mele într-un asemena mod public nu am putut afla niciodată. 

SPIEGEL: La ce context sau ocazie vă referiţi? 

HEIDEGGER: Husserl a vorbit la Universitatea din Berlin în faţa a 1600 de auditori. Heinrich Mühsam a relatat într-unul din marile ziare berlineze despre “un fel de atmosferă de sală de sport”. 

SPIEGEL: Disputa în sine nu importă în discuţia de faţă. Ne interesează doar dacă avea ceva de a face cu anul 1933. 

HEIDEGGER: Nu, câtuşi de puţin. 

SPIEGEL: Aceeaşi este şi observaţia noastră. Dar faptul că ulterior aţi omis din Fiinţă şi timpdedicaţia adresată lui Husserl, nu e adevărat? 

HEIDEGGER: Ba da. Am explicat acest lucru în cartea mea, În drum către limbă, 1959, p. 269. Textul sună: “Pentru a veni în întâmpinarea numeroaselor supoziţii incorecte, dar larg răspândite, daţi-mi voie să exprim clar aici faptul că dedicaţia la Fiinţă şi timp, menţionată în textul dialogului la pagina 92, apărea încă la începutul celei de-a patra ediţii a cărţii, din 1935. Atunci când editorul a opinat că tipărirea celei de-a cincea ediţii din 1941 era periclitată şi era posibil ca volumul să fie interzis, s-a convenit finalmente, urmând dorinţa şi sugestia lui Niemeyer (editorul lui Heidegger de pe atunci – n. tr.), să se îndepărteze dedicaţia din ediţia a cincea, cu condiţia ca nota de subsol de la pagina 38, în care sunt precizate motivele care explică pentru prima oară dedicaţia, să rămână; ea sună astfel: “Dacă cercetarea ce urmează a făcut vreun progres înspre ‘lucrurile însele’, autorul îi mulţumeşte în primul rând lui E. Husserl, care, prin călăuzire personală neostoită şi punând-i la dispoziţie neîngrădit investigaţiile sale nepublicate l-a introdus pe autor, în timpul anilor săi de studiu la Freiburg, în cele mai diverse domenii ale cercetării fenomenologice.” 

SPIEGEL: Atunci aproape că nu mai are sens să vă întrebăm dacă e adevărat că, în timpul rectoratului Dv. din Freiburg, i-aţi interzis profesorului emerit Husserl să intre în sau să folosească Biblioteca Universitară sau cea a Departamentului de Filosofie. 

HEIDEGGER: Asta e calomnie. 

SPIEGEL: Şi nici nu există o scrisoare în care este exprimată această interdicţie împotriva lui Husserl? Cum a apărut acest zvon? 

HEIDEGGER: Nici eu nu ştiu, nu găsesc nici o explicaţie pentru asta. Dar v-aş putea demonstra imposibilitatea acestui fenomen prin exemplul următor, un fapt de asemenea necunoscut până acum: în timpul rectoratului meu am reuşit, prin intermediul unor discuţii cu ministrul, să îi păstrez în cadrul universităţii pe directorul clinicii medicale, profesorul Thannhauser şi pe deţinătorul de mai târziu al premiului Nobel, von Hevesy, profesor de chimie fizică, ambii evrei, a căror demisie ministerul o ceruse deja oficial. Ideea că aş putea să îi păstrez pe aceşti doi oameni şi să trec în acelaşi timp la acţiune împotriva lui Husserl – profesor emerit şi dascălul meu – în maniera colportată, este absurdă. Mai mult decât atât, am împiedicat o demonstraţie publică împotriva profesorului Thannhauser pe care studenţii şi cadrele universitare o planificaseră în faţa clinicii. În necrologul publicat de familia Thannhauser în ziarul local stă scris: “Până la 1934 a fost veneratul director al Clinicii Medicale a Universităţii din Freiburg în Breisgau. Brookline, Mass., 18.12.1962.” “Foile Universităţii din Freiburg” (Caietul 11) relatează în februarie 1966 despre profesorul von Hevesy: “Între anii 1926-1934, von Hevesy a fost directorul Institutului de Chimie Fizică al Universităţii Freiburg din Breisgau.” După ce eu am renunţat la funcţia de rector, ambii directori au fost demişi din funcţie. La vremea respectivă, existau conferenţiari neplătiţi care nu mai urcaseră de ceva vreme în ierarhie şi care s-au gândit: acum e momentul. Însă când au venit să vorbească cu mine, i-am refuzat pe toţi. 

SPIEGEL: La ceremonia funerară a lui Husserl din 1938 nu aţi participat. De ce? 

HEIDEGGER: Legat de asta, voi spune următoarele: acuza că aş fi rupt legăturile cu Husserl este nefondată. În mai 1933 soţia mea a trimis în numele ambilor, împreună cu un buchet de flori, o scrisoare către doamna Husserl, în care ne exprimam “recunoştiinţa nestrămutată”. Doamna Husserl a răspuns scurt printr-o depeşă de mulţumire, scriind că relaţiile dintre familiile noastre erau rupte. Faptul că nu mi-am manifestat încă o dată recunoştinţa şi veneraţia faţă de Husserl pe patul de suferinţă şi la moartea acestuia a fost o greşeală omenească, pentru care mi-am cerut scuze ulterior într-o scrisoare către doamna Husserl. 

SPIEGEL: Husserl a murit în 1938. Dv. demisionaseţi din funcţia de rector deja în februarie 1934. Cum s-a ajuns aici?

HEIDEGGER: De data asta va trebui să divaghez puţin. Din dorinţa de a depăşi organizarea tehnică a universităţii, adică de a revigora facultăţile din interior, din perspectiva obiectivelor lor academice, am propus numirea unor colegi mai tineri cu contribuţii deosebite în domeniile lor, indiferent de poziţia lor în partid, pe posturile de decani ale diferitelor facultăţi pentru semestrul de iarnă 1933/34. Astfel, profesorul Erik Wolf a devenit decanul Facultăţii de Drept, profesorul Schadewaldt decanul Facultăţii de Filosofie, profesorul Soergel decan al Facultăţii de Ştiinţe Naturale, iar profesorul von Möllendorff, care fusese demis din funcţia de rector în primăvară, decan al Facultăţii de Medicină. Dar deja în preajma Crăciunului anului 1933 îmi devenise clar că nu voi putea duce la bun sfârşit intenţia mea de revigorare a unversităţii, atât datorită opoziţiei din interior, din partea colegilor, cât şi din partea partidului. De exemplu, colegii mei nu au fost mulţumiţi de faptul că am inclus studenţi pe poziţii administrative de răspundere ale Universităţii – exact aşa cum e cazul şi astăzi. Într-o bună zi am fost chemat la Karlsruhe, unde ministrul mi-a cerut, prin intermediul asistentului său de prim rang şi în prezenţa liderului regional al studenţilor, să înlocuiesc decanul Facultăţii de Medicină şi pe cel al Facultăţii de Drept cu alţi membri ai facultăţii, mai potriviţi din perspectiva partidului. Am refuzat să fac asta şi le-am spus că aveam de gând să demisionez din funcţia de rector dacă ministrul avea să insiste în acest sens. Lucru care s-a şi întâmplat în februarie 1934, când am demisionat după abia zece luni, deşi la vremea respectivă rectorii stăteau doi ani sau mai mult în funcţie. Deşi presa locală şi străină a comentat preluarea funcţiei într-un fel sau altul, s-a tăcut cu privire la demisia mea. 

SPIEGEL: Cu Rust (Bernhard Rust, pe atunci Ministru Imperial al Educaţiei – n. tr.) aţi negociat la vremea respectivă? 

HEIDEGGER: Când mai exact? 

SPIEGEL: Încă se mai vorbeşte despre o vizită făcută de Rust aici la Freiburg, în 1933. 

HEIDEGGER: E vorba de două evenimente distincte: cu ocazia unei comemorări la mormântul lui Schlageter în oraşul său natal, Schönau în Wiesental, l-am salutat pe ministru scurt, formal. Dincolo de asta, ministrul nu mi-a mai acordat atenţie. La momentul respectiv nici nu am încercat să am o discuţie cu el. Schlageter fusese student la Universitatea din Freiburg şi membrul unei corporaţii de coloratură catolică. Conversaţia cu el a avut loc în noiembrie 1933, cu ocazia unei conferinţe a rectorilor la Berlin. I-am prezentat ministrului concepţia mea asupra ştiinţei şi a posibilei structuri a facultăţilor. A ascultat totul cu atenţie, încât nutream deja speranţa că lucrurile pe care i le-am prezentat vor avea un efect. Dar nu s-a întâmplat nimic. Nu văd de ce mi se aduce un reproş pornind de la această discuţie cu Ministrul Imperial al Educaţiei, de vreme ce în acelaşi timp guvernele străine se grăbeau să îl recunoască pe Hitler şi să îi arate reverenţa internaţională obişnuită. 

SPIEGEL: Cum a evoluat relaţia Dv. cu Partidului Naţional-Socialist al Muncitorilor Germanidupă ce aţi demisionat din funcţia de rector? 

HEIDEGGER: După ce am demisionat din funcţia de rector, m-am întors la munca de profesorat. În semestrul de vară 1934 am conferenţiat despre “Logică”. În semestrul următor, 1934/35, am susţinut prima prelegere despre Hölderlin. În 1936 au început conferinţele despre Nietzsche. Cei ce aveau urechi să audă, realizau că aceste conferinţe erau o confruntare cu naţional-socialismul. 

SPIEGEL: Cum a avut loc predarea funcţiei? Nu aţi participat la festivitate? 

HEIDEGGER: Nu, am refuzat să particip la ceremonia de predare a funcţiei de rector. 

SPIEGEL: Succesorul Dv. era un membru de partid implicat? 

HEIDEGGER: Era jurist; ziarul de partid Der Alemanne a anunţat numirea lui ca rector cu litere de-o şchioapă: “Primul rector naţional-socialist al universităţii”. 

SPIEGEL: Aţi avut dificultăţi ulterior din pricina partidului, sau cum a fost de fapt? 

HEIDEGGER: Eram urmărit tot timpul. 

SPIEGEL: Ne puteţi da un exemplu? 

HEIDEGGER: Da, cazul doctorului Hancke. 

SPIEGEL: Cum aţi aflat despre asta? 

HEIDEGGER: A venit el însuşi la mine. Obţinuse deja doctoratul şi era unul din participanţii la seminarul meu pentru avansaţi în semestrul de iarnă 1936/37 şi în semestrul de vară 1937. Fusese trimis la Freiburg de către Securitate (SD în original, Sicherheitsdienst – n. tr.) să mă ţină sub urmărire. 

SPIEGEL: Şi de ce a venit dintr-o dată la Dv.? 

HEIDEGGER: Datorită seminarului meu despre Nietszche în semestrul de vară din 1937 şi modului în care se lucra la seminar, mi-a mărturisit că nu putea continua misiunea de a mă ţine sub urmărire care îi fusese încredinţată, şi voia să mă informeze despre asta în vederea activităţii mele de catedră viitoare. 

SPIEGEL: Altfel, nu aţi avut nici un fel de dificultăţi cu partidul? 

HEIDEGGER: Ştiam doar că nu era permis ca lucrările mele să fie discutate, de exemplu eseul “Teoria lui Platon despre adevăr”. Conferinţa despre Hölderlin pe care am susţinut-o la Institutul Germanic de la Roma în primăvara lui 1936 a fost atacată în revista tineretului hitlerist, Voinţă şi putere, într-un mod penibil. Cei interesaţi ar trebui să citească polemicile împotriva mea care au început în vara lui 1934 în revista lui E. Krieck, Popor în devenire. Nu am făcut parte din delegaţia germană la conferinţa internaţională de filosofie de la Praga din 1934, şi nici nu am fost invitat să particip. De asemenea, urma să fiu exclus şi de la conferinţa internaţională Descartes de la Paris din 1937. Acest lucru li s-a părut celor de la Paris atât de ciudat încât conducerea congresului (profesorul Brèhier de la Sorbona) m-a întrebat de ce nu am făcut parte din delegaţia germană. Am răspuns că organizatorii conferinţei ar trebui să se intereseze la Ministerul Imperial al Educaţiei. După o vreme, am primit o cerere de la Berlin de a mă alătura tardiv delegaţiei. Am refuzat. Conferinţele “Ce este metafizica?” şi “Despre esenţa adevărului” se vindeau pe sub tejghea în coperţi fără titluri. Imediat după 1934, discursul meu la preluarea funcţiei de rector a fost retras de pe piaţă la intervenţia partidului. Mai putea fi discutat doar în taberele conferenţiarilor naţional-socialişti, ca subiect de discuţie pentru polemicile politice ale partidului.


SPIEGEL: În 1939, când războiul…
 

HEIDEGGER: În ultimul an de război, 500 dintre cei mai eminenţi savanţi şi artişti au fost scutiţi de serviciu militar de orice natură. Eu nu m-am numărat printre aceştia, dimpotrivă, în vara lui 1944 mi s-a ordonat să sap tranşee undeva la marginea Rinului, la Kaiserstuhl. 

SPIEGEL: De partea cealaltă, pe tărâm elveţian, Karl Barth săpa la rândul lui tranşee. 

HEIDEGGER: Interesant e felul în care s-au petrecut lucrurile. Rectorul invitase întregul grup profesoral în sala de conferinţe nr. 5. A ţinut un scurt discurs, cu precizarea că ce avea să ne spună acum era în perfect acord cu liderul naţional-socialist zonal, şi cu liderul naţional-socialist regional. Avea de gând să divizeze facultatea în trei grupuri: mai întâi, cei care erau complet dispensabili, în al doilea rând cei doar parţial dispensabili, în fine, cei indispensabili. Primul de pe lista celor complet dispensabili a fost Heidegger, urmat de G. Ritter (istoric, profesor emerit, implicat în atentatul din 20 iulie 1944 împotriva lui Hitler – n. tr.). În semestrul de iarnă 1944/45, după ce am terminat munca la tranşeele de lângă Rin, am susţinut un ciclu de conferinţe intitulat “Poezie şi gândire” (Dichten und Denken – a se lua aici “poezie” în sensul larg, mergând înspre grecescul poesis, de “creaţie”, “ficţiune”, “plăsmuire”, nu în sensul restrâns de “versificaţie”, “gen liric” etc. – n. tr.), într-un anumit sens, o continuare a prelegerii mele despre Nietzsche, adică a confruntării cu naţional-socialismul. După cea de-a doua oră de curs am fost deja inclus în Furtuna neamului, fiind cel mai vârstnic membru al corpului profesoral chemat la arme. 

SPIEGEL: Nu cred că trebuie să îl ascultăm pe profesorul Heidegger cu privire la cursul evenimentelor până în clipa în care va dobândi cu adevărat, sau mai bine zis legal, statutul de profesor emerit. E un lucru bine ştiut. 

HEIDEGGER: Dimpotrivă, lucrurile nu sunt cunoscute. E o chestiune mai puţin plăcută. 

SPIEGEL: Cu excepţia cazului în care aţi dori să adăugaţi ceva. 

HEIDEGGER: Nu. 

SPIEGEL: Poate ne daţi voie să rezumăm. La anul 1933 aţi fost angrenat, ca persoană neangajată politic, în sensul restrâns, nu în sensul larg al cuvântului, în politica acestui prezumtiv nou început… 

HEIDEGGER: …prin prisma contextului universitar… 

SPIEGEL: …prin prisma contextului universităţii în politica acestui prezumtiv nou început. După aproximativ jumătate de an, aţi renunţat la funcţia asumată în cursul acestui proces. Dar într-o conferinţă din 1935, care a fost publicată în 1953 sub titlul de “Introducere în metafizică,” spuneaţi: “Lucrările care sunt prezentate astăzi” – adică la 1935 – “drept filosofia naţional-socialismului, dar care nu au nimic de a face cu adevărul interior şi măreţia acestei mişcări (mai exact cu întâlnirea dintre tehnica determinată la nivel planetar şi omul modern), pescuiesc în aceste ape tulburi ale ‘valorilor’ şi ‘totalităţilor’.” Aţi adăugat această paranteză în 1953, când textul a fost tipărit –pentru a explica cititorilor de la 1953 la ce vă refereaţi prin “adevărul interior şi măreţia acestei mişcări”, adică a naţional-socialismului, în 1935 – sau această paranteză explicativă era deja prezentă în textul din 1935? 

HEIDEGGER: Era deja în manuscris şi corespunde exact concepţiei mele despre tehnică de la vremea respectivă, nu şi interpretării mele ulterioare a esenţei tehnicii ca şi con-struct (Ge-stell). Motivul pentru care nu am citit pe atunci pasajul cu voce tare se datorează convingerii că auditorii mei mă vor înţelege corect, deşi idioţii, spionii şi cârtiţele au înţeles aceste lucruri altfel – în definitiv îi priveşte. 

SPIEGEL: Cu siguranţă veţi include aici şi mişcarea comunistă! 

HEIDEGGER: Da, fără îndoială, ca fiind determinată de tehnica planetară. 

SPIEGEL: Cine ştie dacă nu aţi include aici eforturile americane în ansamblu? 

HEIDEGGER: Aş spune şi asta. Între timp, în ultimii treizeci de ani trebuie să fi devenit clar pentru toată lumea că mişcarea planetară a tehnicii moderne e o forţă a cărei măreţie menită a marca profund istoria cu greu poate fi supraestimată. E o chestiune decisivă pentru mine astăzi, cum ar mai putea fi asociat un sistem politic acestei epoci tehnice, şi care ar fi acest sistem presupunând că există? Nu cunosc nici un răspuns la această întrebare. Nu sunt convins că democraţia e acesta. 

SPIEGEL: Acum, “democraţia” nu e decât un concept colectiv sub umbrela căruia pot fi puse laolaltă reprezentări foarte diferite. Întrebarea este dacă o transformare a acestei forme politice mai este posibilă. După 1945 v-aţi exprimat punctul de vedere cu privire la aspiraţiile politice ale Occidentului şi cu aceeaşi ocazie aţi vorbit şi despre democraţie, despre atitudinea marcat politică a perspectivei creştine asupra lumii, cât şi despre statul de drept – şi aţi numit toate aceste aspiraţii “jumătăţi de măsură”. 

HEIDEGGER: În primul rând vă rog să îmi spuneţi unde am vorbit eu despre democraţie şi celelalte lucruri pe care le-aţi amintit. Dar le-aş numi jumătăţi de măsură, pentru că nu văd în ele nici un fel de confruntare reală cu lumea tehnică, în vreme ce în spatele lor, din punctul meu de vedere, subzistă concepţia că tehnica în esenţa ei este ceva asupra căreia fiinţa umană deţine controlul. Din punctul meu de vedere acest lucru nu este posibil. Tehnica în esenţa ei este un lucru pe care omul, pornind doar de la sine însuşi, nu îl poate stăpâni. 

SPIEGEL: Care dintre curentele schiţate anterior vi se pare cel mai adecvat vremurilor noastre? 

HEIDEGGER: Nu întrezăresc nici o perspectivă. Dar văd aici o întrebare decisivă. Înainte de toate, ar trebui lămurit ce înţelegeţi prin “adecvat vremurilor”, ce înseamnă aici “timp”. Mai mult decât atât, ar fi de lămurit dacă faptul de a fi în pas cu vremurile este măsura “adevărului interior” a acţiunilor umane, dacă nu cumva activitatea ce ne poate oferi o astfel de măsură e “Gândirea şi Poezia” (în original, Denken und Dichten, a se vedea nota anterioară – n. tr.), în ciuda denaturării la care a fost supusă această expresie. 

SPIEGEL: E uimitor faptul că de-a lungul timpului oamenii nu au fost capabili să-şi stăpânească uneltele, să luăm exemplul ucenicului vrăjitor. Nu e oare prea pesimist să spunem că nu vom fi capabili să stăpânim această unealtă cu siguranţă mult mai măreaţă a tehnicii moderne? 

HEIDEGGER: Pesimism, nu. Pesimismul şi optimismul sunt luări de poziţie cu bătaie prea scurtă în raport cu domeniul în marginea căruia încercăm să reflectăm acum. Dar înainte de toate, tehnica modernă nu este o “unealtă” şi nici nu mai are de a face cu uneltele. 

SPIEGEL: De ce trebuie să ne simţim atât de copleşiţi de tehnică? 

HEIDEGGER: Eu nu spun copleşiţi. Spun doar că nu avem încă o cale care corespunde esenţei tehnicii. 

SPIEGEL: Cineva v-ar putea răspunde în mod naiv: ce e aici de stăpânit sau controlat? Totul funcţionează. Se construiesc din ce în ce mai multe centrale electrice. Se produce în ritm susţinut. Oamenii din zonele înalt tehnologizate ale Terrei sunt aprovizionaţi din belşug. Trăim în prosperitate. Ce lipseşte de fapt aici? 

HEIDEGGER: Totul funcţionează. Tocmai asta e partea nefirească, faptul că funcţionează şi această funcţionare duce la şi mai multă funcţionare, şi că tehnica îl desprinde pe om tot mai mult de pământ şi îl dezrădăcinează. Nu ştiu dacă Dv. sunteţi înspăimântaţi, eu cu siguranţă am fost atunci când am văzut acum fotografii ale pământului de pe lună. Nu avem nevoie de o bombă atomică, dezrădăcinarea fiinţei umane e deja aici. Nu mai avem decât raporturi tehnice. Acesta nu mai e pământ, cel pe care locuiesc oamenii astăzi. De curând am avut o lungă conversaţie cu René Char în Provence – după cum ştiţi, poetul şi luptătorul de rezistenţă. În Provence se contruiesc baze de rachete la ora actuală, iar ţara este devastată într-un mod inimaginabil. Poetul, care cu siguranţă nu poate fi suspectat de sentimentalism sau o glorificare a idilicului, mi-a spus că dezrădăcinarea fiinţei umane ce are loc acolo va fi sfârşitul, dacă gândirea şi poezia nu redobândesc o putere nonviolentă. 

SPIEGEL: Ei bine, trebuie să spunem că preferăm să ne aflăm aici, pe pământ, şi probabil nu va trebui să plecăm de aici în timpul vieţii; dar cine ştie dacă destinul omului este să fie pe acest pământ? Ne putem gândi că fiinţele umane nu au nici un fel de destin. Dar oricum, poate fi văzută o posibilitate a fiinţei umane în faptul de a ajunge şi pe alte planete. Nu se va întâmpla cu siguranţă acest lucru pentru multă vreme. Dar unde scrie că locul fiinţei umane este aici? 

HEIDEGGER: Din istoria şi experienţa noastră umană, cel puţin atât cât îmi este mie cunoscută, ştiu că tot ce este esenţial şi măreţ a luat naştere atunci când fiinţa umană a avut o patrie şi era înrădăcinată într-o tradiţie. Literatura de azi, de exemplu, este în mare parte distructivă. 

SPIEGEL: Ne deranjează cuvântul “distructiv” aici, mai cu seamă pentru că termenul de nihilist a dobândit o accepţiune foarte largă la nivel semantic tocmai datorită Dv. şi în filosofia Dv. Suntem deconcertaţi să auzim termenul de distructiv în legătură cu literatura pe care aţi putea sau ar trebui să o priviţi ca parte a acestui nihilism. 

HEIDEGGER: Aş vrea să precizez faptul că literatura la care făceam referire nu este nihilistă în sensul definit de mine (Nietzsche II, p. 335 ff.). 

SPIEGEL: Sunteţi de părere însă, cel puţin aşa v-aţi exprimat, că există la ora actuală o mişcare mondială pe cale să, sau care a dus deja la statul absolut tehnic? 

HEIDEGGER: Da! Numai că tocmai acest stat în întregime tehnic corespunde cel mai puţin lumii şi societăţii determinate de esenţa tehnicii. Statul tehnic ar fi cel mai supus şi mai orb servitor în raport cu puterea tehnicii. 

SPIEGEL: Preabine. Acum evident, se ridică întrebarea: mai poate individul influenţa în vreun fel această reţea de inevitabilităţi, o mai poate influenţa filosofia, sau o pot influenţa ambele în sensul în care filosofia îl conduce pe individ sau mai mulţi indivizi spre o anume acţiune? 

HEIDEGGER: Cu aceste întrebări revenim la începutul discuţiei noastre. Dacă îmi daţi voie să răspund pe scurt şi poate prea dintr-o dată, dar în urma unor îndelungate reflecţii: filosofia nu va putea opera nici o schimbare directă, nemijlocită, a stării actuale a lumii. Acest lucru este valabil nu doar pentru filosofie, ci pentru tot ce înseamnă reflecţie şi aspiraţie omenească. Doar un zeu ne mai poate salva. Singura posibilitate a unei salvări o văd în a realiza o anumită pregătire, prin gândire şi creaţie poetică (o sintagmă riguros vorbind tautologică, e vorba din nou de Dichten – n. tr.), pentru sosirea zeului sau pentru absenţa zeului, când vom intra în declin; aşa încât să nu murim, ca să mă exprim plastic, “degeaba”, ci atunci când vom capota, o vom face în lumina acestui zeu absent. 

SPIEGEL: Există vreo legătură între gândirea Dv. şi apariţia acestui zeu? Există în opinia Dv. o legătură cauzală în acest sens? Credeţi că putem determina sosirea acestui zeu prin gândire? 

HEIDEGGER: Nu îi putem cauza venirea prin gândire, în cel mai fericit caz putem pregăti o anume predispoziţie a expectativei. 

SPIEGEL: Dar putem ajuta în vreun fel? 

HEIDEGGER: Realizarea acestei pregătiri ar putea fi un prim ajutor. Lumea nu poate fi ceea ce şi cum este prin intermediul omului, dar nici fără om. În opinia mea, acest lucru se leagă de faptul că ceea ce eu, folosind un termen tradiţional, ambiguu şi acum deja uzat, numesc “fiinţă” are nevoie de om, fiinţa însăşi nu este fiinţă fără omul de care are nevoie pentru revelarea, protejarea şi structurarea acesteia. Eu văd esenţa tehnicii în ceea ce numesc con-struct (Ge-stell). Acest termen, atât de uşor de a fi înţeles greşit la prima auzire, se referă de fapt, dacă îl considerăm riguros, la miezul cel mai profund al istoriei metafizicii, care ne determină modul de fiinţare (Dasein) încă şi astăzi. Efectul acestui con-struct dă de înţeles: omul e condiţionat, solicitat şi provocat de o putere ce se revelează în esenţa tehnicii. Tocmai în experienţa faptului că fiinţa umană este structurată (gestellt) de către acest ceva ce nu este ea însăşi, şi pe care nu îl poate controla, i se arată posibilitatea intuiţiei faptului că fiinţa are nevoie de om. În tot ceea ce este mai propriu tehnicii moderne se ascunde tocmai posibilitatea experienţei, a faptului de a fi necesar şi de a fi pregătit pentru aceste noi posibilităţi. Gândirea nu poate decât să îl ajute pe om să ajungă la această intuiţie, iar filosofia şi-a dat obştescul sfârşit. 

SPIEGEL: În epoci anterioare– dar nu numai – se credea mereu că filosofia era indirect foarte eficientă, rareori direct, dar că putea acţiona indirect, că a ajutat noile curente să se manifeste. Dacă ne gândim doar în cazul germanilor la nume mari precum Kant, Hegel, până la Nietzsche, ca să nu mai vorbim de Marx, se poate dovedi că filosofia a avut, pe căi ocolite, un efect enorm. Vreţi să spuneţi că această eficienţă a filosofiei a atins un punct final? Şi atunci când spuneţi că filosofia este moartă, că nu mai există, includeţi şi ideea că eficienţa filosofiei, dacă a exista vreodată, astăzi nu mai există? 

HEIDEGGER: Tocmai am spus: printr-o gândire diferită e posibil un efect indirect, nu direct, aşa încât gândirea schimbă cauzal condiţia lumii. 

SPIEGEL: Vă rugăm să ne scuzaţi, nu vrem să filosofăm, de aşa ceva nu suntem în stare, dar avem aici această verigă de legătură între filosofie şi politică, aşa că vă rugăm să ne scuzaţi dacă vă atragem în această discuţie. Tocmai aţi spus că filosofia şi individul nu pot face decât să… 

HEIDEGGER: …realizeze această pregătire a unei predispoziţii de a rămâne deschişi faţă de sosirea sau absenţa zeului. Nici experienţa acestei absenţe nu este lipsită de importanţă, ci reprezintă o eliberare a omului de ceea ce în Fiinţă şi timp am numit decăderea în fiinţare. Din pregătirea acelei predispoziţii despre care am vorbit face parte şi reflecţia în marginea a ceea ce este astăzi. 

SPIEGEL: Dar atunci de fapt celebrul impuls ar trebui să vină din afară, din partea unui zeu sau indiferent cui. Deci gândirea, prin sine însăşi, la un mod independent nu mai poate face nimic astăzi? Înainte a putut în opinia contemporanilor, şi în opinia noastră încă mai poate. 

HEIDEGGER: Dar nu nemijlocit. 

SPIEGEL: I-am numit deja pe Kant, Hegel, şi Marx ca mari promotori. Dar impulsuri vin şi de la un Leibniz– pentru dezvoltarea fizicii moderne şi astfel pentru naşterea lumii moderne în general. Tocmai aţi spus, credem, că în ziua de azi o asemenea eficienţă nu mai este posibilă. 

HEIDEGGER: În sensul filosofiei nu mai este. Rolul filosofiei de până în prezent a fost preluat de către ştiinţe. Pentru o explicaţie suficientă a “efectului” gândirii, ar trebui să lămurim în profunzime ce pot însemna aici efect şi a cauza un efect. În acest sens, e nevoie de diferenţieri fundamentale între cauză, impuls, susţinere, asistenţă, obstrucţie şi cooperare. Dar dimensiunea corectă pentru aprecierea acestor diferenţieri nu o putem obţine decât după ce am lămurit îndeajuns principiul raţiunii suficiente. Filosofia se dizolvă în ştiinţe particulare: psihologia, logica, politologia. 

SPIEGEL: Şi cine preia în acest caz locul filosofiei? 

HEIDEGGER: Cibernetica. 

SPIEGEL: Sau individul pios ce rămâne deschis? 

HEIDEGGER: Numai că asta nu mai e filosofie. 

SPIEGEL: Dar ce? 

HEIDEGGER: Eu o numesc cealaltă gândire. 

SPIEGEL: O numiţi cealaltă gândire. Aţi putea formula lucrurile ceva mai clar? 

HEIDEGGER: V-aţi gândit la fraza cu care conferinţa mea, “Întrebarea cu privire la tehnică”, se încheie: “Căci spiritul interogativ reprezintă pietatea gândirii”? 

SPIEGEL: Am găsit în prelegerile Dv. despre Nietzsche o afirmaţie care ne luminează. Spuneţi acolo: “Pentru că în gândirea filosofică domneşte cea mai mare constrângere posibilă, toţi marii gânditori gândesc acelaşi lucru. Oricum, acest ‘acelaşi lucru’ este atât de esenţial şi de bogat, încât nici un individ nu îl poate epuiza, ci mai degrabă fiecare îl leagă pe celălalt într-un mod şi mai puternic.” Tocmai această construcţie filosofică pare însă, în opinia Dv., să fi ajuns la un punct final. 

HEIDEGGER: A ajuns la un punct final, dar nu a devenit din acest motiv lipsită de importanţă, ci redevine tocmai în dialog actuală. Întreaga mea muncă de prelegeri şi seminarii din ultimii 30 de ani nu a fost în fond decât o interpretare a filosofiei occidentale. Întoarcerea la fundamentele istorice ale gândirii, faptul de a gândi până la capăt nişte întrebări care nu au mai fost puse de la filosofia greacă încoace – aceasta nu este o rupere cu tradiţia. Dar eu spun: modul de gândire al metafizicii tradiţionale, care se încheie cu Nietzsche, nu mai oferă nici o posibilitate de a înţelege prin gândire caracteristicile fundamentale ale erei tehnice care abia începe.

SPIEGEL: Într-o discuţie cu un călugăr budist acum aproximativ doi ani de zile, aţi vorbit despre “o metodă complet nouă de gândire” şi aţi spus că “pentru moment doar foarte puţine persoane pot pune în aplicare” această nouă metodă de gândire. Voiaţi să puneţi prin asta că doar puţini oameni pot avea intuiţiile care în opinia Dv. sunt posibile şi necesare? 

HEIDEGGER: “Avea” în sensul originar absolut, în care le şi pot, într-un fel, spune. 

SPIEGEL: Da, dar trecerea înspre realizare nu a fost exprimată clar de către Dv. nici în această discuţie cu budistul. 

HEIDEGGER: Nici nu o pot face mai clară de atât. Nu ştiu nimic despre modul în care “funcţionează” această gândire. Se prea poate ca drumul gândirii de astăzi să ducă spre tăcere, pentru a proteja gândirea de a fi vândută pe nimic într-un an de zile. La fel de posibil este ca ea să aibă nevoie de 300 de ani pentru a “da rezultate”. 

SPIEGEL: Înţelegem foarte bine. Dar pentru că nu trăim peste 300 de ani, ci aici şi acum, tăcerea ne este refuzată. Noi politicienii, semi-politicienii, cetăţenii, jurnaliştii, et cetera, în permanenţă trebuie să luăm câte o decizie. Trebuie să ne adaptăm la sistemul în care trăim, trebuie să încercăm să îl schimbăm, trebuie să găsim poarta îngustă spre o reformă şi pe aceea încă şi mai îngustă a unei revoluţii. Aşteptam ajutor din partea filosofului, fie şi indirect, ajutor pe căi ocolite. Iar acum auzim: nu vă pot ajuta. 

HEIDEGGER: Chiar nu pot. 

SPIEGEL: Acest fapt îl descurajează pe nefilosof. 

HEIDEGGER: Nu pot, pentru că întrebările sunt atât de grele, încât ar fi contrar sensului acestei sarcini a gândirii să apari în public, să predici şi să dai sentinţe morale. Putem eventual risca afirmaţia: misterului dominării planetare a esenţei negândite a tehnicii îi corespund preliminariile şi discreţia gândirii care încearcă să reflecteze asupra acestui negândit. 

SPIEGEL: Deci nu vă număraţi printre cei care, dacă doar ar fi auziţi, ar putea să ne arate o cale? 

HEIDEGGER: Nu! Nu cunosc nici o cale către schimbarea nemijlocită a condiţiei actuale a lumii, presupunând că o asemenea schimbare mai este omeneşte posibilă. Dar cred că gândirea exersată ar putea trezi, clarifica şi fortifica predispoziţia de care vorbeam anterior. 

SPIEGEL: Un răspuns clar – dar poate oare şi are dreptul un gânditor autentic să spună ceva de genul: aşteptaţi doar, în 300 de ani cu siguranţă ne va veni o idee? 

HEIDEGGER: Nu e vorba de a aştepta pur şi simplu până când, după ce s-au scurs 300 de ani, omului îi vine o idee, ci de a gândi anticipativ către vremurile viitoare fără pretenţii profetice, din perspectiva caracteristicilor fundamentale abia gândite ale erei actuale. Gândirea nu este inactivitate, ci în ea însăşi acţiunea ce stă de vorbă cu destinele lumii. Mi se pare că distincţia, de sorginte metafizică, pe care o facem între teorie şi practică, şi concepţia unui transfer între ele împiedică accesul spre o intuiţie a ceea ce eu înţeleg prin gândire. Poate îmi veţi da voie să fac trimitere la prelegerile mele publicate în 1954 sub titlul “Ce înseamnă a gândi?”. Poate că şi acesta e un semn al timpului nostru, faptul că tocmai această scriere e cea mai puţin citită dintre publicaţiile mele. 

SPIEGEL: Desigur că a fost întotdeauna o regretabilă neînţelegere a filosofiei, de a crede că filosoful ar putea avea vreun efect direct prin filosofia lui. Să ne întoarcem de unde am plecat. Nu e de conceput oare ca naţional-socialismul să fie privit pe de o parte ca realizarea acelei “întâlniri la nivel planetar” şi pe de alta ca ultimul, cel mai oribil, cel mai puternic şi în acelaşi timp cel mai neajutorat protest împotriva acestei întâlniri a “tehnicii determinate la nivel planeter” cu omul modern? E clar că Dv. purtaţi în sine înşivă o contradicţie, aşa încât numeroase produse secundare ale activităţii Dv. nu pot fi explicate decât prin faptul că Dv., cu diferitele părţi ale fiinţei Dv. care nu au legatură cu latura Dv. filosofică, vă agăţaţi de lucruri despre care, ca filosof, ştiţi că nu au viitor – cum ar fi concepte ca “patrie”, “înrădăcinare” şamd. Cum se împacă cele două: tehnică planetară şi patrie? 

HEIDEGGER: Eu n-aş spune asta. Mi se pare că luaţi tehnica în sens prea absolut. Eu văd situaţia omului în lumea tehnicii planetare nu ca pe o soartă dezastruoasă şi de neeludat, ci văd tocmai sarcina gândirii în a ajuta, în limitele ei, fiinţa umană să dobândească o relaţie adecvată cu esenţa tehnicii însăşi. E adevărat că naţional-socialismul a mers în acestă direcţie, dar aceşti indivizi erau mult prea limitaţi în gândire pentru a dobândi un raport explicit cu ceea ce se petrece astăzi, şi e deja de trei secole pe drum. 

SPIEGEL: Au, să zicem, americanii astăzi acest raport explicit? 

HEIDEGGER: Nici ei nu îl au şi sunt încă prinşi într-o gândire care, ca pragmatism, oferă într-adevăr întâietate operativităţii şi manipulării tehnice, dar în acelaşi timp blochează calea spre o reflecţie în marginea a ceea ce este caracteristic tehnicii moderne. Între timp se fac însă eforturi de a rupe cu gândirea pozitivist-pragmatică ici-colo în SUA. Şi cine dintre noi poate decide dacă nu cumva într-o bună zi în Rusia şi în China vor reînvia tradiţii străvechi ale unei “gândiri” care îşi vor aduce contribuţia pentru a face posibil omului un raport liber cu lumea tehnică? 

SPIEGEL: Dacă nimeni nu îl are şi nici filosoful nu poate oferi unul… 

HEIDEGGER: Nu sunt în măsură să decid cât de departe voi ajunge cu încercarea mea în planul gândirii şi în ce fel va fi ea receptată şi transformată în mod productiv în viitor. Ultima oară am încercat în 1957, într-o conferinţă cu titlul “Principiul identităţii”, cu ocazia aniversării Universităţii din Freiburg, să arăt în câţiva paşi de gândire în ce măsură într-o experienţă gânditoare asupra a ceea ce este specific pentru tehnica modernă, omului erei tehnice i se deschide posibilitatea de a avea experienţa relaţiei cu o pretenţie pe care o poate nu doar auzi (hören), ci căreia mai degrabă îi aparţine (gehört). Gândirea mea stă într-un raport esenţial cu poezia lui Hölderlin. Dar sunt de părere că Hölderlin nu este un poet oarecare, a cărui operă devine obiect de studiu, printre altele, pentru istoricii literari. În opinia mea Hölderlin este poetul care arată spre viitor, care aşteaptă acest zeu, şi care din acest motiv nu poate rămâne un simplu obiect de studiu pentru cercetătorii operei lui în reprezentările istoriei literare. 

SPIEGEL: Apropos de Hölderlin (ne cerem scuze că trebuie să cităm din nou), în prelegerile Dv. despre Nietzsche spuneaţi: “conflictul recunoscut în mod diferit al dionisiacului si apolinicului, al pasiunii sacre şi al expunerii sobre, este o lege stilistică disimulată a destinului istoric al germanilor, şi într-o bună zi va trebui să ne găsească pregătiţi şi gata de structurarea ei. Această opoziţie nu este o formulă cu ajutorul căreia putem descrie doar ‘cultura’. Prin acest conflict, Hölderlin şi Nietzsche au ridicat un semn de întrebare înaintea misiunii germanilor de a-şi afla istoric propria lor esenţă. Vom înţelege noi oare acest semn? Un lucru e sigur: dacă nu îl vom înţelege, istoria se va răzbuna pe noi.” Nu ştim în ce an aţi scris asta; apreciem că era 1935. 

HEIDEGGER: Probabil că citatul face parte din prelegerea despre Nietzsche intitulată “Voinţa de putere ca artă” din anii 1936/37. Dar e posibil să fi fost spus şi în anii care au urmat. 

SPIEGEL: Aţi putea explica acest lucru ceva mai în detaliu? Ne duce dinspre generalităţi înspre o sarcină concretă a germanilor. 

HEIDEGGER: Aş putea exprima ceea ce se spune în citat şi în felul următor: convingerea mea este că o schimbare nu poate fi pregătită decât din acelaşi loc în care apare tehnica modernă, şi că ea nu poate avea loc prin adoptarea budismului Zen sau a altor experienţe orientale ale lumii. E necesar ajutorul tradiţiei europene şi faptul de a ne reînsuşi această tradiţie pentru o schimbare în gândire. Gândirea nu poate fi transformată decât de o gândire care are aceeaşi origine şi misiune. 

SPIEGEL: Exact în punctul în care îşi are originea lumea tehnică, credeţi Dv. că ea trebuie să fie… 

HEIDEGGER: …transgresată (aufgehoben) în sens hegelian, nu îndepărtată, ci transgresată, dar nu doar de către om. 

SPIEGEL: Atribuiţi germanilor o sarcină aparte? 

HEIDEGGER: Da, în acel sens, în dialog cu Hölderlin. 

SPIEGEL: Credeţi că germanii au o calificare specială pentru această schimbare? 

HEIDEGGER: Mă gândesc la înrudirea interioară cu totul aparte a limbii germane cu limba grecilor şi cu gândirea lor. Acest lucru îmi este confirmat în mod repetat astăzi de către francezi. Atunci când încep să gândească, ei vorbesc în germană. Mă asigură că nu ar răzbi cu limba lor. 

SPIEGEL: Aşa explicaţi faptul că aţi avut un efect atât de puternic în ţările romanice, mai cu seamă în Franţa? 

HEIDEGGER: Pentru că ei realizează că nu o pot scoate la capăt în lumea de astăzi cu toată raţionalitatea lor atunci când e vorba să o înţeleagă în originea esenţei ei. Pe cât de puţin poate fi tradusă poezia, pe atât de puţin poate fi tradusă gândirea. În cel mai fericit caz poate fi parafrazată. De îndată ce încerci să realizezi o traducere literală, totul este modificat. 

SPIEGEL: Un gând incomod. 

HEIDEGGER: Ar fi bine dacă această senzaţie de stânjeneală ar fi luată în serios la o scară mai mare şi dacă în final ne-am gândi ce transformare capitală a suferit gândirea greacă prin traducerea în latina romană, fenomen care ne împiedcă încă şi astăzi să dezvoltăm o reflecţie suficient de profundă a termenilor fundamentali ai gândirii greceşti. 

SPIEGEL: Domnule profesor, noi am porni de fapt de la optimismul că un lucru poate fi comunicat şi chiar tradus, pentru că dacă acest optimism, în baza căruia conţinutul gândirii poate fi comunicat dincolo de graniţe lingvistice, încetează, ne paşte provincialismul. 

HEIDEGGER: Aţi numi gândirea greacă “provincială” în raport cu modul de reprezentare dominant în Imperiul Roman? Scrisorile de afaceri se pot traduce în toate limbile. Ştiinţele, prin ştiinţă înţelegând ştiinţe naturale, cu fizica matematică drept ştiinţă primară, sunt traductibile în toate limbile, mai corect: nu se traduce, ci se vorbeşte acelaşi limbaj matematic. Atingem aici un domeniu foarte vast şi greu de cuprins. 

SPIEGEL: Dar poate că şi asta face parte din această discuţie: la ora actuală avem, fără exagerare, o criză a sistemului democratic-parlamentar. O avem de mult. O avem mai cu seamă în Germania, dar nu numai în Germania. O avem şi în ţări clasice ale democraţiei, în Anglia şi America. În Franţa nici măcar nu mai e vorba de o criză. Acum, se ridică întrebarea: oare gânditorii nu ar putea să dea sugestii, chiar şi ca produse secundare ale gândirii, fie că acest sistem trebuie înlocuit cu un altul, şi cum ar trebui să arate acesta, fie că reforma e totuşi posibilă şi să dea indicaţii legat de cum ar fi aceasta posibilă. Altfel, concluzia e că cel needucat filosofic – şi de regulă aici e vorba de cel care are lucrurile în mână (deşi nu le poate determina) şi care stă în mâna lucrurilor – o astfel de persoană va ajunge mereu la concluzii greşite, poate chiar oribile. Aşadar: nu ar trebui ca filosoful să fie pregătit să se gândească la felul în care fiinţele umane pot structura o mai bună convieţuire în această lume pe care ei înşişi au tehnologizat-o şi care poate i-a copleşit deja? Nu e normal să existe o anume aşteptare faţă de filosof, de a da astfel de sugestii despre ce consideră el ca moduri posibile de convieţuire, şi oare nu greşeşte şi filosoful, fie chiar şi într-o mică măsură, faţă de profesia şi chemarea lui dacă nu comunică nimic în acest sens? 

HEIDEGGER: După cum văd eu lucrurile, un individ nu este capabil de a înţelege lumea în ansamblu prin gândire în asemenea măsură încât să dea indicaţii practice, nici măcar în raport cu obiectivul de a redobândi un fundament solid pentru gândirea însăşi. Dacă se ia în serios în raport cu marea ei tradiţie, gândirea merge prea departe dacă ar emite pretenţia de a da indicaţii şi sfaturi. Cu ce drept, în baza cărei autorităţi ar trebui să se producă acest lucru? În domeniul gândirii nu există afirmaţii apodictice. Singura măsură pentru gândire vine din obiectul gândirii însuşi. Or, acest lucru este tocmai cel care este pus sub semnul întrebării înainte de orice altceva. Pentru a face această stare de lucruri inteligibilă, ar fi necesară o lămurire a raportului dintre filosofie şi ştiinţe, ale căror succese tehnico-practice fac o gândire de tip filosofic să pară din ce în ce mai inutilă în ziua de azi. Situaţiei dificile în care a ajuns gândirea cu privire la propriul ei ţel îi corespunde o alienare – hrănită de chiar poziţia puternică a ştiinţelor – în raport cu gândirea care trebuie să îşi refuze faptul de a răspunde la întrebările practice şi ideologice ale zilei.

SPIEGEL: Domnule profesor, în domeniul gândirii nu există sentinţe apodictice. Astfel, nu e de mirare că şi arta modernă are dificultăţi în a face afirmaţii cu caracter autoritar. Cu toate acestea o numiţi “distructivă”. Arta modernă însă adesea se consideră pe sine artă experimentală. Lucrările ei sunt încercări… 

HEIDEGGER: Mă bucur să mai învăţ câte ceva. 

SPIEGEL: …încercări făcute din izolarea omului şi artistului, iar din o sută de încercări, uneori mai apare câte unul care chiar are ceva de zis. 

HEIDEGGER: Tocmai aceasta e marea întrebare: unde se află arta? Ce loc mai ocupă ea astăzi? 

SPIEGEL: Preabine, dar aici cereţi ceva de la artă pe care nu îl mai pretindeţi gândirii. 

HEIDEGGER: Nu pretind nimic de la artă. Spun doar că e încă neclar ce loc mai ocupă ea astăzi. 

SPIEGEL: Dacă arta nu-şi cunoaşte locul, decurge de aici faptul că e destructivă? 

HEIDEGGER: Bine, lăsaţi asta. Dar aş vrea să vă spun totuşi că nu văd direcţia pe care o indică arta modernă, mai cu seamă rămâne neclar locul în care vede sau caută măcar ceea ce este mai propriu artei. 

SPIEGEL: Şi artistului îi lipseşte angajamentul faţă de tradiţie. O poate găsi frumoasă, şi poate spune: aşa se putea picta acum 600 de ani, acum 300 de ani sau chiar acum 30 de ani. Dar el nu mai poate face acelaşi lucru. Chiar dacă ar vrea, nu ar putea. Căci altfel, cel mai mare artist ar fi ingeniosul falsificator Hans van Meegeren, care în acest caz ar picta “mai bine” decât ceilalţi. Dar asta pur şi simplu nu mai funcţionează. Din acest motiv, artistul, scriitorul, poetul sunt în aceeaşi situaţie ca şi gânditorul. De câte ori nu trebuie să spunem: închide ochii. 

HEIDEGGER: Dacă luăm “producţia de cultură” drept cadru referenţial pentru clasificarea artei, poeziei şi filosofiei, atunci acest semn de egalitate este justificat. Dar dacă nu doar această producţie, ci şi ceea ce denumim “cultură” este pus sub semnul întrebării, atunci reflecţia în marginea acestei interogativităţi aparţine de asemenea domeniului sarcinii gândirii, a cărei stare precară abia dacă mai poate fi apreciată. Dar cel mai mare neajuns al gândirii este acela că astăzi, după mine, nu există nici un gânditor suficient de “mare” ca să plaseze gândirea, în mod nemijlocit şi într-o structură clară, înaintea obiectului ei şi astfel pe drumul cel bun. Pentru noi, cei de azi, măreţia a ceea ce trebuie gândit este prea mare. Dar poate că ne putem da silinţa să realizăm poduri mai înguste şi nu foarte mari pentru o trecere. 

SPIEGEL: Domnule profesor Heidegger, vă mulţumim pentru această discuţie.


Interviu realizat de către Rudolf Augstein şi
Georg Wolff la 23 septembrie 1966
Publicat în revista „Spiegel” pe 31 mai 1976

Traducere din limba germană
de Daniel Stuparu

 

mai mult
Dialog de idei

STEFAN AUG. DOINAȘ în dialog cu GIANNI VATTIMO

Stefan_Augustin_Doinas

ARTA DIALOGULUI

Ștefan Aug. Doinaș: Lectura cărții Dumneavoastră, Credere di credere (pe care am citit-o în traducere franceză sub titlul Espérer croire), mi-a oferit o mare bucurie și ocazia de a medita la multe lucruri care mă preocupau. Am citit-o dintr-o răsuflare. Avem oare de-a face cu o carte de filosofie? Sau cu o carte de confesiuni? Cred că este în același timp și una și alta și că tocmai în asta constă și farmecul și interesul ei. A scrie filosofie la persoana întâi înseamnă totdeauna să faci mărturisiri (mai puțin decât să elaborezi un sistem); e, poate, o trăsătură a filosofiei moderne, mai ales după momentul Kierkegaard. Dar acest gen de text filosofic devine, cred, cu atât mai interesant, atunci când e vorba de un «subiect» religios. Așa cum ați declarat, «tema religiei și a credinței pare să impună o scriitură obligatoriu personală și angajată».

Cartea Dumneavoastră depășește orice caracter narativ și totodată personal, odată ce, după primele rânduri, afirmați: «percep o renaștere a interesului religios în climatul cultural în care mă aflu».

Prima mea întrebare se referă mai ales la această afirmație. Credeți că ne aflăm într-adevăr în fața unei «sensibilități religioase reînnoite» și că o atare impresie depășește sfera personală a sentimentelor?

Gianni Vattimo: Bineînțeles că este dificil să spui până la ce punct reînnoirea sensibilității religioase, despre care vorbesc în cartea mea, e o impresie care corespunde unei experiențe pur subiective: legată, de exemplu, de evenimente specifice ale propriei mele vieți, sau chiar de o trăsătură a vârstei, a propriei mele vârste, nu a epocii, căci încep să nu mai fiu tânăr (deși imaturitatea mea interioară mă face încă să cred că nu am încetat de-a fi tânăr) și, conform unui punct de vedere foarte răspândit și foarte cinic, pare firesc să încep să mă gândesc la Dumnezeu (și la viața de dincolo). Nu. Mi-am luat într-adevăr curajul (căci aveam nevoie de el) pentru a scrie această cărticică, tocmai pentru că mi s-a părut că pot identifica o corespondență între sensibilitatea mea religioasă reînnoită la nivel personal și un fenomen de epocă. De ce? S-ar putea pleca de la o situație specifică în cultura și societatea italiană. Anticlericalismul anilor ’50 nu mai există, se manifestă la intelectuali, ziariști, politicieni un nou mod de a asculta vocile episcopilor și învățătura Papei. Din rațiuni în parte numai italiene: Democrația Creștină nu mai este partidul hegemonic, ierarhia catolică a încetat, cel puțin în anii ’70 și ’80, să influențeze politica italiană. (Se poate observa că Biserica încearcă astăzi să reconstruiască această influență; cred că tocmai din cauza noii audiențe câștigate în anii trecuți la nivelul opiniei publice). Noua relație a Bisericii italiene cu politica, mai suplă și mai detașată, e consecința prăbușirii Imperiului sovietic și a zidului Berlinului. Or, acest element de politică internațională nu este exclusiv italian: el a contribuit la reînnoirea autorității Bisericii și în alte țări decât Italia, de astă dată datorită rolului pe care Papa l-a jucat, se pare, în evoluția și disoluția regimului sovietic (nu știu însă în ce măsură el a avut un asemenea rol). Să nu uităm de Solidarnosc etc. Dar, alături de aceste contingențe politice există mulți alți factori care justifică impresia mea legată de o revenire a sensibilității religioase: gravitatea problemelor de votare create de aspectele bio-etice, ecologice etc., și care provoacă oamenilor impresia că civilizația modernă și-a pierdut orice reper, orice normă umană, până într-atât încât devine comună starea de spirit exprimată de Heidegger în ultimul său interviu din Der Spiegel: «Nur noch ein Gott kann uns retten» («Doar un Dumnezeu ne poate salva»). Etica și filosofiile laice par (ori sunt) incapabile să răspundă la toate aceste întrebări noi; ceea ce determină apelul la surse considerate, pe drept sau pe nedrept, ca alternative la spiritul tehnico-științific «modern»: actualul Papă s-a pronunțat de mai multe ori împotriva multor aspecte ale modernității, el se prezintă ca un mare reacționar, ceea ce-i atrage atenția unei opinii publice care se teme de efectele modernizării. Adăugați la toate acestea faptul că mișcarea migratorie ce cuprinde țările Europei – provocând noi sentimente rasiste – ne pune pe toți în fața unor «alte» culturi, și, mai ales, pe plan religios. Remarcați că noua sensibilitate «religioasă» – să o punem între ghilimele – nu e doar creștină sau catolică: incertitudinea privind modernitatea și valorile ei (progres științific, tehnologie, societate deschisă) se traduce prin întoarcerea la religie văzută și ca apartenență familială, tribală, de clan. O apartenență care se manifestă adeseori prin adeziunea la secte, superstiții, având în comun chemarea spre o realitate transcendentală, asupra căreia rațiunea științifică și filosofică nu are nu are nici un impact.

Ștefan Aug. Doinaș: Dacă am înțeles bine, Dumneavoastră spuneți că această reluare consistă în revenirea unui nucleu de conținuturi de conștiință pe care noi le uitaserăm, oferind «trăsătura constitutivă a unei experiențe religioase autentice», caracterizată prin termenul de «secularizare»: «rememorare a (unei) uitări și (unei) distanțe [-] care constituie singura experiență religioasă autentică». E vorba de un raport – e formularea Dumneavoastră – ce trebuie extras din propria lui uitare («raport obligatoriu pierdut»), tot așa cum Heidegger vorbea despre «uitarea de sine».

Pe ce anume vă bazați când susțineți acest lucru? Vreau să spun, care sunt elementele climatului nostru spiritual de astăzi (dincolo de experiența Dumneavoastră religioasă strict personală), care vă obligă să susțineți această teză? Prin ce depășește afirmația Dumneavoastră caracterul pur declarativ al frazei – atât de des citate – a unui Malraux, de exemplu, care afirma – dacă nu mă înșel – «secolul viitor va fi religios sau nu va fi deloc»?

Gianni Vattimo: Mi se pare important să subliniez această reîntoarcere la religie – cu toată ambiguitatea sa – ca fapt epocal, căci eu cred că filosofia nu poate fi decât lectură a semnelor timpului. Ceea ce, admit, este deja o prejudecată religioasă. Cu alte cuvinte, nu există nici o ordine sau structură «naturală» a umanului care să împingă rațiunea spre religie; nu există decât istoria salvării, care, înainte de orice, este istorie a creației, și subliniez, ISTORIE. Ființa nu este structură eternă, ci eveniment (ne-o spune chiar Heidegger); iar ca eveniment ființa nu poate fi decât «poziție», fapt, cu rădăcina într-o inițiativă: în fond, creație. Chemarea religiei, vocația de a te (re)situa în raport cu Dumnezeu se prezintă diferit pentru fiecare individ și pentru fiecare cultură, societate, moment istoric. Religia este totdeauna o «reluare», o reîntoarcere: dacă vreți, un răspuns la chemarea evenimențială, și, în acest sens, consider important să reflectez asupra vocației specifice a epocii mele, a societății mele etc. Ideea unei «reîntoarceri» – pe care am dezvoltat-o mai ales în eseul publicat în volumul colectiv despre Religie, editat în colaborare cu Jacques Derrida și apărut la Seuil – implică și o corelare cu termenul heideggerian de uitare a ființei ca esență a metafizicii. Termenul de uitare face și el aluzie la un eveniment – nu poți uita o structură eternă, un transcendental kantian; poți uita însă un fapt, o vestire etc.

În termeni foarte generali, eu tind să identific revenirea la religie cu ceea ce Heidegger numește sfârșitul metafizicii, iar efortul de a realiza o autentică atitudine religioasă, ca pe efortul de «depășire» – foarte problematică – a metafizicii. Avem într-adevăr de-a face cu sfârșitul metafizicii – sub forma unui sfârșit al scientismului, al istorismului, hegelian sau marxist etc., care face posibilă o reluare a dialogului dintre filosofie și religie. Caracterul problematic al depășirii metafizicii (știm că Heidegger o consideră foarte dificilă; el neagă că am putea überwinden metafizica, se poate opera doar o Verwindung) constă, în fond, în dificultatea de a realiza o experiență religioasă autentică, ce se poate produce în măsura în care ea se situează cu adevărat la sfârșitul metafizicii. Acesta este motivul pentru care eu nu cred deloc în reîntoarcerea dogmei catolice, a autoritarismului papal, mizând pe regăsirea adevărului natural, pe care doar rațiunea condusă de credință îl poate descoperi. Toate aceste noțiuni sunt încă metafizice, adică ele presupun că ființa e o structură «dată», stabilă, arhaică (în sensul arhaismului, al fundamentului). Dar față de o ființă sau de un dumnezeu, concepuți în acești termeni, nu există nici o religie, ci doar disciplină și autoritarism (ceea ce este perfect reprezentat de Biserica Papei Wojtłła). Deci: la sfârșitul metafizicii se redeschide posibilitatea unui dialog între filosofie și religie – în forma pozitivă a religiei creștine, pentru noi, occidentalii, căci religia nu se propune în forma (pretins) universală a metafizicii, ci doar ca vestire situată istoric. Filosofii reîncep să dialogheze cu tradiția iudeo-creștină. Dar ei o fac bazându-se pe lichidarea metafizicii prezenței și în numele unei ontologii a evenimentului. Deci, criticând orice revenire religioasă marcată de superstiții, apartenențe, precum și de dogmatismul «naturalist» al Bisericii Catolice (dogmatism care conduce la identificarea esenței umane cu o anumită viziune a omului, proprie anumitor epoci «arhetipice» pentru Biserică; pe această bază, Papa neagă sacerdoțiul femeilor, pentru că în societatea epocii evanghelice femeile nu puteau fi preoți).

Ștefan Aug. Doinaș: Începând cu titlul, cartea Dumneavoastră mi-a reamintit de «confesiunea» lui Eugène Ionesco, conform căreia el însuși îi adresa lui Dumnezeu această rugă creștină: «Doamne, ajută-mă să cred». Asemenea cuvinte aparțin oare unui credincios? În ce măsură poziția Dumneavoastră este sau nu identică cu aceea a marelui scriitor francez de origine română?

Gianni Vattimo: Acest caracter problematic al credinței (și al depășirii metafizicii) ne face să ne aflăm întotdeauna în atitudinea exprimată de Ionesco («Doamne, ajută-mă să cred»), care își are, de altfel, rădăcinile într-o frază din Evanghelie, unde cineva îi spune lui Iisus: Credo, Domine, adjuva incredulitatem meam.

Ștefan Aug. Doinaș: La începutul cărții, Dumneavoastră remarcați conivența unei anumite teologii, a unui anumit «mod de a trăi religia și chiar autoritarismul Bisericii catolice» pe de o parte, cu, pe de altă parte, o anumită «fază primitivă a civilizației», compusă din «practici magice și superstițioase»; deci, cu o concepție care susține că «transcendența e complet opusă raționalității», «ca o forță care își manifestă alteritatea prin negarea a tot ce ne apare ca bun și rațional». À propos, credeți că «experiența credinței» ar avea într-adevăr ca scop distrugerea și disoluția acestei aparențe inițiale? Mă întreb: cum ar putea fi posibilă o asemenea reușită?

Întrebarea mea nu este pur academică, ea se hrănește cu ceea ce numim aici «caracterul religios al poporului român». Se spune că noi, românii, suntem un popor profund religios. Eu unul nu sunt deloc sigur. Acest adevăr, extrem de cultivat printr-o întreagă retorică naționalistă, îmi apare într-o flagrantă contradicție cu practica noastră, formată din prejudecăți cvasi-religioase, din superstiții, din tradiții rurale prezentate «creștinește» etc. Repet întrebarea: poate fi combătută această moștenire de superstiții, la scara unui întreg popor? Sau oare lupta (și implicit victoria) sunt rezervate raporturilor personale, individuale ale omului cu Dumnezeu? Altfel spus: este posibilă salvarea, la nivelul întregului popor, sau numai a persoanei?

Gianni Vattimo: În măsura în care experiența religioasă nu este o descoperire «rațională», o evidență de tip cartezian – după Heidegger «nu se mai poate» gândi astfel; și nici după Freud și Nietzsche ea este întotdeauna situată istoric, deci ea răspunde unei chemări care vine și din tradiții. Însă relația cu aceste tradiții – populare, uneori și superstițioase – nu este pur pasivă; nici pur polemică. Noi nu avem nici o evidență «alternativă», pur rațională, care ne-ar permite să ieșim din mit, din tradiție, din «popular» etc. pentru a accede la adevărul însuși. Mă gândesc, mai curând, că în ceea ce ne este transmis – să nu uităm că și credința vine din tradiție, Fides ex auditum – există fire conducătoare pentru a corecta aspectele decăzute ale aceleiași tradiții. Aceste fire conducătoare se descoperă doar cu prețul unei anumite îndrăzneli interpretative: trebuie să-ți asumi riscul de a-ți «recunoaște» propria cale, propria vocație etc. Riscul interpretării, al ascultării, al vocației personale (să ni-l amintim pe Abraham al lui Kierkegaard) nu poate fi niciodată exclus: tot pentru că «dată» nu ne este obiectivitatea unei realități stabile, ci doar vestirea ei.

Ștefan Aug. Doinaș: Această «reîntoarcere a lui Dumnezeu în cultura și în mentalitatea contemporană» confirmă oare viziunea unui Martin Buber care, refuzând expresia lui Nietzsche, Gott ist gestorben, admite doar ideea unei «eclipse a lui Dumnezeu»?

Gianni Vattimo: Regăsirea creștinismului, sfârșit al metafizicii, critică a dogmatismului Bisericii, caracter central al interpretării – toate acestea îmi par a se lega destul de logic într-o atitudine filosofică ce-și asumă moștenirea lui Nietzsche și a lui Heidegger; dacă abandonăm «fundamentalismul» metafizic, din motivele nu numai raționale, ci și epocale pe care le-am schițat deja, trebuie să ne referim la tradiția care «ne constituie», la cuvântul istoric care ne provine din tradiția iudeo-creștină (dar și din antichitate, firește), încercând să-i răspundem. Espérer croire – titlul traducerii franceze a cărții mele Credere di credere – încearcă să deschidă acest drum.

Traducere, din limba franceză, de Alina LEDEANU

(secolul21.ro)

mai mult
Dialog de ideiPromovate

Despre situația creștinilor, azi

Dobrovie_Matei

Progresismul neomarxist își propune să distrugă persoana, creație unică a lui Dumnezeu, sub iluzia libertății totale. Prin ștergerea oricăror repere morale, credințe, aspirații, a memoriei trecutului, el formează omul nou, lipsit de umanitate, subjugat de patimi și ușor de controlat.

Creștinismul înseamnă iubire față de semeni și față de Dumnezeu, care ne vrea liberi și ne oferă calea, adevărul și viața. El ne dă libertatea de a alege dacă vrem să fim cu el sau nu, dacă vrem să mergem pe această cale sau nu. Și ne așteaptă. Așa-zișii progresiști încearcă să-l desprindă pe om de Dumnezeu, de Biserică, ba chiar să-l poziționeze împotriva acestora, să-i cultive o ură pe motiv ca l-ar constrânge, ca ar fi învechite sau depășite. Deși clamează sus și tare toleranța și drepturile omului, ei sunt cei care batjocoresc valorile altora, nu respectă drepturile copiilor nenăscuți, îndemnând la avorturi și cultivând astfel o cultură a morții.

Libertatea de exprimare și de conștiință este și ea recunoscută doar toleranților și discriminaților de serviciu și negată vehement celor cu alte opinii și convingeri. Simbolurile creștine trebuie scoase din spațiul public și din școli, iar în locul acestora trebuie introduse identitatea de gen, care șterge diferențele dintre bărbați și femei pe motiv că acestea sunt construcții sociale artificiale, nu realități biologice, educația sexuală, ce-și propune nu să informeze copiii în mod corect în legătură cu riscuri, ci să le stimuleze și să le încurajeze anumite comportamente sexuale. Orice opinii critice sau care pur și simplu afirmă valorile creștine sunt înfierate ca discriminare, iar delictele de opinie sunt pedepsite.

Instrumentalizarea minorităților sexuale ca și cea a proletariatului de către comuniști are aceeași finalitate, de a impune un regim nedemocratic, totalitar. În acest mod, progresismul actual își trage seva direct din comunism. Omul nou trebuie să fie lipsit de demnitate, de responsabilitate, rupt de legătura cu înaintașii săi, societatea trebuie să fie uniformizată pentru ca să poată fi mai ușor controlată. Izolat și însingurat, fiind despărțit de Dumnezeu, de Biserică, de familie, omul devine un simplu instrument la cheremul statului sau al unor ideologi.

Am întâlnit „progresiști” care mi-au spus că nu mai au ce conserva conservatorii decât comunismul. Pentru ei, istoria unui popor, strămoșii, Biserica, tradiția, toate trebuie aruncate la gunoi, dar de fapt ei sunt cei care astfel conservă comunismul, care exact asta a încercat să facă. Acest progres continuu clamat în numele unui viitor incert, fără Dumnezeu, fără convingeri morale, este de fapt un mare regres. Tradiția unui neam înseamnă credința, limba, obiceiurile, tot ceea ce creează identitatea unei națiuni. Fără ele, neamul piere și asistăm la un proces de dezmembrare, de involuție, nu de evoluție.

Oamenii noi iubesc anti-corupția, uitând că aceasta nu este o valoare în sine, ci derivă tot din creștinism, din cele Zece porunci. Așa-zișii progresiști vor spitale, nu catedrale, de parcă din cauza bisericilor și nu a guvernanților din ultimii 20 de ani nu s-au făcut spitale, școli sau autostrăzi. Apologeții intoleranței asmut oamenii împotriva Bisericii, a creștinismului pe care-l vor extirpat, pentru că se tem de faptul că Biserica este spitalul unde se vindecă sufletește oamenii pe care ei vor să-i subjuge, să-i înrobească în pofte, să-i facă slabi, manipulabili. Spitalele și școlile nu sunt suficiente pentru a-l face bine pe om, deși e nevoie și de educație pentru formarea de caractere și de îngrijirea trupului.

Campionii falsei toleranțe propagă ura și prigoana împotriva celor care cred. Aceștia trebuie denigrați și prezentați publicului ca retrograzi, înapoiați, habotnici, pentru ca să poată fi împinși către extreme în percepția acestuia, iar centrul să fie ocupat tocmai de către cei care sunt în realitate fanatici și extremiști, adică chiar neo-marxiștii așa zis progresiști. Creștinii trebuie să fie mereu în defensivă, să fie împiedicați să-și afirme public valorile, amenințați, ridiculizați sau ignorați de presa mainstream. Acest curent uită însă că toate prigoanele nu au putut să omoare creștinismul niciodată, iar speranța rămâne mereu legată de faptul că după moarte există Înviere.

(Matei-Adrian Dobrovie)

Matei-Adrian Dobrovie (n. 26 august 1983, București, RS România) este un deputat român, ales în 2016 în București din partea Uniunii Salvați România (USR). În octombrie 2018 a demisionat din partid din cauza opoziției partidului față de redefinirea noțiunii juridice de „familie” în Constituție și a continuat să activeze ca independent.[ro.wikipedia.org]

mai mult
Dialog de ideiPromovate

Traian Ungureanu: Ce a ars la Notre Dame, ce am lăsat să se întîmple culturii și civilizației noastre din aroganță egolatră

Ungureanu

Ce a ars la Notre Dame (I)

Din mijlocul flăcărilor, Catedrala Notre Dame a luminat, o data pentru totdeauna, ce s-a stins. Uluitoarea catedrală ridicată de geniul creștinismului acum 850 de ani a fost cuprinsă de foc în vremuri de agonie creștină. Mai dureroasă chiar decît focul și pierderea atîtor minuni, cacofonia ce a urmat marelui dezastru a măsurat dezonoarea, confuzia și nesiguranța lumii cu care am învățat să ne mîndrim.

Un șir lung și pînă de curînd absent de politicieni, personaje media și alți capi ai lumii post-creștine au deplîns nenorocirea în termeni cum nu se poate mai străini de înțelesul acestei drame. Începînd cu Președintele Macron, ctitor hiperactiv al unei Europe tehno-administrative, un amar de lume selectă a vorbit dinafară, străin, și fără înțelegerea umană a unui fapt de adîncă semnificație umană. Folosind și obosind aceleași formule și clișee, toți au pomenit arta, cultura, artefactele, simbolisitcă pariziană și respectul pentru vestigii istorice. Nimeni n-a vrut sau n-a știut să pătrundă în tristețea unei epoci de adîncă defăimare, dispreț și ostilitate față de creștinism. Omagierea oficială a Catedralei Notre Dame a fost, cuvînt cu cuvînt, un act de ipocrizie smerită. Dacă n-ar fi fost așa, declarațiile din noaptea focului de la Notre Dame ar fi avut legătură cu faptele dinainte. Dar nu e așa.

Adevărul e că personajele politice, media și culturale care fac acum elogiul Catedralei sînt aceleași figure care practică o indiferență constantă și, adesea, criminală față de tot ce e creștin. Mult înainte de incendiul de la Paris, creștinii din Orientul Mijlociu, Africa și Asia au fost și sînt prigoniți, umiliți și uciși, fără cea mai mica reacție de solidaritate sau împotrivire a lumii bune occidentale. Orice altă minoritate are dreptul la compasiune și provoacă reacții robuste. Cu excepția creștinilor. Veți vedea, desigur, nenumărate demostrații de stradă și campanii media, cu celebrități, guverne și organizații civile în centru, dacă e vorba de homosexuali, drepturile transgender, tratamentul Islamului sau suspiciuni de rasism. Nu ați văzut și nu veți vedea niciodată demonstrații ale acelorași în fața ambasadelor Pakistanului sau Nigeriei, state în care creștinii sînt izgoniți sau uciși zilnic. Așa cum nu veți vedea nici urmă de protest cînd e vorba de drepturile omului în Korea de Nord. În plus, tot ce e valoare și filozofie creștină a fost demult dislocat, proscris și înlocuit în conștiința și educația occidentală cu un ocean de insulte și minciuni.

Orice persoană educată sau măcar la curent cu știrile va afla că tradiția creștină e o fabrică de rasism, violență și supestiție. Faptele spun, așadar, care e adevărata scară de valori a celor ce omagiză oficial Notre Dame. Cei ce au descoperit brusc Notre Dame sînt, sub presiunea propriilor convingeri, incapabili să vadă în Notre Dame altceva decît o mașină de absorbit turiști, propagat imaginea Franței și, prin asta, o sursă de încasări. De aici, insistența referințelor la cultură, prestigiu și artefacte. Dar asta lasă pe dinafară adevăratul înțeles istoric și spiritual al marii catedrale și al epocilor care au născut-o și dus-o la bun sfîrșit. Comentată și omagiată în acest fel, Notre Dame e o versiune mai greoaie a celeilalte embleme turistice a Parisului: Tour Eiffel. Așa cum mantia lui St. Louis, salvată din focul zilei 15 aprilie 2019, devine o variantă inferioară a tricoului lui Neymar, divinul de la PSG.

Ce a ars la Notre Dame (II)

Într-un fel care poate fi ratat numai prin superficialitate în fața timpurilor, drama de la Notre Dame ne spune, în limbajul comprimat al cîtorva ore de distrugere, ce am lăsat să se întîmple și ce am făcut culturii și civilizației noastre, în ultimii două sute de ani de aroganță egolatră. Nu încape îndoială: sîntem civilizația cea mai vinovată de vandalism în raport cu ea însăși. Dacă Notre Dame a ars, singura comparație posibilă e asemănarea cu fapta cuiva care scapă un Rembrandt în acid. Capodopera poate fi restaurată dar nu va mai fi niciodată aceeași. În plus, așa ceva nu se întâmplă decît pe un fundal de nepăsare sau cu un gest de rea credință. E totuna.

Timpurile care au văzut Notre Dame arzînd sînt timpurile în care nenumărate biserici au fost profanate în Franța. Cîteva sute doar în 2017. Știrile nu au făcut prima pagină, ba au rămas, chiar, neînregistrate. Trăim, în schimb, febril, cronica mediatică a Bisericii denunțate ca vizuină de pedofili. Vocile care încearcă să dea de fir și argumenteze că Biserica trăiește un proces de auto-distrugere care o aliniază la practicile sexuale curente rămîn neauzite.

Îndepărtarea fostului Papă Benedict a fost clasată în termenii unei pensionări caritabile.Nimeni nu vrea să spună că Benedict era prea catolic pentru un cler superior, care a renunțat la catolicism și s-a transferat într-un liberalism dizolvant. Notre Dame a fost rănită de foc într-un moment în care creștinismul însuși e o relicvă atacată distrugător și condamantă la supraviețuire muzeal-artistică. Opera nimicitoare e, azi, aproape încheiată. Ea a început tot la Notre Dame, unde în 1793, apostolii revoluției franceze și părinții militanților de astăzi au făcut din catedrală un depozit, au jefuit-o și reconsacrat-o pentru sărbătorirea a două culte monstroase: Cultul Rațiunii și Cultul Ființei Supreme – amîndouă impuse cu forța și sărbătorite, la Notre Dame, în numele libertății. A fost primul foc mistuitor la Notre Dame.

Despărțirea de Notre Dame și de spiritul creștinismului a început demult. Am învățat, între timp, că orice și oricine e mai bun și mai cuprinzător decît creștinismul. Astăzi, prețuim, sub îndrumarea ghizilor noștri culturali, orice colibă, orice cap de sfoară și pietroi rătăcit în Mongolia sau pe Amazon.

Absolut tot ce nu e civilizație europeană e mai sofisticat și mai valoros decît trecutul nostru. Creștinismul și catedralele, gîndirea și etica, speranța și credința? În cel mai bun caz la și altele, cu unele merite dar și cu defecte inacceptabile. Nici măcar miracolul ingineresc și arhitectural care a făcut posibilă, la 1160, cea mai uluitoare construcție a lumii nu mai contează. Am uitat tot și n-am învățat nimic. Nu știm de pildă că Notre Dame, Chartres, York, Strasbourg, Köln, Milano și alte catedrale au fost construite de oameni încredințați că lucrarea va fi terminată, fără să știe cînd, dar conștienți că nu o vor vedea în timpul vieții lor omenești. Ceva fabulos trebuie să fi menținut dăruirea acestei munci care a înghițit, la fiecare catedrală, două sau trei sute de ani. Acest lucru se numește comuniune și comunitate și a dat sensul și speranța unei lumi solidare care a născut Europa.

Același lucru e, azi, complet neînțeles sau respins. Prima și singura Europă vie a fost făcută de mîinile și mințile care au ridicat Notre Dame în sute de ani de muncă fără oprire și ezitare. Acolo au fost încoronați regii Franței și Angliei. Așa cum, de Crăciunul anului 800, Charlemagne a îngenunchiat în catedrala Sfîntul Petru și a primit coroana de împărat roman. Europa Catedraleleor a fost Europa.

Distrugerea de la Notre Dame ar trebui să ne pună în fața propriei vechimi și a adevărurilor care ne-au născut. Nu mai putem și nu mai știm pentru că am dat tot ce am avut. Comparația cu 11 septembrie 2001 e măruntă, dar reține ceva din simbolistica gravă a istoriei. Turla căzută în flăcări la Paris a fost comparată cu turnurile doborîte la New York. E mult spus. Turla de la Notre Dame s-a frînt ca o jucărie, ca un os vechi luat dintr-un trup rahitic. Durerea n-a avut și nu putea avea nimic solemn. În fond, am asistat la o dispariție demult anunțată. În 1904, Marcel Proust, nicicînd un evlavios, scria în Le Figaro un eseu plin de reproș pentru lumea care neglija activ și lăsa în mizerie Notre Dame. Cu 70 de ani înaintea lui, Victor Hugo, nici măcar un amic trecător al lui Isus, scria Cocoșatul de la Notre Dame și striga în ajutorul Catedralei lăsate uitării. Ce au văzut ei atunci s-a adeverit azi.

A mai rămas o speranță. Căci reacția oamenilor de rînd a fost extraordinară. Mii și mii de necunoscuți au plîns, au cîntat și s-au rugat în fața Catedralei cuprinse de flăcări. După sute de ani de negație și dispreț, de undeva, din straturi necunoscute, a apărut semnul unei credințe încă vii. E marea surpriză care strică socotelile și trufia celor ce cred că au decis cum va arăta viitorul nostru comun.

Traian Ungureanu

(inliniedreapta.net)

mai mult
Dialog de idei

Teodoru GHIONDEA – ”Muntele” – (Note de lectură la “Craii de Curtea-Veche” de Mateiu Caragiale)

Logo22

Teodoru GHIONDEA – ”Muntele” – (Note de lectură la “Craii de Curtea-Veche” de Mateiu Caragiale)

 

“Fixarea privirii noastre pe stea, ne deschide accesul inimii noastre prin corpul ei,
cale grea, deoarece cere calificare metafizică,
dar care nu zădăreşte monştrii care stau de pază, nu deasupra ci în jurul inimii noastre.”
“Muntele este realizarea descendentă a Tăcerii!”

(V. Lovinescu)

Destul de des, Paşadia spunea că pleacă pentru câteva zile la munte, dar care era acel tainic Horeb1, de unde se întorcea cu puteri proaspete, nu ştia, nici nu se întreba nimeni.”2

Muntele, confluenţa celor două ape –una de sus, cealaltă de jos- şi “l’Estoile Internelle”3 a indicibilei splendori …….

Interiorizarea unui peisaj, într-o lume plină de “razne şi prisosuri” (Mateiu C.), în care nădejdea s-a convertit în cea mai de pe urmă rătăcire a simţurilor avide de certitudini tocmite în cele mai insalubre cotloane ale ambianţei demult căzută în istoria “faptului”, presupune practicarea cu suficient zel şi promptitudine a două discipline complementare : una este cea a mormântului, rafinată şi adaptată unui exerciţiu estetic în cel mai pur stil, destinat depăşirii evidenţei imanentului; cealaltă, a călătoriei spirituale, extrasă noietic din constelaţiile intimităţii cu sine şi neîncetat raportată la o “sensibilitate” laxă, inactivă a realităţii definitive şi suverane; ambele discipline includ, în ordinea trăirilor autentice şi simbolice, stăpânirea unui elegant, discret şi subtil “vehicul” la nivelul supraordonat cotidianului.

Această interiorizare face parte şi ea dintr-o disciplină spirituală autonomă, unică, a recompunerii paradoxale prin “reconstituirea” unităţii simple, armonice şi riguroase prin descifrarea sinergiei sensurilor care reduc multiplicitatea Manifestării universale la secvenţe articulate şi spiritual constituite în actualitatea secundă a simbolului metafizic. Acesta din urmă este “vehiculul” prin care un iniţiat –sau un iniţiabil !- este capabil să asimileze realitatea unui complex simbolic prin depăşirea limitelor conceptuale.

Elementele unui peisaj sunt tot atâtea “noduri”, “confluenţe” ale liniilor de forţă prin care îngerii ţes un cadru adecvat unei completitudini recesive. Aşa se face că dincolo de “aritmetica” elementelor descifrăm şi o “gramatică” a raporturilor care ne structurează altitudinea posibilităţilor autentic intelectuale pe măsură ce ne “adâncim” în Abisul Naturii.

Aşa cum pădurea nu este o mulţime de copaci şi diferite vieţuitoare, ci o realitate mult mai complexă, de sine stătătoare, astfel încât toate aceste componente se inserează şi se legitimează prin subordonarea existenţială în realitatea aceasta unică şi unitară, de ordin spiritual, aşa şi un peisaj este, dincolo de consistenţa sa geografică, biologică, ş.a.m.d., un nivel de existenţă de sine stătător, evident într-un sens particular, care impune reguli riguroase de sesizare, identificare, asimilare, transformare şi “personalizare”, astfel încât acesta va deveni, nu un “alter ego” al contemplatorului, ci un “extras” subtil şi o realitate dincolo de formă, a acelei “părţi interioare” prin care se legitimează fiinţa noastră.

Comuna măsură prin care se poate stabili o asemenea legătură activă este reprezentată de un “interval”, o “lipsă comună ca prezenţă comună”, adică ceea ce se numeşte în tasawwuf 4barzakh5. Realitatea unui asemenea termen este de o complexitate direct proporţională cu amploarea tuturor registrelor noietice: metalogic, metafizic,etc.

Interiorizând un peisaj, îţi dai seama că orice lucru, indiferent de natura sa, este manifestarea punctului de incidenţă a două “curgeri”, a două “ape” – este un nod calitativ format de acestea: una verticală, principială, de Sus, invizibilă aproape, a cărei vibraţie este o esenţă sonoră ce se insinuează între “secţiunile transversale” ale Firii; cealaltă este orizontală, plastică, matricial-morfică, revărsată continuu în secvenţe tumultuoase, a cărei vibraţie se stinge prin amplificarea substanţei –aceasta este raţiunea pentru care fiecare entitate are “crucea” sa.

“Interval” între lume şi cer, Muntele concentrează întreaga realitate principială din lumea formelor individuale prin densitatea simbolului, prin altitudinea aspiraţiei , prin complexitatea simplă a unităţii sale minerale şi vegetale, prin “răcoarea” privirilor interioare pe care le găzduieşte, prin “adâncul” Înaltului său; că se numeşte Muntele Meru sau Muntele Qâf6 , Muntele este întotdeauna Muntele Lumii prin punctul din vârful său cu care atinge Cerul în clipa întregii Manifestări – realităţi care exclud “limita” şi prin urmare “dimensiunea”, determinând trans-materialitatea prezenţei sale: masivă, copleşitoare, completă. Şi punctul şi clipa, lipsite de spaţialitate şi de durată, sunt generatoarele spaţio-temporalităţii.

În punctul în care vârful Muntelui atinge cerul se aprinde “un luceafăr”, un “purtător de lumină”, iar în punctul în care Muntele Qâf (sau Muntele Meru) atinge Cerurile se manifestă tendinţele Vortexului Universal care sunt “comprimate” în Stelele fiecărui Cer.

“Confluenţa apelor” este, totodată, o revărsare şi o iradiere de Har, de Binecuvântare, de influenţă spirituală, de Prezenţă divină, cu condiţia ca acest Istm să trezească în noi Poarta sau Porţile Duhului; cum doar Dumnezeu poate deosebi “apa de apă şi aerul de aer”, ceea ce se întâmplă într-o asemenea stare este supus necondiţionat discernământului, căci se află în noi, într-o curgere neclintită, neîncetat, şi “roua” Apelor de sus şi “valurile înspumate” ale Apei de jos, iar noi, prin cunoaştere adevărată, în care tehnica spirituală este decisivă, trebuie , la rândul nostru, să putem deosebi cele două Ape pe căi operative adecvate, dar care au un numitor comun : rugăciunea.

În acest Non-Loc, Istmul care uneşte şi desparte în acelaşi timp, ca orice poartă, se află MUNTELE – el însuşi o Poartă , o Cale, căci înainte de orice, un munte, oricare ar fi acesta, este în mod esenţial vestigiul rugăciunilor noastre care se alătură rugăciunilor pe care orice creatură le înalţă Domnului ca mod fundamental de existenţă.

MUNTELE este ceas al destinului, dar şi condiţia pogorârii Harului, a Providenţei, a Certitudinii şi a Adevărului. Disciplina mormântului reclamă exerciţiul extincţiilor repetate şi al “trecerilor” succesive de la o stare la alta , impunând disciplina călătoriei în amplitudinea altitudinii Muntelui. Fiecare potecă ce urcă în Înalt se toarce în Abis pe Axa lumii; luând direcţii diferite, se concentrează pe Vârful Muntelui, ţesând un văl de lumină care întovărăşeşte călătorul şi îi hrăneşte taina .

Aşadar, elementele esenţiale ale “neuitării” noastre sunt topite în realitatea tainică a unui peisaj: Muntele, la confluenţa celor două Ape, cu Steaua în văzduhul limpede al serii, aşa cum îl ghicim în destinul Crailor matheini – Muntele în care se retrăgea Paşadia periodic, sistematic, pentru a se putea plia principiilor adânc rajasice care îi condiţionau fiinţa; Muntele “babilonic” din mijlocul “mării tumultuoase , tenebroase” pe care îşi oficia Pirgu misteriosul dans shivait , tamasic, al misiunii sale “reconstructive”- este un “munte” de “cadavre vii”, de eresuri, tocmeli şi pripeli care nu îngăduie nicidecum un răstimp al pocăinţei ; Muntele de la malul Mării, sub cerul “în toată albastra-i străvezime”, Pantazi aţintindu-şi “privirea asupra albei scânteieri a luceafărului răsărind”, contemplativ, pierdut în aerul diafan şi tare al rostuirii sale satwice. Cei trei Crai sunt mai legaţi de cele două discipline cu conţinut spiritual mai mult decât credem îndeobşte : Paşadia este un “mormânt al timpului”, Pantazi unul al “spaţiului” iar Pirgu cel al consistenţei carnale, parturiente a lumii noastre, “aceasta de jos”; toţi trei oficiază câte un pelerinaj, o călătorie spirituală conform identităţii lor operative în athanorul Creaţiei. Toţi trei stăpânesc cele două discipline pe treapta lor de competenţă şi “maturitate hermetică”.

Dacă Muntele şi Apa sunt prezente în mitul mathein aşa cum s-a arătat, unde oare şi în ce “văzduh” se află Steaua fiecăruia?

Steaua este în “cheia de boltă” a fiecărui Munte şi se oglindeşte “de taină” în Ape; este Polara care orientează operaţiunile specifice celor “trei Crai, mari-egumeni ai tagmei prea-senine, [care] slujeau pentru cea din urmă oară vecernia, vecernia mută, vecernia de apoi.” Dacă Muntele ia trei înfăţişări diferite şi se “localizează” emblematic în cele trei lumi, dacă Apele sunt prezente în două ipostaze opuse şi recesiv-complementare, Steaua este una singură….. “în trei Feţe”! Sunt cele trei aspecte tainice ale Luceafărului! Aceasta înseamnă că interiorizarea Stelei esenţiale este strâns legată de prezenţa Muntelui – simbol amplu, complet şi complex al Realităţii.

…Şi , dealtfel, cum să poţi vedea Steaua dacă nu ai atins treapta viziunii directe a “eternului feminin”, dacă nu ai văzut-o pe Pena7 – Doamnă a tainelor, Taină a Cerurilor şi a Pământului, Cer al Înaltului necuprins de minte omenească ?! Împărăteasă a Neuitării, Har al Stăpânului lumilor pogorât asupra noastră!

Sfidând şi spulberând limitele abjecţiunii, dezvăluie şi fixează Sublimul; mâlul gros cu parfum de Abis din care se naşte trecuta şi modesta “divă” de mahala a avut consistenţa Căii Lactee. Curgerea senină a privirii ei se unea cu Apele de sus prin carnea ei dospită şi părăsită înainte de vreme. Apa de jos, groasă, grea, se tânguia de dorul unui Munte pe care-l vedea fără încetare, pe care-l urmărea cu privirea în cele mai teribile clipe, totdeauna “cele de pe urmă”, dar nu s-a răstignit pe “axa lui polară” decât în momentul amintirii Parusiei; în momentul morţii ei pământene, adevăraţii săi ochi s-au deschis larg, spre văzduhul inimii sale calitative concentrând cel mai înalt suspin al Substanţei şi eliberând-o. Ultima imagine a Penei este o Panaghia –era cu siguranţă o noapte senină, cristalizată de ger, de vineri, cu Steaua strălucitoare, “purtătoare de lumină” deasupra nevăzutului MUNTE al Lumii; piscul acestuia găzduia acum cea mai înaltă, sfântă nuntă : adormirea Penei!

Călătoria “minunată” pe care a făcut-o Pena din Caverna lumii pe Vârful Muntelui, a lăsat un vestigiu cu acelaşi grad de mister ca şi originalul : Divina Ţaţă 8– “sufletul maichii” sau, mai degrabă, “suflul Maicii” ; prezenţă tainică, tutelară, născută din ceaţa unei dimineţi autumnale dinaintea răsăritului Aurorii, Divina hrăneşte un amurg perpetuu în care se simt vibraţiile Muntelui, susurul Apelor şi “adierea” Luceafărului. Funcţiune încarnată, trece abia simţit prin aburul mercurial al lumilor iscând uimirea şi lecuind tristeţea, legând şi dezlegând “tocmelile şi pripelile” unei lumi care-şi pregăteşte sfârşitul şi care nu poate să asiste decât neputincioasă la naşterea alteia. Distribuind cu graţie roluri şi măsuri, veghind la “cuminţenia smintelii” celor care ştiu ceea ce trebuie ştiut, matroană şi patroană, ea rânduieşte aşteptările noastre şi îngrijeşte neputinţa prost gestionată de nerăbdarea fiecăruia. Cu siguranţă, privirea ei este una ce nu poate fi uitată dar nici recunoscută într-un raport precis spaţio-temporal; vine de pretutindeni şi pentru totdeauna, pentru fiecare şi pentru toţi, căci izvorul ei este lăuntric, adâncit în firmamentul interior.

Vestigii ale Muntelui Qâf formează o constelaţie în jurul Oraşului Sfânt (Mecca) ; dar trei sunt cei mai importanţi: “Muntele Luminii” (Jabal an-Nûr), în care se află peştera Hira ,unde a pogorât Cuvântul lui Dumnezeu asupra Profetului; “Muntele Milosârdiei divine” (Jabal ar-Rahma), unde îşi află Pacea pelerinii; “Muntele regăsirii şi al ultimei predici” ( ‘Arafat), unde s-au întâlnit Adam şi Eva după izgonirea din Paradis şi unde şi-a încheiat Profetul Muhammad misiunea sa pe pământ, pecetluind-o cu ultima Khutba.9 Oare pe care din cei trei munţi – trei aspecte ale Muntelui Lumii, s-ar putea întâlni Panaghia –Fecioara Prea-Sfântă?

În călătoria noastră totdeauna sfârşită înainte de a o începe, privirea ei este cel mai de preţ dar la care putem spera….”întunerec din întunerecul cel mai nepătruns al unei nopţi fără de lună, adânc din adâncurile mărilor fără de fund, foc şi lumină din lumina şi focul luceferilor celor mai strălucitori, duioşie şi blândeţă din ochii îngerilor ce stau la dreapta lui Dumnezeu…” . Aşa o descrie Calistrat Hogaş în scurta şi enigmatica sa creaţie “Simplă amintire”. Asemenea privire întâlnise cu douăzeci şi trei de ani în urmă şi eroul său în împrejurări care se leagă strâns de “legenda Panaghiei” – mitul Fecioarei-Munte; o privire pe care , în mod cât se poate de firesc nu o poate uita şi a cărei prezenţă o simte decisiv, suveran întemeietoare de “Viaţă nouă”, căci momentul în care a avut fericirea să o întâlnească este cel mai înalt cu putinţă pentru un “aspirant” : a şasea zi a lunii august – Schimbarea la Faţă a Domnului şi Mântuitorului Christos.

….De aceea şi noi căutăm cu “ochiul inimii” Muntele din altarul fiinţei noastre, rătăcind uimiţi pe istmul dintre Ape şi “asimţind” nestinsa Stea a celei mai arzătoare dorinţe care ne ţine în lumea aceasta şi care ne poate conduce la Cerul cerurilor; sperăm în împlinirea oracularei şi tainicei formulări ce aparţine celui mai misterios scriitor al literaturii noastre, cel mai puţin cunoscut în adevăratele sale coordonate spirituale – Ion Creangă: “Am fost şi am văzut; era şi nu era. A zis c-a veni dacă n-a veni…Se vede c-a venit de n-a mai venit!”10

* * *

Într-un amurg adânc de vară şi de lume, la poalele unui munte care mai păstrează un imperceptibil ecou “celtic”, am întrezărit Clipa pe care îngerul acelui loc o primise de la Arhanghel; nu am îndrăznit să-l privesc şi cu atât mai puţin să îl ating……..dar el mi-a mângâiat singurătatea şi tristeţea, încântându-mi inima cu melancolia sa albastră şi cu surâsul său bine-vestitor; mi-a fost foarte greu să mai plec şi am rămas pentru totdeauna “însemnat” în duhul Muntelui.

18 august 2006 – Moeciu de Sus

1Muntele Horeb, din Peninsula Sinai, unde Moise a primit Decalogul.

2Mateiu I. Caragiale, Craii de Curtea-Veche”, cap. Cele trei hagialâcuri – în Opere, Fundaţia pentru literatură şi artă Carol II, Colecţia “Scriitori români contemporani”, 1936.

3Simbol hermetic al Sfântului Graal şi nume al unui Ordinului iniţiatic.

4 Sufism; “ansamblul căilor contemplative care se bazează pe formele sacre ale Islamului. Prin corespondenţă un arab ar putea vorbi despre “tasawwuf creştin “ sau despre “tasawwuf iudaic” pentru a indica esoterismul respectivelor tradiţii.” (T.Burckhardt : “Introduction aux doctrines esoteriques de l’Islam”)

5“Istm”, “interval”.

6 Muntele Meru şi Muntele Qâf , care sunt menţionaţi de tradiţia hindusă şi, respectiv, de cea islamică, reprezintă Centrul Lumii.

7 Personaj feminin (misterios) din roman (numele întreg: Pena Corcoduşa)

8 “Coana”Masinca Drângeanu- un alt personaj feminin din acelaşi roman şi care apare şi în nuvela “Sub pecetea tainei”.

9 “Predică”- în limba arabă- rostită de imam în timpul rugăciunii comune din ziua de vineri – zi “liturgică” pentru musulmani.

10Însemnare a homericului povestitor, găsită după moartea sa, alături de o altă formulare, de acelaşi “calibru” simbolic: “Toate zilele au sfinţi, numai nopţile sunt ale noastre!”

(Teodoru GHIONDEA)

mai mult
Dialog de idei

Mărturisitorii dreptei credințe pe pământ românesc – interviu cu pr. acad. prof. dr. Mircea Păcurariu

marturisitorii

Teologii spun că o Biserică este vie și rodnică în măsura în care naște sfinți, ocrotitori ai poporului drept-măritor.

De-a lungul istoriei, poporul român a avut ocrotitori fie din neamul românesc, fie de alte neamuri, dar care au trăit și propovăduit Evanghelia aici sau ocrotesc prin moaștele lor credincioșii neamului nostru. Biserica Ortodoxă Română a rânduit o zi de cinstire a sfinților români, sărbătoare de mare importanță pentru poporul român. Despre evlavia populară la acești sfinți, importanța lor pentru istoria Bisericii strămoșești și canonizările făcute în Patriarhia Română a vorbit pr. acad. prof. dr. Mircea Păcurariu.

Părinte academician, care sunt rădăcinile cinstirii sfinților proveniți dintr-un anumit popor creștin?

Biserica noastră i-a cinstit întotdeauna pe sfinți ca pe unii care sunt bineplăcuți lui Dumnezeu și mijlocesc prin rugăciunile lor pentru noi și pentru mântuirea noastră. Încă din primele secole creștine, Biserica i-a cinstit pe Sfinții Apostoli și pe Maica Domnului, i-a cinstit pe mucenicii primelor veacuri, mai ales pe cei care au pătimit până în 313 (n.r., an în care împăratul Constantin cel Mare a dat Edictul de la Mediolan prin care creștinismul devenea o religie permisă), a cinstit o serie de cuvioși sau cuvioase care au trăit departe de lume, în pustiu, ori în peșteri sau în alte zone, a cinstit mărturisitorii dreptei credințe, după cum i-a cinstit și pe Sfinții Părinți, care prin lucrările lor au cristalizat învățătura creștină și au contribuit la progresul teologiei. Aceștia erau sfinți care proveneau din lumea greco-romană, dar și sfinți care proveneau din Egipt, Siria, Palestina și alte zone ale bazinului Mării Mediterane. Cu timpul, pe măsură ce s-au creat state naționale și concomitent Biserici naționale, aceste Biserici au înscris în calendarul sfințeniei creștine propriii lor sfinți, în primul rând pe cei care au contribuit la încreștinarea popoarelor creștine. Mă gândesc aici la apostolii slavilor, Chiril și Metodie, ca și la sfinții cuvioși din Lavra Pecerska, la sfinții de la Mănăstirea Rila din Bulgaria, la sfinții naționali ai sârbilor și o serie de alți sfinți din lumea creștin-ortodoxă.

Urmând exemplul acestora, Biserica Ortodoxă Română a avut propriii sfinți, încă din perioada daco-romană a existenței noastre și până aproape de zilele noastre.

Un prim sfânt despre care știm că a fost cinstit pe pământ românesc a fost Nicodim de la Tismana. Nu știm de când datează evlavia populară care i se acorda acestui cuvios reorganizator al monahismului românesc. La fel este și cazul Cuviosului Daniil Sihastrul, sfetnicul viitorului sfânt domnitor Ștefan cel Mare, cinstit de popor cu multă evlavie.

În evlavia față de sfinți, credincioșii au ținut cont de naționalitatea acestora?

Înainte de a se lua o hotărâre de canonizare a acestor sfinți, poporul a știut întotdeauna să-i prețuiască, a știut întotdeauna să-i cinstească ca pe unii care au lucrat pentru mântuirea lor, care s-au rugat pentru ei. Evlavia populară a știut să-i cinstească așa cum se cuvenea. Merită subliniat faptul că unii dintre sfinții noștri, pe care îi considerăm naționali, au fost și sunt cinstiți și de alte Biserici, așa cum este cazul mitropolitului Kievului, Sfântul Petru Movilă, cinstit și de Biserica Ucraineană, după cum aceeași Biserică cinstește și pe Cuviosul Paisie de la Neamț, care era de neam ucrainean. Tot așa, Cuviosul Antipa de la Calopodești este cinstit de Biserica Greacă și cea Rusă, iar noi, românii, îl cinstim pe patriarhul Nifon al Constantinopolului, pe Atanasie Patelarie, fost patriarh al Constantinopolului, care a trăit la Galați. Îl cinstim și pe Maxim Brancovici, care a fost trecut între sfinți de Biserica Serbiei și care a păstorit puțin timp și-n scaunul mitropolitan al Țării Românești.

Ce anume au apreciat credincioșii unui popor la sfinții care au trăit pe tărâmurile statului respectiv?

Poporul drept-credincios împreună cu preoții și călugării lui au apreciat ortodoxia credinței acestor sfinți pe care i-am pomenit, au apreciat strădaniile lor în slujba Bisericii și când a fost cazul au apreciat și jertfa pe care au pus-o aceștia pentru Hristos, mărturisind Ortodoxia, cum au fost Sfinții ardeleni Ilie Iorest și Sava Brancovici sau Sofronie de la Cioara, Visarion Sarai și Oprea Miclăuș și preoții mărturisitori Moise Măcinic și Ioan din Galeș. Din aceste considerente se impune o îndatorire de suflet, ca așa cum strămoșii noștri au cinstit pe acești sfinți și cuvioși, să-i cinstim și noi în ziua lor de sărbătorire.

‘Protectori ai unor zone geografice’

Cum se manifestă evlavia populară la sfinții de alt neam care odihnesc la noi prin moaștele aduse în țară?

Biserica Ortodoxă Română prăznuiește de secole și câțiva sfinți și cuvioși care își au moaștele în biserici în țara noastră. Așa este cazul Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, ale cărui moaște au fost aduse la noi în țară în 1415, în timpul lui Alexandru cel Bun, este cazul Sfintei Parascheva de la Iași, ale cărei moaște au fost aduse în timpul lui Vasile Lupu în 1641, este cazul Sfântului Dimitrie Basarabov, cu moaște în Catedrala patriarhală, aduse acolo în 1774, din sudul Dunării, de unde era el originar, și este cazul Sfintei Filofteia, ale cărei moaște se găsesc în Catedrala din Curtea de Argeș, sau al Sfântului Grigorie Decapolitul cu moaște în Mănăstirea Bistrița, din județul Vâlcea.

Toți credincioșii noștri, după cum se poate ușor constata, i-au cinstit pe acei sfinți ale căror moaște sunt în țara noastră. Dovada o reprezintă pelerinajele de la Iași din 14 octombrie, de la București din 27 octombrie sau de la Curtea de Argeș din 7 decembrie sau cel de la Suceava din 24 iunie. În mod deosebit, acești sfinți cu moaște la noi sunt considerați protectori ai unor zone geografice din țara noastră și de aceea evlavia populară se îndreaptă în primul rând spre ei, fie că este vorba despre moldoveni, despre munteni sau olteni, iar ardelenii îi cinstesc pe sfinții mărturisitori ai Ortodoxiei din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea.

Canonizări în Biserica noastră

Când a avut loc prima canonizare pe pământ românesc?

O primă canonizare oficială despre care avem știri că s-a realizat pe pământ românesc a avut loc în august 1517, cu prilejul sfințirii mănăstirii de la Curtea de Argeș, când la dorința Patriarhiei Ecumenice și a domnitorului Neagoe Basarab a fost canonizat Nifon, patriarhul Constantinopolului, care a avut un rol însemnat și în reorganizarea vieții bisericești din Țara Românească în timpul domnitorului Radu cel Mare. Mult timp nu s-au mai făcut canonizări de sfinți români, deși Biserica noastră a cinstit o serie de sfinți, mai ales pe cei care aveau moaște în bisericile din Țara Românească și Moldova.

Cât timp a trecut până la noi canonizări în Biserica Ortodoxă Română?

O hotărâre oficială de canonizare a unor sfinți români s-a luat la 28 februarie 1950, când patriarhul de vrednică pomenire Justinian Marina a supus Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române problema canonizării unor sfinți români, în special a celor care au mărturisit credința creștină ortodoxă în Ardeal, precum și a ierarhului Calinic de la Cernica și alții care au fost canonizați atunci. În 1950 au fost canonizați mitropoliții mărturisitori Ilie Iorest și Sava Brancovici, care au păstorit în Ardeal, la Alba Iulia și care n-au cedat în fața presiunii venite din partea calvinilor, ci și-au apărat dreapta credință și în același timp pe credincioșii lor. Au urmat alte canonizări în timpul patriarhului Iustin Moisescu, în timpul patriarhului Teoctist Arăpașu, în 1992, când tot printr-o hotărâre sinodală au fost trecuți în rândul sfinților domnitorii Ștefan cel Mare și Constantin Brâncoveanu, datorită faptului că ei au fost cei mai mari ctitori de lăcașuri sfinte din trecutul nostru. Apoi, în anii următori, în 1997, Biserica noastră i-a trecut în rândul sfinților pe Petru Movilă, mitropolitul Kievului, care era de neam român, și în 2003, în 2007, continuând în timpul păstoririi Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, în 2008, când au fost canonizați Dionisie Exiguul, Neagoe Basarab și alții.

Între cei cinstiți de Biserica Ortodoxă Română se numără în primul rând cuvioși teologi din Sciția Minoră, fostă provincie romană, Dobrogea de astăzi, și anume Sfinții Ioan Casian și Dionisie Exiguul, mari teologi la vremea respectivă, Cuviosul Gherman și Niceta de Remesiana, care aparținea populației din sudul Dunării, din Peninsula Balcanică. Au fost trecuți în rândul sfinților o serie de cuvioși mărturisitori, între care amintim doar pe Teodora de la Sihla, Antonie de la Iezer, Paisie de la Neamț și Daniil Sihastrul.

Sărbătoarea sfinților de același neam cu noi

Duminica Sfinților Români este o sărbătoare de maximă importanță pentru Biserica Ortodoxă Română. Ziua de prăznuire a Tuturor Sfinților Români este Duminica a doua după Rusalii, prima duminică după cea a Tuturor Sfinților. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca sfinții români să fie cinstiți în această duminică în ședința sinodală din 20 iunie 1992.

Ctitori de biserici și cultură teologică

Biserica noastră a canonizat mari domnitori care au lăsat posterității lăcașuri de cult unice. Cu ce au mai contribuit acești sfinți conducători la întărirea Bisericii strămoșești?

Au fost trecuți în rândul sfinților o serie de ierarhi cărturari care prin scrisul lor au contribuit la progresul teologiei românești, între care aș aminti pe mitropoliții Varlaam și Dosoftei ai Moldovei, Antim Ivireanul și Grigorie Dascălu ai Țării Românești, și anul acesta ne pregătim de canonizarea celui mai strălucit ierarh pe care l-a avut Biserica din Ardeal, Andrei Șaguna.

Au fost canonizați și câțiva domnitori pentru ctitoriile lor, pentru bisericile zidite din dispoziția lor și în care se săvârșește jertfa cea fără de sânge de peste cinci sute de ani. Între aceștia, amintim pe Ștefan cel Mare și Sfânt, considerat sfânt de evlavia populară, Neagoe Basarab, care a ctitorit de asemenea câteva biserici și mănăstiri, domnitorul martir Constantin Brâncoveanu pentru ctitoriile sale și mai cu seamă pentru sprijinul dat culturii teologice românești și nu numai, pentru că au sprijinit și cultura de limbă greacă, slavonă, arabă, venind în sprijinul unor Biserici Ortodoxe surori. (Interviu publicat în ziarul „Lumina de Duminică” din data de 26 iunie 2011)

Sursa: basilica.ro

mai mult
Dialog de idei

”Tânărul în cetate” – Interviu cu conf. dr. Adrian Papahagi

Doxologia

Interviu realizat de Oana Maxim, vicepreședinte ATOR Iași, în contextul susținerii de către conf. dr. Adrian Papahagi a conferinței „Tânărul în cetate” la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași în data de 19 martie 2019.

 

„Tânărul în cetate” – Interviu cu conf. dr. Adrian Papahagi

„Tânărul în cetate” – Interviu cu conf. dr. Adrian PapahagiInterviu realizat de Oana Maxim, vicepreședinte ATOR Iași, în contextul susținerii de către conf. dr. Adrian Papahagi a conferinței „Tânărul în cetate” la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași în data de 19 martie 2019.

Publicată de Doxologia pe Vineri, 22 martie 2019

Sursa: doxologia.ro

mai mult
Dialog de idei

Vicii, patimi și virtuți

teodor-baconschi

Cioran a fost adesea privit ca urmaș al moraliștilor francezi din Marele Secol: La Rochefoucauld, Chamfort, La Bruyère, Pascal, Vauvenargues și Fontenelle, pentru a nu-i cita decît pe cei reținuți de posteritate ca mari autori.

Erau „oamenii onești“ ai veacului al XVII-lea, cînd – pe linia inaugurată de Montaigne – scriitorii se detașau de propriile patimi, ridicîndu-se deasupra egoismului curent, în speranța că, de la marea înălțime a nepăsării lucide, poți îmbrățișa cu un ochi obiectiv la forme entière de l’humaine condition. Aristocrați de sînge sau de robă, acești oameni ai pleiadei clasiciste au văzut morala ca pe o fiziologie a viciilor și virtuților. Nu-și propuneau, clerical, să edifice, adică să răspîndească pietatea, cît să obiectiveze (ca într-o disecție anatomică) intimitatea cel mai adesea inavuabilă a sufletului omenesc. Pascal e singurul care s-a dedicat unei apologetici creștine, din perspectiva grupării de la Port Royal. Pentru el, intimitatea rima cu infinitatea anxiogenă a universului privit prin lentila telescopică. Restul „plutonului“ anticipa însă duhul taxonomic al Enciclopediei lui Diderot, pe o linie naturalistă: cunoașterea e o listă de obiecte, un inventar pe cît posibil exhaustiv de calcule, definiții și descrieri seci. Erau, altfel spus, moderni dezvrăjiți, sceptici și agnostici, sardonici și răi de gură în stilul care avea să facă gloria lui Voltaire: conta vorba de duh perfect exprimată, nu indulgența divină sau opinia vulgară. Inteligența nu servea credința și cauza Bisericii, cît plăcerea malițiozității cinice, sub haina unei frazări impecabile. Nu e de mirare că Nietzsche i-a admirat pe față, socotindu-i ca modele de entuziasm fără Dumnezeu. Intrați în canon, studiați în universități, traduși în multe alte limbi, moraliștii veacului al XVII-lea au dus moștenirea lui Machiavelli pînă în pragul revoluțiilor care au zguduit lumea veche, instalîndu-ne pînă azi într-o antropologie a revoltei și a tapajului prometeic. Ei n-au apărut din nimic. Se simte că i-au recitit pe filozofii stoici, din tratatele cărora poți afla cît este omul de slab, nevolnic, agresiv, trădător și la rigoare ticălos și cum justifică el aceste limite din perspectiva dreptului de a supraviețui. Cînd La Rochefoucauld scrie că „adevăratul gentilom nu se implică în nimic“, revine la suprafață tema ataraxiei.

Găsesc în La Rochefoucauld tot ce-i mai de soi în secolul al XVII-lea francez. Om al Frondei, descins dintr-o familie aproape regală (și mereu vecină cu suveranii), militar încercat (și rănit) în numeroase campanii ale războiului civil, ducele nostru a scris Maximele asemenea lui Marcus Aurelius, de parcă s-ar fi avut în vedere numai pe sine însuși. Găsim în gîndirea lui ceva din pesimismul protestant, cu nucleu paulin. Tema lui predilectă rămîne inima care trădează rațiunea: tumultul umoral, în conflict cu interesul logic de a depăși, prin virtute și credință, urmările păcatului originar. Patimile devorează sufletul și compromit mîntuirea. Fluidele corporale, dispozițiile fiziologice, iraționalul pătimaș al afectelor – iată dușmanii libertății și groparii oricărei pretenții de supremație în ordinea umană (care e oricum fragilă & total iluzorie). Dincolo de modernitatea acestei viziuni sumbre, ducele ne e contemporan și prin relativizarea frontierei bine-rău (marile defecte sînt apanajul marilor oameni) completată prin denunțarea logodnei dintre ipocrizie și amorul propriu.

Merită semnalată și modernitatea formulei practicate: maxima ca minimă. Reflecția fragmentară, sintetică, lapidară, epitafică. Efortul de a extrage din haosul mental o pepită expusă în lumina rece a conciziei precise. A spune lucrurilor pe nume înseamnă a regăsi, cumva, limbajul adamic. Fără înflorituri, volute, acolade sau digresiuni retorice. Absolutul stilistic e atins după eliminarea oricărui element superfluu. O mostră finală, spre trezirea apetitului de (re)lectură: „Ceea ce adesea ne împiedică să ne dedicăm unui singur viciu e faptul că avem mai multe“…

Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.

(Apărut în Dilema veche, nr. 784, 28 februarie – 6 martie 2019 și online: dilemaveche.ro)

mai mult
Dialog de idei

Drumuri

logo3

Astă seară m-am gândit la drumuri. Îmi plac drumurile. Nu știu să le număr, dar mi le amintesc bine.
Iar unul e aparte. Din mai multe motive.
Ona, e drumul nostru de 1 mai,
ce hartă, da-o dracului de hartă, avem GPS șmecher, mai și traversăm Bulgaria de ani, exclus sa ne încurcăm,
ha, ha
“vanity, definitely my favorite sin”,

am mers bine niște ore, dar lucrurile au luat-o razna la un moment dat,
întâi am trecut prin curtea unei rafinării, apoi s-a terminat asfaltul intr-o curbă in pantă, am dat in pământ și-n gropi, signal lost, am ajuns cumva pe un drum cu felinare, pavat cu piatră cubică,
signal lost, signal lost,
am urcat, am coborât, niște ace de păr erau,
pe mobil only emergency,
se crăpa de ziuă când am prins in sfârșit un post de radio turcesc
și era ora de rugăciune la musulmani.
habar n-aveam unde suntem,
In the middle of nowhere, in the middle of somewhere,
am băut cafea din termos, era fierbinte,
Iar bucata aia de drum nu știu dacă a ținut minute sau ore,
cu vocea care se tânguia din altă lume spre lumea noastră gri și pustie, încremenită, șoseaua era gri, cerul era gri si iarba era gri și era la fel, la fel, kilometri întregi totul era la fel, nici nu stiam dacă înaintăm, nu știam dacă să râdem sau să ne panicăm,
dar râdeam,
hai, hai că trebuie să ajungem undeva, cândva
și când in sfârșit am găsit un indicator
era cu numele unei localități în spaniolă.

Nu știu cum ne-am trezit pe șoseaua cu șase benzi (!!!) de pe o culme de deal (ce dracu era aia?) apoi, în sfârșit, la un punct de frontieră pe care nu l-am regăsit niciodată pe nicio hartă.
Ploua când am ajuns pe insulă și erau portocalii înfloriți.
Nu-s nebuna, nu? Chiar s-au intamplat toate astea.
Că ne-am rătăcit, e clar. Ne-am mai rătăcit noi și in alte timpuri.
Dar atunci a fost altfel. M-aș mai băga oricând.

(Oana Costea)

mai mult
Dialog de idei

Limba bulgară

logo3

Limba bulgară de astăzi, este limba veche a românilor sud-dunăreni, cu cuvinte care au fost modelate după limbajul cultic slavon, cuvintele bulgare ne având nicio legătură cu cuvinte de provenienţă rusă (slavă). Gramatica bulgară are aceleaşi reguli ca şi în limba română!

Patriotul român Ion de la Vidin a scris cartea ”La Triballie” sub pseodonimul Nicopole Passarowitz – Didonia Svistu, în franceză, la Paris în 1991, carte imprimată în Italia, editată de curînd şi în româneşte. În această carte, autorul îşi exprima cu tristeţe tot ce a îndurat în trecut şi chiar în perioada comunistă poporul român din regiunea Tribalia cu capitala la Vidin şi din partea aşa-zişilor bulgari şi din partea serbilor care’şi disputau hegemonia Tribaliei între ei. Apoi toată politica de deznaţionalizare a acestor români, apreciat de autor la cca. 2 milioane de suflete! Găsim în această carte toate schimbările de nume de persoane, rîuri, dealuri, munţi, localităţi, toate au fost bulgarizate (slavizate). Călătorind prin Bulgaria, noi românii nu ne puteam descurca la citirea firmelor, plăcilor indicative de localităţi, etc., toate indicatiile sînt scrise cu litere chirilice!

Cu intrarea Bulgariei în U.E. situaţia s’a mai îmbunătăţit, ea trebuind să se conformeze normelor impuse de UE. Această îmbunătăţire este numai pentru indicaţiile rutiere în alfabet latin, dar nu şi la toate magazinele sau instituţiile publice! Din păcate, se continuă în Bulgaria şi astăzi, politică de deznaţionalizare a populaţiei româneşti, nu sînt alocate ore de limba română în şcolile din localităţile din fosta regiune Tribalia, existând doar la Sofia un liceu de limbă română.

(Alexandru Petrescu)

mai mult
Dialog de idei

Foarte pe scurt

Nichita

Foarte pe scurt, jumătate din viață am lucrat electronică, zi și noapte, acasă și la serviciu, iubeam mate și fizica cu acribie, tîram documentația după mine în servietă, circuitistică audio și radio și antene cît cuprinde, grupa mare, cu oarece succes, zic acum, ca să virez apoi spre arte, de unde pornisem inițial, adică modelaj și desen și fotografie. A urmat un scurt popas la facultatea de arhitectură, secția de design, părăsită vremelnic. A trebuit să trec apoi printr-o școală de cinema ca să înțeleg că nu mă aranjează deloc cinemaul, ceva între PowerPoint și bandă desenată, ducă-se dreaq, pentru uzul portăreselor, adică un soi de artă de masă snob, bref și atît. Mai tîrziu, ca să mă scot cumva, am urmat un master la monumentală, rută laică, cu proiecții pe clădiri, mapping cică-i zice, slăbuț de tot. Și de mai bine de zece ani citest filosofie pe rupte, mișto, o adevărată provocare, dar degeaba. Fenomenologia nu ne lămurește cum se leagă mintea de lucruri. Problema apariției noului și a întîlnirii cu alteritatea, nici atît, chestiuni rămase etern în suspensie. Iar analitismul, zona unde competențele cică nu pot fi mimate, vorbe goale, colcăie de șarlatani. Ăstora din urmă le este frică de provocări. Iar eu, peste puțin timp, fac șaizeci și unu de ani, complet derutant, și ce mă fac, zău așa, că nu-mi găsesc direcța, încă. Și pe chestia asta beau foarte mult.

(Gabi Stamate)

mai mult
Dialog de idei

Cenaclul Literatorul

Cenaclu-Literatorul

Sub îndrumarea poetului şi ziaristului Silviu Popescu, Cenaclul Literatorul îşi reia activitatea luni, 11 februarie 2019, în sala Auditorium a Bibliotecii Metropolitane Bucureşti din Strada Tache Ionescu Nr. 4, începând cu ora 17:00. Cenaclul Literatorul funcționează în colaborare cu revista Literatorul, revitalizată într-un nou format la sfârșitul anului 2018. Noul cenaclu Literatorul continuă tradiţia începută de Alexandru Macedonski și îşi propune să-i sprijine pe autorii de poezie, proză și dramaturgie.

E un drum și o invitație la călătorie, de ce nu, până în țara Premiului Nobel pentru Literatură.

Toți cei care doresc să facă parte din Cenaclul Literatorul sunt invitați să trimită o scurtă prezentare, precum și câteva fragmente din creațiile lor pe adresa cenaclulliteratorul@bibmet.ro.

De glorie ne vom ocupa noi!

mai mult
Dialog de idei

PROF. IOAN AUREL POP: „Îndobitocirea generațiilor viitoare prin eliminarea culturii naționale și generale din educație

Ioan-Aurel-Pop-864×450

Prof. Univ. Dr. Ioan Aurel Pop, rectorul Universității Babeș-Bolyai a susținut o cuvântare despre importanța culturii și a studierii istoriei în școli, punând accentul pe necesitatea „dimensiunii istorice din studiul moștenirii culturale a umanității și a națiunii”.

În cadrul sesiunii organizate de către Academia Română cu ocazia Zilei Culturii Române, profesorul Pop a exemplificat magistral unde duce educația de tip nou din școlile românești, arătând că astfel se obțin generații întregi de analfabeți funcționali.

„ Am văzut relativ recent că, în programele școlare, aproape orice referință istorică din studiul literaturii este eliminată, iar creațiile sunt abordate pe teme mari, generoase, dar neadecvate înțelegerii elevilor. Astfel, la tema iubirii, se exemplifică prin Iliada, Dante, Eminescu, Shakespeare, Mircea Cărtărescu, Mircea Eliade și Camil Petrescu, la romanul social prin „Ciocoii vechi și noi” și prin „Răscoala”, la literatura religioasă prin Dosoftei și Arghezi, la literatura istorică prin Grigore Ureche, Walter Scott, Costache Negruzzi și Maurice Druon etc. Firește, nimeni nu mai citește operele literare respective în întregime, ci profesorii și elevii se mulțumesc cu „povestiri” despre aceste opere, cu pastișe, cu reproducerea unor comentarii ale altora și, rar, cu fragmente din lucrările în cauză. De aceea, asistând la ore în școli, mi-a fost dat să aud în anii din urmă întrebări și remarci de genul: „De ce scrie Nicolae Filimon așa de naiv în comparație cu Mircea Eliade?”, „De ce să-l mai studiem pe Dimitrie Cantemir din moment ce Nicolae Iorga a scris mai bine despre aceleași teme?”, „Ce rost mai are azi Alecsandri, care este clar inferior lui Nichita Stănescu?” etc. Disciplina numită „Istorie” – atât cât mai există ea în școală, la dimensiunea unei ore pe săptămână – abordează tot „teme mari”, reluate la nivel superior (după cum ni se spune) în fiecare clasă următoare.

De exemplu, se compară revoluțiile din epoca modernă și contemporană, de la Revoluția Engleză din secolul al XVII-lea până la Revoluția Română de la 1989. La fel se întâmplă cu războaiele sau conflictele armate, de la Războiul Troian până la Războiul celor Două Roze (într-o primă etapă) sau de la Războaiele Napoleoniene la Al Doilea Război Mondial (în altă etapă). Astfel, unii elevi pot învăța câte ceva despre Napoleon Bonaparte înainte de a ști date despre Marea Revoluție Franceză, care l-a produs pe Napoleon. În urma unei lecții de acest fel – de altfel, judicios predate de profesor – privind organizarea conflictelor din Antichitate până azi (adică de la catapultă până la metodele digitale de luptă) am auzit o întrebare stupefiantă: „Oare Iulius Caesar era un om deștept, din moment ce nu-și stabilea strategia de luptă la calculator și din moment ce nu comunica prin e-mail?”. Despre Evul Mediu „întunecat” ce să mai spun? Mințile tinere se dezorientează complet când află că universitățile sunt o „invenție” tocmai a „barbariei medievale” sau când văd că, în scriptoriile mănăstirilor, călugării truditori au copiat manuscrisele întregii înțelepciuni antice și le-au păstrat ca pe odoare de preț pentru viitorime”, a spus profesorul Pop.

Rectorul Universității Babeș-Bolyai a deplâns și eliminarea componentei spirituale din învățământ, care are ca rezultat „promoții animate doar de aspectul material, de câștigul bănesc, de competiția după cât mai multe averi”.

„Cum s-a putut ajunge la asemenea aberații educaționale? Evident, prin eliminarea dimensiunii istorice din studiul moștenirii culturale a umanității și a națiunii. Elevii nu mai știu și nu mai trebuie să știe ce a fost clasicismul greco-latin, care a precedat literatura cavalerească a Evului Mediu, nici ce este umanismul sau raționalismul, nici cărui secol îi aparține romantismul și nici cum s-a manifestat iluminismul. Am făcut experimentul neinspirat de a-i pune pe studenții mei din anul I să așeze în ordine cronologică câteva curente cultural-literare, anume iluminism, romantism, simbolism (plasate de mine aleatoriu), spunându-le că s-au manifestat în trei secole succesive. Marea majoritate au fost complet neștiutori, iar unii mi-au spus că nici nu-și obosesc mintea, fiindcă pot să caute pe telefon dacă au nevoie. Alții, mai versați în formele de comunicare actuale, au pretins că împărțirea aceasta vetustă pe curente culturale, literare, de idei este o convenție umană și că lumea trebuie studiată și cunoscută global, pieptiș, fără bariere și fără domenii. I-am întrebat atunci despre universalismul titanilor Renașterii sau despre enciclopedismul din Secolul Luminilor și mi-au cerut voie să caute pe Google.

În aceste condiții, cum să mai îndrăznești să întrebi ceva despre lipsa de informații din manuale privind umanismul românesc, cronicarii, Dosoftei, Varlaam, Ienăchiță Văcărescu și Sadoveanu, Coșbuc și Goga și chiar Topârceanu și Minulescu? Ți se sugerează ori ți se spune clar – după punerea unor asemenea întrebări – că ești depășit de vreme, bătrân, nostalgic sau, mai rău, naționalist și xenofob. Prin astfel de concepții ale noilor „propagandiști”, tinerii ajung la un nivel minim de cunoștințe de cultură generală și de cultură națională, nivel care nu-i ajută deloc să se orienteze în lumea contemporană. De aceea, se duc, de exemplu, la Roma și te cred dacă le spui că Michelangelo a făcut Capela Sixtină la 1300, animat de concepții iluministe! Astfel, prin eliminarea componentei spirituale a educației, ne trezim cu promoții animate doar de aspectul material, de câștigul bănesc, de competiția după cât mai multe averi. Campaniile de denigrare a educației (școlii) și a instituției bisericești conduc în aceeași direcție de repudiere a valorilor culturale”, a afirmat reputatul academician și istoric.

Academicianul a deplâns mentalitatea unor educatori care cred că singurele cunoștințe pe care tinerii trebuie să le cunoască sunt cele legate de mâncarea sănătoasă, bussines sau folosirea calculatorului. Adolescenții știu totul despre pokemoni, dar nu știu cine sunt marile personalități ale istoriei naționale.

„Există educatori care cred (și aplică în practică această convingere) că dacă elevii învață azi cum să lucreze la computer, dacă știu (eventual) cum se deschidă o afacere, cum să mănânce sănătos, cum să-și dezvolte anumite grupuri de mușchi sau cum să practice metodele contraceptive, atunci ei nu mai trebuie sau nu mai pot să știe și conjugarea verbelor neregulate, să învețe versuri, să înțeleagă pictura murală a Voronețului, să explice noțiunile de „horă” și de „doină” sau să știe „pe de rost” unde se află Pietrosul Călimanilor.

Este aceasta, probabil, o gândire de tip digital: memoria tinerilor, ca și memoria calculatorului, este limitată (că doar nimic nu este infinit pe lumea asta pământească!) și atunci de ce să le-o ocupăm cu „vechituri”, cu aspecte „revolute”, cu „balast” și să-i lăsăm neadaptați la epoca Facebook-ului, a Instagram-ului sau a WhatsAp-ului? Toate bune și frumoase, dacă ar fi așa, dar nu este, fiindcă mintea omului nu funcționează pe principii digitale, mintea omenească nu este un computer. Capacitatea noastră de memorare este, practic, nelimitată, iar nefolosirea acestei capacități devine, în anii din urmă, un pericol social. Nedotarea creierului uman cu noțiuni de cultură istorică precum cele menționate mai sus îl transformă pe om într-un ogor fertil necultivat. Încă din vechime, câmpurile cultivate intens cu anumite plante erau lăsate după un timp să „se odihnească”, erau lăsate „în pârloagă” sau „în moină”, dar numai cu un scop: ca să poată produce apoi mai mult și mai bine ulterior! Dacă însă noi, în perioada celor 12 ani de studii elementare și secundare, îi lăsăm pe elevi să „se odihnească” și nu le inoculăm deloc sau aproape deloc cultură (experiența culturală a națiunii și a omenirii, moștenirea generațiilor care ne-au precedat) îi lăsăm complet de izbeliște, îi lăsăm pradă celor mai dureroase și periculoase experiențe și experimente.

Mulți spun că nu știu, fiindcă au uitat. Este cel mai adesea fals: ca să uiți, trebuie mai întâi să ai din ce uita. Se spune că – în chip paradoxal – cultura generală este ceea ce-ti rămâne în memorie după ce ai uitat ceea ce ai învățat în școală!
Azi nu sunt ignorate doar domenii de cunoaștere precum istoria, istoria literară și culturală, istoria dreptului sau etnografia ori geografia, ci și istoria matematicii, fizicii sau chimiei, istoria medicinei, istoria tehnicii. Vă rog să întrebați un tânăr care sunt mecanismele simple din fizică, sau când a trăit Newton, sau ce este un postulat, sau când a fost inventat motorul cu ardere internă, sau cum, când și de ce s-a ajuns la vaccinuri. Tinerii nu știu din capul lor dacă pelagra, scorbutul sau poliomielita sunt boli ori nume de ciuperci exotice (nici cum au fost salvate în lume, în ultimele două secole, să zicem, prin vaccinare, sute de milioane de oameni). Nu știu ce/ cine este „Făt-Frumos din lacrimă”, nu mai știu ce să creadă despre Mihai Viteazul, despre Bălcescu și Kogălniceanu, dar știu sigur de Pokemoni, de Harry Potter, de Războiul Stelelor, de Stăpânul Inelelor ori de felurite droguri. Nu este rău deloc, evident, că știu aceste lucruri despre lumea care-i înconjoară, dar este greșit să fie privați programatic din zestrea lor mentală de moștenirea culturală a omenirii”, a mai adăugat Ioan Aurel Pop. Profesorul a încheiat spunând că universalul nu poate fi înțeles decât prin particular și adevărul nostru este legat de valorile noastre. Acesta a deplâns faptul că unii se rușinează de Eminescu sau de cultura națională.

„Prin urmare, chiar dacă adevărul este relativ, dar el rămâne adevăr. Iar adevărul nostru se află în legătură cu valorile noastre. Avem un creator de talia lui Eminescu și ne dezicem uneori de el, avem o sărbătoare a culturii naționale și ne rușinăm de ea, dacă nu de substantivul „cultură”, atunci de adjectivul „națională”, ca și cum ar fi ciumat. Deocamdată însă – până la reușita deplină a globalizării – un străin venit spre noi nu ne va întreba de Sofocle, de Rabelais, de Michelangelo sau de George Washington, ci de creatorii noștri de valori, de Ulpia Traiana, de Densuș și de Șurdești, de „Balada” lui Porumbescu și de Victor Babeș, de un contemporan român al lui Lamartine sau despre constructorul Podului de la Cernavoda. Cei mai mulți vor tăcea în fața unor astfel de întrebări sau vor spune – în păcătoasa tradiție românească – că nu avem nimic, că nu am creat nimic și că nu reprezentăm nimic. Ne complăcem uneori în această ieftină filosofie a nimicniciei, autoflagelându-ne cu pasiune. Noi nu suntem, firește, creatorii culturii universale, dar fără noi (ca și fără ceilalți), cu siguranță, cultura lumii ar fi mai săracă.

Cultura românească, învățată la școală din perspectivă istorică – ca să nu mai auzim oameni spunând că Eminescu sau Coșbuc nu au scris ca Jacques Prévert sau ca Edgar Alan Poe – ar putea fi salvarea noastră, salvarea minților noastre, dar și calea de a înțelege universalitatea. Cultura lumii – dacă există – este formată din toate culturile naționale și regionale. Ca români, vorbitori de limbă română, ca să-l receptăm pe Goethe într-o bună traducere românească, trebuie să-l pătrundem pe Eminescu, fără de care am fi cu toții mult mai labili sau nici nu am mai fi. De aceea, este bine să veghem aici, la Academia România, ca noi, românii, să nu uităm niciodată „să ne cuprindem de acel farmec sfânt”, așa cum ne îndeamnă, din veșnicie, Eminescu.
Las pentru un alt prilej critica acelor opinii care neagă valoarea culturilor naționale în general și a culturii naționale românești, în special”, a concluzionat Ioan Aurel Pop.

Iată discursul integral:

La inceputul anului 2018, președinta Coaliției pentru educație trăgea iarăși, prin mijloacele de difuzare în masă, un semnal de alarmă: „40% din generațiile viitoare, din cei care vin din urmă și trebuie să susțină România din punct de vedere economic, social, cultural și politic, sunt analfabeți social și funcțional, adică vor fi un balast în viitor și nu un activ, ca acum, pentru piața muncii, pentru business, pentru economie, pentru România. Ce înseamnă analfabet social și funcțional? Nu pot înțelege, nu pot exprima, nu pot explica ceea ce citesc, nu pot face mai mult decât operațiuni simple, mecanice, fizice”. Oare este posibil ca România contemporană să se afle tocmai într-o astfel de situație? Și dacă este așa sau aproape așa, cum se va fi ajuns aici? În ce raport se află acest „analfabetism social și funcțional” cu ceea ce numim îndeobște cultură?

S-au dat, de-a lungul timpului, numeroase definiții ale culturii, fără să se cadă de acord asupra uneia general acceptate. Sub aspect etimologic, cuvântul cultură este latinesc. Verbul latin colo, -ere, colui, cultum are accepțiuni destul de variate: a cultiva (pământul), a locui, a împodobi, a îngriji, a ocroti, a îndrăgi, a-i cinsti pe zei etc. Cultura spirituală (intelectuală) de grup, însă, este un concept mai bine circumscris și acesta se referă, cred, la ansamblul manifestărilor spirituale ale unei comunități, concretizate în creații și realizate, de regulă, în instituții. Cultura aceasta spirituală s-a făurit de-a lungul istoriei și se făurește și acum, sub ochii noștri. Ea este, prin urmare, o moștenire, transmisă deopotrivă prin memoria individuală și prin memoria colectivă, dezvoltată mereu. Nimeni nu poate elabora o creație spirituală – oricât talent ar avea – dacă nu este depozitarul acestei moșteniri, dacă nu a asimilat valorile culturale anterioare, dacă nu are o anumită forma mentis alcătuită prin educație, transmisă dinspre trecut. Dar nu este menirea mea aici să vorbesc despre cultura individuală, ci despre cultura acelei comunități umane care se cheamă națiune și, în primul rând, despre cultura națională românească. Această cultură a românilor ca națiune nu are niciun înțeles fără componenta sa istorică, iar lipsirea ei de dimensiune istorică este un act iresponsabil.

De regulă, azi există o reticență bine întreținută față de trecut (și, implicit, față de istorie), repudiat prin mijlocirea a cel puțin două motivații: 1. Trecutul este mort și, prin urmare, el nu prezintă nicio importanță în „competiția” sa cu prezentul și, mai ales, cu viitorul; oamenii și grupurile de oameni trebuie să se ocupe, așadar, de ceea ce este și de ceea ce va fi. 2. Trecutul este incognoscibil, fiind definitiv îngropat în uitare. Trecutul nu poate fi reconstituit în funcție de criteriul adevărului, fiindcă adevărul nu există. Trăim în epoca post-adevărului și suntem, astfel, liberi să ne construim/ inventăm fiecare propriile „adevăruri”, în funcție de nevoi, sensibilități, gusturi, interese, comenzi sociale, pregătire etc. Repudierea componentei istorice din societățile contemporane, inclusiv din România, este vizibilă în toate domeniile, dar ceea ce ne interesează aici este consecința acestui fenomen asupra culturii.

Primele noțiuni de cultură națională se dobândesc în anii fragezi de viață, în familie și se sistematizează și desăvârșesc apoi în școală, prin educația organizată. Una dintre cele mai importante instituții de cultură este școala și orice capitol important de istoria culturii unui popor începe cu învățământul. Toate disciplinele școlare contribuie la formarea culturii individuale și a conceptului de cultură în general, în mințile tinere. Creațiile care ne-au precedat au fost clasificate – cel puțin de la Renaștere încoace – în filosofice, istorice (istoriografice), teologice (religioase), beletristice, juridice, științifice, artistice, medicale etc. iar de atunci încoace aceste forme de creație s-au tot diversificat și perfecționat. În lumea contemporană, creația din domeniile științelor exacte, ale naturii și tehnice este considerată, de către mulți exegeți, drept cea mai importantă parte a culturii. În timpurile revolute nu a fost însă așa, de aceea moștenirea culturală a omenirii și a națiunii se transmite, în primul rând, în școală, prin discipline ca limba și literatura română, limbi și literaturi străine, istorie, limba și literatura latină, filosofie, religie, geografie etc. Niciuna dintre aceste discipline nu se poate studia și înțelege în afara componentei sale istorice. Spre exemplu, între primele națiuni care trebuie însușite la literatura română se află succesiunea și definirea curentelor cultural-literare, iar faptul este verificat cel puțin din secolul al XVIII-lea încoace, secol în care elitele credeau că prin cultură se poate ajunge la libertate. Am văzut relativ recent că, în programele școlare, aproape orice referință istorică din studiul literaturii este eliminată, iar creațiile sunt abordate pe teme mari, generoase, dar neadecvate înțelegerii elevilor.

Astfel, la tema iubirii, se exemplifică prin Iliada, Dante, Eminescu, Shakespeare, Mircea Cărtărescu, Mircea Eliade și Camil Petrescu, la romanul social prin „Ciocoii vechi și noi” și prin „Răscoala”, la literatura religioasă prin Dosoftei și Arghezi, la literatura istorică prin Grigore Ureche, Walter Scott, Costache Negruzzi și Maurice Druon etc. Firește, nimeni nu mai citește operele literare respective în întregime, ci profesorii și elevii se mulțumesc cu „povestiri” despre aceste opere, cu pastișe, cu reproducerea unor comentarii ale altora și, rar, cu fragmente din lucrările în cauză. De aceea, asistând la ore în școli, mi-a fost dat să aud în anii din urmă întrebări și remarci de genul: „De ce scrie Nicolae Filimon așa de naiv în comparație cu Mircea Eliade?”, „De ce să-l mai studiem pe Dimitrie Cantemir din moment ce Nicolae Iorga a scris mai bine despre aceleași teme?”, „Ce rost mai are azi Alecsandri, care este clar inferior lui Nichita Stănescu?” etc. Disciplina numită „Istorie” – atât cât mai există ea în școală, la dimensiunea unei ore pe săptămână – abordează tot „teme mari”, reluate la nivel superior (după cum ni se spune) în fiecare clasă următoare. De exemplu, se compară revoluțiile din epoca modernă și contemporană, de la Revoluția Engleză din secolul al XVII-lea până la Revoluția Română de la 1989. La fel se întâmplă cu războaiele sau conflictele armate, de la Războiul Troian până la Războiul celor Două Roze (într-o primă etapă) sau de la Războaiele Napoleoniene la Al Doilea Război Mondial (în altă etapă). Astfel, unii elevi pot învăța câte ceva despre Napoleon Bonaparte înainte de a ști date despre Marea Revoluție Franceză, care l-a produs pe Napoleon. În urma unei lecții de acest fel – de altfel, judicios predate de profesor – privind organizarea conflictelor din Antichitate până azi (adică de la catapultă până la metodele digitale de luptă) am auzit o întrebare stupefiantă: „Oare Iulius Caesar era un om deștept, din moment ce nu-și stabilea strategia de luptă la calculator și din moment ce nu comunica prin e-mail?”. Despre Evul Mediu „întunecat” ce să mai spun? Mințile tinere se dezorientează complet când află că universitățile sunt o „invenție” tocmai a „barbariei medievale” sau când văd că, în scriptoriile mănăstirilor, călugării truditori au copiat manuscrisele întregii înțelepciuni antice și le-au păstrat ca pe odoare de preț pentru viitorime.

Cum s-a putut ajunge la asemenea aberații educaționale? Evident, prin eliminarea dimensiunii istorice din studiul moștenirii culturale a umanității și a națiunii. Elevii nu mai știu și nu mai trebuie să știe ce a fost clasicismul greco-latin, care a precedat literatura cavalerească a Evului Mediu, nici ce este umanismul sau raționalismul, nici cărui secol îi aparține romantismul și nici cum s-a manifestat iluminismul. Am făcut experimentul neinspirat de a-i pune pe studenții mei din anul I să așeze în ordine cronologică câteva curente cultural-literare, anume iluminism, romantism, simbolism (plasate de mine aleatoriu), spunându-le că s-au manifestat în trei secole succesive. Marea majoritate au fost complet neștiutori, iar unii mi-au spus că nici nu-și obosesc mintea, fiindcă pot să caute pe telefon dacă au nevoie. Alții, mai versați în formele de comunicare actuale, au pretins că împărțirea aceasta vetustă pe curente culturale, literare, de idei este o convenție umană și că lumea trebuie studiată și cunoscută global, pieptiș, fără bariere și fără domenii. I-am întrebat atunci despre universalismul titanilor Renașterii sau despre enciclopedismul din Secolul Luminilor și mi-au cerut voie să caute pe Google.

În aceste condiții, cum să mai îndrăznești să întrebi ceva despre lipsa de informații din manuale privind umanismul românesc, cronicarii, Dosoftei, Varlaam, Ienăchiță Văcărescu și Sadoveanu, Coșbuc și Goga și chiar Topârceanu și Minulescu? Ți se sugerează ori ți se spune clar – după punerea unor asemenea întrebări – că ești depășit de vreme, bătrân, nostalgic sau, mai rău, naționalist și xenofob. Prin astfel de concepții ale noilor „propagandiști”, tinerii ajung la un nivel minim de cunoștințe de cultură generală și de cultură națională, nivel care nu-i ajută deloc să se orienteze în lumea contemporană. De aceea, se duc, de exemplu, la Roma și te cred dacă le spui că Michelangelo a făcut Capela Sixtină la 1300, animat de concepții iluministe! Astfel, prin eliminarea componentei spirituale a educației, ne trezim cu promoții animate doar de aspectul material, de câștigul bănesc, de competiția după cât mai multe averi. Campaniile de denigrare a educației (școlii) și a instituției bisericești conduc în aceeași direcție de repudiere a valorilor culturale.

Să ne înțelegem bine: toate acestea nu înseamnă deloc că acești tineri au un nivel scăzut de inteligență sau că sunt mai puțin capabili decât alte generații, din trecut; dimpotrivă, sunt convins că au abilități mult mai bune și potențial mult mai ridicat decât odinioară. Numai că, fiind unilateral și nepotrivit educați, după precepte așa-zis moderne, dar falimentare, ajung victime sigure ale celor care dirijează actualmente comunicarea.

Principiul conform căruia elevii nu trebuie să memoreze totul, adică să-și însușească mecanic ceea ce-i învață alții, este unul corect, în esență. Dar de aici și până la a nu memora nimic sau aproape nimic este o mare deosebire! Există educatori care cred (și aplică în practică această convingere) că dacă elevii învață azi cum să lucreze la computer, dacă știu (eventual) cum se deschidă o afacere, cum să mănânce sănătos, cum să-și dezvolte anumite grupuri de mușchi sau cum să practice metodele contraceptive, atunci ei nu mai trebuie sau nu mai pot să știe și conjugarea verbelor neregulate, să învețe versuri, să înțeleagă pictura murală a Voronețului, să explice noțiunile de „horă” și de „doină” sau să știe „pe de rost” unde se află Pietrosul Călimanilor. Este aceasta, probabil, o gândire de tip digital: memoria tinerilor, ca și memoria calculatorului, este limitată (că doar nimic nu este infinit pe lumea asta pământească!) și atunci de ce să le-o ocupăm cu „vechituri”, cu aspecte „revolute”, cu „balast” și să-i lăsăm neadaptați la epoca Facebook-ului, a Instagram-ului sau a WhatsAp-ului?

Toate bune și frumoase, dacă ar fi așa, dar nu este, fiindcă mintea omului nu funcționează pe principii digitale, mintea omenească nu este un computer. Capacitatea noastră de memorare este, practic, nelimitată, iar nefolosirea acestei capacități devine, în anii din urmă, un pericol social. Nedotarea creierului uman cu noțiuni de cultură istorică precum cele menționate mai sus îl transformă pe om într-un ogor fertil necultivat. Încă din vechime, câmpurile cultivate intens cu anumite plante erau lăsate după un timp să „se odihnească”, erau lăsate „în pârloagă” sau „în moină”, dar numai cu un scop: ca să poată produce apoi mai mult și mai bine ulterior! Dacă însă noi, în perioada celor 12 ani de studii elementare și secundare, îi lăsăm pe elevi să „se odihnească” și nu le inoculăm deloc sau aproape deloc cultură (experiența culturală a națiunii și a omenirii, moștenirea generațiilor care ne-au precedat) îi lăsăm complet de izbeliște, îi lăsăm pradă celor mai dureroase și periculoase experiențe și experimente.

Mulți spun că nu știu, fiindcă au uitat. Este cel mai adesea fals: ca să uiți, trebuie mai întâi să ai din ce uita. Se spune că – în chip paradoxal – cultura generală este ceea ce-ti rămâne în memorie după ce ai uitat ceea ce ai învățat în școală!

Azi nu sunt ignorate doar domenii de cunoaștere precum istoria, istoria literară și culturală, istoria dreptului sau etnografia ori geografia, ci și istoria matematicii, fizicii sau chimiei, istoria medicinei, istoria tehnicii. Vă rog să întrebați un tânăr care sunt mecanismele simple din fizică, sau când a trăit Newton, sau ce este un postulat, sau când a fost inventat motorul cu ardere internă, sau cum, când și de ce s-a ajuns la vaccinuri. Tinerii nu știu din capul lor dacă pelagra, scorbutul sau poliomielita sunt boli ori nume de ciuperci exotice (nici cum au fost salvate în lume, în ultimele două secole, să zicem, prin vaccinare, sute de milioane de oameni). Nu știu ce/ cine este „Făt-Frumos din lacrimă”, nu mai știu ce să creadă despre Mihai Viteazul, despre Bălcescu și Kogălniceanu, dar știu sigur de Pokemoni, de Harry Potter, de Războiul Stelelor, de Stăpânul Inelelor ori de felurite droguri. Nu este rău deloc, evident, că știu aceste lucruri despre lumea care-i înconjoară, dar este greșit să fie privați programatic din zestrea lor mentală de moștenirea culturală a omenirii.

Necultivarea memoriei – individuale și colective – este rețeta sigură pentru limitarea inteligenței oamenilor. Un om neinformat crede mult mai ușor o știre din mass-media, iar astăzi se manifestă, în peisajul cotidian, adevărați specialiști în „știri false” (fake news), adică în dezinformare. Cum să poți distinge între adevăr și minciună, dacă nu ai înmagazinate în mintea ta cunoștințele de bază despre lumea aceasta, ca să poți compara? Ca să compari ce afli cu ce știi, este nevoie să știi! Prin urmare, nealimentarea memoriei umane cu date culturale pregătește ademenirea ușoară a publicului spre direcții dorite de comunicatorii interesați. Nu digitalizarea este cauza acestei orientări contemporane – despre care am mai scris și am fost rău înțeles de unii – ci plonjarea în epoca Facebook fără pregătirea necesară, iar pregătirea înseamnă cultură, înseamnă cunoștințe despre societate, despre experiența de viață a poporului tău și a omenirii.

Revin la afirmațiile de la început, ca să închei.
Este o mare eroare să credem și să-i convingem și pe tineri că trecutul este mort. Trecutul este viața noastră în care se concentrează toată viața celor care ne-au precedat. În noi se sintetizează tot prezentul oamenilor care au trăit în trecut. Să ne reamintim unul dintre cele mai renumite citate ale lui Faulkner: „Trecutul nu este mort. Nici măcar nu este trecut”. Prin urmare, dacă ne propunem să ignorăm trecutul, ne decidem să ignorăm sau să punem între paranteze viața însăși.

Este drept că noi, oamenii, nu stăpânim adevărul absolut, dar de aici și până la campania de discreditare a adevărului nostru, omenesc și pământean, este o mare diferență. Adevărul- echivalență (acela care tinde să suprapună perfect discursul nostru cu realitatea descrisă) poate să fie o iluzie, dar atunci post-adevărul/ adevărul-semnificație (adevărul fiecăruia, după împrejurări și interese) este o iluzie și mai mare, o șarlatanie frumos ambalată. Nu sunt mai multe adevăruri – cum încearcă să ne convingă unii „exegeți” – ci există doar adevăr relativ, la care ajungem în măsura în care putem, noi, oamenii, dacă facem eforturi în acest sens. Adevărul nostru, chiar dacă nu este imuabil, există și este cu atât mai fascinant. Ce poate fi mai tulburător decât căutarea adevărului omenește posibil și valabil într-o anumită etapă a cunoașterii?

Prin urmare, chiar dacă adevărul este relativ, dar el rămâne adevăr. Iar adevărul nostru se află în legătură cu valorile noastre. Avem un creator de talia lui Eminescu și ne dezicem uneori de el, avem o sărbătoare a culturii naționale și ne rușinăm de ea, dacă nu de substantivul „cultură”, atunci de adjectivul „națională”, ca și cum ar fi ciumat. Deocamdată însă – până la reușita deplină a globalizării – un străin venit spre noi nu ne va întreba de Sofocle, de Rabelais, de Michelangelo sau de George Washington, ci de creatorii noștri de valori, de Ulpia Traiana, de Densuș și de Șurdești, de „Balada” lui Porumbescu și de Victor Babeș, de un contemporan român al lui Lamartine sau despre constructorul Podului de la Cernavoda. Cei mai mulți vor tăcea în fața unor astfel de întrebări sau vor spune – în păcătoasa tradiție românească – că nu avem nimic, că nu am creat nimic și că nu reprezentăm nimic. Ne complăcem uneori în această ieftină filosofie a nimicniciei, autoflagelându-ne cu pasiune. Noi nu suntem, firește, creatorii culturii universale, dar fără noi (ca și fără ceilalți), cu siguranță, cultura lumii ar fi mai săracă.

Cultura românească, învățată la școală din perspectivă istorică – ca să nu mai auzim oameni spunând că Eminescu sau Coșbuc nu au scris ca Jacques Prévert sau ca Edgar Alan Poe – ar putea fi salvarea noastră, salvarea minților noastre, dar și calea de a înțelege universalitatea. Cultura lumii – dacă există – este formată din toate culturile naționale și regionale. Ca români, vorbitori de limbă română, ca să-l receptăm pe Goethe într-o bună traducere românească, trebuie să-l pătrundem pe Eminescu, fără de care am fi cu toții mult mai labili sau nici nu am mai fi. De aceea, este bine să veghem aici, la Academia România, ca noi, românii, să nu uităm niciodată „să ne cuprindem de acel farmec sfânt”, așa cum ne îndeamnă, din veșnicie, Eminescu.
Las pentru un alt prilej critica acelor opinii care neagă valoarea culturilor naționale în general și a culturii naționale românești, în special.

(https://uti24.ro)

mai mult
Dialog de idei

~ Comunicat de Presă ~

Bioeconomy-596×270

EUROLINK – House of Europe
Non-governmental organisation established in 1997
Member of the European Network for Education and Training (EUNET)
Coordinator of the International Honorary Chair in support of the
EU Strategy for the Danube Region (CIO-SUERD)
________________________________________________________
În contextul fondării Hub-ului Macroregional Dunărean,
lansarea cursului „Managementul Bioeconomiei, Inovării și Guvernanței”

În urma concluziilor și recomandărilor Forumului Național al Strategiei UE pentru Regiunea Dunării (SUERD), precum și drept urmare a inițiativei de internaționalizare educațională și de business – Academia Dunăreană a Inovării Macroregionale, un consorțiu extins format din Cluj IT Cluster, Asociația Comunitățile Locale Riverane Dunării (CLDR, membră CoDCR și Catedra Internațională Onorifică ”Jean Bart” în sprijinul Strategiei UE pentru Regiunea Dunării (CIO-SUERD), proiect fondat de Fundația EUROLINK-Casa Europei în parteneriat cu Academia Română prin Centrul de Biodiversitate ”Acad. David Davidescu” au decis constituirea Hub-ului Macroregional Dunărean la Constanța, în data de 1 februarie 2019. De menționat, în acest context, este faptul că deja Cluj IT Cluster grupează principalele forțe ale inovării din spațiul academic și de afaceri din Transilvania și orchestrează, de asemenea, cooperarea transnațională cu alte 30 de clustere din zona balcanică a Mării Negre și a Regiunii Baltice.

Scopul central este de a coagula energiile plecând de la oportunitățile pe care le deschide digitalizarea transformațională pentru dezvoltarea și promovarea competitivității în domenii-cheie precum: agricultură, turism, prezervarea biodiversității, buna guvernanță etc. La eveniment printre participanți se numără reprezentanți din partea următoarelor instituții: Universitatea de Vest din Timișoara, Universitatea din Craiova, Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia, Universitatea Spiru Haret, Fundația Acțiunea Ecologică Română, Agenția URBASOFIA ș.a.

Cu aceeași ocazie, drept un exemplu de bune practici și promovare concretă a formării expertizei în România a celor care sunt deja implicați sau vor dori să se implice în cele mai diverse domenii ale inovării macroregionale, la evenimentul găzduit de Universitatea Maritimă din Constanța va fi prezentat și promovat cursul de tip post-universitar online ”Managementul Bioeconomiei, Inovării și Guvernanței”, aflat deja la a patra serie (perioada februarie – mai 2019) și care furnizează un ghidaj practic, pas cu pas, pentru cei care vor să realizeze o carieră în domeniul programelor și proiectelor transnaționale în plan macroregional, cât și să-și perfecționeze experiența necesară pentru a activa în cadrul Hub-ului Macroregional Dunărean, care va fixa, cu acel prilej, și proiectele mari în care membrii săi fondatori se vor implica. Abordarea tematică este inspirată, în bună măsură, de modelul dezvoltat de Universitatea Dunăreană din Krems (Austria), la recomandarea Coordonatorului SUERD din cadrul EU Science Hub – Comisia Europeană. Pentru mai multe informații, cei interesați pot consulta siteul http://ciosuerd.houseofeurope.ro/managementul-bioeconomiei-inovarii-guvernantei/

Parteneri Media Asociați: Agenția Națională de Presă AGERPRES, TVH, Opinia Națională, Juridice.ro. Parteneri Media: Finantare.ro, CaleaEuropeana.ro, Comunicații Mobile, CalendarEvenimente.ro, ComunicateMedia.ro, Tribuna Economică, PRwave.ro, BrandInfo.ro, SmartFinancial.ro, Tomisul Cultural, 24PHarte.ro, „Buletin Dunărean”.

Pentru confirmate,
Asociația CLDR
29 ianuarie 2019

mai mult
Dialog de idei

PREOTUL PATRIOT din Covasna cere ajutorul pentru un proiect de suflet

Antonie-Tamas-preot-Covasna

Vasile Antonie Tămaș este cunoscut ca preotul patriot din Covasna. De multă vreme, preotul, se implică cu toată familia în promovarea românismului în Secuime.

Proiectele sale create alături de Voievozii Munților, au reușit să capteze atenția tuturor iar astăzi, acesta are o nouă provocare pentru el și pentru noi toți. Proiectul „Decebal și Burebista în Covasna”.

Iată postarea preotului: 

Macheta lui Decebal, premergătoare turnării bustului cu înălțimea de 1m pe soclu de 1,80 m. Astăzi vă prezint etapele lucrării. 
Alături de prof. Plesa Pompiliu, cel care va realiza ambele monumente! Distribuiți!

Proiectul “Decebal și Burebista în Covasna ”

Dragii mei, împreună cu artistul Plesa Pompiliu, am demarat proiectul de realizare a busturilor regilor daci Decebal și Burebista, monumente care vor fi amplasat în satul Valcele din județul Covasna, județ īmpânzit de cetăți și sanctuare dacice. Avem nevoie de sprijinul vostru, românii mei!
Ajutorul vostru poate fi depus aici, în contul RO32BTRL03301201395543XX deschis la Banca Transilvania în lei și euro pe numele TĂMAŞ VASILE ANTONIE cu mențiunea “Decebal și Burebista în Covasna ” 

Ne sunteți alături? Distribuiți! 
Un leu pentru Regii mei !
Fiecare donator va avea numele trecut pe pergamentul care va fi pus în soclu!
În luna aprilie, cele două busturi vor fi finalizate și ridicate pe soclu!

 

mai mult
1 2 3 4
Page 1 of 4