close

Dialog de idei

Dialog de idei

Theodor Paleologu și Stelian Tănase despre situația în care se găsește Casa Regală

casa-regală

Eseistul și profesorul Theodor Paleologu și analistul politic Stelian Tănase au fost invitați, marți seara, în platoul emisiunii Jurnal de Seară, difuzată de luni până joi, de la ora 20:00, unde au vorbit despre situația în care se regăsește Casa Regală, după dispariția Regelui Mihai, dar și despre ce șanse are Principesa Margareta să atragă același capital de imagine pe care l-a câștigat tatăl ei printre români.

Theodor Paleologu a vorbit despre excluderea de la succesiune a principelui Nicolae, afirmând că imaginea acestuia a avut de suferit după ce ar fi avut o fetiță cu o tânără, Nicoleta Cârjan, dar copilul nu a fost recunoscut în mod oficial.

„E foarte clar că principesa Margareta trece înaintea prințului Nicolae. Mai trebuie spus ceva despre decizia Regelui. Ea nu are altă valoare decât aceea de dorință a Majestății Sale. Nu are forță legală. E foarte importantă dorința Regelui, dar atât. Pe de altă parte, nici Nicolae nu are o legitimitate mai mare, pentru că tatăl lui nu e de neam regal. Și legitimitatea lui era de aceeași factură ca a principesei Margareta.

Mai e un lucru. Unii simpatizanți ai principelui Nicolae s-ar putea să fie supărați de ce voi spune acum. I-a făcut foarte mult rău exaltarea românească. Românii sunt foarte exaltați. Când te duci în sute de locuri și sunt oameni care îți spun că ești speranța lor, dacă nu ești pregătit mental pentru asta, începi să crezi și ți se urcă la cap. Eu însumi a trebuit să fac eforturi foarte mari să nu mă las îmbătat de exaltarea românească.

Noi nu ne dăm seama cât de nocivă este exaltarea, care face rău celui căruia i se adresează. Se explică erorile pe care le-a făcut, a avut ghinion. Și noi am avut ghinion cu diferite întâlniri. Și eu am dat-o în bară cu o persoană de sex opus. Cui nu i se întâmplă? A dat peste o persoană care are un anumit profil personal, Nicoleta Cârjan. M-am uitat pe Facebook-ul ei și este groaznic, adică mă mir că nu și-a dat seama peste cine a dat. Dar i se întâmplă oricărui bărbat, oricărei femei să se înșele asupra partenerului. 

În situația asta, are consecințe ceva mai serioase. Vreau să spun că printre cei care contestă Familia Regală există acest mit negativ al principelui Radu. Nici nu vreau să repet tot ce se spune despre Radu. Realitatea e alta. Principesa Margareta este extrem de puternică, foarte voluntară, autoritară și inteligentă, care are viziunea ei. Nu e deloc așa cum se crede, că prințul Radu decide tot. Unele tendințe ale ei poate că nu ne plac așa mult.”, a declarat Theodor Paleologu.

Stelian Tănase: „În vizita din ’92, îl vedem la balcon, atunci l-am cunoscut. Nu știm niciodată ce se petrece într-o familie. Știu multe detalii din această poveste, dar nu știu cărora să le dau crezare. A fost și o rivalitate internă, o problemă de succesiune, cine să moștenească. Revenind la Nicolae, el a venit aici cu un anumit rol, pe care i l-a atribuit Casa Regală, pentru care el nu a fost pregătit. M-am mirat, pentru că în ’92, când a fost adus, scenariul era exact ăsta: să îl creștem ca pe un viitor rege. Când a ajuns la o vârstă coaptă a fost adus în România. A fost nepregătit, nu s-a adaptat.

Theodor Paleologu: „E greu de spus (n.r. dacă este cap de linie). Margareta are o poziție importantă. Dar să nu uităm nici de familia Sigmaringen. Despre asta se poate discuta. Nu că îmi fac iluzii, cred că în istorie niciodată nu poți să spui că s-a încheiat ceva.

Stelian Tănase: „Lucrurile sunt imprevizibile și mă întreb dacă principesa Margareta, despre care cred că are veleități de om politic, trebuie să transfere imaginea pe care oamenii și-au făcut-o despre Regele Mihai spre principesa Margareta. Asta e cheia problemei. Va reuși să aibă capitalul de simpatie al Regelui? Asta e problema pe care va trebui să o rezolve”.

Digi 24

mai mult
Dialog de idei

Un drum cu trenul Brasov – București

teme_copil_scoala

Aglomerat, galagios, cu intarziere. O familie cu o bunica si doi nepoti cu o situatie financiara evident peste medie, haine de firma, gadget-uri si fite, unul de scoala primara, cablat la casti si jocuri pe telefon non-stop, lungit pe un scaun si cu picioarele in bratele bunicii obligate permanent sa-l alimenteze sau hidrateze pe domnul Goe. Ba sa incaseze si o palma cand nu intelege suficient de repede.

La un moment dat, pustiul vocifereaza ca nu are timp sa faca vizita programata in seara asta pentru ca are teme de facut pentru maine. Fetita reactioneaza logic: „Auzi, mamaie, cica are teme de facut! Dar toate zilele astea de ce nu ai scris nimic? Nici nu le-ai luat cu noi la munte!” Reactia bunicii, neasteptata, nu intarzie: „Ce profesori cretini! Cine da teme in vacanta? Astia nu sunt normali!”

Pustiul continua: „Pai, asta zic si eu. Ca sunt cretini!” Discutia intre bunica si nepot evolueaza la cat de „handicapata” e doamna de engleza ca le cere sa repete acasa ce au invatat la ora, cat de „idioata” e doamna invatatoare la afterschool (devine evident ca merg amandoi la o scoala privata).

Timp de douazeci de minute, profesorii – care par foarte dedicati si carora inteleg ca nu li se reproseaza decat ca muncesc mult – sunt jigniti si umiliti continuu. Incep sa ma intreb – si fac asta de cateva ore bune: Cand, oare, am ajuns ultima categorie profesionala in societate? De cand nu ni se mai datoreaza respectul traditional pentru educatie si formare? De cand parintii ne percep ca pe niste servitori la dispozitia opiniilor personale neavizate privind cat si cum predam (desi in conformitate cu cerintele Ministerului Educatiei)? De cand nu ni se acorda prezumtia de profesionalism si oricine se poate exprima despre cum se face meseria asta? Cum am ajuns aici, oameni buni????

Camelia Maria Crăciun
mai mult
Dialog de idei

Interviu cu Ioana Scoruş: „Găsesc în provocarea paginii goale toate ingredientele care mă fac să simt că trăiesc”

ioana scorus

Radu-Ilarion MunteanuAi dobândit, în ultimii ani, o notorietate crescândă în mediul cultural, indiferent de suport, hârtie sau electronic. Îţi propun să rememorăm etapele acestui drum. La început a fost cuvântul. Ce cuvânt, pentru tine?

Ioana Scoruş: Cred că exagerezi. De notorietate publică se bucură Alexandru Paleologu, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Mircea Cărtărescu şi alţii, dar nu eu. Faptul că am apărut în câteva reviste nu înseamnă notorietate. Calea e lungă şi vreau să cred că ştiu bine unde îmi este locul acum. Aşa că, să nu ne-mbătăm cu apă rece.

R-I.M.: Nivelul de notorietate al persoanelor citate nu cred să excludă notorietatea curentă, la nivelul comun, la care mă refeream implicit. Aşadar

I.S.: Hmm, nu ştiu dacă ai dreptate. Ce cuvânt a fost, la început, pentru mine. Cred că cel al bunicului patern, care nu obosea spunându-mi poveşti când eram copil. Dar ce poveşti… Toate erau năstruşnice, inventate pe loc, dar pline de pilde de care, atunci, nu-mi dădeam seama.. Avea talent şi o spontaneitate fermecătoare. Apoi, m-am trezit în clasa a II-a scriind versuri, ştii tu, din acelea cu „fluturaşul cel drăguţ/ a căzut într-o căldare/ şi şi-a colorat rochiţa/ în culori de primăvară…”, moment în care, plină de speranţe în viitorul meu de poet, a intervenit bunica şi mi-a făcut cadou un caiet cu hârtie velină de 100 de pagini, în coperţi din plastic roşu, pe care să-mi consemnez „creaţiile”. Cred că ăsta a fost începutul dulcelui blestem, pentru că de atunci nu m-am mai oprit.

R-I.M.: Expresia ta publică se structurează în principal pe trei planuri: cronică literară, interviuri, literatură de ficţiune. Cum socoteşti repartizarea fiinţei tale între aceste planuri? Care ar fi raporturile lor mutuale?

I.S.: Nu ştiu dacă există nişte raporturi sau, dacă da, ele mi-au rămas inconştiente. La cronică literară niciodată nu m-am priceput sau, mai corect, nu am folosit instrumentarul criticilor şi cronicarilor pentru simplul motiv că nu-l deţin. Am scris despre cărţile care mi-au plăcut, am scris cum am simţit şi cum le-am simţit, am scris ceea ce am crezut că merita să fie spus.

Interviul, însă, m-a cucerit de la început, dar asta şi deoarece m-am simţit oarecum obosită de cele pe care le citeam, majoritatea atât de înţepenite, de banale, cu întrebări ca rupte dintr-un manual, aşa că m-am orientat spre personaje care mă interesau, care îmi spuneau ceva şi despre care voiam să aflu mai multe, drept care am pus întrebările la care aş fi vrut răspunsurile pe care nu le găseam în alte locuri. Nu am făcut nici un interviu din obligaţie, dar am prostul obicei să nu mă mai opresc, or, este greu de găsit spaţiu suficient în revistele noastre astfel încât să nu fii nevoit să tai din text, lucru pe care nu l-am făcut niciodată. Dacă vrei, interviul ca gen răspunde curiozităţii mele nelimitate, dar îmi este necesar şi pentru că facilitează o altfel de apropiere faţă de oameni. Sunt dependentă de celălaltul generic, nu funcţionez bine fără el, prin urmare, şi prin interviu, am încercat să-mi iau doza de hrană necesară supravieţurii.

Cu literatura de (ne)ficţiune lucrurile stau cu totul altfel. Genul îmi oferă toată libertatea din lume şi este, mereu, o provocare. Poţi scrie o carte în 100 de pagini, dar o poţi scrie şi în 500. Ei bine, eu prefer să o fac în 100. Cred că oamenii se plictisesc azi citind 500 de pagini de literatură strânsă într-un singur volum. Scriu pentru că simt că ăsta este drumul meu, că asta mi se potriveşte, cu toate că nu e mereu uşor să stai în faţa provocării paginii goale, dar găsesc în această provocare toate ingredientele de care am nevoie ca să simt că trăiesc. Găsesc… adrenalină. Nu am de spus lumii ceva nou, dar am pretenţia că o pot face altfel. Nu ştiu ce înseamnă să fii scriitor, nu ştiu ce presupune asta, poate o voi afla după ce cele trei cărţi care sunt gata îşi vor găsi editorii şi voi primi reacţiile publicului şi criticii.

R-I.M.: Te rog să relatezi experienţa colaborării cu LA&I-ul lui Dan C. Mihăilescu, prin rubrica „Cititorincul„. Ca cititor, mi s-a părut a sesiza o anumită evoluţie a tonului tău, către profesionalizare. Care ar fi rolul acestei experienţe în formarea ta?

I.S.: Colaborarea cu LA&I-ul… mai curând a fost vorba despre o poveste de „amor”. Unilateral, desigur. Îmi plăcea şi continuă să-mi placă tonul D.C.M.-ului, hiperbolele alea pe care le aruncă în texele sale, ameţitoarele metafore, causticitatea inteligentă, frazarea, într-un cuvânt. Mi se părea că trebuie să fie lucru mare să ajungi să scrii la gazeta D.C.M-ului, că trebuie să fii cineva şi aşa mi-am luat curajul să-i trimit un text, pe care l-a publicat. Apoi, l-am asaltat cu altele, de bietul om a fost năucit de atâtea plicuri, pentru că pe vremea aceea habar n-aveam cum se foloseşte computerul, lucru în care m-a iniţiat doamna Tania Radu, o doamnă delicată şi plină de umor. Văzând domnul Mihăilescu faptul că nu sunt pe cale să mă opresc, mi-a propus să ţin o rubrică, propunere la care am rămas mută, pentru că nu înţelegeam cum de ţi se poate propune aşa ceva. Adică nu tu temă, nu tu număr de semne, nimic. Aveam întreaga libertate de a scrie ce vreau, despre ce vreau, cu câte semne am nevoie. Or, asemenea ofertă nu se refuză. Titlul rubricii, „Cititorincul”, l-am ales, desigur, după „Scriitorincul” D.C.M.-ului, şi asta pentru că mi-a plăcut explicaţia pe care dânsul a dat-o titlului său: sunt un om care nu deţine nimic, aşa cum şi ornitorincul nu este nici raţă, nici… etc. Mi-am spus că nici eu nu deţin nimic în afara plăcerii de a citi şi curajului de a scrie, aşa că se potrivea de minune.

Am învăţat multe ţinând această rubrică, în ciuda faptului că nici pe D.C.M., nici pe doamna Tania Radu nu i-am întâlnit niciodată face to face. Am învăţat cum se scutură textul de inutilităţi, cum se scrie condensat, ce anume trebuie să aibă şi ce nu un text astfel încât omul să nu se plictisească citind, cum să scrii astfel încât să nu jigneşti dar nici patetic să nu devii, şi toate astea fără ca cineva să-mi atragă atenţia, ci doar observând tonul revistei în care trebuia să nu fac o urâtă notă discordantă. Dacă tot era să fie discordanţă, măcar să fie una frumoasă, pozitivă. Dar, ca orice amor, şi acesta a murit, din motive care, unele, mi-au rămas străine şi care, cred, şi pe domnul Mihăilescu l-au depăşit la un moment dat, dpdv al posibilităţii de a le depăşi. Ne-am despărţit, vreau să cred, ca doi prieteni care, dacă se văd pe trotuare diferite, traversează cu plăcere pentru a schimba câteva cuvinte cu celălalt. Iar pentru rubrica pe care mi-a oferit-o vreau să-i mulţumesc aici. Îi voi rămâne recunoscătoare.

R-I.M.: Nu eşti singurul colaborator al revistelor culturale provenit dintr-un consumator care se manifestă activ în spaţiul rezervat cititorilor. Cum apreciezi gradul de deschidere al respectivelor periodice? În ce măsură e încurajarea exprimării cititorilor şi promovarea unora dintre ei un fenomen obiectiv, specific prezentului, de interactivitate crescândă a mediilor culturale?

I.S.: Nu cred că sunt în stare să-ţi dau un răspuns obiectiv. Cred că eu, pur şi simplu, am avut noroc şi asta pentru că 99% din textele trimise mi s-au publicat acolo unde le-am trimis şi nu am avut nevoie de nici un fel de pile, vorbe, telefoane pe firul roşu şamd pentru ca articolele sau interviurile mele să intre la tipar. Bănuiesc că important este, în primul rând, să fie bine scrise, dar şi şansa are o oarecare însemnătate. Sunt sătulă de vocile care se vaită că nu au acces, că nu li se recunoaşte valoarea, că li se bagă strâmbe. Nu cred în asta, cred în puterea valorii de a se impune. Despre asta e vorba.

Cât despre promovarea unor cititori care s-au apucat de scris, există două fenomene, după părerea mea. Unul ar fi, cum spuneam, puterea valorii de a se impune, deci nu este vorba despre o promovare ci despre un text bun care efectiv trebuie să facă parte dintr-o revistă. Al doilea ar fi promovarea atent făcută, dirijată, fenomen în spatele căruia nu mai stă doar valoarea sau şansa. Poţi face ca un nume să fie intens vehiculat prin publicitate. Necazul este că la noi se umflă şi nume care nu au nici o legătură cu talentul şi valoarea celor scrise, adică se construiesc baloane de săpun fără acoperire şi, culmea, unele se menţin. Numele este un produs de piaţă care poate fi manipulat spre diverse scopuri. E trist, dar aşa se întâmplă.

R-I.M.: Ai debutat cu un volum de poezie (de la care impresia mea e că ai evoluat mult)ai un roman în curs de apariţie. Stilul tău alert, vivacitatea spiritului de observaţie, capacitatea inginerească (termenul trebuie considerat liber de orice conotaţie ironică) de a face conexiuni, plenar utilizate atât în cronici cât mai ales în interviuri, te-ar recomanda pentru reportajul literar. În ce măsură noua ta rubrică la Atelierul LiterNet e un antrenament pentru o extindere a instrumentarului tău?

I.S.: Nu am ajuns să acumulez atâta experienţă încât să spun că nu mai am nevoie de instrumentar, doamne fereşte, dar am ajuns la vârsta la care simt că ceea ce am, poate fi folosit cu alte rezultate ca până acum. Vreau să spun că am căpătat mai multă încredere şi curaj. Restul ţine de talent şi de acumulările de până acum. Îmi spunea cineva la care ţin mult şi care nu-şi amintea unde citise o chestie care îl enervase grozav, pentru că descoperise în ea un adevăr: până la 30 de ani, se caută oameni inteligenţi; după, oameni buni. Cum am trecut de 30 de ani… nu mai am atâtea speranţe ca la început. LiterNet-ul îmi place pentru că este un spaţiu serios, care cere calitate, aşa că oferta de rubrică o iau ca pe o confirmare a calităţilor scrisului meu. Sper să nu dezamăgesc şi, dacă o voi face, prefer să mi se spună decât să mi se accepte aberaţii. Cât despre Atelier ca antrenament, nu, nu îl iau astfel, îl iau ca pe un lucru serios unde nu vreau să experimentez, ci să propun un alt ceva. Când am început rubrica, am făcut-o într-un moment de lehamite faţă de ceea ce se numeşte literatură serioasă, cu miză înaltă. Dacă nu scrii în limbajul generaţiei tale nu înseamnă că nu eşti serios, la fel cum nici dacă nu foloseşti citate din Chomsky sau Heidegger, Dewey sau Churcheland înseamnă acelaşi lucru. Şi în zona frivolului, în literatură poţi găsi şi oferi mari delicii. Sunt foarte curioasă dacă vor exista reacţii. Feed back-ul e mereu important, fiindcă te confirmă sau te infirmă. Nu vreau să fac parte din zona „căldicelului”. Visez să stârnesc reacţii puternice, nu indiferenţă, şi aşa e inflaţie de maculatură, în condiţiile în care tinerii se tot vaită că nu li se oferă acces la public. Ce nu înţeleg este cine-i opreşte. Nu cumva propria mediocritate?

Ar mai fi ceva de spus aici. M-am trezit de curând cu o surpriză deloc plăcută care, din nefericire şi independent de voinţa mea, a adus atingere acestei rubrici şi, implicit, Atelier-ului LiterNet. Rugasem pe cineva să-mi aranjeze textele din rubrică în format PDF şi a doua zi m-am trezit că ele deja există publicate, fără acordul meu, în Editura pe suport electronic Équivalences, oferindu-se, pe un forum, şi link-ul către ele. Ce să spun, lucrul ăsta m-a întristat foarte tare, e ca şi cum aş avea o carte în tipar şi mă trezesc că altă editură o scoate pe piaţă, dincolo de voinţa mea. Sper să pot rezolva rezonabil problema asta.

R-I.M.: Centrul de greutate mutual convenit al convorbirii pe care o purtăm acum e interviul ca specie şi debuşeu publicistic. Ce reprezintă interviul pentru tine, ca experienţă?

I.S.: Ca experienţă, înseamnă mult măcar din perspectiva relaţionării cu oameni pe care nu-i cunoşti, despre care doar ai citit, la care altădată te uitai umil, de jos în sus. Interviul este încă o dovadă că oamenii sunt atât de diferiţi. Nu o dată mi s-a întâmplat să mă aştept ca propunerile mele de interviu să fie întâmpinate cu tăcere sau cu refuz. Nu am avut parte decât de un singur refuz, deoarece persoana respectivă tocmai îşi începea concediul. A, şi de încă unul, persoana condiţiona apariţia într-o revistă anume. Am aflat astfel că imaginea publică nu corespunde întotdeauna celei reale, că oameni care par scorţoşi şi de neatins, de neajuns la ei, sunt, de fapt, oameni simpatici şi deschişi, dispuşi să continue dialogul şi după încheierea interviului. Sigur că există şi excepţii, persoane care par maleabile şi drăguţe te trezeşti că-ţi spun ce întrebări să le pui, lucru pe care nu l-am acceptat pentru că interviul este un gen care presupune echilibru din partea ambelor părţi, bună dispoziţie, o oarecare consonanţă. Pot spune că am învăţat încă o dată că nu orice zboară se mănâncă şi, mai mult, că nu orice zboară este pasăre. Şi avioanele zboară, nu-i aşa?

R-I.M.: Să adâncim puţin: în ce măsură consideri că a lua un interviu reprezintă, pe lângă o încercare de a cunoaşte un om cu puţin mai bine decât înainte şi a-l pune public în valoare, şi un act de autocunoaştere?

I.S.: Dacă ai şansă, uneori, în timpul unui interviu, se poate întâmpla aşa: tu pui o întrebare iar răspunsul deschide alte şapte care nici nu-ţi trecuseră prin cap. În clipa în care primeşti un astfel de răspuns, eşti obligat să fii pregătit pentru a continua dialogul şi a nu pica de popa prostu\’, drept care în cea mai mare viteză cauţi să umpli eventualele lacune pe care întrebările următoare le-ar putea dezvălui, aşa că, vrând-nevrând, ajungi să deschizi cele mai inimaginabile cărţi pentru a te prezenta cu fruntea sus. Cred că trebuie spus acum că toate interviurile mele au fost făcute prin intermediul computerului, lucru care mi-a permis clipe de… răgaz. Aşa că da, un interviu cu un om deosebit se transformă în cunoaştere de dincolo de informaţia pe care o primeşti. Cât despre autocunoaştere, probabil că uneori ţi se întâmplă să te surprinzi reacţionând într-un mod neaşteptat.

R-I.M.: În prelungirea nesfârşitei discuţii despre sexul literaturii, consideri oare că femeile sunt în genere mai bune intervievatoare ca bărbaţii? Altfel spus, care e, în opinia ta, rolul intuiţiei în „meseria” de intervievator?

I.S.: Cred că intuiţia are un umil cuvânt de spus în interviu; ea poate fi importantă în alegerea intervievaţilor sau în a te descurca pe moment. Sexul literaturii… ce naiba mai e şi asta?

R-I.M.: Habar n-am. Am preluat termenul dintr-un interviu al tău. Îl întrebai acum un an jum\’ate pe un oarecare R-I.M., irelevant de altfel ca identitate, dacă credea să existe literatură feminină, respecitv masculină

I.S.: Sigur, dar atunci eu eram pe locul tău, ori, cel care pune întrebări are datoria să provoace, inclusiv aruncând momeli în care nu crede. Desigur, am bifat şi eu câteva texte despre sexul literaturii, am trecut şi eu prin îndoiala asta, dar am rămas la convingerea că aşa ceva, vorba ţăranului lui Marin Preda când a văzut girafa, nu există. Dacă Marguerite Yourcenar ar fi semnat cu pseudonim bărbătesc, nimeni nu s-ar fi prins. Aşa şi Peter Hoeg, cel puţin în Cum simte domnişoara Smilla zăpada. Literatura nu este feminină sau masculină, este literatură cu l mic sau cu L mare, atâta tot. Şi nu, nu cred că femeile sunt intervievatoare mai bune decât bărbaţii, femeile sunt, poate, mai insistente, ceea ce uneori poate fi o mare calitate, femeile sunt mai încăpăţânate să ajungă acolo unde vor, mai… excesive, mai… jemanfişiste în respectarea unor limite, atâta tot, dar şi aici, în zona interviului, trebuie s-o recunosc, tot bărbaţii deţin excelenţa. Ştii, nu sunt feministă.

R-I.M.: … Ştiu. Majoritatea subiecţilor interviurilor tale sunt bărbaţi. În ce măsură consideri tangoul o metaforă potrivită pentru un interviu?

I.S.: Faptul că nu sunt feministă nu are nici o legătură cu acela că personajele mele sunt preponderent masculine. Vorbesc cu aceeaşi plăcere atât cu femeile, cât şi cu bărbaţii, numai că pe scena publică sunt mai mulţi bărbaţi interesanţi decât femei.

Ooooo, asta-i o întrebare periculoasă. Depinde de personaj. Există persoane pe care nu-ţi permiţi să le inviţi la dans, chiar dacă simţi că mori dacă nu te fac măcar o piruetă. Cu atât mai dificil este să-ţi permiţi să iniţiezi „gestul” dacă eşti femeie. Dar îţi dai seama repede dacă merge sau nu un tango, măcar un simulacru, care tot e mai bun decât nimic. De obicei, după primele două răspunsuri cam afli cum stai, dar uneori se întâmplă să ai surpriza ca tu, intervievatorul, să fii cel invitat la dans. Spun „dans” pentru că mai există şi categoria flamenco, rock\’n roll, lambada, vals… De multe ori invitaţia asta la tango, cum îi spui tu generic, şi care este iniţiată de intervievator, pe celălalt îl ia prin surprindere, lucru cu efecte din cele mai neaşteptate, în majoritatea cazurilor, pozitive. Dar graniţa dintre statul pe scaun şi tango este atât de delicată încât trebuie să ţii foarte bine seama de circumstanţe şi de… coarda care ţi se întinde. Dacă ţi se întinde. Ce m-a surprins, însă, a fost faptul că mai dispuşi la tango sunt cei din generaţiile mai vârstnice, ceea ce e o dovadă de vitalitate. Tinerii sunt mai înclinaţi la răspunsuri fruste, spectaculoase, uneori fără totală acoperire reală. Prefer parfumul vremurilor ce stau să moară. Ce e cert, însă, este faptul că interviul beneficiază de posibilitatea unui suport pe care, frivol, l-aş numi erotic. Asta dacă poţi şi ştii să-l speculezi.

R-I.M.: Este, oare, în viziunea ta, marca unui interviu bun măsura în care subiectul ajunge să spună mai mult decât îşi propusese ab initio? Indiferent de răspuns, în ce cazuri ai avut impresia asta?

I.S.: Da, cu siguranţă este. Pentru că asta înseamnă să scoţi omul din „proiectul” lui, să-l „păcăleşti” să vorbească fără să realizeze că a uitat să se oprească, iar când un om uită să se oprească este clar că îi face plăcere. Ştii, am avut bafta să nu am parte decât de oameni speciali, cu vreo două, trei excepţii, dar nu-i frumos să spun aici cine m-a dezamăgit şi cine nu. Un interviu este bun în măsura în care aduce la cunoştinţa publicului lucruri nespuse încă, şi nu neapărat dacă nu te-a dezamăgit pe tine, cel care pui întrebările. Uneori, aşteptările publicului nu corespund în totalitate cu cele ale tale, cel care întrebi.

R-I.M.: Cunoaşterea, oricât de limitată şi profilată, a subiectului, e însăşi condiţia interviului. În ce măsură crezi că această cunoaştere e reciprocă?

I.S.: Stai puţin, subiect poate fi intervievatul însuşi, variantă în care cunoaşterea a cât mai multe date despre el este benefică intervievatorului, sau subiectul poate fi tema discuţiei, variantă în care, de asemeni, trebuie să fii bine pregătit, pentru că nu poţi vorbi despre ovăz cu un om care-ţi răspunde despre orz, vorba lui Andrei Pleşu, decât cu condiţia ca, vorbindu-ţi despre orz, să pricepi exact cum e cu ovăzul. Dar pe oamenii de genul ăsta îi numeri pe degete, aşa că esenţial este să cunoşti cât se poate de bine şi personajul cu care stai de vorbă, dar şi tema pe care ţi-ai propus s-o abordezi.

R-I.M.: Permite-mi, te rog, să reiau oarecum întrebarea, insistând asupra unui eventual reflex al cunoaşterii. Ai avut impresia că interlocutorii te cunoşteau mai bine la capătul dansului la care-i invitaseşi?

I.S.: Unele interviuri seamănă mai degrabă cu nişte discuţii. Atunci când mi-am exprimat părerea dincolo de faptul de a pune întrebări, atunci da, lucrul ăsta se poate constitui, pentru celălalt, într-un început de cunoaştere. În alte ocazii, a fost necesară o introducere mai lungă ante-interviu, astfel încât omul să ştie cine sunt, ce vreau şamd. Nimeni nu a acceptat să se dezvăluie din prima, fără să „scormonească” puţin în „istoria” mea. De altfel, cum ai putea sta de vorbă cu seninătate maximă cu cineva aflat la capătul eterului?

R-I.M.: Să ducem lucrurile la consecinţa logică, făcând ultimul pas mai departe. În ce măsură consideri că practica interviului e, subiacent, şi un exerciţiu de autocunoaştere? Iar în măsura în care da, este o carte de interviuri, cum sunt destule, şi un autoportret oarecum faţetat?

I.S.: Un astfel de exerciţiu poate deveni doar în măsura în care cel care-ţi răspunde te provoacă să nu te mulţumeşti cu întrebări facile, care-ţi vin imediat în minte. Este un fel de racordare a fiinţei tale la fiinţa celuilalt, lucru facilitat de o empatie autentică, pentru că din trucuri nu iese nimic. Or, atunci când e vorba de aşa ceva, nu se poate ca asta să nu se transforme şi în autocunoaştere, fie ea cât de umilă.

Da, se poate spune că o carte de interviuri poate da o imagine a intervievatorului. Modalitatea de structurare a întrebărilor, ordinea lor, limbajul, estetica, toate astea spun ceva despre tine.

R-I.M.: La ce nivel crezi că ai putea preda cursuri despre interviu unor începători în ale jurnalisticii, pe baza experinţei de până acum?

I.S.: O, nu mă pune să-mi dau note singură. Nu ştiu ce să spun, cred că le-aş vorbi despre experienţa mea, care este departe de a fi una completă, asta şi pentru că doar pentru idioţi există experienţă completă, adică interviuri standard, pentru că realitatea este că sunt atâtea genuri de interviuri câte genuri de oameni sunt. Nu mi-aş permite, de exemplu, să-l abordez pe Gabriel Liiceanu aşa cum l-aş aborda pe Mihail Gălăţanu sau pe Valentin Protopopescu. Aici nu intuiţia este importantă, trebuie doar să cunoşti cât mai bine personajul şi, mai ales, să simţi care este definiţia pe care intervievatul tău ar da-o bunului simţ. În el trebuie să te încadrezi, înainte de orice. Dacă ar putea fi posibil aşa ceva, să delimitezi oamenii inteligenţi de idioţi, aş da o lege care să prevadă că numai celor din prima categorie e voie să li se ceară interviuri. Nu de alta, dar idioţii pot deforma minţi.

R-I.M.: Cum ai încadra „meseria” de intervievator între cele bazate pe „arta conversaţiei” / şi ştiinţa de a pune întrebări?

I.S.: Cred că e un mare atú arta asta a conversaţiei şi un mare câştig, dacă ajungi s-o stăpâneşti. Uite trei personaje fascinante din punctul ăsta de vedere: A. Pleşu, Al. Paleologu, G. Liiceanu. Dar câtă diferenţă între ele! Cu toţi ai ocazia să sondezi un departe, dar cu primii doi, unul care urcă, iar cu al treilea, unul care coboară. Se pretează mai bine la aşa ceva şi asta trebuie speculat la un personaj, latura lui tare.
Citind interviuri, realizezi imediat dacă omul care întreabă este sau nu dobitoc. „Meseria” de intervievator este una care facilitează o alt fel de apropiere, este un demers intim. În cele din urmă, faţă în faţă nu sunteţi decât tu cu personajul tău, pe care trebuie să-l „dezbraci” sau să-l provoci să se dezgolească. Nu este o discuţie la gura sobei, o depănare de amintiri la un pahar de coniac sau o ceaşcă de cafea, este o încercare de a smulge memoriei şi voinţei, cu delicateţe şi, eventual, cu graţie, lucruri rămase în ascuns sau care nu se vrea a fi dezvăluite. Este un fel de vrăjire a personajului întru desvrăjirea sa. Cu toate că unii folosesc pentru asta forcepsul. Nu sunt adepta forcepsului, în locul lui poţi folosi, cu rezultate mai bune, mănuşile de catifea sau… tangoul, care au avantajul de a oferi şi o plăcere în plus. Sau, la cine se pretează, rock\’n roll-ul.

R-I.M.: Ne-am menţinut până acum în sfera oarecum abstractă a teoretizării. Pe care particularizările tale punctuale ilustrative nu ne-au făcut s-o transgresăm. Publicul are, însă, o nevoie organică de concret, chiar de picant. Descrie, te rog, cea mai plenară şi cea mai frustrantă experienţă din interviurile luate până acum.

I.S.: După părerea mea, un interviu serios nu picanteriile vrea să le aducă la cunoştinţa publicului, cu toate că şi ele pot avea un rol, însă nu unul esenţial. Interviurile care nu vizează altceva decât picantul sunt frivole, nu au cum să fie altfel. O să-ţi deconspir un secret. Cea mai formidabilă experienţă abia urmează, ştiu pesonajul, ştiu ce îl voi întreba, doar că încă nu am îndrăznit să arunc întrebarea esenţială, aceea cu „sunteţi de acord să realizăm un interviu etc…” Aştept un moment anume, pe care sper să fiu capabilă să-l recunosc ca atare. Cea mai frustrantă experienţă… da, cu doctorul Irinel Popescu, asta pentru că este un om cu o fluenţă verbală cuceritoare, cu care ţi-ar plăcea să vorbeşti la infinit, dar, în acelaşi timp, este un om extrem de riguros, de la care doar cu eforturi inumane reuşeşti să scoţi ceva. Eu una nu am reuşit şi sunt foarte curioasă să văd interviul în care doctorul Irinel Popescu va accepta să se dezvăluie şi altfel decât ca medic. Dacă nu a reuşit Dora Petrilă în 300 de pagini… Cât despre cea mai plenară experienţă… să nu uităm că este vorba, totuşi, despre interviu, gen care se sustrage de la plenar şi asta pentru că interviul nu este, decât rareori, o discuţie liberă. Cel mai greu de obţinut a fost cel cu Vasile Dem Zamfirescu, un an de zile i-am făcut curte, este un om oarecum introvertit când e vorba de dezvăluiri în public, riguros, un partener dificil, dar, pe de altă parte, şarmant, cuceritor, elegant. Dar nu sunt mulţumită de acel interviu, a fost vina mea că nu a ieşit cum visam, punctul slab au fost întrebările, şi nu răspunsurile. Nu am fost insistentă din teama de a nu mă refuza. Dar cred că voi rezolva problema asta peste foarte puţină vreme, moment în care voi inaugura interviul faţă-n faţă, a cărui experienţă încă nu o am.

Ştii, ar fi nedrept şi de-a dreptul inelegant să fac aici o ierarhie, dar îţi pot da câteva coordonate. De exemplu, Rodica Binder m-a încântat prin deschidere şi rigoarea de a-şi păstra nealterate opţiunile, Daniel Cristea-Enache este un tip tranşant, care ştie bine ceea ce ştie şi nu e dispus la compromisuri, îi place să vorbească, poate fi un partener incomod, dar foarte interesant, Alex. Leo Şerban este de-a dreptul delicios, un tip căruia trebuie să ştii să-i faci faţă şi să fii bine pregătit pentru a nu te trimite, elegant şi cinic, la plimbare, Dan. C. Mihăilescu este vorbăreţ ca mine, un personaj cu care oricând poţi închega o carte de dialog, volubil, cu o mare plăcere a dialogului, „periculos” de sincer, Cristi Mungiuun om prea ocupat şi un strop împrăştiat, care spune clar ce gândeşte, fără fasoane, Nicole Sima o persoană extrem de feminină, graţioasă, foarte empatică, Iulian Tănase este de o spontaneitate minunat şlefuită, foarte original, Mihail Gălăţanu un tip nervos, lucid, greu de scos din canoanele personale, deschis dialogului, Valentin Protopopescu un tip şi mai nervos, extrem de acid, neiertător, căruia uneori ţi se face teamă să-i mai pui întrebări, dispus să desfiinţeze tot ce crede că se aşează greşit în arhitectura culturii române şamd. De la fiecare am avut câte ceva de învăţat.

R-I.M.: N-o să te întreb pe cine ai în plan să intervievezi în următorul an, nu mi-ai spune. Pot să te întreb însă pe cine ai visa să intervievezi, în virtual. Cum ar fi, să zicem, John Nash, ori Nelson Mandela.

I.S.: Ştii, eu am câteva fixuri. Puţine, dar trainice. Vreau să spun că sunt fidelă acestor fixuri, nevrozelor mele. Convieţuiesc bine cu ele. Aş vrea să dialoghez cu Márquez, cu Andreï Makine, cu Pascal Bruckner, cu Elisabeth Roudinesco şi David Lodge. Da, şi cu Soljeniţîn. Dar aş avea o listă… că mai bine ne oprim aici. Şi încă ceva. Credeam că eu am fost cea care am stabilit recorduri de lungime a interviurilor, dar tu m-ai depăşit. Mi-am permis să detaliez uneori doar pentru că ştiam că este pentru LiterNet. Ei, du-te cu interviul ăsta la o revistă pe hârtie şi fac pariu că nici una nu l-ar accepta.

R-I.M.: Iată de ce nu l-am orientat mai strâns, defoliind oarecum întrebările şi renunţând la practica destul de ambarasantă a sugestiei unui spaţiu limită pentru răspunsuri. A propos, crezi că deplasarea ponderii presei spre suportul electronic va aduce schimbări structurale speciilor publicistice, cum sonorul a determinat apariţia altei arte cinematografice?

I.S.: Se vede clar azi o orientare a publicului, mai ales tânăr, spre spaţiul virtual, dar nu, nu cred că va lua locul definitiv produselor de hârtie. Oricum, şi aici concurenţa a început să fie destul de mare. Dar având în vedere că este mai uşor să faci o revistă electronică, cel puţin dpdv al costurilor, riscul ar fi să existe o calitate îndoielnică a produselor virtuale. Ca şi în presa pe hârtie, calitatea este greu de menţinut. Dar cine spune că trebuie să fie numai reviste perfecte? Oricum, există public pentru toate. Aşa cum revistele pornografice se vând alături de cele culturale, aşa şi aici va exista public pentru toate speciile.

R-I.M.: N-aş dori să încheiem acest tango virtual (virtual datorită intermediului comunicaţional)cel puţin eu aşa l-am resimţit, fără promisiunea dublării lui cu ocazia finalizării celui mai drag proiect literar gestant în acest moment. Sau va fi un passo doble?…

I.S.: Dacă mă gândesc bine, şi tangoul, şi passo doble se dansează în doi, diferenţele sunt de ritm, de nuanţare a pasului, de accentuare… dar tot despre doi este vorba. Voi răspunde prezent atâta timp cât voi simţi că am ceva de spus şi cât întrebările mă vor stimula.

Radu-Ilarion Munteanu, un interviu cu Ioana Scoruş

mai mult
Dialog de idei

Iliescu VS. Iliescu sau cum au „suferit” și alții de suferința Regelui Mihai I

iliescu-rege

In 1990, cand regele a incercat pentru prima data sa revina in tara, puterea de la Bucuresti a considerat ca fostul suveran ar putea destabiliza Romania si ar putea afecta siguranta nationala. Asa incat, la dupa ce familia regala a aterizat pe Otopeni, a primit viza provizorie, si s-a indreptat spre Curtea de Arges, unde urmau sa petreaca Sarbatorile, autoritatile s-au razgandit. Pe autostrada Bucuresti-Pitesti a fost instalat un baraj iar masinile in care se afla familia regala au fost fortate sa opreasca, motivul fiind acela ca ar fi intrat clandestin in tara.

Pasapoartele membrilor familiei regale au fost confiscate iar membrii acesteia, expulzati la nici 12 ore dupa ce revenisera in patrie. Autoritatile nu le-au permis nici macar sa se intoarca cu avionul cu care venisera, pretextand ca membrii echipajului sunt beti.

Aproape doi ani mai tarziu, Regele a primit totusi permisiunea sa intre in tara de Pasti. A aterizat pe acelasi aeroport Otopeni in Saptaman Mare si a fost asteptat in capitala de aproape un milion de oameni. Liberalii, in frunte cu Radu Campeanu, i-au propus sa candideze la presedintie. Regele a refuzat.

Se spunea atunci ca regele se va stabili definitiv in tara, insa explozia de entuziasm se pare ca a speriat autoritatile romane. Asa ca, atata timp cat Iliescu a fost presedinte, adica pana la sfarsitul lui 1996, regele nu s-a mai putut intoarce in Romania.

In 1994, o tentativa a fostului suveran de a veni in tara pentru un simpozion istoric legat de evenimentele din 1944 s-a incheiat la Otopeni. Regele a fost invitat sa astepte pe pista aeroportului hotararea privind acordarea vizei de intrare in tara. In final, autoritatile au decis sa-i interzica accesul si i-au cerut sa paraseasca imediat Romania. Sutele de oameni care il asteptau la aeroport nu au reusit nici macar sa-l vada, fiind opriti de un cordon de politie.

Explicatiile oficiale s-au referit la un viciu de procedura, desi formal cetatenii straini puteau primi viza pe aeroportul Otopeni. Insa inainte de acest incident, presedintele Iliescu se aratase iritat de ideea vizitei regelui in tara. „Ce sa caute vineri? Si la ora 2? Exista un cadru normal al relatiilor cu cetateni straini sau cei care vor cetatenie? Trebuie sa depuna cerere pentru a obtine viza, care sa fie insotita de o motivatie corespunzatoare. Nu a facut-o pana acum”, a declarat atunci Iliescu. „Sa exprime in mod expres cadrul in care doreste sa vina, in acest context sa ceara viza si guvernul o sa judece”. Ulterior, reprezentantii partidului sau, PDSR, au cerut ca regele sa fie declarat „persona non grata” in Romania iar oficial s-a discutat despre o lege prin care sa i se interzica intrarea in tara. Puteti urmari in video stirea difuzata atunci de Canal 31.

Abia in 1997, dupa ce Ion Iliescu a fost inlocuit la Cotroceni de Emil Constantinescu, regele a putut reveni in tara si a reprimit cetatenia romana. Insa, in ciuda faptului ca noua putere de la Bucuresti era formata mai ales din politicieni care in trecut se declarasera monarhisti, nu s-a pus problema restaurarii monarhiei iar statutul proprietatilor Casei Regale a ramas neclar.

In 2001, revenirea lui Iliescu a marcat si concilierea cu regele. Cei doi s-au intalnit la Cotroceni. “Poate am gresit intr-o vreme, influentat si de starea de spirit, de incorsetarea in care ma aflam si tensiunea in care lucram”, a declarat Iliescu desprela relatia sa cu regele Mihai I, spunand ca acum are “o judecata mai lucida si mai realista”.

Presedintele s-a adresat atunci chiar cu „Sire”. Si mai concret, in acelasi an, s-a dat o lege privind drepturile fostilor sefi de stat, care il includea si pe rege.

In urmatorii ani, Ion Iliescu si regele Mihai s-au intalnit de mai multe ori. Insa 10 ani mai tarziu, cu prilejul faimosului discurs in Parlament la care presedintele de atunci, Traian Basescu, a lipsit, fostul suveran a evitat sa dea mana cu Iliescu, desi s-au intalnit fata in fata. Vezi momentul mai jos, la 00:58:

Ceea ce nu l-a impiedicat pe fostul presedinte sa vorbeasca despre reconciliere: „Am facut un act fundamental de reconciliere cu Regele si Casa Regala de intrare in normalitate, normalitate care s-a reflectat si prin acest moment care era util si necesar. Din pacate, noi in loc sa progresam, am regresat. Anii ’90 au fost ani de mare incordare, insa nu lipsit de dialog” – astfel si-a amintit Iliescu evenimentele din perioada cand practic i-a interzis accesul regelui in tara.

Pro TV

mai mult
Dialog de idei

Unirea, între idioțenie și realitate

prut

Radu Alexandru, unul care se crede român, a lansat în spațiul virtual tocmai din străfundul unui bloguleț, zis VICE, prima idee care i-a germinat din puțina lui sămânță mentală: „Haideți să ne unim cu Republica Moldova, da’ nu prea tare”. Cum titlul nu l-a mulțumit prea tare, a comis-o și cu un subtitlu: „Eu cred că e o idioțenie.” Apoi, continuă Delirium Tremens:

„Foarte mulți români își doresc unirea cu Republica Moldova. Și absolut toți, fără nicio excepție, sunt absurzi. Vreo trei mii dintre ei au mărșăluit ieri, pe la Victoriei, alături de alți basarabeni, ca să țipe la aer că vor unire. Aerul, fiind aer, nu i-a ascultat.

Eu cred că Unirea cu Republica Moldova e o idioțenie. Făcând abstracție de faptul că naționalismul e o poveste falsă și cretină, să presupunem că moldovenii sunt frații noștri de peste Prut și că trebuie să ne unim cu ei și să-i luăm în brațe zilnic. Unirea ar implica și alte chestii:

  1. Unirea sistemului politic comunist și corupt de la București cu sistemul politic și mai comunist și la fel de corupt de la Chișinău. Hai să facem un monstru și mai mare.
  2. Ne-am asigura că PSD-ul o să câștige toate alegerile până la sfârșitul Lumii. Serios, uitați-vă cu cine votează moldovenii de după Siret și imaginați-vă cu cine ar vota noii românași, ceva mai moldoveni decât ei.
  3. Mai mulți cocalari în trening. Citiți toate știrile din județul Vaslui din ultimul timp, ălea cu băieți care-și dau cu toporul în cap pentru supărări de crâșmă. Așa e toată Republica Moldova. Un Vaslui foarte mare.
  4. O minoritate de ruși cu care n-ai ce face, sunt acolo și o să te urască toată viața pentru faza asta.
  5. Pe scurt, orice problemă va crește exponențial. Cu cât mărești un teritoriu cu probleme, cu atât problemele se complică mai tare. Dacă eu nu am trei mere și tu nu ai cinci mere, dacă ne unim, împreună nu o să avem zece mere.

De ce vor oamenii ăștia să ne unim cu Moldova, nu înțeleg. De ce o relație așa de intimă? Nu asta e soluția. Chiar nu avem cu ce să-i ajutăm pe săracii pârliți. Suntem și noi pârliți la rândul nostru. În schimb Uniunea Europeană e o chestie mișto. Haideți să ne luptăm să intre cu noi în UE. Și așa să ne putem duce acolo când vrem să-i luăm în brațe, să lucrăm, să ne facem căsuțe, să ne bucurăm de alcool și prostituate ieftine. Și ei la fel la noi în țară. Și UE chiar are o șansă să o protejeze de fostul prieten boxer, Rusia. Noi suntem sfrijiți rău.
Și așa am evita toate problemele de mai sus. Chiar nu vedeți? De ce să căutăm să avem o relație cu Republica Moldova, când ar fi mult mai avantajos să fim fuck buddies?”

VS.

George Damian, jurnalist în Republica Moldova îi răspunde:

„VICE continuă să lanseze idioțenii, acum despre Basarabia. Dacă s-ar rezuma la chestiile tradiționale pentru ei, gen promovare consum de droguri, anti-religie și devianțe de tot soiul parcă ar fi OK. Dar se bagă în chestii care îi depășesc. O nouă achiziție, Claudiu Pădurean (bănuiesc din tonul de clujean frustrat că este piticul de grădină al lui Adamescu trimis cu bani de țigări să cumpere Academia Cațavencu) ne dă o listă a motivelor pentru care basarabenii nu vor unirea cu România. Vă dau și eu o listă cu tâmpeniile din articolul ăsta.
1. Citează fără să dea sursa un sondaj în care doar 15,6% din basarabeni ar vota pentru unire. Habar nu are cine a făcut sondajul, dacă mai există și alte sondaje cu alte cifre, cine sunt cei pe care pretinde că-i citează. A găsit o cifră pe internet.
2. A stat el de vorbă cu basarabeni și a aflat că românii sunt aroganți. Din experiența personală de clujean știe și el că bucureștenii sunt aroganți.
3. Nu vrea să generalizeze, dar o face: românii fac turism sexual în Republica Moldova. Și știe el că Viagra a fost inventată în 1990.
4. Vreau să-l informez pe informatul ziarist Claudiu Pădurean că România a terminat gazoductul Iași-Ungheni – conducta până la Chișinău este problema Republicii Moldova. România nu a acordat doar gargară patriotică și poduri de flori, de exemplu a dat un împrumut care a scos RM din criza financiară, recent. Iar fraza ”Așa că, dacă rușii ar închide robinetul, basarabenii ar rămâne la mila țarului Putin.” este de o tâmpenie infinită.
5. Cu ziariști ca Claudiu Pădurean normal că media românească pierde la Chișinău.
6. Cică Rusia face propagandă în RM și România nu face. Eu zic să facă.
7. Berbecul se contrazice: brusc România face chestii în RM, nu doar gargară, dar știe el că politicienii români nu înțeleg ce se întâmplă la Chișinău. Lasă că înțelege el.
8. Sunt de acord: politicienii de la Chișinău sunt duplicitari.
9. Omulețul de la Cluj vorbește din nou fără să se documenteze, habar nu are de demografia și recensămintele din RM, dar știe el că sunt minorități multe și rele.
10. Mirajul Rusiei este foarte puternic. N-are rost să-l trimit să citească ceva sondaje.”

mai mult
Dialog de ideiPromovate

Iulian Vlad – înger sau demon?

Untitled

Istoricul Mădălin Hodor, consilier superior în cadrul Direcției de Investigații a CNSAS, a publicat, pe site-ul Revistei 22, documente care atestă implicarea ultimului șef al Securității, Iulian Vlad,  în represiunea directă îndreptată asupra demonstranţilor din decembrie 1989.

Justiţia din România a stabilit că generalul Iulian Vlad a făcut poliţie politică. Între anii 2009 şi 2010, Curtea de Apel Bucureşti a judecat Dosarul 572/2/2009, urmare a unei acţiuni în justiţie a Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii.

CNSAS a sesizat instanţa pentru a stabili „calitatea de ofiţer al Securităţii, cât şi faptul că acesta a desfăşurat activităţi prin care a suprimat sau a îngrădit drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului”. Potrivit Consiliului, Iulian Vlad „a dispus urmărirea mai multor persoane pentru prevenirea acestora de la activitatea ostilă orânduirii socialiste, precum şi pentru sancţionarea unor scriitori care publicaseră lucrări apreciate ca fiind în contradicţie cu ideologia comunistă. De asemenea (…) a dispus măsuri de supraveghere informativă şi monitorizare a transmisiunilor de televiziune şi cercetării informative a disidenţilor din anii 1980”. Gen. Iulian Vlad a susţinut că acuzaţiile CNSAS sunt „vagi şi nesusţinute, care tind la stigmatizarea sa, prin faptul că a ocupat diverse funcţii în structura Statului predecembrist”. Prin sentinţa civilă nr. 150 din 12.01.2010, Curtea de Apel Bucureşti a dat dreptate CNSAS. Judecătorii au apreciat că „vastul material probator administrat în cauză demonstrează că măsurile aprobate de Iulian Vlad, din funcţiile importante pe care le deţinea în cadrul structurilor Securităţii, au fost de natură să conducă la suprimarea unor drepturi şi libertăţi fundamentale în cazul unui număr important de persoane”.

„Nu am nimic să-mi reproșez“, a spus Iulian Vlad, la o dezbatere organizată în octombrie 2016 la Timișoara – orașul de unde a pornit schimbarea de regim din decembrie 1989 – chiar în Aula Academiei Române din acel oraș.

„Mi-am făcut datoria față de țară, pentru că am jurat credință poporului român și patriei. Când Ceaușescu a dispus să se tragă, eu m-am dezis de el. Au fost trei procese împotriva mea, am fost condamnat la 25 de ani de închisoare, am executat patru ani. Când s-a tras la Timișoara am dat ordin ca tot armamentul să fie pus în magazii“, a susținut fostul general de securitate. Potrivit lui Vlad, Securitatea „și-a făcut datoria“. „Instituția în fruntea căreia mă găseam de mai bine de doi ani și-a făcut datoria. Nu exagerez dacă spun că și-a făcut cu prisosință datoria în sensul că toate informațiile, nu puține la număr și foarte importante din punct de vedere operativ, au fost aduse la cunoș-tința șefului statului, pentru că lui și numai lui ne subordonam în mod nemijlocit“, a susținut el.

Generalul Iulian Vlad și generalul Vasile Milea

O opinie…” este un comentariu trimis redacției Evenimentului Zilei de regizorul Cornel Mihalache, autorul mai multor filme documentare despre Revoluția din 1989, printre care și renumitele „De Crăciun ne-am luat rația de libertate” și „Sânge pe catifea”.

Istoricul Mădălin Hodor VS. regizorul Cornel Mihalache
Iată textul regizorului Cornel Mihalache
„Moartea generalului Iulian Vlad. „Adio, bătrâne asasin!” scrie istoricul CNSAS Mădălin Hodor în Revista 22. M-am intersectat cu domnia-sa într-o polemică din aprilie-iunie 2016, pe care am denumit-o ”Manipulări cu teroriști”. Cu ocazia acestui eveniment, – plecarea lui Iulian Vlad – istoricul recidivează, manipulând istoria lui decembrie 1989.
Scris cu furie, dintr-o suflare, articolul domniei-sale amestecă inteligent istoria generalului cu cronologia cunoscută a evenimentelor din decembrie 1989. Dar pe care o manipulează emoțional. Tot răul pe care l-a făcut Securitatea în regimul ceaușist, condamnabil fără nuanțe, e scris și descris cu talent de tânărul istoric. Distribuția articolului pe facebook arată un interes imens al cititorilor pentru ADEVĂR. Dar despre ADEVĂR e vorba.
De pildă, un amic regizor scrie: ”Cred că sarcina noii generații de istorici români e, în privința istoriei noastre contemporane, să dărîme mitul „securistului patriot”. E un mit creat cu migală prin contribuții diverse, creat de ziariști, interesați sau idioți utili, de istorici cu muște pe căciulă, de istorici-lingăi, de exaltați, de semidocți vioi cu inclinații conspiraționiste, de nostalgici ratați, un mit crescut voinic pe solul fertil și amestecat al rusofobiei seculare, al obsesiilor naționaliste, al fricii față de veneticii care vor să ne fure țara, toate întreținute de național-comunismul ceaușist.”
Un alt amic ziarist: ” …Tânărul istoric și cercetător în arhivele CNSAS are însă de partea lui adevărul documentelor pe care le-a studiat. Documente care arată, negru pe alb, că Iulian Vlad a fost eminența cenușie a represiunii ceaușiste.”
Un prieten regizor susține articolul: ”De citit daca va pasa. De preferinta cu un ceai cald alaturi, dupa ce v-ati culcat copiii sau ati revenit acasa, dupa o seara in oras. Luati-va timp si nu va grabiti. Cititi si ginditi. Sau ginditi in timp ce cititi. La toate figurile triste ale ultimilor 25 de ani, la manipulari, la eroii de carton post-1989, la masiva spalare de creier a poporului roman(…) Articolul asta mi-a zguduit ziua si m-a facut sa imi aduc aminte de zilele din decembrie 1989 cind eram convins ca suntem atacati si ca teroristii lui Ceausescu omoara oameni nevinovati.”
Ultima frază m-a convins, (dragă Tudor Giurgiu), că trebuie să scriu.
Am senzația că se folosește moartea lui Iulian Vlad în rescrierea istoriei evenimentelor din decembrie 1989. Am certitudinea că Adevărul este eludat și ascuns sub acuzele pertuiste ale istoricului Hodor. E dreptul lui să scrie un pamflet în care să se bată pe burtă cu un mort care nu se mai poate apăra. E dreptul lui să fie furios și să urască visceral, pentru că demantelează zilnic la serviciu practicile Securității. (Când se va intra și în paginile Armatei și mai ales ale Partidului Comunist să ne spuneți).
„Demersul meu pare sinucigaș” 
Demersul meu pare sinucigaș (și, probabil, voi avea câțiva prieteni mai puțin) dar nu pot accepta că fac parte din ”gașca asta pestriță de securiști, penali, pseudoistorici și așa-zis jurnaliști” pentru că am o altă părere. Mai ales că eu nu îl plâng pe Iulian Vlad. Pentru mine a fost și este un personaj important al filmului meu documentar despre 1989. Așa cum sunt și Ion Iliescu, Gelu Voican Voiculescu sau Sergiu Nicolaescu.
Și nu pot accepta manipularea atât de ușor fără să o pun la punct. Și nici să fiu făcut mincinos de către un istoric pe care l-am numit ”străveziu”.
Scrie Mădălin Hodor, adresându-se direct lui Iulian Vlad:
„Ce-ar fi să începem cu ziua de 17 decembrie 1989? Mai ții minte ce ai ordonat atunci? Ai dat următorul ordin: „Se lichidează radical!”
Da, tu ai spus-o, nu Ceaușescu. De unde știu eu? Din agenda de serviciu a fostului tău subordonat, generalul Ștefan Alexie, membru al CSS (Consiliul Securității Statului, organul colectiv de conducere al Securității), care și-a notat, cuvânt cu cuvânt, ordinele tale din zilele acelea. Și-a notat, referitor la acesta, și de unde l-ai transmis, adică direct de la ședința CPEx”.
Numai că generalul Ștefan Alexie (decedat în 2011) declară sub jurământ, în fața comisiei de cercetare a evenimentelor din decembrie 1989, la audierea sa din 20 iulie 1994, următoarele:
„…am un mare infarct de miocard. Boala a evoluat în rău, am stat în concediu de boală și de odihnă din februarie până în iulie 1989, și la sfârșitul lunii iulie m-am dus la serviciu, dar boala se agrava, am cerut prin octombrie să mă pensionez, gen Vlad mi-a spus că voi fi ajutat, dar trebuie să mai aștept… Boala mea s-a agravat, am făcut obstrucție pe toate vasele coronare și evenimentele din decembrie m-au prins într-o stare foarte gravă, fiind puțin marginalizat pentru a fi protejat dată fiind starea sănătății mele. Din această cauză am vrut să mă internez în spital, și pe 16 decembrie am plecat acasă pentru a mă pregăti de internare… În dimineața de 16 dec am avut o scurtă ședință cu șefii de unități, ședință la care Vlad a sesizat că îmi este rău, luam nitroglicerină, și a vrut să mă ocrotească și de aceea nu m-a chemat… În 17 dec, duminică dimineața cum era obiceiul m-am dus la serviciu și Vlad a venit la mine în birou și mi-a povestit ce s-a întîmplat la Timișoara… Era oarecum satisfăcut că el credea că s-au potolit lucrurile fără a se folosi violența, asta în noaptea de 16 dec. Știu că după aceea l-a căutat pe gen Ghiță, comandantul trupelor de securitate, sau pe col. Pavelescu nu mai rețin, care era șeful statului major pentru a le aduce mulțumiri de felul cum au acționat… ”
Construcția domnului istoric nu stă în picioare. Ștefan Alexie era mult prea bolnav ca să noteze ”cuvânt cu cuvânt, ordinele lui Iulian Vlad din zilele acelea”.
Un general cardiac 
Generalul Ștefan Alexie depune însă mărturie în fața Comisiei:
”Atunci în 17 dec a fost teleconferința și de la cabinetul lui Vlad mi-a dat telefon să merg și eu la teleconferință, când m-am dus începuse și erau la teleconferință și șefi de unități.”
Să vedem cine a zis ”Se lichidează radical!”. Că doar avem o stenogramă. Și suntem cercetători, jurnaliști și istorici. După ce-i ceartă că trupele nu erau înarmate și îi destituie pe Milea, pe Postelicu și pe Vlad, Ceaușescu spune:
”Deci, măsuri imediate, să lichidăm repede ce este la Timișoara, să punem trupele în stare de alarmă, în stare de luptă, atît unitățile ministerului de interne, cît și cele ale apărării naționale și oriunde se încearcă vreo acțiune, lichidată radicală, fără nici un fel de discuție.”
Nu Iulian Vlad a spus această propoziție în 17 decembrie. Conform stenogramei.
Dealtfel Ștefan Alexie care – dacă e adevărat și cred că e adevărat că doar domnul Mădălin Hodor e un istoric la CNSAS, unde nu te joci cu vorbele – a notat în agendă vorbele radicale ale lui Nicolae Ceaușescu, și nu ale lui Iulian Vlad, mărturisește în fața Comisiei amintite:
„După teleconferință mi-a spus mie și lui Bucurescu să mergem la el în birou… Ne-a spus că nu mai este șeful DSS, că a fost destituit din funcție în urma unor critici severe, dar ne roagă să nu aducem la cunoștința aparatului, pentru că nu era oportun în acele momente… Am plecat fiecare la birourile noastre, eu am avut iar crize violente, într-o zi au adus un medic în unitate care m-a pus sub tratament și m-a imobilizat în pat, existau acele camere de odihnă, am stat acolo… În 21 dec mi-a fost foarte rău și m-am dus la spitalul Ministerului de Interne și urma să mă internez a doua zi, am aceste documente, și am revenit la minister.”
Ghinion. Mărturia atestă că Alexie era bolnav și că a fost sporadic lângă Iulian Vlad în acele zile până în 22 decembrie. Iar agendele lui – dacă sunt adevărate – nu sunt o probă directă și corectă.
Există și astăzi un plan de dezmembrare a României? 
Continuă MD:
„I-ai admonestat pe cei care îți raportau situația în timp real și le-ai cerut să caute neapărat „cine este în spate”. Le-ai ordonat să scoată din pământ, din iarbă verde, spioni, turiști, CIA, KGB, Malta și Ialta. Deși tu știai foarte bine că nu au de unde să-i scoată. Nu hotărâsei tu, împreună cu Postelnicu, să treceți trupele de grăniceri de la Armată la Ministerul de Interne, tocmai pentru a avea controlul direct al granițelor?”
Colonelul (r.) dr. Ion Petrescu, fost șef al Direcției Informare și relații Publice din M.Ap.N. și fost director al Trustului de Presă al Ministerului Apărării Naționale (un securist, nu?) are o altă părere:
„Practic, în decembrie 1989, și în Ministerul Apărării Naționale și în Ministerul de Interne au apărut primele cozi de topor ale puterii de la Răsăritul Europei. Din fericire, pentru România, armata din acel moment, așa cum era, umilită de muncile agricole, în mine, pe șantierele canalelor Dunăre-Marea Neagră și Dunăre-București, neinstruită din rațiuni invocat economice, a dat dovadă că poate ține cârma țării într-un moment când președintele republicii socialiste, de atunci, fusese deposedat de putere, serviciile secrete se ascundeau, de voie/de nevoie, sub mantaua kaki, partidul comunist devenise pata, nedorită, pe biografia a patru milioane de conaționali, iar colac peste pupăză, la frontiera cu URSS și Ungaria, coloanele de camioane militare, pline cu soldați, așteptau – acesta este adevărul – permisiunea unor trădători de țară, de la București, ca să intre în România pentru a lichida…teroriștii.
Rândurile acestea nu sunt scrise după cărți deja tipărite, ci pornesc din experiențe personale, trăite în acele zile, ca jurnalist militar și din concluziile unor dialoguri pe care le-am purtat cu ofițeri ce au servit țara, în decembrie 1989, la cele două granițe menționate, cu mâna pe simple pistoale-mitralieră, socotind, ca simpli militari, câte ore, doar ore, nu zile, ar fi rezistat trupelor invadatoare, acolo, pe fâșia arată.”
Mădălin Hodor continuă:
„Tu însă aveai planul tău. Al tău și al șefului tău, Ceaușescu. Aveați nevoie de „agenți” și „diversioniști”, de „turiști sovietici” și de „agresiuni externe”, de amenințări cu „dezmembrarea României” și de „complotul marilor puteri” pentru a aduce țara în stare de război. Pentru că era singurul mod în care mai puteați să rezistați tăvălugului istoriei, care venea peste voi și peste regimul vostru decrepit. Declarând stare de război și împușcând oameni. Și asta ați și făcut. Împreună.”
Mădălin Hodor este un istoric ”purist” al revoluției române. Dar în munca de cercetare a evenimentelor nu poți eluda zecile de cărți și documente care spun contrariul. Întrebare: astăzi există amenințări cu „dezmembrarea României”?
Un fost demnitar sovietic 
Uite, de pildă, cu ce se ocupă o instituție fundamentală a Revoluției Române:
„Marți, 14 martie 2017, la sediul Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989, a avut loc ședința Consiliului Științific al IRRD, condusă de prof. univ. dr. Ion Calafeteanu, vicepreședintele Consiliului… În intervențiile lor, membrii Consiliului au recomandat să fie aprofundate și temele de interes pentru opinia publică și, să fie elucidate unele informații sau afirmații care apar în presă fără suport documentar… Lectorul univ. dr. Alexandru Murad Mironov a precizat că a participat la o reuniune la care a fost prezent și Valerii Mușatov, înalt demnitar sovietic, în 1989. Acesta a afirmat că ambasadorul Teajelnikov a fost schimbat din funcție pentru că și-a luat angajamente neautorizate față de noile autorități române, legate de o intervenție militară. Cei prezenți la întâlnirea respectivă l-au contrazis pe fostul lider sovietic.”
I-auziți, domnule Mădălin Hodor, ce se dezbate la Institutul Revoluției?!
Operațiunea „Trandafirul” 
Nu vreau să mai citez din articolul-pamflet care amestecă radical neadevăruri cu omisiuni și din care reiese că Armata a fost bună și Securitatea rea, că Securitatea a început tragerea la Timișoara și Armata „dădea din colț în colț”.
Cea mai oribilă soluție a Miliției, a lui Postelnicu și a Elenei Ceaușescu, arderea cadavrelor din morga Spitalului Județean este pusă de domnul Mădălin Hodor tot în spatele lui Iulian Vlad. Chiar dacă procurorul militar Dan Voinea a instrumentat și a închis ”Operațiunea Trandafirul” încă din 1990, fără a-l inculpa pe șeful Securității.
Altă enigmă a evenimentelor, pe care domnul istoric Hodor o rezolvă este prezența a 40 de luptători în trening (generalul Nicolae Militaru scrie că 80) la Sibiu:
„Tu i-ai trimis cu avionul, la solicitarea lui Postelnicu, pe cei 40 de uslași în trening să-l apere pe Nicușor la Sibiu. Ați spus după aceea, ba că erau omniprezenții „turiști sovietici”, ba că erau „cercetași de la DIA”. Dar nu erau. Erau de la USLA și tu știai asta, pentru că erau băieții tăi de suflet… Revenind la cei pe care i-ai trimis atunci la Sibiu, să știi că și-au făcut și acolo datoria. La Sibiu a fost măcel.”
Alții spun că erau de cercetare diversiune de pe lângă Direcția de Informații a Armatei. Nu a ieșit nicio dovadă până acum. Și de ce să fi fost primiți și cazați 40 (80) de uslași în Școala Militară (a Armatei!) condusă de colonelul Aurel Dragomir?!, istoricul cercetător nu ne spune. Și nu aduce nicio dovadă în acest sens.
Diversiunea cu televizorul 
Mădălin Hodor continuă:
„Dar nu e nevoie să te întreb. Pentru că știu că, de fapt, și asta este o minciună sfruntată și că nici prin gând nu ți-a trecut să dai vreun ordin în acele momente.”
Ordinul de deschidere a porților de la TVR a fost dat în jurul orei 11.00. Președintele de atunci al televiziunii, Petre Constantin, speriat, a sunat înapoi la generalul Iulian Vlad ca să confirme încă o dată.
Mădălin Hodor continuă:
„În acele momente ai vrut să fugi împreună cu șeful tău, Nicolae Ceaușescu, și ți-ai lăsat oamenii de izbeliște să se descurce cum pot. … Tu ai urcat cu soții Ceaușescu spre acoperișul unde vă aștepta elicopterul și, pentru că ascensorul s-a blocat din cauza supraîncărcării, s-au dispensat scurt de prezența ta.”
Stenogramă a audierii în fața Comisiei de cercetare a evenimentelor a lui Florian Raț – aghiotant (16 nov 1995):
„Era ora aproximativ 11,45 am urcat în lift și erau El. și N. Ceaușescu, Rusu Marian și eu ca să ajungem la etajul 6 unde aterizase elicopterul…”
Stenogramă a audierii în fața Comisiei de cercetare a evenimentelor a lui Aurel David – aghiotant (10 mai 1994):
„…în liftul pe care l-am blocat eu au intrat Dincă, Emil Bobu, un coleg de-al meu, căpitanul Dărămuș Victor, după care am intrat eu și după mine a venit căpitanul Rusu Marian, aghiotantul Elenei Ceaușescu. N-am apucat să închidem ușa pentru a pleca cu liftul, pentru că, din spate au venit Tudor Postelnicu și generalul Iulian Vlad. Au intrat în lift și, în momentul în care au apăsat pe buton, liftul n-a plecat. Eram prea multe persoane. Toți s-au uitat la noi, la ofițeri și am fost nevoit eu să ies din lift. Iar s-a apăsat pe buton, liftul nu a plecat și a fost nevoit și căpitanul Rusu Marian să iasă din lift.”
Poate sunt eu chițibușar, dar, repet, când ești jurnalist sau istoric trebuie să respecți adevărul și cuvântul scris. Iulian Vlad nu a fost în același lift cu Ceaușescu. De ce să spui asta?
Mădălin Hodor continuă:
„Adică tu, Stănculescu și Gușă. Comandamentul Militar al Revoluției. De ce? Păi voi aveați nevoie de un nou dușman extern, ca să vă erijați în salvatorii Revoluției și să scăpați de răspunderea pe care o aveați pentru represiunea dinainte de 22 decembrie 1989. Pompierii-piromani. Le-ați împuiat capul tuturor cu teroriști arabi, comandouri ale lui Ceaușescu și baze subterane de elicoptere, ați pus oamenii voștri să sune la Televiziune și să anunțe otrăvirea apei, bombe și coloane blindate, ca să nu aibă nimeni timp să vă întrebe ce ați făcut până atunci. V-ați negociat supraviețuirea. Pe noi nu ne-a costat decât câteva sute de morți și câteva mii de răniți în plus.”
Amestecul inteligent între cei trei generali, tochitura asta istorică este ridicolă. Adică cei care au transformat securiștii în teroriști pe televiziune sunt tot de la Securitate? Sau de la Armată? Sau și și?
Adică cei trei redactori ai televiziunii sunt ai Securității?
Cei care spun asta?!:
„Teodor Brateș: Televiziunea este încercuită de acești bandiți, de grupuri răzlețe. Televiziunea este în pericol! Cerem urgent armata să intervină! Nu mai este timp de pierdut! Dați ordinele corespunzătoare așa cum v-ați angajat în fața poporului!
Victor Ionescu: Ostași, folosiți armele pe care le aveți în dotare fără a aștepta neapărat această dezlegare formală. Poporul vă dă acum ordine! Nu așteptați numai de la niște comandanți, poate prea limitați în limitele impuse atâția ani de dictatură. Să ne apărăm cu ceea ce avem la îndemână!
George Marinescu: Utilizați toate forțele! Tot armamentul, toată muniția!”
Aduceți de urgență ajutoare!
Victor Ionescu: Există aruncătoare de grenade care nu au fost puse în acțiune! Să intre…
Teodor Brateș: Să intre tancurile și să dărâme clădirile în care se află acești cri­minali! Să se acționeze cu toată fer­mi­tatea, nu mai este timp de pierdut!”
(Televiziunea Română, 23 decembrie 1989)
Dosarul morții lui Trosca 
Dar cea mai groasă manipulare este acuza că de vină pentru moartea lui Trosca este, în locul generalului Nicolae Militaru, Iulian Vlad.
În articolele din februarie-aprilie 2016 (link – http://revista22online.ro/70251894/asasinarea-lui-trosca-i-misterele-uslailor-ucii-la-revoluie.html), Mădălin Hodor îl acuza doar pe colonelul Ardeleanu. Astăzi îl adaugă și pe generalul Iulian Vlad.
Mădălin Hodor:
„Gheorghe Trosca, șeful de stat major de la USLA, care a murit împreună cu prietenul lui Eugen Cotună și cu alți cinci uslași la MApN în noaptea de 23-24 decembrie 1989. Știu că deja le-ai povestit prietenilor tăi cât de îndurerat ești de moartea lui și cât de nenorocit a fost „KGB-istul” ăla de Militaru, care i-a asasinat cu sânge rece. Pentru că, nu-i așa, despre asta a fost vorba. Tu și securiștii tăi ați fost în decembrie 1989 victimele unui complot KGB-ist. Dacă ai putut să spui asta până în 22 decembrie, ce te-ar fi împiedicat s-o afirmi după aceea? Păi nu ai făcut decât să te ții de povestea ta și a lui Ceaușescu din 17 decembrie. N-ai schimbat nicio virgulă.”
Sunt nevoit să reiau un fragment din articolul meu de anul trecut:
„Iată o probă din chiar revista 22, 6 mai 2002: Întrebat dacă Militaru era agent so­vietic, Silviu Brucan, eminența cenușie a FSN, declara:
 „…majoritatea generalilor ro­mâni din perioada aceea și-au făcut școala la Moscova. În ce-l privește pe Militaru, cred că era într-adevăr foarte aproa­pe de serviciile secrete. Dar ce m-a interesat pe mine era poziția lui îm­po­triva lui Ceaușescu, pentru că partea so­vietică începuse și ea să fie împotriva lui Ceaușescu. Iar Militaru a mers pe linia asta, îmbinând și trecutul lui de om al serviciului militar sovietic – GRU – cu poziția anti-Ceaușescu”.
Mădălin Hodor către Iulian Vlad:
„Dar de ce nu le-ai spus, de exemplu, că Trosca te-a căutat pe tine în acea noapte la MApN? Da, pe tine, nu pe Militaru. Bleorț, celălalt adjunct de la USLA, l-a auzit pe stație, imediat după ce tancul a tras prima rafală asupra lor, încercând să-l contacteze pe „80″. A declarat asta în fața procurorilor militari, dar ei nu aveau idee ce e chestia asta cu „80″.”
Indicativul generalului Vlad 
Domnule Mădălin Hodor, ați aflat indicativul pentru stație al lui Iulian Vlad: „80”. Dar credeți că odată ajuns la M.Ap.N., în seara lui 23 decembrie, Iulian Vlad a și primit o stație de emisie-recepție? Un telefon TO? Sau a fost adus mai aproape pentru a fi supravegheat mai ușor? Apoi, există mărturia unui supraviețuitor din acel ABI, Constantin Isac (parola ”Ionescu”) de lângă Trosca, care depune mărturie că nu s-a vorbit vreodată de indicativul „80”.
Ba, mai mult, arbitru de judo fiind, a fost la Iași în acel decembrie 1989, depune mărturie că toți judoka (din toate structurile militare, cei mai pregătiți oameni) au primit trei zile liber după manifestarea de la Iași.
Mădălin Hodor:
„Știu sigur, pentru că am găsit în arhivă tabelul cu distribuția indicativelor de stație a tuturor șefilor Ministerului de Interne întocmit pentru situațiile de alarmă. Ca să vă poată găsi oriunde și oricând și ca să puteți comunica între voi pe frecvențe rezervate. Logic, de altfel. Deci Trosca, care știa și el indicativul, te-a căutat pe tine în timp ce asupra lui începuse să se tragă. De ce? Ca să-i oprești pe cei de la MApN și să-l salvezi, normal. Pentru că și-a dat seama că planul tău și a lui Ardeleanu, oricare ar fi fost el, a eșuat și el o să plătească pentru asta.”
Ar fi degradant să răspund oricărei ma­nipulări a domnului M. Hodor, care știe, ia­tă, foarte multe lucruri despre „in­ci­den­tul” de la MApN din 23/24 decembrie 1989. Gheorghe Trosca, mai grăsuț, nu avea un combinezon de luptă. De altfel, un șef de stat major care primește o ase­menea misiune, să împresureze blocurile dimprejurul MApN din Drumul Taberei cu 600 de luptători împotriva unor teroriști, ca orice om cu mintea la el, vine să lă­mu­rească misiunea și ordinul cu cei care l-au dat.
„Brucan ți-ar fi luat gâtul” 
Mădălin Hodor:
„Care era planul vostru? Păi să scăpați voi. Tu și Ardeleanu. Conducerea CFSN se trezise puțin că poate nu sunteți așa de loiali Revoluției cum susțineați și a început să vă suspecteze. Pe Ardeleanu l-au luat la întrebări despre uslașii care tot apăreau prin oraș, deși el jura că sunt toți în unitate, iar pe tine, pe Stănculescu și pe Gușă v-au înlocuit de la comandă. Ți-ai dat seama că te bănuiesc. Brucan ți-ar fi luat gâtul imediat, dar Iliescu, fricos cum îl știi, nu vroia încă să se pună rău cu voi.”
Istoricul Mădălin Hodor joacă aici un snooker de mare clasă. Acuzându-l pe Vlad de moartea lui Trosca, îi acuză și pe uslași că doreau să intre în Ministerul Apărării Naționale ca să lichideze noul grup CFSN. Frumoasă lovitură. Și e independent! Și curajos! Îl face fricos pe Ion Iliescu!
Una, că nu existau 600 de luptători ai USLA, apoi, nu poți strânge ca în chingă blocurile dimprejurul MApN, fără să sta­bi­lești cu cei de pe partea cealaltă, apă­ră­torii MApN, că nu vii cumva și împotriva lor. Deci un sistem de parole și recu­noaș­teri inerente oricărei aplicații. La ordinul primit, de a veni cu 600 de uslași îm­po­triva teroriștilor, orice șef de stat major, orice luptător cu bun-simț militar vine în recunoaștere și în stabilirea situației din teren. Da, cred că vroia să intre în MApN, „să facă o escală” și să stabilească inamic, hărți, parole, conlucrare etc. Pentru că erau profesioniști.
Mădălin Hodor:
„Știu că ați spus că este ridicol ca cineva să-și imagineze că uslașii cu două ABI-uri puteau să atace ministerul apărat de atâtea tancuri, atâția militari etc. Aparent așa este. Dar, dacă citești ordinele de zi pe unitate ale USLA și vezi că oamenii lui Trosca făceau trageri în fiecare zi, 365 de zile pe an, cu toate tipurile de armament, că simulările lor prevedeau situații de pătrundere în obiective puternic apărate, că Trosca însuși se ocupa de conceperea și desfășurarea unor astfel de exerciții, că deghizarea în uniforme MApN, ale Gărzilor Patriotice sau Miliției era rutină, îți mai schimbi părerea. Mai ales când știi că militarii în termen ai MApN abia dacă trăgeau trei cartușe și apoi erau trimiși restul stagiului militar la porumb. A fost un miracol că nu s-au împușcat toți singuri în decembrie 1989. Da. Uslașii lui Trosca ar fi putut, dacă li se ordona, să intre în MApN. Dar nici tu și nici Ardeleanu nu mai puteați să-i dați un astfel de ordin și, în general, nici să-i spuneți ce să facă. Erați izolați. Iar Trosca a murit din cauza voastră.”
Sunt aberante declarațiile lui Nic­o­lae Militaru și ale lui Silviu Bru­can, care atestă faptul că au ce­rut, prin ordin, capacitarea a 600 de uslași care să atace blo­curile dimprejur și să anihileze teroriștii, iar Trosca, dimpotrivă, a venit cu 11 oa­meni care să îi atace pe ei în minister și să-i omoare, în prezența apărătorilor mi­nisterului: 2.137 de militari, 63 de tancuri, 49 de TAB-uri și două baterii de an­ti­ae­ria­nă. Precum și a parașutiștilor de cerce­tare-diversiune de la Buzău, conduși de Gheorghe Truțulescu, specialiști în lupta de gherilă urbană, dar nefolosiți inex­pli­ca­bil în acest război împotriva ”teroriștilor”.
Mărturia lui Silviu Brucan 
Și pentru că ați adus vorba de Silviu Brucan, vă propun un interviu video și audio din arhiva personală despre acest subiect, ca să înțelegem cum se pot întâlni spiritual un istoric tânăr și un bătrân asasin:
Silviu Brucan: Eu am fost in biroul lui Militaru, ca ministru al apărării naționale, noi eram toți acolo și el era ministru, el a convocat la el pe șeful USLA… Pe colonelul Ardeleanu, și era de față și generalul Vlad Iulian. Eu am asistat la această scenă. Și Militaru le-a cerut și le-a spus:
„Voi aveți vreo 600 de oameni bine pregătiți pentru asemenea lucruri, ar fi pentru voi foarte ușor să înconjurați toată regiunea asta din jurul M.Ap.N, și să scotociți acolo și să-i scoateți pe ăia care trag în minister, că se auzeau și atunci, zgomotul făcut de gloanțe… și a rămas că Ardeleanu pleacă să organizeze o încercuire a întregii regiuni pentru a o scotoci și a scoate pe cei care trăgeau în minister.
Cornel Mihalache: Și Ardeleanu a trimis 11 oameni.
SB: În loc să facă treaba asta, Ardeleanu a plecat și a trimis misiunea Trosca.
CM: 3 ABI-uri și 11 oameni.
SB: Care aveau o sarcină foarte suspectă, care s-au apropiat de intrarea M.Ap.N, pe întuneric, ce avea să caute acolo, nu s-a lămurit nici în momentul de față. În orice caz, în loc să execute ordinul ministrului, al lui Militaru, a făcut exact invers. Pentru că, după părerea mea, misiunea unității asta a lui Trosca era să ne lichideze pe noi, pe noi, conducerea FSN. De ce s-au apropiat ei pe întuneric de intrarea M.Ap.N.? Ca să pătrundă în minister… altă explicație…
CM: Alți analiști spun că Trosca l-ar fi urmărit informativ pe generalul Militaru cu ani înainte, ca presupus kgbist.
SB: Da.
CM: Și că a fost de fapt nu un fel de răzbunare, ci de ascundere a celor care știau mai multe despre parte din noua conducere a FSN.
SB: Bine, asta e o chestie, de informație, dezinformare și așa mai departe. Dar ce căuta această unitate în fața ministerului…
CM: Ei ai spus că au primit ordin…
SB: Sigur că au primit ordin, au primit ordin  de la Ardeleanu, și poate și de la Vlad Iulian.
CM: Mai sunt încă supraviețuitori dintre ei, sunt 5 supraviețuitori.
SB: Ei și, te aștepți să spună adevărul? Nu cred.
CM: Eu nu mă mai aștept să spună adevărul nimeni acum.
SB: Nu cred că ar putea ei să spună în momentul de față că au fost trimiși de Ardeleanu și de Vlad Iulian ca să lichideze conducerea FSN-ului, nu putea să spună așa ceva, pentru că s-ar incrimina singuri.
CM: Ei spun că gen Militaru a chemat această unitate, să apere și să scotocească blocurile dimprejur. Scrie și în Cartea albă a armatei.
SB: Și atunci de ce s-au apropiat de intrarea ministerului?
CM: Pentru că trebuiau să primească niște…
SB: În loc să scotocească casele dimprejur au vrut să intre în minister.
CM: După ce au stat jumătate de oră pe loc.
SB: În schimb, n-au întreprins nici o acțiune de scotocire a caselor din jurul M.Ap.N, pentru că s-a tras și în ziua aceea, și a doua, și a treia zi. Misiunea pe care a primit-o Ardeleanu de la generalul Militaru n-a fost efectuată. Dimpotrivă, el a trimis această grupă de comando. Am fost de față cu Militaru când i-a cerut colonelului Ardeleanu scotocirea caselor.
„Domnul istoric s-a înregimentat” 
Ca să înțelegem mai bine de ce l-am numit pe tânărul Mădălin Hodor ”străveziu” vă aduc la cunoștință următoarele:
Datorită faptului că a semnat, alături de istoricul Adrian Niculescu propunerea unei legi care să condamne negarea Revoluției din 1989, acesta l-a recompensat:
„Marți, 14 martie 2017, la sediul Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989, a avut loc ședința Consiliului Științific al IRRD, condusă de prof. univ. dr. Ion Calafeteanu, vicepreședintele Consiliului. La ședință au participat 14 membri ai Consiliului științific, ședința fiind statutară și s-a desfășurat în prezența directorului general al Institutului, Claudiu Iordache.
Prof. univ. dr. Ion Calafeteanu a propus cooptarea în Consiliul Științific, a unor membri noi: Mădălin Hodor (consilier superior CNSAS). Toate documentele propuse discuțiilor, precum și sugestiile membrilor Consiliului, au fost aprobate în unanimitate.” Nr 68 Caietele Revoluției IRRD.ro
Domnul istoric s-a înregimentat. Nu mai e liber. Nu mai e nimic de comentat.”
Surse: EvZ /.AN
mai mult
Dialog de idei

Unirea cu Basarabia în 2018

unirea-basarabiei-cu-romania

În anul 2018 toți românii vom sărbători centenarul Marii Uniri. Este un prilej de readucere aminte asupra evenimentelor de la 1918 dar nu e frustrant că teritorii locuite de români, mai ales Basarabia, nu este integrată în România la atâția ani de la proclamarea independenței acestui teritoriu?.  Dacă ar fi ca lucrurile să se desfășoare în firescul lor, Basarabia ar trebui să ceară rapid unirea și România s-o accepte la fel de rapid și mai apoi să se acționeze în sensul integrării celor două state, economic, social etc. Lucrurile nu se petrec așa din câteva motive:

-Liderii din Basarabia nu vor să-și piardă privilegiile. Corupția este la un nivel înalt la Chișinău și cei de la putere se simt în largul lor. Îi sperie foarte tare instituțiile de combatere a corupției din România.

-Bisericii din Basarabia(în mare parte) care are un rol foarte mare în societatea basarabeană îi convine subordonarea față de Patriarhia Moscovei. În cadrul procesului de rusificare Moscova a avut grijă să acorde o atenție mare preoțimii așa că cei mai mulți sunt filoruși. Poate că un rol mai activ al Patriarhiei de la București s-ar potrivi pentru apropierea preoțimii.

-Populațiile de alte etnii din Basarabia au reticențe mari privind ideea de unire cu România, de multe ori discursurile excesiv naționaliste ale liderilor unioniști punând gaz pe foc. Preferă o mai mare independență, sub formă de autonomie, decât unirea într-un stat mare. În plus, etniile sunt la mâna Moscovei prin liderii lor manipulați de securitatea rusească.

-Liderii de la București realizează că o eventuală unire ar însemna o povară destul de grea pentru România, stat care este angajat în recuperarea decalajului față de celelalte state din UE. Recent am auzit un banc de la un primar de comună: „Se spune că Putin nu ne iubește. Păi dacă nu ne-ar iubi, ne-ar da Basarabia!”. Bineînțeles, e un banc. Totuși, ne putem da seama că ar fi multe de făcut pentru ca Basarabia să ajungă din urmă chiar și cea mai săracă regiune a României! Nu că nu ar fi posibil, însă vedem cum e cu voința politică la noi! Multă demagogie, puține fapte. În virtutea inerției, România se dezvoltă. În momentul în care apar decalaje mari între regiuni asta-i cea mai clară dovadă că România se dezvoltă doar din inerție și nu datorită unei planificări bine gândite și aplicate. Dacă guvernanții ar gândi cum trebuie, ar face strategii care să fie aplicate CU VOINȚĂ POLITICĂ și atunci decalajele dintre regiuni ar fi reduse mult iar România ar arăta ca o țară cu adevărat europeană.

-Liderii de la Bruxelles nu încurajează unirea pentru că s-ar crea un precedent periculos pentru Europa. Modificarea granițelor, indiferent cum s-ar face, nu e pe placul UE.

Și totuși, ce-ar fi dacă:

-Liderii de la Chișinău ar lăsa  interesele personale de-o parte și s-ar gândi la copiii și nepoții lor. E o marte oportunitatea ca Basarabia să intre în civilizația europeană prin unirea cu România. E nevoie de sacrificiu din partea clasei politice de la Chișinău dar e și o oportunitate de a intra în istorie.

-Biserica ar avea o mai mare deschidere spre Patriarhia de la București? Bineînțeles, Patriarhia de la București ar trebui să facă ceva în acest sens. Totodată BOR ar trebui să se curețe de elemente ce denotă abateri profunde de la dogma ortodoxă(cazurile Corneliu Bârlădeanu și Cristian Pomohaci), știindu-se că biserica basarabeană este mai tradițională și nu tolerează liberalismul în sânul acesteia.

-Etniile din Basarabia ar face un efort de a înțelege că în România prin prisma legislației naționale și a politicii de la Bruxelles, pot beneficia de mult respect și susținere. Ca drept dovadă, în Parlamentul de la București sunt reprezentate 18 etnii. În plus, etnia maghiară a avut reprezentare în multe guverne. Rusia nu-i poate ajuta prea mult mai ales de când e în conflict cu Ucraina. România poate asigura liniște pentru cetățenii ei atât prin integrarea în UE cât și prin apartenența la NATO.Autonomia e bună doar pentru o mână de privilegiați, nu și pentru popor.

-Liderii de la București ar înteți contactele cu basarabenii la toate nivelele și cu toate etniile promovând unirea ca necesitate actuală, ca modalitate de rezolvare a problemelor curente a populației din Basarabia. Discursurile naționaliste ar trebui trecute în plan secundar primând necesitățile de moment și de viitor a poporului. Istoria e bine s-o știm dar ce ne facem când nu avem cu ce plăti ratele? Vedem cum mare parte din populația din Românească părăsește teritoriul pentru un trai mai bun. Noi vrem să atragem 4.5 milioane de locuitori cât mai are Basarabia(mulți de etnie rusească) în timp ce alți 4.5 milioane de locuitori de etnie română  au părăsit România….Ca atare, România trebuie să arate că asigură prosperitate populației și că ar putea să integreze populația din Basarabia. De fapt, ăsta ar fi marele examen. Retorica privind istoria comună, cultura comună, limba maternă etc nu mai valorează așa mult în aceste vremuri. Oamenii se mișcă de-a lungul și de-a latul planetei pentru un trai mai bun.

Concluzia e că multe ar trebui făcute dacă dorim unirea și politicienilor le stă în putință. Prioritatea numărul 1 ar trebui să fie progresul economic și grija față de populație indiferent de etnie. Ideea de unirea are nevoie de susținători din partea a cât mai multor lideri. Unirea e mai mult decât politică de partid. Unirea e ideal de țară. (Ideea de unire în preajma centenarului Marii Uniri – de Ionel Popa)

Ceea ce se întâmplă acum în Republica Moldova, în privinţa idealului unirii cu România, ar trebui privit sub un cu totul alt aspect. Am regăsit zilele trecute Chişinăul marcat de o mişcare nu numai civică, aşa cum se întâmpla în anii precedenţi, ci şi cu precise conotaţii politice şi economice.

Astfel poate fi definit proiectul „Sfatul Ţării 2”. Se vrea, pe de o parte, reeditarea de suflet a ceea ce s-a întâmplat cu 98 de ani în urmă, când reprezentanţii basarabenilor au votat, la 27 martie, unirea cu România. Trecutul şi prezentul acestui ţinut dintre Prut şi Nistru au asemănări şi deosebiri. Dacă în trecut basarabenii au vrut unirea cu România de teama bolşevismului, a nelegiuirilor banditeşti dintr-un teritoriu al nimănui, ameninţaţi în plus şi de anexarea la Ucraina, ceea ce ar fi însemnat stingerea în mare măsură a românismului, azi situaţia e alta. Lumea s-a săturat de sărăcie şi de corupţie în cadrul unui stat, Republica Moldova, definit de tot mai mulţi intelectuali din Chişinău drept „eşuat”, incapabil să ofere cetăţenilor săi bunăstare şi un viitor sigur. Pe de altă parte, noua mişcare unionistă urmăreşte, prin stabilirea unor etape foarte precise, să pună capăt epocii poeziei şi să înscăuneze pragmatismul, sub aspect politic, legislativ, economic, în privinţa idealului readucerii Basarabiei, până în anul 2018, între hotarele României.

Un discurs cât un sfert de secol

Am ascultat cu mare atenţie discursul rostit de academicianul Nicolae Dabija, preşedintele Comitetului de Iniţiativă pentru înfiinţarea „Sfatului Ţării 2”, în marea sală a Palatului Naţional „Nicolae Sulac” din centrul Chişinăului, în faţa celor 1.725 de reprezentanţi ai satelor, comunelor şi oraşelor din Republica Moldova. Dacă ne referim la scriitorul şi istoricul Nicolae Dabija, atunci trebuie spus că avem în faţa noastră pe unul dintre cei care, încă de la finele anilor ‘80, deci pe timpul Uniunii Sovietice, au pornit mişcarea de renaştere naţională în Basarabia. Câteva teme foarte interesante au fost lansate cu ocazia prezentei expuneri. Una dintre ele este legată de regretul unei strategii greşite a celor care au creat Republica Moldova. „Greşeala noastră, după 1991, a fost că am vrut unirea cu România doar pe bucăţi”, cu referire la faptul că au fost adoptate o serie de măsuri privind derusificarea Basarabiei şi de apropiere faţă de România, dar mai mult din punct de vedere al reinstaurării adevărului istoric. Strategia politică, în schimb, a luat o cu totul altă turnură. „Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova, din 27 august 1991, ar fi trebuit să fie declaraţia de unire cu România.” Vorbitorul explică şi de ce proiectul unirii a eşuat, în ultimii 25 de ani. „Am contat pe oameni care au ajuns în fruntea Republicii Moldova şi care au distrus ideea de românism.” Academicianul face referire şi la un alt aspect, cel care ţine de conştiinţe. Basarabeanul de rând nu a fost lămurit de nimeni, după căderea URSS, asupra avantajelor, inclusiv economice, ale unirii cu România. Şi mai ales în ceea ce priveşte demolarea acelor prejudecăţi instaurate pe timpul sovietic, când românilor din Basarabia li s-a spus că românii din dreapta Prutului le sunt duşmani. Altfel spus, au fost 25 de ani pierduţi, istoricul spunând clar că „suntem nevoiţi s-o luăm de la capăt” în ceea ce priveşte trezirea conştiinţelor, lucru început încă din 1988, dar rămas până azi neterminat. Făcând referire la situaţia economică de acum a Republicii Moldova, Nicolae Dabija spune că „statul e falit şi imposibil de resuscitat”, iar depăşirea crizei economice are o singură soluţie, „unirea cu România”. Dacă politicienii de la Chişinău au fost luaţi în colimator pentru că nu au făcut nimic în privinţa unirii celor două state româneşti, de critici nu au scăpat nici cei de la Bucureşti, Nicoale Dabija arătând clar că România nu are nicio strategie privind acest proiect naţional. „Pălăvrăgim cu acea sintagmă, români de pretutindeni, adică ai nimănui.” Scriitorul a cerut, în calitate de preşedinte al Comitetului de Iniţiativă pentru crearea „Sfatului Ţării 2”, ca la Bucureşti şi Chişinău să fie create două ministere ale Reunificării. Astfel, din punct de vedere legislativ şi tehnic, să fie create premisele unirii propriu-zise a celor două state unde se vorbeşte aceeaşi limbă.

Ce urmează de mâine încolo

Am vorbit cu mai mulţi oameni aflaţi în această sală, în care erau adunaţi cei 1.725 de delegaţi de pe cuprinsul Republicii Moldova. Ei constituie, până la urmă, „Sfatul Ţării 2”. Pe cei mai mulţi i-am aflat, discutând de la om la om, ca fiind profesori de meserie, alţii preoţi, alţii gospodari de frunte ai comunităţii care i-a trimis aici cu mandatul clar, să voteze Proclamaţia de constituire a noului For naţional. Am citit apoi acest act, care este un fel de foaie de parcurs, pe etape, adică ce îşi propun ei, basarabenii, să facă în următorii doi ani, pentru că scopul final este ca în 2018 unirea Republicii Moldova cu România să înceteze a mai fi un deziderat, devenind realitate. Primul pas este legat de informarea comunităţii internaţionale asupra proiectului unirii celor două state româneşti. Apoi înfrăţirea tuturor localităţilor Republicii Moldova cu oraşe sau comune din România. Se vorbeşte şi despre adunări publice în toate localităţile Republicii Molodva, unde intelectualitatea locală, dar şi cei care fac parte din „Sfatul Ţării 2” să vorbească oamenilor despre avantajele unirii cu România, în special cele economice. Şi dacă tot ne referim la cei care să vină să vorbească poporului despre aceste deziderate, trebuie menţionat că din noul Sfat al Ţării fac parte, alături de Nicolae Dabija, alte nume importante pentru conştiinţa basarabenilor, precum Mihai Cimpoi, Ion Ungureanu, Ion Varta, Petru Hadârcă, Ion Iovcev, Petru Bogatu, Eugen Doga, Arcadie Suceveanu, Nicolae Botgros, iar lista este cu mult mai lungă. Acest comitet al intelectualilor îşi mai propune ceva, anume să ia legătura cu diverse instituţii din cele două state româneşti, pentru urgentarea unor proiecte comune, precum interconectarea energetică între Bucureşti şi Chişinău, în privinţa gazelor naturale şi a electricităţii, construirea unei autostrăzi între Iaşi şi Chişinău, dar şi a unei linii ferate cu ecartament european între Bucureşti şi Chişinău.

„Reunirea o vor face doi preşedinţi”

Şi pentru că la acest congres din Chişinău era expus un panou mare cu chipul lui Grigore Vieru, nu putem să nu ne aducem aminte de cuvintele poetului naţional, rostite ca o premoniţie, încă din 1993. „Reunirea o vor face doi preşedinţi: sărăcia, care se va abate peste Basarabia, şi înflorirea economică a Ţării Româneşti”. Nu cred că mai e o noutate dacă spun că aşa e văzută azi România, din perspectiva basarabeanului de rând, adică fratele mare, în plină ascensiune economică, de când face parte din Uniunea Europeană şi NATO. Numai dacă te uiţi la cursul valutar din Chişinău, un leu românesc la aproape cinci lei moldoveneşti, şi înţelegi care e diferenţa între cele două state. Am stat de vorbă cu oameni de pe stradă, încercând un dialog despre ce aşteaptă ei de la România, în cazul reunificării. E drept că mulţi se tem să vorbească. Unii se uită suspect în toate părţile, pe parcă le-ar fi teamă că nişte ochi invizibili încă îi mai supraveghează. Cei cu care am reuşit totuşi un schimb de câteva cuvinte se referă la pensii şi salarii pe care le vor mai mari, dar şi locuri de muncă şi, în consecinţă, construirea de fabrici. Unii spun că au salariu de sub 2.000 de lei moldoveneşti şi nu se ajung de la o lună la alta, mai ales că utilităţile, în special gazul, sunt foarte scumpe. Alţii o scot la capăt numai datorită banilor trimişi de cineva din familie care e plecat să muncească fie în Rusia, fie în Occident. Un învăţător din oraşul Floreşti spune că salariul său este echivalent cu 300 de lei româneşti. E un orăşel, spune interlocutorul meu, care a cunoscut o scădere dramatică a populaţiei, de 38%, în ultimii zece ani. Nu e vorba că oamenii au murit. Ei au plecat în străinătate, la muncă. Vorbim de un oraş care până de curând avea 12.000 de oameni. Deci vă daţi seama ce pustiu e acum acolo! Cât priveşte unirea, învăţătorul e ferm, spunând că românii de pe ambele maluri ale Prutului se aseamănă ca două picături de apă, cel puţin într-o privinţă. „Vorbim mult şi nu facem nimic!” Cea mai emoţionantă întâlnire a fost însă cu o româncă din Transnistria, din satul Târnauca, pe malul stâng al Nistrului. Satul e la şapte kilometri de Tiraspol, în teritoriul controlat de separatiştii nistreni. Când aude că sunt din Bucureşti, doamna Vera Teacă vine la mine şi mă pupă, nu alta. Era un gest pe care, aşa cum l-am simţit, nu-l făcea pentru mine, ci pentru România. Şi nu întâmplător. Profesoară de meserie, îşi aminteşte de războiul din 1992, şi de faptul că atunci Ţara-Mamă i-a dat o mână de ajutor, în sensul că a putut să plece cu elevii ei la Cluj. Au stat acolo o perioadă, până când armele au tăcut. „Acolo, în satul meu, unde sunt mulţi români. Fiecare om are în casa lui o icoană. Alături de ea, alte două icoane, Eminescu şi Creangă”, spune profesoara, care a şi fost arestată la un moment dat de separatişti, din cauză că adusese un ansamblu folcloric de la Chişinău să cânte muzică românească în teritoriul ocupat de rusofili. Doamna nu-mi vorbeşte nici de salarii, nici de pensii, ci de grădina ei cu trandafiri, invitându-mă să văd cu ochii mei frumuseţea acelor locuri.

Miting. Zeci de mii de unionişti

Cum însă evenimentele s-au derulat foarte rapid în ziua de 27 martie 2016, când s-au împlinit 98 de ani de la unirea Basarabiei cu România, m-am văzut nevoit să-mi îndrept atenţia către mitingul din faţa Teatrului Naţional de Operă şi Balet. A fost momentul în care reprezentanţii „Sfatului Ţării 2”, în frunte cu academicianul Nicolae Dabija, au ieşit în faţa a zeci de mii de oameni şi au dat citire Proclamaţiei, expunând noul plan de unire a Basarabiei cu România, în uralele mulţimii. Manifestarea a fost organizată de unioniştii din Platforma 2012, de Tinerii Moldovei şi de Blocul Unităţii Naţionale. Amploarea marşului care a urmat prin Chişinău, până în faţa Gării, a fost cu totul deosebită, în comparaţie cu acţiunile similare din alţi ani. Coloana încărcată de steaguri tricolore şi de scandări pentru România se întindea pe mai bine de un kilometru.

Amenințare. Anonimele bombe

E drept că au existat şi două situaţii care ar fi putut să strice o zi atât de electrizantă. Mă refer la cele două telefoane anonime care au anunţat plasarea unor presupuse bombe, una în clădirea Palatului Naţional, la câteva minute după ce începuse congresul Sfatului Ţării, iar al doilea în zona Gării. S-au dovedit alarme false. Dar cel mai important este că nu au creat panică. Multă lume de la congres nici nu a ştiut ce se întâmpla în jurul Palatului Naţional, unde au venit imediat trupele speciale. Mult mai târziu s-a aflat de acest tărăboi. Având în vedere contextul, forţele de ordine au fost în număr impresionant – şi în faţa Palatului Naţional, şi la Teatrul Naţional de Operă şi Balet, dar în special pe traseul marşului şi la Gară. Concluzionez asupra unui aspect, anume că, iată, Chişinăul devine tot mai vocal pe tema unirii cu România. Mare diferenţă, pot spune, văzând şi auzind ce fac politicienii din România, când e vorba de subiectul unirii, pe care îl ocolesc cum pot ei mai bine. Sau despre care se limitează să spună, în sporadice interviuri, doar atât, nu avem niciun plan. Deci să nu ne facem iluzii, doar Chişinăul ţipă, în timp ce Bucureştiul tace! (Planul unirii Basarabiei cu România: Chişinăul ţipă, Bucureştiul tace – de Dan Gheorghe)

mai mult
Dialog de idei

Andrei Pleșu VS. Liviu Marian Pop

Untitled

Andrei Pleșu: „(…) Cu vorbele ar trebui să fie dl ministru al Educaţiei. Cel care şi-a cerut de curînd scuze „anticipat“ pentru greşelile pe care le-a făcut (o magnifică secvenţă a timpurilor…). Dl Pop mi-a adus aminte de o performanţă asemănătoare a dlui Nicolae Văcăroiu, care a dat o replică amuţitoare unui preopinent din Cameră: „Îmi pare rău, dar n-aţi fost atent la ceea ce urmează să spun!“ Că dl Pop nu ştie cum se scrie pluralul articulat al cuvîntului „copil“ (adică nu cu doi, ci cu trei „i“: copiii) e destul de neplăcut. Un ministru al Învăţămîntului ar trebui să fie ceva mai instruit decît un corigent de-a cincea la română. Dar are şi el scuzele lui. Una dintre ele a fost formulată de un alt ministru al Educaţiei, dna Ecaterina Andronescu (pe care, cu scuzele de rigoare, aş îndrăzni s-o calific drept cea mai duioasă, tandră, mămoasă catastrofă a sistemului nostru şcolar): „Dl Pop e profesor de matematică“. Aţi auzit? Dacă eşti profesor de matematică nu e musai să vorbeşti corect româneşte. Numai profesorii de română au această obligaţie. Matematicienii nicidecum! Iar miniştrii, nici atît!

Oamenii credincioşi sînt siguri că există viaţă după moarte. Să sperăm. În ce mă priveşte, sînt, totuşi, de părere că – pentru cine moare de rîs – şansele de eternitate sînt mai mici. Nu poţi accepta să mori de rîs zi de zi, clipă de clipă, guvernare după guvernare, şi să pretinzi, în acelaşi timp, pentru ţara şi poporul tău, un fotoliu de orchestră în Rai.”

Liviu Pop: „Îi mulțumesc domnului Pleșu pentru că mă onorează cu atenția sa, dacă nu cu vorbe alese. Mi-aș fi dorit să fi fost dumnealui un reper când a fost ministru, l-aș fi luat ca model, oricând apreciez un exemplu de calitate. Din păcate, nu oricine reușeste să țină ștacheta sus, dovada faptului că mândria bate tichia, inclusiv pentru unii cu pretenții de intelectualitate și eleganță”, a scris Liviu Pop, pe Facebook.

F.R.

 

mai mult
Dialog de idei

Cristian Tudor Popescu, desființat de un preot

credinta-copil

Purtătorul de cuvânt al Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureși, Francisc Doboș, s-a arătat oripilat de declarația jurnalistului Cristian Tudor Popescu privind natalitatea.

„De ce se fac copiii? – (se) întreba, aseară, CTP (săptămâna trecută – nr.). Am rămas oripilat de răspunsul lui: „Oamenii fac copii când au un grad ridicat de insatisfacție în legătură cu propria lor existență în această viață… Cei care fac copii mulţi sunt săraci, nemulțumiți în raport cu societatea, care nu au reuşit să realizeze lucrurile pe care le-au dorit şi încearcă să trasfere ratarea lor copiilor…”

„Mulți dintre cei care citiți aceste rânduri aveți copii. Unii aveți chiar 3, 4 sau mai mulți copii. Sper că acum vă e clar de ce „i-ați făcut”. M-am lămurit și eu că mama a fost atât de frustrată că m-a adus pe lume. Și a fost frustrată de 4 ori de-a lungul vieții. Mare e grădina ta Doamne și mulți sar gardul!”, a scris Doboș pe pagina sa de Facebook.

Cristian Tudor Popescu a declarat săptămâna trecută la Digi 24, referindu-se la natalitate, că oamenii fac copii când au un grad ridicat de insatisfacție față de existența lor. În opinia acestuia, cu cât oamenii sunt mai mulțumiți de viața lor, cu atât sunt mai puțin dispuși să aibă copii.

„Copiii se fac pentru părinți. Dacă îmi spuneți mie că cei care fac copii au în cap perpetuarea speciei sau demografia României… O să vă spun ceva greu de înghițit. Oamenii fac copii când au un grad ridicat de insatisfacție în legătură cu propria lor existență în această viață”, a spus Cristian Tudor Popescu.

„Când oamenii au o viaţă foarte încărcată, foarte completă profesional, sentimental, personal, nu mai simt nevoia să facă copii. Cei care fac copii mulţi sunt săraci, nemulțumiți în raport cu societatea, care nu au reuşit să realizeze lucrurile pe care le-au dorit şi încearcă să trasfere ratarea lor copiilor: să facă el/ea ce nu am făcut eu, să aibă el/ ea ce nu am avut eu şi mai ales să am un sprijin la bătrâneţe”, a adăugat jurnalistul.

„Într-o ţară că Finlanda, bătrânii nu au nevoie de copii, n-au nevoie de toiagul bătrâneților lor. Au bani din pensie. Să vedem spre ce duce această grijă excesivă a statului faţă de anumite categorii de cetăţeni”, a mai spus CTP.

C.R.

Naşterea de mulţi copii este mărturisire şi mucenicie

Cei căsătoriţi nu trebuie să evite numai zămislirea, ci şi programarea copiilor. Să se lase cu încredere în mâinile lui Dumnezeu şi să considere venirea fiecărui copil un mare dar dumnezeiesc. Copiii nu sunt cozonaci să-i comandăm la brutărie când vrem şi cum vrem. Nu trebuie să ne scape nici pentru o clipă faptul că omul, născând copii, se face împreună Creator cu Dumnezeu.
Naşterea de copii mulţi este mai mult o chestiune de jertfă şi mai puţin de mijloace materiale.
Stareţul [Epifanie] considera că familiile cu mulţi copii sunt foarte binecuvântate de Dumnezeu. Şi a adus de față următorul fapt: Un oarecare soț cu mulţi copii a murit cam de tânăr. Toți care l-au cunoscut au spus că era foarte aspru şi-şi chinuia femeia şi copiii. Însă cu puţin timp înainte de a muri, a venit la pocăinţă, a cerut iertare de la familia sa, s-a mărturisit şi a plecat pregătit. Şi Stareţul a comentat:

– Dumnezeu, răsplătind ascultarea omului acestuia în problema naşterii de prunci mulţi, l-a mântuit şi pe el şi i-a scăpat şi familia de comportamentul său grosolan.

O familie, dintre fiii lui duhovniceşti, cu trei copii, se împotrivea de flecare dată când Stareţul punea problema dobândirii celui de-al patrulea copil. Printre îndreptăţirile sale neraţionale, pe soţ îl preocupa intens eventuala mutare a sa, ca funcţionar de stat, din zona Atenei, fapt ce ar fi avut consecinţe asupra familiei sale.

Părintele Epifanie, ca întotdeauna, printre alte ”reţete” tămăduitoare, a spus:

Să le lăsăm, fiule, pe toate, prin rugăciune, în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, ca să avem rezultate pozitive. Dragostea lui Dumnezeu a hărăzit perechii acesteia al patrulea copil şi soţului post nemutabil. A rămas mulţi ani funcţionar în zona Atenei şi numai când au crescut copiii destul, a apărut mutarea sa, dar pentru un scurt interval de timp. La botezul celui de al doilea copil al unei familii dintre fiii lui duhovniceşti, a accentuat:

– Naşterea de mulţi copii este mărturisire şi mucenicie. Mărturisire deoarece creştinul cu mulţi copii in fiecare zi mărturiseşte credinţa, căci împlineşte porunca lui Dumnezeu referitoare la naşterea de copii. Mucenicie, deoarece continuu suferă batjocurile şi ironiile acestei lumi, dar şi deoarece se consumă necurmat în grijile familiale.

La întrebarea unui oarecare dacă este bine să ajute economic o familie cu mulţi copii, fără să aibă cunoştinţă de situaţia adevărată a ei şi dacă va cheltui cu prudenţă ajutorul ce i-l va oferi, Stareţul a spus:

– Fiule, este cu mulţi copii şi are neapărată nevoie. Dă-i fără să cercetezi prea mult. Cine face azi atâţia copii? Cei căsătoriţi nu trebuie să evite numai zămislirea, ci şi programarea copiilor. Să se lase cu încredere în mâinile lui Dumnezeu şi să considere venirea fiecărui copil un mare dar dumnezeiesc. Copiii nu sunt cozonaci să-i comandăm la brutărie când vrem şi cum vrem. Nu trebuie să ne scape nici pentru o clipă faptul că omul, născând copii, se face împreună Creator cu Dumnezeu.
(Pr. Epifanie I. Teodoropulos, Crâmpeie de viaţă, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2003, pp. 152-153)

Sursa: www.doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/nasterea-de-multi-copii-este-marturisire-mucenicie

mai mult
Dialog de idei

Credința românilor. Radu Preda vs. Răzvan Theodorescu

Untitled

RADU PREDA: Ex Oriente lux (Lumina vine de la Răsărit). Aceasta este cea mai concisă formulare legată de originea misiunii creştine în teritoriile româneşti. Sigur, discuţiile dintre istorici sunt controversate:teza sursei apusene, la concurenţă cu sursa răsăriteană, rămânând până acum nedemonstrată integral. La scară istorică mai largă, de unde şi cât anume matricea noastră spirituală provine dintr-o sferă sau alta nu mai este însă atât de relevant. Ceea ce contează cu adevărat este faptul că afirmaţia potrivit căreia „poporul român s-a născut creştin“ are un foarte mare grad de adevăr. În fapt, elementul creştin este liantul care a făcut posibilă articularea unei legături de durată dintre dacii învinşi, colonizatorii romani sau, mai apoi, în Dobrogea, grecii. Procesul prin care se conturează această paradoxală insulă neolatină într-o mare slavă, fără a rupe însă comuniunea cu Răsăritul căruia îi aparţine de la bun început, este imposibil de gândit fără rolul activ al Creştinismului.

Latinitatea ortodoxă a românilor, cumva în oglindă cu slavitatea catolică a polonezilor, ilustrează în primul rând faptul că „latinii“ şi „grecii“ nu au reprezentat în istoria Creştinismului timpuriu paradigme culturale ireconciliabile. Dimpotrivă. În hipodromul din noul său oraş de pe malurile Bosforului, împăratul Constantin aduce un obelisc la baza căruia avem două panouri cu mesaje în greacă şi altele două în latină. Până spre mijlocul secolului V, schimbul cultural şi spiritual dintre cele două emisfere creştine s-a desfăşurat nestingherit. O dată însă cu reducţia lingvistică, grecii nemaicultivând latina, dar nici romanii greaca, începe procesul de înstrăinare. La acesta se vor adăuga curând şi argumentele de natură politică, teritorială, de mentalitate şi sensibilitate, care vor culmina în Schisma cea Mare din 1054. Vorbim de o schismă sau ruptură „mare“ tocmai pentru a o diferenţia de cele câteva mai mici derulate înainte. Altfel spus, suspendarea comuniunii era un „exerciţiu“ curent, un fel de practică diplomatico-bisericească similară sancţiunilor ONU de azi.

Schisma cea Mare a trecut la început neobservată.

Schisma cea Mare.  Papa Leon al IX-lea,   excomunicându-l pe Mihail Cerularie, Patriarhul Constantinopolului, în 1054. În realitate, cei doi nu s-au văzut niciodată;Leon a murit înainte de a se rosti anatema

Pe acest fundal, Schisma din 1054 avea să treacă, pentru început, aproape neobservată. Era una din multe. Dar faptul că, din motive istorice şi a unui şir de nefericite tentative de reunificare, această dată se va perpetua avea să o transforme într-o adevărată cenzură în istoria eclesială şi politică a lumii creştine. Încercările de reluare a comuniunii canonice între Bizanţ şi Roma se vor lovi de diferenţele din ce în ce mai greu de ignorat de natură dogmatică. Venind în întâmpinarea semiarienilor spanioli, Roma acceptase introducerea în Crezul stabilit la Sinoadele Ecumenice de la Niceea (325) şi Constantinopol (381) a adaosului Filioque (adică purcederea Duhului Sfânt şi de la Fiul). Inovaţia va fi cultivată ca instrument politic de diferenţiere de către Carol cel Mare, cel care, prin încoronarea sa ca împărat roman, la Crăciunul din anul 800, contesta practic Imperiului Bizantin caracterul de moştenitor integral şi legitim al Imperiului Roman. La acestea se adaugă întemeierea teologică a primatului papal, eclesiologia de comuniune a primului mileniu creştin fiind înlocuită treptat cu un model centralist. Din această concepţie a unei papalităţi „guvernând“ peste Biserica întreagă şi lume aveau să se nască o serie de conflicte:de la cel dintre papi şi regi privind dreptul primilor de a depune din funcţie pe ceilalţi (cearta învestiturilor), până la uniatismul ca metodă de „recuperare“ în Est a turmei pierdute în Vest o dată cu Reforma.

Diferenţele dintre Ortodoxie şi Catolicism

Aspectul teologic merită aici puţin detaliat, măcar şi din cauza tendinţei multora, în necunoştinţă de cauză, de a minimaliza diferenţele şi de a cultiva astfel un ecumenism al superficialităţii. Centralismului roman, Ortodoxia îi va răspunde cu o fărâmiţare interioară cu efecte până azi. Este bine de ştiut că una dintre trăsăturile definitorii ale Bisericii Ortodoxe este lipsa centrului doctrinar şi de autoritate, altul decât sinodalitatea pan-ortodoxă prezidată onorific de Patriarhul Ecumenic, primus inter pares. Din acest punct de vedere, Ortodoxia este un exemplu de unitate în diversitate. Deja din primele secole, formula pentarhiei (a celor cinci centre ale Creştinătăţii:Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim) sugera că Biserica lui Hristos nu trebuie văzută ca o structură piramidală, că promisiunea prezenţei Mântuitorului şi a lucrării Sfântului Duh fac imposibilă identificarea geografică a punctului de maximă relevanţă spirituală, că o autentică abordare ecleziologică percepe în fiecare Biserică locală şi chiar în fiecare parohie (ca adunare sacramentală) întruparea întregii Biserici. De la formula ecleziologiei organice a Sfântului Apostol Pavel, în care toate părţile stau în dependenţă reciprocă, la cea a Sfântului Ciprian al Cartaginei, care identifică Biserica lui Hristos cu oricare comunitate de credinţă (cu un episcop canonic), problema centralităţii, a primatului, s-a pus în termenii unei communio Ecclesiarum (comunitatea Bisericilor). Scaunele apostolice patriarhale aveau doar rolul de repere dogmatice şi centre de misiune. Evoluţia ulterioară a celor două emisfere, accentuarea pe de o parte a centralismului primaţial roman şi apariţia de cealaltă parte a acelui commonwealth medieval al Bizanţului, a dus nu doar la distrugerea unităţii creştine, dar şi la profilarea a două modele ecleziologice opuse. În timp ce rigoarea centralismului romano-catolic se va consolida de la un secol la altul, nu fără mişcări de rezistenţă la nivel local, căderea Bizanţului, în 1453, va pune lumea ortodoxă în faţa unei dileme. Câtă vreme Ortodoxia era sinonimă cu un corp istoric, cu Imperiul Roman de Răsărit, unitatea ei părea garantată oarecum din exterior. Dispariţia suportului geografic şi politic, a punctului de orientare, va antrena însă procesul intern de atomizare pe criterii exclusiv naţionale, Biserica Ortodoxă ajungând să fie mai curând o sumă de jurisdicţii şi mai puţin o realitate omogenă. Ridicarea Moscovei la rang de patriarhie, la finele secolului XVI, adică apariţia unei noi geografii ecleziale, complet independentă de Biserica-mamă a Constantinopolului şi chiar în concurenţă cu aceasta (mai ales prin perpetuarea teoriei celei de a treia Rome), va accentua trecerea de la ecumenismul genuin (în sensul universalităţii) la naţionalismul eclezial. Acesta din urmă va sta şi la baza proclamării ulterioare, în secolele XIX şi XX, a autocefaliilor bisericeşti din Bulgaria, Serbia, România etc.

Construcţia identităţii naţional-ortodoxe române

În mod evident, Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol va răspunde acestor tendinţe prin sublinierea necesităţii unităţii, apel care va rămâne în bună parte neauzit, „eliberarea“ de sub tutela jurisdicţională a „grecilor“ reprezentând, în contextul geopolitic al modernităţii, una dintre etapele articulării statale. Potrivit acestei logici, un stat majoritar ortodox, precum România, trebuia să fie independent nu doar de Istanbul, adică politic, ci şi de Constantinopol, adică şi eclesial. Astfel, Bisericile Ortodoxe locale s-au trezit în situaţia de a se emancipa unele de altele într-o spirală mergând până la introducerea cu forţa a elementelor apăsat locale, de la arhitectură la rânduieli liturgice şi de la norme cvasi-canonice la naţionalisme hagiografice.

Biserica ortodoxă din Densuş, una dintre cele mai vechi din România, construită prin secolul X cu piatră de la fostele construcţii de la Sarmizegetusa

O Biserică a Mântuitorului, adusă de asiaticul Andrei, cu un monahism refondat prin strădaniile unui neromân precum sârbul Nicodim, cu o tradiţie liturgică marcată de Matei al Mirelor, datorând prima tipăritură bosniacului Macarie, ridicată pe culmi retorice de un alogen precum georgianul Antim Ivireanul, ale cărei faimoase biserici din Bucovina sunt pictate în bună parte de meşteri greci, cu o spiritualitate revigorată de un ucrainean precum Paisie Velicikovski, bucurându-se de patronajul duhovnicesc al unor sfinte de pe meleagurile bizantine precum Filofteia de la Curtea de Argeş sau Parascheva de la Iaşi, rezistând în Transilvania prin vigoarea unora ca Sfântul Ierarh Sava Brancovici (originar din Herţegovina) sau a lui Visarion Sarai (originar din Bosnia), o astfel de Biserică, respirând ecumenicitatea celor mai constructive influenţe inter-ortodoxe, ajunge să fie redusă la limitele stricte ale etnicităţii, românitatea, iar nu Ortodoxia, fiind aici genul proxim.

Replierea identitară pe etnicitate este explicabilă, nu şi justificabilă, prin atacurile succesive la însuşi miezul acestei identităţi exprimate prin limbă proprie de cult, tradiţii şi obiceiuri. Slavizarea şi grecizarea prin care au trecut ortodocşii români din Ţările Române sau maghiarizarea, pe filieră calvină şi apoi uniată, prin care au trecut cei din Transilvania sunt tot atâtea explicaţii pentru refugiul identitar. Cu toate acestea, domnitorii Ţărilor Române nu vor înceta, mai ales după căderea Constantinopolului în 1453 sub turci, să menţină continuitatea „marii idei“ bizantine, ajutând constant pe creştinii din Orientul Apropiat. Relaţiile cu Patriarhia de Constantinopol vor fi marcate de o succesiune de momente de sprijin cu altele de conflict. Niciodată însă, cu rare excepţii, raţiunea politică a domnitorilor români nu a pus sub semnul întrebării menţinerea caracterului ortodox a ţărilor lor. Putem identifica măcar trei motive majore. Primul este de natură religioasă:credinţa în caracterul autentic al Ortodoxiei ca drum spre mântuire cu şi prin Hristos. Programul iconografic din mănăstirile româneşti dau mărturie despre o credinţă profundă dublată de o întreagă teologie a istoriei. Al doilea motiv este de natură culturală:conştiinţa domnitorilor medievali, până în preziua modernităţii, că adevărata sursă de rafinament este Bizanţul şi ceea ce a mai rămas din el. Să nu uităm că până ca Occidentul să acceadă la civilizaţie, reperul a fost întrupat de Imperiul Bizantin. Al treilea motiv era oferit de statornicia întru Ortodoxie a românilor înşişi, tentativele de „strămutare“ confesională a acestora dând greş mai tot timpul.

Cronologie

271  Retragerea Aureliană. Teritoriul Daciei este părăsit de administraţia romană, însă creştinismul începuse deja să se răspândească, chiar dacă era o religie persecutată

286  Prima împărţire a Imperiului Roman între Diocleţian şi Galeriu

313  Edictul de la Milan, dat de împăratul Constantin, prin care religia creştină este permisă în imperiu
325, 381  Primele două Sinoade Ecumenice ale Bisericii în care se compune Crezul

364  A doua împărţire între Valentinian (Apusul) şi Valens (Orientul)

379-395  Teodosie cel Mare este ultimul împărat al întregului Imperiu

395  Ultima împărţire a Imperiului între Honorius şi Arcadius

447, 589  Sinoadele de la Toledo, unde apare adaosul „Filioque“ în simbolul de credinţă-Crezul
451  Sinodul IV Ecumenic (Calcedon) lărgeşte jurisdicţia Constantinopolului asupra Pontului şi a Traciei
476  Imperiul Roman de Apus dispare

472-519  Schisma acachiană (prima ruptură a celor două Biserici)

527-565  Împăratul Justinian recucereşte o parte din vechiul Imperiu de Apus. Imperiul Bizantin e la apogeu

602  Marea invazie avaro-slavă;structura populaţiei din Balcani se modifică radical

610  Sunt chemaţi sârbii de împăratul Heraclie la graniţa de vest a Imperiului

672  Bulgarii hanului Asparuh trec Dunărea şi supun triburile slave

692  Sinodul Trulan II stabileşte egalitate onorifică şi în drepturi între patriarhiile Roma şi Constantinopol

731-732  Împăratul Leon III Isaurul trece Iliricum Oriental, Italia de Sud, Creta şi Sicilia sub jurisdicţia Constantinopolului, spre marea nemulţumire a Romei

800  Papa Leon al III-lea încoronează un rege franc, pe Carol cel Mare, ca „împărat“ al Imperiului Roman de Apus, ceea ce era o jignire adusă împăratului din Constantinopol

860  Ruşii din Kiev atacă Constantinopolul

861-863  Disputa dintre Patriarhul ecumenic Fotie şi Papa Nicolae I în privinţa dorinţei de supremaţie a Papei peste toată Biserica (primatul papal). Papa excomunică pe Patriarhul Fotie şi clerul ortodox

863-886  Acţiunea de misionarism ortodox întreprinsă de Kiril şi Metodie în spaţiul slav (sârbi, bulgari şi slavi vestici). Cei doi compun alfabetul glagoritic şi pe cel chiril, precum şi Liturghia în slavă

864  Creştinarea bulgarilor sub hanul Boris, devenit Mihail I

866  Conflictul Roma-Bizanţ pentru creştinarea bulgarilor (deşi creştinaţi oficial de Constantinopol, Papa Nicolae I le trimite şi el misionari). Acţiunea Papei este condamnată de Patriarhul Fotie, care îl excomunică pe Nicolae I

893  Se reiau legăturile dintre cele două scaune patriarhale

896  Ungurii ajung în Câmpia Panoniei şi a Tisei

927-969  În timpul ţarului Petru I, împăratul bizantin recunoaşte un patriarh bulgar, dar acesta nu este validat de Biserica Constantinopolului

953  Gyula, al doilea demnitar al hanului maghiar, e creştinat la Constantinopol. El se întoarce în regiunea pe care o controlează, Alba Iulia, cu un episcop ortodox – Ierotei. Fiica lui Gyula, Şarolta, se căsătoreşte cu Gheza şi din căsătoria lor se naşte Vajk (Ştefan cel Sfânt al Ungariei)

988  Cneazul Vladimir al Kievului, căsătorit cu sora împăratului bizantin Vasile al II-lea, îi creştinează pe ruşi

997-1038  Ştefan cel Sfânt al Ungariei introduce ritul latin

1025  Ţaratul bulgar dispare, cucerit de împăratul bizantin Vasile al II-lea

1054  Schisma cea Mare:Patriarh ecumenic era Mihail Cerularie, iar Papă, Leon IX. Anatema a fost dată de Cardinalul Humbert de Silva Candida asupra Patriarhului ecumenic, asupra clericilor şi credincioşilor ortodocşi. Câteva zile mai târziu, Cerularie a rostit o anatemă similară împotriva Bisericii Romane. Abia în 1965, printr-o declaraţie comună, Papa Paul al VI-lea şi Patriarhul Atenagora I au ridicat blestemele rostite în urmă cu 900 de ani

1071  Bătălia de la Manzikert, în care armata bizantină e înfrântă zdrobitor de turcii selgiucizi. Aceştia pătrund în Asia Mică

1096  Încep cruciadele. Căderea locurilor sfinte sub controlul necreştinilor a tulburat lumea creştină, iar la iniţiativa împăraţilor bizantini, sprijiniţi de papa, cavalerii occidentali au început o serie de războaie sfinte numite cruciade. Doar prima cruciadă şi-a atins ţinta fiind recucerit pentru o vreme Ierusalimul

1186  Răscoala fraţilor Petru şi Asan în Balcani împotriva Imperiului Bizantin. Apare cel de-al doilea Ţarat Bulgar

1191  Regele maghiar începe colonizarea saşilor în Transilvania

1187  Ierusalimul cade şi în mâinile sultanului Saladin. Va urma cruciada a III-a

1197-1207  Ioniţă Caloian, ajungând la conducerea Ţaratului Bulgar şi dorind titlul de împărat şi un patriarh pentru vlaho-bulgari, încheie o unire cu Roma în 1204, revocată ulterior

1204  Cruciada a IV-a e deturnată către Constantinopol. Apare Imperiul Latin (1204-1261), împăratul bizantin şi patriarhul se retrag la Niceea
1234  Scrisoarea Papei Grigore IX către regele maghiar Bela al IV-lea despre existenţa în episcopia cumanilor a unor clerici greci care îl încurcă pe episcopul catolic

1235  Este recunoscută Patriarhia bulgară de la Târnovo de către patriarhul ecumenic;această patriarhie dispare în 1393, când e cucerită de turci
1241  Marea invazie tătărască

1247  Diploma Cavalerilor Ioaniţi, în care sunt menţionate formaţiunile prestatale dintre Carpaţi şi Dunăre

1330  Bătălia de la Posada. Basarab I îl învinge pe regele maghiar Carol Robert de Anjou câştigând independenţa ţării sale

1347  Dragoş e trimis să înfiinţeze o marcă de apărare la est de Carpaţi. Aici e nucleul viitoarei Moldove

1359  Urmaşul lui Basarab, Nicolae Alexandru, mută mitropolia de la Vicina la Curtea de Argeş, iar Iachint devine primul mitropolit al Ţării Româneşti

1359  Bogdan I fuge din Maramureş în Moldova, unde pune bazele statului medieval moldovean

1401  După îndelungi tratative care au început cu Petru I Muşat, Patriarhia de la Constantinopol recunoaşte Mitropolia Moldovei în timpul lui Alexandru cel Bun

RĂZVAN THEODORESCU: Există o expresie des folosită în ultimii ani, potrivit căreia poporul român s-a născut creştin, ba chiar mai mult, ortodox. Este o enormitate a afirma că ne-am născut ortodocşi. Ne-am născut creştini în măsura în care în secolele VIII-IX, atunci când etnogeneza se încheia, creştinarea protoromânilor de asemenea se terminase. Populaţia romanică era o populaţie creştină în sens latin, iar aici stau mărturie argumentele lingvistice precum:Basilica, Dominus Dei etc. Latinitatea creştinismului nostru este o latinitate provincială, daco-moesică, însă în niciun caz nu se poate vorbi de Ortodoxie. Din punct de vedere metodologic, vorbim de catolicism şi ortodoxism abia după momentul Schismei lui Cerularius din 1054.

Există o problemă a deciziei liderilor cu privire la o religie sau alta. În această privinţă rolul elitelor este determinant. De pildă, cneazul Glad, care nu este un român, la Cenad, a ales să fie botezat de bizantini la Vidin. El a optat pentru acea formulă împotriva ungurilor care aleseseră formula apuseană. Liderii sunt cei care hotărăsc, nu poporul. Se cuvine să renunţăm la această formulă romantică, după cum se cuvine să renunţăm şi la cea a păstrării unei „conştiinţe naţionale“ potrivit căreia păstorul doinind ştia că este roman. Acest lucru vine pe cale iezuită, din lumea contrareformei, în şcolile iezuite din Polonia, unde elevii sunt Grigore Ureche şi Miron Costin. Ei şi-au însuşit ideea „Roma triumfas“, idee iezuită a contrareformei, şi au concluzionat că de la Râm ne tragem.

Totuşi, este un lucru ce trebuie luat cu precauţie. În primul rând, aderarea noastră la Ortodoxie este un fenomen de lungă durată, datorat modificărilor din ansamblul Europei Central-Orientale şi de Sud-Est şi a convertirilor ce au loc în perioada formării poporului român. Ceea ce se poate spune este că noi suntem singurul popor, prin latinitatea noastră, de vechi creştinism. În studiul Monumentum princeps şi geneza statelor în Europa Răsăriteană am radiografiat comparativ convertirile la creştinism din acest spaţiu.

Convertirile vecinilor.

Întâi, cazul bulgar, din anii ’60 ai secolului al IX-lea, cu creştinarea hanului Boris devenit Mihail, creştinare făcută la Prisca;avem prima decizie a unor lideri de a merge într-o anumită direcţie. Liderul este pus în faţa unei opţiuni:pe de-o parte era Biserica Romei, care, prin Papa Nicolae I, cerea bulgarilor să intre sub jurisdicţia sa – încă nu era catolică pentru că suntem de-abia în secolul IX – şi pe de altă parte, Biserica din Constantinopol. Bulgarii au ales Patriarhia Ecumenică, aşa cum au ales-o mai târziu sârbii, românii şi aşa cum erau s-o aleagă şi ungurii. Motivul acestei alegeri a fost un fapt fundamental care, ecleziologic, desparte Roma de Constantinopol:prima, fiind o monarhie democratică, nu admite autocefalii (autonomii bisericeşti). Acest lucru a fost afirmat prin faimosul „Dictatus Papae“, din secolul al XI-lea, al lui Grigore al VII-lea Hildebrand. Bizanţul, în schimb, mai flexibil, lasă această posibilitate. Această autonomie este ceea ce au ales primii din acest spaţiu:bulgarii. Au urmat ruşii lui Vladimir la sfârşitul secolului al X-lea, în urma unor relaţii speciale pe care marii cneji le-au avut cu Constantinopolul. Apoi Serbia, însă într-un timp care este foarte neclar.

Bulgarii trecând Dunărea în 672, sub condurea hanului Asparuh

Un caz particular este cel al ungurilor. În general se vorbeşte doar de anul 1000 şi de Ştefan cel Sfânt care a ales Biserica Romei. Situaţia este mai complicată. Se cunoaşte azi că a fost un grup disident de hoarda lui Arpad, care a plecat din Panonia în căutare de noi teritorii şi, ca toţi migratorii crescători de vite, în căutare de sare. Această plecare s-a făcut pe valea Mureşului. A mers din zona actuală a Aradului până în zona Alba Iulia. Aici, acest grup condus de Gyula s-a stabilit în vechiul Apulum, iar acesta a plecat la Constantinopol, unde s-a creştinat în jurul anului 950. Apoi s-a întors înapoi în ţinuturile sale împreună cu Ierotei, Episcopus Turkias (episcop al Turciei). De ce al Turciei? Pentru că numele de turci era dat de cronicarii bizantini tuturor celor care veneau din Răsărit, inclusiv ungurilor. Acest Ierotei a fost recent canonizat de Patriarhia ecumenică pentru opera sa misionară.

De asemenea, a existat la Alba Iulia în secolul al X-lea un baptisteriu, urmele sale se păstrează sub actuala catedrală catolică a „Sfântului Mihail“. Acesta, zidit după o tehnică bizantină, este locul în care aproape sigur ungurii lui Gyula s-au creştinat. Creştinarea sub semnul Bizanţului a durat câteva decenii la nivelul elitelor. Fiica acestui Gyula, Şarolta, era creştină cu siguranţă. Ea s-a căsătorit cu un conducător maghiar, Gheza, şi au avut un fiu:Vajk. El este cel care, căsătorindu-se cu fiica ducelui de Bavaria, cu Ghizela, care aparţinea credinţei apusene, a ales Biserica Romei. Astfel, Vajk a devenit Ştefan cel Sfânt, marele creştinător al Ungariei. Totuşi originea sa este într-un mediu apropiat Constantinopolului. Interesant este că după momentul Ştefan cel Sfânt au fost cel puţin câteva domnii – amintesc pe cea a lui Gheza, amintesc pe cea a lui Andrei I – care a fost marcată de relaţii cu Bizanţul. Coroana regală a Ungariei reprezintă o diademă trimisă din Bizanţ.

Coroana regelui maghiar Ştefan cel Sfânt (este o diademă trimisă de împăratul bizantin)

De asemenea, un mare bizantinolog ungur a demonstrat că în Ungaria de Sud, multă vreme, până în secolele XIII-XIV, unii sfinţi erau celebraţi după calendarul Bisericii de acum ortodoxe. Abia stingerea Arpadienilor (1301) şi venirea Angevinilor a făcut ca orientarea occidentală, catolică, să fie absolută, ducând chiar la deznaţionalizările de români şi catolicizările de ortodocşi. Chiar dacă ne place să spunem că Matei Corvin a fost de origine română, el a fost un bun ungur şi un bun catolic. De asemenea, familiile nobiliare româneşti s-au maghiarizat, catolicizându-se – spre exemplu Drăgoşteşti au devenit Dragffy, iar Cândeştii au devenit Kendefi. Cnejii care au rămas ortodocşi au devenit ţărani, din vechea origine nobiliară au păstrat doar denumirea de chinez/chineji.

Creştinismul între oportunism politic şi persuasiune feminină.

Mai există un aspect interesant în privinţa convertirilor. Studiile antropologilor americani de acum 15-20 de ani au arătat un lucru:conversiunile la creştinism, de pretutindeni şi dintotdeauna, se fac întotdeauna cu un rol fundamental al femeii. Femeia e bună conducătoare de creştinism. Patimile, drama lui Iisus le impresionează mai puternic. În favoarea acestei teorii stau cazul Şaroltei – în cazul creştinării ungurilor, al faimoasei Olga, care s-a creştinat în secolul X la Constantinopol, în cazul ruşilor, după cum probabil şi ţarinele şi unele principese din spaţiul sârbesc au influenţat în cazul bulgarilor.

La toate acestea se poate adăuga un lucru, numit de profesorul Dimitrie Obolenski „the political opportunism“ al secolelor XIII-XIV – oportunismul politic al unor lideri. Faptul că în momentul încercării de unire a Bisericilor în faţa pericolului otoman o serie întreagă de conducători bizantini sau balcanici privesc spre catolicism nu trebuie înţeles ca pe un act făcut din vreo convingere teologică. Dimpotrivă, putem afirma că unii dintre bizantinii cunoscuţi ca puternici ortodocşi, precum împăratul Ioan al VI-lea Cantacuzino, au fost pentru unirea Bisericilor. Pentru el şi pentru mulţi alţii era doar o unire politică, o salvare de primejdia răsăriteană. Ideea unor bizantini care erau pentru unire, cum a fost Patriarhul Ioan Bekos (sec. XIII), era aceea că Sfinţii Părinţi din secolele IV şi V, de la Ambrozie din Milan la Augustin din Hippona, la Grigore din Nisa sau la Vasile cel Mare, aveau opinii oarecum comune, nu identice, deosebirile nefiind majore.

Sfinţii Chiril (Costantin) şi Metodie în misiunea lor de convertire la creştinism a slavilor sudici şi vestici

Acelaşi împărat Ioan al VI-lea Cantacuzino era convins că la orice dispută teologică între Apus şi Răsărit bizantinii vor câştiga şi că, de fapt, era o problemă politică orientarea spre Apus. Vedem că liderul bulgar Ioniţă Caloianu, rege din dinastia Asăneştilor, alege, la un moment dat, să fie catolic. Pentru puţină vreme. Era o opţiune politică apropierea de papalitate. Ştefan II Nemania, primul rege sârb, primeşte coroana de la Roma, după aceea se leapădă, luându-şi o soţie bizantină, o Comnenă, pentru ca mai târziu să se recăsătorească cu o membră a familiei ducale veneţiene, Anna Dandolo. Şi la noi observăm aceleaşi mutaţii. De exemplu voievozii moldoveni Laţcu şi Petru Muşat. Îl ştim pe Laţcu catolic, dar nu a fost de la început. Petru Muşat este considerat ortodox sadea, ei bine n-a fost la început. De asemenea, în jurul lui Vladislav I şi a faimoasei doamna Clara, a doua soţie a voievodului Nicolae Alexandru, se pot face diverse afirmaţii. În privinţa liderilor a fost şi un moment de conversiune personală în 1369 a împăratului bizantin Ioan al V-lea Paleologu, dar care n-a avut efecte foarte mari.

Cum se păstrează Ortodoxia în spaţiul românesc.

Pe de altă parte, este un lucru esenţial care trebuie marcat:odată cu aceste apropieri de catolicism ale elitei ortodoxe din motive politice, clerul monahal, lumea preoţească simplă, poporul a păstrat tradiţia Răsăritului, aceea a Ortodoxiei. În cazul românilor erau, pe de o parte, legăturile politice cu a doua Romă, şi existenţa, în momentul etnogenezei în spaţiul bulgar, a unei limbi slave bisericeşti, care a facilitat unele pătrunderi de elemente de eclesiologie în spaţiul nostru şi unele elemente caracteristice poporului nostru care este un popor latin răsăritean.

Creştinarea bulgarilor a fost esenţială şi determinată în impunerea la nord de Dunăre a ritului ortodox. Însă nu putem considera ca moment zero al trecerii spre ritul bizantin al populaţiilor de la nord de Dunăre apariţia şi dezvoltarea Bisericii Ortodoxe Bulgare ca biserică autocefală. Aceasta se produce înainte de răscoala fraţilor Petru şi Asan (1186). Înainte de 1235, când apare patriarhatul bulgar de la Târnovo, în secolele XI-XII a existat o acţiune a Bisericii bizantine asupra acestor populaţii româno-slave şi acest lucru îl vedem în limbajul bisericesc. Însă apariţia patriarhatului bulgar este hotărâtoare pentru organizarea eclezială nord-dunăreană, cel puţin până la începutul secolului al XIV-lea. Acolo au fost hirotonisiţi preoţi şi episcopi pentru spaţiul muntenesc înainte de 1359. Rolul său fundamental se vede atât în manuscrisele bulgare păstrate, cât şi în faptul că în pronaosul de la Cozia inscripţiile de secol XIV păstrează ceva din reforma ortografiei făcută de Eftimie din Târnovo.

Intrarea  lui Mahomed al II-lea în Constantinopol, pictură de Benjamin Constant (1876). Căderea Constantinopolului, în 1453, a dus la sfârşitul Imperiului Roman de Răsărit, dar nu şi la sfârşitul Bisericii Ortodoxe

În privinţa acestor relaţii româno-bulgare ar mai fi de adăugat ceva. Românii sunt ultimii care ajung la Athos, la Cutlumuz mai exact, în vremea lui Vladislav I, şi cer, după puţin timp, să se întoarcă acasă. Există un text faimos în care românii spun că nu suportă organizarea cenobitică, chinovială (mănăstire în care călugării au viaţa organizată în comun), chiar colhoznică, pe care slavii o aveau pentru că ei au tradiţia obştii şi a zadrugii. Latinii, românii mai individualişti doreau idioritmie, tipul celălalt de viaţă monahală, fiecare după ritmul său, şi se întorc de la Athos. Deşi principii români sunt mari sprijinitori ai Athosului, monahii români nu sunt o prezenţă în mediul athonist decât foarte târziu. Tipul de viaţă cenobitică, al Ortodoxiei slavo-greceşti, nu îi prinde pe monahii români, în pofida legăturilor mai sus menţionate.

Momentul apariţiei episcopiei Cumaniei, continuată cu episcopia Milcoviei, care este o acţiune misionară a dominicanilor asupra populaţiei cumane, vorbeşte de un aspect edificator cu privire la credinţa populaţiei româneşti de aici. Documentul, din secolul XIII, vorbeşte de pseudoepiscopi, de rit grecesc, care predicau şi în orice caz câştigau mai multă populaţie decât misionarii dominicani.
În privinţa invaziei tătărăşti s-ar putea crede că acest eveniment a acţionat ca o supapă pentru această zonă între cele două Biserici care se luptau pentru creştinarea diverselor popoare migratoare, a se vedea cazul cumanilor. Însă, dacă privim mai îndeaproape, observăm că Roma, încă înainte de Schisma de la 1054, s-a ocupat mai mult decât Bizanţul de creştinarea popoarelor migratoare. Acesta din urmă a avut doar un singur episod notabil de misionarism direct în secolele VIII-X prin trimiterea fraţilor Kiril şi Metodiu, cu alfabetul glagolitic şi chirilic, în Moravia şi apoi la slavii din Balcani. În rest, Roma a făcut toate aceste încercări. Momentul invaziei mongole a fost o mare criză politică, dar din punctul de vedere al Ortodoxiei nu se poate spune că s-au petrecut schimbări majore. În privinţa catolicismului, da. I-a schimbat strategia:de unde înainte de acest eveniment a fost un misionarism direct, prin emisari, s-a trecut la o formulă mai subtilă. Aceasta, şi pentru că după invazia tătară a venit şi celălalt pericol cu mult mai mare:cel otoman. În faţa acestuia, Biserica Catolică îşi îndreaptă ochii spre cei de la nord şi de la sud de Dunăre. Îi ademeneşte reuşind de obicei pentru ­puţină vreme uniri sporadice, însă, până la căderea sa, Bizanţul (1453) reprezintă, ideologic vorbind, un model de credinţă şi civilizaţie. În centrul acestei ideologii bizantine stă flexibilitatea pe care Constantinopolul o lasă fiecărei natio de a-şi urma propriile căi pentru organizarea eclezială.

După momentul în care, la 1359, Argeşul a preluat tradiţia Vicinei şi la 1401, Suceava a preluat într-un fel tradiţia Cetăţii Albe, încetăţenirea noastră în Ortodoxie era definitivă. Mai apoi Statul medieval român apare o dată cu Biserica şi Biserica o dată cu Statul. Trebuie să avem în vedere faptul că definirea statului medieval, în Europa, nu poate fi concepută fără creştinism. Mai exact, creştinarea a dus la crearea unui stat în cazul popoarelor nomade, iar creştinismul popular la popoarele mai ales latine, sedentare, la franci, la români (ca să iau cele două extreme) a dus, treptat, la formarea statului. Puteau fi şi state ariene, dar creştine – cum au fost toate statele germanice, cu excepţia francilor. Creştinismul este cel care determină această recunoaştere a comunităţii. De altminteri, să nu uităm că „religio“, substantivul, este legat de verbul „religlo“. Religia este cea care adună.

Ortodoxia, un motiv al înapoierii noastre economice?

Am să închei cu un aspect referitor la modernitatea civilizaţiei ortodoxe. Ideea că Ortodoxia este desuetă sau conservatoare trebuie demontată. În momentul de faţă, 18% din Uniunea Europeană este ortodoxă. În această privinţă trebuie să avem în vedere două aspecte:unul privind raportului economie-confesiune, iar cel de-al doilea e cel al congruenţei Ortodoxiei cu Europa unită.

În primul rând, dacă luăm în considerare cercetările şcolii de Sociologie a Religiilor, constatăm o problemă a raportului său economie-religie;pretutindeni calvinii sunt mai bogaţi decât luteranii, luteranii mai bogaţi decât catolicii, aici se oprea analiza lui Max Weber. Extinzând teoria, catolicii sunt mai bogaţi decât ortodocşii şi ortodocşii, mai bogaţi decât islamicii, cu excepţiile artificiale:Luxemburg şi Qatar. Asta, din cauza unui tip de educaţie pe care ţi-l dă Ortodoxia, care nu este cel al protestantului. Consider că Ortodoxia e legată de o anumită rămânere în urmă economică. Protestantul ştie că el este o fărâmă, un nimic în mâna dumnezeirii, el este născut din păcatul lui Adam şi al Evei şi trebuie să muncească continuu ca să-i placă lui Dumnezeu. Trebuie să fie adeptul lui „Times is money“ şi chiar să se bucure puţin de plăcerile trupului. Răsăriteanul, de la Sfinţii Părinţi din secolul al IV-lea, ştie că omul este o parte din Dumnezeu, este făcut aidoma Lui, de aceea când se căsătoreşte în Biserică i se pune o coroană pe cap pentru că, pentru o clipă, este Împăratul lumii. Şi pentru că este asemenea lui Dumnezeu, Dumnezeu îl ajută. Dumnezeu îi face de toate, iar el stă, se uită, se roagă, se mai joacă cu nişte mătănii, aici se înrudeşte cu islamicul. Este o altă educaţie.

În al doilea rând, de ce este concurentă cu Europa Ortodoxia astăzi? Consider că sunt patru motive:1) Ortodoxia este naţională, astfel este congruentă cu Europa naţiunilor, 2) e sinodală şi fiind sinodală e congruentă cu Europa democraţiei, 3) este ecumenică şi 4) sprijină relaţia cu laicatul. Într-o Europă secularizată acest lucru contează, ba chiar mai mult, de aici vine şi apropierea Ortodoxiei de protestantism, de luteranism mai ales.

Cronologie
271  Retragerea Aureliană. Teritoriul Daciei este părăsit de administraţia romană, însă creştinismul începuse deja să se răspândească, chiar dacă era o religie persecutată
286  Prima împărţire a Imperiului Roman între Diocleţian şi Galeriu
313  Edictul de la Milan, dat de împăratul Constantin, prin care religia creştină este permisă în imperiu
325, 381  Primele două Sinoade Ecumenice ale Bisericii în care se compune Crezul
364  A doua împărţire între Valentinian (Apusul) şi Valens (Orientul)
379-395  Teodosie cel Mare este ultimul împărat al întregului Imperiu
395  Ultima împărţire a Imperiului între Honorius şi Arcadius
447, 589  Sinoadele de la Toledo, unde apare adaosul „Filioque“ în simbolul de credinţă-Crezul
451  Sinodul IV Ecumenic (Calcedon) lărgeşte jurisdicţia Constantinopolului asupra Pontului şi a Traciei
476  Imperiul Roman de Apus dispare
472-519  Schisma acachiană (prima ruptură a celor două Biserici)
527-565  Împăratul Justinian recucereşte o parte din vechiul Imperiu de Apus. Imperiul Bizantin e la apogeu
602  Marea invazie avaro-slavă;structura populaţiei din Balcani se modifică radical
610  Sunt chemaţi sârbii de împăratul Heraclie la graniţa de vest a Imperiului
672  Bulgarii hanului Asparuh trec Dunărea şi supun triburile slave
692  Sinodul Trulan II stabileşte egalitate onorifică şi în drepturi între patriarhiile Roma şi Constantinopol
731-732  Împăratul Leon III Isaurul trece Iliricum Oriental, Italia de Sud, Creta şi Sicilia sub jurisdicţia Constantinopolului, spre marea nemulţumire a Romei
800  Papa Leon al III-lea încoronează un rege franc, pe Carol cel Mare, ca „împărat“ al Imperiului Roman de Apus, ceea ce era o jignire adusă împăratului din Constantinopol
860  Ruşii din Kiev atacă Constantinopolul
861-863  Disputa dintre Patriarhul ecumenic Fotie şi Papa Nicolae I în privinţa dorinţei de supremaţie a Papei peste toată Biserica (primatul papal). Papa excomunică pe Patriarhul Fotie şi clerul ortodox
863-886  Acţiunea de misionarism ortodox întreprinsă de Kiril şi Metodie în spaţiul slav (sârbi, bulgari şi slavi vestici). Cei doi compun alfabetul glagoritic şi pe cel chiril, precum şi Liturghia în slavă
864  Creştinarea bulgarilor sub hanul Boris, devenit Mihail I
866  Conflictul Roma-Bizanţ pentru creştinarea bulgarilor (deşi creştinaţi oficial de Constantinopol, Papa Nicolae I le trimite şi el misionari). Acţiunea Papei este condamnată de Patriarhul Fotie, care îl excomunică pe Nicolae I
893  Se reiau legăturile dintre cele două scaune patriarhale
896  Ungurii ajung în Câmpia Panoniei şi a Tisei
927-969  În timpul ţarului Petru I, împăratul bizantin recunoaşte un patriarh bulgar, dar acesta nu este validat de Biserica Constantinopolului
953  Gyula, al doilea demnitar al hanului maghiar, e creştinat la Constantinopol. El se întoarce în regiunea pe care o controlează, Alba Iulia, cu un episcop ortodox – Ierotei. Fiica lui Gyula, Şarolta, se căsătoreşte cu Gheza şi din căsătoria lor se naşte Vajk (Ştefan cel Sfânt al Ungariei)
988  Cneazul Vladimir al Kievului, căsătorit cu sora împăratului bizantin Vasile al II-lea, îi creştinează pe ruşi
997-1038  Ştefan cel Sfânt al Ungariei introduce ritul latin
1025  Ţaratul bulgar dispare, cucerit de împăratul bizantin Vasile al II-lea
1054  Schisma cea Mare:Patriarh ecumenic era Mihail Cerularie, iar Papă, Leon IX. Anatema a fost dată de Cardinalul Humbert de Silva Candida asupra Patriarhului ecumenic, asupra clericilor şi credincioşilor ortodocşi. Câteva zile mai târziu, Cerularie a rostit o anatemă similară împotriva Bisericii Romane. Abia în 1965, printr-o declaraţie comună, Papa Paul al VI-lea şi Patriarhul Atenagora I au ridicat blestemele rostite în urmă cu 900 de ani
1071  Bătălia de la Manzikert, în care armata bizantină e înfrântă zdrobitor de turcii selgiucizi. Aceştia pătrund în Asia Mică

1096  Încep cruciadele. Căderea locurilor sfinte sub controlul necreştinilor a tulburat lumea creştină, iar la iniţiativa împăraţilor bizantini, sprijiniţi de papa, cavalerii occidentali au început o serie de războaie sfinte numite cruciade. Doar prima cruciadă şi-a atins ţinta fiind recucerit pentru o vreme Ierusalimul

1186  Răscoala fraţilor Petru şi Asan în Balcani împotriva Imperiului Bizantin. Apare cel de-al doilea Ţarat Bulgar

1191  Regele maghiar începe colonizarea saşilor în Transilvania
1187  Ierusalimul cade şi în mâinile sultanului Saladin. Va urma cruciada a III-a
1197-1207  Ioniţă Caloian, ajungând la conducerea Ţaratului Bulgar şi dorind titlul de împărat şi un patriarh pentru vlaho-bulgari, încheie o unire cu Roma în 1204, revocată ulterior
1204  Cruciada a IV-a e deturnată către Constantinopol. Apare Imperiul Latin (1204-1261), împăratul bizantin şi patriarhul se retrag la Niceea
1234  Scrisoarea Papei Grigore IX către regele maghiar Bela al IV-lea despre existenţa în episcopia cumanilor a unor clerici greci care îl încurcă pe episcopul catolic

1235  Este recunoscută Patriarhia bulgară de la Târnovo de către patriarhul ecumenic;această patriarhie dispare în 1393, când e cucerită de turci
1241  Marea invazie tătărască
1247  Diploma Cavalerilor Ioaniţi, în care sunt menţionate formaţiunile prestatale dintre Carpaţi şi Dunăre
1330  Bătălia de la Posada. Basarab I îl învinge pe regele maghiar Carol Robert de Anjou câştigând independenţa ţării sale

1347  Dragoş e trimis să înfiinţeze o marcă de apărare la est de Carpaţi. Aici e nucleul viitoarei Moldove

1359  Urmaşul lui Basarab, Nicolae Alexandru, mută mitropolia de la Vicina la Curtea de Argeş, iar Iachint devine primul mitropolit al Ţării Româneşti
1359  Bogdan I fuge din Maramureş în Moldova, unde pune bazele statului medieval moldovean
1401  După îndelungi tratative care au început cu Petru I Muşat, Patriarhia de la Constantinopol recunoaşte Mitropolia Moldovei în timpul lui Alexandru cel Bun

Historia.ro

mai mult
1 2 3
Page 1 of 3