close

Dialog de idei

Dialog de idei

Mircea Dumitru: ”Valoarea unui sistem e dată de medie, nu de vârfuri”

mircea-dumitru (1)

Mircea Dumitru este rectorul Universității București. Profesor de logică, membru corespondent al Academiei Române, președinte al Institutului Internațional de Filosofie și ministru al Educației în guvernul Dacian Cioloș, este una dintre persoanele publice din domeniu cele mai calificate să analizeze starea actuală a învățământului românesc.

Există un declin de performanță în școala românească sau am trăit o perioadă cu iluzia că unele lucruri chiar funcționează, iar acum ne vedem iluziile destrămate?
S-ar putea să fie și una și alta. Adică să fie și un declin dar, deși este un declin istoric real, probabil că am avut și iluzii foarte înalte, alimentate de un fel de ideologie triumfalistă: școala românească are rezultate foarte bune, care nu pot fi ignorate, pentru că avem olimpici internaționali, pentru că avem vârfuri, reale, de altminteri, care s-au format în decursul timpului. Există, însă, un declin al învățământului cam peste tot în lume astăzi, legat, probabil, și de marile reașezări culturale, de “războaie” culturale care se poartă și în Occident, și în Orient, însă la noi s-a ajuns, cred, la un minimum istoric. Când îi vezi pe acești oameni care sunt în funcții publice, care sunt foarte vizibili și care iau decizii extrem de importante pentru noi toți, și îți dai seama că sunt foarte prost pregătiți și că nu au niciun fel de pregătire care să asigure un minimum decent de competențe pentru funcțiile pe care le ocupă, atunci îți dai seama cât de proastă întâlnire cu școala și cu educația au avut aceștia.

Valoarea unui sistem este dată de vârfurile lui sau este dată de medie?
Valoarea unui sistem este dată de medie, nu de vârfuri. Școala publică, în epoca modernă, în toate societățile democratice, este o școală generală, este o școală pentru toți, din satele cele mai îndepărtate de metropole și până în capitala țării. Vârfurile, oamenii foarte talentați, geniile care, oricum, din punct de vedere statistic trebuie să apară oricum într-o populație, ei bine, toți acești indivizi excepționali ar putea să străpungă și să aibă realizări deosebite și în lipsa unei școli, în lipsa unui sistem; cunoaștem astfel de cazuri de oameni geniali care, deși nu au avut o educație formală foarte bună, au avut rezultate excepționale. Deci nu, nu putem să evaluăm performanțele unei școli după 0,2% sau 0,3% care sunt cei foarte performanți.

”Nu am dat niciodată o <atenție> sub formă de bani”

educatie coruptie

Dar putem să le evaluăm după rata analfabetismului funcțional, care a ajuns la 40% pentru absolvenții de liceu din România?
E un procent grav, care arată că școala nu își îndeplinește obligațiile de bază, că este extrem de birocratizată, chiar dacă în intențiile formale, ipocrite și superficiale totuși, lucrurile par să stea bine. Avem programe mult prea încărcate și, tocmai de aceea, aproape imposibil de aplicat și de urmărit în clasă; avem tot felul de discuții sofisticate despre didactici și despre cum trebuie să funcționeze școala, dar chestiunile de bază nu sunt rezolvate: copiii nu înțeleg un text scris, copiii nu se pot orienta într-un formular pe care trebuie să îl completeze la Primărie, copiii nu își cunosc drepturile de bază. Or, această formare și pregătire de bază trebuie să fie făcute de școala generală. Pentru asta plătesc părinții taxe și impozite, ca să fie susținut sistemul educativ, nu pentru 0,2% care ajung să fie olimpici la fizică și la chimie.

Dar părinții nu fac și ei parte din problemă?
Părinții nu au această obligație legală să își învețe copiii carte. Ei au o obligație naturală, dar obligația legală aparține școlii. Părinții – desigur, unii dintre ei – s-ar putea și ei să fie în aceeași situație: să fie analfabeți funcțional; ei muncesc din greu, de dimineața până seara, ca să pună o bucată de pâine pe masă copiilor; nu părinții sunt principala problemă aici.

Mă refeream la problema integrității în școală. Sunt mulți părinți în orașele mari sau chiar și în cele mai mici, care sunt dispuși să încalce limitele corecte.
Se adaptează la mediu, pentru copiii lor ar face orice.

Dar faptul că școala încă tolerează mica corupție sau marea corupție, că păstrează obișnuința plicului afectează calitatea actului de învățământ?

coruptie educatie

Întrebarea d-voastră are la bază presupoziția că acest fenomen al corupției este larg răspândit în școli. Or eu nu știu dacă acesta este un fenomen de masă; de fapt, nu cred acest lucru, chiar dacă nu exclud posibilitatea ca astfel de cazuri să fie reale. De aceea nu pot să răspund la întrebare. Eu am avut copiii în școală, o fată mai mare, care a absolvit acum mai mulți ani, o a doua fată, care a terminat acum clasa pregătitoare. E adevărat, poate pe mine lumea mă cunoaște, poate nu mi se adresează mie cu chestiuni de genul acesta, dar eu nu le-am observat niciodată, acolo unde au fost copiii mei.

Nu ați dat niciodată o ”atenție”?
Nu, chiar nu.
Deci se poate și așa.

Cum definiți o ”atenție”?
De exemplu, o recompensă financiară. Nu mă refer la un buchet de flori.
Nu, asta nu. Bani nu am dat niciodată.

”Cu prostia ați încercat să explicați lucrurile?”

De unde ați pleca într-o operă de redresare a Educației în România?
La noi, e foarte greu acum să mai redresezi lucrurile, pentru că s-au concentrat aceste disfuncționalități și crize mici, dar care au devenit o criză din ce în ce mai mare prin acumulare și nerezolvare la timp. Nici specialiștii în probleme educației nu cad, de cele mai multe ori, de acord asupra unor principii de bază, simple. În al doilea rând, clasa politică este complet confuză și nu cred că ei au o idee limpede cum anume ar trebui să se ocupe de problema asta. Cred că nici nu au o motivație foarte puternică, pentru că mulți dintre ei sunt rezultatul acestor studii aproximative, făcute târziu, făcute doar pentru a obține o diplomă. Unii dintre ei și-au terminat școala la 30 de ani, la 40 de ani, poate chiar și mai târziu și, din moment ce dânșii sunt în funcții foarte importante și au atâta influență, deși n-au făcut școală, atunci probabil chiar își pun în mod sincer întrebarea “de ce e nevoie de școală?”.

Apare prezumția de premeditare din faptul că învățământul, care a fost dus în declin, i-a favorizat pe cei aproximativi?
Ar trebui să fie mult prea isteți pentru asta. Pur și simplu, e prezumția de stupiditate, nu de premeditare. Cum spunea domnul Pleșu, citându-l pe un profesor al domniei sale din anii ’60, când era student la Institutul de Istoria Artei: ”Dar cu prostia ați încercat să explicați fenomenele negative din societate? Nu mai faceți teorii ale conspirației aici. Încercați chestiuni mai simple!”

Ați acuzat politizarea din învățământul românesc, mai ales pe cea din mediul universitar. Cât afectează acest fenomen actul de educație?

scoli private coruptie

Asta e o chestiune insidioasă și subtilă. Nu pot să spun că politizarea universității se manifestă în forma unei catehizări de la catedră, deși nu exclud posibilitatea ca uneori profesorii să exprime sau să sugereze sau să influențeze într-un fel sau altul mentalitatea tinerilor, exprimând și idei politice. Problema este, însă, că se creează structuri din acestea de relații, rețele de influență. Un conducător de școală, de universitate, dacă este în grațiile unui lider politic local, regional sau național, are acces la anumite resurse, într-o manieră în care alții nu au. Se simte mai apărat și mai protejat. Într-un fel, și asta e o problemă de adaptare, pentru că este o problemă structurală, nu este o chestiune legată de reaua intenție a unor oameni și este o chestiune de raționalizare a unei situații defectuoase social. E adevărat că eu, de pildă, dar asta ține, poate, doar de modul în care am decis eu să mă manifest în actuala cultură politică românească, eu nu aș putea să fac astfel de înțelegeri, pentru că mi se par degradante pentru un profesor, pentru cineva care vrea să îi învețe pe tineri să aleagă o cale mai corectă, mai curată din punct de vedere moral. Nu toate compromisurile sunt compromițătoare, dar acesta este unul de acest gen și nu aș putea să îl fac. Cred că fenomenul politizării este unul real, dispus pe un spectru gradual, care pleacă de la chestiuni cum sunt numirile pe funcții ale inspectorilor școlari în județe, numirile pentru directori de licee, la liceele importante. Imediat după alegerile din 2016 și instalarea noului Guvern, la începutul lui 2017, s-a văzut imediat cum foarte mulți dintre cei care reușiseră, foarte greu de altminteri, să își obțină printr-un concurs public o poziție de director sau alte funcții de conducere au fost supuși unor presiuni directe și explicite din partea unor oameni politici să renunțe la acele posturi, pentru ca ele să fie oferite clientelei politice.

Au fost demiteri pe fax, cu zecile…
Da, au fost, iar unii dintre acești oameni au mers în instanță și au și câștigat procesele. Am aflat din presă că inspectori școlari care au fost demiși așa au câștigat, după doi ani de zile, dar în această perioadă ceilalți le-au arătat oamenilor că trebuie să fie cuminți, să stea acolo liniștiți în băncile lor și să nu își exprime nicio opinie contrară puternicilor zilei. În universități, lucrurile nu stau chiar așa pentru că, de bine, de rău, universitățile au o oarecare autonomie. Există, însă, și universități care sunt dependente politic și acolo, probabil, și profesorii au un alt gen de atitudine.

Modulul de supraviețuire.
Da. Omul este o ființă rațională și își alege mijloacele în funcție de context. Foarte puțini sunt cei care au curajul să înoate împotriva curentului o perioadă mai lungă de timp. Și, de obicei, aceștia pierd. Dar oamenii își mai aduc aminte de ei după o anumită perioadă de timp și spun: ”Iată, cineva n-a fost de acord atunci…” și asta îi animă, îi motivează pe ceilalți. Din când în când, îl mai citez pe Churchill, cu vorba asta foarte cinică: ”Din când în când, oamenii se mai împiedică de adevăr, dar se ridică repede și merg mai departe.”

Interviu realizat de Oana Dobre-Dimofte

mai mult
Dialog de idei

Cătălin Dorian Florescu: „Scrisul este un act de libertate”

florescu_bookfest
Cătălin Dorian Florescu a fost distins cu numeroase premii, dintre acestea Premiul Anna Seghers, Swiss Book Prize, cea mai bună carte a anului în Elveția, și Premiul Josef von Eichendorff pentru întreaga activitate literară. La Salonul Internațional de Carte Bookfest 2018 autorul lansează volumul „Bărbatul care aduce fericirea”, Editura Humanitas, traducere de Mariana Bărbulescu.
Ai simțit vreodată că aparții unei literaturi a exilului?

Astfel de etichete sunt puse adesea de către „administratorii” literaturii, acei critici sau istorici literari care caută în interiorul operelor structurile și elementele unificatoare care să le permită izolarea și îmblânzirea spiritului anarhic și profund subiectiv al literaturii. Din camera confortabilă de lectură își liniștesc cititorii și pe ei înșiși: „Iată un alt scriitor din exil. Nu are legătură directă cu mine, însă este un bun obiect de studiu.“ Astfel distrug dinamica, forța și mesajul universal al literaturii, reducând totul la interesele particulare ale scriitorului exilat. Mai sunt apoi cei care își dau cu părerea de la distanță emoțională. Ca și când toate astea nu ar avea legătură cu ei. Scrisul, ca orice manifestare artistică, este un act de libertate, de eliberare, de aceea nu poate fi practicat sub spectrul îngrădirii sau al constrângerii, dar nici acceptând comentarii care servesc interesele altora.
Din acest punct de vedere, criticii literari și autorii trăiesc cu adevărat în lumi paralele. Primii fragmentează, disecă, impun categorii, analizează excesiv, iar prin asta se claustrează în intelect. Prin urmare, atâta timp cât nu se lasă atinși în interiorul ființei și nu percep această întâlnire cu o altă entitate (cartea) ca pe ceva profund personal, sunt pierduți. Experiența lor nu ar trebui să difere cu nimic de cea a unui cititor bun.
Ceilalți, scriitorii ( artiștii, în general), își extrag materialul dintr-un izvor viu, pornind de la o stare de disconfort, de neliniște, și oferă o viziune mai închegată asupra lumii și a omului. Cu excepția celor care scriu mizerii, și, din păcate, piața de carte e plină de astfel de exemplare.
Etichetele, așadar, nu fac decât să evidențieze diferențele dintre noi, însă literatura, așa cum o înțeleg eu, ar trebui să fie despre destinul nostru comun. Acestea fiind spuse, trebuie să recunosc că sunt conștient de categoria în care sunt plasat de multe ori de critica literară din spațiul german. Și mai știu că nu sunt total nevinovat în această privință, din moment ce am ales să scriu despre teme care au măcinat omenirea de-a lungul secolelor, cum ar fi sentimentul de deznădejde în fața prigoanei, a foametei și a dezrădăcinării, și nu povești siropoase de dragoste ce se petrec la Berlin, Zürich sau Viena. În spațiul german, literatura exilului și a migrației este tot mai populară, a devenit o marcă în sine. Datoria mea este să scap de astfel de etichete. Numai așa îmi pot păstra relevanța, fără să mă transform într-o altă pasăre exotică.

Locuiești din 1982 în Zurich, iar pentru mulți scriitori din România, a fi scriitor liber-profesionist este un ideal imposibil de atins. Cât de greu a fost pentru tine să ajungi aici?

Acest lucru s-a petrecut imediat după apariția primului meu roman „Vremea minunilor“. Cartea în sine nu s-a vândut prea bine, însă mi-a adus burse literare și premii, ceea ce mi-a permis să renunț la meseria de psihoterapeut. La început m-am gândit la o pauză de un an sau doi, dar între timp s-au făcut 18. Trebuie spus din capul locului că nu vânzările sau tirajele mari au fost decisive – ele nu ar fi reușit probabil să-mi acopere costurile traiului în Elveția; nici măcar un bestseller precum „Jacob se hotărăște să iubească“, scos într-un tiraj de 80 000 de exemplare, nu a reușit asta – ci acest sistem de promovare a scriitorilor de aici, premiile, bursele, rezidențele literare și lecturile publice plătite din cadrul muzeelor literare, librăriilor, bibliotecilor sau al festivalurilor de literatură.
Astfel că, în mod paradoxal, prima parte a „carierei“ mele de scriitor nu a fost atât de dificilă, însă a doua ar putea deveni. Perioadele cu multe apariții publice alternează cu cele în care sunt solicitat mai puțin, iar premiile și bursele nu sunt cea mai sigură sursă de venit. Rămâne de văzut cât mă voi putea baza pe imaginația și pe forța mea intelectuală, sau pe loialitatea editorilor.

Ai întâmpinat vreodată dificultăți atunci când îți creai personajele? Ai avut nevoie să-ți petreci timpul în locurile și cu oamenii care aveau să devină personaje ale cărților tale?

Nu pot spune că au fost dificultăți, ci mai degrabă necesități. Având în vedere că destinele „mici” ale eroilor mei se împletesc cu „marea” istorie a lumii – fie că e vorba de al doilea război mondial, de comunism sau de atentatul de la 11 septembrie 2001 – datoria mea este să înțeleg cât mai bine evenimentele despre care scriu. De aceea petrec timp pe teren –uneori săptămâni, alteori luni – fac muncă de cercetare, vorbesc cu oamenii, vizitez locurile despre care scriu, încerc să înțeleg și să asimilez cât mai mult cu putință. Uneori acțiunea se intinde pe o durată mare de timp, de la 100 până la 300 de ani, dar, cu toate că epocile sunt diferite, temele rămân, în esență, aceleași. Informarea riguroasă este necesară pentru plasarea poveștilor într-un context credibil. Cum a fost războiul cu adevărat? Cum s-a schimbat de-a lungul timpului un oraș ca New York-ul – acest magnet pentru imigranții de pretutindeni, veniți aici în căutarea unui trai mai bun? Cum s-a trăit în perioada dictaturii? Dacă te abadonezi total acestor realități, ceva se petrece cu tine. O experiență de genul ăsta te schimbă, te atinge și te transformă. Și îți modifică și ideile abstracte pe care le aveai înainte să te apuci de scris. Dincolo de toate astea însă, prefer acest stil de viață unuia izolat în turnul de fildeș al literaturii. În momentul de față, de pildă, după o jumătate de lună petrecută în București, pot spune că sunt mai bogat cu o poveste a unui domn în vârstă, pe care l-am cunoscut în prima seară – la douăzeci de ani a fost prins de securitate și condamnat, în locul tatălui decedat, la 15 ani de închisoare. Au urmat și alții pe parcursul șederii, astfel încât romanul la care lucrez momentan a căpătat o cu totul altă direcție față de proiecția vagă de la început.

Ai fost distins cu numeroase premii, dintre acestea Premiul Anna Seghers, Swiss Book Prize, cea mai bună carte a anului în Elveția, și Premiul Josef von Eichendorff pentru întreaga activitate literară. Ți-a modificat această recunoaștere ritmul, ai resimțit o anumită presiune din exterior?

Nu. Lucrez cu o editură foarte competentă, care știe că nu poate accelera în vreun fel procesul creativ. După succesul romanului “Jacob se hotărăște să iubească” am avut nevoie de patru ani până la “Bărbatul care aduce fericirea”. E drept că scrierea romanului a implicat și o muncă minuțioasă de cercetare în New York și în Delta Dunării. Însă nici cel mai acurat studiu nu poate înlocui vreodată propria viziune asupra destinului unui om, asupra lumii și a felului în care funcționează ea, în general. Aceste lucruri trebuie puse în acord, și asta necesită timp. În scris recreezi o lume pe baza descoperirilor făcute, dar pornești întotdeauna de la propria viziune asupra esenței umane.
În rest, piața de carte este suprasaturată și plină de negustori – jurnaliști, edituri – care pretind că au descoperit adevăratele vedete ale sezonului, acele cărți care contează. Din păcate și acest domeniu funcționează sub imboldul concurenței, al hybris-ului și al presiunii banului, iar cărțile mele reprezintă doar o mică parte din tot acest vast univers.
Mi s-ar părea mult mai grav să mă las prins eu însumi în acest vârtej. E adevărat că mă pun singur sub presiune pentru tot felul de lucruri, sau, formulat într-o notă mai pozitivă, sunt foarte atent la detalii precum acuratețea informației, frumusețea limbajului sau a felului în care îmi organizez lecturile publice, dar în mod cert nu mă ghidez după așteptările celor de la marketing.

Nu de multe ori, un autor care nu locuiește în țara de origine este uitat de public și critica literară. Ai resimțit acest lucru vreodată?

Trebuie spus că, în ciuda multor articole apărute în presă, nu am fost niciodată foarte cunoscut în România. În definitiv, am început să scriu în Elveția și nu în România, așa încât nu poate fi vorba de uitare. E drept că după apariția romanului “Zaira” editura Polirom a depus eforturi mari să mă facă cunoscut publicului român, lucru care le-a și reușit în parte, mai ales cu ajutorul fantasticei Claudia Fitcoschi, căreia îi sunt recunoscător pentru tot ce-a făcut. Acum, faptul că am trecut la editura Humanitas ar putea însemna un nou imbold … sau, cine știe.
Mulți autori sunt uitați, din păcate, chiar fără a părăsi patria. De vină sunt capriciile pieței și ale publicului. Se cuvine însă să împiedicăm ca aceștia să aibă ultimul cuvânt. Opera unui om, în care acesta a investit o bună parte din viața sa, este mai presus de capriciile unora care nu-și amintesc. Nu ei dau măsura! Nu trebuie să dăm uns sens vieții noastre raportându-ne la cei care ne-au uitat, ci la aceia care își aduc aminte.

mai mult
Dialog de idei

Sociologul Adrian Rachieru: “Chestiunea fundamentală este eficacitatea socială a elitelor. Câtă vreme, noi strălucim la vorbărie! Eminescu spunea: Suntem bogaţi în inteligenţe, dar caracterele sunt arare”

Adrian-Rachieru

În primul număr al revistei Matricea Românească, celebrul cântăreţ Grigore Leşe a acordat un interviu în care a afirmat că „marca noastră identitară este suferinţa”. Mai spunea ceva Grigore Leşe, şi de fraza asta mă voi lega, fiindcă radiografia mea, evident sub lupa sociologului, se vrea o oglindă nemincinoasă. Adică, nu aş vrea să facem exerciţii de auto-admiraţie şi să flatăm orgoliul naţional fără pricină.

Spunea Grigore Leşe că în ţara asta bântuie mulţi minţitori – este chiar cuvântul care îi aparţine. Desigur, sunt şi foarte mulţi oameni de ispravă, cu mintea întreagă, dar fiindcă noi am căzut în mrejele culturii media, croite pe ideologia divertismentului, cum ştie toată lumea, o cultură de rang mediu, dar de extensie planetară, iată că ideologia divertismentului păgubos face ravagii.

Încât, ceea ce îmi voi propune eu, în minutele de care voi beneficia, este să încercăm să definim rolul elitelor într-o societate mediatică. Fiindcă noi, cu toţii, trăim într-o astfel de societate, căzută în mrejele mass media, una care – ştiţi prea bine – produce şi aşa numitele elite mediatice, cum le-am numit eu într-o carte care a apărut cu ani în urmă într-o a doua ediţie la Chişinău, reparând însă prima ediţie, apărută la Junimea. Titlul cărţii era “Elitism şi postmodernism”. În ediţia ieşeană, de la Junimea, din greşeală a apărut “Etilism şi postmodernism” (râsete în sală). Dar, lucrurile se leagă, dacă tot suntem în câmpul elitar.

Bun – lăsând gluma la o parte, haideţi să purcedem, atunci, la a trece în revistă tema, care e de fapt foarte stufoasă, foarte sensibilă – lezează multe orgolii, fiindcă la noi «dau în clocot» şi elitele auto-proclamate, cum prea bine ştiţi. Auto-elitele.

La noi «dau în clocot» şi elitele auto-proclamate, cum prea bine ştiţi. Auto-elitele

Şi aş vrea să urmăm pilda pe care o propunea chiar doamna Ada Hausvater, în interviul găzduit în revistă, când ne îndemna să vedem realitatea. Deci, ceea ce vă voi propune în scurta mea intervenţie e tocmai să încercăm să radiografiem realitatea românească, aşa cum se prezintă ea, fără false pudori, fără inutile inhibiţii, şi mai ales fără cosmetizări.

„E un crud adevăr: România întotdeauna a fost în impas”

Aş vrea să vă reamintesc că, în urmă cu ani, mai exact în 1909, un mare psihosociolog, din păcate aproape necunoscut, Dumitru Drăghicescu, publica o carte intitulată Din psihologia poporului român. Era prima tentativă etnopsihologică ce încerca să ne definească aşa cum suntem, să stabilească rolul elitelor, şi să încercăm împreună, spera autorul, să scoatem ţara din impas. Fiindcă e un crud adevăr: România întotdeauna a fost în impas.

Lăsând gluma la o parte, fiindcă discuţia – din păcate – e cât se poate de serioasă, aş mai vrea să invoc aici un argument. Şi mă bucur că publicul timişorean a reuşit să ajungă la această întâlnire. Ştiţi prea bine, Timişoara e prinsă în vârtejul unor fricţiuni, războaie, hai să le zicem “războaie culturale” – şi din nou aş invoca aici spusa doamnei Hausvater, care atrăgea atenţia că, dacă ne propunem să decolăm culturaliceşte, să nu ne împiedicăm de borna 2021. Trebuie să gândim lucrurile, prin proiectele pe care le facem azi, mult dincolo de acel an care, mă rog, a semnificat o victorie birocratică, până la urmă, de dosar. Suntem Capitală Culturală Europeană, oraşul e destul de amorţit, mă tem că ne îndreptăm spre un eşec grandios, dar sperăm să nu se împlinească profeţiile mele. Însă, cu toţii trebuie să conlucrăm, ca să încercăm să oferim Timişoarei statutul cultural pe care l-ar binemerita.

În sfârşit, ca să răspund la ceea ce îmi propusese domnul Teodor Burnar, aş vrea să vă reamintesc că Vilfredo Pareto, marele clasic al teoriei elitelor, spunea foarte limpede: Istoria este un cimitir al elitelor. Cu alte cuvinte, am fost, am lăsat niscaiva urme, am dispărut. Şi, într-adevăr, chestiunea esenţială priveşte eficacitatea socială a elitelor. Câtă vreme, noi strălucim la capitolul vorbărie! Nu mă refer la cei trei care vor ţine discursuri în faţa Dvs. azi, fiindcă nădăjduim că vom fi decenţi – şi nu vă vom pune răbdarea la un test dur.

Aş mai invoca o vorbă veche a lui Eminescu – că bietul, marele nostru poet, a fost obligat să recunoască faptul că “Suntem bogaţi în inteligenţe, dar, din păcate, caracterele sunt arare”. Or, de aici pornind, iată posibile consecinţe care pot fi aşezate sub acolada infidelităţii elitelor.

“În firea românului se bat două tendinţe. Suntem o rasă occidentală cu apucături orientale”

Şi voi mai spune că un călător prin ţările române, un francez, Gustave Le Cler, constata – chiar în timpul când ţara era primejduită de război – că “în firea românului se bat două tendinţe.” Că suntem „o rasă occidentală cu apucături orientale.” Şi, din această ecuaţie, mă tem că nimeni nu ne poate scoate. Mai mult, Drăghicescu, pe care vi l-am pomenit, zicea că două axe istorice ne-au format şi ne-au deformat, şi anume: anxietatea istorică – mereu având vecini hrăpăreţi, doritori să ne jefuiască – şi, pe de altă parte, boicotul istoriei, în termenii lui Lucian Blaga. Că noi ne comportam defensiv şi încercam, prin dedublare, prin conduită retractilă, să facem faţă asaltului. Ceea ce, în termenii blagieni, înseamnă, ca să îl citez, “o involuţie a duhului românesc”.

Trec, rapid, peste o mulţime de alte chestiuni, pentru a vă semnala trei legi care operează în sociologia elitelor. E vorba, fireşte, de Legea Elitelor, propusă de Pareto – cu completări, adăugiri şi interpretări noi, Legea Degradării Elitelor, care a fost lansată de un român, şi el necunoscut, din păcate, e vorba de Traian Brăileanu, un sociolog cernăuţian, în epoca interbelică şi, fireşte, Legea Circulaţiei Elitelor. Fiindcă elitele, văzute statistic ca un grup minoritar, sunt în primenire, de fapt. Nu e vorba doar de costuri biologice – că unii elitişti, elitari, dispar din cauze naturale.

Legea Degradării Elitelor a fost lansată de un român, şi el necunoscut, din păcate. E vorba de Traian Brăileanu, un sociolog cernăuţian, în epoca interbelică

În sociologie a fost frecventă şi perspectiva clasială. Actualmente, nu este în vogă.  Gândirea elitistă, mai degrabă, îmbrăţişează o perspectivă dinamică, legată de împrospătarea elitelor.

În finalul primei intervenţii, câteva disocieri, ca să înţelegem exact cum stăm:

Un sociolog american, Edward Shils, vorbea de elite politice şi elite intelectuale. Cele intelectuale, zicea el, au un rol civilizator. Acum, cum stăm noi, vă las pe Dvs. să comentaţi. Cert este că, vorbind de intelectualitate, nu o putem considera o categorie unitară. Şi, de aici, pleacă toate belelele şi necazurile noastre.

„Societatea mediatică aduce la rampă false elite”

Raymond Aron, un alt mare gânditor al veacului trecut, vorbea de interdependenţa elitelor. Sunt elite specifice, pentru fiecare domeniu. Ştiţi foarte bine, fiecare grup îşi construieşte o elită. Sau o clasă de elite.

Deutsch, un sociolog german, vorbea de o elită generală şi de elite funcţionale. Keller vorbea de elite strategice şi elite segmentare. Şi putem continua astfel de clasificări. Cert este că tematica elitistă s-a despărţit de linia ereditară, care îşi conserva privilegiile lungă vreme, în funcţie de clasa de origine, şi actualmente problema accesului, adică a mobilităţii elitelor, este foarte importantă, fiindcă elitele n-ar trebui să funcţioneze ca grup închis.

Deci, două chestiuni subliniez acuma: faptul că elitele au grad de reprezentativitate – prin forţă, prin prestigiu, notorietate, fie ea şi frauduloasă, totuşi, reprezintă ceva – şi permeabilitate, în sensul accesului de care vorbeam, fiindcă mai cu seamă în cadrele societăţii democratice, în această relaţie dintre elite şi masă, sau masa îndobitocită, cum spun unii, sau „dobitocia democratică”, ca să îl citez pe Alexandru Paleologu, se pune problema raportului dintre meritocraţie – cea pe care orice elită trebuie să o respecte şi să o salveze – şi mediacraţie, o distincţie pe care vreau să o dezvolt într-o viitoare carte, fiindcă societatea mediatică aduce la rampă false elite.

Teodor Burnar

mai mult
Dialog de idei

Profesorul Ioan-Aurel Pop, via Inochentie Micu-Klein: “Doar din pământul Patriei poţi învia cu adevărat!”

pop2

Preşedintele Academiei Române, prof. dr. Ioan-Aurel Pop, a încântat marţi seară la Întâlnirile Matricei. Printre subiecte, Rostul Evului Mediu, pământul Patriei şi o vorbă cu tâlc a lui Inochentie Micu-Klein.

Profesorul Ioan-Aurel Pop e un om pe care nu îl poţi pune în cuvinte sau, dacă poţi, ai nevoie de un vocabular imens. Limba Română, îmi spune Profesorul după ce forfota conferinţei pe care Matricea Românească i-a găzduit-o marţi seară, parte a ciclului Întâlnirile Matricei, s-a terminat, are peste 200.000 de cuvinte. “Un om obişnuit foloseşte, în cursul vieţii sale, circa 5000 de cuvinte. Un om inteligent – 8000. Iar un om foarte inteligent – dacă ajunge la 30.000.”

Un singur cuvânt din aceste peste 200.000 îl descrie cel mai bine pe Profesorul Pop, omul de la care se speră că va restabili încrederea în Academia Română, că o va reconecta la actualitate: e vorba de “eleganţă”.

Ioan-Aurel Pop e un om elegant. E un om cu care, după ce vorbeşti, te simţi de parcă ai făcut un duş înmiresmat. E un om ce rămâne elegant chiar şi atunci când detractorii îi poartă sâmbetele: pentru că despre asta e eleganţa. Câinii latră, ursul merge înainte, zic românii. Aquila non capit muscas, spuneau romanii, din care ne tragem.

Multe se pot spune, şi pe acestea le vom scrie pe matricea.ro în perioada următoare, despre conferinţa marelui nostru Profesor, de marţi seară: “Rostul Evului Mediu”, un regal cultural ce ne-a fost dat – e în ADN-ul nostru – să îl făptuim împreună cu domnul Profesor.

Noi, în Transilvania, spunem “servus”, care se traduce “sunt sclavul tău”. La fel ca şi “ciao” în latină, la fel ca “szia” în maghiară… Grecii spuneau: “Pe cei pe care zeii vor să-i pedepsească, îi fac profesori, adică sclavi” ~ Profesorul Ioan-Aurel Pop, preşedintele Academiei Române

Însă nu despre asta e acest material. Ci despre o vorbă memorabilă – alături de multe altele, rostite marţi seara de Preşedintele Academiei Române, în Dumbrava Roşie nr. 10.

“Marele nostru patriot Inochentie Micu-Klein a cerut, cu limbă de moarte, ca rămăşiţele lui pământeşti să fie aduse în ţară. El a murit la 1768 la Roma şi a fost înmormântat două sute  de ani într-o biserică unită, acum a ucrainenilor (n.n., Biserica Santi Sergio e Bacco) – abia în 1997 a fost adus înapoi în ţară, unde se odihneşte la Blaj. Şi motivarea pe care a dat-o a fost următoarea: «Nu poţi învia cu adevărat decât din pământul Patriei!»

E o vorbă mare, la care trebuie să mediteze toţi cei care-şi iau bilet doar dus către zări – de la distanţă – mai bune.

Să ne bucurăm că România îl are pe Profesorul Ioan-Aurel Pop. Şi să ne mai rugăm pentru un lucru: ca România să-i onoreze eleganţa, să ştie să i-o aprecieze şi pună în valoare, pe lângă o indiscutabilă competenţă. În cazul domniei sale, Istoria pe care atât de mult o iubeşte şi o slujeşte ar face bine să nu se repete!

mai mult
Dialog de ideiPromovate

Prof. Univ. Dr. Ioan-Aurel Pop: „POPOARELE CARE NU SUNT BINE CONDUSE PIER ÎNCET”

pop11

Cuvântul Profesorului Ioan-Aurel Pop este încurajator, pentru că în el vedem chipul lucid al cărturarului român care-şi iubeşte ţara, conştient de tarele acesteia, dar mai ales de valorile ei. Este românul care vorbeşte cu durere despre trădările şi vânzările la care am fost şi suntem supuşi, care înţelege perfect profunzimile şi potenţialul extraordinar al neamului românesc. Avem aici o radiografie extrem de precisă a situaţiei naţiunii române, la o sută de ani de la Marea Unire. Nu mai suntem uniţi între noi pentru că nu ne mai iubim şi nu mai avem încredere în neamul nostru, și asta nu numai din pricina globalizării induse de noile tehnologii mediatice, ci mai ales din pricină că, atât din afară, cât şi din interior, s-a luptat ca noi să devenim „un aluat moale”, uşor de modelat de cei ce ar vrea ca românii să piară de pe acest pământ. 
Dar mesajul este, totuşi, optimist – dacă vom avea conducători buni, spune noul Preşedinte al Academiei Române, şi nu vânzători de ţară, adăugăm noi. (G.F.)

– Domnule Ioan-Aurel Pop, prăznuim Centenarul Unirii. Cum ne găsește acest Centenar ca neam? Suntem mai uniți decât înaintașii?
– Noi nu prea știm să prăznuim așa cum s-ar cuveni întotdeauna. Simțul de ceremonie este un atribut al popoarelor civilizate, așezate, prospere. Noi nu am avut vreme de ceremonii, pentru că ne-am străduit mereu mai mult să supraviețuim decât să viețuim, aici, „în calea răutăților”.
Aparent, Centenarul ne găsește bine, pentru că existăm într-o țară aproape la fel de întinsă ca Marea Britanie; pentru că suntem membri ai UE și NATO, adică facem parte din clubul selecților și nu din „blocul comunist”, cum se întâmpla acum trei decenii; pentru că trăim, respirăm, călătorim (cel puțin o parte dintre noi), în vreme ce alte neamuri au dispărut din lume, s-au topit în alte popoare etc. Înaintașii de acum 100 de ani și de mai înainte au trăit o apoteoză a unirii, au avut o obsesie a unirii și au avut conștiința că făuresc o Românie nouă pentru eternitate. Noi ne-am cam blazat și credem că toate ni se cuvin fără eforturi mari. Romanii, din care ne tragem, cel puțin în parte, aveau o vorbă: Nihil homini natura sine magno labore dat, adică „Natura nu dă nimic omului fără mare stăruință”. O țară și o națiune nu se fac o dată pentru totdeauna, ci se construiesc și se primenesc mereu.
Poate că suntem mai uniți decât acum un secol, dar adesea doar prin declarații bombastice, uitând de unirea cotidiană, de binele zilnic pe care se cuvine să-l facem în numele unirii, de credință, de adevăr și de dreptate. Mulți dintre noi, în loc să facem binele aici, la noi, prin profesionalism, prin zbateri continue, prin luptă, ne ducem pe alte meridiane și ne punem experiența în slujba altor „uniri” și a altor „patrii”.

În concluzie, Centenarul nu ne găsește așezați și mulțumiți și nici țara nu o găsește întreagă, așa cum au făcut-o liderii luminați în 1918…

„Identitatea popoarelor – o realitate foarte puternică astăzi”

– Ce este identitatea națională și de ce avem nevoie de identitate națională?
– De mii de ani trăiesc oameni la Dunăre și la Carpați, pe Olt și pe Mureș, pe Siret și pe Nistru, și asemenea oameni, chiar dacă s-au perindat mereu, nu au lăsat vreodată acest pământ nelocuit și nechivernisit. De peste o mie de ani, românii s-au aflat, alături de alții, între truditorii gliei de pe aceste locuri. Nu este de prisos să le cunoaștem originile, taina limbii vorbite, credințele, dorurile și jalea, nuntirile și prohodurile, trecerile și petrecerile. Așa, vom înțelege mai bine, poate, de ce „lacul codrilor albastru” este încărcat de „nuferi galbeni”, sau cum au reușit arhitecții de la 1500 să facă minunea de Mănăstire a Argeșului, înveșnicită, în credința populară, prin sacrificiul Anei și al Meșterului Manole, sau cum ajunge un om matur ca Ion al Glanetașului să se închine și să sărute pământul reavăn, descoperindu-se ca la rugăciunea de dinaintea icoanei. Gesturi similare fac toți oamenii, de oriunde și de oricând, dar aura care le însoțește pe cele mai sus evocate se-arată numai la acest popor și numai pe acest pământ, semn că românii și România au un fel al lor de a fi. Secolul trecut de la Marea Unire este un bun prilej de a-i face și pe alții – prieteni, neprieteni sau indiferenți – să ne vadă, să ne cunoască și să ne înțeleagă, cu identitatea noastră de români.

Simplu spus, identitatea românească este felul de a te simți român, iar această simțire vine prin limbă, credință, origine, nume, tradiție, obicei, strai, pământ și cer etc. Avem nevoie de identitate națională ca să nu fim ai nimănui. La unele popoare, naționalitatea se confundă cu cetățenia și nu te poți bucura de nimic pe lumea asta dacă nu ai identitate națională.

– Cum se raportează alte popoare la identitatea lor?
– Toate popoarele se raportează la identitatea lor, iar unele o fac chiar în mod ostentativ, atrăgându-ți atenția că ele există, că au un mesaj de dat lumii, că nu se lasă în voia sorții. Americanii se laudă de multe ori că ei sunt universaliști și nu naționaliști. Este însă de ajuns să vezi anumite manifestări ale vieții cotidiene și să te convingi de contrariu. Astfel, circulă lozinci de genul Buy only American! („Cumpără numai ceea ce este american”), la școală se vorbește zilnic despre „părinții patriei”, toate sărbătorile sunt americane, de la Columbus Day până la Thanksgiving etc. Polonezii se caracterizează prin Biserică și prin Chopin, sârbii prin sacrificiul de la Kossovopolje (1389), italienii prin Risorgimento etc.

Am întâlnit mereu intelectuali străini care să vorbească despre identitatea proprie, care să critice „naționalismul” altora, dar nu am întâlnit niciodată polonezi, unguri, americani, francezi ori germani care să se critice pe sine în felul în care o fac românii. În rest, identitatea popoarelor este o realitate foarte puternică astăzi, chiar și atunci când acest lucru este negat sau nu este recunoscut pe față.

„A respinge țara înseamnă a te respinge pe tine”

– Noile mass-media – mă refer la Internet, mai ales – ne-au introdus în ceea ce McLuhan numea „sat global”. Care credeţi că sunt efectele acestui fenomen asupra modului de a fiinţa al românilor, a aşezării, a statusului mental al noilor generaţii?
-„Satul global”, despre care scria McLuhan, ne-a apropiat, dar ne-a și îndepărtat unii de alții în același timp. Suntem mai vecini și mai străini concomitent, mai aproape și mai departe… Ne ducem să ne vedem rudele și prietenii în Australia sau în America, dar nu ne vedem cu vecinii de scară și nu vorbim cu colegii de grupă. Sau vorbim – dar pe net, prin Facebook!
Românii sunt și ei prinși în acest vârtej. Generația mea, care a prins și alte vremuri, încearcă să redeștepte anumite cutume, anumite valori ale tradiției, dar se lovește uneori de un zid dur. Dacă, de exemplu, încerc să le explic adolescenților, tinerilor, taina muncii tăcute la câmp, la seceră și la coasă, a țăranilor de odinioară, horele din sat, doina și jalea, nuntitul și prohoditul etc. îmi dau seama că ei nu au cum să înțeleagă toate astea. Motivele sunt legate, firește, de globalizare, de accelerarea ritmului Planetei, de modernizare. Sunt însă și motive mai profunde. Generația mea, chiar dacă nu a fost toată rurală, a avut șansa să mai miroasă pământul reavăn, să simtă fânul proaspăt cosit, să vadă curgând sudoarea muncii fizice, sub soare dogoritor ori sub vânt și viscol.

În plus, a mai avut o șansă, anume aceea de a se împărtăși din toată experiența universală prin lecturi solide și prin dascăli de excepție, dăruiți școlii și națiunii. Azi toate acestea s-au pierdut. Zestrea omenirii zace în cărți, pe care nu le mai citește nimeni. Necazul este că nu se citesc integral nici e-book-urile sau cărțile electronice. Prin urmare, dacă nu luăm măsuri, riscăm să devenim toți otova, cu mințile odihnite și goale, instrumente bune de manipulat de către forțe malefice, care stăpânesc comunicarea și care au puterea să ne îndrepte pe calea dorită de ele.

Din păcate, întâlnim foarte des un sentiment de respingere față de țară, mai ales atunci când vorbim de civilizație. Este justificat acest sentiment?
Sentimentul despre care vorbiți este rezultatul acelorași manipulări. Legarea solidă de țară, sentimentul apartenenței la familie, la comunitate, la națiune și la credința oamenilor țării este primejdios pentru globaliști, pentru că îi face pe oameni profunzi, critici, circumspecți, fideli. Românii sunt un popor deschis și primitor și s-au lăsat ușor antrenați în acest proces dirijat, de „deschidere” fără limite.

Pe de altă parte, noi am trecut prin mai bine de patru decenii de comunism, care a fost demonizat pe bună dreptate și care ne-a făcut să ne simțim vinovați, înjosiți, victime etc. Nu-i vorbă, nici în trecut nu am dus-o foarte bine, aici, ca „enclavă latină la porțile Orientului”, bântuită de inamici, jefuită de regate și imperii orgolioase, ciuntită mereu de oameni și teritorii. Țara nu a prea fost a noastră, pentru că ne-o luaseră alții demult și ne-am refăcut-o cu greu. Pentru că nu am fost în rând cu marile puteri și nici nu am gustat din sentimentul elitei, ne-am lăsat ușor amăgiți și ne-am dezgustat de noi înșine. A respinge țara înseamnă a te respinge pe tine, pentru că ce este țara fără oameni, fără români? Or, noi nu găsim nimic mai bun să facem decât să hulim România așa de mult cum nici un inamic străin nu reușește! Firește, ne apucă uneori remușcările și dorul, ne ceartă parcă părinții și bunicii deveniți țărână, ne mustră icoanele din „casa dinainte” sau de pe tâmpla bisericii, dar ne „revenim” repede și nu facem nimic ca să îndreptăm situația.

Dimpotrivă, în loc să ne purtăm crucea și să spunem străinilor cine suntem și de ce vorbim românește, de ce credem în Dumnezeu colindând și de ce mai strângem fânul doinind, ne declarăm altceva decât români și trecem mai departe. Sunt neamuri mult mai oropsite și mai umilite de soartă decât al nostru, dar nu-și declină identitatea, originea, tradiția.

Material realizat de

Mihaela Raluca Tănăseanu

mai mult
Dialog de idei

Muzica tinereții mele

muzica-not

Relaţiile mele îmbătrînesc şi pier. Tot ceea ce a fost pentru mine suport şi susţinere, e pe ducă. Profesorii mei s-au stins – au crăpat, ar spune prietenul meu Alex, cel care mă sună cînd sînt în tramvai –, competențele mele sînt și ele datate, prestaţia mea este expirată şi nu mai interesează pe nimeni. Vorbesc o limbă veche, am alte repere, am devenit un Gică Contra. Și nimeni nu mai ascultă muzica tinereții mele. Oamenii de azi preferă alt sound, alt vibe, alte «songuri»… Am rămas pe tușă. Cîndva, eram cel mai bun în domeniul meu – mai ştie cineva treaba asta? –, iar acum nu mai înțeleg How Stuff Works. Profesional, nu se mai leagă nimic. Ne convine au ba, omului îi este dat să rămînă în urma timpului său, înapoia standardelor, sub vremuri, să piardă cadența. Înveți din greu, te antrenezi intens, dai în neștire la perete, ca mai apoi învățătura să nu-ți mai folosească la nimic. Ajungi expert într-un domeniu perimat. Dar culmea, situaţia începe să-mi placă, devine interesantă, mă simt ca-n Siberia, la minus cincizeci de grade. Se spune că atunci cînd Dumnezeu îţi închide o uşă, îţi deschide o fereastră.

Gabi Stamate

De unde vine aceasta orbire sufleteasca?

Ne va parea, poate, neplacut raspunsul, dar acesta este adevarul: orbirea sufleteasca ne vine, fratilor, prin ochii trupului. Ochii sunt cei doi luminatori ai fetei, dar si doua punti prin care pacatul este adus din afara inlauntrul sufletului.  Dupa Sfantul Vasile cel Mare „ochii sunt cele doua maini netrupesti intinse inainte, cu care sufletul atingandu-se de departe de acelea pe care nu le poate atinge cu mainile trupului, le cuprinde cu ochii si le aduce la sine”. Daca privirile ochilor sunt nestapanite, ele indeamna sufletul la ganduri urate si la fapte necuviincioase.

Biblia, aceasta carte de capatai a omenirii, ne ofera multe pilde de orbire sufleteasca inca de la inceputul lumii.

Voi aminti cateva exemple. Astfel, in cartea Genezei aflam ca femeia – prima femeie din lume – a vazut ca rodul pomului cunostintei binelui si raului era placut la vedere si bun de mancare; si a luat, a mancat si a dat si barbatului sau (Facere 3, 6). Si cu adevarat li s-au deschis ochii, insa nu ca la ingeri sau ca la Dumnezeu, cum ii amagise sarpele, ci li s-au deschis ochii ca la cei pacatosi si au vazut ca sunt goi (Facere 3, 5). Li s-au deschis ochii, dar li s-a inchis Raiul (Facere 5, 7). Mai departe, tot in cartea Genezei, citim ca „fiii lui Dumnezeu, vazand ca fiicele oamenilor sunt frumoase, si-au ales dintre ele sotii, care pe cine a voit. (.) Vazand insa Domnul Dumnezeu ca rautatea oamenilor s-a marit pe pamant si ca toate cugetele si dorintele inimii lor sunt indreptate la rau in toate zilele, I-a parut rau si S-a cait Dumnezeu ca a facut pe om pe pamant” (Facere 6; 2, 5-6).

Asemenea exemple sunt foarte multe in Sfanta Scriptura si, fara indoiala, cu mult mai multe in viata oamenilor, de-a lungul istoriei. Prin aceste ferestre deschise ale ochilor nostri, odata cu ispitele citate din Biblie, intra in noi valuri intregi de alte amagiri si pofte ca: mandria lacomia dupa avere si lux, invidia, mania, betia, spectacole ce tulbura inchipuirea. Pe rand sau toate laolalta, intuneca lumina cea dinlauntru a sufletului si zguduie intreaga viata a omului. Nu trebuie sa uitam de ochii sufletesti! Omul nu este facut de Dumnezeu numai pentru aceasta lume a pamantului. Ci aceasta lume este pentru noi numai un camp de lupta, un stadion de incercare a puterilor sufletesti si trupesti, din care crestinul – facand bine si raspandind lumina in jurul lui – incearca sa iasa biruitor pentru ca sa merite premiul, adica fericirea vietii viitoare si nesfarsite.

Pentru a ne descurca in aceasta lume, ne sunt dati si ochii acestia trupesti, ca sa vedem pe unde mergem, sa ne informam si sa cunoastem realitatile de aici si sa ne bucuram in chip nevinovat de toate lucrurile bune si frumoase care ne inconjoara. Dar nu numai atat. Acesti ochi trupesti ne sunt dati si ca sa-i tinem mereu in legatura cu ochii cei luminosi ai sufletului nostru, prin care putem intelege rostul cel adevarat al existentei si in acest fel sa putem cunoaste pe Însusi Stapanul vietii, pe Cel care a zis: „Eu sunt Calea, Adevarul si Viata”.

De aceea, pe langa multele griji ale vietii noastre pamantesti, sa nu uitam niciodata de vazul cel dinlauntru, de ochii cei sufletesti, ca nu cumva sa fie umbriti sau intunecati de patimi, ci sa fie curati si luminosi ca ochii pruncilor sau chiar ca ochii ingerilor. Si daca se spune despre unele lucruri sau fiinte ca ne sunt dragi ca lumina ochilor, apoi cu atat mai mult trebuie sa ne fie draga lumina sufletului nostru, partea aceasta din noi care da sensul si esentialul fiintei omenesti.

„Sarguieste dar si te pocaieste”

Mare primejdie este pentru fiecare dintre noi atunci cand suntem cu sufletul bolnav, cand suntem orbiti de patimi si nu ne dam seama ca suntem bolnavi.  „Daca ati fi orbi n-ati avea pacat. Dar acum ziceti:  Noi vedem. De aceea pacatul ramane asupra voastra”, le zice Mantuitorul fariseilor (Ioan 9, 41). Cu alte cuvinte, Iisus le spune: „Daca v-ati recunoaste orbi, n-ati avea pacat, pentru ca M-ati ruga sa va vindec. Dar voi pretindeti ca vedeti adevarul, cand de fapt sunteti orbi si nu voiti sa fiti vindecati de Mine”. Cand omul isi da seama ca este bolnav cere un sfat de la cineva, alearga la doctor, se roaga lui Dumnezeu – face ceva ca sa scape de boala care ii ameninta sanatatea. Dar daca ramane nepasator, boala progreseaza si intr-o buna zi cade la pat si moare. Tot asa se intampla si cu boala cea dinlauntru, cu orbirea sau chiar cu moartea sufletului.

Pentru multi dintre noi se implineste cuvantul din Apocalipsa, in care Dumnezeu ne spune asa: „Stiu faptele tale, ca ai nume, ca traiesti, dar esti mort. Privegheaza si intareste ce a mai ramas si era sa moara” (Apocalipsa 3, 1-2). Cati crestini nu se roaga lui Dumnezeu numai cand da peste ei cate un necaz, iar cand le merge bine uita si de Dumnezeu, si de suflet si duc o viata urata si straina de orice bine?! Asemenea fapte, frati crestini, sunt ca niste umbre negre, umbre grele, care invaluie sufletul si constiinta noastra, imbolnavindu-ne de moarte. In incheiere am sa citez – tot din cartea Apocalipsei – cuvintele lui Dumnezeu care ni se potrivesc, in masuri diferite, fiecaruia dintre noi: „Stiu faptele tale; ca nu esti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindca esti caldicel – nici fierbinte, nici rece – am sa te vars din gura Mea. Fiindca tu zici: Sunt bogat si m-am imbogatit si de nimic nu am nevoie! Si nu stii ca tu esti cel ticalos si vrednic de plans, si sarac si orb si gol!

Te sfatuiesc sa cumperi de la Mine aur lamurit in foc, ca sa te imbogatesti, si vesminte albe ca sa te imbraci si sa nu se dea pe fata rusinea goliciunii tale, si alifie de ochi, ca sa-ti ungi ochii si sa vezi.

Eu pe cati ii iubesc ii mustru si ii pedepsesc; sarguieste dar si te pocaieste. Iata, stau la usa si bat; de va auzi cineva glasul Meu si va deschide usa, voi intra la el si voi cina cu el si el cu Mine” (Apocalipsa 3, 15-20). Sa ne ajute Bunul Dumnezeu ca sa ne vedem propriile pacate, sa ne eliberam si sa scapam de ele; sa-L rugam sa ne daruiasca lacrimi de pocainta si „alifia” cea duhovniceasca a harului Sau, ca sa vindece deplin boala ochilor nostri sufletesti si sa lumineze cu lumina Sa launtrul nostru intunecat de patimi; Mantuitorul nostru Cel mult dorit sa ne daruiasca vesmintele cele albe ale nevinovatiei trupesti si sufletesti, ca sa-L putem cunoaste cu adevarat pe Dumnezeu si sa-L putem primi pe marele doctor si tainicul si cerescul oaspete – Iisus Hristos. El asteapta la usa inimii fiecaruia dintre noi si este gata sa ne ajute si sa ne vindece de toate neputintele noastre. Sa-L poftim sa vina la noi, in viata noastra, in inima noastra, in familia si societatea noastra. Sa-L poftim cu smerenie si dragoste, zicand: Vino, Doamne Iisuse, vino si la noi! Amin.

Parintele Sofian Boghiu

mai mult
Dialog de idei

„Literatura română contemporană merge în mult mai multe direcții decât am fi tentați să credem“ – interviu cu Andreea Răsuceanu

lib-humanitas

Interviu cu Andreea Răsuceanu, coordonatoarea seriei Scriitori români contemporani a editurii Humanitas

Ne poți spune cum a luat naștere această colecție – Scriitori Români Contemporani?

Editura Humanitas a publicat în mod constant literatură română, în ultimii ani, chiar dacă nu sub forma unei colecții anume. Anul trecut în vară s-a hotărât înființarea seriei Scriitori români contemporani – Humanitas 821.135.1, și eu m-am bucurat foarte mult când mi s-a propus să o coordonez. Aveam deja în vedere un număr de tineri prozatori promițători sau care confirmaseră deja, și de aici am pornit, de la o listă cu nume de autori pe care mizez în continuare. Mi-a plăcut foarte mult toată munca pe care o presupune coordonarea unei astfel de colecții, de la descoperirea unor autori și a unor cărți la implicarea în ceea ce ține de  identitatea vizuală,  de campaniile de marketing – de fapt de ceea ce înseamnă imaginea colecției. Aici sunt privilegiată, pentru că lucrez cu o echipă de profesioniști, care sunt totodată oameni foarte implicați și exigenți cu munca lor: am vrut un anumit tip de grafică pentru colecție, am vrut ca autorii să aibă parte de tot ceea ce merită un autor când publică o carte, de atenția editorului, de lansări și turnee, să nu iasă dezamăgiți din această experiență în care pornim împreună. Sper că am reușit acest lucru, de fapt sunt sigură că așa e, am legat și noi prietenii cu această ocazie. Toate acestea au fost posibile pentru că am avut întreg sprijinul editurii, așa că am lucrat cu plăcere și relaxat, cred că și autorii au simțit acest lucru.

 

De ce o colecție dedicată literaturii române și de ce acum? Cum a decis Editura Humanitas să intre în joc și ce noutăți aduce această colecție față de colecțiile de literatură contemporană oferite de celelalte edituri?

Cum am spus și mai sus, Editura Humanitas a mai publicat literatură română, nu a intrat abia acum ”în joc”. Ceea ce ne propunem cu noua colecție e pe de o parte să continuăm linia de până acum, pe de alta să îmbogățim portofoliul Humanitas cu noi titluri. Eu cred că  literatura română contemporană merge în mult mai multe direcții decât am fi tentați să credem, și cred că diversitatea aceasta trebuie să se afle în prim-plan. Cred că singurul criteriu de selecție trebuie să fie valoarea unei cărți, nici măcar gustul editorului. Cu toții avem grile subiective de lectură, preferăm un anumit tip de literatură sau respingem un altul, dar cred că orice editor profesionist trebuie să simtă acolo unde există potențial și să-l stimuleze, indiferent dacă literatura autorului respectiv este sau nu ”genul” său de lectură. Nu e ușor, cu siguranță, mai ales când vorbim despre literatura română și cu atât mai mult despre debuturi, cu alte cuvinte când nu avem nici un fel de reper exterior: topuri de carte și de vânzări, de pildă, ca în cazul autorilor străini. Firește că e mult mai simplu să preiei un autor ale cărui cărți au fost traduse în zeci de limbi, are premii internaționale etc decât să impui un debutant. La fel stau lucrurile și în cazul colecțiilor, e mult mai greu să impui o colecție de literatură română contemporană, din acest motiv cred că sunt esențiale trei lucruri: calitatea textelor (care, cred eu, trebuie să fie diverse, să arate toate direcțiile în care merge literatura în acest moment, să demonstreze că există acolo talent autentic și  o marcă personală), identitatea vizuală a colecției și campaniile de marketing din jurul ei. E deci foarte multă muncă în spatele produsului finit, pe care cititorul îl alege de pe raft, sper ca acest lucru să se simtă.

 Cum ai ales autorii?

I-am ales după criteriile de mai sus: valoarea, diversitatea, ”vocea” personală, recognoscibilă a fiecăruia. După cărțile lor care trebuiau puse în valoare, care ne-au entuziasmat pe mine și pe colegii mei. Romanul lui Augustin Cupșa, Așa să crească iarba pe noi,  l-am luat fără să clipesc. Eram la Balcic, astă vară, în vacanță, mi-am propus să nu citesc nimic, dar am deschis documentul și nu m-am oprit până nu am terminat cartea. L-am sunat pe Augustin imediat, prin urmare voi asocia mereu cartea lui cu mirosurile și culorile Balcicului. E o carte foarte subtilă, scrisă cu talent și cu un ochi foarte atent la detalii, și totodată o carte complexă, cu un mesaj de adâncime care se leagă de sentimentul de vinovăție, una declanșată de condiția martorului care alege să nu se implice într-o tragedie. Augustin a creat o întreagă lume, un microunivers, lumea aceasta de la periferia prăfuită și arsă de soare a Craiovei. Am ales să reeditez romanul Dianei Adamek pentru că nu mi s-a părut că a fost suficient de vizibil, de comentat atunci când a apărut prima oară. Diana scrie acum la o nouă carte, un roman – Anul vrăbiilor –  care va apărea la Gaudeamus, cu un subiect care sunt convinsă că va stârni interesul. Ea este o autoare atipică, cu o scriitură de mare rafinament, la care cred că trebuie să fie mult mai atenți comentatorii. Sebastian Sifft a scris un roman – Câinele iubirii – dur și tandru în același timp, e multă poezie în el (nu în sensul unui lirism edulcorat, dar probabil că cei care i-au citit volumul de versuri știu deja acest lucru). El e o voce foarte puternică, sunt curioasă cum va evolua. Bogdan Răileanu vine cu un roman extrem de curajos, dur, autentic, creând totodată un personaj memorabil: Maldini, un cămătar bucureștean care suferă o criză mistică atunci când află că e bolnav de cancer (Dinții ascuțiți ai binelui). Bogdan e unul dintre autorii în care talentul e evident de la primele fraze, scrisul lui are forță, și totodată e natural, firesc, atât în dialogurile argotice din lumea interlopă bucureșteană, cât și în cele din universul monahal. E în mod clar una dintre vocile cele mai promițătoare din acest moment. Laura T. Ilea vine și ea cu un roman surprinzător, Cartografia lumii de dincolo, cu teme de meditație mai degrabă atipice nouă, spațiului literar românesc adică.

 Veți miza în viitor și pe debutanți? Aveți ambiția de a impune nume noi?

Dintre autorii publicați până acum, Sebastian Sifft este la primul său roman, la fel și Bogdan Răileanu (el a mai publicat un volum de proză scurtă). laura T. Ilea e la primul ei roman publicat în limba română, e mai cunoscută la noi pentru cărțile ei academice. Anul viitor – în prima lui parte –  voi publica doi debutanți, autori de proză scurtă, foarte diferiți unul de celălalt și care cred că au ceva de spus, unul scrie proză fantastică (nu fantasy, nu SF), celălalt proză realistă, amândoi au mult potențial. Mai sunt câțiva autori  tineri pe care îi urmăresc, le-am citit ocazional texte pe diverse site-uri sau bloguri și nu exclud să mai adaug și alte debuturi în portofoliu.

Ce alte cărți de proză mai aveți în pregătire pentru colecția Scriitori Români Contemporani?

În toamnă vor apărea romanul Dianei Adamek, Anul vrăbiilor, romanul lui Radu Vancu, o antologie de proză a cărei apariție ne dorim să fie anuală și să-i aducă în prim-plan pe cei mai buni tineri prozatori, cu texte scurte inedite sau fragmente din romane care urmează să fie publicate. Și, pentru că așa s-a întâmplat și au vrut moirele, să fie chiar în colecția pe care o coordonez, romanul meu, de mult amânat.

Interviu realizat de Cezar Gheorghe

mai mult
Dialog de idei

O discuţie cu părintele Sorin Zahiu (metocul Sf. Vasilie cel Mare, strada Kranaou 2): “Nu poţi să arunci la gunoi România, dar să te foloseşti – în mod parşiv – de paşaportul românesc! Trebuie să fim cinstiţi”

Sorin-Zahiu-despre-romanii-din-Atena-slider-1

Matricea Românească nu doarme nici în vacanţă! Poposind în hiatusul de 1 mai pe meleaguri elene, sub Acropolă, cu un exemplar din revista Matricea Românească nr. 1 în bagaje, sufletul mi-a şoptit să găsesc un român căruia să i-o dăruiesc. Şi l-am găsit, în persoana părintelui Sorin Zahiu, de la metocul Sfântul Vasilie cel Mare din Atena, Grecia, cel cu care am purtat o discuţie memorabilă, pe care o vom populariza în foileton.

Strada Sarri din Atena e, alături de zona Thissio, una dintre cele mai frumoase ale capitalei Greciei, pe drept cuvânt un Montmartre elen, în care boemia e la ea acasă. N-ai bănui, deci, că într-un lateral al ei, pe strada Kranaou 2, vieţuieşte o bisericuţă românească, la parterul unui bloc. E, îmi va povesti mai târziu părintele Sorin Zahiu, un metoc mănăstiresc, în care slujeşte de ani buni. Sunt deja 13 ani de când fostul coleg de facultate al profesorului Adrian Lemenise află în Grecia.

Pentru moment, însă, vorbesc într-o parcare cu un paznic grec, cel care nu pare să ştie nimic despre nici o biserică. Apoi, se luminează. Dumnezeu i-a dat gândul bun, cum se spune: “Iată-i acolo pe oamenii care se ocupă de biserică. La maşini! Dacă vă grăbiţi, îi puteţi prinde!”.

Asta se şi întâmplă. Iar părintele Sorin Zahiu, când aude că suntem din România şi că l-am căutat special ca să îi facem un cadou, face ochii mari, abandonează agenda prestabilită şi ne întreabă, cu toată inima: “Ce planuri aveţi? Aţi mâncat? Dacă nu, haideţi la masă!”

Românii din Atena, înjumătăţiţi în ultimii cinci ani

Cea mai frumoasă călătorie e cea din care te întorci cu un prieten nou. E ceea ce s-a întâmplat şi la Atena unde – dacă mai întârziam un minut – acest material n-ar mai fi văzut “lumina tiparului”. Nu există însă coincidenţe, iar dacă întâlnirea a avut loc, ea a avut loc cu un scop. La Matricea Românească, nici un român nu e mai puţin important ca altul: toţi sunt mioare bune şi demne de a fi salvgardate, în sens biblic.

Pe drum, printre roiuri de turişti vioi şi de localnici agitaţi, schimbăm mici impresii.

“Ştiţi ce m-a impresionat? Când am auzit cuvântul Matricea. Când am citit Dăinuim! pe copertă. Sunt cuvinte româneşti vechi, pe care lumea nu le mai foloseşte. Este o desfătare sufletească să vezi că mai sunt oameni care nu numai că le folosesc, dar le pun pe frontispiciul unui proiect de suflet, făcut pentru români!”, îmi spune părintele  Sorin Zahiu, cu toată sinceritatea.

“Faţă de acum 5 ani, populaţia de români din Atena s-a înjumătăţit. Au plecat românii din Atena, românii din Grecia, în alte ţări. De ce să stai aici, când poţi câştiga altundeva de 3 ori mai mult?”, întreabă, retoric, părintele. Îi fac remarca faptului că şi Atena pare un oraş depopulat şi îmbătrânit. Confirmă: “Şi grecii se confruntă cu un exod. Ei sunt orientaţi în special pe Anglia, e o ţară spre care au o înclinaţie. Acolo le pleacă tinerii.”

La ultima slujbă, pe care am ratat-o “la mustaţă”, părintele Sorin Zahiu a avut, probabil, zece enoriaşi. Românii din Atena, nu foarte mulţi şi nici foarte mobilizaţi, au mai multe biserici din care pot alege, însă doar bisericuţa “Sfântul Vasilie cel Mare” se întreţine singură, îmi spune cu mândrie părintele. “Aşa arăţi că eşti un om mare – când te întreţii singur. Cu ce se ocupă enoriaşii mei? În general, românii de aici lucrează în construcţii, doamnele au grijă de bătrâni… Sunt oameni simpli, cu familii.”

“Grecii credeau că, în comunism, noi românii ne îmbrăcam toţi complet în roşu!”

Ne aşezăm la masă. Înainte să comandăm, îl întreb pe părinte cum ne văd Grecii pe noi, Românii. “Anii de comunism au creat multe confuzii şi idei preconcepute, unele explicabile, altele exagerate. De pildă, cineva de aici mă întreba dacă noi, în comunism, ne îmbrăcam cu toţii în roşu! Ei aşa credeau! Fiind Cortina de Fier, neexistând prea multe informaţii despre ce se întâmpla la noi… M-a frapat! Nu mi-a venit să cred, nu ştiam ce să fac – să râd sau nu? Cum să te îmbraci doar în roşu – că, doar, roşul e o culoare aprinsă, agresivă!”

E doar unul dintre exemplele pe care părintele Sorin Zahiu le evocă spre a ilustra percepţia, de către Greci, a Românilor. Un altul face referire la obiceiurile noastre funerare. “Bunica unei fete, grecoaică fiind, vorbea despre obiceiul familiei sale de a priveghea morţii. Ei erau din Asia Mică. Atunci când a aflat că şi noi, românii, mai facem asta, nu i-a venit să creadă! Credea că ei sunt singurii care păstrează tradiţia! Deci, cumva, există această percepţie şi despre ortodoxie. Or, când află că mai suntem şi noi pe aici…”

“Învăţând greaca, m-am îndrăgostit de limba română”

Părintele Sorin Zahiu vorbeşte o limbă română dulce, pe care n-ai cum să n-o remarci. Mai mult decât atât, are un stil luminos, ceea ce-l face un interlocutor foarte agreabil.

“Eu cum m-am îndrăgostit de limba română? Învăţând greacă! Noi învăţăm română natural, nu ne-o conştientizăm. Dacă vă întreb acum cum se clasifică adjectivele, nu ştiţi. Pentru că noi nu am învăţat-o ca un străin. Am învăţat-o de la mama. Când înveţi greaca, înveţi că grupele sunt astea, terminaţiile sunt astea… Cum se declină, şamd. Clar! Şi atunci, mi-am pus întrebarea: dar la noi cum este? Şi ce am descoperit e că limba română pe care o vorbim este foarte grea, foarte complexă, comparativ cu a lor – cu neogreaca. Limba română este o limbă foarte complexă. E o limbă care şi-a păstrat cinci grupe de verbe, ca latina. Unii zic că sunt patru doar, că pun i şi î ca fiind aceleaşi. Dar i nu e acelaşi cu î! După cum ă nu e acelaşi cu a! Ce mai tura-vura! Deci sunt cinci.”

Minunându-ne încă o dată cum ne-am întâlnit („Apar foloase când faci treabă bună, nu ai cum!”), îl întreb pe părintele Sorin Zahiu cum se raportează tinerii români din Grecia la Ţară. „Eu am făcut 18 ani în 1990. Şi, după mai mulţi ani, mi-am dat seama că tinerii de după mine sunt diferiţi. Ei nu mai au o educaţie patriotică. Ca să nu mai vorbim deja că mulţi nu mai ştiu că a fost o Revoluţie. Nu se mai ştiu lucrurile acestea foarte clar. Sunt mai influenţaţi de mass-media, ca să zic aşa.”

“De 1 decembrie 1995, nu s-a spus nimic despre România. Atunci a început…”

“Îmi aduc aminte că în 1995 s-a întemeiat ProTV-ul, nu? De 1 decembrie. Eram acasă. Şi am rămas şocat când am văzut că, toată ziua de 1 decembrie, ăia n-au zis nimic de România. Şi era Ziua Naţională. Drapel, ceva, nimic! Numai distracţie! Atunci mi-am zis: «domnule, nu e normal». Erau primele semne. După aceea, ştim bine ce a lucrat ProTV-ul în conştiinţa românească.

Ei bine, majoritatea celor veniţi la muncă aici fiind tineri – că tânărul vrea să îşi construiască o viaţă! – nu prea sunt conectaţi patriotic. Mă mai întâlnesc cu ei la botezuri, şi îmi place să intru în vorbă cu ei, să îi mai provoc un pic, să văd ce mai simt, ce mai cred…

Erau nişte tineri aşa, la un botez. «Ce mai faceţi?», zic. Şi mai pe toţi îi întreb: «Când aţi mai fost în Ţară?». Am, aşa, o întrebare-tip. Iar celor care vin din România, le adresez întrebarea aceasta: «Ce ne mai ziceţi din Ţară?»

Ei bine, când i-am întrebat pe aceşti tineri asta, ei – aproape în cor – mi-au zis: «Ce, părinte, că noi nu mai avem legătură cu România, gata!» Am rămas mirat, şi m-a şi deranjat personal. Şi zic: «Da, mă, dar atunci, scoate paşaportul şi dă-i foc!» «Păi nu, că îmi trebuie să trec graniţa, să…» «Păi, atunci, înseamnă că ai nevoie de România, măi! Paşaportul ăla ţi l-a dat ţara aia…», rememorează cu patos părintele Sorin Zahiu.

“Adică, măcar fii cinstit şi, cum să zic, nu poţi să arunci la gunoi cu totul şi, în acelaşi timp, să te foloseşti în mod parşiv de ceva. Ori te desprinzi de tot – şi suferi… Dar el, vedeţi, arunca ce considera el că îl trage în jos, dar ce considera că e bun pentru el, ţinea!”

mai mult
Dialog de idei

Andrei Pleşu: „Dacă e să dau un strigăt din rărunchii furiei şi ai nemulţumirii mele, aş spune: M-am săturat de derbedei şi de ţoape!”

plesu

L-am întâlnit pe Andrei Pleșu, zilele trecute, la Timișoara, unde Universitatea de Vest i-a decernat titlul de Doctor Honoris Causa.

Solicitându-i un interviu, mi-a spus că a obosit să tot vorbească despre politicieni și derapajele lor („Am o melancolie când constat că, la noi cel puţin, în ultima vreme, civismul nu mai produce  efecte previzibile”). Am început, totuși, dialogul privind spre scena politică. Vorbind despre aglomerația de semidocți, agramați, derbedei și țoape din politică, despre minusurile Educației și ale presei, dar și despre minusurile electoratului, despre așteptările de la Opoziție, despre rolulintelectualului public.

L-am încheiat schimbând registrul. Am adus în discuție cartea despre suflet pe care, îmi spusese la interviul anterior, dorea să o scrie, lăsând apoi dialogul să alunece spre alte teme: destin, semne care ni se transmit, credință, bucurii, fericiri care „se nuanțează, se sting, se reconfigurează”.

„Nu pledez pentru stoparea civismului, dar am o melancolie când constat că, în ultima vreme, e fără efecte previzibile”

CV Andrei Pleşu

Andrei Pleşu s-a născut în 1948, la Bucureşti.

A absolvit Facultatea de Arte Plastice, Secţia de istoria şi teoria artei. A obţinut doctoratul în istoria artei la Universitatea din Bucureşti, cu teza Sentimentul naturii în cultura europeană.

Lector universitar (1980 – 1982) la Academia de Arte Plastice, Bucureşti, unde a predat cursuri de istorie şi critică a artei moderne româneşti.

Profesor universitar de filozofie a religiilor, la Facultatea de Filozofie, Universitatea din Bucureşti (1991 – 1997).

Este fondator şi director al săptămânalului de cultură Dilema (ulterior Dilema veche), fondator şi preşedinte al Fundaţiei Noua Europă, rector  al Colegiului Noua Europă (1994 – 2014), membru al World Academy of Art and Science şi al Académie Internationale de Philosophie de l’Art, dr. phil. honoris causa al Universităţii „Albert Ludwig”, din Freiburg im Breisgau şi al Universităţii Humboldt din Berlin, Commandeur des Arts et des Lettres, Grand Officier de la Légion d’Honneur.

Scrieri: „Călătorie în lumea formelor”, Meridiane, 1974; „Pitoresc şi melancolie. O analiză a sentimentului naturii în cultura europeană,” Univers, 1980, Humanitas, 1992; Francesco Guardi, Meridiane, 1981; „Ochiul şi lucrurile”, Meridiane, 1986; „Minima moralia. Elemente pentru o etică a intervalului”, Cartea Românească, 1988, Humanitas, 1994 (trad.: franceză, germană, suedeză, maghiară, slovacă); „Jurnalul de la Tescani”, Humanitas, 1993 (trad.: germană, maghiară); „Limba păsărilor”, Humanitas, 1994; „Chipuri şi măşti ale tranziţiei”, Humanitas, 1996, Eliten – Ost und West, Walter de Gruyter, Berlin – New York, 2001; „Despre îngeri”, Humanitas, 2003 (trad.: franceză, maghiară, germană, engleză, polonă); „Obscenitatea publică”, Humanitas, 2004; „Comèdii la Porţile Orientului”, Humanitas, 2005; „Despre bucurie în Est şi în Vest şi alte eseuri”, Humanitas, 2006; „Note, stări, zile”, Humanitas, 2010; „Despre frumuseţea uitată a vieţii”, Humanitas, 2011; „Faţă către faţă”, Humanitas, 2011; „Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste”, Humanitas, 2012; „Din vorbă-n vorbă. Dialoguri de duminică (în colaborare cu Gabriel Liiceanu, Humanitas, 2015); „Nelinişti vechi şi noi”(Humanitas, 2016), „Despre inimă şi alte eseuri” (Humanitas, 2017), numeroase studii şi articole în reviste româneşti şi străine.

Sursă CV: Editura Humanitas

Domnule Andrei Pleşu, când v-am întrebat dacă doriţi să realizăm un interviu, mi-aţi răspuns: „Sincer vorbind, am cam obosit. Nu vreau să îmi sfârşesc zilele vorbind despre Dragnea, PSD, PNL, Soros, Dăncilă”. Dar ignorând politicienii şi, implicit, lăsându-le netaxate abuzuri, mai mici sau mari, nu ne-am face rău nouă înşine, în primul rând?

Teoretic aveți dreptate.  Evident că suntem cu toţii obligaţi să ne manifestăm, să reacţionăm, să încercăm să remodelăm mediul în care trăim, ambianța de care depinde destinul nostru.  Numai că poţi sfârși în descurajare, când constaţi că, indiferent cât de prompt şi de viguros te manifeşti, efectul e nul. Am spus asta şi legat de demonstraţiile care au avut loc în toată ţara, în ultimul an şi ceva. Sunt foarte impresionat că ele au avut loc: asta arată că există încă, la noi, o fibră de sănătate civică dătătoare de speranţă; dar, pe de altă parte, e evident că asemenea manifestări ale spiritului civic au un efect real, înăuntrul unui sistem de tip democratic. Dacă sistemul nu este riguros democratic, atunci manifestările astea devin un soi  de  ornamentică stradală  şi atâta tot. Guvernului nu-i pasă, oamenii care ar trebui să răspundă în faţa acestor provocări nu par interesaţi să o facă, nu par nici măcar intimidaţi de amploarea fenomenului, dimpotrivă, găsesc tot felul de explicaţii conspiraţioniste, susţin că de vină sunt mereu alţii. Prin urmare, ai sentimentul, la un moment dat, că te agiţi degeaba.

Nu pledez pentru stoparea civismului, dar am o melancolie – legată, poate, şi de vârstă – când constat că, la noi cel puţin, în ultima vreme, civismul nu mai produce  efecte previzibile.

„Fără o Opoziţie puternică şi fără un electorat educat şi bine orientat, nu putem spera în mari schimbări”

Care ar fi antidotul la o guvernare care se crede infailibilă?

Două sunt soluţiile, după părerea mea. Prima: o Opoziţie riguroasă şi seducătoare (pentru că nu e vorba numai despre o alcătuire politică specializată în a fi contra, în a lua distanță față de Guvern, ci şi de una care să atragă atenţia, adeziunea, care să seducă. Votul e, între altele, un indicator al forței de  seducţie de care e capabilă sfera politicului. Or, deocamdată, îmi pare rău să o spun,  Opoziţia – prin comportamentul şi prin alcătuirea ei – nu prea mă face să cred  că soluţia poate veni de acolo. Mai e nevoie și de un al doilea lucru: electoratul. Știu că e politically incorrect să învinovăţeşti colectivitatea din care faci parte, știu că nu poţi schimba electoratul de azi pe mâine, dar, uneori, mă gândesc cu destulă crispare că destinul meu, al dumneavoastră, al copiilor noştri depinde în mare măsură de opţiunile politice ale unor oameni care nu sunt nici informaţi, nici preocupaţi de un interes mai larg decât interesul  personal sau decât ceea ce li se pare a fi interesul lor personal.

Deci, fără o Opoziţie puternică şi fără un electorat educat şi bine orientat, nu putem spera în mari schimbări.

„A fi patriot fără să cunoşti limba, fără să cunoşti cultura proprie duce la un pur spectacol verbal”

Aş spune că soluţia a doua, electoratul educat, dă emoţii. Şi educaţia făcută în şcoală, şi cea care ar trebui făcută, într-un anume fel, prin presă sunt deficitare, de mulţi ani. Pentru a corija din minusurile Educaţiei, care ar fi priorităţile agendei dumneavoastră, dacă aţi fi ministru al Învăţământului?

Aş face întâi o reevaluare foarte severă a cadrelor didactice. După părerea mea, criza şcolii e legată şi de o anumită criză profesională a dascălilor şi în mediul universitar, dar mai ales în mediul liceal. În liceu se consolidează alcătuirea omului „întreg”, cu valori morale, culturale, comunitare stabile, acolo se deprinde minimum de care ai nevoie ca să te manifeşti ca un ins  cultivat și responsabil. Sunt liceele noastre în situația de a garanta o asemenea  performanţă?

Pe urmă există instituţii  întregi care dispar. De pildă  „autoritatea” profesorului. (Nu spun că trebuie să fie un fel de zbir care sperie lumea, dar nici un personaj timorat, care nu poate să  impună cele cîteva reguli elementare, pe baza cărora să-şi facă treaba. Instituţia lecturii dispare şi ea. În general, instituţia cărţii este în criză. E adevărat, toate astea sunt lucruri care nu se petrec numai la noi. Mă uit, de pildă, la ce se întâmplă în Franţa, în SUA, în Anglia chiar. Există o uzură a instituţiilor și metodelor tradiţionale de educaţie care, deocamdată, are efecte foarte proaste.

Prin urmare, trebuie mult mai multă atenţie aici, iar asta ar trebui să înceapă chiar de la vîrf, de la persoana miniştrilor. E inadmisibil să avem miniştri ai Învăţământului care vorbesc prost limba română. Educaţia are ca temei fundamental, în orice ţară, limba ţării respective. Eu aud mereu patrioţi gongorici, care nu iubesc nici măcar gramatica limbii în care ar trebui să se exprime, darmite să iubescă valori mai înalte. A fi patriot fără să-ți cunoşti limba, fără să cunoşti cultura și istoria țării tale, fără o educație măcar decentă, e pură demagogie. Şi mai e ceva: avem, după 1989, un număr de miniştri ai Educaţiei care, în medie, au avut parte, fiecare, cam de 10-11 luni de guvernare. În acest interval, cu orizontul unor imprevizibile întreruperi de mandat nu poţi construi nimic. Pur şi simplu, te strecori… Lucrurile astea sunt greu de reparat fără viziune, fără tenacitate, fără înțelegerea adecvată a rolului pe care educația trebuie să-l aibă în „formarea” omului și a cetățeanului modern.

Cum vă explicaţi această inflaţie de semidocţi, de agramaţi de la guvernare, în ultimii ani?

Mi-e foarte greu să-mi explic. M-am gândit, uneori, şi la asta: în PSD sunt aproximativ 600.000 de membri, dacă am înţeles bine. Nu pot să cred că între aceştia nu există oameni normali, oameni de bună intenţie, oameni cu o educaţie onorabilă , dar în mod vădit ei nu contează, nu sunt selecţionaţi, nu ajung la rampă. În PSD, dar și pe piaţa politică în general, par să funcționeze criterii de selecție fără nicio legătură cu eficienţa, cu priceperea, cu responsabilitatea şi cu dorinţa de a face bine.

Să fie un efect al faptului că la vârful partidului, în eşantionul celor care fac selecţia de cadre sunt oameni poate sub nivelul acestor miniştri cu carenţe în educaţie?

Da, mă tem că despre asta e vorba. Am îndrăznit, de curând, să spun – deşi sună cam dur – că, dacă e să dau un strigăt din rărunchii furiei şi ai disperării  mele, aş spune: M-am săturat de derbedei şi de ţoape! Astea sunt cele două mari categorii pe care le percep acum ca dominînd scena publică. Oameni care nu-și înțeleg rostul adevărat, oameni cu o instrucție personală grav deficitară, oameni care cred că a ajunge într-o poziţie de putere înseamnă a ajunge într-o poziţie de profit. E foarte  grav şi, până nu se schimbă radical mentalitatea asta, nu ne putem face iluzii.

„În mare măsură, presa noastră se ocupă cu înfierbântarea minţilor, ceea ce e foarte periculos”

Revenind la educarea electoratului. Un rău, cum spuneam, îl face o parte a presei…

Da, ceea ce am spus despre limba română, de pildă, se potriveşte şi pentru mass-media. Văd mereu şi la televiziuni, şi în ziare, oameni care folosesc aproximativ, stângaci, incorect, limba română, „profesioniști” care în mod vădit nu ştiu cum se pronunţă anumite nume celebre din străinătate, care au dificultăţi să se exprime coerent şi expresiv, adepți – ca mai toată lumea – ai romglezei. În al doilea rând, a apărut în presă un personaj după părerea mea foarte nepotrivit: vedeta de presă, şi anume gazetarul care nu se resimte pe el însuşi ca fiind un mijlocitor între cititori şi puterea politică, un furnizor de informaţii şi un provocator de dezbateri și dialog, ci care se consideră o instanță supraguvernamentală, o autoritate supremă,  un fel de dascăl al naţiunii, un amestec de preot și haiduc, de Avram Iancu și Bălcescu… De la o asemenea înălțime, insul cu pricina îi urechează în direct pe toți interlocutorii săi, fie ei miniştri sau, pur și simplu, persoane de altă părere. Gazetarul devine astfel, rapid, un fel de procuror suficient, un diriginte de gimnaziu, un propagandist al propriei „doctrine”, încântat de  prestaţia sa și de virtuțile sale eroice. Ceea ce reușește însă nu este să limpezească mințile publicului, ci să le înfierbînte. Presa trebuie să limpezească minţile şi atmosfera civică dintr-o societate. Ei bine, în mare măsură, presa noastră se ocupă cu înfierbântarea minţilor, ceea ce e foarte periculos.

Constat însă că aceşti ziarişti au priză la public, au o popularitate mult mai are decât jurnaliştii temperaţi.

Ne întoarcem la tema electoratului. Aţi observat că televiziunile cele mai zvăpăiate şi mai agresive, cele mai brutal părtinitoare sunt cele care au succes, pentru că publicul a devenit, încet-încet, căutător de divertisment şi de scandal, nu de informaţie şi de lămurire. Dacă vrei scandal şi divertisment, râzi cu hohote când pe ecran, sau în pagina de ziar, apar tot felul de mitocănii. Nu mai vrem efort intelectual, nu mai vrem raţionamente limpezitoare, nu mai vrem să înţelegem, vrem să ne amuzăm şi întotdeauna scandalagiul e mult mai simpatic şi mai amuzant, decît omul la locul lui.

Mai e un lucru, legat și de ceea ce spuneam adineaori: la multe televiziuni a apărut gazetarul conferenţiar, omul care se socoteşte îndreptăţit şi pregătit să vorbească naţiunii o jumătate de oră despre opiniile lui. Eu am şi mătuşi, am şi vecini care ar fi în stare să facă asta… Personajul la care mă gîndesc cheamă, de obicei, în studio, nişte invitaţi, dar până să îi lase  pe ei să vorbească, până să-i prezinte, ţine  un curs magistral despre lume, viață și țărișoară. E, după mine, o formă de sminteală. Care, într-o primă etapă, e caraghioasă, dar în a doua devine exasperantă. Nu mai amintesc cum se aleg, în unele emisiuni, interlocutorii… Sunt pesimist.

„E aețitor că un asemenea aranjor de duzină, ca dl Dragnea, a ajuns în vârful națiunii”

Nu, eu cred că sunteţi realist. Dacă aţi face parte din societatea civilă, ce s-ar afla pe primele trei poziţii de pe o listă de revendicări? Vă întreb pentru că sunteţi nu doar un reper intelectual, ci şi unul dintre oamenii percepuţi drept locomotivă civică, să spun aşa, de la care unii oameni aşteaptă soluţii.

Asta cu „soluţiile” e o temă spinoasă și, o capcană, specific autohtonă. În general, românii „au soluţii”. Cum stai de vorbă cu unul, auzi: „Îţi spun eu ce trebuie făcut.” Românii sunt „deștepți”, au idei: „Dă-mi mie pe mână Internele, sau Finanțele, sau Agricultura și-ți rezolv tot cât ai zice pește!”  Or, asta introduce un coeficient de arbitrar vesel care nu e eficient, ba e chiar primejdios, Nu oricine are competența să „vină cu soluții”. Mai mult: de obicei tocmai cei mai nepricepuți sunt doldora de „soluții”. Cetățeanul obișnuit pune probleme, exprimă nevoi, reacționează la derapajul guvernamental, dar nu are rolul de a „rezolva” lucrurile. E, dacă vreți, o problemă de „diviziunea muncii”: „soluțiile”sunt lotul instituțiilor Puterii. Adică, al acelora care au fost aleși să le găsească și au și mijloace să le implementeze. Da, se pot face consultări largi, sondaje de opinie, dezbateri publice. Dar un ministru nu își face treaba, cerând de dimineața până seara soluții „de la popor”.

Vin acum la tema intelectualilor (mai ales cei numiți „publici”). Văd mereu, pe forumurile articolelor pe care le public: „Dom’le, e uşor să critici, dar vino cu soluții!”. Or, prestația mea de presă e a unui diagnostician, nu a unui terapeut universal. Încerc să semnalez boala, neregula, derapajul. Trag alarma, arăt cu degetul rana (eventual, neluată în seamă, dacă nu chiar ascunsă). Pot avea, e drept, și unele sugestii în domeniile la care mă pricep cât de cât. Dar nu am responsabilitatea, profesionalismul specific, aplicat, sau instrumentarul „punerii în practică” al ideilor mele. Nu mai spun că dacă fiecare dintre noi s-ar repezi să propună soluții, am ajunge rapid la anarhie. Nu oricine e pregătit să „salveze” țara.

Există şi ideea că intelectualii trebuie să educe masele, să iasă mereu, pașoptist, pe scenă. Îmi pare rău, nu ăsta e neapărat rolul artistului, al scriitorului, al filosofului, al  intelectualului în general. Intelectualul ca „agitator”, ca lider  ideologic, ca „propagandist” de meserie, gata să ducă  masele spre un „viitor de aur” e supraviețuirea unui „imperativ” marxist. În fond,  nici George Enescu, nici Brâncuşi, nici Rembrandt, nici Balzac, nici mulți, mulți alții de aceeași anvergură nu și-au propus să vină cu soluții concrete. Și-au văzut de treabă. În unele cazuri e chiar preferabil ca intelectualii să nu abuzeze de militantism. Știm bine că au fost situații în care angajarea unor intelectuali a fost nu tocmai înțeleaptă. Nu cu soluții veneau, ci cu ideologii, cu utopii, cu partizanate nebuloase… Prefer să ascult sfatul lui Raymond Aron; ca intellectual, statutul tău firesc e acela de „spectator angajat”. Când se întâmplă o neregulă, când există o problemă, îți faci vocea auzită, te exprimi, acuzi sau aperi. Dar rostul tău nu e, cum credea Marx, să schimbi lumea, ci să o înțelegi și să o faci înțeleasă. Restul e voință de putere, orgoliu, aflare în treabă. Pe de altă parte, chiar dacă ai avea, pe domenii specifice, competențe cu șanse de reușită pragmatică, ele nu duc nicăieri, căci, de regulă, nimeni nu le solicită.

Or la noi nimeni nu-i întreabă pe reprezentanţii societăţii civile sau pe intelectuali ce ar fi de făcut? Avem, cu adevărat, fertile dezbateri publice? Domnul Dragnea îşi permite, de pildă, de curând, să decidă că vom muta o ambasadă importantă de colo-colo. Dumnealui nu ştie că în politica externă există contexte, experţi, înţelegeri internaţionale, riscuri. Vine din Turnu Măgurele şi spune: „Păi, să mutăm ambasada română de la Paris la Nisa”. Nu vreau să fiu răutăcios, dar dl. Dragnea e un băiat de mâna a treia, un provincial zglobiu, care s-a trezit brusc într-o poziţie de decizie. Nimic din calităţile lui intelectuale, morale, pragmatice nu-l recomandă pentru a conduce ţara asta. Ca să conduci o ţară, trebuie, totuşi, să ai nişte înzestrări şi să ai un proiect. Nu să te bagi în față, ca să surâzi, șmecher, pe sub mustaţă, în stilul: „Hai, că vă  fac din vorbe.” E amețitor că un asemenea aranjor de duzină a ajuns în vârful națiunii. Asta e nenorocirea. Şi uitaţi-vă şi la ceilalţi miniştri, uitaţi-vă cum vorbeşte ministrul Educaţiei. Uitaţi-vă cum vorbeşte şi biata doamnă prim-ministru, care cred că ar fi o vecină foarte agreabilă, bună gospodină, probabil. Ce caută ea în poziţia aia? Ca musca-n lapte. E halucinant. Iar vina e, mereu, a intelectualilor. Dacă intră în politică sunt „sinecuriști”, dacă nu intră stau, „elitiști”, în „turnul de fildeș”…

„Unul dintre marile dezastre strategice, şi în politică, şi în presă, şi la nivelul populaţiei este acreditarea ideii că tot ce ni se întâmplă rău vine din afară”

Cred că nu am formulat corect întrebarea anterioară. Nu mă refeream la soluţii pe care le-aş aştepta de la societatea civilă, de la dumneavoastră, ca posibil exponent al ei, ci la o listă de revendicări pe care aceasta ar trebui să le aibă de la Putere, în contextul actual.

În primul rând, o selecţie pe bază de merit a clasei politice.

În al doilea, o unificare raţională a forţelor de  opoziţie: de vreme ce ai doar  câteva mici partide de opoziţie nu ai nicio şansă să pregătești  un substanțial succes politic şi, în situaţia data, ar trebui, după mine, ca partidele de opoziţie să cadă, conjunctural, la o învoială, pentru a avea, procentual, o şansă la alegerile viitoare. Or, eu constat nu numai că ele nu se aliază, nu acționează concertat, dar sunt în disoluţie internă. Sunt liberali care contestă alţi liberali, sunt userişti care contestă alţi userişti etc.

În al treilea rând, o campanie sporită, inteligentă, de informare a electoratului. Electoratul  nu e informat; are tropisme, impulsuri, vorbeşte și acționează după ureche. Unul dintre marile dezastre „strategice”, după părerea mea, şi în politică, şi în presă, şi la nivelul populaţiei este acreditarea ideii că tot ce ni se întâmplă rău vine din afară. Lucrurile merg prost în ţara asta pentru că suntem victime nu ale propriilor noastre vicii şi nereguli, ci victime ale ”străinilor” . Un bau-bau care are două pagube colaterale: 1. Ne victimizează, ceea ce nu se potriveşte cu ideea glorioasă pe care o avem, adesea, despre noi; suntem formidabili, suntem cei mai buni şi, în acelaşi timp, numai cine nu vrea nu ne încalecă. 2. Dacă tot fac alţii toată treaba, ce rost mai are să ne agităm? Decizia nu e la noi, tot ce ni se întâmplă vine din afară, ergo: n-are rost să mai facem nimic! Concluzia;victimizare,demobilizare,paralizie generală, suspensie a oricărui destin autonom..

„Contextul în care trăim mă demobilizează”

În interviul anterior mi-aţi spus că vreţi să vă apucaţi de o carte despre destin, gândită nu ca un tratat, ci ca o sumă de reflecţii ale dumneavoastră pe această temă. În ce stadiu sunteţi cu ea?

Sunt cu ea pe creier, dar mărturisesc că starea în care mă aflu şi contextul în care trăim nu mă stimulează. E şi o chestie personală, nu sunt într-un moment foarte tonic al vieţii mele, dar e şi senzaţia că, faţă de ceea ce se întâmplă în jur, această concentrare pe o temă de tipul menţionat e futilă. La ce bun? Sunt demolat interior în momentul ăsta de întrebarea „La ce bun încă o carte?”. Încă un prilej pentru tot felul de inşi să spună că fac parte  dintr-un  grup de „băsiști” care fraierim publicul și îi luăm banii degeaba,  în timp ce alţi scriitori nu au ocazia să se exprime, pentru că noi am monopolizat, lacom, piaţa de carte, folosind  mijloace impure și privilegii de gașcă.

 

Dar de ce vă interesează opiniile unor oameni care gândesc – deşi nu mi-e clar dacă gândesc – aşa? Aveţi o structură interioară fragilă… Nu aş fi crezut.

Nu am fost întotdeauna aşa, dar m-am fragilizat prin convieţuire cu unii dintre concetăţenii mei.

„A-ţi căuta destinul înseamnă a căuta sensul «funcționării» tale în această lume”

Credeţi în destin? Credeţi în acel drum pe care îl urmăm doar pentru că ne e scris?

Nu cred în varianta asta, pentru că ar suspenda cu totul ideea de libertate –  un dar care ni s-a făcut încă din momentul creației noastre – şi ideea de responsabilitate. Ar însemna că nu suntem nici vinovaţi, nici merituoşi pentru ceea ce facem, că suntem simple marionete într-un mecanism prescris. Nu cred în asta şi încerc să arăt că există un raport între libertate şi determinare, respectiv între date inevitabile ale persoanei şi puterea ei de a le valorifica. E ca în arta culinară: ai pe masă anumite ingrediente, din care poţi face tot felul de reţete:  nu te obligă nimeni să foloseşti ce ai într-un singur fel. Aşa e şi cu viaţa fiecăruia dintre noi: avem ingredientele, avem o moştenire, un loc în care ne-am născut, o determinare temporală, fiziologică, familială, dar cu ingredintele astea putem face o mulţime de lucruri diferite. Ca să dau un exemplu: un domn merge pe stradă. Înaintea lui, e un capac de canal ridicat pe care nu-l observă. Se împiedică şi cade. Îşi rupe piciorul şi ajunge la spital. Acolo e o infirmieră care îl îngrijeşte. Între ei se naşte o relaţie şi sfârşesc prin a se căsători. Ai să zici: „Uite destinul!S-a împiedicat, a dat exact de aia, care era exact acolo când el s-a internat. E, deci, o chestie aranjată.”  Dar, adaug: în aceeaşi zi au trecut pe lângă canalul ăla o mulţime de alţi inşi; unul se împiedică şi nu-şi rupe piciorul, unul nu se împiedică, altul se împiedică, îşi rupe piciorul, ajunge la spital şi dă de un îngrijitor bătrân cu care nu leagă nici o relație. Deci, înăuntrul acestei scheme există o infinitate de situaţii. „Destin” sunt toate, dar ce mă interesează în teoria destinului este încercarea de a găsi vieții tale un sens și obligația de a fi „atent” la tot ce ți se întîmplă ca la o colecție de „semnale” care îți vorbesc.

Adică, sunt semne care ni se transmit de undeva, dintr-o altă dimensiune?

Nu ştiu de unde. În orice caz, sunt nişte semnale – nu mă aventurez să spun de unde vin –, dar sunt nişte semnale de care trebuie să ţii cont, aşa cum ţii cont de răsărit, de apus, de frig, de cald, de bucurie, de tristeţe, de boală, de sănătate. Lucrurile astea nu trebuie trăite la nivel de pur hazard. Suntem, mereu, parte a unui context semnificativ şi, în consecință, trebuie să fim vigilenți, preocupați să înțelegem.

Cum vedeți, întrebarea mea despre destin e o întrebare despre sens, despre rost. Dacă nu există un sens şi un rost al vieţilor noastre, totul devine simplu accident. În cazul ăsta, m-aș vedea înclinat să spun „nu mă interesează, nu vreau să trăiesc într-o lume, înăuntrul unei biografii fără nicio ordine finală”. A-ţi căuta destinul înseamnă a căuta sensul „funcționării” tale în această lume.

Cred că foarte puţini dintre noi suntem capabili să descifrăm astfel de semne şi să le integrăm în puzzle-ul din care fac parte.

E greu, dar  problema nu e să ajungi să descifrezi totul, problema e să păstrezi intensitatea și prospețimea întrebării. Insist pe tema asta. Nu-mi plac oamenii care au răspunsuri imediate la orice. Esenţial e să ai o interogativitate vie, să fii mereu „pe cale”.. Întrebarea vie, permanentă, bine pusă, aduce spontan cu ea orientare. Nu ai întrebare, eşti legumă.

Vi se întâmplă des să vă puneţi întrebări la care să nu găsiţi răspunsul sau al căror răspuns să se oprească undeva la limita tangibil şi transcendent?

Sigur, şi ăsta e unul din beneficiile întrebării, că te duc la graniţă, la limita posibilităţii tale de înţelegere. Eu unul prefer să mă izbesc de mister, de „neînțeles” decât să trăiesc cu surâsul bovin al cuiva care e stăpân pe situaţie, care ştie ce are de făcut, a înţeles care-i chestia şi merge înainte. Prefer perplexitatea.

„Sunt la vârsta la care fericirile se nuanţează, se sting și se reconfigurează

Sunteţi un om credincios?

Pînă mai ieri, aş fi răspuns, fără ezitare, că da şi, într-un fel, admit și azi că da, sunt credincios. Numai că aşa cum i-am mărturisit unui prieten preot, în momentul de faţă ceea ce pot spune sincer este, mai degrabă că sper, mă străduiesc, dar nu prea înţeleg mare lucru.

Ce vă face fericit, domnule Pleşu?

Cuvântul „fericire” e puţin pretenţios. Mă intimidează.

Atunci, ce vă bucură?

Am mai nou bucurii legate de nepoţi – cu totul am cinci nepoţi, trei din partea unuia dintre băieţi şi doi, din partea celuilalt. E o experienţă unică să vezi cum se alcătuieşte în faţa ta un început de destin. Postura bunicului e diferită de cea a tatălui. Tatăl se simte responsabil, se gândeşte ce e bine să facă, ce reacţii e potrivit să aibă. Bunicul pur şi simplu savurează. Nu se implică crispat, ca un pedagog sever, ci ca un spectator îndrăgostit. În rest, mă bucur când îmi iese o pagină bună, deși  ştiu că nu e meritul meu…

Dar al cui?

E un „dispozitiv” care funcţionează. Mă trezesc că-mi ies unele formulări, că-mi ies unele pagini.

Dar uşurinţa asta cu care vă ies paginile are în spate un volum imens de muncă, de lecturi, de scris.

E adevărat că n-am lenevit. Şi recomand oricărui om care vrea să facă o carieră din scris să înceapă devreme şi să scrie mult. Aş îndrăzni să adaug şi să citească mult, pentru că fără asta nu te poţi înscrie în lumea literelor. Dar dacă nu începi să scrii de tânăr şi nu ai, de tânăr, un anumit ecou al scrisului tău, îmbătrâneşti urât. Ţi se pare că nu ai niciodată ce meriţi…

Altă fericire? Sunt la vârsta la care „fericirile” se nuanţează, se sting și se reconfigurează. E inevitabil să vezi apropiindu-se finalul, şi bucuria mea legată de această temă – în general, nefericită – este să spun că încă privesc acest orizont nu cu panică, ci cu o anumită curiozitate. Sunt foarte curios cum se petrece, în nevăzut, trecerea dincolo…

jurnalist TIMPOLIS

mai mult
Dialog de idei

Pianistul Dan Grigore: Eu mi-am valorizat suferințele, le-am trăit până la capăt

Dan-Grigore-0

O listă de colaboratori ai Securității a fost publicată de revista 22, printre cele 200 de nume se află și destui muzicieni. De ce avea Securitatea nevoie de ei?

Sunt muzicieni, dar nu destui, după cunoștințele mele și după faptele de viață pe care le-am trăit personal și prin care percepția mea este completată de cunoașterea realităților acelor vremuri și a ceea ce a urmat de fapt.

Adică socotiți că erau mai mulți?

Sigur că erau mai mulți.

Și până acum n-au fost dați publicității.

Categoric erau mai mulți. Sigur că unii dintre ei sunt în continuare protejați.

Dar de ce credeți că ar fi protejați?

Probabil pentru că aduc servicii în continuare. Nu știu. Sau au făcut atâtea servicii sau au atâtea conexiuni încât trebuie protejați. Mie mi-a spus https://revista22.ro/files/news/manset/default/Dan-Grigore-2.jpgVladimir Tismăneanu la Washington, când am avut recital acolo și m-am văicărit că nu primesc și eu dosarul de urmărit al Securității, că, dacă l-ar scoate, va fi furtună în muzică la noi în țară.

Între timp v-ați văzut dosarul?

În continuare mi se spune că nu se găsește.

Dar, până la urmă, ce servicii poate să aducă un instrumentist, un dirijor?

Servicii de tipul celor pe care mi le-a invocat d-l colonel sau ce era atunci Marian Ureche, când am fost dus de ofițerul MI pe Conservator să stau de vorbă cu dânsul…

În ce an?

La începutul anilor ’70, când eram încă la Conservator, am fost acolo până în ’79. M-a primit în cabinetul rectorului de la Drept, care era gol, numai noi – am fost foarte impresionat, cum și trebuia – și mi-a spus, foarte politicos: „Stimate maestre, pentru că aveți succes din ce în ce mai mare, sunteți invitat la ambasade, sunteți invitat în străinătate, am vrea să colaborăm cu dvs. și să ne dați informații din mediile în care circulați, pentru că pătrundem foarte greu acolo“. Și mi-a mai spus: „Știți că suntem stat în stat“. Am spus: „Știu, bineînțeles“„Și avem puterea să vă facem cariera așa cum v-o doriți. Veți avea plecări, veți avea vizibilitate și internă, și internaținală. În cazul în care achiesați la cererea noastră, e o chestiune patriotică ș.a.m.d. Dacă nu, nu“, a ținut să adauge foarte blând. Și eu m-am derobat și am spus: „Îmi pare foarte rău, nu mă simt capabil să fac asta, pentru că nu am structura pentru așa ceva și n-am timp. Eu lucrez, îmi fac programele, am și o normă jumătate la Conservator, dau concerte prin țară, cât mai ies, dau și pe afară“. Ofițerul MI pe Conservator mă întrebase în prealabil, la o bere în oraș, ce simt eu când mă întorc, nu m-a încercat niciodată dorința de a pleca din țară? Și eu am spus: „Cum să nu? Și de câte ori mă întorc, mă socotesc ultimul bou. Dar n-am ce face, mă întorc pentru că mi-e dor de țară, pentru că am părinții aici, am prietenii aici, mi-e dor de străzile mele, Bucureștiul ăsta cum e el, ce a mai rămas din el, și nu mă pot dezlipi“.

N-au mai făcut presiuni asupra dvs.?

Niciun fel de presiuni.

Și mai departe? Vi s-au oprit toate ieșirile la concerte internaționale și ați fost oarecum marginalizat.

Până la urmă n-am mai ieșit. Dar cumva am fost salvat de o emisiune la Europa Liberă în care se spunea că fusese blocat concursul de angajare de solist la Filarmonică pentru că eu candidez și pentru că eu aș avea șansele cele mai mari, având meritele cele mai mari. A doua zi am primit înștiințare că am aprobare de audiență de la Ilie Rădulescu la CC. Ilie Rădulescu era o persoană importantă din CC, adjunctul lui Dumitru Popescu „Dumnezeu“, așa ceva. Și m-am dus acolo: „Ce probleme aveți tovarășul, maestre?“ și eu am spus: „To’arășul secretar, în ultima vreme am avut mai mult succes afară decât în țară. În țară am piedici, iar de afară vin cronici entuziaste“. Din fericire, prin grația lui Eugen Jebeleanu îmi apăruse un extras de cronici din străinătate, cu un șapou foarte frumos făcut de el, în România literară– iată succesele acestui pianist român etc. Deci existau probe, nu se puteau nega. Probele contrare, de exemplu, cronicile din Germania și din Austria la turneul Filarmonicii din ’77, unde am fost erzatman, solist înlocuitor, pentru că solistul oficial se îmbolnăvise și trebuia operat, cronicile din Germania și Austria au fost favorabile doar orchestrei și mie și defavorabile celor doi dirijori și solistului violonist. Ele n-au apărut niciodată în România. Die Welt spunea: „orchestra și solistul pianist sunt de nivel internațional. Din păcate, dirijorii nu fac față exigențelor“.

Muzicienii pe care i-ați văzut pe recenta listă a Securității care au făcut carieră credeți că au făcut și servicii pe măsură poliției politice?

După reacțiile de indignare care apar în ultima vreme, după apariția listei, se pare că au făcut servicii importante și trebuie apărați.

Care dintre cei apăruți pe listă a fost o surpriză pentru dvs.?

Nu mă miră absolut nimic. Mi-am găsit pe listă și un fost student care poartă un nume ilustru, acela de Flechtenmacher, un mare compozitor înaintaș. Muzica în România a început tot cu nemții. Flechtenmacher, Wachmann sau Hübsch, cel care a făcut Imnul Regal pe versuri de Alecsandri.

Era nepotul?

Cred că strănepotul. Mi-a fost student, era un băiat care fusese bolnav, rămăsese cu un handicap locomotor grav și avea complexe psihologice grave și nu știu cum, cu modul meu de a fi și cu soluții tehnice nimerite, l-am făcut viabil pianistic și a terminat cu bine Conservatorul și psihologic a ieșit mult întărit din asta, ajungând la un moment dat, căsătorit proaspăt, să plece împreună cu nevasta, în timpul lui Ceaușescu, și am auzit că a ajuns într-o școală de studiul pianului și al viorii și al altor instrumente muzicale pe metoda Suzuki, din America. Nu mă miră. Probabil că și el a aderat. Erau colegi din Filarmonică sau din țară care-mi spuneau: nu se mai poate, trebuie să fac pasul. Valery Gergiev, când am cântat cu el la Cluj în 1984-’85, marele dirijor de la ora actuală care acum este imaginea Gazprom și pe care-l vedeți la orice meci de fotbal internațional dând din bagheta lui foarte scurtă, căreia unii dirijori mai invidioși îi spun „scobitoarea“, îmi spunea și el: „nu se mai poate, am 40 de ani, trebuie să fac pasul. Semion Bîcikov, care e de o generație cu mine, e deja lansat internațional și recunoscut, pentru că l-a făcut“. Când am văzut că Gergiev a ajuns ce a ajuns, când am văzut că Putin i-a făcut o sală nouă la vechiul Teatru Mariinski, Sala II, care este o splendidă sală pentru el, n-a fost niciun fel de surpriză.

Deci ca să ai succes trebuia „să faci pasul“, altfel spus să accepți colaborarea cu Securitatea?

Da. Trebuia să faci pasul.

 

Mandeal a făcut pasul?

Presupun că da. Însuși Mandeal mi-a spus, la Cluj, la o înregistrare pe disc pe care am făcut-o împreună la Catedrala Reformată, era încă dirijor la Filarmonică: „nu se mai poate, nu pot să ies, nu mai știe nimeni de mine. Am 40 de ani. Toată generația noastră, și tu, trebuie să facem pasul, pentru că ăștia nu ne lasă să plecăm. Nu putem să facem nimic. Dacă nu știe nimeni de noi, degeaba facem meserie“.

V-ați gândit și dvs. să faceți acest pas?

Nu.

Nu v-ați gândit niciodată că talentul dvs. s-ar irosi, dacă nu puteți cânta pe marile scene?

Nu, din contră, m-am gândit la un singur lucru: că eu însumi sunt eu însumi așa cum sunt. Și muzica pe care o fac iese din această antenă parabolică care este sufletul meu și care captează sau nu captează. Dacă eu mă strâmb, dacă mă schimb, dacă îmi schimb criteriile, dacă îmi schimb credința, dacă calc pe mine însumi ca să livrez lumii imaginea unei valori, care va fi acea valoare? Nu va fi valoarea mea. Asta a fost socoteala mea. Plus o naivitate. Am spus: aici sunt părtaș la o aventură inițiatică. Eu sunt credincios. Nu mă laud cu asta, asta e crucea. Aici ce se întâmplă este o încercare foarte gravă, foarte puternică.

A fost un sacrificiu?

Nu am luat-o niciodată ca pe un sacrificiu. Ar fi fost un sacrificiu de neînchipuit să fac pasul, să devin altcineva, o mască.

Adevărul e important pentru muzica pe care o cântați?

Cred că da, cred că e esențial.

A meritat această „aventură inițiatică“ la care v-ați înhămat atunci?

Da, și am fost liber, paradoxul este că am fost liber. Am fost liber ca în ’86, de exemplu, când a fost ultimul concert de la Sala Palatului care n-a fost interzis de Ceaușescu. Era un concert prin care Filarmonica încerca să-și mai completeze din fonduri, pentru că primeam din ce în ce mai puțin buget, și am cântat, ultimul pe listă din trei soliști, Concertul Imperial de Beethoven, dirijat de Brediceanu, cum putea el. Sala a scandat, ovații și la bis am dat un Ragtime de Scott Joplin. Sala s-a sculat în picioare și a scandat minute în șir. A doua zi s-a primit circulara de la Cancelaria 1 sau 2, tot aia era, că nu se mai fac nici un fel de spectacole în Sala Palatului. Era maculată Sala Congreselor de scandările la o muzică americană. Și imediat am primit invitație prin Ambasada Americană la o bursă International Visitor de o lună în Statele Unite, totul plătit, bilete la muzee, concerte, care a fost refuzată de Cabinetul 2.

https://revista22.ro/files/news/manset/default/Dan-Grigore-3.jpg

Ați pierdut multe burse și multe oportunități în străinătate din cauza regimului. Nu v-a părut rău?

Ei, m-a durut, sigur că m-a durut. Era bursa de la Universitatea Madison din Wisconsin, dată de un dirijor american căruia îi corectasem partitura de orchestră la finala concursului de la Montreal. Toată orchestra a râs, am spus „acolo nu e bun flautul II, e greșit“ și orchestra a râs și el a spus că nu fac decât să contest autoritatea editurii. „Încercați și, dacă nu e cum spun, râdeți în continuare.“ Au încercat și m-au lăudat. Și el a venit după repetiție: „ai bursă de la mine pe doi ani, șase luni la Universitate și celelalte șase luni, când e liber la Universitate, ești solistul meu în turnee în Statele Unite și Canada“.

Câți ani aveați atunci?

Asta a fost în ’68-’69. Bursa n-a ieșit, bineînțeles. Și asta era nominală. Pur și simplu n-am fost lăsat să plec. Și era cât p-aci să nu iasă nici Bursa Herder, la recomandarea maestrului Jora, care primise Premiul Herder în ’69, pentru că tot așa mi se puneau bețe în roate.

Erați foarte tânăr atunci.

Da, aveam 26 de ani. Și a intervenit Jora personal pentru ea.

Horia Andreescu de ce credeți că apare pe această nouă listă a colaboratorilor Securității?

Nu știu, o fi adus servicii, o fi colaborat, era o persoană pe care se putea conta.

Era în același timp talentat.

Celibidache îl plăcuse foarte mult. Era talentat și Celibidache a fost decepționat că nu s-a mai dus la el și că s-a apucat de carieră. Se întâmplă lucrurile astea din diverse motive. Spre exemplu, Martha Argerich s-a apucat de carieră și s-a lăsat de Michelangeli, care era profesorul ei, mult prea devreme și se vede și acum. Ea putea să învețe mult de la Michelangeli, dar a făcut o carieră formidabilă din punct de vedere mediatic și material.

Dvs. ați învățat cel mai mult de la Cella Delavrancea?

Eu am învățat cel mai mult de la toată lumea. Cella Delavrancea a confirmat foarte multe din lucrurile pe care le gândeam eu, mi-a dat putere și încredere și sigur că am învățat și de la ea destule.

De ce era atât de specială această scriitoare, profesoară, muziciană?

Era în primul rând specială pentru că avea un suflet nedisimulat, neapărat de convenții, era un suflet ca un miez cald. Era perfect autentică. Chiar și în diplomația ei, pentru că era un om foarte delicat și cu mult tact, se vedea cum gândește și cum trăiește.

Ați stat ceva vreme în preajma ei. Care era secretul longevității ei?

Ea singură spunea că a fost ferită de invidie și de alte toxine.

Altfel spus, fericirea.

Fericirea, mulțumirea, modestia, smerenia. Ea în fiecare zi făcea muzică. Studia la fel ca un elev, studia partituri. Am și acum partituri cu însemnări de-ale ei, mi le-a făcut cadou.

Înainte s-o cunoașteți pe Cella Delavrancea ați fost la Sankt Petersburg. Cum ați reușit să luați bursa aceea?

Domnișoara Florica Muzicescu m-a recomandat la un concurs Ceaikovski unde a fost colegă de juriu cu viitoarea mea profesoară de la Sankt Petersburg, Tatiana Kravcenko. I-a spus: „am un elev care ți-ar plăcea. Ți-l trimit“.

Știați deja rusă?

Nu, aveam note maxime la rusă, pentru că citeam bine rusește, dar habar n-aveam rusește. Eram așa de tufă la limba rusă că atunci când am ajuns la Leningrad, când mi se spunea „bună ziua“ spuneam „mulțumesc“ sau când mă întrebau „ce vârstă aveți“, spuneam 90 în loc de 19 ani. Râdeau toți de mine. Am avut norocul unei profesoare extraordinare, rusoaică de modă veche, care a spus: „știu cum am să te învăț rusește. Dumneata ai auz absolut, mi s-a spus, îți dau mari poeți ruși să-i înveți pe dinafară“ și m-a îndopat cu Pușkin și Lermontov. Mergeam pe coridorul căminului și învățam Lermontov, Pușkin, Călărețul de aramă, pagini întregi. „În scurt timp ai să prinzi melodia și mecanismele limbii ruse și ai să vorbești foarte bine.“ Și într-adevăr, într-o lună și jumătate mi-am dat drumul.

Doar citind poezie?

Mai știu și acum rusește, inclusiv poeziile pe care le-am învățat atunci. Iubesc foarte mult limba rusă. Iubesc foarte mult cultura rusă, muzica rusă mi s-a părut totdeauna o soră a literaturii mari ruse. Turgheniev, Saltîkov Șcedrin, Rachmaninov, Ceaikovski, Musorgski.

Unul dintre ambasadorii Canadei în România la începutul anilor ’80 vă compara cu Șostakovici în perioada stalinistă.

Da, Peter Roberts, el însuși un meloman și un om care practica muzica.

Spunând însă că o duceați sub regimul Ceaușescu mai greu decât Șostakovici în perioada Stalin.

Toutes proportions gardées. N-aveam notorietatea lui Șostakovici și sigur că nici nu se compară valoarea. Pe Șostakovici îl vedeam la Leningrad pe vremea aia, când eram student, cu o servietă doldora de hârtii, mergând pe Nevski Prospekt, mergând cu un mers împrăștiat și cu ochelarii lui cât fundul de sticlă, groși. Spuneam: „L-am văzut pe Șostakovici azi“, el făcea naveta între Moscova și Leningrad, avea cursuri și acolo, și dincoace, și mi se zicea: „se duce pe la autorități cu petiții date de oameni pe care nu poate să-i refuze“. Alerga pentru alții.

A fost un om cu principii, dar destul de temător.

A făcut mulți pași rușinoși Șostakovici, era și foarte fricos. Exista o anecdotă în vremea studenției mele de la Leningrad în care Șostakovici îl sună pe Prokofiev și-i spune: „Serghei Sergheevici, mi s-a stins lumina“ și Prokofiev zice: „Crezi că e de la tătucu’?“ și el „Taci din gură, mai bine vino și stai cu mine!“.

https://revista22.ro/files/news/manset/default/Dan-Grigore-0.jpg

Încă se cântă în anumite orașe la ore fixe simfonia lui Șostakovici dedicată celui de-Al Doilea Război Mondial.

Simfonia a VII-a, cred. Scrisă la comandă, dar nu era numai la comandă, era și o doză de patriotism, erau totuși oameni care mureau acolo. Profesoara mea de rusă de la Leningrad mi-a povestit cum a fost blocada pentru ei, ce decădere umană s-a petrecut în perioada aia. Cum se mâncau curele, tălpi de pantofi, cum au existat acte de canibalism, cum se mâncau șobolanii de pe stradă. Șostakovici e un compozitor de geniu și eu cred că el a fost un om foarte credincios în sinea lui.

În 1996 ați cântat cu Celibidache ultimele trei concerte. E adevărat că, până la dvs., n-a mai cântat cu alți soliști români?

Nu, n-a cântat până la mine. A cântat totuși, dar într-o formație vocală, a cântat cu Ruxandra Donose, dar cu soliști pianiști, nu. Era programat un concert cu Radu Lupu înainte de cel cu mine, dar s-a îmbolnăvit Celibidache și n-a putut să ajungă.

Socotiți că acele trei concerte au fost apogeul carierei dvs.?

Din punct de vedere al acoladei profesionale, să spunem ca în vremurile cavalerești, da. Mai ales prin ce mi-a spus despre mine.

https://revista22.ro/files/news/manset/default/Dan-Grigore-4.jpg

Ce v-a spus?

Mi-a spus niște lucruri care sunt greu de reprodus. Le găsiți poate prin ziare. A spus: „auzisem că ești bun, dar nici chiar așa!“ și a început să înșire calități. „Ești ca mine, ești ca mine! Niciun sunet nu e acoperit, te preocupă aceleași lucruri ca pe mine. Unde erai când căutam eu soliști de concert și aveam nevoie de soliști de concert?“ Am zis: „Mai bine că nu m-ați luat atunci, poate că eram prea tânăr și mi se urca la cap, îmi pierdeam capul. Acum nu-mi mai pierd capul“.

În tot acest timp ce v-a făcut cel mai fericit?

Muzicalmente, totdeauna sunt fericit când cânt. Sigur că fericirea supremă au fost cele trei concerte cu Celibidache. Felul în care el însuși m-a comparat cu Michelangeli, care era, alături de el, unul dintre cei doi mari idoli ai mei, mari modele artistice. Dar una dintre cele mai mari fericiri, poate cea mai mare fericire a vieții mele a fost nașterea fiului meu. Atunci mi-am pierdut complet capul de fericire.

Cântați în fiecare zi?

Cânt ca totdeauna după un regim aleatoriu, nu am ore fixe. Sunt momente în care studiez mult, momente când nu studiez deloc. Acum, de exemplu, nu studiez deloc. Dar toată ziua îmi umblă muzici prin cap, mintea merge, montează, lucrează, e ca editarea unui text sau a unei pelicule, a unui film.

Ați spus că sunteți credincios. Aveți un răspuns la tot ceea ce vi s-a întâmplat, la tot ceea ce ați trăit?

Mi-am dus crucea și am crezut în steaua mea. Mi-a spus un prieten evreu: „le-ai împăcat foarte bine pe amândouă“. E important pentru mine că în clipe grele, după ’90, am fost susținut moralmente și public de prieteni evrei, nu de prieteni români. Adevărul este că eu nu fac vreo diferență, trebuie să punctez această nuanță, că cei care au avut curaj să se ridice în apărarea mea, când erau televiziuni care exercitau ceea ce eu numeam, când mi-am dat demisia din CNA„terorismul mediatic“ care urma să se instaureze, care deja era vizibil pentru unii dintre noi, susținerea publică, apărarea mea în public au făcut-o câțiva prieteni evrei. Printre care Vladimir Tismăneanu, Radu F. Alexandru și alții.

Cum vedeți acest peisaj mediatic azi?

O ruină în care mai sunt insulițe și cu atât mai mult prețuiesc aceste insulițe și pe oamenii care le reprezintă.

Socotiți că e mai greu decât la începutul anilor ’90?

Da. E mai greu. Pentru că s-au aglutinat niște energii financiare, a fost, cum se cheamă în politologie, privatizarea comunismului, cu succes. Și încă mai apar liste cu oameni care au început să colaboreze 50 de ani în urmă. Acad. Moisil spunea la un moment dat că va fi mai greu să ne cunoaștem trecutul decât viitorul. Și așa a fost.

Ați refuzat să colaborați, dar ați refuzat și să plecați pentru o carieră care vi se deschidea în Vest.

Nu numai că mi-a plăcut în România. Mi-a fost teamă să mă înstrăinez de mine însumi. Și nu mă socot un om ratat, mă socot un om împlinit.

Dar faptul că ați fost ținut pe loc 10 ani, cel puțin?

Da, ca vizibilitate și carieră mediatico-publică, dar eu am evoluat artistic, spiritual, am evoluat. Eu mi-am valorizat suferințele, eșecurile, le-am valorizat cu vârf și îndesat. Le-am trăit până la capăt. Și asta m-a îmbogățit. Asta, probabil, după cum spun unii prieteni ai mei muzicanți, mai mult din străinătate, e adevărat, se vede în ce fac. N-am vrut în mod special lucrul ăsta, dar ăsta a fost handicapul meu, crucea.

Îi știați pe cei care v-au blocat în perioada comunistă?

Da și îi știu. În mare, îi știu.

Apropiați, colegi din orchestră…?

Da. Erau și colegi… Și după ’89 au fost oameni care au fost deranjați de faptul că știam că ei au făcut pasul.

De unde știați?

Știam, nu numai din intuiție, știam din context și din relatările lor, din declarațiile lor tête-à-tête, dar și ale altora care îmi confirmau lucrul ăsta.

Cei care colaborau cu Securitatea puteau călători…

Sigur că da. Și s-a văzut la un moment dat cu ochiul liber. O prietenă de la Filarmonică care lucra la protocol și care avea cheia sălii de protocol pe vremea lui Ceaușescu, unde se primeau oaspeții străini, mi-a spus: „Ah ce bine îmi pare de Cristi! Uite, acum a primit viza pentru America“.

Mandeal.

Și m-am bucurat și eu pentru Cristi. Eu am avut invitație la aceeași universitate, tot pentru un concert, după ce mi s-a refuzat bursa dată de dirijorul american, tot la acea universitate, și nu mi-a ieșit, dar m-am bucurat, pentru că știam că vrea lucrul ăsta.

El era una dintre excepții, în care era și talent, și oportunitate?

Toți erau talentați. Problema nu era că nu erau talentați. Unii dintre ei, e adevărat, erau mult-mult umflați față de posibilitățile lor.

Interviu realizat de SABINA FATI

mai mult
1 2 3 4
Page 1 of 4