close

Dialog de idei

Dialog de idei

DANIEL BĂNULESCU: „Nu aveam nici un chef să-mi înmoi batista în sîngele lui Ceaușescu și să dansez alături de tribul meu”

banulescu-178

Trăiește pentru a-și scrie cărțile. Nu-i place să-și mai aducă aminte de o parte din biografia lui din junețe. E un tip antisistem. Daniel Bănulescu își tot rescrie cărțile pentru a le aduce la zi față de sine însuși și crede că lumea e atît de îmbibată de suferință, încît scriitorul n-are nevoie să cheme suferința, fiindcă vine ea singură la el.

Cristian Teodorescu: La un moment dat ai fost portar de noapte, ca să ai din ce trăi și ca să poți scrie ziua. Cum a fost?

Daniel Bănulescu: Ceea ce povestesc acum se petrece în urmă cu vreo 27 de ani. Sînt inginer de Petrol și Gaze și eram redactor la ziarul Cotidianul, cînd mi-am putut aduna curajul de a ieși din sistemul social și am devenit paznic la Casa Memorială „George Bacovia” din București. Un timp am avut simultan două slujbe, ceea ce a făcut mai lină trecerea mea către statutul de angajat al Casei Memoriale. Apoi am renunțat la slujba de ziarist și, pentru întregul an 1991, mi-am păstrat doar slujba de paznic. Ce era rău la această slujbă? Faptul că te făcea să arăți ca un ciudat. Și că nimeni nu mai putea fi sigur că erai întreg la cap. Ce era bun? Faptul că erai liber. Stăteai trei zile acasă și veneai numai într-a patra la Casa Memorială, unde rămîneai cu desăvîrșire singur pentru următoarele 24 de ore. Încasai pentru asta un salariu cît de cît omenesc. Aceasta a fost perioada în care am luat două decizii: să devin, cu adevărat, scriitor și să scriu cîteva dintre cărțile bune, despre care toată lumea se îndoiește că ar putea fi vreodată scrise.

Îți țiuiau urechile de singurătate. Era noapte, citeai, te fîțîiai, încercai să scrii, în vreme ce mobilele Casei Memoriale pocneau aprobator. (De multe ori și dezaprobator.) Îndatoritoare, fantomele timide ale familiei Bacovia se plasau singure în puncte strategice – la poartă, în vestibul și la magazia de lemne – și păzeau ele, în locul tău, obiectivul. Cînd și cînd, cîte-o trîmbă de foc sfîșia bezna, erai sigur că efectele pirotehnice sînt o urmare a meritelor tale literare, dar, verificînd în vestibul, constatai că limbile de foc țîșneau din cărțile unui alt Maestru.

Aceasta-i jumătatea romantică a vieții de paznic. Există și o jumătate stingheritoare. Nu trebuie să rămîi prea mult într-o slujbă umilă, altminteri nu vei mai fi luat niciodată în serios de către colegi, ci luat peste picior. O slujbă măruntă pentru un scriitor e ca o eczemă socială. Nici chiar cei care au suferit de numita eczemă nu se pot abține să-i ridiculizeze pe cei ce suferă în prezent. În urmă cu vreo cinci ani, prin 2013, m-am intersectat cu dl Nicolae Breban într-un tîrg de carte:

– Nu ești dumneata cel care a fost șofer la Uniunea Scriitorilor? m-a chestionat dînsul cu o zeflemea afectuaoasă.

– Nu. Șofer ați fost dumneavoastră. Eu am fost paznic.

Așa că mă văd obligat să dezmint cu hotărîre alegația ta că aș fi fost vreodată paznic. N-am fost. Am fost Împărat.

Continuarea AICI

mai mult
Dialog de idei

Horia Roman Patapievici la RFI: Euroscepticismul este „un fel de a-ți batjocori părinții”

patapievici_bun

”Euroscepticismul este o prostie. Avem atât de multe motive să fim mândri că suntem europeni și că aparținem acestei culturi, încât mie mi se pare o dovadă de prostie această demisiune de la respectul față de strămoși. E un fel de a-ți batjocori părinții… Anticapitalismul este o idee profund greșită. În cazul în care capitalismul dispare în această clipă, atunci din 7 miliarde câți suntem azi pe Pământ, vom rămâne poate 1 miliard, cu șanse de a intra în concurență cu rinocerii și elefanții la capitolul specii pe cale de dispariție…” Afirmațiile au fost făcute astăzi de scriitorul și filozoful Horia Roman Patapievici în studioul RFI, la emisiunea Zebra, unde a fost invitat cu puțin timp înaintea conferinței ”Starea lumii la începutul secolului XXI” pe care o va susțineîn această seară, la Ateneul Român din București, împreună cu istoricul francez Thierry Wolton, în cadrul seriei de conferințe „Despre lumea în care trăim”, organizată de Fundatia Humanitas Aqua Forte.

Redăm mai jos câteva fragmente din interviul realizat de Mihaela Dedeoglu:

– Cum vedeți starea lumii la acest început de secol XXI?

– Am două moduri de a privi. Unul este temperat de scepticism și de un soi de relativitate care vine din judecata istorică. Fiecare om, în diverse epoci istorice, s-a simțit într-un moment dificil…. Există o relativitate istorică care spune așa: ”Nu te mai plânge atâta. Au fost și alții care s-au plâns. Ăsta e momentul care ți s-a dat, profită de el la maximum!”

Celălalt este ochiul catastrofic, care vede degradarea geopolitică, conducătorii, calitatea lor, această scădere dramatică a nivelului moral, intelectual și de viziune al politicienilor din întreaga lume. Pentru mine politicieni cu viziune sunt Papa Ioan Paul al II-lea, Margaret Thatcher, Ronald Reagan, Mitterand, Gorbaciov – un conducător sovietic care a refuzat să mai ucidă, asta e foarte important. Dar dacă mă duc acum în Anglia să vorbesc de bine de Margaret Thatcher, toți englezii o să-mi sară-n cap să-mi zică că a fost un dezastru, la fel cu Reagan: dacă mă duc în America o să mi se spună că sunt un reacționar de dreapta…

– Cum vedeți rolul Chinei în viitor? Va termina China de colonizat Africa?

– China este evident importantă, pentru că este un rezervor demografic uriaș, și trebuie știut că totdeauna în istorie cine avea populație, în cele din urmă căpăta și putere. Dacă nu ai populație, nu poți avea putere, oricât de bun ai fi, militar, politic, diplomatic etc Trebuie să ai o bază demografică. China are demografie și este, în mod inevitabil, colonizatoare. Și da, Africa va fi colonizată de China. Este irezistibil, așa cum irezistibilă a fost colonizarea Americilor de către Europa. Atunci Europa avea populație, avea putere militară, avea voință, așadar colonizarea era inevitabilă. Acum China are putere militară, are putere economică, are populație, are voință, deci va coloniza Africa. De ce Africa? Pentru că Africa este în continuare un teren virgin (…) În Africa există o bombă demografică … în momentul în care condițiile de sănătate și infrastructură se vor îmbunătăți, această bombă demografică se va însuti. Se vor crea evoluții impredictibile. Să ne gândim că populația din Africa este o populație care încă nu s-a autonomizat din punct de vedere al conștiinței de sine. Ea este în continuare fie pe tipare vechi tribale, fie pe tipare coloniale. Este o distorsionare a conștiinței de sine acolo. Omul de acolo va ajunge la o conștiință politică de sine pe care nu o putem prevedea. Și asta în contact cu colonizatorul chinez, în contact cu cultura europeană, care este o cultură a modernității globale de azi…

(…)

Capitalismul a permis nu doar prosperitatea ci și supraviețuirea foarte multor oameni. El nu constă în a fura bogățiile altora, cum se întâmplase până atunci cu toate imperiile, regatele –  te duceai la vecinul tău, îl învingeai militar, îi furai tot și apoi o vreme o duceai bine, după care începeai să te uiți în jur să vezi ce ar mai fi de luat – nu, capitalismul este o modalitate de a produce bogăție prin inovație, prin productivitate, prin diviziunea muncii, prin proprietate privată, prin libertatea schimburilor, prin garanții juridice, care crează o ordine socială care permite umanității să progreseze …

(…)

Anticapitalismul este o idee greșită. Și asta pentru că dacă capitalismul dispare, atunci din 7 miliarde câți suntem azi pe Pământ, vom rămâne poate 1 miliard, cu șanse de a intra în concurență cu rinocerii și elefanții la capitolul specii pe cale de dispariție. Capitalismul este baza noastră de subzistență – socialiștii nu înțeleg asta. Deci dacă ideile anticapitaliste vor continua să se răspândească – așa cum majoritatea universităților anglo-saxone sunt contaminate de această formă aberantă de neomarxism anticapitalist – atunci suntem pierduți. Și suntem pierduți noi, europenii, pentru că chinezii nu sunt anticapitaliști. Ei au o problemă, că au un partid comunist, un partid unic și au încă o problemă, și anume că nu au înțeles încă deplin rolul în producerea prosperității a două elemente cruciale: proprietatea individuală și libertatea schimburilor. Capitalismul lor este în mare măsură un capitalism de colonizare. Și asta pentru că au permis veritabilului capitalism să se desfășoare pe teritoriul lor și cu oamenii lor. Ei au profitat enorm de asta. Dar comunismul , mai exact partidul unic care conduce, este o piedică pentru ei. Și de lucrul ăsta se vor ciocni cu siguranță.

Prin urmare dacă Europa, SUA, vor adopta teorii anticapitaliste atunci se vor autoexclude din istorie. După cum scăderea bazei demografice în Europa și SUA, mai ales în Europa, ne va aduce la autoexcludere din capul locului. Iar în locul nostru vor veni alții. Să nu credem că rolul nostru, al europenilor, este asigurat prin faptul că avem un trecut glorios! Sau pentru că am inventat știința, statul de drept, capitalismul etc. Cu aceste instrumente, care acum sunt universale, vor supraviețui cei care le vor lua, și ei vor fi cei care vor prospera în viitor.

(…)

Thierry Wolton are avantajul că este un spirit clar. Francezii, când sunt în regulă, sunt spirite clare. Pentru că francezii nu sunt totdeauna în regulă! Francezii au dezvoltat în ultimii 20 de ani un soi de anticapitalism stupid și un antiamericanism penibil… Cartea lui Wolton, ”Roșu și Brun”, tradusă în românește la editura Academia Civică Sighet, ne reamintește nouă românilor, care suntem o victimă a Pactului Ribbentrop – Molotov , că acest pact ne-a văduvit de Basarabia, Bucovina și de o parte din Transilvania… Apoi am pierdut și Cadrilaterul… Toate aceste ciuntiri teritoriale nu ar fi fost posibile dacă la Moscova nu s-ar fi semnat această înțelegere între briganzi, între gangsteri, între ucigașii care au fost Hitler și Stalin. El reconstruiește în carte alianța dintre comuniști și naziști, care a funcționat foarte, foarte bine …

– Are un viitor Europa? Pentru că în ultima vreme parcă suntem încurajați să fim, să devenim eurosceptici …

– Asta este o prostie. Avem atât de multe motive să fim mândri că suntem europeni și că aparținem acestei culturi, încât mie mi se pare o dovadă de prostie această demisiune de la respectul față de strămoși. E un fel de a-ți batjocori părinții …

– Europa politică mai are vreo influență la nivel mondial acum?

– Enorm. Uitați-vă la țara noastră: aproape toate guvernele care s-au succedat la conducerea țării au stânjenit dezvoltarea societății. E ceva de necrezut, dar adevărat: politicienii ne împiedică să ne dezvoltăm! Singura lor valoare este că, fiind democrație, îi putem alege sau revoca fără să-i împușcăm… cum am făcut cu Ceaușescu. Democrația la noi înseamnă să scăpăm de politicienii proști pentru a-i înlocui cu alții și mai proști, prin vot. Societatea progresează (nu datorită politicienilor ci) datorită faptului că am trecut la capitalism, am intrat în concertul legislativ și economic al lumii civilizate – societatea progresează prin oamenii ei – politicienii ne stau pe gât și ne împiedică.

– Pe de altă parte noi n-am intrat în Europa pentru că eram noi foarte buni și merituoși, ci pentru că Europa ne-a dorit acolo…

– Sigur. România a intrat de fapt în acest circuit economic după Pacea de la Adrianopol din 1829, prin faptul că interesele economice ale Occidentului , Anglia etc, au eliminat monopolul pe grâne, care fusese până atunci al Imperiului Otoman. În felul ăsta circulația pe Dunăre s-a deschis și astfel gurile Dunării au devenit o foarte prețioasă proprietate geopolitică europeană…

–  Ce noutăți editoriale ne pregătiți?

– O să scot în curând o carte intitulată ”Anii urii”, pornind inclusiv de la experiența mea personală . Am descoperit ura semenilor mei față de mine și a fost o experiență foarte dramatică și, în foarte multe privințe, traumatică. O ură instigată prin televiziuni, Antena 3, tot felul de site-uri – ca parte din războiul civil dintre români și români declanșat în 2012. Vorbesc acolo despre rolul politic al urii, strângând articolele pe care le-am scris până în 2010, când m-am retras din presă – descriu o falie profundă, care a fost alimentată prin mass media în societatea română, în care ideile sau pasiunea politică au fost instigate prin ură.

– V-a schimbat această experiență?

– Sigur că da. Păi atunci când ești scuipat pe stradă, când ți se spune să pleci din țară …

– La propriu?!

– La propriu, bineînțeles.  În autobuz, să fii admonestat de la un capăt la altul al autobuzului: ”Ia uite, lui Patapievici nu-i mai pute poporul! A venit printre noi! De ce nu pleci domnule?” …

– Ați ieșit întărit din asta?

– Înțelepțit …

Interviul integral aici: RFI

mai mult
Dialog de idei

Florin Lăzărescu: „Mi-ar plăcea să scriu un roman care să-i supere pe toți apropiații mei”

Florin_Lazarescu
În cadrul Târgului Internațional de Carte de la Leipzig va apărea romanul „Amorțire”, de Florin Lăzărescu, în traducerea lui Jan Cornelius, Editura Wieser. Volumul a fost selectat în cadrul sesiunii speciale «LEIPZIG 2018» a programelor de finanţare TPS (Translation and Publication Support Programme) și PUBLISHING ROMANIA dedicată proiectelor în limba germană.
Romanul „Amorțire” (traducere de Jan Cornelius, editura Wieser) este unul dintre volumele traduse pentru Târgul Internațional de Carte de la Leipzig 2018. Cât de importantă este afinitatea traducătorului cu autorul, ce puncte comune aveți și ca scriitori?
Afinitatea traducătorului cu scriitorul mi se pare de la sine înțeleasă. Mi-e foarte greu să-mi închipui un traducător care acceptă să muncească la un roman, dacă nu i se pare pe aceeași lungime de undă cu acesta. În ceea ce privește legătura mea cu Jan, cred că e una complexă. Dincolo de literatură, ne înțelegem bine ca oameni, ca mod de a privi lumea din jur: cu luciditate, cinism, ironie și foarte multă auto-ironie. Am discutat cu el atât de mult despre Amorțire, cu atâta atenție la detalii tehnice, încât uneori îmi venea să cred că romanul va suna mai bine în limba germană decât în românește.
Romanul a fost publicat la editura Polirom în 2013 și aduce în prim plan o temă puțin abordată în literatura română, o afecțiune degenerativă progresivă a creierului, Alzheimer. Cât a durat documentarea, a implicat și contacte cu persoane suferinde de această boală?
Tema principală a cărții e frica de moarte, de care suferă cele două personaje principale ale romanului. Și am urmărit să arăt cum acționează două personaje care se confruntă cu aceeași problemă, la vârste diferite, cu specificuri diferite: Ce faci când îți dai seama pe bune că o să mori? Ce faci când realizezi nu doar că o să mori, ci și că, până atunci, într-un timp relativ scurt, îți vei pierde memoria? Bunica mea din partea lui tata a avut Alzheimer. Mai am vreo câțiva prieteni care au trecut prin aceeași experiență cu rude apropiate. Mi-au povestit în amănunt ce și cum se întâmplă. Apoi am mai citit cam tot ce-am găsit pe piață despre subiect. Dincolo de boală și suferință, romanul nu e unul sumbru, e mai mult despre lupta oamenilor cu fricile personale – uneori absurdă, alteori chiar comică de-a dreptul –, e mai mult despre viață și căutarea unui sens în ceea ce facem.
„Amorțire” a fost tradus în mai multe limbi, printre care și chineză. Care a fost cea mai suprinzătoare receptare a vreunui roman scris de tine, în afara țării?
Cărțile mele sunt traduse în nouă limbi străine și de peste tot am primit reacții, mai puțin din China, unde am un tiraj de zece mii de exemplare. E blocajul limbii, nu pot urmări pe net cine și ce scrie. Cea mai plăcută experiență extra-națională am avut-o cred cu cititorii din Croația, la „Trimisul nostru special”. În sensul că mulți dintre aceștia mi-au cerut prietenia pe Facebook, mi-au scris pe Mess că le-a plăcut cartea, adică am simțit publicul de acolo cumva asemănător cu cel din România, că m-au tratat ca pe unul de-al lor.
La editura austriacă Wieser ți-a mai apărut și romanul „Trimisul nostru special”, în traducerea Arancăi Munteanu. Ce ți se pare diferit la cititorii germani față de cei din România, cum ți se pare publicul?
E greu să vorbim în termenii aceștia fără a intra în clișee, în prejudecăți. Wieser mi-a publicat „Trimisul nostru special” în două ediții, bănuiesc că a interesat pe cineva acolo, din moment ce au făcut și o a doua ediție și, iată, acum, îmi publică și romanul „Amorțire”. Dar nu-mi permit să vorbesc cum e publicul german. Și, la o adică, nu scriu pentru o nație anume, ci pentru oameni în particular, care îmi seamănă cumva. Una peste alta, cred că nu sunt diferențe majore între un cititor de-al meu din România și unul din China sau din Spania. Toți îmi seamănă cumva, trebuie să aibă un spirit de observație și o sensibilitate asemănătoare cu a mea.
Până unde ai risca atunci când scrii?
Teoretic, până la capăt, cât mai radical. Mi-ar plăcea – chiar m-am gândit de multe ori la asta –, de exemplu, să scriu un roman care să-i supere pe toți apropiații mei, să se regăsească fiecare în parte ca personaj, cu bunele, dar mai ales cu relele lui, să mă caute vreo douăzeci de oameni ca să mă bată, să nu mai vrea nimeni să vorbească cu mine, după lectură. Nu știu dacă o să am vreodată curajul să îl scriu. Dar tentația o am.
Pentru mulți studenți care fac practică la secțiile de psihiatrie, apare la final și identificarea cu (câte puțin din) toate tulburările psihice sau alte afecțiuni. Cum te-ai simțit după ce ai încheiat romanul „Amorțire”?
Păi, l-am scris mai demult și am uitat!
***
Florin Lăzărescu (n. 28 martie 1974, Doroşcani – Iaşi), prozator şi scenarist. A publicat la Polirom trei romane: Ce se știe despre ursul panda (2003), Trimisul nostru special ( 2005), Amorțire (2013) și două volume de povestiri: Lampa cu căciulă (2009) şi Întâmplări și personaje (2015). Scenarist pentru Lampa cu căciulă (2006, în regia lui Radu Jude, câştigător Sundance, SUA, pentru cel mai bun scurtmetraj), O umbră de nor (2014, în regia lui Radu Jude; premieră la Cannes, în secţiunea Quinzaine des Réalisateurs) şi Aferim! (2015, în regia lui Radu Jude; Ursul de Argint la Berlinale; o nominalizare la Premiile Academiei Europene de Film pentru cel mai bun scenariu, premiul Gopo pentru cel mai bun scenariu).
mai mult
Dialog de idei

BOR a investit în ultimii 10 ani circa 150 de milioane în scop filantropic, echivalentul a aproximativ două Catedrale Naţionale

catedrala-4

Care sunt costurile Catedralei Naţionale (CN) şi care este suma cheltuită de Biserica Ortodoxă Română (BOR) în scopuri sociale în cei 10 ani de patriarhat ai Părintelui Patriarh Daniel sunt doar două dintre subiectele dezbătute în cadrul interviului acordat de purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române pentru PS News.

Vasile Bănescu a vorbit recent despre costurile finale ale fazei „la roşu” ale Catedralei Naționale care vor însuma aproape 100 milioane euro, însă a atras atenţia că BOR a cheltuit în sfera social-filantropică 150 milioane de euro din 2007 până în prezent, și doar în anul 2017 Biserica a cheltuit 25 de milioane de euro în activitățile sale destinate sprijinirii oamenilor săraci și vulnerabilizați social din România.

„Unii se întreabă: este mult? este puțin? Aș spune că este exact cât s-a putut face până acum. Este totuși mult. Patriarhia Română a cheltuit în ultimii 10 ani, de când este Părintele Patriarh Daniel la conducerea Bisericii Ortodoxe Române, 150 de milioane de euro în zona filantropică pe care a extins-o și ramificat-o foarte mult, ajutor social concret pe care Biserica l-a oferit societății românești”, a spus purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române.

Vasile Bănescu a atenţionat că dacă vom compara această sumă cu cele ale unor „instituții cu adevărat bogate economic, vom vedea că niciuna nu se situează deasupra Bisericii Ortodoxe Române, ca valoare a investiției în spațiul social”.

Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei a făcut referire şi la stadiul actual al lucrărilor CN, prezentând şi costurile implicite.

Lucrările se află în proporție de 85% realizate, fiind concentrate acum în zona cupolei principale. „Se lucrează acum la cota 52 la nivel de turnare beton și 62 de metri armătură, a explicat Vasile Bănescu.

„S-au cheltuit până în acest moment peste 80 de milioane de euro. Costurile finale ale întregii clădiri, la faza «roșu», cu acoperiș, ferestre și uși, va fi de aproape 100 de milioane de euro. Din această sumă cheltuită până acum, 14 milioane s-au întors deja la stat, sub formă de TVA, iar la sfârșitul lucrărilor de construcție suma totală a TVA-ului plătit va fi de 16 milioane de euro”, a explicat purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române. El a subliniat şi faptul că acest şantier a facilitat crearea unui mare număr de locuri de muncă, în actualul stadiu al lucrărilor fiind activi pe șantier „aproximativ 600 de muncitori”.

De asemenea, Vasile Bănescu a afirmat că această Catedrală, unica din România, este dedicată tuturor eroilor români, însă  „este o catedrală al cărei proiect include și alte componente, care pun în lumină nu doar dimensiunea religioasă a jertfei acestor eroi, ci și activitatea socială și culturală a Bisericii”.

„Ansamblul arhitrectural al Catedralei Naționale va include și un centru de diagnostic și tratament care va oferi servicii medicale gratuite pentru oamenii fragilizați social. Vor mai exista un Muzeu al Creștinismului Românesc, un Centru de conferințe, o cantină și un cămin pentru numeroșii pelerini care vor veni din țară sau străinătate, oameni care, unii dintre ei, nu au bani să se cazeze în alte locuri. Aceste clădiri anexe cu varii și importante funcționalități, vor înconjura pe cele patru laturi noua catedrală, care, pe latura de Nord-Vest va fi mărginită și de un parc nou de aproape 6 hectare, parc care va fi amenajat tot de Patriarhia Română”, a spus Vasile Bănescu.

Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române a răspuns şi unei întrebări prezentă „pe buzele tuturor”, şi anume „de ce donează Statul pentru Catedrală?”. În acest sens, el a explicat că „în orice societate din Europa și din lumea civilizată există un firesc parteneriat între stat și cultele religioase recunoscute de el”.

„De ce e necesar acest parteneriat? Pentru că orice stat democratic are înțelepciunea sau strategia de a sprijini cultele religioase care se pot implica mai eficace decât statul însuși în anumite zone din societate: socială, caritabilă, culturală. În continuare, el a evidenţiat că „acest parteneriat stă la baza finanțării cultelor”.

„Statul ajută cultele religioase, pentru că, dincolo de obligația sa de a asigura toate condițiile exercitării libertății religioase a cetățenilor săi, o libertate naturală fundamentală a omului, și cultele religioase ajută consistent statul. Dincolo de proiectele derulate profesionist de Biserică în zona socială și caritabilă, invoc și un exemplu mai puțin folosit: câte mii de oameni care vin în spațiul bisericilor primesc de mâncare duminica și cu prilejul unor sărbători? Mii de oameni, desigur. Realul, uriașul bine social făcut societății de Biserică nu poate fi cuantificat. Pentru a oferi totuși un reper, actualmente există în Patriarhia Română aproape 800 de instituții sociale: farmacii, policlinici, orfelinate, afterschool-uri, cantine sociale, centre pentru copii, femei și bătrâni, unde oamenii săraci beneficiază de serviciile și ajutorul concret al Bisericii Ortodoxe Române”, a precizat Vasile Bănescu.

El a remarcat că acest „parteneriat între stat și Biserică este firesc și reciproc avantajos”, deoarece este „în beneficiul Statului”, dar și în „beneficiul Bisericii care nu trebuie confundată cu inevitabilul ei aparat administrativ. Biserica, dincolo de dimensiunea și statura sa mistică, divino-umană, este și cel mai important organism comunitar a cărei manifestare ramificată aduce, prin valorile creștinismului infuzat social, beneficii enorme sferei publice”, a afirmat Vasile Bănescu.

Basilica.ro
mai mult
Dialog de idei

Solomon Marcus, academician: „Până la 20 de ani, am purtat numai hainele fraţilor mei“

marcus

Matematicianul Solomon Marcus face o radiografie a celor 90 de ani împliniţi, în care vorbeşte despre adolescenţa marcată mai degrabă de neajunsuri şi de război, despre descoperirea pasiunii sale, matematica, „încercarea mea reuşită de a ieşi în lume“, dar şi despre multe alte lucruri care ţin, pur şi simplu, de filosofia vieţii.
„Matematica s-o fi scriind cu cifre/ dar poezia nu se scrie cu cuvinte./ Cucurigu!“, astfel se încheie poezia „Matematica poetică“ dedicată de Nichita Stănescu lui Solomon Marcus. Acestea sunt reperele care îl definesc cel mai bine pe Solomon Marcus. Un matematician îndrăgostit iremediabil de poezie, de teatru şi de umor. Toate sunt spectacol, nimic nu e deşertăciune. Trebuie doar să ştii cum să reţii atenţia. Iar Solomon Marcus ştie. Pendulează de-o viaţă între rigorile lingvisticii, lirismul teoremelor şi structurile repe-titive ale improvizaţiei. Imaginaţi-vă: Solomon Marcus, 90 de ani, recitând poezia „De-a v-aţi ascuns…“, a lui Arghezi, pe care o ştie, ca pe apă, încă din şcoala gimnazială! O tot repetă de atunci, ca la carte, cu intonaţie şi cu pauzele de respiraţie corespunzătoare. Solomon Marcus le-a trăit pe toate. Război, foame, dictaturi de tot felul. Chiar şi aşa, nu şi-a pierdut simţul umorului, această calitate care ne salvează pe toţi. Se întâlneşte cu amicii săi anual, organizat, de ziua lui I.L. Caragiale, tocmai la Mizil. Acolo, ironic sau nu, dezbat starea umorului în România. Încă-i bine! Spectacolul continuă.

Citeste mai mult aici: adev.ro/nva7h5

mai mult
Dialog de idei

Lavinia Braniște în dialog cu Bogdan Coșa

LaviniaBranisteCiprianHord
Bogdan Coșa: Zilele trecute ți-am recitit cărțile și unul din lucrurile care m-au frapat a fost saltul semnificativ pe care l-ai făcut cu fiecare volum publicat. Ești unul din acei scriitori „muncitori”? Sunt și lucruri care vin cu vârsta, cum crezi?
Lavinia Braniște: Cred că amândouă. Muncesc, da, dar nu simt efortul, pentru că-mi place să scriu. Fără să-mi dau seama, lucrurile se acumulează, se sedimentează. Multă vreme a fost o activitate de timp liber, nu mi-am imaginat în adolescență sau în prima tinerețe, că voi ajunge scriitoare. Dorința aceasta am început s-o am abia după volumul Escapada, am văzut că lumea mă ia în serios și am început să mă iau și eu. Acum sunt mult mai conștientă că muncesc pentru un rezultat în momentul în care scriu și am început să mă refer la scris și cu termenul acesta de „muncă”.

B.C.: În 2016 ți-a apărut primul roman, Interior zero, care a fost primit extraordinar de cititori, dar și de majoritatea criticilor literari. Se împlineau zece ani de la debut – editurile cu care ai lucrat între timp au fost din ce în ce mai bine cotate; de la un cerc restrâns și select, numele tău a început să circule tot mai mult în lumea literară, pe toate palierele ei. Majoritatea parametrilor (chiar și tirajele cărților) subliniază o evoluție solidă, coerentă… Dar asta e o perspectivă rece, exterioară; uitându-te înapoi, cum vezi tu parcursul ăsta?

L.B.: Mă simt în continuare la început, deși sunt conștientă de tot ce-am acumulat până acum. Mă refer la lecturi, studii, mult exercițiu, multe ciorne aruncate. Dar senzația de început rămâne, pe de o parte fiindcă sunt în continuare nesigură și chestionez în permanență ceea ce fac, pe de alta fiindcă am acest sentiment (sănătos, cred) că în față e un drum lung, care abia acum se deschide.

B.C.: În 5 minute pe zi (2011) aveai unele proze de câteva rânduri, ca niște experimente, pe care nu le-am regăsit apoi în Escapada (2014) – un volum mai închegat, aș zice, cu oscilații mai mici de la o povestire la alta; în sens clasic, mai sobru, cu numere de respirație mai largă. Mai scrii proze foarte scurte sau n-a fost decât o etapă, tranziția firească dinspre poezie? (A fost premeditat? Volumul tău de poezii se intitulează Povești cu mine.)

L.B.: A fost tranziția dinspre poezie, clar. Am trecut de la poezie la proză pe la douăzeci și cinci de ani și mi-a părut rău când mi-am dat seama că nu voi fi poetă. Mi se părea foarte sexi să fii poetă și cred că și acum mai am senzația asta uneori, că poetul e un ales, un rafinat, toate combustiile se petrec în cap și apoi pe foaie, cu un efort minim, pui doar esența. La proză se vede sudoarea.
Am răsfoit și eu recent primele două cărți, pentru că voi vorbi în curând la un eveniment despre începuturile mele ca scriitoare. Sunt cărți în care nu mă mai regăsesc și am momente în care le detest sau mi-e rușine cu ele. Dar când am recitit acum textele, am simțit o duioșie față de omul care eram la 23 sau la 28 de ani, și mi-am zis că ar trebui să mă împac cu cărțile astea pentru că sunt parte din mine, așa eram eu atunci și atât puteam să fac. Nu mi-aș dori să le văd reeditate, în niciun caz, dar a fost important să-mi dau seama că trebuie să mă împac cu ele.
Premeditat? Aș zice că nu. S-a întâmplat fără să-mi dau seama, dar probabil că gustul față de poveste a fost acolo dintotdeauna. Poate c-am început cu poezie pentru că e mai puțin intimidantă ca formă.

B.C.: În aceeași ordine de idei, aș mai avea o curiozitate… Cum ți-ai compus volumele de povestiri? Ai scris și ele s-au adunat și la un moment dat le-ai ordonat și le-ai trimis la edituri sau ai făcut o selecție? (Dacă da, care au fost criteriile?)

L.B.Cinci minute pe zi nu a fost deloc compus. Eram o tânără care scria ca să se distreze, mai puneam câte un text pe clubliterar, aveam o carte de poezii apărută într-un tiraj de o sută de exemplare, care erau toate la mine acasă. Nu m-am gândit nicio clipă la volum, iar faptul că nu am avut această presiune mi-a dat o libertate pierdută pe veci. Textele le-am adunat în momentul în care am întâlnit, într-o tabără de literatură, un tânăr editor care căuta autori pentru o colecție de proză scurtă la nou-înființata lui editură. Citise textele pe clubliterar și m-a întrebat dacă mă interesează să colaborăm. Atunci am făcut selecția, îmi amintesc foldere dezordonate pline de texte, din care multe au rămas pe dinafară. După acest volum am devenit conștientă că ce scriu e posibil să ajungă într-o carte, așa că am fost mai atentă și mai ordonată. Și la Escapada au rămas texte pe dinafară, dar nu știu să numesc criteriile. Am ales la feeling.

B.C.: Ce faci cu textele care nu ies din prima, le rescrii sau le dai drumul?

L.B.: Nu rescriu, dacă nu iese, asta e. Nu-mi pare rău de ciornele aruncate, sunt exerciții utile. Orice jumătate de pagină scrisă, orice personaj rotit în minte două zile sau o lună.

<em>5 minute pe zi</em> |© Casa de pariuri literare; <em>Escapada</em> |© Editura Polirom; <em>Interior zero</em> |© Editura Polirom
5 minute pe zi |© Casa de pariuri literare; Escapada |© Editura Polirom; Interior zero |© Editura Polirom

Bogdan Coșa: Narațiunile tale, oricât de sumbre ar fi perspectivele cu care operezi, sunt pline de umor. E un lucru știut, bătut în cuie, n-are sens să insistăm. Mă interesează un lucru și mai specific; multe din personajele tale par că funcționează pe bază de superstiții, pe care ai zice că le mai rulează doar bătrânii – tu ești fată de oraș, de unde le știi?

Lavinia Braniște: Sunt o fată de oraș mic, crescută cu bunicii.

B.C.: La fel, n-aș marșa în direcția criticii capitalismului, individul față cu corporația etc., și m-aș opri tot asupra unui detaliu. „Pentru mine mâncarea nu merită niciun efort” e o poziție care, în cazul tău, traversează volume. Ca cititor, îmi lasă impresia că vrei să transmiți un mesaj. O paradigmă.

L.B.: E foarte amuzant ce zici, să țin minte să nu mai folosesc asta în cărțile viitoare! Poate uneori le-am împrumutat prea mult din mine personajelor. În general mănânc singură și pe fugă și doar pentru că-mi trebuie combustibil ca să funcționez. Nu am mesaje de transmis în cărți și chiar dacă aș avea, lumea observă lucruri atât de diferite (pe care le leagă fiecare de experiența proprie și le vede prin grilele proprii) încât nu aș avea cum să controlez traseul mesajului și să mă asigur că acela și numai acela ajunge la cititor.

B.C.: În definitiv, care sunt lucrurile pentru care merită să faci eforturi?

L.B.: E o întrebare grea. Sunt multe variabile în joc pentru orice decizie care trebuie luată și eu una am ajuns să mă bazez mult pe percepție, pe intuiție, copleșită fiind într-un fel și de doza mare de arbitrar din viață. E greu să știi ce și cine merită, ce e corect, ce e bine. Important e să se găsească un echilibru și o liniște constructivă. Pentru mine cel mai mult contează oamenii și aș face oricând eforturi pentru o relație care mă îmbogățește sufletește.

Lavinia Braniște |© foto de Vlad Roman
Lavinia Braniște |© foto de Vlad Roman

Bogdan Coșa: Ai absolvit facultatea de Litere la Cluj-Napoca, un masterat de traducere a textului literar la București, ai început o a doua facultate, un program doctoral… Cursuri de masaj și de desen, diferite limbi străine. Fotografie. Dai impresia unei persoane pline de energie dpdv intelectual. Ce cauți? În ce măsură folosesc scrisului toate lucrurile astea?

Lavinia Braniște: Cea mai exotică chestie din enumerarea ta, cursul de masaj, am făcut-o pentru că voiam să emigrez în Germania, unde a locuit o vreme un bărbat de care am fost îndrăgostită. Eram conștientă că acolo nu va fi nimeni interesat de competențele mele de traducătoare, așa că voiam să știu să fac ceva cu mâinile. Între timp el s-a întors pe continentul lui, iar eu am rămas agățată de cursul de masaj de la Piața Muncii, care a durat un an. Am cinci diplome de masaj, am uitat imediat toți mușchii și singura persoană care beneficiază de noile mele aptitudini e mama, cu care mă văd o dată pe an. Mă gândeam la un moment dat să mă duc maseuză pe un vas de croazieră, să dau ocol continentului pe care s-a întors bărbatul și să nu cobor niciodată de pe vas, știi tu, genul ăsta de chestie ca în romane. Asta ar fi folosit cu siguranță scrisului. Dar am început să am mai multă încredere în imaginația mea, pot să scriu orice fără să ies trei ani din casă și pot să-mi imaginez atât de puternic o scenă încât creierul meu să fie convins că s-a întâmplat.
În rest, cu celelalte, nu știu exact ce-am căutat. Au venit în parte din inerție, am fost un copil și un adolescent și un tânăr care n-a avut alte priorități în afară de școală (din păcate, aș zice acum) și în parte din faptul că sunt un om curios și dacă nu am în permanență ceva de învățat mă plictisesc.
Acum nu cred că mai caut nimic, am observat că viața are tendința să-ți dea răspunsuri la întrebări pe care nu le-ai formulat sau nici măcar nu te-ai gândit c-ar putea fi formulate, așa că sunt mai deschisă spre ce vine înspre mine, nu mai caut, ci doar primesc.

B.C.: Ai 34 de ani și tot cam atâtea cărți traduse. În ultimul timp ești invitată din ce în ce mai des să vorbești în numele traducătorului român, mai ales de când a fost înființată Asociației Traducătorilor Literari – ArtLit. Pentru ce lupți?

L.B.: Aici aș putea să te direcționez pe site-ul asociației, unde e o listă lungă de lucruri care trebuie ameliorate în statutul traducătorului de literatură și în relația lui cu editurile. Ce ne doare cel mai mult acum e tariful mediu de 3 euro pe pagină, cel mai mic din UE, mult chiar sub nivelul vecinilor noștri din Bulgaria sau Macedonia. Ar trebui cel puțin 5 euro ca să putem trăi din asta. În ultima vreme, din fericire, am observat că se fac progrese. Cu pași mici, dar încet-încet ne dezvoltăm și noi o cultură asociativă. (Situația breslei a ajuns dezastruoasă pentru că în jungla tranziției nu a existat nicio organizație adevărată care să lupte pentru drepturile traducătorilor și astfel s-au creat niște standarde financiare extrem de păguboase pentru ei. Cei mai mulți le-au acceptat pentru că n-au avut repere, n-au știut ce și cum să negocieze, nu și-au cunoscut colegii, cu care să facă schimb de informații etc.) De asemenea, dezvoltăm o cultură a voluntariatului, a implicării susținute și pe termen lung (toți suntem voluntari în asociație). De asemenea, cred că începem să ne dăm seama că e important să colaborăm, nu să fim dușmani, că dacă e fiecare pentru el nu constuim nimic. Conștiința apartenenței la comunitate e ceva recent în România și încrederea se construiește greu, oamenii care se asociază pentru a încerca să schimbe ceva în bine încă sunt priviți cu suspiciune, dar eu sunt optimistă. Cred că în momentul ăsta important e să nu ne descurajăm văzând că lucrurile nu se întâmplă peste noapte, fiindcă nici n-au cum.

B.C.: În 2016 ai publicat o carte pentru copii, Rostogol merge acasă. Am înțeles că lucrezi la o continuare și că ți-ar plăcea ca la un moment dat să-ți ilustrezi singură poveștile.
Ce planuri mai ai, literar vorbind? Se-ntâmplă vreodată să-ți pui ceva în cap și să nu reușești?

L.B.: Da, continuarea se numește Rostogol păzește pepenii și mai are puțin până la tipar. Mai am în cap niște povești cu porcușorul Rostogol și dacă o să fiu sănătoasă și o să am timp, o să le scriu. Mă bucur că am găsit pentru Rostogol o editură deschisă și pe partea de poveste și pe cea de ilustrație, pentru că nu e cartea clasică pentru copii. Așa cum am mai zis, eu nu cred că un copil e un adult neevoluat, căruia trebuie să-i vorbești „pe limba lui”, adică simplu și servindu-i la final morala, ca și când el nu e în stare să înțeleagă mare lucru din ce citește.
Planuri am o grămadă, dar nu-mi place să vorbesc despre ele decât atunci când proiectele sunt aproape gata. Tocmai pntru că se întâmplă să nu reușesc sau reușesc să le duc la bun sfârșit, dar apoi sunt respinse de editor. Mi s-a întâmplat și asta de câteva ori, dar nu mă descurajez, sunt conștientă că nu avem toți aceleași gusturi, că mai ratez și eu și, în plus, dacă mi-ar ieși totul șnur, viața ar deveni un pic suspectă.

<em>Rostogol merge acasă</em> |© Editura Arthur
Rostogol merge acasă |© Editura Arthur

Bogdan Coșa: Mi-ai spus la un moment dat că-ți dorești ca scriitorii români să facă o literatură mai bună. La fel, puțin după ce-am debutat, mi-ai spus că ar trebui să-mi văd de texte, să-mi lucrez textele, că asta-i tot ce trebuie să fac. Ce crezi, se scrie prost la noi? Se scrie neglijent? E și ăsta un motiv pentru care ajungem atât de greu pe piața străină de carte?

Lavinia Braniște: Nu-mi amintesc exact aceste discuții, dar mă refeream probabil la faptul că e mult potențial care se risipește în cărți scrise neglijent. Probabil că era cititorul exigent din mine cel care vorbea. Cred în continuare asta, dar am ajuns conștientă între timp cât de mare este investiția scriitorului într-o carte și cât de greu e acum, în România cel puțin, să-ți acorzi câteva luni pentru a scrie, pentru a te strădui să dai ce-i mai bun. Nu avem programe de rezidențe, nu avem burse, iar astea sunt vitale pentru scriitori, căci procentele din vânzări sunt nesemnificative. Atunci când scrii noaptea sau din două în trei weekenduri, nu ai cum să te scufunzi în text, să fii acolo sută la sută și să dai tot ce poți da.
Dar n-aș zice în niciun caz că se scrie prost. Și, din fericire, editurile au început să se uite mai cu atenție și la autorii români, să se mai scuture de mania traducerilor.
Piața străină de carte e o discuție mai degrabă separată de asta despre situația scriitorului român. Pur și simplu suntem o cultură mică, ce nu prezintă interes și puțini riscă să publice autori din zone din astea. O editură e un business în fond, e mai comod și mai sigur să alegi din zone tatonate. Pentru scriitorul român e o loterie să ajungă să fie tradus. Sau cel puțin să ajungă la acele prime traduceri care dau bobârnacul bulgărelui de zăpadă. Un factor extrem de important e și implicarea autorităților de aici pentru promovarea literaturii române în străinătate. Literatura norvegiană, de exemplu, e așa de bine reprezentată internațional pentru că NORLA investește foarte mult în asta. Nu știu ce șanse de vizibilitate ar fi avut cărțile lor contemporane de succes dacă ar fi fost produse într-o țară mică și săracă din fostul bloc comunist, indiferent cât de valoroase literar ar fi fost ele. Deci dincolo de scriitor și de munca lui, sunt foarte mulți factori, foarte multe planete care trebuie să se alinieze favorabil și mai cred că ține mult și de noroc. În general sunt o persoană care crede mai degrabă în muncă decât în noroc, dar aici am de multe ori senzația că e cu adevărat o loterie.

B.C.: Anul viitor România va fi invitata de onoare a Târgului de Carte de la Leipzig. Exceptându-i pe cei traduși deja în germană, dacă ai avea putere de decizie, care ar fi autorii pe care ai miza? Care-s vocile contemporane românești care chiar ar trebui să se-audă?

L.B.: Îți spun câteva fete care-mi plac: Ioana Bradea, Elena Vlădăreanu, Alexandra Rusu, Ana Rotea.

B.C.: Dar tu, dacă ai fi invitată, care ar fi autorii nemți pe care ți-ar plăcea să-i asculți?

L.B.: Juli Zeh și Julia Wolf.

B.C.: Am înțeles că, pe lângă engleză, franceză și spaniolă, te descurci și în germană. Dacă ar trebui să ajungi înapoi la Goethe, să-l citești în germană, care ar fi traseul pe care ai coborî din prezent spre secolul al XVIII-lea? Care au fost autorii de limbă germană pe care i-ai citit cu plăcere sau, dimpotrivă, pe care i-ai ratat și ți-ar plăcea să-i recuperezi în original?

L.B.: Nu pot să fac un traseu istoric, pentru că nu am o imagine globală a literaturii germane. Mi-ar plăcea să pot citi literatură în original, dar e cale lungă până acolo. Îmi place mult Juli Zeh, care a fost la București la un festival acum ceva vreme, are două cărți traduse la noi, Vultur și înger la Niculescu și Schilf la Polirom. Pe aceasta din urmă am citit-o prima și atunci am avut senzația că e o autoare pentru care merită să învăț germană, s-o pot citi în original (un gând destul de ambițios, totuși). Am mai citit o carte de-a ei în franceză, La fille sans qualités. De asemenea, în completarea întrebării de mai sus, aș mai spune că mi-ar plăcea să citesc și romanele Juliei Wolf, care a avut o lectură la Institutul Goethe anul trecut. Mi-a plăcut fragmentul din Alles ist jetzt pe care l-a citit și tot aștept traducerea în limba română, care nu știu când o să se întâmple. Când am văzut pe internet că a apărut și Walter Nowak bleibt liegen mi-a părut din nou rău că n-o pot citi mai repede, în original.

B.C.: În încheiere, m-aș bucura dacă ai putea formula un sfat pentru scriitorii începători. Ce ți-ar fi prins ție bine să fi știut de la-nceput?

L.B.: Mi-ar fi prins bine să am mai multă încurajare din parte apropiaților și a profesorilor de română, dar asta nu a ținut de mine și nu am conștientizat la ora aceea. Sfatul e simplu, trebuie citit și scris cât mai mult, trebuie răbdare și perserverență, trebuie să-ți cunoști și să-ți accepți limitele și să nu le forțezi dacă nu e neapărat nevoie.

Bogdan Coşa 
mai mult
Dialog de idei

Paleologu, despre Valentin Popa: „Exprimarea sa este troglodită într-un mod continuat”

vl

Fostul ministru al Culturii Theodor Paleologu a declarat, marţi, la RFI, îl critică pe noul ministru al Educaţiei, Valentina Popa, subliniind că apologia plagiatului este absolut scandaloasă, iar exprimarea acestuia ”este troglodită într-un mod continuat”, nefiind vorba despre greşeli izolate, datorate emoţiei, scrie News.ro.

Noul ministru al Educaţiei a afirmat la audierile din comisiile parlamentare că au existat progrese în învăţământ şi că e păcat să scoatem în evidenţă „elemente nu atât de importante, cum ar fi plagiatele”. De asemenea, Valentin Popa susţine că termenul „pamblică” folosit de el în spaţiul public este un regionalism din Moldova.

Theodor Paleologu taxează declaraţiile noului ministru al Educaţiei: „Pamblica o mai putem trece cu vederea. Partea proastă este că exprimarea noului ministru este troglodită într-un mod continuat, nu sunt nişte greşeli izolate, datorate emoţiei. Foarte gravă este de fapt apologia plagiatului. Este absolut scandalos. Unii dintre rectorii care au semnat pentru noul ministru al Educaţiei sunt ei înşişi acuzaţi de plagiat. Asta este extrem de grav, apologia plagiatului făcută de noul ministru. Nu că ar fi mai rău decât precedentul. Să nu uităm că Liviu Pop s-a dedat unor josnicii fără nume, pentru a masca plagiatul lui Victor Ponta în 2012. Deci la urma urmei e din lac în puţ, suntem între miniştri comparabili”.

Fostul ministru al Culturii îi critică de asemenea pe rectorii care au semnat o scrisoare de susţinere a noului ministru al Educaţiei, un lucru „de o tristeţe infinită”, în opinia sa.

„Ce mi se pare cel mai trist şi dezgustător este atitudinea rectorilor de la 30-45 de universităţi din ţară şi modul în care este redactată acea scrisoare trimisă nu se ştie către cine. Asta mi se pare cel mai grav, de fapt, că nu mai e vorba aici de PSD, e vorba de decăderea totală a învăţământului superior românesc. Nişte rectori se pretează la o asemenea josnicie şi platitudine. Asta într-adevăr este dezastruos şi arată în ce hal a ajuns învăţământul superior românesc, în ce faliment moral şi academic (…). Mie mi se pare că această scrisoare a rectorilor este de o tristeţe infinită în privinţa învăţământului în România şi a viitorului acestei ţări”, afirmă Paleologu.

Pe de altă parte, Theodor Paleologu e de părere că noul ministru de Finanţe, Eugen Teodorovici, vrea să bage populaţia „cu capul sub apă” printr-o eventuală introducere a impozitului progresiv.

„O persoană care e articulată, adică vorbeşte omeneşte, inteligibil, Teodorovici spunea că se gândeşte la reintroducerea impozitării progresive. Karl Marx spune în manifestul Partidului Comunist care este logica impozitului progresiv şi anume de a măcina proprietatea, de a combate burghezia. Sigur că are o logică (…), asta este logica impozitării progresive, combaterea proprietăţii. Este un mod de impozitare profund nedrept (…). Or marele rău pe care-l face PSD este în acest domeniu. Ajungem la sapă de lemn. Totul s-a scumpit, te duci la magazin, sunt produse la care s-a dublat preţul sau au creşteri de 80%-90%. Aşa că creşterile salariale sunt într-adevăr aplaudate de unii beneficiari foarte încântaţi că pe hârtie li s-a mărit salariul, dar economic este un dezastru (…). Iar ministrul Teodorovici se gândeşte să introducă impozitul progresiv, ca să ne distrugă şi mai mult, să ne bage efectiv cu capul sub apă pe noi, cei care facem ceva, producem, plătim taxe”, afirmă Paleologu.

mai mult
Dialog de idei

Scriitorul Răzvan Petrescu: Fără autoironie nu se poate trăi

mandarina-1

Răzvan Petrescu (n. 1956, Bucureşti) este medic de profesie, dar din 1990 s-a dedicat literaturii.
Debutează în 1986, în volumul colectiv Debut ’86. Urmează volumele de proză scurtă Grădina de vară (1989) Eclipsa (1993), Într-o după-amiază de vineri (1997). Publică şi volume de interviuri, publicistică şi jurnal.
La începutul acestei toamne Răzvan Petrescu a lansat o nouă carte intitulată “Mandarina”. Un volum plin de umor, absurd şi subiecte delicate. Răzvan Petrescu este considerat de critici unul dintre cei mai buni autori de proză scurtă de la noi.

Razvan Petrescu

Răzvan Petrescu

Doina Borgovan: Aţi lansat un volum de povestiri, care se numeşte Mandarina, la exact 20 de ani de la lansarea precedentei dumneavoastră cărţi. În videoclipul de prezentare al acestui volum spuneţi că prima povestire încearcă să-şi trieze cititorii. În ce fel?

Răzvan Petrescu: Era de fapt mai mult o glumă, pentru că în aceşti 20 de ani am scris diferite cărţi de nonficţiune şi doar cinci povestiri. Fetiţa cu chibrituri este prima din cele cinci, am scris-o în urmă cu câţiva ani. Ideea s-a născut de când am citit povestea, deci de acum 50 de ani. Mi s-a părut că nu e corect ca fetiţa să moară, să fie tragedia asta şi ea să nu se răzbune. Planul a fost ca ea să se răzbune cumva. Ceea ce, după cum se va vedea, se întâmplă în povestirea mea, apăsând tragicul lui Andersen, ducându-l în zona ororilor.
Sunt câţiva prieteni ai mei, scriitori şi critici literari, care au spus că nu au aflat toate conexiunile dintre repere şi reperele în sine, cu toate acestea le-a plăcut foarte mult povestea. Am vrut să arunc o plasă de repere muzicale şi literare, în aşa fel încât fetiţa să fie înconjurată, protejată.

Doina Borgovan: Am sesizat în povestirile din carte un filon autobiografic: o preocupare intensă pentru relaţia cu tatăl, pentru relaţia cu fiul.

Răzvan Petrescu: Am gândit-o cu trei teme majore, prima temă fiind relaţia tată-fiu (şi aici sunt lucruri autobiografice), a doua temă fiind cea a securiştilor (un fost comandant de lagăr comunist şi victima sa), iar a treia temă fiind improvizaţia liberă pe o temă dată.

Doina Borgovan: Spuneţi că pe măsură ce trece timpul şi pe măsură ce îmbătrânim, avem amintiri din ce în ce mai vesele, deşi trecutul nostru nu are cum să fie vesel.

Răzvan Petrescu: Era o lume înspăimântătoare, dar sigur că unii au reuşit să se adapteze. Una din definiţiile inteligenţei este: “inteligenţa înseamnă adaptarea la un mediu”. Din punctul acesta de vedere, evident că nu sunt inteligent.
Eu ştiu precis că am dosar de Securitate. Ştiu de la cineva care mi-a căutat dosarul. La unii, pe dosare erau puse nişte etichete. Pe dosarul meu scria “Incontrolabil”, de care m-am bucurat foarte tare. Mai mult de eticheta asta nu ştiu, dar incontrolabil pentru ei: dacă nu puteam fi controlat, nu puteam fi deci nici racolat. Am fost şi pârât la Securitate. Nu prea e confortabil să ştii că nişte oameni odioşi cunosc diferite lucruri despre tine.

Doina Borgovan: Vă gândiţi că poate o data, în viitor, veţi fi curios să vă cereţi dosarul de la Securitate?

Răzvan Petrescu: E posibil, însă mai e ceva: e foarte posibil, după câte îmi dau eu seama, să-mi găsesc acolo vreo doi prieteni. Şi cum am înaintat în vârstă destul de straşnic, parcă n-aş vrea să rup relaţiile cu ei. Oricum am prieteni puţini.

Doina Borgovan: Şi totuşi, ar fi nevoie de o revoluţie morală în societatea noastră.

Răzvan Petrescu: Era nevoie încă din 1989, de la Timişoara. Atunci trebuia făcut ceva. Acum nu cred că se mai poate întâmpla nimic. N-are cum: sunt puii comuniştilor, puii securiştilor în politică, ce le mai putem face?

Doina Borgovan: În povestirea care se numeşte Tapiţerie, vorbiţi despre puterea cuvântului, despre puterea lui de a produce efecte. N-are literatura măcar un dram de putere de a schimba lucrurile?

Răzvan Petrescu: Poate că are, în sensul zonei imediate (a rudelor, a prietenilor), nu cred că mai mult. Toate schimbările s-au făcut nu prin cărţi. Totuşi e foarte greu de cuantificat lucrul acesta. Dar dacă te uiţi la oamenii care au participat la schimbare (oamenii normali, oamenii obişnuiţi), aceia care au participat la schimbare de pe poziţii importante nu sunt genul care să fi citit cine ştie câtă literatură. Rezistenţa prin cultură e o formă mai puţin de disperare, e o formă de laşitate. Sunt nişte generaţii de laşi (mă refer strict la bărbaţi, că femeile nu sunt croite pentru a face revoluţie). Nu vrem să recunoaştem lucrul acesta, ceea ce e păcat, pentru că poate aşa ne-am putea purifica mai bine ca societate culturală, pentru că nu-I poţi cere unui ţăran amărât acelaşi lucru ca cel pe care i-l ceri unui intelectual.

Doina Borgovan: Să vorbim un pic şi despre titlul volumului, pentru că atunci când descoperi de unde vine titlul acestui volum… Eu personal foarte tare m-am emoţionat.

Răzvan Petrescu: Să spunem doar că substantivul apare o singură dată, şi apare într-o proză cu mai multe trimiteri, care se leagă de altele. Sunt mai multe posibile interpretări. Una din interpretări ar fi că din punctul de vedere al autorului – al meu -, speranţa în omenire e foarte, foarte mică.

Doina Borgovan: Şi totuşi reuşiţi să vă păstraţi autoironia şi umorul.

Răzvan Petrescu: Din punctul meu de vedere, primul pe care trebuie să-l ironizezi eşti tu. Dacă nu faci lucrul acesta, vei ajunge într-o zonă în care vei fi foarte mulţumit de tine şi, mai departe, într-o zonă ruptă complet de realitate. Practic ajungi foarte nesuferit. Pe de altă parte minitragediile, că în fond tragediile de familie nu le poţi povesti cu un ton dramatic, pentru că rişti să cazi în sentimentalism. Şi atunci, salvarea din magiunul sentimental vine prin umor.

Doina Borgovan: Şi totuşi, cel care are umor trebuie să aibă un pic de încredere în viitorul umanităţii.

Răzvan Petrescu: E foarte bine să ai speranţe. Eu nu am nicio speranţă, dar asta nu înseamnă că nu e mult mai bine să fii ca dumneavoastră.

Doina Borgovan: Sunteţi mulţumit de Mandarina?

Răzvan Petrescu: M-am apucat din nefericire să o recitesc zilele trecute (asta după ce am citit-o şi am recitit-o de am înnebunit, am făcut vreo 8 variante). Recitind acum, unele mi-au plăcut, altele mai puţin. Să vedem, dacă mă mai sunaţi peste o săptămână vă spun sigur dacă mi-a plăcut sau nu.

Doina Borgovan: De regulă scriitorii nu mai petrec timpul cu cărţile lor.

Răzvan Petrescu: E adevărat, aşa am făcut şi eu cu toate celelalte cărţi, până la asta.

Doina Borgovan: Într-una dintre povestiri vorbiţi despre pana scriitorului. Spuneţi că “dacă ai scris prima frază, eşti pornit pe făgaş”. Însă citind povestirile dumneavoastră, mi s-a părut că şi ultima frază este foarte bine căutată.

Răzvan Petrescu: E foarte adevărat. Ultima frază, uneori am marele noroc să vină pur şi simplu. Din cauza asta atelierele de creaţie literară sunt destul de ciudate (deşi şi eu am ţinut câteva): poţi să-I înveţi câteva lucruri de bază, câteva reguli, dar procesul de creaţie nu ai cum, nu se poate explica. Eu nu pot să explic cum vine ultima frază. Dacă termin povestirea şi nu sunt mulţumit, atunci într-adevăr mă gândesc bine de tot la încheiere.

Doina Borgovan: Aţi renunţat la medicină după 8 ani de profesat. În ce măsură a fost o decizie dificilă?

Răzvan Petrescu: Cred că eu am vrut să dau la filologie de la început. Şi în sfârşit, conjunctura a făcut să mă duc la medicină. M-a influenţat tata. Eu nu voiam să fac altceva decât să scriu. Iar tata mi-a zis, împreună cu profesorul meu de literatură de la liceu, să nu ajung eu profesor de română la ţară; mai bine să dau la medicină. Aş fi făcut radiologie (îl aveam profesor pe tata) şi la 1.30 eram deja acasă, aveam timp de scris. Planul acesta s-a prăbuşit, odată cu interzicerea specializării. Deci în momentul când s-a prăbuşit regimul, am fugit din medicină. Mi-a fost greu în primele două săptămâni, când am făcut deja alegerea să plec de la dispensarul la care lucram, la redacţia revistei Cuvântul.
Atunci da, două săptămâni m-am gândit că renunţ la o profesie foarte sigură – nu mi se mai părea urâtă – şi mă arunc în necunoscut.

Doina Borgovan: Sunteţi de regulă “locuit” de manuscrisele pe care le citiţi?

Răzvan Petrescu: Nu mă locuiesc, mă parazitează: îmi parazitează gândirea ficţională. Pentru că majoritatea cărţilor pe care le-am făcut ca redactor au fost din zona motivaţională.

Doina Borgovan: Lucraţi la ceva acum?

Răzvan Petrescu: Aş fi vrut, dar iarăşi s-au înverşunat lucrurile şi am foarte mult de lucru la editură, astfel încât nu ştiu când o să urmeze încă o carte, dar sper că va fi cât mai curând.

Doina Borgovan: Să ne aşteptăm la un turneu de promovare a Mandarinei?

Răzvan Petrescu: Fiind atât de dezamăgit de specia umană, sunt în depresie de foarte multă vreme. Nu prea mai ies din casă, doar vin la editură şi înapoi. Ştiu că e necesar, dar nu-mi plac turneele. Mi-aş dori totuşi, nu v-am văzut niciodată oraşul şi aş dori să-l văd.

Doina Borgovan

mai mult
Dialog de idei

Inegalitatea este temelia dreptății și reazemul dragostei

cantar

Dumnezeu nu este Dumnezeul egalității, ci al dragostei. Egalitatea ar înlătura toată dreptatea și toată dragostea, ar înlătura toată moralitatea.

Oare soțul își iubește soția din pricina egalității? Mama își iubește oare copilul din pricina egalității? Prietenul își iubește oare prietenul din pricina egalității? Inegalitatea este temelia dreptății și reazemul (sprijinul) dragostei.

Câtă vreme dăinuiește dragostea, nimeni nu se gândește la egalitate. Câtă vreme domnește dreptatea, nimeni nu vorbește despre egalitate. Când se pierde dragostea, oamenii vorbesc despre dreptate și gândesc la egalitate. Când, odată cu dragostea, piere și dreptatea, oamenii vorbesc despre egalitate și se gândesc la imoralitate. Adică, când morala piere, imoralitatea îi ia locul. Din mormântul dragostei răsare dreptatea, din mormântul dreptății răsare egalitatea.

Sf. Nicolae Velimirovici, Gânduri despre bine și rău, Editura Predania, 2009

—————————————–VS——————————————-

Discurs asupra originii si fundamentelor inegalitatii dintre oameni

Omule, de oriunde ai fi si oricare ti-ar fi parerile, asculta: iata istoria ta, asa cum am citit-o nu in cartile semenilor tai, care sunt mincinoase, ci in natura, care nu minte niciodata. Tot ceea ce va veni de la ea va fi adevarat – fals nu va fi decat ceea ce voi adauga de la mine, fara sa vreau.Epocile de care voi vorbi sunt foarte indepartate. Cat de mult te-ai schimbat fata de ceea ce erai! Ceea ce voi descrie este, ca sa spun asa, viata speciei tale, dupa calitatile pe care le-ai primit si pe care educatia si obiceiurile tale le-au putut perverti, insa nu le-au putut distruge. Simt ca exista o varsta la care omul individual ar vrea sa se opresca; tu vei cerceta varsta la care ai fi dorit sa se opresca specia ta. Nemultumit de starea ta actuala, din ratiuni care anunta pentru nefericitii tai urmasi chiar mai mari nemultumiri, poate ca vei dori sa te intorci in acele vremuri – si acest sentiment trebuie sa se constituie intr-un elogiu pentru strabunii tai, o critica la adresa contemporanilor si o viziune infricosatoare pentru cei ce-ti vor urma.

Jean-Jacques Rousseau 

mai mult
Dialog de idei

Theodor Paleologu și Stelian Tănase despre situația în care se găsește Casa Regală

casa-regală

Eseistul și profesorul Theodor Paleologu și analistul politic Stelian Tănase au fost invitați, marți seara, în platoul emisiunii Jurnal de Seară, difuzată de luni până joi, de la ora 20:00, unde au vorbit despre situația în care se regăsește Casa Regală, după dispariția Regelui Mihai, dar și despre ce șanse are Principesa Margareta să atragă același capital de imagine pe care l-a câștigat tatăl ei printre români.

Theodor Paleologu a vorbit despre excluderea de la succesiune a principelui Nicolae, afirmând că imaginea acestuia a avut de suferit după ce ar fi avut o fetiță cu o tânără, Nicoleta Cârjan, dar copilul nu a fost recunoscut în mod oficial.

„E foarte clar că principesa Margareta trece înaintea prințului Nicolae. Mai trebuie spus ceva despre decizia Regelui. Ea nu are altă valoare decât aceea de dorință a Majestății Sale. Nu are forță legală. E foarte importantă dorința Regelui, dar atât. Pe de altă parte, nici Nicolae nu are o legitimitate mai mare, pentru că tatăl lui nu e de neam regal. Și legitimitatea lui era de aceeași factură ca a principesei Margareta.

Mai e un lucru. Unii simpatizanți ai principelui Nicolae s-ar putea să fie supărați de ce voi spune acum. I-a făcut foarte mult rău exaltarea românească. Românii sunt foarte exaltați. Când te duci în sute de locuri și sunt oameni care îți spun că ești speranța lor, dacă nu ești pregătit mental pentru asta, începi să crezi și ți se urcă la cap. Eu însumi a trebuit să fac eforturi foarte mari să nu mă las îmbătat de exaltarea românească.

Noi nu ne dăm seama cât de nocivă este exaltarea, care face rău celui căruia i se adresează. Se explică erorile pe care le-a făcut, a avut ghinion. Și noi am avut ghinion cu diferite întâlniri. Și eu am dat-o în bară cu o persoană de sex opus. Cui nu i se întâmplă? A dat peste o persoană care are un anumit profil personal, Nicoleta Cârjan. M-am uitat pe Facebook-ul ei și este groaznic, adică mă mir că nu și-a dat seama peste cine a dat. Dar i se întâmplă oricărui bărbat, oricărei femei să se înșele asupra partenerului. 

În situația asta, are consecințe ceva mai serioase. Vreau să spun că printre cei care contestă Familia Regală există acest mit negativ al principelui Radu. Nici nu vreau să repet tot ce se spune despre Radu. Realitatea e alta. Principesa Margareta este extrem de puternică, foarte voluntară, autoritară și inteligentă, care are viziunea ei. Nu e deloc așa cum se crede, că prințul Radu decide tot. Unele tendințe ale ei poate că nu ne plac așa mult.”, a declarat Theodor Paleologu.

Stelian Tănase: „În vizita din ’92, îl vedem la balcon, atunci l-am cunoscut. Nu știm niciodată ce se petrece într-o familie. Știu multe detalii din această poveste, dar nu știu cărora să le dau crezare. A fost și o rivalitate internă, o problemă de succesiune, cine să moștenească. Revenind la Nicolae, el a venit aici cu un anumit rol, pe care i l-a atribuit Casa Regală, pentru care el nu a fost pregătit. M-am mirat, pentru că în ’92, când a fost adus, scenariul era exact ăsta: să îl creștem ca pe un viitor rege. Când a ajuns la o vârstă coaptă a fost adus în România. A fost nepregătit, nu s-a adaptat.

Theodor Paleologu: „E greu de spus (n.r. dacă este cap de linie). Margareta are o poziție importantă. Dar să nu uităm nici de familia Sigmaringen. Despre asta se poate discuta. Nu că îmi fac iluzii, cred că în istorie niciodată nu poți să spui că s-a încheiat ceva.

Stelian Tănase: „Lucrurile sunt imprevizibile și mă întreb dacă principesa Margareta, despre care cred că are veleități de om politic, trebuie să transfere imaginea pe care oamenii și-au făcut-o despre Regele Mihai spre principesa Margareta. Asta e cheia problemei. Va reuși să aibă capitalul de simpatie al Regelui? Asta e problema pe care va trebui să o rezolve”.

Digi 24

mai mult
1 2 3
Page 1 of 3