close

Dialog de idei

Dialog de ideiPromovate

Iulian Vlad – înger sau demon?

Untitled

Istoricul Mădălin Hodor, consilier superior în cadrul Direcției de Investigații a CNSAS, a publicat, pe site-ul Revistei 22, documente care atestă implicarea ultimului șef al Securității, Iulian Vlad,  în represiunea directă îndreptată asupra demonstranţilor din decembrie 1989.

Justiţia din România a stabilit că generalul Iulian Vlad a făcut poliţie politică. Între anii 2009 şi 2010, Curtea de Apel Bucureşti a judecat Dosarul 572/2/2009, urmare a unei acţiuni în justiţie a Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii.

CNSAS a sesizat instanţa pentru a stabili „calitatea de ofiţer al Securităţii, cât şi faptul că acesta a desfăşurat activităţi prin care a suprimat sau a îngrădit drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului”. Potrivit Consiliului, Iulian Vlad „a dispus urmărirea mai multor persoane pentru prevenirea acestora de la activitatea ostilă orânduirii socialiste, precum şi pentru sancţionarea unor scriitori care publicaseră lucrări apreciate ca fiind în contradicţie cu ideologia comunistă. De asemenea (…) a dispus măsuri de supraveghere informativă şi monitorizare a transmisiunilor de televiziune şi cercetării informative a disidenţilor din anii 1980”. Gen. Iulian Vlad a susţinut că acuzaţiile CNSAS sunt „vagi şi nesusţinute, care tind la stigmatizarea sa, prin faptul că a ocupat diverse funcţii în structura Statului predecembrist”. Prin sentinţa civilă nr. 150 din 12.01.2010, Curtea de Apel Bucureşti a dat dreptate CNSAS. Judecătorii au apreciat că „vastul material probator administrat în cauză demonstrează că măsurile aprobate de Iulian Vlad, din funcţiile importante pe care le deţinea în cadrul structurilor Securităţii, au fost de natură să conducă la suprimarea unor drepturi şi libertăţi fundamentale în cazul unui număr important de persoane”.

„Nu am nimic să-mi reproșez“, a spus Iulian Vlad, la o dezbatere organizată în octombrie 2016 la Timișoara – orașul de unde a pornit schimbarea de regim din decembrie 1989 – chiar în Aula Academiei Române din acel oraș.

„Mi-am făcut datoria față de țară, pentru că am jurat credință poporului român și patriei. Când Ceaușescu a dispus să se tragă, eu m-am dezis de el. Au fost trei procese împotriva mea, am fost condamnat la 25 de ani de închisoare, am executat patru ani. Când s-a tras la Timișoara am dat ordin ca tot armamentul să fie pus în magazii“, a susținut fostul general de securitate. Potrivit lui Vlad, Securitatea „și-a făcut datoria“. „Instituția în fruntea căreia mă găseam de mai bine de doi ani și-a făcut datoria. Nu exagerez dacă spun că și-a făcut cu prisosință datoria în sensul că toate informațiile, nu puține la număr și foarte importante din punct de vedere operativ, au fost aduse la cunoș-tința șefului statului, pentru că lui și numai lui ne subordonam în mod nemijlocit“, a susținut el.

Generalul Iulian Vlad și generalul Vasile Milea

O opinie…” este un comentariu trimis redacției Evenimentului Zilei de regizorul Cornel Mihalache, autorul mai multor filme documentare despre Revoluția din 1989, printre care și renumitele „De Crăciun ne-am luat rația de libertate” și „Sânge pe catifea”.

Istoricul Mădălin Hodor VS. regizorul Cornel Mihalache
Iată textul regizorului Cornel Mihalache
„Moartea generalului Iulian Vlad. „Adio, bătrâne asasin!” scrie istoricul CNSAS Mădălin Hodor în Revista 22. M-am intersectat cu domnia-sa într-o polemică din aprilie-iunie 2016, pe care am denumit-o ”Manipulări cu teroriști”. Cu ocazia acestui eveniment, – plecarea lui Iulian Vlad – istoricul recidivează, manipulând istoria lui decembrie 1989.
Scris cu furie, dintr-o suflare, articolul domniei-sale amestecă inteligent istoria generalului cu cronologia cunoscută a evenimentelor din decembrie 1989. Dar pe care o manipulează emoțional. Tot răul pe care l-a făcut Securitatea în regimul ceaușist, condamnabil fără nuanțe, e scris și descris cu talent de tânărul istoric. Distribuția articolului pe facebook arată un interes imens al cititorilor pentru ADEVĂR. Dar despre ADEVĂR e vorba.
De pildă, un amic regizor scrie: ”Cred că sarcina noii generații de istorici români e, în privința istoriei noastre contemporane, să dărîme mitul „securistului patriot”. E un mit creat cu migală prin contribuții diverse, creat de ziariști, interesați sau idioți utili, de istorici cu muște pe căciulă, de istorici-lingăi, de exaltați, de semidocți vioi cu inclinații conspiraționiste, de nostalgici ratați, un mit crescut voinic pe solul fertil și amestecat al rusofobiei seculare, al obsesiilor naționaliste, al fricii față de veneticii care vor să ne fure țara, toate întreținute de național-comunismul ceaușist.”
Un alt amic ziarist: ” …Tânărul istoric și cercetător în arhivele CNSAS are însă de partea lui adevărul documentelor pe care le-a studiat. Documente care arată, negru pe alb, că Iulian Vlad a fost eminența cenușie a represiunii ceaușiste.”
Un prieten regizor susține articolul: ”De citit daca va pasa. De preferinta cu un ceai cald alaturi, dupa ce v-ati culcat copiii sau ati revenit acasa, dupa o seara in oras. Luati-va timp si nu va grabiti. Cititi si ginditi. Sau ginditi in timp ce cititi. La toate figurile triste ale ultimilor 25 de ani, la manipulari, la eroii de carton post-1989, la masiva spalare de creier a poporului roman(…) Articolul asta mi-a zguduit ziua si m-a facut sa imi aduc aminte de zilele din decembrie 1989 cind eram convins ca suntem atacati si ca teroristii lui Ceausescu omoara oameni nevinovati.”
Ultima frază m-a convins, (dragă Tudor Giurgiu), că trebuie să scriu.
Am senzația că se folosește moartea lui Iulian Vlad în rescrierea istoriei evenimentelor din decembrie 1989. Am certitudinea că Adevărul este eludat și ascuns sub acuzele pertuiste ale istoricului Hodor. E dreptul lui să scrie un pamflet în care să se bată pe burtă cu un mort care nu se mai poate apăra. E dreptul lui să fie furios și să urască visceral, pentru că demantelează zilnic la serviciu practicile Securității. (Când se va intra și în paginile Armatei și mai ales ale Partidului Comunist să ne spuneți).
„Demersul meu pare sinucigaș” 
Demersul meu pare sinucigaș (și, probabil, voi avea câțiva prieteni mai puțin) dar nu pot accepta că fac parte din ”gașca asta pestriță de securiști, penali, pseudoistorici și așa-zis jurnaliști” pentru că am o altă părere. Mai ales că eu nu îl plâng pe Iulian Vlad. Pentru mine a fost și este un personaj important al filmului meu documentar despre 1989. Așa cum sunt și Ion Iliescu, Gelu Voican Voiculescu sau Sergiu Nicolaescu.
Și nu pot accepta manipularea atât de ușor fără să o pun la punct. Și nici să fiu făcut mincinos de către un istoric pe care l-am numit ”străveziu”.
Scrie Mădălin Hodor, adresându-se direct lui Iulian Vlad:
„Ce-ar fi să începem cu ziua de 17 decembrie 1989? Mai ții minte ce ai ordonat atunci? Ai dat următorul ordin: „Se lichidează radical!”
Da, tu ai spus-o, nu Ceaușescu. De unde știu eu? Din agenda de serviciu a fostului tău subordonat, generalul Ștefan Alexie, membru al CSS (Consiliul Securității Statului, organul colectiv de conducere al Securității), care și-a notat, cuvânt cu cuvânt, ordinele tale din zilele acelea. Și-a notat, referitor la acesta, și de unde l-ai transmis, adică direct de la ședința CPEx”.
Numai că generalul Ștefan Alexie (decedat în 2011) declară sub jurământ, în fața comisiei de cercetare a evenimentelor din decembrie 1989, la audierea sa din 20 iulie 1994, următoarele:
„…am un mare infarct de miocard. Boala a evoluat în rău, am stat în concediu de boală și de odihnă din februarie până în iulie 1989, și la sfârșitul lunii iulie m-am dus la serviciu, dar boala se agrava, am cerut prin octombrie să mă pensionez, gen Vlad mi-a spus că voi fi ajutat, dar trebuie să mai aștept… Boala mea s-a agravat, am făcut obstrucție pe toate vasele coronare și evenimentele din decembrie m-au prins într-o stare foarte gravă, fiind puțin marginalizat pentru a fi protejat dată fiind starea sănătății mele. Din această cauză am vrut să mă internez în spital, și pe 16 decembrie am plecat acasă pentru a mă pregăti de internare… În dimineața de 16 dec am avut o scurtă ședință cu șefii de unități, ședință la care Vlad a sesizat că îmi este rău, luam nitroglicerină, și a vrut să mă ocrotească și de aceea nu m-a chemat… În 17 dec, duminică dimineața cum era obiceiul m-am dus la serviciu și Vlad a venit la mine în birou și mi-a povestit ce s-a întîmplat la Timișoara… Era oarecum satisfăcut că el credea că s-au potolit lucrurile fără a se folosi violența, asta în noaptea de 16 dec. Știu că după aceea l-a căutat pe gen Ghiță, comandantul trupelor de securitate, sau pe col. Pavelescu nu mai rețin, care era șeful statului major pentru a le aduce mulțumiri de felul cum au acționat… ”
Construcția domnului istoric nu stă în picioare. Ștefan Alexie era mult prea bolnav ca să noteze ”cuvânt cu cuvânt, ordinele lui Iulian Vlad din zilele acelea”.
Un general cardiac 
Generalul Ștefan Alexie depune însă mărturie în fața Comisiei:
”Atunci în 17 dec a fost teleconferința și de la cabinetul lui Vlad mi-a dat telefon să merg și eu la teleconferință, când m-am dus începuse și erau la teleconferință și șefi de unități.”
Să vedem cine a zis ”Se lichidează radical!”. Că doar avem o stenogramă. Și suntem cercetători, jurnaliști și istorici. După ce-i ceartă că trupele nu erau înarmate și îi destituie pe Milea, pe Postelicu și pe Vlad, Ceaușescu spune:
”Deci, măsuri imediate, să lichidăm repede ce este la Timișoara, să punem trupele în stare de alarmă, în stare de luptă, atît unitățile ministerului de interne, cît și cele ale apărării naționale și oriunde se încearcă vreo acțiune, lichidată radicală, fără nici un fel de discuție.”
Nu Iulian Vlad a spus această propoziție în 17 decembrie. Conform stenogramei.
Dealtfel Ștefan Alexie care – dacă e adevărat și cred că e adevărat că doar domnul Mădălin Hodor e un istoric la CNSAS, unde nu te joci cu vorbele – a notat în agendă vorbele radicale ale lui Nicolae Ceaușescu, și nu ale lui Iulian Vlad, mărturisește în fața Comisiei amintite:
„După teleconferință mi-a spus mie și lui Bucurescu să mergem la el în birou… Ne-a spus că nu mai este șeful DSS, că a fost destituit din funcție în urma unor critici severe, dar ne roagă să nu aducem la cunoștința aparatului, pentru că nu era oportun în acele momente… Am plecat fiecare la birourile noastre, eu am avut iar crize violente, într-o zi au adus un medic în unitate care m-a pus sub tratament și m-a imobilizat în pat, existau acele camere de odihnă, am stat acolo… În 21 dec mi-a fost foarte rău și m-am dus la spitalul Ministerului de Interne și urma să mă internez a doua zi, am aceste documente, și am revenit la minister.”
Ghinion. Mărturia atestă că Alexie era bolnav și că a fost sporadic lângă Iulian Vlad în acele zile până în 22 decembrie. Iar agendele lui – dacă sunt adevărate – nu sunt o probă directă și corectă.
Există și astăzi un plan de dezmembrare a României? 
Continuă MD:
„I-ai admonestat pe cei care îți raportau situația în timp real și le-ai cerut să caute neapărat „cine este în spate”. Le-ai ordonat să scoată din pământ, din iarbă verde, spioni, turiști, CIA, KGB, Malta și Ialta. Deși tu știai foarte bine că nu au de unde să-i scoată. Nu hotărâsei tu, împreună cu Postelnicu, să treceți trupele de grăniceri de la Armată la Ministerul de Interne, tocmai pentru a avea controlul direct al granițelor?”
Colonelul (r.) dr. Ion Petrescu, fost șef al Direcției Informare și relații Publice din M.Ap.N. și fost director al Trustului de Presă al Ministerului Apărării Naționale (un securist, nu?) are o altă părere:
„Practic, în decembrie 1989, și în Ministerul Apărării Naționale și în Ministerul de Interne au apărut primele cozi de topor ale puterii de la Răsăritul Europei. Din fericire, pentru România, armata din acel moment, așa cum era, umilită de muncile agricole, în mine, pe șantierele canalelor Dunăre-Marea Neagră și Dunăre-București, neinstruită din rațiuni invocat economice, a dat dovadă că poate ține cârma țării într-un moment când președintele republicii socialiste, de atunci, fusese deposedat de putere, serviciile secrete se ascundeau, de voie/de nevoie, sub mantaua kaki, partidul comunist devenise pata, nedorită, pe biografia a patru milioane de conaționali, iar colac peste pupăză, la frontiera cu URSS și Ungaria, coloanele de camioane militare, pline cu soldați, așteptau – acesta este adevărul – permisiunea unor trădători de țară, de la București, ca să intre în România pentru a lichida…teroriștii.
Rândurile acestea nu sunt scrise după cărți deja tipărite, ci pornesc din experiențe personale, trăite în acele zile, ca jurnalist militar și din concluziile unor dialoguri pe care le-am purtat cu ofițeri ce au servit țara, în decembrie 1989, la cele două granițe menționate, cu mâna pe simple pistoale-mitralieră, socotind, ca simpli militari, câte ore, doar ore, nu zile, ar fi rezistat trupelor invadatoare, acolo, pe fâșia arată.”
Mădălin Hodor continuă:
„Tu însă aveai planul tău. Al tău și al șefului tău, Ceaușescu. Aveați nevoie de „agenți” și „diversioniști”, de „turiști sovietici” și de „agresiuni externe”, de amenințări cu „dezmembrarea României” și de „complotul marilor puteri” pentru a aduce țara în stare de război. Pentru că era singurul mod în care mai puteați să rezistați tăvălugului istoriei, care venea peste voi și peste regimul vostru decrepit. Declarând stare de război și împușcând oameni. Și asta ați și făcut. Împreună.”
Mădălin Hodor este un istoric ”purist” al revoluției române. Dar în munca de cercetare a evenimentelor nu poți eluda zecile de cărți și documente care spun contrariul. Întrebare: astăzi există amenințări cu „dezmembrarea României”?
Un fost demnitar sovietic 
Uite, de pildă, cu ce se ocupă o instituție fundamentală a Revoluției Române:
„Marți, 14 martie 2017, la sediul Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989, a avut loc ședința Consiliului Științific al IRRD, condusă de prof. univ. dr. Ion Calafeteanu, vicepreședintele Consiliului… În intervențiile lor, membrii Consiliului au recomandat să fie aprofundate și temele de interes pentru opinia publică și, să fie elucidate unele informații sau afirmații care apar în presă fără suport documentar… Lectorul univ. dr. Alexandru Murad Mironov a precizat că a participat la o reuniune la care a fost prezent și Valerii Mușatov, înalt demnitar sovietic, în 1989. Acesta a afirmat că ambasadorul Teajelnikov a fost schimbat din funcție pentru că și-a luat angajamente neautorizate față de noile autorități române, legate de o intervenție militară. Cei prezenți la întâlnirea respectivă l-au contrazis pe fostul lider sovietic.”
I-auziți, domnule Mădălin Hodor, ce se dezbate la Institutul Revoluției?!
Operațiunea „Trandafirul” 
Nu vreau să mai citez din articolul-pamflet care amestecă radical neadevăruri cu omisiuni și din care reiese că Armata a fost bună și Securitatea rea, că Securitatea a început tragerea la Timișoara și Armata „dădea din colț în colț”.
Cea mai oribilă soluție a Miliției, a lui Postelnicu și a Elenei Ceaușescu, arderea cadavrelor din morga Spitalului Județean este pusă de domnul Mădălin Hodor tot în spatele lui Iulian Vlad. Chiar dacă procurorul militar Dan Voinea a instrumentat și a închis ”Operațiunea Trandafirul” încă din 1990, fără a-l inculpa pe șeful Securității.
Altă enigmă a evenimentelor, pe care domnul istoric Hodor o rezolvă este prezența a 40 de luptători în trening (generalul Nicolae Militaru scrie că 80) la Sibiu:
„Tu i-ai trimis cu avionul, la solicitarea lui Postelnicu, pe cei 40 de uslași în trening să-l apere pe Nicușor la Sibiu. Ați spus după aceea, ba că erau omniprezenții „turiști sovietici”, ba că erau „cercetași de la DIA”. Dar nu erau. Erau de la USLA și tu știai asta, pentru că erau băieții tăi de suflet… Revenind la cei pe care i-ai trimis atunci la Sibiu, să știi că și-au făcut și acolo datoria. La Sibiu a fost măcel.”
Alții spun că erau de cercetare diversiune de pe lângă Direcția de Informații a Armatei. Nu a ieșit nicio dovadă până acum. Și de ce să fi fost primiți și cazați 40 (80) de uslași în Școala Militară (a Armatei!) condusă de colonelul Aurel Dragomir?!, istoricul cercetător nu ne spune. Și nu aduce nicio dovadă în acest sens.
Diversiunea cu televizorul 
Mădălin Hodor continuă:
„Dar nu e nevoie să te întreb. Pentru că știu că, de fapt, și asta este o minciună sfruntată și că nici prin gând nu ți-a trecut să dai vreun ordin în acele momente.”
Ordinul de deschidere a porților de la TVR a fost dat în jurul orei 11.00. Președintele de atunci al televiziunii, Petre Constantin, speriat, a sunat înapoi la generalul Iulian Vlad ca să confirme încă o dată.
Mădălin Hodor continuă:
„În acele momente ai vrut să fugi împreună cu șeful tău, Nicolae Ceaușescu, și ți-ai lăsat oamenii de izbeliște să se descurce cum pot. … Tu ai urcat cu soții Ceaușescu spre acoperișul unde vă aștepta elicopterul și, pentru că ascensorul s-a blocat din cauza supraîncărcării, s-au dispensat scurt de prezența ta.”
Stenogramă a audierii în fața Comisiei de cercetare a evenimentelor a lui Florian Raț – aghiotant (16 nov 1995):
„Era ora aproximativ 11,45 am urcat în lift și erau El. și N. Ceaușescu, Rusu Marian și eu ca să ajungem la etajul 6 unde aterizase elicopterul…”
Stenogramă a audierii în fața Comisiei de cercetare a evenimentelor a lui Aurel David – aghiotant (10 mai 1994):
„…în liftul pe care l-am blocat eu au intrat Dincă, Emil Bobu, un coleg de-al meu, căpitanul Dărămuș Victor, după care am intrat eu și după mine a venit căpitanul Rusu Marian, aghiotantul Elenei Ceaușescu. N-am apucat să închidem ușa pentru a pleca cu liftul, pentru că, din spate au venit Tudor Postelnicu și generalul Iulian Vlad. Au intrat în lift și, în momentul în care au apăsat pe buton, liftul n-a plecat. Eram prea multe persoane. Toți s-au uitat la noi, la ofițeri și am fost nevoit eu să ies din lift. Iar s-a apăsat pe buton, liftul nu a plecat și a fost nevoit și căpitanul Rusu Marian să iasă din lift.”
Poate sunt eu chițibușar, dar, repet, când ești jurnalist sau istoric trebuie să respecți adevărul și cuvântul scris. Iulian Vlad nu a fost în același lift cu Ceaușescu. De ce să spui asta?
Mădălin Hodor continuă:
„Adică tu, Stănculescu și Gușă. Comandamentul Militar al Revoluției. De ce? Păi voi aveați nevoie de un nou dușman extern, ca să vă erijați în salvatorii Revoluției și să scăpați de răspunderea pe care o aveați pentru represiunea dinainte de 22 decembrie 1989. Pompierii-piromani. Le-ați împuiat capul tuturor cu teroriști arabi, comandouri ale lui Ceaușescu și baze subterane de elicoptere, ați pus oamenii voștri să sune la Televiziune și să anunțe otrăvirea apei, bombe și coloane blindate, ca să nu aibă nimeni timp să vă întrebe ce ați făcut până atunci. V-ați negociat supraviețuirea. Pe noi nu ne-a costat decât câteva sute de morți și câteva mii de răniți în plus.”
Amestecul inteligent între cei trei generali, tochitura asta istorică este ridicolă. Adică cei care au transformat securiștii în teroriști pe televiziune sunt tot de la Securitate? Sau de la Armată? Sau și și?
Adică cei trei redactori ai televiziunii sunt ai Securității?
Cei care spun asta?!:
„Teodor Brateș: Televiziunea este încercuită de acești bandiți, de grupuri răzlețe. Televiziunea este în pericol! Cerem urgent armata să intervină! Nu mai este timp de pierdut! Dați ordinele corespunzătoare așa cum v-ați angajat în fața poporului!
Victor Ionescu: Ostași, folosiți armele pe care le aveți în dotare fără a aștepta neapărat această dezlegare formală. Poporul vă dă acum ordine! Nu așteptați numai de la niște comandanți, poate prea limitați în limitele impuse atâția ani de dictatură. Să ne apărăm cu ceea ce avem la îndemână!
George Marinescu: Utilizați toate forțele! Tot armamentul, toată muniția!”
Aduceți de urgență ajutoare!
Victor Ionescu: Există aruncătoare de grenade care nu au fost puse în acțiune! Să intre…
Teodor Brateș: Să intre tancurile și să dărâme clădirile în care se află acești cri­minali! Să se acționeze cu toată fer­mi­tatea, nu mai este timp de pierdut!”
(Televiziunea Română, 23 decembrie 1989)
Dosarul morții lui Trosca 
Dar cea mai groasă manipulare este acuza că de vină pentru moartea lui Trosca este, în locul generalului Nicolae Militaru, Iulian Vlad.
În articolele din februarie-aprilie 2016 (link – http://revista22online.ro/70251894/asasinarea-lui-trosca-i-misterele-uslailor-ucii-la-revoluie.html), Mădălin Hodor îl acuza doar pe colonelul Ardeleanu. Astăzi îl adaugă și pe generalul Iulian Vlad.
Mădălin Hodor:
„Gheorghe Trosca, șeful de stat major de la USLA, care a murit împreună cu prietenul lui Eugen Cotună și cu alți cinci uslași la MApN în noaptea de 23-24 decembrie 1989. Știu că deja le-ai povestit prietenilor tăi cât de îndurerat ești de moartea lui și cât de nenorocit a fost „KGB-istul” ăla de Militaru, care i-a asasinat cu sânge rece. Pentru că, nu-i așa, despre asta a fost vorba. Tu și securiștii tăi ați fost în decembrie 1989 victimele unui complot KGB-ist. Dacă ai putut să spui asta până în 22 decembrie, ce te-ar fi împiedicat s-o afirmi după aceea? Păi nu ai făcut decât să te ții de povestea ta și a lui Ceaușescu din 17 decembrie. N-ai schimbat nicio virgulă.”
Sunt nevoit să reiau un fragment din articolul meu de anul trecut:
„Iată o probă din chiar revista 22, 6 mai 2002: Întrebat dacă Militaru era agent so­vietic, Silviu Brucan, eminența cenușie a FSN, declara:
 „…majoritatea generalilor ro­mâni din perioada aceea și-au făcut școala la Moscova. În ce-l privește pe Militaru, cred că era într-adevăr foarte aproa­pe de serviciile secrete. Dar ce m-a interesat pe mine era poziția lui îm­po­triva lui Ceaușescu, pentru că partea so­vietică începuse și ea să fie împotriva lui Ceaușescu. Iar Militaru a mers pe linia asta, îmbinând și trecutul lui de om al serviciului militar sovietic – GRU – cu poziția anti-Ceaușescu”.
Mădălin Hodor către Iulian Vlad:
„Dar de ce nu le-ai spus, de exemplu, că Trosca te-a căutat pe tine în acea noapte la MApN? Da, pe tine, nu pe Militaru. Bleorț, celălalt adjunct de la USLA, l-a auzit pe stație, imediat după ce tancul a tras prima rafală asupra lor, încercând să-l contacteze pe „80″. A declarat asta în fața procurorilor militari, dar ei nu aveau idee ce e chestia asta cu „80″.”
Indicativul generalului Vlad 
Domnule Mădălin Hodor, ați aflat indicativul pentru stație al lui Iulian Vlad: „80”. Dar credeți că odată ajuns la M.Ap.N., în seara lui 23 decembrie, Iulian Vlad a și primit o stație de emisie-recepție? Un telefon TO? Sau a fost adus mai aproape pentru a fi supravegheat mai ușor? Apoi, există mărturia unui supraviețuitor din acel ABI, Constantin Isac (parola ”Ionescu”) de lângă Trosca, care depune mărturie că nu s-a vorbit vreodată de indicativul „80”.
Ba, mai mult, arbitru de judo fiind, a fost la Iași în acel decembrie 1989, depune mărturie că toți judoka (din toate structurile militare, cei mai pregătiți oameni) au primit trei zile liber după manifestarea de la Iași.
Mădălin Hodor:
„Știu sigur, pentru că am găsit în arhivă tabelul cu distribuția indicativelor de stație a tuturor șefilor Ministerului de Interne întocmit pentru situațiile de alarmă. Ca să vă poată găsi oriunde și oricând și ca să puteți comunica între voi pe frecvențe rezervate. Logic, de altfel. Deci Trosca, care știa și el indicativul, te-a căutat pe tine în timp ce asupra lui începuse să se tragă. De ce? Ca să-i oprești pe cei de la MApN și să-l salvezi, normal. Pentru că și-a dat seama că planul tău și a lui Ardeleanu, oricare ar fi fost el, a eșuat și el o să plătească pentru asta.”
Ar fi degradant să răspund oricărei ma­nipulări a domnului M. Hodor, care știe, ia­tă, foarte multe lucruri despre „in­ci­den­tul” de la MApN din 23/24 decembrie 1989. Gheorghe Trosca, mai grăsuț, nu avea un combinezon de luptă. De altfel, un șef de stat major care primește o ase­menea misiune, să împresureze blocurile dimprejurul MApN din Drumul Taberei cu 600 de luptători împotriva unor teroriști, ca orice om cu mintea la el, vine să lă­mu­rească misiunea și ordinul cu cei care l-au dat.
„Brucan ți-ar fi luat gâtul” 
Mădălin Hodor:
„Care era planul vostru? Păi să scăpați voi. Tu și Ardeleanu. Conducerea CFSN se trezise puțin că poate nu sunteți așa de loiali Revoluției cum susțineați și a început să vă suspecteze. Pe Ardeleanu l-au luat la întrebări despre uslașii care tot apăreau prin oraș, deși el jura că sunt toți în unitate, iar pe tine, pe Stănculescu și pe Gușă v-au înlocuit de la comandă. Ți-ai dat seama că te bănuiesc. Brucan ți-ar fi luat gâtul imediat, dar Iliescu, fricos cum îl știi, nu vroia încă să se pună rău cu voi.”
Istoricul Mădălin Hodor joacă aici un snooker de mare clasă. Acuzându-l pe Vlad de moartea lui Trosca, îi acuză și pe uslași că doreau să intre în Ministerul Apărării Naționale ca să lichideze noul grup CFSN. Frumoasă lovitură. Și e independent! Și curajos! Îl face fricos pe Ion Iliescu!
Una, că nu existau 600 de luptători ai USLA, apoi, nu poți strânge ca în chingă blocurile dimprejurul MApN, fără să sta­bi­lești cu cei de pe partea cealaltă, apă­ră­torii MApN, că nu vii cumva și împotriva lor. Deci un sistem de parole și recu­noaș­teri inerente oricărei aplicații. La ordinul primit, de a veni cu 600 de uslași îm­po­triva teroriștilor, orice șef de stat major, orice luptător cu bun-simț militar vine în recunoaștere și în stabilirea situației din teren. Da, cred că vroia să intre în MApN, „să facă o escală” și să stabilească inamic, hărți, parole, conlucrare etc. Pentru că erau profesioniști.
Mădălin Hodor:
„Știu că ați spus că este ridicol ca cineva să-și imagineze că uslașii cu două ABI-uri puteau să atace ministerul apărat de atâtea tancuri, atâția militari etc. Aparent așa este. Dar, dacă citești ordinele de zi pe unitate ale USLA și vezi că oamenii lui Trosca făceau trageri în fiecare zi, 365 de zile pe an, cu toate tipurile de armament, că simulările lor prevedeau situații de pătrundere în obiective puternic apărate, că Trosca însuși se ocupa de conceperea și desfășurarea unor astfel de exerciții, că deghizarea în uniforme MApN, ale Gărzilor Patriotice sau Miliției era rutină, îți mai schimbi părerea. Mai ales când știi că militarii în termen ai MApN abia dacă trăgeau trei cartușe și apoi erau trimiși restul stagiului militar la porumb. A fost un miracol că nu s-au împușcat toți singuri în decembrie 1989. Da. Uslașii lui Trosca ar fi putut, dacă li se ordona, să intre în MApN. Dar nici tu și nici Ardeleanu nu mai puteați să-i dați un astfel de ordin și, în general, nici să-i spuneți ce să facă. Erați izolați. Iar Trosca a murit din cauza voastră.”
Sunt aberante declarațiile lui Nic­o­lae Militaru și ale lui Silviu Bru­can, care atestă faptul că au ce­rut, prin ordin, capacitarea a 600 de uslași care să atace blo­curile dimprejur și să anihileze teroriștii, iar Trosca, dimpotrivă, a venit cu 11 oa­meni care să îi atace pe ei în minister și să-i omoare, în prezența apărătorilor mi­nisterului: 2.137 de militari, 63 de tancuri, 49 de TAB-uri și două baterii de an­ti­ae­ria­nă. Precum și a parașutiștilor de cerce­tare-diversiune de la Buzău, conduși de Gheorghe Truțulescu, specialiști în lupta de gherilă urbană, dar nefolosiți inex­pli­ca­bil în acest război împotriva ”teroriștilor”.
Mărturia lui Silviu Brucan 
Și pentru că ați adus vorba de Silviu Brucan, vă propun un interviu video și audio din arhiva personală despre acest subiect, ca să înțelegem cum se pot întâlni spiritual un istoric tânăr și un bătrân asasin:
Silviu Brucan: Eu am fost in biroul lui Militaru, ca ministru al apărării naționale, noi eram toți acolo și el era ministru, el a convocat la el pe șeful USLA… Pe colonelul Ardeleanu, și era de față și generalul Vlad Iulian. Eu am asistat la această scenă. Și Militaru le-a cerut și le-a spus:
„Voi aveți vreo 600 de oameni bine pregătiți pentru asemenea lucruri, ar fi pentru voi foarte ușor să înconjurați toată regiunea asta din jurul M.Ap.N, și să scotociți acolo și să-i scoateți pe ăia care trag în minister, că se auzeau și atunci, zgomotul făcut de gloanțe… și a rămas că Ardeleanu pleacă să organizeze o încercuire a întregii regiuni pentru a o scotoci și a scoate pe cei care trăgeau în minister.
Cornel Mihalache: Și Ardeleanu a trimis 11 oameni.
SB: În loc să facă treaba asta, Ardeleanu a plecat și a trimis misiunea Trosca.
CM: 3 ABI-uri și 11 oameni.
SB: Care aveau o sarcină foarte suspectă, care s-au apropiat de intrarea M.Ap.N, pe întuneric, ce avea să caute acolo, nu s-a lămurit nici în momentul de față. În orice caz, în loc să execute ordinul ministrului, al lui Militaru, a făcut exact invers. Pentru că, după părerea mea, misiunea unității asta a lui Trosca era să ne lichideze pe noi, pe noi, conducerea FSN. De ce s-au apropiat ei pe întuneric de intrarea M.Ap.N.? Ca să pătrundă în minister… altă explicație…
CM: Alți analiști spun că Trosca l-ar fi urmărit informativ pe generalul Militaru cu ani înainte, ca presupus kgbist.
SB: Da.
CM: Și că a fost de fapt nu un fel de răzbunare, ci de ascundere a celor care știau mai multe despre parte din noua conducere a FSN.
SB: Bine, asta e o chestie, de informație, dezinformare și așa mai departe. Dar ce căuta această unitate în fața ministerului…
CM: Ei ai spus că au primit ordin…
SB: Sigur că au primit ordin, au primit ordin  de la Ardeleanu, și poate și de la Vlad Iulian.
CM: Mai sunt încă supraviețuitori dintre ei, sunt 5 supraviețuitori.
SB: Ei și, te aștepți să spună adevărul? Nu cred.
CM: Eu nu mă mai aștept să spună adevărul nimeni acum.
SB: Nu cred că ar putea ei să spună în momentul de față că au fost trimiși de Ardeleanu și de Vlad Iulian ca să lichideze conducerea FSN-ului, nu putea să spună așa ceva, pentru că s-ar incrimina singuri.
CM: Ei spun că gen Militaru a chemat această unitate, să apere și să scotocească blocurile dimprejur. Scrie și în Cartea albă a armatei.
SB: Și atunci de ce s-au apropiat de intrarea ministerului?
CM: Pentru că trebuiau să primească niște…
SB: În loc să scotocească casele dimprejur au vrut să intre în minister.
CM: După ce au stat jumătate de oră pe loc.
SB: În schimb, n-au întreprins nici o acțiune de scotocire a caselor din jurul M.Ap.N, pentru că s-a tras și în ziua aceea, și a doua, și a treia zi. Misiunea pe care a primit-o Ardeleanu de la generalul Militaru n-a fost efectuată. Dimpotrivă, el a trimis această grupă de comando. Am fost de față cu Militaru când i-a cerut colonelului Ardeleanu scotocirea caselor.
„Domnul istoric s-a înregimentat” 
Ca să înțelegem mai bine de ce l-am numit pe tânărul Mădălin Hodor ”străveziu” vă aduc la cunoștință următoarele:
Datorită faptului că a semnat, alături de istoricul Adrian Niculescu propunerea unei legi care să condamne negarea Revoluției din 1989, acesta l-a recompensat:
„Marți, 14 martie 2017, la sediul Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989, a avut loc ședința Consiliului Științific al IRRD, condusă de prof. univ. dr. Ion Calafeteanu, vicepreședintele Consiliului. La ședință au participat 14 membri ai Consiliului științific, ședința fiind statutară și s-a desfășurat în prezența directorului general al Institutului, Claudiu Iordache.
Prof. univ. dr. Ion Calafeteanu a propus cooptarea în Consiliul Științific, a unor membri noi: Mădălin Hodor (consilier superior CNSAS). Toate documentele propuse discuțiilor, precum și sugestiile membrilor Consiliului, au fost aprobate în unanimitate.” Nr 68 Caietele Revoluției IRRD.ro
Domnul istoric s-a înregimentat. Nu mai e liber. Nu mai e nimic de comentat.”
Surse: EvZ /.AN
mai mult
Dialog de idei

Unirea cu Basarabia în 2018

unirea-basarabiei-cu-romania

În anul 2018 toți românii vom sărbători centenarul Marii Uniri. Este un prilej de readucere aminte asupra evenimentelor de la 1918 dar nu e frustrant că teritorii locuite de români, mai ales Basarabia, nu este integrată în România la atâția ani de la proclamarea independenței acestui teritoriu?.  Dacă ar fi ca lucrurile să se desfășoare în firescul lor, Basarabia ar trebui să ceară rapid unirea și România s-o accepte la fel de rapid și mai apoi să se acționeze în sensul integrării celor două state, economic, social etc. Lucrurile nu se petrec așa din câteva motive:

-Liderii din Basarabia nu vor să-și piardă privilegiile. Corupția este la un nivel înalt la Chișinău și cei de la putere se simt în largul lor. Îi sperie foarte tare instituțiile de combatere a corupției din România.

-Bisericii din Basarabia(în mare parte) care are un rol foarte mare în societatea basarabeană îi convine subordonarea față de Patriarhia Moscovei. În cadrul procesului de rusificare Moscova a avut grijă să acorde o atenție mare preoțimii așa că cei mai mulți sunt filoruși. Poate că un rol mai activ al Patriarhiei de la București s-ar potrivi pentru apropierea preoțimii.

-Populațiile de alte etnii din Basarabia au reticențe mari privind ideea de unire cu România, de multe ori discursurile excesiv naționaliste ale liderilor unioniști punând gaz pe foc. Preferă o mai mare independență, sub formă de autonomie, decât unirea într-un stat mare. În plus, etniile sunt la mâna Moscovei prin liderii lor manipulați de securitatea rusească.

-Liderii de la București realizează că o eventuală unire ar însemna o povară destul de grea pentru România, stat care este angajat în recuperarea decalajului față de celelalte state din UE. Recent am auzit un banc de la un primar de comună: „Se spune că Putin nu ne iubește. Păi dacă nu ne-ar iubi, ne-ar da Basarabia!”. Bineînțeles, e un banc. Totuși, ne putem da seama că ar fi multe de făcut pentru ca Basarabia să ajungă din urmă chiar și cea mai săracă regiune a României! Nu că nu ar fi posibil, însă vedem cum e cu voința politică la noi! Multă demagogie, puține fapte. În virtutea inerției, România se dezvoltă. În momentul în care apar decalaje mari între regiuni asta-i cea mai clară dovadă că România se dezvoltă doar din inerție și nu datorită unei planificări bine gândite și aplicate. Dacă guvernanții ar gândi cum trebuie, ar face strategii care să fie aplicate CU VOINȚĂ POLITICĂ și atunci decalajele dintre regiuni ar fi reduse mult iar România ar arăta ca o țară cu adevărat europeană.

-Liderii de la Bruxelles nu încurajează unirea pentru că s-ar crea un precedent periculos pentru Europa. Modificarea granițelor, indiferent cum s-ar face, nu e pe placul UE.

Și totuși, ce-ar fi dacă:

-Liderii de la Chișinău ar lăsa  interesele personale de-o parte și s-ar gândi la copiii și nepoții lor. E o marte oportunitatea ca Basarabia să intre în civilizația europeană prin unirea cu România. E nevoie de sacrificiu din partea clasei politice de la Chișinău dar e și o oportunitate de a intra în istorie.

-Biserica ar avea o mai mare deschidere spre Patriarhia de la București? Bineînțeles, Patriarhia de la București ar trebui să facă ceva în acest sens. Totodată BOR ar trebui să se curețe de elemente ce denotă abateri profunde de la dogma ortodoxă(cazurile Corneliu Bârlădeanu și Cristian Pomohaci), știindu-se că biserica basarabeană este mai tradițională și nu tolerează liberalismul în sânul acesteia.

-Etniile din Basarabia ar face un efort de a înțelege că în România prin prisma legislației naționale și a politicii de la Bruxelles, pot beneficia de mult respect și susținere. Ca drept dovadă, în Parlamentul de la București sunt reprezentate 18 etnii. În plus, etnia maghiară a avut reprezentare în multe guverne. Rusia nu-i poate ajuta prea mult mai ales de când e în conflict cu Ucraina. România poate asigura liniște pentru cetățenii ei atât prin integrarea în UE cât și prin apartenența la NATO.Autonomia e bună doar pentru o mână de privilegiați, nu și pentru popor.

-Liderii de la București ar înteți contactele cu basarabenii la toate nivelele și cu toate etniile promovând unirea ca necesitate actuală, ca modalitate de rezolvare a problemelor curente a populației din Basarabia. Discursurile naționaliste ar trebui trecute în plan secundar primând necesitățile de moment și de viitor a poporului. Istoria e bine s-o știm dar ce ne facem când nu avem cu ce plăti ratele? Vedem cum mare parte din populația din Românească părăsește teritoriul pentru un trai mai bun. Noi vrem să atragem 4.5 milioane de locuitori cât mai are Basarabia(mulți de etnie rusească) în timp ce alți 4.5 milioane de locuitori de etnie română  au părăsit România….Ca atare, România trebuie să arate că asigură prosperitate populației și că ar putea să integreze populația din Basarabia. De fapt, ăsta ar fi marele examen. Retorica privind istoria comună, cultura comună, limba maternă etc nu mai valorează așa mult în aceste vremuri. Oamenii se mișcă de-a lungul și de-a latul planetei pentru un trai mai bun.

Concluzia e că multe ar trebui făcute dacă dorim unirea și politicienilor le stă în putință. Prioritatea numărul 1 ar trebui să fie progresul economic și grija față de populație indiferent de etnie. Ideea de unirea are nevoie de susținători din partea a cât mai multor lideri. Unirea e mai mult decât politică de partid. Unirea e ideal de țară. (Ideea de unire în preajma centenarului Marii Uniri – de Ionel Popa)

Ceea ce se întâmplă acum în Republica Moldova, în privinţa idealului unirii cu România, ar trebui privit sub un cu totul alt aspect. Am regăsit zilele trecute Chişinăul marcat de o mişcare nu numai civică, aşa cum se întâmpla în anii precedenţi, ci şi cu precise conotaţii politice şi economice.

Astfel poate fi definit proiectul „Sfatul Ţării 2”. Se vrea, pe de o parte, reeditarea de suflet a ceea ce s-a întâmplat cu 98 de ani în urmă, când reprezentanţii basarabenilor au votat, la 27 martie, unirea cu România. Trecutul şi prezentul acestui ţinut dintre Prut şi Nistru au asemănări şi deosebiri. Dacă în trecut basarabenii au vrut unirea cu România de teama bolşevismului, a nelegiuirilor banditeşti dintr-un teritoriu al nimănui, ameninţaţi în plus şi de anexarea la Ucraina, ceea ce ar fi însemnat stingerea în mare măsură a românismului, azi situaţia e alta. Lumea s-a săturat de sărăcie şi de corupţie în cadrul unui stat, Republica Moldova, definit de tot mai mulţi intelectuali din Chişinău drept „eşuat”, incapabil să ofere cetăţenilor săi bunăstare şi un viitor sigur. Pe de altă parte, noua mişcare unionistă urmăreşte, prin stabilirea unor etape foarte precise, să pună capăt epocii poeziei şi să înscăuneze pragmatismul, sub aspect politic, legislativ, economic, în privinţa idealului readucerii Basarabiei, până în anul 2018, între hotarele României.

Un discurs cât un sfert de secol

Am ascultat cu mare atenţie discursul rostit de academicianul Nicolae Dabija, preşedintele Comitetului de Iniţiativă pentru înfiinţarea „Sfatului Ţării 2”, în marea sală a Palatului Naţional „Nicolae Sulac” din centrul Chişinăului, în faţa celor 1.725 de reprezentanţi ai satelor, comunelor şi oraşelor din Republica Moldova. Dacă ne referim la scriitorul şi istoricul Nicolae Dabija, atunci trebuie spus că avem în faţa noastră pe unul dintre cei care, încă de la finele anilor ‘80, deci pe timpul Uniunii Sovietice, au pornit mişcarea de renaştere naţională în Basarabia. Câteva teme foarte interesante au fost lansate cu ocazia prezentei expuneri. Una dintre ele este legată de regretul unei strategii greşite a celor care au creat Republica Moldova. „Greşeala noastră, după 1991, a fost că am vrut unirea cu România doar pe bucăţi”, cu referire la faptul că au fost adoptate o serie de măsuri privind derusificarea Basarabiei şi de apropiere faţă de România, dar mai mult din punct de vedere al reinstaurării adevărului istoric. Strategia politică, în schimb, a luat o cu totul altă turnură. „Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova, din 27 august 1991, ar fi trebuit să fie declaraţia de unire cu România.” Vorbitorul explică şi de ce proiectul unirii a eşuat, în ultimii 25 de ani. „Am contat pe oameni care au ajuns în fruntea Republicii Moldova şi care au distrus ideea de românism.” Academicianul face referire şi la un alt aspect, cel care ţine de conştiinţe. Basarabeanul de rând nu a fost lămurit de nimeni, după căderea URSS, asupra avantajelor, inclusiv economice, ale unirii cu România. Şi mai ales în ceea ce priveşte demolarea acelor prejudecăţi instaurate pe timpul sovietic, când românilor din Basarabia li s-a spus că românii din dreapta Prutului le sunt duşmani. Altfel spus, au fost 25 de ani pierduţi, istoricul spunând clar că „suntem nevoiţi s-o luăm de la capăt” în ceea ce priveşte trezirea conştiinţelor, lucru început încă din 1988, dar rămas până azi neterminat. Făcând referire la situaţia economică de acum a Republicii Moldova, Nicolae Dabija spune că „statul e falit şi imposibil de resuscitat”, iar depăşirea crizei economice are o singură soluţie, „unirea cu România”. Dacă politicienii de la Chişinău au fost luaţi în colimator pentru că nu au făcut nimic în privinţa unirii celor două state româneşti, de critici nu au scăpat nici cei de la Bucureşti, Nicoale Dabija arătând clar că România nu are nicio strategie privind acest proiect naţional. „Pălăvrăgim cu acea sintagmă, români de pretutindeni, adică ai nimănui.” Scriitorul a cerut, în calitate de preşedinte al Comitetului de Iniţiativă pentru crearea „Sfatului Ţării 2”, ca la Bucureşti şi Chişinău să fie create două ministere ale Reunificării. Astfel, din punct de vedere legislativ şi tehnic, să fie create premisele unirii propriu-zise a celor două state unde se vorbeşte aceeaşi limbă.

Ce urmează de mâine încolo

Am vorbit cu mai mulţi oameni aflaţi în această sală, în care erau adunaţi cei 1.725 de delegaţi de pe cuprinsul Republicii Moldova. Ei constituie, până la urmă, „Sfatul Ţării 2”. Pe cei mai mulţi i-am aflat, discutând de la om la om, ca fiind profesori de meserie, alţii preoţi, alţii gospodari de frunte ai comunităţii care i-a trimis aici cu mandatul clar, să voteze Proclamaţia de constituire a noului For naţional. Am citit apoi acest act, care este un fel de foaie de parcurs, pe etape, adică ce îşi propun ei, basarabenii, să facă în următorii doi ani, pentru că scopul final este ca în 2018 unirea Republicii Moldova cu România să înceteze a mai fi un deziderat, devenind realitate. Primul pas este legat de informarea comunităţii internaţionale asupra proiectului unirii celor două state româneşti. Apoi înfrăţirea tuturor localităţilor Republicii Moldova cu oraşe sau comune din România. Se vorbeşte şi despre adunări publice în toate localităţile Republicii Molodva, unde intelectualitatea locală, dar şi cei care fac parte din „Sfatul Ţării 2” să vorbească oamenilor despre avantajele unirii cu România, în special cele economice. Şi dacă tot ne referim la cei care să vină să vorbească poporului despre aceste deziderate, trebuie menţionat că din noul Sfat al Ţării fac parte, alături de Nicolae Dabija, alte nume importante pentru conştiinţa basarabenilor, precum Mihai Cimpoi, Ion Ungureanu, Ion Varta, Petru Hadârcă, Ion Iovcev, Petru Bogatu, Eugen Doga, Arcadie Suceveanu, Nicolae Botgros, iar lista este cu mult mai lungă. Acest comitet al intelectualilor îşi mai propune ceva, anume să ia legătura cu diverse instituţii din cele două state româneşti, pentru urgentarea unor proiecte comune, precum interconectarea energetică între Bucureşti şi Chişinău, în privinţa gazelor naturale şi a electricităţii, construirea unei autostrăzi între Iaşi şi Chişinău, dar şi a unei linii ferate cu ecartament european între Bucureşti şi Chişinău.

„Reunirea o vor face doi preşedinţi”

Şi pentru că la acest congres din Chişinău era expus un panou mare cu chipul lui Grigore Vieru, nu putem să nu ne aducem aminte de cuvintele poetului naţional, rostite ca o premoniţie, încă din 1993. „Reunirea o vor face doi preşedinţi: sărăcia, care se va abate peste Basarabia, şi înflorirea economică a Ţării Româneşti”. Nu cred că mai e o noutate dacă spun că aşa e văzută azi România, din perspectiva basarabeanului de rând, adică fratele mare, în plină ascensiune economică, de când face parte din Uniunea Europeană şi NATO. Numai dacă te uiţi la cursul valutar din Chişinău, un leu românesc la aproape cinci lei moldoveneşti, şi înţelegi care e diferenţa între cele două state. Am stat de vorbă cu oameni de pe stradă, încercând un dialog despre ce aşteaptă ei de la România, în cazul reunificării. E drept că mulţi se tem să vorbească. Unii se uită suspect în toate părţile, pe parcă le-ar fi teamă că nişte ochi invizibili încă îi mai supraveghează. Cei cu care am reuşit totuşi un schimb de câteva cuvinte se referă la pensii şi salarii pe care le vor mai mari, dar şi locuri de muncă şi, în consecinţă, construirea de fabrici. Unii spun că au salariu de sub 2.000 de lei moldoveneşti şi nu se ajung de la o lună la alta, mai ales că utilităţile, în special gazul, sunt foarte scumpe. Alţii o scot la capăt numai datorită banilor trimişi de cineva din familie care e plecat să muncească fie în Rusia, fie în Occident. Un învăţător din oraşul Floreşti spune că salariul său este echivalent cu 300 de lei româneşti. E un orăşel, spune interlocutorul meu, care a cunoscut o scădere dramatică a populaţiei, de 38%, în ultimii zece ani. Nu e vorba că oamenii au murit. Ei au plecat în străinătate, la muncă. Vorbim de un oraş care până de curând avea 12.000 de oameni. Deci vă daţi seama ce pustiu e acum acolo! Cât priveşte unirea, învăţătorul e ferm, spunând că românii de pe ambele maluri ale Prutului se aseamănă ca două picături de apă, cel puţin într-o privinţă. „Vorbim mult şi nu facem nimic!” Cea mai emoţionantă întâlnire a fost însă cu o româncă din Transnistria, din satul Târnauca, pe malul stâng al Nistrului. Satul e la şapte kilometri de Tiraspol, în teritoriul controlat de separatiştii nistreni. Când aude că sunt din Bucureşti, doamna Vera Teacă vine la mine şi mă pupă, nu alta. Era un gest pe care, aşa cum l-am simţit, nu-l făcea pentru mine, ci pentru România. Şi nu întâmplător. Profesoară de meserie, îşi aminteşte de războiul din 1992, şi de faptul că atunci Ţara-Mamă i-a dat o mână de ajutor, în sensul că a putut să plece cu elevii ei la Cluj. Au stat acolo o perioadă, până când armele au tăcut. „Acolo, în satul meu, unde sunt mulţi români. Fiecare om are în casa lui o icoană. Alături de ea, alte două icoane, Eminescu şi Creangă”, spune profesoara, care a şi fost arestată la un moment dat de separatişti, din cauză că adusese un ansamblu folcloric de la Chişinău să cânte muzică românească în teritoriul ocupat de rusofili. Doamna nu-mi vorbeşte nici de salarii, nici de pensii, ci de grădina ei cu trandafiri, invitându-mă să văd cu ochii mei frumuseţea acelor locuri.

Miting. Zeci de mii de unionişti

Cum însă evenimentele s-au derulat foarte rapid în ziua de 27 martie 2016, când s-au împlinit 98 de ani de la unirea Basarabiei cu România, m-am văzut nevoit să-mi îndrept atenţia către mitingul din faţa Teatrului Naţional de Operă şi Balet. A fost momentul în care reprezentanţii „Sfatului Ţării 2”, în frunte cu academicianul Nicolae Dabija, au ieşit în faţa a zeci de mii de oameni şi au dat citire Proclamaţiei, expunând noul plan de unire a Basarabiei cu România, în uralele mulţimii. Manifestarea a fost organizată de unioniştii din Platforma 2012, de Tinerii Moldovei şi de Blocul Unităţii Naţionale. Amploarea marşului care a urmat prin Chişinău, până în faţa Gării, a fost cu totul deosebită, în comparaţie cu acţiunile similare din alţi ani. Coloana încărcată de steaguri tricolore şi de scandări pentru România se întindea pe mai bine de un kilometru.

Amenințare. Anonimele bombe

E drept că au existat şi două situaţii care ar fi putut să strice o zi atât de electrizantă. Mă refer la cele două telefoane anonime care au anunţat plasarea unor presupuse bombe, una în clădirea Palatului Naţional, la câteva minute după ce începuse congresul Sfatului Ţării, iar al doilea în zona Gării. S-au dovedit alarme false. Dar cel mai important este că nu au creat panică. Multă lume de la congres nici nu a ştiut ce se întâmpla în jurul Palatului Naţional, unde au venit imediat trupele speciale. Mult mai târziu s-a aflat de acest tărăboi. Având în vedere contextul, forţele de ordine au fost în număr impresionant – şi în faţa Palatului Naţional, şi la Teatrul Naţional de Operă şi Balet, dar în special pe traseul marşului şi la Gară. Concluzionez asupra unui aspect, anume că, iată, Chişinăul devine tot mai vocal pe tema unirii cu România. Mare diferenţă, pot spune, văzând şi auzind ce fac politicienii din România, când e vorba de subiectul unirii, pe care îl ocolesc cum pot ei mai bine. Sau despre care se limitează să spună, în sporadice interviuri, doar atât, nu avem niciun plan. Deci să nu ne facem iluzii, doar Chişinăul ţipă, în timp ce Bucureştiul tace! (Planul unirii Basarabiei cu România: Chişinăul ţipă, Bucureştiul tace – de Dan Gheorghe)

mai mult
Dialog de idei

Andrei Pleșu VS. Liviu Marian Pop

Untitled

Andrei Pleșu: „(…) Cu vorbele ar trebui să fie dl ministru al Educaţiei. Cel care şi-a cerut de curînd scuze „anticipat“ pentru greşelile pe care le-a făcut (o magnifică secvenţă a timpurilor…). Dl Pop mi-a adus aminte de o performanţă asemănătoare a dlui Nicolae Văcăroiu, care a dat o replică amuţitoare unui preopinent din Cameră: „Îmi pare rău, dar n-aţi fost atent la ceea ce urmează să spun!“ Că dl Pop nu ştie cum se scrie pluralul articulat al cuvîntului „copil“ (adică nu cu doi, ci cu trei „i“: copiii) e destul de neplăcut. Un ministru al Învăţămîntului ar trebui să fie ceva mai instruit decît un corigent de-a cincea la română. Dar are şi el scuzele lui. Una dintre ele a fost formulată de un alt ministru al Educaţiei, dna Ecaterina Andronescu (pe care, cu scuzele de rigoare, aş îndrăzni s-o calific drept cea mai duioasă, tandră, mămoasă catastrofă a sistemului nostru şcolar): „Dl Pop e profesor de matematică“. Aţi auzit? Dacă eşti profesor de matematică nu e musai să vorbeşti corect româneşte. Numai profesorii de română au această obligaţie. Matematicienii nicidecum! Iar miniştrii, nici atît!

Oamenii credincioşi sînt siguri că există viaţă după moarte. Să sperăm. În ce mă priveşte, sînt, totuşi, de părere că – pentru cine moare de rîs – şansele de eternitate sînt mai mici. Nu poţi accepta să mori de rîs zi de zi, clipă de clipă, guvernare după guvernare, şi să pretinzi, în acelaşi timp, pentru ţara şi poporul tău, un fotoliu de orchestră în Rai.”

Liviu Pop: „Îi mulțumesc domnului Pleșu pentru că mă onorează cu atenția sa, dacă nu cu vorbe alese. Mi-aș fi dorit să fi fost dumnealui un reper când a fost ministru, l-aș fi luat ca model, oricând apreciez un exemplu de calitate. Din păcate, nu oricine reușeste să țină ștacheta sus, dovada faptului că mândria bate tichia, inclusiv pentru unii cu pretenții de intelectualitate și eleganță”, a scris Liviu Pop, pe Facebook.

F.R.

 

mai mult
Dialog de idei

Cristian Tudor Popescu, desființat de un preot

credinta-copil

Purtătorul de cuvânt al Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureși, Francisc Doboș, s-a arătat oripilat de declarația jurnalistului Cristian Tudor Popescu privind natalitatea.

„De ce se fac copiii? – (se) întreba, aseară, CTP (săptămâna trecută – nr.). Am rămas oripilat de răspunsul lui: „Oamenii fac copii când au un grad ridicat de insatisfacție în legătură cu propria lor existență în această viață… Cei care fac copii mulţi sunt săraci, nemulțumiți în raport cu societatea, care nu au reuşit să realizeze lucrurile pe care le-au dorit şi încearcă să trasfere ratarea lor copiilor…”

„Mulți dintre cei care citiți aceste rânduri aveți copii. Unii aveți chiar 3, 4 sau mai mulți copii. Sper că acum vă e clar de ce „i-ați făcut”. M-am lămurit și eu că mama a fost atât de frustrată că m-a adus pe lume. Și a fost frustrată de 4 ori de-a lungul vieții. Mare e grădina ta Doamne și mulți sar gardul!”, a scris Doboș pe pagina sa de Facebook.

Cristian Tudor Popescu a declarat săptămâna trecută la Digi 24, referindu-se la natalitate, că oamenii fac copii când au un grad ridicat de insatisfacție față de existența lor. În opinia acestuia, cu cât oamenii sunt mai mulțumiți de viața lor, cu atât sunt mai puțin dispuși să aibă copii.

„Copiii se fac pentru părinți. Dacă îmi spuneți mie că cei care fac copii au în cap perpetuarea speciei sau demografia României… O să vă spun ceva greu de înghițit. Oamenii fac copii când au un grad ridicat de insatisfacție în legătură cu propria lor existență în această viață”, a spus Cristian Tudor Popescu.

„Când oamenii au o viaţă foarte încărcată, foarte completă profesional, sentimental, personal, nu mai simt nevoia să facă copii. Cei care fac copii mulţi sunt săraci, nemulțumiți în raport cu societatea, care nu au reuşit să realizeze lucrurile pe care le-au dorit şi încearcă să trasfere ratarea lor copiilor: să facă el/ea ce nu am făcut eu, să aibă el/ ea ce nu am avut eu şi mai ales să am un sprijin la bătrâneţe”, a adăugat jurnalistul.

„Într-o ţară că Finlanda, bătrânii nu au nevoie de copii, n-au nevoie de toiagul bătrâneților lor. Au bani din pensie. Să vedem spre ce duce această grijă excesivă a statului faţă de anumite categorii de cetăţeni”, a mai spus CTP.

C.R.

Naşterea de mulţi copii este mărturisire şi mucenicie

Cei căsătoriţi nu trebuie să evite numai zămislirea, ci şi programarea copiilor. Să se lase cu încredere în mâinile lui Dumnezeu şi să considere venirea fiecărui copil un mare dar dumnezeiesc. Copiii nu sunt cozonaci să-i comandăm la brutărie când vrem şi cum vrem. Nu trebuie să ne scape nici pentru o clipă faptul că omul, născând copii, se face împreună Creator cu Dumnezeu.
Naşterea de copii mulţi este mai mult o chestiune de jertfă şi mai puţin de mijloace materiale.
Stareţul [Epifanie] considera că familiile cu mulţi copii sunt foarte binecuvântate de Dumnezeu. Şi a adus de față următorul fapt: Un oarecare soț cu mulţi copii a murit cam de tânăr. Toți care l-au cunoscut au spus că era foarte aspru şi-şi chinuia femeia şi copiii. Însă cu puţin timp înainte de a muri, a venit la pocăinţă, a cerut iertare de la familia sa, s-a mărturisit şi a plecat pregătit. Şi Stareţul a comentat:

– Dumnezeu, răsplătind ascultarea omului acestuia în problema naşterii de prunci mulţi, l-a mântuit şi pe el şi i-a scăpat şi familia de comportamentul său grosolan.

O familie, dintre fiii lui duhovniceşti, cu trei copii, se împotrivea de flecare dată când Stareţul punea problema dobândirii celui de-al patrulea copil. Printre îndreptăţirile sale neraţionale, pe soţ îl preocupa intens eventuala mutare a sa, ca funcţionar de stat, din zona Atenei, fapt ce ar fi avut consecinţe asupra familiei sale.

Părintele Epifanie, ca întotdeauna, printre alte ”reţete” tămăduitoare, a spus:

Să le lăsăm, fiule, pe toate, prin rugăciune, în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, ca să avem rezultate pozitive. Dragostea lui Dumnezeu a hărăzit perechii acesteia al patrulea copil şi soţului post nemutabil. A rămas mulţi ani funcţionar în zona Atenei şi numai când au crescut copiii destul, a apărut mutarea sa, dar pentru un scurt interval de timp. La botezul celui de al doilea copil al unei familii dintre fiii lui duhovniceşti, a accentuat:

– Naşterea de mulţi copii este mărturisire şi mucenicie. Mărturisire deoarece creştinul cu mulţi copii in fiecare zi mărturiseşte credinţa, căci împlineşte porunca lui Dumnezeu referitoare la naşterea de copii. Mucenicie, deoarece continuu suferă batjocurile şi ironiile acestei lumi, dar şi deoarece se consumă necurmat în grijile familiale.

La întrebarea unui oarecare dacă este bine să ajute economic o familie cu mulţi copii, fără să aibă cunoştinţă de situaţia adevărată a ei şi dacă va cheltui cu prudenţă ajutorul ce i-l va oferi, Stareţul a spus:

– Fiule, este cu mulţi copii şi are neapărată nevoie. Dă-i fără să cercetezi prea mult. Cine face azi atâţia copii? Cei căsătoriţi nu trebuie să evite numai zămislirea, ci şi programarea copiilor. Să se lase cu încredere în mâinile lui Dumnezeu şi să considere venirea fiecărui copil un mare dar dumnezeiesc. Copiii nu sunt cozonaci să-i comandăm la brutărie când vrem şi cum vrem. Nu trebuie să ne scape nici pentru o clipă faptul că omul, născând copii, se face împreună Creator cu Dumnezeu.
(Pr. Epifanie I. Teodoropulos, Crâmpeie de viaţă, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2003, pp. 152-153)

Sursa: www.doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/nasterea-de-multi-copii-este-marturisire-mucenicie

mai mult
Dialog de idei

Credința românilor. Radu Preda vs. Răzvan Theodorescu

Untitled

RADU PREDA: Ex Oriente lux (Lumina vine de la Răsărit). Aceasta este cea mai concisă formulare legată de originea misiunii creştine în teritoriile româneşti. Sigur, discuţiile dintre istorici sunt controversate:teza sursei apusene, la concurenţă cu sursa răsăriteană, rămânând până acum nedemonstrată integral. La scară istorică mai largă, de unde şi cât anume matricea noastră spirituală provine dintr-o sferă sau alta nu mai este însă atât de relevant. Ceea ce contează cu adevărat este faptul că afirmaţia potrivit căreia „poporul român s-a născut creştin“ are un foarte mare grad de adevăr. În fapt, elementul creştin este liantul care a făcut posibilă articularea unei legături de durată dintre dacii învinşi, colonizatorii romani sau, mai apoi, în Dobrogea, grecii. Procesul prin care se conturează această paradoxală insulă neolatină într-o mare slavă, fără a rupe însă comuniunea cu Răsăritul căruia îi aparţine de la bun început, este imposibil de gândit fără rolul activ al Creştinismului.

Latinitatea ortodoxă a românilor, cumva în oglindă cu slavitatea catolică a polonezilor, ilustrează în primul rând faptul că „latinii“ şi „grecii“ nu au reprezentat în istoria Creştinismului timpuriu paradigme culturale ireconciliabile. Dimpotrivă. În hipodromul din noul său oraş de pe malurile Bosforului, împăratul Constantin aduce un obelisc la baza căruia avem două panouri cu mesaje în greacă şi altele două în latină. Până spre mijlocul secolului V, schimbul cultural şi spiritual dintre cele două emisfere creştine s-a desfăşurat nestingherit. O dată însă cu reducţia lingvistică, grecii nemaicultivând latina, dar nici romanii greaca, începe procesul de înstrăinare. La acesta se vor adăuga curând şi argumentele de natură politică, teritorială, de mentalitate şi sensibilitate, care vor culmina în Schisma cea Mare din 1054. Vorbim de o schismă sau ruptură „mare“ tocmai pentru a o diferenţia de cele câteva mai mici derulate înainte. Altfel spus, suspendarea comuniunii era un „exerciţiu“ curent, un fel de practică diplomatico-bisericească similară sancţiunilor ONU de azi.

Schisma cea Mare a trecut la început neobservată.

Schisma cea Mare.  Papa Leon al IX-lea,   excomunicându-l pe Mihail Cerularie, Patriarhul Constantinopolului, în 1054. În realitate, cei doi nu s-au văzut niciodată;Leon a murit înainte de a se rosti anatema

Pe acest fundal, Schisma din 1054 avea să treacă, pentru început, aproape neobservată. Era una din multe. Dar faptul că, din motive istorice şi a unui şir de nefericite tentative de reunificare, această dată se va perpetua avea să o transforme într-o adevărată cenzură în istoria eclesială şi politică a lumii creştine. Încercările de reluare a comuniunii canonice între Bizanţ şi Roma se vor lovi de diferenţele din ce în ce mai greu de ignorat de natură dogmatică. Venind în întâmpinarea semiarienilor spanioli, Roma acceptase introducerea în Crezul stabilit la Sinoadele Ecumenice de la Niceea (325) şi Constantinopol (381) a adaosului Filioque (adică purcederea Duhului Sfânt şi de la Fiul). Inovaţia va fi cultivată ca instrument politic de diferenţiere de către Carol cel Mare, cel care, prin încoronarea sa ca împărat roman, la Crăciunul din anul 800, contesta practic Imperiului Bizantin caracterul de moştenitor integral şi legitim al Imperiului Roman. La acestea se adaugă întemeierea teologică a primatului papal, eclesiologia de comuniune a primului mileniu creştin fiind înlocuită treptat cu un model centralist. Din această concepţie a unei papalităţi „guvernând“ peste Biserica întreagă şi lume aveau să se nască o serie de conflicte:de la cel dintre papi şi regi privind dreptul primilor de a depune din funcţie pe ceilalţi (cearta învestiturilor), până la uniatismul ca metodă de „recuperare“ în Est a turmei pierdute în Vest o dată cu Reforma.

Diferenţele dintre Ortodoxie şi Catolicism

Aspectul teologic merită aici puţin detaliat, măcar şi din cauza tendinţei multora, în necunoştinţă de cauză, de a minimaliza diferenţele şi de a cultiva astfel un ecumenism al superficialităţii. Centralismului roman, Ortodoxia îi va răspunde cu o fărâmiţare interioară cu efecte până azi. Este bine de ştiut că una dintre trăsăturile definitorii ale Bisericii Ortodoxe este lipsa centrului doctrinar şi de autoritate, altul decât sinodalitatea pan-ortodoxă prezidată onorific de Patriarhul Ecumenic, primus inter pares. Din acest punct de vedere, Ortodoxia este un exemplu de unitate în diversitate. Deja din primele secole, formula pentarhiei (a celor cinci centre ale Creştinătăţii:Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim) sugera că Biserica lui Hristos nu trebuie văzută ca o structură piramidală, că promisiunea prezenţei Mântuitorului şi a lucrării Sfântului Duh fac imposibilă identificarea geografică a punctului de maximă relevanţă spirituală, că o autentică abordare ecleziologică percepe în fiecare Biserică locală şi chiar în fiecare parohie (ca adunare sacramentală) întruparea întregii Biserici. De la formula ecleziologiei organice a Sfântului Apostol Pavel, în care toate părţile stau în dependenţă reciprocă, la cea a Sfântului Ciprian al Cartaginei, care identifică Biserica lui Hristos cu oricare comunitate de credinţă (cu un episcop canonic), problema centralităţii, a primatului, s-a pus în termenii unei communio Ecclesiarum (comunitatea Bisericilor). Scaunele apostolice patriarhale aveau doar rolul de repere dogmatice şi centre de misiune. Evoluţia ulterioară a celor două emisfere, accentuarea pe de o parte a centralismului primaţial roman şi apariţia de cealaltă parte a acelui commonwealth medieval al Bizanţului, a dus nu doar la distrugerea unităţii creştine, dar şi la profilarea a două modele ecleziologice opuse. În timp ce rigoarea centralismului romano-catolic se va consolida de la un secol la altul, nu fără mişcări de rezistenţă la nivel local, căderea Bizanţului, în 1453, va pune lumea ortodoxă în faţa unei dileme. Câtă vreme Ortodoxia era sinonimă cu un corp istoric, cu Imperiul Roman de Răsărit, unitatea ei părea garantată oarecum din exterior. Dispariţia suportului geografic şi politic, a punctului de orientare, va antrena însă procesul intern de atomizare pe criterii exclusiv naţionale, Biserica Ortodoxă ajungând să fie mai curând o sumă de jurisdicţii şi mai puţin o realitate omogenă. Ridicarea Moscovei la rang de patriarhie, la finele secolului XVI, adică apariţia unei noi geografii ecleziale, complet independentă de Biserica-mamă a Constantinopolului şi chiar în concurenţă cu aceasta (mai ales prin perpetuarea teoriei celei de a treia Rome), va accentua trecerea de la ecumenismul genuin (în sensul universalităţii) la naţionalismul eclezial. Acesta din urmă va sta şi la baza proclamării ulterioare, în secolele XIX şi XX, a autocefaliilor bisericeşti din Bulgaria, Serbia, România etc.

Construcţia identităţii naţional-ortodoxe române

În mod evident, Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol va răspunde acestor tendinţe prin sublinierea necesităţii unităţii, apel care va rămâne în bună parte neauzit, „eliberarea“ de sub tutela jurisdicţională a „grecilor“ reprezentând, în contextul geopolitic al modernităţii, una dintre etapele articulării statale. Potrivit acestei logici, un stat majoritar ortodox, precum România, trebuia să fie independent nu doar de Istanbul, adică politic, ci şi de Constantinopol, adică şi eclesial. Astfel, Bisericile Ortodoxe locale s-au trezit în situaţia de a se emancipa unele de altele într-o spirală mergând până la introducerea cu forţa a elementelor apăsat locale, de la arhitectură la rânduieli liturgice şi de la norme cvasi-canonice la naţionalisme hagiografice.

Biserica ortodoxă din Densuş, una dintre cele mai vechi din România, construită prin secolul X cu piatră de la fostele construcţii de la Sarmizegetusa

O Biserică a Mântuitorului, adusă de asiaticul Andrei, cu un monahism refondat prin strădaniile unui neromân precum sârbul Nicodim, cu o tradiţie liturgică marcată de Matei al Mirelor, datorând prima tipăritură bosniacului Macarie, ridicată pe culmi retorice de un alogen precum georgianul Antim Ivireanul, ale cărei faimoase biserici din Bucovina sunt pictate în bună parte de meşteri greci, cu o spiritualitate revigorată de un ucrainean precum Paisie Velicikovski, bucurându-se de patronajul duhovnicesc al unor sfinte de pe meleagurile bizantine precum Filofteia de la Curtea de Argeş sau Parascheva de la Iaşi, rezistând în Transilvania prin vigoarea unora ca Sfântul Ierarh Sava Brancovici (originar din Herţegovina) sau a lui Visarion Sarai (originar din Bosnia), o astfel de Biserică, respirând ecumenicitatea celor mai constructive influenţe inter-ortodoxe, ajunge să fie redusă la limitele stricte ale etnicităţii, românitatea, iar nu Ortodoxia, fiind aici genul proxim.

Replierea identitară pe etnicitate este explicabilă, nu şi justificabilă, prin atacurile succesive la însuşi miezul acestei identităţi exprimate prin limbă proprie de cult, tradiţii şi obiceiuri. Slavizarea şi grecizarea prin care au trecut ortodocşii români din Ţările Române sau maghiarizarea, pe filieră calvină şi apoi uniată, prin care au trecut cei din Transilvania sunt tot atâtea explicaţii pentru refugiul identitar. Cu toate acestea, domnitorii Ţărilor Române nu vor înceta, mai ales după căderea Constantinopolului în 1453 sub turci, să menţină continuitatea „marii idei“ bizantine, ajutând constant pe creştinii din Orientul Apropiat. Relaţiile cu Patriarhia de Constantinopol vor fi marcate de o succesiune de momente de sprijin cu altele de conflict. Niciodată însă, cu rare excepţii, raţiunea politică a domnitorilor români nu a pus sub semnul întrebării menţinerea caracterului ortodox a ţărilor lor. Putem identifica măcar trei motive majore. Primul este de natură religioasă:credinţa în caracterul autentic al Ortodoxiei ca drum spre mântuire cu şi prin Hristos. Programul iconografic din mănăstirile româneşti dau mărturie despre o credinţă profundă dublată de o întreagă teologie a istoriei. Al doilea motiv este de natură culturală:conştiinţa domnitorilor medievali, până în preziua modernităţii, că adevărata sursă de rafinament este Bizanţul şi ceea ce a mai rămas din el. Să nu uităm că până ca Occidentul să acceadă la civilizaţie, reperul a fost întrupat de Imperiul Bizantin. Al treilea motiv era oferit de statornicia întru Ortodoxie a românilor înşişi, tentativele de „strămutare“ confesională a acestora dând greş mai tot timpul.

Cronologie

271  Retragerea Aureliană. Teritoriul Daciei este părăsit de administraţia romană, însă creştinismul începuse deja să se răspândească, chiar dacă era o religie persecutată

286  Prima împărţire a Imperiului Roman între Diocleţian şi Galeriu

313  Edictul de la Milan, dat de împăratul Constantin, prin care religia creştină este permisă în imperiu
325, 381  Primele două Sinoade Ecumenice ale Bisericii în care se compune Crezul

364  A doua împărţire între Valentinian (Apusul) şi Valens (Orientul)

379-395  Teodosie cel Mare este ultimul împărat al întregului Imperiu

395  Ultima împărţire a Imperiului între Honorius şi Arcadius

447, 589  Sinoadele de la Toledo, unde apare adaosul „Filioque“ în simbolul de credinţă-Crezul
451  Sinodul IV Ecumenic (Calcedon) lărgeşte jurisdicţia Constantinopolului asupra Pontului şi a Traciei
476  Imperiul Roman de Apus dispare

472-519  Schisma acachiană (prima ruptură a celor două Biserici)

527-565  Împăratul Justinian recucereşte o parte din vechiul Imperiu de Apus. Imperiul Bizantin e la apogeu

602  Marea invazie avaro-slavă;structura populaţiei din Balcani se modifică radical

610  Sunt chemaţi sârbii de împăratul Heraclie la graniţa de vest a Imperiului

672  Bulgarii hanului Asparuh trec Dunărea şi supun triburile slave

692  Sinodul Trulan II stabileşte egalitate onorifică şi în drepturi între patriarhiile Roma şi Constantinopol

731-732  Împăratul Leon III Isaurul trece Iliricum Oriental, Italia de Sud, Creta şi Sicilia sub jurisdicţia Constantinopolului, spre marea nemulţumire a Romei

800  Papa Leon al III-lea încoronează un rege franc, pe Carol cel Mare, ca „împărat“ al Imperiului Roman de Apus, ceea ce era o jignire adusă împăratului din Constantinopol

860  Ruşii din Kiev atacă Constantinopolul

861-863  Disputa dintre Patriarhul ecumenic Fotie şi Papa Nicolae I în privinţa dorinţei de supremaţie a Papei peste toată Biserica (primatul papal). Papa excomunică pe Patriarhul Fotie şi clerul ortodox

863-886  Acţiunea de misionarism ortodox întreprinsă de Kiril şi Metodie în spaţiul slav (sârbi, bulgari şi slavi vestici). Cei doi compun alfabetul glagoritic şi pe cel chiril, precum şi Liturghia în slavă

864  Creştinarea bulgarilor sub hanul Boris, devenit Mihail I

866  Conflictul Roma-Bizanţ pentru creştinarea bulgarilor (deşi creştinaţi oficial de Constantinopol, Papa Nicolae I le trimite şi el misionari). Acţiunea Papei este condamnată de Patriarhul Fotie, care îl excomunică pe Nicolae I

893  Se reiau legăturile dintre cele două scaune patriarhale

896  Ungurii ajung în Câmpia Panoniei şi a Tisei

927-969  În timpul ţarului Petru I, împăratul bizantin recunoaşte un patriarh bulgar, dar acesta nu este validat de Biserica Constantinopolului

953  Gyula, al doilea demnitar al hanului maghiar, e creştinat la Constantinopol. El se întoarce în regiunea pe care o controlează, Alba Iulia, cu un episcop ortodox – Ierotei. Fiica lui Gyula, Şarolta, se căsătoreşte cu Gheza şi din căsătoria lor se naşte Vajk (Ştefan cel Sfânt al Ungariei)

988  Cneazul Vladimir al Kievului, căsătorit cu sora împăratului bizantin Vasile al II-lea, îi creştinează pe ruşi

997-1038  Ştefan cel Sfânt al Ungariei introduce ritul latin

1025  Ţaratul bulgar dispare, cucerit de împăratul bizantin Vasile al II-lea

1054  Schisma cea Mare:Patriarh ecumenic era Mihail Cerularie, iar Papă, Leon IX. Anatema a fost dată de Cardinalul Humbert de Silva Candida asupra Patriarhului ecumenic, asupra clericilor şi credincioşilor ortodocşi. Câteva zile mai târziu, Cerularie a rostit o anatemă similară împotriva Bisericii Romane. Abia în 1965, printr-o declaraţie comună, Papa Paul al VI-lea şi Patriarhul Atenagora I au ridicat blestemele rostite în urmă cu 900 de ani

1071  Bătălia de la Manzikert, în care armata bizantină e înfrântă zdrobitor de turcii selgiucizi. Aceştia pătrund în Asia Mică

1096  Încep cruciadele. Căderea locurilor sfinte sub controlul necreştinilor a tulburat lumea creştină, iar la iniţiativa împăraţilor bizantini, sprijiniţi de papa, cavalerii occidentali au început o serie de războaie sfinte numite cruciade. Doar prima cruciadă şi-a atins ţinta fiind recucerit pentru o vreme Ierusalimul

1186  Răscoala fraţilor Petru şi Asan în Balcani împotriva Imperiului Bizantin. Apare cel de-al doilea Ţarat Bulgar

1191  Regele maghiar începe colonizarea saşilor în Transilvania

1187  Ierusalimul cade şi în mâinile sultanului Saladin. Va urma cruciada a III-a

1197-1207  Ioniţă Caloian, ajungând la conducerea Ţaratului Bulgar şi dorind titlul de împărat şi un patriarh pentru vlaho-bulgari, încheie o unire cu Roma în 1204, revocată ulterior

1204  Cruciada a IV-a e deturnată către Constantinopol. Apare Imperiul Latin (1204-1261), împăratul bizantin şi patriarhul se retrag la Niceea
1234  Scrisoarea Papei Grigore IX către regele maghiar Bela al IV-lea despre existenţa în episcopia cumanilor a unor clerici greci care îl încurcă pe episcopul catolic

1235  Este recunoscută Patriarhia bulgară de la Târnovo de către patriarhul ecumenic;această patriarhie dispare în 1393, când e cucerită de turci
1241  Marea invazie tătărască

1247  Diploma Cavalerilor Ioaniţi, în care sunt menţionate formaţiunile prestatale dintre Carpaţi şi Dunăre

1330  Bătălia de la Posada. Basarab I îl învinge pe regele maghiar Carol Robert de Anjou câştigând independenţa ţării sale

1347  Dragoş e trimis să înfiinţeze o marcă de apărare la est de Carpaţi. Aici e nucleul viitoarei Moldove

1359  Urmaşul lui Basarab, Nicolae Alexandru, mută mitropolia de la Vicina la Curtea de Argeş, iar Iachint devine primul mitropolit al Ţării Româneşti

1359  Bogdan I fuge din Maramureş în Moldova, unde pune bazele statului medieval moldovean

1401  După îndelungi tratative care au început cu Petru I Muşat, Patriarhia de la Constantinopol recunoaşte Mitropolia Moldovei în timpul lui Alexandru cel Bun

RĂZVAN THEODORESCU: Există o expresie des folosită în ultimii ani, potrivit căreia poporul român s-a născut creştin, ba chiar mai mult, ortodox. Este o enormitate a afirma că ne-am născut ortodocşi. Ne-am născut creştini în măsura în care în secolele VIII-IX, atunci când etnogeneza se încheia, creştinarea protoromânilor de asemenea se terminase. Populaţia romanică era o populaţie creştină în sens latin, iar aici stau mărturie argumentele lingvistice precum:Basilica, Dominus Dei etc. Latinitatea creştinismului nostru este o latinitate provincială, daco-moesică, însă în niciun caz nu se poate vorbi de Ortodoxie. Din punct de vedere metodologic, vorbim de catolicism şi ortodoxism abia după momentul Schismei lui Cerularius din 1054.

Există o problemă a deciziei liderilor cu privire la o religie sau alta. În această privinţă rolul elitelor este determinant. De pildă, cneazul Glad, care nu este un român, la Cenad, a ales să fie botezat de bizantini la Vidin. El a optat pentru acea formulă împotriva ungurilor care aleseseră formula apuseană. Liderii sunt cei care hotărăsc, nu poporul. Se cuvine să renunţăm la această formulă romantică, după cum se cuvine să renunţăm şi la cea a păstrării unei „conştiinţe naţionale“ potrivit căreia păstorul doinind ştia că este roman. Acest lucru vine pe cale iezuită, din lumea contrareformei, în şcolile iezuite din Polonia, unde elevii sunt Grigore Ureche şi Miron Costin. Ei şi-au însuşit ideea „Roma triumfas“, idee iezuită a contrareformei, şi au concluzionat că de la Râm ne tragem.

Totuşi, este un lucru ce trebuie luat cu precauţie. În primul rând, aderarea noastră la Ortodoxie este un fenomen de lungă durată, datorat modificărilor din ansamblul Europei Central-Orientale şi de Sud-Est şi a convertirilor ce au loc în perioada formării poporului român. Ceea ce se poate spune este că noi suntem singurul popor, prin latinitatea noastră, de vechi creştinism. În studiul Monumentum princeps şi geneza statelor în Europa Răsăriteană am radiografiat comparativ convertirile la creştinism din acest spaţiu.

Convertirile vecinilor.

Întâi, cazul bulgar, din anii ’60 ai secolului al IX-lea, cu creştinarea hanului Boris devenit Mihail, creştinare făcută la Prisca;avem prima decizie a unor lideri de a merge într-o anumită direcţie. Liderul este pus în faţa unei opţiuni:pe de-o parte era Biserica Romei, care, prin Papa Nicolae I, cerea bulgarilor să intre sub jurisdicţia sa – încă nu era catolică pentru că suntem de-abia în secolul IX – şi pe de altă parte, Biserica din Constantinopol. Bulgarii au ales Patriarhia Ecumenică, aşa cum au ales-o mai târziu sârbii, românii şi aşa cum erau s-o aleagă şi ungurii. Motivul acestei alegeri a fost un fapt fundamental care, ecleziologic, desparte Roma de Constantinopol:prima, fiind o monarhie democratică, nu admite autocefalii (autonomii bisericeşti). Acest lucru a fost afirmat prin faimosul „Dictatus Papae“, din secolul al XI-lea, al lui Grigore al VII-lea Hildebrand. Bizanţul, în schimb, mai flexibil, lasă această posibilitate. Această autonomie este ceea ce au ales primii din acest spaţiu:bulgarii. Au urmat ruşii lui Vladimir la sfârşitul secolului al X-lea, în urma unor relaţii speciale pe care marii cneji le-au avut cu Constantinopolul. Apoi Serbia, însă într-un timp care este foarte neclar.

Bulgarii trecând Dunărea în 672, sub condurea hanului Asparuh

Un caz particular este cel al ungurilor. În general se vorbeşte doar de anul 1000 şi de Ştefan cel Sfânt care a ales Biserica Romei. Situaţia este mai complicată. Se cunoaşte azi că a fost un grup disident de hoarda lui Arpad, care a plecat din Panonia în căutare de noi teritorii şi, ca toţi migratorii crescători de vite, în căutare de sare. Această plecare s-a făcut pe valea Mureşului. A mers din zona actuală a Aradului până în zona Alba Iulia. Aici, acest grup condus de Gyula s-a stabilit în vechiul Apulum, iar acesta a plecat la Constantinopol, unde s-a creştinat în jurul anului 950. Apoi s-a întors înapoi în ţinuturile sale împreună cu Ierotei, Episcopus Turkias (episcop al Turciei). De ce al Turciei? Pentru că numele de turci era dat de cronicarii bizantini tuturor celor care veneau din Răsărit, inclusiv ungurilor. Acest Ierotei a fost recent canonizat de Patriarhia ecumenică pentru opera sa misionară.

De asemenea, a existat la Alba Iulia în secolul al X-lea un baptisteriu, urmele sale se păstrează sub actuala catedrală catolică a „Sfântului Mihail“. Acesta, zidit după o tehnică bizantină, este locul în care aproape sigur ungurii lui Gyula s-au creştinat. Creştinarea sub semnul Bizanţului a durat câteva decenii la nivelul elitelor. Fiica acestui Gyula, Şarolta, era creştină cu siguranţă. Ea s-a căsătorit cu un conducător maghiar, Gheza, şi au avut un fiu:Vajk. El este cel care, căsătorindu-se cu fiica ducelui de Bavaria, cu Ghizela, care aparţinea credinţei apusene, a ales Biserica Romei. Astfel, Vajk a devenit Ştefan cel Sfânt, marele creştinător al Ungariei. Totuşi originea sa este într-un mediu apropiat Constantinopolului. Interesant este că după momentul Ştefan cel Sfânt au fost cel puţin câteva domnii – amintesc pe cea a lui Gheza, amintesc pe cea a lui Andrei I – care a fost marcată de relaţii cu Bizanţul. Coroana regală a Ungariei reprezintă o diademă trimisă din Bizanţ.

Coroana regelui maghiar Ştefan cel Sfânt (este o diademă trimisă de împăratul bizantin)

De asemenea, un mare bizantinolog ungur a demonstrat că în Ungaria de Sud, multă vreme, până în secolele XIII-XIV, unii sfinţi erau celebraţi după calendarul Bisericii de acum ortodoxe. Abia stingerea Arpadienilor (1301) şi venirea Angevinilor a făcut ca orientarea occidentală, catolică, să fie absolută, ducând chiar la deznaţionalizările de români şi catolicizările de ortodocşi. Chiar dacă ne place să spunem că Matei Corvin a fost de origine română, el a fost un bun ungur şi un bun catolic. De asemenea, familiile nobiliare româneşti s-au maghiarizat, catolicizându-se – spre exemplu Drăgoşteşti au devenit Dragffy, iar Cândeştii au devenit Kendefi. Cnejii care au rămas ortodocşi au devenit ţărani, din vechea origine nobiliară au păstrat doar denumirea de chinez/chineji.

Creştinismul între oportunism politic şi persuasiune feminină.

Mai există un aspect interesant în privinţa convertirilor. Studiile antropologilor americani de acum 15-20 de ani au arătat un lucru:conversiunile la creştinism, de pretutindeni şi dintotdeauna, se fac întotdeauna cu un rol fundamental al femeii. Femeia e bună conducătoare de creştinism. Patimile, drama lui Iisus le impresionează mai puternic. În favoarea acestei teorii stau cazul Şaroltei – în cazul creştinării ungurilor, al faimoasei Olga, care s-a creştinat în secolul X la Constantinopol, în cazul ruşilor, după cum probabil şi ţarinele şi unele principese din spaţiul sârbesc au influenţat în cazul bulgarilor.

La toate acestea se poate adăuga un lucru, numit de profesorul Dimitrie Obolenski „the political opportunism“ al secolelor XIII-XIV – oportunismul politic al unor lideri. Faptul că în momentul încercării de unire a Bisericilor în faţa pericolului otoman o serie întreagă de conducători bizantini sau balcanici privesc spre catolicism nu trebuie înţeles ca pe un act făcut din vreo convingere teologică. Dimpotrivă, putem afirma că unii dintre bizantinii cunoscuţi ca puternici ortodocşi, precum împăratul Ioan al VI-lea Cantacuzino, au fost pentru unirea Bisericilor. Pentru el şi pentru mulţi alţii era doar o unire politică, o salvare de primejdia răsăriteană. Ideea unor bizantini care erau pentru unire, cum a fost Patriarhul Ioan Bekos (sec. XIII), era aceea că Sfinţii Părinţi din secolele IV şi V, de la Ambrozie din Milan la Augustin din Hippona, la Grigore din Nisa sau la Vasile cel Mare, aveau opinii oarecum comune, nu identice, deosebirile nefiind majore.

Sfinţii Chiril (Costantin) şi Metodie în misiunea lor de convertire la creştinism a slavilor sudici şi vestici

Acelaşi împărat Ioan al VI-lea Cantacuzino era convins că la orice dispută teologică între Apus şi Răsărit bizantinii vor câştiga şi că, de fapt, era o problemă politică orientarea spre Apus. Vedem că liderul bulgar Ioniţă Caloianu, rege din dinastia Asăneştilor, alege, la un moment dat, să fie catolic. Pentru puţină vreme. Era o opţiune politică apropierea de papalitate. Ştefan II Nemania, primul rege sârb, primeşte coroana de la Roma, după aceea se leapădă, luându-şi o soţie bizantină, o Comnenă, pentru ca mai târziu să se recăsătorească cu o membră a familiei ducale veneţiene, Anna Dandolo. Şi la noi observăm aceleaşi mutaţii. De exemplu voievozii moldoveni Laţcu şi Petru Muşat. Îl ştim pe Laţcu catolic, dar nu a fost de la început. Petru Muşat este considerat ortodox sadea, ei bine n-a fost la început. De asemenea, în jurul lui Vladislav I şi a faimoasei doamna Clara, a doua soţie a voievodului Nicolae Alexandru, se pot face diverse afirmaţii. În privinţa liderilor a fost şi un moment de conversiune personală în 1369 a împăratului bizantin Ioan al V-lea Paleologu, dar care n-a avut efecte foarte mari.

Cum se păstrează Ortodoxia în spaţiul românesc.

Pe de altă parte, este un lucru esenţial care trebuie marcat:odată cu aceste apropieri de catolicism ale elitei ortodoxe din motive politice, clerul monahal, lumea preoţească simplă, poporul a păstrat tradiţia Răsăritului, aceea a Ortodoxiei. În cazul românilor erau, pe de o parte, legăturile politice cu a doua Romă, şi existenţa, în momentul etnogenezei în spaţiul bulgar, a unei limbi slave bisericeşti, care a facilitat unele pătrunderi de elemente de eclesiologie în spaţiul nostru şi unele elemente caracteristice poporului nostru care este un popor latin răsăritean.

Creştinarea bulgarilor a fost esenţială şi determinată în impunerea la nord de Dunăre a ritului ortodox. Însă nu putem considera ca moment zero al trecerii spre ritul bizantin al populaţiilor de la nord de Dunăre apariţia şi dezvoltarea Bisericii Ortodoxe Bulgare ca biserică autocefală. Aceasta se produce înainte de răscoala fraţilor Petru şi Asan (1186). Înainte de 1235, când apare patriarhatul bulgar de la Târnovo, în secolele XI-XII a existat o acţiune a Bisericii bizantine asupra acestor populaţii româno-slave şi acest lucru îl vedem în limbajul bisericesc. Însă apariţia patriarhatului bulgar este hotărâtoare pentru organizarea eclezială nord-dunăreană, cel puţin până la începutul secolului al XIV-lea. Acolo au fost hirotonisiţi preoţi şi episcopi pentru spaţiul muntenesc înainte de 1359. Rolul său fundamental se vede atât în manuscrisele bulgare păstrate, cât şi în faptul că în pronaosul de la Cozia inscripţiile de secol XIV păstrează ceva din reforma ortografiei făcută de Eftimie din Târnovo.

Intrarea  lui Mahomed al II-lea în Constantinopol, pictură de Benjamin Constant (1876). Căderea Constantinopolului, în 1453, a dus la sfârşitul Imperiului Roman de Răsărit, dar nu şi la sfârşitul Bisericii Ortodoxe

În privinţa acestor relaţii româno-bulgare ar mai fi de adăugat ceva. Românii sunt ultimii care ajung la Athos, la Cutlumuz mai exact, în vremea lui Vladislav I, şi cer, după puţin timp, să se întoarcă acasă. Există un text faimos în care românii spun că nu suportă organizarea cenobitică, chinovială (mănăstire în care călugării au viaţa organizată în comun), chiar colhoznică, pe care slavii o aveau pentru că ei au tradiţia obştii şi a zadrugii. Latinii, românii mai individualişti doreau idioritmie, tipul celălalt de viaţă monahală, fiecare după ritmul său, şi se întorc de la Athos. Deşi principii români sunt mari sprijinitori ai Athosului, monahii români nu sunt o prezenţă în mediul athonist decât foarte târziu. Tipul de viaţă cenobitică, al Ortodoxiei slavo-greceşti, nu îi prinde pe monahii români, în pofida legăturilor mai sus menţionate.

Momentul apariţiei episcopiei Cumaniei, continuată cu episcopia Milcoviei, care este o acţiune misionară a dominicanilor asupra populaţiei cumane, vorbeşte de un aspect edificator cu privire la credinţa populaţiei româneşti de aici. Documentul, din secolul XIII, vorbeşte de pseudoepiscopi, de rit grecesc, care predicau şi în orice caz câştigau mai multă populaţie decât misionarii dominicani.
În privinţa invaziei tătărăşti s-ar putea crede că acest eveniment a acţionat ca o supapă pentru această zonă între cele două Biserici care se luptau pentru creştinarea diverselor popoare migratoare, a se vedea cazul cumanilor. Însă, dacă privim mai îndeaproape, observăm că Roma, încă înainte de Schisma de la 1054, s-a ocupat mai mult decât Bizanţul de creştinarea popoarelor migratoare. Acesta din urmă a avut doar un singur episod notabil de misionarism direct în secolele VIII-X prin trimiterea fraţilor Kiril şi Metodiu, cu alfabetul glagolitic şi chirilic, în Moravia şi apoi la slavii din Balcani. În rest, Roma a făcut toate aceste încercări. Momentul invaziei mongole a fost o mare criză politică, dar din punctul de vedere al Ortodoxiei nu se poate spune că s-au petrecut schimbări majore. În privinţa catolicismului, da. I-a schimbat strategia:de unde înainte de acest eveniment a fost un misionarism direct, prin emisari, s-a trecut la o formulă mai subtilă. Aceasta, şi pentru că după invazia tătară a venit şi celălalt pericol cu mult mai mare:cel otoman. În faţa acestuia, Biserica Catolică îşi îndreaptă ochii spre cei de la nord şi de la sud de Dunăre. Îi ademeneşte reuşind de obicei pentru ­puţină vreme uniri sporadice, însă, până la căderea sa, Bizanţul (1453) reprezintă, ideologic vorbind, un model de credinţă şi civilizaţie. În centrul acestei ideologii bizantine stă flexibilitatea pe care Constantinopolul o lasă fiecărei natio de a-şi urma propriile căi pentru organizarea eclezială.

După momentul în care, la 1359, Argeşul a preluat tradiţia Vicinei şi la 1401, Suceava a preluat într-un fel tradiţia Cetăţii Albe, încetăţenirea noastră în Ortodoxie era definitivă. Mai apoi Statul medieval român apare o dată cu Biserica şi Biserica o dată cu Statul. Trebuie să avem în vedere faptul că definirea statului medieval, în Europa, nu poate fi concepută fără creştinism. Mai exact, creştinarea a dus la crearea unui stat în cazul popoarelor nomade, iar creştinismul popular la popoarele mai ales latine, sedentare, la franci, la români (ca să iau cele două extreme) a dus, treptat, la formarea statului. Puteau fi şi state ariene, dar creştine – cum au fost toate statele germanice, cu excepţia francilor. Creştinismul este cel care determină această recunoaştere a comunităţii. De altminteri, să nu uităm că „religio“, substantivul, este legat de verbul „religlo“. Religia este cea care adună.

Ortodoxia, un motiv al înapoierii noastre economice?

Am să închei cu un aspect referitor la modernitatea civilizaţiei ortodoxe. Ideea că Ortodoxia este desuetă sau conservatoare trebuie demontată. În momentul de faţă, 18% din Uniunea Europeană este ortodoxă. În această privinţă trebuie să avem în vedere două aspecte:unul privind raportului economie-confesiune, iar cel de-al doilea e cel al congruenţei Ortodoxiei cu Europa unită.

În primul rând, dacă luăm în considerare cercetările şcolii de Sociologie a Religiilor, constatăm o problemă a raportului său economie-religie;pretutindeni calvinii sunt mai bogaţi decât luteranii, luteranii mai bogaţi decât catolicii, aici se oprea analiza lui Max Weber. Extinzând teoria, catolicii sunt mai bogaţi decât ortodocşii şi ortodocşii, mai bogaţi decât islamicii, cu excepţiile artificiale:Luxemburg şi Qatar. Asta, din cauza unui tip de educaţie pe care ţi-l dă Ortodoxia, care nu este cel al protestantului. Consider că Ortodoxia e legată de o anumită rămânere în urmă economică. Protestantul ştie că el este o fărâmă, un nimic în mâna dumnezeirii, el este născut din păcatul lui Adam şi al Evei şi trebuie să muncească continuu ca să-i placă lui Dumnezeu. Trebuie să fie adeptul lui „Times is money“ şi chiar să se bucure puţin de plăcerile trupului. Răsăriteanul, de la Sfinţii Părinţi din secolul al IV-lea, ştie că omul este o parte din Dumnezeu, este făcut aidoma Lui, de aceea când se căsătoreşte în Biserică i se pune o coroană pe cap pentru că, pentru o clipă, este Împăratul lumii. Şi pentru că este asemenea lui Dumnezeu, Dumnezeu îl ajută. Dumnezeu îi face de toate, iar el stă, se uită, se roagă, se mai joacă cu nişte mătănii, aici se înrudeşte cu islamicul. Este o altă educaţie.

În al doilea rând, de ce este concurentă cu Europa Ortodoxia astăzi? Consider că sunt patru motive:1) Ortodoxia este naţională, astfel este congruentă cu Europa naţiunilor, 2) e sinodală şi fiind sinodală e congruentă cu Europa democraţiei, 3) este ecumenică şi 4) sprijină relaţia cu laicatul. Într-o Europă secularizată acest lucru contează, ba chiar mai mult, de aici vine şi apropierea Ortodoxiei de protestantism, de luteranism mai ales.

Cronologie
271  Retragerea Aureliană. Teritoriul Daciei este părăsit de administraţia romană, însă creştinismul începuse deja să se răspândească, chiar dacă era o religie persecutată
286  Prima împărţire a Imperiului Roman între Diocleţian şi Galeriu
313  Edictul de la Milan, dat de împăratul Constantin, prin care religia creştină este permisă în imperiu
325, 381  Primele două Sinoade Ecumenice ale Bisericii în care se compune Crezul
364  A doua împărţire între Valentinian (Apusul) şi Valens (Orientul)
379-395  Teodosie cel Mare este ultimul împărat al întregului Imperiu
395  Ultima împărţire a Imperiului între Honorius şi Arcadius
447, 589  Sinoadele de la Toledo, unde apare adaosul „Filioque“ în simbolul de credinţă-Crezul
451  Sinodul IV Ecumenic (Calcedon) lărgeşte jurisdicţia Constantinopolului asupra Pontului şi a Traciei
476  Imperiul Roman de Apus dispare
472-519  Schisma acachiană (prima ruptură a celor două Biserici)
527-565  Împăratul Justinian recucereşte o parte din vechiul Imperiu de Apus. Imperiul Bizantin e la apogeu
602  Marea invazie avaro-slavă;structura populaţiei din Balcani se modifică radical
610  Sunt chemaţi sârbii de împăratul Heraclie la graniţa de vest a Imperiului
672  Bulgarii hanului Asparuh trec Dunărea şi supun triburile slave
692  Sinodul Trulan II stabileşte egalitate onorifică şi în drepturi între patriarhiile Roma şi Constantinopol
731-732  Împăratul Leon III Isaurul trece Iliricum Oriental, Italia de Sud, Creta şi Sicilia sub jurisdicţia Constantinopolului, spre marea nemulţumire a Romei
800  Papa Leon al III-lea încoronează un rege franc, pe Carol cel Mare, ca „împărat“ al Imperiului Roman de Apus, ceea ce era o jignire adusă împăratului din Constantinopol
860  Ruşii din Kiev atacă Constantinopolul
861-863  Disputa dintre Patriarhul ecumenic Fotie şi Papa Nicolae I în privinţa dorinţei de supremaţie a Papei peste toată Biserica (primatul papal). Papa excomunică pe Patriarhul Fotie şi clerul ortodox
863-886  Acţiunea de misionarism ortodox întreprinsă de Kiril şi Metodie în spaţiul slav (sârbi, bulgari şi slavi vestici). Cei doi compun alfabetul glagoritic şi pe cel chiril, precum şi Liturghia în slavă
864  Creştinarea bulgarilor sub hanul Boris, devenit Mihail I
866  Conflictul Roma-Bizanţ pentru creştinarea bulgarilor (deşi creştinaţi oficial de Constantinopol, Papa Nicolae I le trimite şi el misionari). Acţiunea Papei este condamnată de Patriarhul Fotie, care îl excomunică pe Nicolae I
893  Se reiau legăturile dintre cele două scaune patriarhale
896  Ungurii ajung în Câmpia Panoniei şi a Tisei
927-969  În timpul ţarului Petru I, împăratul bizantin recunoaşte un patriarh bulgar, dar acesta nu este validat de Biserica Constantinopolului
953  Gyula, al doilea demnitar al hanului maghiar, e creştinat la Constantinopol. El se întoarce în regiunea pe care o controlează, Alba Iulia, cu un episcop ortodox – Ierotei. Fiica lui Gyula, Şarolta, se căsătoreşte cu Gheza şi din căsătoria lor se naşte Vajk (Ştefan cel Sfânt al Ungariei)
988  Cneazul Vladimir al Kievului, căsătorit cu sora împăratului bizantin Vasile al II-lea, îi creştinează pe ruşi
997-1038  Ştefan cel Sfânt al Ungariei introduce ritul latin
1025  Ţaratul bulgar dispare, cucerit de împăratul bizantin Vasile al II-lea
1054  Schisma cea Mare:Patriarh ecumenic era Mihail Cerularie, iar Papă, Leon IX. Anatema a fost dată de Cardinalul Humbert de Silva Candida asupra Patriarhului ecumenic, asupra clericilor şi credincioşilor ortodocşi. Câteva zile mai târziu, Cerularie a rostit o anatemă similară împotriva Bisericii Romane. Abia în 1965, printr-o declaraţie comună, Papa Paul al VI-lea şi Patriarhul Atenagora I au ridicat blestemele rostite în urmă cu 900 de ani
1071  Bătălia de la Manzikert, în care armata bizantină e înfrântă zdrobitor de turcii selgiucizi. Aceştia pătrund în Asia Mică

1096  Încep cruciadele. Căderea locurilor sfinte sub controlul necreştinilor a tulburat lumea creştină, iar la iniţiativa împăraţilor bizantini, sprijiniţi de papa, cavalerii occidentali au început o serie de războaie sfinte numite cruciade. Doar prima cruciadă şi-a atins ţinta fiind recucerit pentru o vreme Ierusalimul

1186  Răscoala fraţilor Petru şi Asan în Balcani împotriva Imperiului Bizantin. Apare cel de-al doilea Ţarat Bulgar

1191  Regele maghiar începe colonizarea saşilor în Transilvania
1187  Ierusalimul cade şi în mâinile sultanului Saladin. Va urma cruciada a III-a
1197-1207  Ioniţă Caloian, ajungând la conducerea Ţaratului Bulgar şi dorind titlul de împărat şi un patriarh pentru vlaho-bulgari, încheie o unire cu Roma în 1204, revocată ulterior
1204  Cruciada a IV-a e deturnată către Constantinopol. Apare Imperiul Latin (1204-1261), împăratul bizantin şi patriarhul se retrag la Niceea
1234  Scrisoarea Papei Grigore IX către regele maghiar Bela al IV-lea despre existenţa în episcopia cumanilor a unor clerici greci care îl încurcă pe episcopul catolic

1235  Este recunoscută Patriarhia bulgară de la Târnovo de către patriarhul ecumenic;această patriarhie dispare în 1393, când e cucerită de turci
1241  Marea invazie tătărască
1247  Diploma Cavalerilor Ioaniţi, în care sunt menţionate formaţiunile prestatale dintre Carpaţi şi Dunăre
1330  Bătălia de la Posada. Basarab I îl învinge pe regele maghiar Carol Robert de Anjou câştigând independenţa ţării sale

1347  Dragoş e trimis să înfiinţeze o marcă de apărare la est de Carpaţi. Aici e nucleul viitoarei Moldove

1359  Urmaşul lui Basarab, Nicolae Alexandru, mută mitropolia de la Vicina la Curtea de Argeş, iar Iachint devine primul mitropolit al Ţării Româneşti
1359  Bogdan I fuge din Maramureş în Moldova, unde pune bazele statului medieval moldovean
1401  După îndelungi tratative care au început cu Petru I Muşat, Patriarhia de la Constantinopol recunoaşte Mitropolia Moldovei în timpul lui Alexandru cel Bun

Historia.ro

mai mult
Dialog de idei

Referendumul pentru familie: Politicul vs. Biserică

dragnea-bisrica

Liviu Dragnea incearca sa târasca Biserica Ortodoxa intr-un razboi politic periculos. Seful PSD vrea sa foloseasca referendumul pentru familia traditionala ca moneda de schimb intr-o posibila negociere cu centrii de putere din stat pe care-i considera inamicii lui. Ca sa ridice valul popular pe o tema complet parazitara in acest moment, Dragnea va pune presiune pe Biserica Ortodoxa sa sustina referendumul. Dar Biserica trebuie sa urmareasca acum alta agenda: agenda improspatarii interne, fara de care risca prabusirea, scrie hotnews.ro.

Jocul lui Dragnea e simplu. L-a explicat Dan Tapalaga: e o perdea de fum, o falsa tinta care sa atraga energiile societatii intr-o dezbatere fara rost, timp in care seful PSD sa-si treaca ororile de proiecte din justitie si economie. Referendumul pentru modificarea Constitutiei e populist, inutil si periculos. Pentru credinciosii ortodocsi, ca si pentru ceilalti credinciosi, câstigul unui asemenea referendum e zero. Biserica nu functioneaza asa, prin impunerea vointei credinciosilor si celor care nu sunt credinciosi. Asa functioneaza statul. Or, Biserica Ortodoxa nu e statul.
Pentru Biserica Ortodoxa, cintecul de sirena al lui Dragnea e contraproductiv. Biserica Ortodoxa are de rezolvat probleme interne critice.
BOR a trecut, acum câteva saptamâni, prin doua operatiuni fara precedent. Prima, cea spectaculoasa pentru public, a fost indepartarea unui inalt ierarh (episcopul de Husi, Corneliu Bârladeanu), banuit de relatii homosexuale. O lovitura dura pentru imaginea unei biserici care, prin sute de preoti, a strâns semnaturi pentru declansarea referendumului pentru familia traditionala.
A doua operatiune eminamente politica, in interiorul BOR, a fost stabilirea unui mecanism prin care pot fi pedepsiti si indepartati din Biserica Ortodoxa inaltii ierarhi. BOR si-a creat un fel de DNA + Curte Suprema interne care sa lupte cu cazurile de coruptie printre conducatorii bisericii. Pâna acum, BOR nu avea un instrument prin care sa-i pedepseasca pe inaltii ierarhi care calcau strâmb.
Patriarhul Daniel a creat noua institutie (numita Consistoriu arhieresc) in ciuda opozitiei unora dintre inaltii ierarhi din Sinod, conducerea colectiva a BOR. Potrivit surselor HotNews.ro, patriarhul a fost sprijinit de Teofan, mitropolitul Moldovei si Bucovinei. Teofan a inteles ca atitudinea sa pasiva in privinta marilor probleme politice si administrative ale BOR a incurajat aparitia suspiciunilor ca face jocul factiunii pro-ruse din biserica si a inceput sa se implice serios, pe masura greutatii date de functia pe care o ocupa – a doua functie ca importanta simbolica din Biserica Ortodoxa Romana. Eu insumi am scris in urma cu citiva ani despre aceste suspiciuni, cind Mitropolia Moldovei a privit tacuta cum zeci de preoti si calugari s-au implicat fatis in lupta politica impotriva companiei americane Chevron.
Cu acest nou instrument, Biserica Ortodoxa are obligatia de a incepe curatenia interna. Prea multa vreme a functionat zicala „fa ce zice popa, nu ce face popa”. Informatii publice arata inalti ierarhi implicati in dosare de coruptie sau in fapte cel putin imorale, musamalizate pâna acum de conducerea Bisericii.
Nepotismul unor ierarhi si comportamentul despotic in arhiepiscopiile pe care le conduc sunt deja de notorietate. La fel si implicarea unora dintre ei in relatii imorale, de notorietate in lumea inchisa a seminariilor si facultatilor teologice.
Biserica Ortodoxa nu mai poate astepta pasiva ca presa sa dezvaluie coruptia cronica de la varful institutiei, o institutie-cheie pentru Romania. Negarea, cum a fost cazul reactiei initiale post-Colectiv, nu o ajuta. O ajuta insa reactiile pro-active precum cea din luna februarie, cand Patriarhul Daniel s-a situat de partea luptei anti-coruptie intr-un mesaj care a facut multi credinciosi ortodocsi sa fie mandri de Biserica ce-i reprezinta.
Pe lânga noul instrument de judecata pe care si l-a creat, Biserica Ortodoxa trebuie sa mai faca un pas spre limpezirea vietii sale interne: inaltii prelati trebuie sa scape de povara treburilor administrative si sa gestioneze doar opera spirituala. Exista consiliile eparhiale, create dupa modelul lui Andrei Saguna, care pot gestiona chestiunile administrative si financiare, astfel incât arhiepiscopii si episcopii sa nu mai aiba tentatia puterii.
Biserica Ortodoxa mai poate face un pas inainte spre curatirea interna: sa introduca declaratiile de avere, dar si un cod intern de integritate prin care sa statueze anumite incompatibilitati in sânul clerului. La fel, Biserica trebuie sa ia in calcul fiscalizarea tuturor veniturilor sale si ruperea cordonului ombilical care o leaga de stat si o vulnerabilizeaza: alocarile bugetare. Ruperea legaturilor cu statul va face BOR mai puternica si mai responsabila in fata propriilor enoriasi.
Pe scurt, Biserica Ortodoxa are datoria fata de credinciosii sai sa tina pasul cu timpurile. A facut o prima miscare corecta in directia corecta. Biserica Ortodoxa are o fundatie solida pe care sa se sprijine in lucrarea ei: invataturile unor teologi de forta precum Andrei Saguna, Dumitru Staniloaie, Nicolae Steinhardt, Andre Scrima si ale altora de talia lor ofera BOR armatura morala pe care sa continue zidirea spirituala. (Cristian Pantazi)

VS.

Patriarhia Română constată cu îngrijorare creşterea frecvenţei şi a virulenţei atacurilor publice împotriva Bisericii Ortodoxe Române, în legătură cu demersul democratic al Coaliţiei pentru Familie privind modificarea Constituţiei în ceea ce priveşte definirea clară a noţiunii de căsătorie. Este foarte probabil că această acutizare a atitudinii denigratorilor, care recurg inclusiv la dezinformare, sofisme, jigniri şi limbaj licenţios, este legată de apropierea legalizării referendumului în cadrul căruia ştiu şi ei că, în covârşitoarea lor majoritate, românii se vor pronunţa pentru noua formă propusă de definire constituţională a căsătoriei”, se arată într-un comunicat al Patriarhiei.

Biserica Ortodoxă Română sprijină în mod natural demersul Coaliţiei pentru Familie, în spiritul învăţăturilor creştine şi al valorilor fundamentale româneşti privind familia, ocrotirea şi creşterea copiilor, dar nu este nici iniţiatoarea, nici organizatoarea acestei acţiuni, precizează sursa citată.

Patriarhia menţionează că, de altfel, şi celelalte confesiuni creştine din România s-au declarat în favoarea acţiunii democratice a Coaliţiei pentru Familie, iar printre semnatari se numără şi multe persoane fără nicio confesiune religioasă.

„Demersul nu poate fi considerat în niciun caz retrograd, aşa cum în mod ignorant şi maliţios, este prezentat de către detractorii acestuia, câtă vreme între semnatarii şi susţinătorii săi se numără foarte multe personalităţi ale lumii ştiinţifice şi culturale”, susţine Patriarhia.

„Este profund regretabil să constatăm că persoane care acuză Biserica Ortodoxă Română şi Coaliţia pentru Familie de intoleranţă şi discriminare se manifestă, de fapt, ele însele intolerant, discriminatoriu şi antidemocratic faţă de cetăţenii care nu au făcut altceva decât să solicite o modificare legislativă pe care o consideră firească şi necesară, în deplinul respect al regulilor democraţiei. Ne exprimăm speranţa că persoanele care au o altă opinie decât majoritatea vor înţelege să respecte alegerea acesteia în spiritul coresponsabilităţii şi păcii sociale”, se mai arată în comunicat.

Info: Preşedintele Senatului, Călin Popescu Tăriceanu, a anunţat luni că iniţiativa Coaliţiei pentru familie de revizuire a Constituţiei în sensul redefinirii familiei drept căsătoria dintre un bărbat şi o femeie a ajuns la Senat şi că va intra în dezbaterea plenului după 7 iunie, dată până la care comisiile trebuie să finalizeze raportul.

Camera Deputaţilor a adoptat în 9 mai, cu 232 voturi „pentru”, 22 de voturi ”împotrivă” şi 13 abţineri, iniţiativa cetăţenească de revizuire a Constituţiei pe tema definiţiei familiei, astfel că, potrivit propunerii de modificare, alineatul 1 al articolului 48 din Constituţie urmează să aibă următoarea formă: ”Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între un bărbat şi o femeie, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor”.

În actuala formă, acesta prevede că „familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi”, însă semnatarii iniţiativei vor ca definiţia să fie schimbată pentru a bloca orice posibilitate a legiferării căsătoriei între persoane de acelaşi sex. Astfel, iniţiativa prevede că „familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între un bărbat şi o femeie”.

mai mult
Dialog de idei

Liiceanu vs. Toader pe tema modificării legilor justiţiei

Untitled

Justiţia este la un pas de a fi politizată în lipsa unei reacţii a magistraţilor şi a societăţii civile. Aşa vede scriitorul Gabriel Liiceanu situaţia creată de anunţul lui Tudorel Toader privind intenţia de modificare a legilor din justiţie. În schimb, judecătorul Cristi Danileţ crede că ministrul Tudorel Toader nu poate fi acuzat de partizanat politic, el lansând ideea modificărilor în spaţiul public. Declaraţiile au avut loc, la emisiunea „În faţa ta”, de la Digi24.

Modificarea legilor justiţiei aşa cum a fost prezentată sumar de ministrul Tudorel Toader echivalează cu un control politic absolut. Iar acest lucru ar distruge democraţia, spune scriitorul Gabriel Liiceanu.

Claudiu Pândaru: Se va ajunge în punctul în care justitia va intra sub controlul politic?

Gabriel Liiceanu, scriitor: „Politicile publice nu sunt pe mâna lor 100%. Trebuie să aibă acordul unei părţi a populaţiei, a celor vizaţi, a magistraţilor, ONG-uri. Se vorbeşte de consultări publice.

Pe fundalul ăsta ai să-ti spui că nu se poate face o asemenea grozăvie să pui mâna şi pe justiţie că atunci se va termina totul.

Judecătorii nu vor judeca pe cine trebuie, nu-i vor mai judeca şi condamna pe marii delapidatori ai României şi vor executa comenzi politice”.

Despre riscul acestor presiuni asupra magistraţilor a vorbit în emisiunea În faţa ta şi judecătorul Cristi Danileţ: „Dacă vrei să influenţezi un dosar instrumentat de organele de justiţie, nu ai decât să umbli la cariera magistraţilor care instrumentează acel dosar. Ca magistrat vă spun că este extrem de greu, în momentul în care soluţionezi un dosar important, cu un om politic, cu om de afaceri, să ştii că eşti cercetat în acelaşi timp disciplinar de oamenii trimişi de ministru, care poate fac parte din acelaşi partid politic cu cel pe care tu îl judeci. Inspecţia Judiciară, care a fost la Ministerul Justiţiei până în 2004, nu ar trebui să se întoarcă acolo, tocmai pentru că poate fi folosită politic”.

VS.

Președintele României nu va mai avea un rol în procedura de numire a șefilor DNA, DIICOT și a Procurorului General al României. Asta este una dintre propunerile de modificare ale legilor justiției cu care ministrul Tudorel Toader s-a prezentat în fața presei.

”În acest proiect de lege vorbim despre Legile Justiției. Legea 303, 304, 317, toate din 2004. Nu vorbim de grațiere, amnistie, nici despre abuzul în serviciu și nici despre foaie de parcurs pentru a răspunde cerințelor hotărârii CEDO.”, a declarat Tudorel Toader.

Acesta a adăugat că proiectul de lege va merge la Guvern, după care va fi trimis la Parlament dacă se va aproba și nu se va face prin Ordonanță de Urgență, ci prin lege.

”Proiectul de lege are în vedere modificarea Codului Penal (…) Cele mai multe propuneri luate în considerare sunt la legea 317, privind Organizarea si funcționarea CSM. Ele vizează structura și procedurile interne ale CSM (…). Prima categorie de propuneri vizează majorarea vechimii necesare pentru promovare. Vor fi șapte ani de activitate efectivă în funcția de judecător pentru a funcționa la Tribunal. Toate modificările asigură un parcurs în cariera de magistrat fără a fi sărite anumite etape”, a adăugat Ministrul Justiției.

”Modificarea mandatelor funcțiilor de conducere. În România, mandatul este pe o perioadă de trei ani. Propunem ca funcțiile de conducere să aibă patru ani. Mandatele în curs nu pot fi afectate prin modificarea legii.”, a spus Toader.

Ministerul Justiției propune ca președintele ICCJ să fie numit de către președintele României, ca și în prezent, dar propunerea o va face Secția pentru judecători a CSM.

Spre diferență, procurorul general, procurorul-șef al DNA și procurorul-șef al DIICOT vor fi numiți de Secția pentru procurori a CSM, la propunerea ministrului JustițieI. În prezent, procurorii-șefi sunt numiți de președintele României, la propunerea ministrului Justiției și cu avizul CSM.

Toader explică diferența de tratament în ceea ce privește numirea prin faptul că „procurorii sunt subrdonați ierarhic, judecătorii nu sunt subordonați ierarhic”.

mai mult
Dialog de idei

Mircea Platon vs Mihail Neamțu despre balada „Miorița”

646×404

Mioriţa (Vasile Alecsandri)
Pe-un picior de plai,
Pe-o gură de rai,
Iată vin în cale,
Se cobor la vale,
Trei turme de miei,
Cu trei ciobănei.
Unu-i moldovan,
Unu-i ungurean
Şi unu-i vrâncean.
Iar cel ungurean
Şi cu ce-l vrâncean,
Mări, se vorbiră,
Ei se sfătuiră
Pe l-apus de soare
Ca să mi-l omoare
Pe cel moldovan,
Că-i mai ortoman
Ş-are oi mai multe,
Mândre şi cornute,
Şi cai învăţaţi,
Şi câni mai bărbaţi,
Dar cea mioriţă,
Cu lână plăviţă,
De trei zile-ncoace
Gura nu-i mai tace,
Iarba nu-i mai place.
– Mioriţă laie,
Laie bucălaie,
De trei zile-ncoace
Gura nu-ţi mai tace!
Ori iarba nu-ţi place,
Ori eşti bolnăvioară,
Drăguţă mioară?
– Drăguţule bace,
Dă-ţi oile-ncoace,
La negru zăvoi,
Că-i iarbă de noi
Şi umbră de voi.
Stăpâne, stăpâne,
Îţi cheamă ş-un câine,
Cel mai bărbătesc
Şi cel mai frăţesc,
Că l-apus de soare
Vreau să mi te-omoare
Baciul ungurean
Şi cu cel vrâncean!
– Oiţă bârsană,
De eşti năzdrăvană,
şi de-a fi să mor
în câmp de mohor,
Să spui lui vrâncean
Şi lui ungurean
Ca să mă îngroape
Aice, pe-aproape,
În strunga de oi,
Să fiu tot cu voi;
În dosul stânii
Să-mi aud cânii.
Aste să le spui,
Iar la cap să-mi pui
Fluieraş de fag,
Mult zice cu drag;
Fluieraş de os,
Mult zice duios;
Fluieraş de soc,
Mult zice cu foc!
Vântul, când a bate,
Prin ele-a răzbate
Ş-oile s-or strânge,
Pe mine m-or plânge
Cu lacrimi de sânge!
Iar tu de omor
Să nu le spui lor.
Să le spui curat
Că m-am însurat
Cu-o mândră crăiasă,
A lumii mireasă;
Că la nunta mea
A căzut o stea;
Soarele şi luna
Mi-au ţinut cununa.
Brazi şi paltinaşi
I-am avut nuntaşi,
Preoţi, munţii mari,
Paseri, lăutari,
Păserele mii,
Şi stele făclii!
Iar dacă-i zări,
Dacă-i întâlni
Măicuţă bătrână,
Cu brâul de lână,
Din ochi lăcrimând,
Pe câmpi alergând,
Pe toţi întrebând
Şi la toţi zicând:
„Cine-a cunoscut,
Cine mi-a văzut
Mândru ciobănel,
Tras printr-un inel?
Feţişoara lui,
Spuma laptelui;
Musteţioara lui,
Spicul grâului;
Perişorul lui,
Peana corbului;
Ochişorii lui,
Mura câmpului?”
Tu, mioara mea,
Să te-nduri de ea
Şi-i spune curat
Că m-am însurat
Cu-o fată de crai,
Pe-o gură de rai.
Iar la cea măicuţă
Să nu spui, drăguţă,
Că la nunta mea
A căzut o stea,
C-am avut nuntaşi
Brazi şi paltinaşi,
Preoţi, munţii mari,
Paseri, lăutari,
Păserele mii,
Şi stele făclii!

Despărțirea de Miorița. Viciul fatalismului și imperativul înnoirii de Mihail Neamțu

Afecţiunea românească pentru Mioriţa şi pasivitatea faţă de vestea morţii vorbeşte despre un anumit mod de-a înţelege timpul. Cum se traduce faimosul amor fati în mentalitatea colectivă?

Să recitim textul…

Prosperul cioban moldovean ajunge victima rivalităţii mimetice şi ţinta invidiei feroce a doi competitori. Conflictul nu e reglementat legal, căci doar cetatea (şi nu plaiurile) are o judecătorie. Confruntarea se consumă în registrul împăcării metafizice – al reconcilierii cu sine, cu natura şi cu lumea înconjurătoare (Și de-a fi să mor / În câmp de mohor, / Să spui lui vrâncean / Și lui ungurean / Ca să mă îngroape / Aice, pe-aproape, / În strunga de oi, / Să fiu tot cu voi. – varianta cultă V. Alecsandri). Nu se înregistrează nicio reacţie de indignare, combativitate virilă sau acţiune preventivă. Ciobănaşul mioritic le cere nu rudelor, ci chiar duşmanilor să-l îngroape aproape de stână…

Este evident că balada Miorița scoate la iveală sentimente duioase și o mare puritate sufletească: oița e protectoare iar ciobănașul are intuiția transcendenței. Abia vine anunțul morții și el vede stelele, luna ori nunta cu soarele de pe cer. Lectura mea poate fi revoltătoare dar pleacă de la observația antropologică minimală: de ce nu am încuraja altă atitudine, mai realistă sau chiar tranzacționistă?

De ce nu un cowboy ironic sau un neguțător isteț? La ce bun idolatrizarea păstorului temător? Să ne întrebăm ce înțelege un copil de zece ani când aude prima oară, la gimnaziu, despre Miorița? Dragostea și afecțiunea pentru stăpân sunt naturale. Și un câine ciobănesc are o atitudine protectoare (și mult mai eficientă). Întrebarea cheie este alta: de ce baciul nu vede alt viitor istoric – alegând în schimb raptul cosmic? De ce Miorița nu vine cu soluții?

Cum se explică eşecul construcțiilor noastre politice și debilitatea socială? Nu suntem oare vinovaţi pentru c-am ales mai curând oiţa năzdrăvană în locul curajului şi al simţului pentru dreptate probat de Vitoria Lipan (în Baltagul)?

Mi se pare implauzibilă ipoteza unui ciobănaș-partizan angajat în luptă cu Securitatea prin munții Vrancei la 1949-1950. La fel de greu îl vedem pe tânărul baci scandând lozinci anticeauşiste pe străzile din Timișoara la 16 decembrie. În locul libertății, feciorul a ales moartea și aneantizare impersonală. În locul apărării proprietății, flăcăul renunță la luptă.

Să ne întrebăm: mai este actuală Miorița dacă vorbim despre viitor? Ce poate fi salvat din această capodoperă literară pentru supraviețuirea României în mileniul III? „Concepţia pastorală despre lume și viață” nu te ajută să evoluezi în cadrele instituţionale ale veacului nostru (cu tot ceea ce înseamnă acțiune, competiție și globalizare).

Poate întrebarea e inadecvată, dar consecințele sociale ale comportamentelor culturale trebuie evaluată. Economia, în particular, nu e o știință axiomatică. Mentalităţile au un impact masiv asupra vieţii politice, sociale şi economice. Ultima corelație e validată pe suprafața a șapte sute de pagini de către istoricul David Landes de la Harvard University: The Wealth and Poverty of Nations, 1996. Discursul despre succes și ghinion, despre noroc și bunăstare, despre declin și miracol e bazat pe evidențe empirice. Ne trebuie o Românie care-și dă totuși o șansă.

Cum ar fi arătat România dacă în locul ciobănaşului am fi făcut portretul omului legii – şeriful omniprezent în mitologia britanică, islandeză sau americană? Dar dacă şcolarii noştri ar preţui valoarea independenţei iar nu omul docil în faţa oricărui verdict al soartei (y compris moartea). Dacă în locul baciului moldovean (peregrin şi anonim) am fi brodat pe tema libertăţii (visul american din perioada 1650-1800)? Nu am fi elogiat poate determinarea, voinţa şi simţul misiunii? Cum să pregăteşti câmpul de luptă evocând plânsul Mioriţei? N-a omorât aplecarea spre meditaţia nevolnică şi simţul pentru abordarea frontală, pentru reacţia directă şi hotărâtă?

Când cineva îți prevestește moartea violentă, trebuie să lupți fie cu ucigașul-prezumtiv, fie cu rău-vestitorul. Miorița îi oferă baciului informații prețioase, dar nu-l ajută. Colinda păcurarului exclude orice strategie combativă. Ar fi fost bine pentru noi toți ca ciobanul mioritic să-și elimine adversarii. Dacă oița laie, laie-bucălaie s-ar fi opus, trebuia să-și caute un câine. Nu e nimic sublim sau genial într-un act elementar de rezistență.

Reveria pastorală în fața decesului prematur e poate mai seducătoare decât reacția prompt-masculină a unui șerif dotat cu revolver și muniție (din rațiuni legitime de auto-apărare). Și totuși: baciul ungurean și cu cel vrâncean s-ar fi răzgândit, chiar dacă superba nuntă stelară s-ar fi amânat (prin absența mirelui). Poate că înlocuirea ciobanului cu șeriful ar fi împiedicat colectivizarea satelor după 1947.

Pentru a gândi viitorul României trebuie să rescriem istoria mentalităților balcanice. Miorița – ca arhetip sau metaforă – nu trebuie câtuși de puțin clonată, ci eutanasiată. (Dacă ecologiștii vor cere ca bietul animal să nu sufere, atunci să-i schimbăm măcar gena și să-i controlăm mutațiile culturale).

A venit timpul unei alte generații să gândească viitorul altfel – fără trufie, naivitate sau credulitate. O altă Românie nu trebuie să fie plăsmuirea unor minți înfierbântate (eventual cu idealuri radical-interbelice). Viitorul aparține celor care, prin moderație și maturitate, sprijină acțiunea concretă pe plan politic și social – crescând astfel cota de piață a cetățenilor activi, liberi, creativi și responsabili.

Mircea Platon: Mioriţa, Irozii şi Nerozii

1. Când aţi citit ultima dată „Mioriţa”? Mai citiţi-o o dată, de Crăciun. Cu atenţie, fără a lăsa clişeele să o ia înaintea lecturii. Uitaţi pentru câteva momente de „atitudinea resemnată a ciobănaşului în faţa morţii”. Uitaţi şi de „nunta cosmică”. Ce ne spune textul baladei? Că, din trei „ciobănei”, doi – „cel ungurean şi cu cel vrâncean” – s-au vorbit să-l ucidă pe-al treilea, pe „baciul moldovean”: „Că-i mai ortoman/ Ş-are oi mai multe,/ Mândre şi cornute,/ Şi cai învăţaţi,/ Şi câni mai bărbaţi.” Mioriţa îi dă de ştire baciului moldovean despre planurile mişeilor săi tovarăşi şi îl îndeamnă să-şi cheme în ajutor un adevărat prieten, un câine: „Stăpâne, stăpâne,/ Îti cheamă ş-un câine,/ Cel mai bărbătesc/ Şi cel mai frăţesc,/ Că l-apus de soare/ Vor să mi te-omoare/ Baciul ungurean/ Şi cu cel vrâncean!”

Ciobanul moldovean nu îi descrie Mioriţei modul în care se va apăra de atacul „prietenilor” invidioşi şi lacomi. Nu intră în detalii tactice. Nici nu-şi sumeţeşte cu anticipaţie muşchii, ca un băiat de cartier. Nici nu începe să-şi plângă de milă. Ciobanul moldovean îi spune Mioriţei doar că, în cazul morţii sale, ea trebuie să se îngrijească de trei lucruri: 1. de înmormântarea lui în apropierea stânii, prin grija celor care l-au ucis; 2. de liniştirea turmei; 3. de pacea sufletească a mamei ciobanului moldovean.

2. Nu văd nimic resemnat în cele de mai sus. Văd doar un om al rânduielii care, înaintea unei confruntări decisive cu (in)amici superiori numeric şi degradaţi moral, vrea să lase lucrurile în bună ordine. Ciobanul moldovean are grijă de ce ar putea lăsa în urmă. E ceea ce făcea orice om din societăţile patriarhale, ţărăneşti-aristocratice, fie el cavaler, răzeş sau samurai. Ceasul morţii e parte a unei vieţi trăite cum-se-cade. Omul care trăieşte după rânduială nu vrea să moară în ne-orânduială.  Nu e nimic fatalist aici, ci doar realist, responsabil şi iubitor: 1. faţă de cei pe care i-a avut el în grijă (turma-poporul); 2. faţă de cei care l-au avut pe el în grijă (regina-mamă); 3. faţă de ucigaşi, cărora le lasă posibilitatea unui gest care i-ar putea aşeza pe drumul ispăşirii păcatului. Ciobanul trage nădejde că, minunaţi de „năzdrăvănia” Mioriţei, ucigaşii săi vor înfăptui ce le-a lăsat el cu limbă de moarte şi ce le-a transmis Mioriţa prin viu grai. Rânduiala înmormântării ciobănaşului moldovean poate ajuta la restaurarea, la transfigurarea neorânduielii morale care i-a împins pe cei doi baci la crimă. Rânduiala care îţi cere să nu ucizi îţi cere şi să respecţi lucrurile lăsate cu limbă de moarte.

3. Ciobanul, cu alte cuvinte, e meticulos în toate cele care-i privesc moartea, dar asta nu înseamnă că e „resemnat” să moară, ci doar că e hotărât să moară aşa cum a trăit: cum trebuie. Pe cât e de meticulos în privinţa posterităţii sale, pe atât e de vag în privinţa modului în care se va apăra de cei doi tâlhari. Dar meticulozitatea testamentară nu e totuna cu resemnarea în faţa morţii. Un om care se îngrijeşte atât de mult de ce se va întâmpla cu el şi ai lui după moartea-i nu e om om care ar putea abandona cu uşurinţă – din leneşă resemnare sau laşă neputinţă – viaţa. Pregătirile de moarte ale ciobănaşului nu înlocuiesc pregătirile de apărare ale ciobănaşului, ci doar le desăvârşesc. Încleştarea, bătălia cu prietenii perfizi stă în puterea lui. Deci nu are rost să o discute cu nimeni. Praznicele-i însă vor sta, prin puterea lucrurilor, doar în puterea Mioriţei. Ciobănaşul îi spune deci Mioriţei doar ceea ce e absolut necesar să îi spună. Nu o tulbură cu alte amănunte. Nu ştim nici dacă va trage după el, în confruntarea cu trădătorii tovarăşi, pe altcineva, cum ar fi câinele „frăţesc”. Ştiind cu cine trebuie să se confrunte, ciobănaşul ar putea foarte bine hotărî să nu îşi expună prietenii. Lucru de înţeles la un om de delicateţea sufletească a ciobănaşului.

4. Ca om al rânduielii, ciobănaşul e deci un adevărat erou civilizator pentru că alege să respecte un anumit cod şi să ducă un anumit mod de viaţă chiar şi în condiţii de „frontieră”, de loc frumos, dar ne-aşezat, fără de nume şi fără de lege. Un caracter tranzacţional s-ar fi comportat flexibil, s-ar fi considerat îndreptăţit de împrejurări să acţioneze aidoma agresorilor săi, ar fi negociat anonimatul fărădelegii conform unei etici a ne-aşezării, a rătăcirii geografice şi valorice perpetue. Ciobănaşul însă înţelege să descalece „piciorul de plai” prin rânduiala pe care o impune tuturor, chiar şi, mort fiind, ucigaşilor săi. Mormântul său marchează un loc, constituie un punct fix împotriva autostopismului moral, a migraţiei etice, a vremelniciei. Un erou tranzacţional, unul care şi-ar fi negociat viaţa în schimbul turmei de exemplu, nu ar fi fost decât un barbar, ca şi cei doi asasini, adică un om trăind după valori de împrumut (jefuite şi maimuţărite), un om care bântuie (geografic) şi e bântuit (sufleteşte). Un om răscolit de trădare şi crimă.

5. Comuniştii îl voiau pe ciobănaş un simbol al resemnării, adică al materialismului dialectic şi ştiinţific. Neoliberalii îl iau pe ciobănaş drept un simbol al „fatalismului” şi cer „eutanasierea” Mioriţei în numele freneziei tranzacţionale. Dar de ce ar trebui eutanasiată Mioriţa? Cine e Mioriţa? E martorul. Dacă ciobănaşul cade răpus, Mioriţa e martorul crimei comise împotriva ciobănaşului moldovean. Dacă ciobănaşul moldovean biruie complotul ticăloşilor bicisnici într-ale oieritului, dar meşteri în invidie, lăcomie şi asasinate, atunci Mioriţa e martora curăţeniei sufleteşti a ciobănaşului. Oricum ar fi,  Mioriţa e martorul unei nevinovăţii ucise de doi oameni care şi-au făcut destin din interval şi etică din rătăcire, troc, prădare şi trădare. Dacă „eutanasiem” Mioriţa, atunci locul martorului onest va putea fi luat de urmaşii  asasinilor. Copiii bacilor asasini vor scrie istoria uciderii ciobănaşului moldovean, pe care îl vor acuza eventual de „misticism” sau, de ce nu, de „naţionalism liturgic”. Importanţa Mioriţei e deci, dincolo de alte considerente, aceea de a fi poate cea mai însemnata creaţie populară românească închinată martorului şi mărturisitorului. Al cărui rol e acela de a-i zgudui pe nemernici din împietrirea inimii şi de a-şi învăţa semenii cum să înţeleagă şi să preţuiască omul care şi-a făcut datoria.

6. Oricine cheamă la eutanasierea Mioriţei în favoarea slăvirii unui erou tranzacţional e un om josnic, un Irod. Oricine cheamă la eutanasierea Mioriţei pentru a putea pune în loc mitul „şerifului” e un analfabet cultural, un nerod care nu întelege nici ce citeşte, nici ce trăieşte. „Statul minimal” şi „patriotismul minimal” aferent (nu înţeleg de ce nu şi „salariul minimal” pentru politrucii care ne poartă grija) par a fi din ce în ce mai evident preocuparea oamenilor de bun-simţ minimal. Românii şi cultura lor sunt eutanasiaţi de bacii nemţeni decişi să ne descotorosească definitiv de „racilele” trecutului: dacă pensionarii sunt redenumiţi „România care cerşeşte” şi „eutanasiaţi” bugetar în numele statului minimal neoliberal, valorile culturale ne sunt „demitizate” şi eutanasiate logoreic în numele patriotismului minimal şi al valorilor tranzacţionale, de bişniţari politici, ale elitelor care ne bântuie.

Sunt anumite duhuri „noi” care duhnesc a vechi, a bolşevism. Şi există o anumită Românie veche care e veşnic nouă, proaspătă. Cine înţelege acest lucru înţelege şi ce vreau să spun atunci când urez tuturor cititorilor mei „Crăciun cu pace şi bucurie!” şi un an mai proaspăt decât ăsta. Un an în care copiii, bătrânii şi oamenii oneşti să nu mai fie „eutanasiaţi” laolaltă cu adevărul.

mai mult
Dialog de idei

În timp ce în Japonia este interzis islamul, în Germania bisericile încep să se transforme în moschei

japonia_islam_1

Până la mijlocul secolului al XIX-lea Japonia a practicat o politică de izolare, stabilind contacte sporadice cu alte ţări.

În 1853, în Golful oraşului Edo (Tokyo) a ancorat o flotă militară americană (formată din patru nave) comandată de Matthew C. Perry. Acesta avea misiunea de a remite o scrisoare din partea președintelui S.U.A., prin care americanii cereau autorităților nipone să îşi „deschidă granițele” pentru a facilita schimburile comerciale bilaterale; în caz contrar, comandorul avea mandat să utilizeze forța pentru a-şi impune cerinţele ultimative.

În anul următor Japonia a acceptat cererile americane; ulterior şi alte state (precum Anglia, Rusia, Olanda, Franța și Prusia) au urmat modelul american.

Deschiderea granițelor, intensificarea legăturilor cu exteriorul au produs importante schimbări sociale și economice în arhipelagul nipon. Cu toate că au început să se dezvolte anumite activităţi industriale, avantajele economice obţinute favorizau doar unele categorii sociale, astfel că adversarii autorității shogunale s-au folosit de nemulțumirile și frământările sociale pentru a-l înlătura pe shogun și a reda întreaga autoritate împăratului. La 3 ianuarie 1868, împăratul Mutsushito a preluat puterea, a abolit regimul shogunatului și a instaurat era Meiji („guvernarea luminată”), inaugurând o perioadă de reforme profunde în urma cărora, după doar trei decenii, Japonia a devenit un stat capitalist modern.

Începea un capitol nou în istoria Japoniei, care a adus importante schimbări în plan politic (prin desfiinţarea privilegiilor feudale, apariția partidelor politice, transformarea monarhului în suveran al statului, autoritatea lui extinzându-se asupra întregului teritoriu național etc.), dar şi în plan militar, economic şi social. Japonia a început să ia de la civilizaţia occidentală tot ce considera că-i poate fi util (sistemul economic capitalist, tehnica industrială și militară etc.), dar și-a păstrat nealterate tradițiile și obiceiurile multiseculare.

Această atitudine conservatoare şi extrem de selectivă faţă de valorile spirituale ale celorlalte state şi culturi se observă pregnant în poziţia autorităţilor nipone faţă de practicanţii religiei musulmane. Aşa cum o dovedesc realităţile nipone ale zilelor noastre, Japonia este ţara (în) care: a) nu acordă cetăţenie musulmanilor; b) nu acordă rezidenţă permanentă pentru musulmani; c) există interdicţii pentru propagarea Islamului; d) în Universităţi nu se predă araba sau orice limbaj islamic; e) nu se importă „Coranul”; f) conform datelor publicate de guvernul japonez, viza de rezidenţă temporară a fost dată pentru numai două sute de mii de musulmani. Aceşti musulmani practicau ritualurile religioase în casele lor; g) are un număr neglijabil de ambasade ale ţărilor islamice; h) locuitorii nu sunt atraşi de religia islamică; i) rezidenţii musulmani care locuiesc în Japonia sunt angajaţi ai companiilor străine; j) vizele de lucru nu sunt acordate pentru medici musulmani, ingineri sau manageri, trimiși de companiile străine; k) musulmanii nu pot aplica pentru un loc de muncă în companiile japoneze; l) se consideră că musulmanii sunt fundamentalişti, nemanifestând interes pentru adaptarea la realităţile altor culturi/civilizaţii; m) musulmanii nu pot închiria case în arhipelag; n) dacă un japonez află că un vecin al său este musulman, tot cartierul rămâne în alertă; o) nimeni nu poate iniţia o celulă islamică sau „Madarsa” arabă; p) nu se aplică legea islamică (Sharia); q) în cazul în care o femeie japoneză se căsătoreşte cu un musulman, atunci ea este considerată proscrisă.

Toate acestea se întâmplă într-o ţară în care majoritatea locuitorilor are o viziune neutră asupra religiei şi aproape fiecare practică mai multe culte în timpul vieţii. Unde, din ce în ce mai mulţi tineri studioşi se declară ca fiind atei sau agnostici.

În Japonia de astăzi sunt importante două religii: Șintoismul, un sistem de credințe animist, o religie politeistă tradiţională, care implică venerarea unor zeităţi numite kami, considerate divinități locale şi Budismul (venit din China şi Coreea încă din secolele V-VI), o religie și o filosofie orientală, care își are originea în India secolului al VI-lea î. Hr.

Ritualurile funerare shintoiste şi budiste constau în incinerarea corpului neînsufleţit şi păstrarea rămăşiţelor în cavouri familiale.

Creştinii niponi respectă aceste ritualuri, în timp ce puţinii musulmani existenţi în arhipelag doresc să fie înmormântaţi „creştineşte (fără a fi incineraţi), ceea ce le creează serioase probleme, având în vedere faptul că Japonia este una dintre ţările cu densitatea cea mai mare a populaţiei [în medie cu 340 locuitori/km² şi cca 1.523 de locuitori/km² în zonele locuite]. Majoritatea străinilor musulmani din Japonia sunt originari din Indonezia, Pakistan, Bangladesh, Iran, Nigeria, Turcia şi Egipt şi au început să se instaleze în această ţară de la sfârşitul secolului trecut.

O ţară, un popor şi o civilizaţie care, într-o lume a globalizării şi ,,americanizării”, cultivă şi respectă cu sfinţenie tradiţiile. De la care, chiar dacă ne despart atât de multe, am avea şi noi de învăţat. (Tiberiu M. Pană)

Un fenomen în Germania: bisericile încep să se transforme în moschei! Altarul, orga şi crucifixul au dispărut, clopotniţa va deveni minaret şi pe ea va sta scris cu caractere arabe numele lui Allah. Aceasta este soarta unei biserici protestante din Hamburg. După o lungă perioadă de polemici, ea este transformată în moschee.Muncitorii s-au suit recent pe acoperiş pentru a demonta crucea. A fost momentul în care o parte a presei a scris că acesta este exemplul eleocvent al declinului Occidentului.

Şi nu este singurul asemenea caz din Germania. Biserica Kapernaum din Hamburg (construită la finalul anilor 1950) împărtăşeşte aceeaşi soarta cu biserici din Berlin, Dortmund şi Monchengladbach. Biserica luterană din Hamburg nu mai era însă folosită. A fost părăsită de enoriaşi în 2002, din cauza lipsei de fonduri pentru întreţinere şi a numarului tot mai mic al celor care participau la serviciul religios.

Clădirea şi turnul înalt de 44 de metri, precum şi terenul au fost vândute în 2012 Centrului Islamic Al-Nour, care are 600 de membri, majoritatea musulmani veniţi din Orientul Mijlociu şi din Nordul Africii. Aceştia au găsit fondurile necesare pentru a transforma biserica în moschee – aproximativ un milion de euro.

Se preconizează că lucrarile se vor încheia la toamnă şi ca moscheea va fi inaugurată pe 3 octombrie, de ziua reunificării Germaniei. Comunitatea musulmană din Germania a stabilit ca această zi să fie şi ziua “Moscheilor Deschise”, ziua în care “necredincioşilor” le este permis accesul în lăcaşurile de cult musulmane.

Mai mulţi politicieni din Hamburg şi-au exprimat dezacordul faţă de transformarea bisericii în moschee, mai ales că în acest oraş-land nu se fac eforturi pentru îmbunătăţirea coexistenţei religioase. Pe de altă parte, pastorii protestanţi se plâng de îndepărtarea germanilor de credinţă. Începând din 2000, în Germania au fost inchise peste 100 de biserici protestante şi peste 400 de biserici catolice. Cel puţin 277 de biserici protestante au fost vândute sau demolate începând din 1990. Alte 700 de biserici catolice urmează să fie închise în anii ce vin. (Cotidianul.ro)

 

mai mult
Dialog de idei

Dr. Pavel Chirilă, scrisoare deschisă către Mircea Cărtărescu: Spuneți-le celor pe care îi plângeți și promovați (sexiștii aceștia alternativi) să-și obțină „căsătoria” prin referendum. Ce credeți, vor aduna trei milioane de iscălituri?

Untitled
Afirmațiile scriitorului Mircea Cărtărescu despre referendumul pentru familie, făcute în timpul unei emisiuni la postul Digi 24, au stârnit numeroase reacții în opinia publică românească.
Ultima dintre acestea îi revine doctorului Pavel Chirilă, profesor universitar și filantrop creștin, care i-a trimis, prin intermediul ActiveNews, o scrisoare deschisă autorului romanului „Solenoid”.
 În text, profesorul Chirilă face o analiză a declarațiilor făcute chiar de Cărtărescu, amintindu-i scriitorului că și în timpul dictaturii bolșevice, majoritatea era chinuită și prigonită de o minoritate cu putere.
„Majoritatea este foarte vinovată” – sunt cuvintele dumneavoastră, referindu-vă la cele 3 milioane de semnături pentru referendum. Dar, când n-a fost majoritatea vinovată? În Comitetele Centrale ale partidelor din țările comuniste erau puțini (13 la sovietici), adică o minoritate, dar au omorât zeci de milioane”, a scris Dr. Pavel Chirilă, în exclusivitate pentru cititorii ActiveNews.ro.
Medicul îl mai întreabă pe Cărtărescu dacă, în 1989, în timpul manifestațiilor anti-ceaușiste, era sau nu de partea majorității care-l voia schimba pe liderul comunist de până atunci.
Tot doctorul Chirilă îi amintește scriitorului că, în niciun caz, comunitatea homosexuală nu este insignifiantă, ci este apărată de oameni politici foarte influenți.
„Comunitatea gay nu este „minoritate puțin signifiantă” pentru că printre ei sunt mulți oameni politici importanți și pe ei îi apără și mulți intelectuali reputați și scriitori ca Dumneavoastră”, scrie doctorul Pavel Chirilă.
Iată textul integral al scrisorii:
Domnule Mircea Cărtărescu,
Recent, ați dat un interviu la Digi 24 în favoarea unei minorități  sexuale și împotriva unei majorități sexuale (ați împărțit poporul în două).
Vă propun o analiză „pe text” – cum le place scriitorilor – a discursului Dumneavoastră  în care plângeți și deplangeti situația grea a „sexului alternativ”.
În primul rând maestre, vă mărturisesc că am fost obișnuit din copilărie să aflu și să cred că scriitorii se ocupă numai cu lucururi frumoase și impresionante; ei au perfecționat toate limbile popoarelor prin licențe poetice emoționante, pozitive, plăcute auzului și vieții lăuntrice. Chiar când marii scriitori descriu sau analizează suferința sau mizeria, mesajul este unul ziditor, căci te învață să devii virtuos și apărător al valorilor morale.
„Majoritatea este foarte vinovată” – sunt cuvintele dumneavoastră, referindu-vă la cele 3 milioane de semnături pentru referendum. Dar când n-a fost majoritatea vinovată? În Comitetele Centrale ale partidelor din țările comuniste erau puțini (13 la sovietici) adică o minoritate, dar au omorât zeci de milioane.
Trebuie să vă hotărâți. Sânt convins că, în decembrie 1989, vă plăcea majoritatea (democrația, etc).
Știu că scriitorilor le plac neologismele (chiar riscând poluarea lingvistică).
„Sex alternativ, erotism alternativ”- sunt cuvintele dumneavoastră. Aș fi curios să știu dacă violul, pedofilia, sexul colectiv, casătoria unisex cu parteneri multipli, schimbarea anatomică a sexului și condamnarea la neputința de a schimba sexul genetic, sunt- în concepția dumneavoastră, tot sex „alternativ”.
„Referendum disgratios, lipsit de temei”- sânt cuvintele Dumneavoastră. Referendumul acesta este democratic, chiar daca v-a luat prin surprindere. Cum puteți să spuneți că este disgrațios și lipsit de temei? Este dorința unei majorități!
Dacă ați fi afirmat aceasta în timpul Revolutiei Franceze, v-ar fi ars cărțile  în curtea Bastilliei. „Comunitatea foarte mare împotriva unei minorități puțin signifiante și puțin vocale”- sunt cuvintele Dumneavoastră.
Îmi pare rău pentru îngrijoarea Dumneavoastră dar – slavă Domnului- că în țara noastră  heterosexualii  sunt o „comunitate foarte mare”, și sperăm să fie întotdeauna așa.
Cât privește „slabele vocalize” ale „sexului alternativ” aici nu aveți dreptate , chiar vă înșelați , dacă nu cumva o faceți intenționat. Ați putut vedea la demostrațiile din stradă, adulți care strigă pentru drepturile omului, și ale mădularelor respective purtând copii inocenți pe umeri și clamând:  „până când să stăm ascunși și să fim blamați?”.
Încă o corecție, maestre. Comunitatea gay nu este „minoritate puțin signifiantă” pentru că printre ei sunt mulți oameni politici importanți și pe ei îi apără și mulți intelectuali reputați și scriitori ca Dumneavoastră .
Pe creștini însă îi apără Dumnezeu.
În plus, noi stim și credem  că Biserica „nici porțile iadului nu o vor dărâma”.
Îmi permit să vă dau un sfat: Spuneți-le celor pe care îi plângeți și promovați (sexiștii aceștia alternativi) să-și obțină „căsătoria” prin referendum. Au aceeași cale legală și democratică ca și creștinii. Ce credeți, vor aduna trei milioane de iscălituri?
Cu alese doriri de bine pentru sănătatea Dumneavoastră  trupească și sufletească.
P.S. Pentru că sunteți un scriitor, după părerea unora, talentat, vă reproduc din Noul Testament, Epistola Sobornicească a Sfântului Apostol Iuda  cele mai „tari metafore” prin care sunt caracterizate „cetățile Sodomei, Gomorei și cele dimprejurul lor ”:  „pete de necurăție la mesele voastre obștești” , „nori fără apă purtați de vânturi”, „pomi tomnatici fără roade de două ori uscați și dezrădăcinați”, „valuri sălbatice ale mării care își spumegă rușinea lor”, „stele rătăcitoare cărora întunericul întunericului li se păstrează în veșnicie…”.
 
Dr. Pavel Chirilă
mai mult
1 2
Page 1 of 2