close

Dialog de idei

Dialog de idei

Retorica sărbătorilor

no thumb

  În fiecare an, e obligatoriu să dăm, de sărbători, o probă de talent și sensibilitate. Măcar de Paște și de Crăciun. Trebuie să dăm mesaje calde, „inspirate“, subtile, dulci sau hazoase, așa încît destinatarul să-și dea seama cu cine are de-a face, să audă sunetul distinct al personalității noastre, cu întregul ei nimb de originalitate. Am mai spus-o: prefer, în asemenea situații, textul simplu, cinstit, consolidat prin tradiție: „Hristos a înviat!“, „Crăciun fericit!“, „Un An Nou bun!“ etc. Sau, dacă nu, o „compoziție“ strict personală, valorificînd emoțional dimensiunea privată, unică, a relației cu „beneficiarul“. Cum se încalcă, de obicei, această regulă?

Mai întîi prin expedierea mesajelor „colective“. E soluția birocratică a „dialogului“. N-ai timp să însăilezi nenumărate mici capodopere de proză lirică și atunci scrii două-trei rînduri „de uz global“ și le trimiți unei lungi liste de prieteni, rude, colegi ș.a.m.d.

În ce mă privește, nu răspund acestui tip de mesaj. Nu pentru că am orgoliul de a nu fi o firimitură dintr-un inventar alcătuit cu toptanul, ci pentru că nu mă simt vizat direct și pentru că e inechitabil să fac un efort individual pentru a răspunde unui „apel“ care se adresează unei grămezi. Înregistrez actul de „bunăvoință“, dar nu mă obosesc să dau reply.

O altă „soluție“, tot mai prizată în Occident, este aceea a așa-numitelor „Ja­ckie Lawson e-cards“. Să nu se supere cei cîțiva prieteni care recurg la această variantă. Mă bucură întotdeauna să primesc un semn de la ei. Dar, în sine, procedeul mă plictisește. Sînt obligat să văd un filmuleț de animație drăgălaș, cu Moși Crăciun, îngerași, brăduți, păsărele, cățeluși și ursuleți, pe un fond muzical tandru sau zglobiu, pentru ca abia la sfîrșit să pot citi mesajul propriu-zis și să pot răspunde. Mi se ia mai mult timp decît sînt dispus să dau pentru a savura un asemenea obiect artistic…

În sfîrșit, o a treia „soluție“, aproape necinstită din punctul meu de vedere, este alegerea unei urări „tari“, de pe diverse site-uri care s-au hotărît să-ți ușureze viața. Răsfoiești cîteva zeci sau sute de versiuni și ți-o însușești pe cea care ți se pare mai „fină“, mai „duioasă“, mai „haioasă“, mai potrivită. Propunerile sînt de tot soiul: de la obosita formulă „Sănătate, că-i mai bună decît toate!“ pînă la peisagistica hiperglucidică de genul „Pe la geamuri cad steluţe, / Iar pe foc sînt sărmăluţe, / Iar bradul e la locul lui, / Moşul e la treaba lui, / Să ne fie nouă bine, / Iaca şi Crăciunul vine. / Crăciun fericit!“ Se poartă umorul echivoc („Să primești cadouri frumoase, decorate cu fundițe și Daniela Crudu să-ți fie una dintre Crăciunițe“ sau  „Căţeluş cu păru’ creţ, / Să ai jeepu’ în coteţ / Şi o vilă cu piscină / Andreea Marin ca vecină, / O lopată pentru bani / La Anu’ şi la Mulţi Ani!“), umorul pe teme „la modă“ („În deplin consens cu încălzirea globală, îți urez un călduros Crăciun fericit!“) sau umorul năpraznic, viril-binevoitor („Lovi-te-ar trenul fericirii, trăsni-te-ar fulgerul iubirii, că­dea‑ţi-ar în cap un sac cu bani şi un bilet cu la mulţi ani!“). Dau bine „înțelepciunile“: „…din cînd în cînd să faci apel la rațiune sau măcar să-i dai un bip“. Nu lipsesc „amuzante“ puneri în scenă („Moș Crăciun bate la ușă, / Scoate mîna din mînușă…“ sau „Sărbători fericite şi un brad cît mai frumos. Să vină Moş Crăciun cu un Ferrari şi să plece pe jos“). Recunosc, se poate întîmpla să dai și peste glumițe ceva mai reușite („Crăciunul este acea perioadă minunată în care te gîndeşti la toți cei dragi și… la ce mărime  poartă la pulover!“ sau „În ziua de Crăciun, cînd te îndopi cu porc şi sarmale şi n-ai timp nici să suspini… eu am să-ţi aduc aminte că nu e bine să consumi excesiv sare, zahăr și grăsimi“). Dar chiar și în astfel de cazuri, meritul tău de „autor“ e anulat din plecare: ești un simplu intermediar între angajații site-ului și „andrisant“. Adică nu ești nici destul de bun ca să inventezi ceva pe cont propriu, nici destul de șmecher ca să-ți ascunzi „sursele“.

O ultimă observație: majoritatea mesajelor care circulă de sărbători manevrează mai curînd apetiturile de „fericire“ terestră și „bunăstare“ materială ale oamenilor, cu vagi și convenționale aluzii la registrul simbolurilor religioase. Sărbătoarea e orientată spre „chef“, sentimentalism și reușită „lucrativă“. Riscul e să constați că, de fapt, lumea nu prea știe ce sărbătorește. Altfel, la capitolul veselie stăm binișor. În ciuda faptului… În pofida situațiunii…

P.S. Pe de altă parte, o sumedenie de patrioți și „mistici“ riguroși au apărut, de curînd, pe piață, pentru a protesta morocănos împotriva urării „Felicitări de sezon!“ („Season’s Greetings!“), ca fiind încercarea Occidentului păgîn de a submina urarea religioasă printr-una profană. Apologeții cu pricina ar face bine să se informeze și să fie mai potoliți. „Season’s Greetings!“ nu e o invenție de ultimă oră și nu evacuează formulistica creștină a sărbătorilor. Creștinii de pretutindeni continuă să facă urări de Crăciun și de Paște. Dar cum, de Anul Nou, în lumea globală de azi, se trimit urări binevoitoare și celor care sînt de alte religii, s-a recurs – mai demult – la această formulă, care include, fără a exclude pe nimeni. Pe scurt, dacă un co-religionar îmi trimite „Felicitări de sezon!“, gestul lui mi se pare deplasat. Dar dacă eu trimit unui prieten turc, indian sau japonez o urare de „Crăciun fericit!“, decizia mea e la fel de deplasată. În rest, „echidistanța“ urării „neconfesionale“ poate fi, uneori, e drept, preapolitically correct, după cum și vînturarea frazeologiei confesionale poate fi ipocrită sau direct vidă…

mai mult
Dialog de idei

ION STRATAN: «Am sacrificat unitatea absolută stilistic a poeziei mele experimentului şi inovaţiei»

no thumb

– dialog la gura Graalului –

– Locuieşti în buricul Ploieştiului, lângă Catedrala Eroilor şi deasupra sediului unei bănci. Într-un fel, în centrul unui spaţiu anume delimitat, parcă. Crezi că poetul este intr-unul din centrele lumii sau la o periferie a lumii?
– Ca stare de rostire, ca încercare de adecvare a autenticităţii sale la ceea ce numim lume, poetul este în centrul lumii. Ca manieră de percepere a discursului şi ca situare în contextul cuvintelor politicului, al mondenului, al artisticului de consum, al divertismentului, faţă de toate acestea, poezia se pare că este la o margine care îi este necesară ca marjă de siguranţă pentru eventuala schimbare a sistemului de referinţă. Deci, izvorul poeziei poate să fie într-un axis mundi al parcului celor create, dar emiterea, specificitatea mijloacelor suportului material al discursului poetic, receptarea de către cei interesaţi, situarea faţă de cascada discursurilor politice şi, în general, în ansamblul mass-media de astăzi o fac să fie fatalmente marginală.

– Voi cita, cu aproximaţie, un vers al tău mai vechi, chiar foarte vechi: „ Până când vom avea o cheie pentru a deschide uşa şi o altă cheie pentru a o închide, vom folosi aceeaşi cheie.” Crezi că lectorului de poezie îi este suficientă o singură cheie pentru a deschide uşa spre poezie şi, după ce a intrat, a se închide în ea?
– Stimate domnule, prieten şi poet, apropierea de poezie prin volumele publicate este una dintre cele mai mari bucurii ale sufletului meu în aceşti ani. Faptul că noi ne-am cunoscut într-o atmosferă a generalităţii creaţiei, dintr-un unghi sau din altul, ca receptori, participanţi, comentatori, susţinători, admiratori sau analişti ai fenomenului literar a fost un lucru benefic de la bun început. […] Cheile care atunci deschideau poezie mea încerc acum să le orânduiesc în câteva şiruri, legături care închid. Tematica apei, pe care am iniţiat-o cu debutul Ieşirea din apă, continuată cu Apa moare, volum apărut la Editura Albatros, şi Spălarea apei, de la Editura Eminescu, din 2001, este urmată în timp de tema morţii, O zi obişnuită pentru a muri, din 1996, De partea morţilor, 1999, şi Mai mult ca moartea, de la Editura Axa din Botoşani.

– Există a treia temă, a focului…
– A luminii… E vorba de Lux, din 1992, care vine de la lux – lucis, pe lângă ideea colaterală că poezia este un lux, pentru că începuse deja să se vadă că toate comentariile politice, sociale, documentele istoriei regăsite, jurnale, memorii, analize administrative şi literatura nepublicată până atunci ocupau locul central al interesului cititorului. Poezia, deja, părea o excentricitate, un donquijotism sau un lux. Astfel, cheile care deschideau, în anii ’80 ai întâlnirii noastre, inima poeziei au făcut să-mi închid şi al treilea ciclu tematic, al luminii, cu Lumină de la foc, primul de după 1990, care era în manuscris, din cei şapte ani în care n-am putut publica, ’83-’90, şi următoarea în lucru, Altă lumină. Deci cheile care atunci deschideau unele intuiţii poetice, care sunt ca un corn de melc, nu sunt adevăruri, decât în sensul în care atestă o autenticitate a stării de spirit, nu au făcut decât să meargă spre un alt echilibru al – folosesc o metaforă – uşii, al porţii spre interiorul poeziei şi al sufletului meu şi acum încearcă să asigure etanşeitatea care încearcă să fie şi permanenţă a edificiului liric, închizând aceste serii tematice de intuiţie şi de viziune simbolică.

– Ai folosit cuvântul metaforă. Ştiu că, pentru tine, metafora ocupă locul central în poezie.
– Da.

– Poezia aş zice că este supremul nivel al ficţiunii. Iar ficţiunea, spunea un prieten de-al nostru, este adevărata realitate, realitatea esenţială a lumii. Tu ai trecut, uşor, şi către proză, scurtă şi foarte scurtă, şi chiar roman. Din ceea ce am citit până acum, parabola pare a fi esenţa prozei tale. Crezi că asta vine din faptul că locuieşti în poezie şi în metaforă?
– Da. Mie, metafora mi se pare una dintre laturile onestităţii creatoare în materie de lirism. Există şi poeţi direcţi, duri, dialogând pe marginea asperităţilor sociale, cum este o mare parte a poeziei generaţiei ’90. Şi ei sunt nişte poeţi morali, să zic aşa. Au îndreptăţirea proprie de a se referi la condiţia lor ingrată în cadrul unui sistem administrativ care numai de poezie nu este interesat. Dar poezia trebuie să fie într-un sens cunoaştere şi eu cred că metafora, nu neapărat creând o literatură de iluzii, de fatală şi convenţională suprarelitate, este una dintre căile regale ale literaturii. Încărcătura de cunoaştere în care toate lucrurile vor deveni cu posibilitate de migrare fără nici un fel de problemă din literatură în realitate şi din realitate în literatură, nu este totul atât de luminos, pe cât s-ar crede, pentru că realitatea se simte, prin îmbogăţirea limbii, întărită de discursul cotidian pus în literatură, iar această literatură este situată în realitate. Dar faptul că simţi nevoia să existe o lume coerentă, meta-fizică şi aparţinătoare construcţiei tale verbale, alături de viziuni, alături de simbol, alături de, în primul rând, sentimentul inculcat, este o dovadă a simţirii tale organice şi necesităţii de altceva. Dar şi neacomodării inerte şi convenţionale cu lumea. Acesta este unul dintre criteriile existenţei poeticului.

– Metafora este şi invenţie sau, poate, în primul rând invenţie. Mă gândesc la imaginarea obiectelor artificiale, care se face întâi prin metaforă, prin închipuirea unei realităţi care nu există fizic. Şi, apoi, această mică lume virtuală este transformată într-o lume reală. Deci, metafora aş zice că este şi invenţie. Dar să ne întoarcem la ceea ce voia, de fapt, întrebarea mea, dacă proza ta se hrăneşte din ideea de parabolă.
– Eu am avut o serie de poeme în proză şi proze tematice, parabolice, dacă le spuneţi aşa, Crimele din strada Cerului, în volumul Mai mult ca moartea. Ele sunt parabolice, într-un sens, dar parabola presupune şi un înţeles moralizator. Ele sunt, mai degrabă, simbolice. Sunt meditaţii, încercări de metaforă epică pe tema sacrului.

– Dimensiunea morală nu cred că le lipseşte.
– Este intrinsecă, nu sunt ca Dialogurile cu Leukos sau, mai ştiu eu, prozele lui Baudelaire, poemele în proză ale lui Barbey D’Aubervilly, în care se arată că esteticul este ultragiat şi el se răzbună printr-o realitate pe care o recâştigă. Ele pornesc de la egal la egal cu cititorul, să spun aşa. Eu sunt sătul de autori precum Cărtărescu, care sugrumă cititorul de la prima propoziţie. Ei pornesc , să zic aşa, la masă cu cititorul şi discută de parcă ar fi un suav şi eteric seminar simbolic. Încă din titlu spune: dar haideţi să vedem ce povestire aţi avea din amintire sau din închipuire despre fântână.

– Dar nu acesta ar fi un algoritm al jocului pe care şi l-a ales?
– Algoritmul jocului pe care şi l-a ales el mă face să fug în tribună cât mai repede. (râde) Ăsta e algoritmul pe care şi l-a ales el. Aşa. Aşadar, aceste poeme în proză, pe care eu le-am continuat cu o serie tematică, poeme despre avioane şi despre jocul de tenis, şi miniromanul pe care l-am publicat în cinci reviste, Conceptul de Crăciun, în primul rând sunt o încercare de lămurire discursivă, deci „prozaică”, a obsesiilor mele şi a temelor care îmi plac. Ceea ce îmi face plăcere. Îmi place să meditez despre simbolurile religiei, în general: doi: îmi place tenisul şi atunci merg în metafora psihologiei jucătorilor de tenis, care fac parte din jocul lumii cel graţios şi, de asemenea, dramatic, să descopăr nişte algoritme ale general-umanului; şi trei: ca oricărui ploieştean, îmi plac avioanele, care se duc de la Bucureşti la Câmpina…

– Fiind ploieştean pe de-a-ntregul…
– Ploieştean prin spirit şi verb, şi corăbian prin depărtare, şi în nostalgia imposibilei întoarceri în absolut în toate sensurile. Pentru că Lumea Corăbiei este mai cosmopolită decât a Ploieştiului. Corabia e un şir de buticuri şi de întreprinderi mici şi mijlocii, cum glumesc cu prietena mea Ami Steriadi., în care nu mai recunoşti nimic din vechiul oraş patriarhal. Aşa că nu văd în nici un fel Corabia ca pe sacrosanctul oraş în care nu se întâmplă nimic între războaie. Ci, dimpotrivă, spiritul întreprinzător al zonei te face să crezi că eşti în nu ştiu ce oraş satelit al marilor metropole, în care, să dau un exemplu, bănuţul din sertarul magazinului nici nu apucă să se oprească din clinchetit. E ceva care pe mine mă depărtează la fel de mult ca o nostalgie spre patriarhalitate care nu-mi aparţine deloc.

– Ca ploieştean ai nostalgia Caragiale-Nichita?
– NU, nu. Am o nostalgie a experimentului. Singura mea nostalgie. Eu sunt un tip sentimental, sunt un tip nostalgic, dar singurul lucru care mă face să îmi doresc foarte mult un punct luminos la care să ajung, este acela ca, netrădându-mi fondul sentimental, nostalgic sau melancolic, să pot împinge experimentul atâta cât el se mai arată că aparţine unei încercări organice şi nu unei alăturări de cuvinte întâmplătoare. Cum este un cal care câştigă – nu este un cal comod, de aceea vreau ca oasele care împing crupa calului să meargă până acolo încât pielea să fie foarte bine întinsă şi el să alege bine, bine de tot.

– Dacă aleargă prea bine, pielea i-ar putea rămâne în urmă.

– Da! Ei, uite, asta nu e o idee rea, pentru că experimentul are o parte de straniu, de anorganic. Experimentul, celebrul laborator, face ca sistemul normal al lumii să nu fie în ordine coerentă, realistă şi sincronică. Experimentul îl asemui, de obicei, fiind poet, uni căluţ de mare fără mare, este un schelet de cal care a câştigat derbiul, în timp ce ranea a rămas la carmangerie.

– Şi Caragiale, şi Nichita – revin la ei – au experimentat, amândoi.
– Da.

– Într-un fel sau altul.
– Pe pielea noastră. (râde)

– Să nu fim noi pielea care a rămas în urmă, căci ei au pornit alergarea de mult şi..
– Şi-au văzut de-ale lor.

– Şi nu par a se gândi la un finiş. Adică aleargă încă, tot aleargă…
– Da, dar şi noi i-am încurajat!

– Noi stăm în tribune, ne năştem, murim în tribune şi asistăm la această cursă…
– Da, da, într-un sens, vreţi să spuneţi: latura formală, osificată a spectacolului literaturii,,în care s-a ajuns ca un argument de valoare să fie inatacabile argumente de autoritate şi să poată trimite la o mortificare, alienare. Când am făcut, împreună, cum ştiţi, Festivalul Nichita Stănescu…

– Acum douăzeci de ani!
– Acum douăzeci de ani, nu ne-am gândit că nu mai putem deschide gura acum fără să vorbim de Caragiale şi de Nichita. Ne-am făcut-o cu mâna noastră. Pentru faptul că există tineri care se ocupă cu literatura, cum ştiţi pre bine, pe care şi dvs. îi încurajaţi, pentru faptul că este un spirit literar, artistic şi cultural într-un oraş preponderent industrial cum este Ploieştiul. Pentru că există un liceu Nichita, o casă memorială, o statuie, un festival şi atâtea comunicări care s-au făcut, este foarte bine, decât să se discute numai de Petrolul care pică în B şi despre alcoolul metilic la ieşirea din schimb sau exclusiv despre politică, mai bine ştiu de Nichita şi aşa mai departe.

– Astea-s lucrurile care nu se schimbă, aceste valori spirituale. Industria se schimbă. Ba se fabrică una, ba alta, se mai dă şi faliment, pa când spiritualitatea, valorile ploieştene durează, rămân.
– Pe de altă parte, mă gândesc că, uite, apariţia postumelor lui Nichita la Academie şi vivacitatea de care dă dovadă analiza caragealiană mă fac să zic: iată că şi astea se schimbă şi eu am impresia că economia nu prea se schimbă, nivelul de trai nu prea se schimbă, consumul nu prea se schimbă! Glumind ori nu, mi se pare că spiritual lucrurile se schimbă şi stagnarea e în domeniul industrial.

– Am vorbit, totuşi, de doi zei ai acestui spaţiu, voi merge mai departe, întrebându-te: care este relaţia ta cu Dumnezeu?
– Destul de bună. Am încercat să nu ne necăjim reciproc.

– La începuturile tale poetice, s-a vorbit/scris de un oarecare ermetism al poemelor. Ai fost „ermeticul” generaţiei ’80. Există un grad de eroare în această aserţiune?
– Să vorbim despre poezia, ermetică, poezia încifrată, poezia criptică. Poezia mea, chiar reciteam zilele trecute, alături de o suavă companie, poemele de debut, au venit într-un moment în care o parte a generaţiei optzeci încerca să cotropească realul cu discursul poetic. Eu nu am fost aşa de locvace şi am căutat să fiu la jumătatea simbolisticii imaginare cu simbolistica realului, pe care eu o vedeam destul de încifrată, nu atât de discursivă, clară, cum o vedea Cărtărescu în Parcul Circului din Ştefan cel Mare. Şi, de aceea, s-a zis, da, aici există un refuz al liniarităţii de tip withmanian, beatnic sau Geo Bogza, care se obişnuia în generaţia ’80. Acele poeme torenţiale, cum bine a spus minunatul şi regretatul nostru prieten Dan David. Deci, era numai în unele momente, în poeme şi în unele părţi poezie de concept tip Ion Barbu. Hermes, poemul meu, seamănă cu ciclul Ritmuri pentru nunţile necesare, Oul dogmatic şi aşa mai departe.

– După care te-ai dus către Bacovia.

– M-am dus către Bacovia. Faptul că nu am făcut parte, după ’80, din cenacluri, colocvii, întâlniri ritmice, colegialităţi de catedră, locuri de activitate tip Uniunea Scriitorilor sau Ministerul Culturii, n-am fost în tabere, în seminarii de traduceri sau festivaluri în afara Ploieştiului, a făcut ca eu să mă recunosc în singurătatea de tip ideatic a eului creator bacovian. Atunci, pentru mine, Bacovia a însemnat un foarte mare sprijin. I-am spus: „dragul meu Bacovia, şi eu când mă voi ajunge şi voi putea să public, şi eu te voi sprijini după modestele mele puteri.” Şi am pus moto la volume din Bacovia. În Crucea verbului, există poemecare sunt făcute – unul chiar numai – din citate din Bacovia. Pentru că se ajunsese, în mare parte, la poemul ţâşnit, poemul invectivă, poemul social, poemul fără nici un fel de cenzură terminologică, conform esteticii playboy pe care o practică Gălăţanu, de exemplu, încât nu se mai ştie dacă a exista poezie înainte. Conform pactului meu secret cu Bacovia, am pornit împreună asemenea cavalerilor şi ne-a sprijinit reciproc prin scutul unui epigraf, unei dedicaţii, unui citat, unei intertextualităţi şi unei solidarităţi de spirit, într-o singurătate al cărei discurs a fost nu aşa spectaculos, dar pentru mine a părut destoinic.

– Exista pericolul ca, locuindu-te, Bacovia să te înlocuiască.
– Ce n-aş da să mă pot odihni şi să mă înlocuiască cineva!

– Cu cine din generaţia ’60 eşti în consonanţă?
– Alături de Nichita, din care acum parcurg cele patru mii cinci sute de pagini ale ediţiei Academiei, am o apreciere specială legată de imaginea care s-a ivit. Îmi place Cezar Baltag, îmi plac poeţi diverşi, care nu sunt extrem de apropiaţi ca ton şi, de aceea, aş vrea ca titlul convorbirii noastre să fie acesta: „Am sacrificat unitatea absolută stilistic a poeziei mele experimentului şi inovaţiei” Aşa aş vrea.

– Aşa va fi. (Mai târziu, când eram deja pe drumul spre casă, Nino m-a sunat ca să-mi spună şi subtitlul convorbirii noastre; i-am respectat, desigur, dorinţa. – n. m. F. D.)
– Îmi place Petre Stoica, îmi place Cezar Ivănescu, îmi place Mircea Ivănescu şi Mihai Ursachi. Aceşti poeţi reprezintă pentru mine ceea ce este mai frumos în literatura română din toate generaţiile, alături de colegii mei de generaţie, la care ţin şi la care m-am referit adesea.

– Dacă ai avea un motor, la ce ţi-ar folosi?

– A, ca la Tecuci? Dacă aş avea un motor, aş fi cu prietenul meu Cici Moraru, care are un Kawasaki de şaizeci de mii de dolari, aş pleca cu el şi cu pritena mea Ami la Bacău, să vedem satatuia li Bacovia, sp facem câteva ture cu 190 la oră prin centrul părăsit de Sachelariu în urma dezastrului alegerilor.

– Te-ai declarat, nu de mult, neosuprarealist. Care este semnificaţia acestui concept pentru creaţia ta?
– Multe lucruri s-au spus după ureche despre suprarealism. Orice invenţie întră, istoric, din seria pur şi simplu datată cronologic – dadaismul, suprarealismul, letrismul şamd – într-o serie tipologică. Deci, eu am spus că sunt neosuprarealist, pentru că sunt tipologic influenţat de suprarealism, dar nu sunt suprarealist aşa cum era Gelu Naum, care vrea să fie genuin suprarealist, scriind la fel, prin dicteul automat, fără cenzura inhibantă a conştiinţei şi scriind poeme ca în anii ’30. Eu folosesc elemente suprarealiste, însă sunt în continuare un poet al conduitei sintactice. Poemele mele sunt construite pe o canava conceptuală, pe lângă poemele sentimentale, afective, în care pun sentimentele asemenea unui personaj care însoţeşte monologul pe scena interioară a spiritului meu, capătă această partitură pe care eu o numesc, aşa, pentru uşurarea criticilor literari, ca să numai citească atâta din opera mea care abia se mai ţine între coperte de atâta răsfoire, neosuprarealism. Adică, metafora, pe care o consider cea mai avansată vizionar şi cea mai onestă prin gradul si de experiment şi cunoaştere poetică, metafora care merge în limita aparentului aleatoriu al suprarealismului, este mai supravegheată. Am o altă sămânţă în sămânţă decât metafora, de exemplu, de la Gelu Naum. E ca şi cum aş spune: sunt neozeelandist. Adică simpatizez şi Zeelanda, şi Noua Zeelandă, dar nu sunt acolo.

– Dar unde eşti? Care este locul tău?
– La Bacău. La Bacău, unde, dacă îmi daţi un motor, voi merge cu pietenul meu Cici Moraru… [etc. etc. etc.]

– Locul tău a fost, la un moment dat, la Paris, unde ai scris un volum în limba franceză şi mi-ai spus o dată că el nu poate fi tradus în româneşte.
– Volumul de la Paris se numea Les jeux des societe, Jocurile societăţilor. L-am publicat la o editură ploieşteană. Sintagmele, şi conotaţiile, şi expresiile fixe ale limbii franceze sunt cele pe care am încercat să le pun în valoare. Deci, dincolo de înclinaţia afectivă, am încercat să surprind plasticitatea fermecătoare a oraşului şi s-au îngemănat senzaţia de noutate – chiar dacă nu era pentru prima dată la Paris, cu gândul scrierii pe care îl am continuu în minte, cu bucuria combinării, reluării transcrierii, modificării şi alcătuirii metaforelor din limba lui Voltaire. E un lucru la care ţin, aşa cum Ţin la poemele Elegii la Notre Dame, pe care le-am scris despre Franţa, aşa cum ţin la traducerea celor cincizeci de poeţi francezi contemporani pe care am publicat-o în Contemporanul, de-a lungul anilor, aşa cum ţin la traducerile din Baudelaire şi la spiritul francez în ce are el gratuit şi neîncrâncenat. La noi, poeţi de mare acuitate a verbului şi sentimentului, cum este Blaga, au fost confiscaţi de ideologie. Poeţii expresionismului, minunatul şi atât de moralul expresionism, care poate face o acoladă de la Trakl până la Paul Celan, au fost puşi mereu sub semnul pătimirii, cum se zicea despre Goga, în alt sistem de referinţă, au scris Poemele luminii pentru că ni se lua Ardealul, ceea ce e puţin cam straniu, nu e chiar aşa. De aceea, spiritul francez trăieşte esenţial prin logos, în Franţa toată lumea citeşte, în metrou, şi cerşetorii citesc…

– Şi pe zidurile metroului…
– Da. Sunt cerşetori care se şi supără că-i deranjezi din lectură. O anecdotă zice că era un american care îi dădea unei cerşetoare un cec şi cerşetoarea privea nedumerită. Şi americanul a deschis harta Parisului şi i-a arătat unde e banca de unde îşi poate încasa cecul. În sensul acesta, toată lumea citeşte, lumea are reviste în metrou, în staţii, în mijloacele de transport. Parisul nu e numai Moulin Rouge şi stridii, el este esenţialmente un oraş sprijinit prin logos. Când vezi Tour Eiffel prima dată, dacă reuşeşti să nu te asurzească rusoaicele care vorbesc extraordinar de tare – după cum s-a văzut şi în finala de la Roland Garros de anul acesta între Mâşkina şi Dementieva (stră-străbunicul Dementievei este cel care a donat primul tablou Ermitajului) – apare imaginea din fotografii, ilustrate, pictură. Aşa e Parisul logosului: cuvintele apar din amintirile noastre de citit pifuri, de liceu, de conversaţii, este un miraj lingvistic, cum spune Toma Pavel. Parisul este un oraş al mirajului lingvistic. Te simţi, cum să spun… nu pot să spun „ca peştele în apă”, că am văzut „peştii” francezi care se simt foarte bine în apa Perier, acolo, la cafenea…

– E şi „Peştele în apă” al lui Vargas Llosa, un fel de metaforă a lui „n-am încotro”.
– Llosa nu-mi place. Nu-mi plac scriitorii care au vrut să devină preşedinţi. Mai ales scriitorii genuini, de creaţie, nu criticii sau alţii. Nu-mi plac scriitorii care vor să ajungă mari administrativ. Uitaţi, Sábato, care e un uriaş scriitor, a acceptat cu greu să fie şeful comisiei de anchetă a crimelor făcute de dictatura anterioară. Şi a făcut o depresie, de câţiva ani, de abia mai mişcă creionul pe hârtie. El, care e un geniu, carea scris Despre eroi şi morminte, probabil cel mai bun roman sudamerican posibil. De aceea, în Franţa, îţi vine tot timpul să scrii şi să vorbeşti.

– Dar tu locuiai, ca poet, în limba română şi, brusc, ţi-ai găsit locul şi în limba franceză. Poetul poate locui în orice limbă?
– Da, da. Pentru această plachetuţă de 20×40 cm, se găseşte loc în orice limbă, în urma meditaţiei de un an sau doi, aşa cum pentru toate tâmpeniile de discursuri politice, toate furturile şi toate şantajele se găsesc tone de ziare, milioane de kilometri de peliculă, sute de mii de ore de difuzare, bannere şi dări de seamă. Se mai găseşte, într-o limbă sau alta, germana sau italiana, şi loc pentru o plachetuţă de 20×40 cm. Nu-i aşa de grav.

– Cred că relaţia ta cu începutul acesta de mileniu, care aparţine informaţiei, cu spune cândva Jacques Attali, locul tău în această civilizaţie este deja definit prin cuvintele pe care le-ai spus deja. Eşti întotdeauna în conflict cu ceea ce se întâmplă şi nu-ţi convine…
– Da.

– …Din schimbările care se produc. Cum vezi tu globalizarea?
– Sunt lucruri incredibile. Filosoful Liiceanu, care a tradus Heidegger şi ar trebui să fie un om aplecat asupra nuanţei cuvântului, spune: omul trebuie să fie egoist, să-şi vadă numai de treburile sale. Ade3vărul este câştigul material. Înseamnă că în America avem sute de milioane de filosofi, care sunt la mica biserică a hamburgerului şi cei mai mari gânditori din lumea asta. Ei, lucrurile nu stau chiar aşa. Ideea globalizării era ca lipsa de grijă materială a continentului nordamerican să fie peste tot. Vom lăsa micii producători de vinuri, ziceau, IMM-urile, cum glumeam cu Ami, IIM-ul îmi sugerează un bătrân care mănâncă supa populară cu o lingură care-i tremură şi, din când în când, spune: I-me-me-me-me-me-me! Această lipsă de grijă, care este specifică continentului nordamerican, să fie generalizată. Asta nu înseamnă să-l lăsăm să moară pe producătorul de vinuri de la Valea Călugărească, de la Tohani sau din Franţa; să anulăm specificul bucătăriei de nu ştiu unde; producţia artizanală sau specifică fiecărei ţări. Nu asta înseamnă globalizare. Asta fac diverse grupuri de presiune din orice ţară, mai mult sau mai puţin interesată, mai mult sau mai puţin afiliată unei producţii economice. Dar. Globalizarea literară nu există. Mulţi prieteni francezi mi-au făcut acest compliment, pentru că ciclul meu Cimitirul de maşini a avut succes la Beaubourg, când l-am citit şi mi-au zis că e bun, „la cel mai înalt nivel al poeziei americane a generaţiei dumitale”. Dar fiecare are un specific, este un lucru recunoscut, şi globalizarea nu există. Dacă voi scrie despre Spania, atunci va fi părerea unui român despre Spania. În privinţa globalizării am crucea pusă, pentru că mi s-a refuzat viza americană, mi s-a spus: n-aveţi nici un motiv să vă întoarceţi în ţară. N-am cerut şi nu dăruiesc amprente! Aşa. Deci, în sensul acesta, ideile mele sunt legate mult de spaţiul mediteranean. Sarea dispărută are un ciclu, o parte, legată de creştinismul însoritei Italii (aştept o suplimentare de tiraj ca s-o pot populariza mai mult) şi Grecia, pe care n-am văzut-o încă, dar pe care o visez, pe care o simt, pe care o intuiesc şi pe care încerc s-o trec într-un alambic atunci când văd imaginile Mării Egee, despre care, făcând un paradox, într-o Cafea cu sare, am spus că verbul „a bea” a început cu perceperea apei Mării Egee, atât e de curată şi de frumoasă. Spaţiul ideatic în care se mişcă poezia mea, dacă ar fi să fie o morfologie culturală şi geografică, este spaţiul româno-italo-egeeană. Asta este Coasta Dalmaţiei a Adamului meu poetic.

– Pe mine m-ai dus cu gândul la suprarealistul Aimé Césaire, care chiar luna aceasta a împlinit 91de ani.
– De asta m-am raliat la suprarealişti, c-am auzit că trăiesc foarte mult. (râde)

– M-a dus cu gândul şi la Naipaul, apropo de călătorii în spaţii diverse, despre care să scrii din punctul de vedere al celui care nu le aparţine din diferite motive.
– Mărturia suprarealistă contemporană franceză forjează în toată istoria suprarealismului, construind, deja, o academie şi prin bifatele conotaţii care au fost actualizate de-a lungul timpului. Noi avem, cu proaspătul nostru clasicism de câteva sute de ani, avem multe conotaţii neactualizate. Deci forjarea în cadrul discursului nostru suprarealist este de altă natură, în timp ce ei pot face compendii, enciclopedii şi dicţionare cu cuvintele suprarealiste devenite canonice. La noi este mişcare, magma lingvistică nu se aşază, se interferează texte, discursuri, semnale şamd. Efortul forjării mele este în alt material, cu o altă densitate, de o altă imprevizibilitate şi, fatalmente, prin efortul poetic pe care mi-l asum, conturând o altă suprarealitate decât aceea a francezilor. Ei forjează efectiv propria limbă, pe când noi trebuie să mai garantăm şi o viziune, pentru că altfel ne trezim la Londra şi nu ştim dacă mai e monarhie sau nu mai e.

– Ceva asemănător făcea şi Aimé Césaire, demult, venind din Antile, cu ceva nou, specific, şi era apreciat de Bréton ca o descoperire uimitoare. Era o noutate a viziunii şi a bogăţiei limbii, explozia unei tradiţii a ceea ce (împreună cu Sengor) a numit negritudine. Acum, vin cu ultima întrebare: poţi să-mi spui data la care poezia va muri?

– Nu ştiu, dar va fi într-o după-amiază, cum spune scriitorul.

– E previziunea lui NoSTRATANus!
Florin DOCHIA – 2004

mai mult
Dialog de idei

Tot ceea ce NU știați despre originile și faptele revoluției sexuale. Și ceea ce NU ți se va spune de către ONG-urile care vor să te salveze de „ultraconservatori”

cuplu-1

Suntem asaltați zilnic de discursurile moralizatoare ale activiștilor pro-LGBTQ, și nu numai, despre cât de dubioși ar fi conservatorii și creștinii, despre cum organizații sau asociații cu alte viziuni asupra lumii decât cele „progresiste” trebuie să fie, în mod necesar, „grupuri de ură”, despre cum ar trebui să „luptăm cu mentalitatea conservatoare” și să „facem pași mai hotărâți” spre accelerarea revoluției sexuale la toate nivelurile societății.

Ceea ce nu ne dezvăluie acești activiști este deloc onorabila origine intelectuală a viziunii lor despre societate și unele fapte ale activismului lor organizațional. Și nu e vorba doar despre originile discutabile – e vorba și despre lumea în care am trăi dacă am fi guvernați după ideologiile și practicile activiste. Deschid aici o dezbatere sub forma unor întrebări.

Înainte de a începe, subliniez încă un fapt: când vorbesc, în textul care urmează, despre anumite minorități sexuale, citez, în mod exclusiv, din activiști sau susținători ai acestor minorități – sau din declarații ale unor membri ai „comunităților” respective.

  1. Nu-i așa că prea puțini dintre dumneavoastră știu că originile intelectuale ale revoluției sexuale și ale curentelor pro-LGBTQ se regăsesc în comunismul neomarxist și bolșevic?

Noua revoluție de eliberare sexuală a omenirii își are originile în cel de-al Doilea Congres Internațional pentru Reformă Sexuală susținut la Copenhaga în 1928 și în cadrul Ligii Mondiale pentru Reformă Sexuală (1928-1935), organizații care au promovat obiective ca educația sexuală, contracepția, dezincriminarea „sexualităților anormale”, precum și practici eugeniste. Liga a fost asociată, de asemenea, și curentelor neomalthusianiste care vedeau în creșterea demografică un fenomen negativ care trebuie limitat. Figuri proeminente ale Ligii, ca Magnus Hirschfeld, medic german și activist, considerau că orientarea sexuală e înnăscută, neputând, așadar, ține de alegere (subiectul nu e tranșat nici astăzi în lumea științifică, vedeți punctul 4 de la acest link), și că civilizația iudeo-creștină este un obstacol major în calea înțelegerii sexualității și a reformării acesteia. Ca președinte al organizației homosexualiste Comitetul Științific Umanitar, dar și al Societății Medicale pentru Știință Sexuală și Eugenism, încearcă o fuziune între Freud și Marx, lansând pentru prima oară și ideea că homosexualii reprezintă „un grup oprimat”. (aici un articol din Britannica despre biografia lui Magnus Hirschfeld)

Teoria, dezvoltată mai apoi de Herbert Marcuse, presupune înlocuirea represiunii economice din marxismul clasic – exploatarea proletariatului de către burghezi și capitaliști – cu represiunea sexuală din teoria freudiană – reprimarea instinctelor, a exprimării libere a erotismului și a satisfacției sexuale plenare de către instituțiile iudeo-creștine. Herbert Marcuse consideră că distincția dintre sexe nu este un dat natural, ci un construct – idee pe care o regăsim, plenar, în forma actuală a teoriei sau a ideologiei genului.

Ca observație, atunci când vorbim despre homosexualism ne referim la o ideologie, și nu la comunitatea pe care această ideologie susține că o reprezintă; a se vedea în acest sens punctul 4 de mai jos. Astfel, nu mă refer, aici, la realitățile istorice privitor la homosexualitate și la reprimarea sa medicală sau penală, ci la teoretizarea acesteia și la „inventarea” ideologică a unei „minorități”.

Contextul apariției neomarxismului este următorul: după succesul revoluției bolșevice din Rusia din octombrie 1917 au loc revolta spartakistă din Berlin, înființarea Sovietului din Bavaria și a Republicii comuniste maghiare a lui Bela Kuhn în 1919, în același timp cu invazia Poloniei de către Troțki. Dar Armata Roșie este învinsă în Polonia în 1920, spartakiștii, Sovietul bavarez și guvernul lui Bela Kun sunt înlăturați, și revoluționarii marxiști nu sunt susținuți nicăieri de clasa muncitoare oprimată. Acest fapt vine în contradicție cu teoria economică și politică a lui Marx privind unirea proletariatului sub stindardul marxismului. Soluția găsită pentru a depăși aceste eșecuri este un marxism amendat, „actualizat” noilor condiții istorico-politice.

Astfel, din analiza unor intelectuali precum Antonio Gramsci, Wilhelm Reich și Herbert Marcuse reiese că revoluția marxistă nu va triumfa la nivel global atâta vreme cât proletariatul va fi „contaminat” de creștinism, de morala și de relațiile de familie tradiționale. Și cât timp muncitorii și țăranii care ar trebui „eliberați” vor trăi într-o societate structurată pe principiile eticii iudeo-creștine. Antonio Gramsci scrie în faimoasele „Caiete din închisoare”: „cât timp muncitorii au suflet creștin, nu vor răspunde apelurilor revoluționare.” Georg Lukács arată la rândul său: „Distrugerea revoluționară a societății este unica soluție.”

Treptat, aceste filosofii politice neomarxiste s-au reflectat în schimbările dramatice ale stângii europene și a liberalismului american, care au căpătat o turnură revoluționar-culturală, având în centru „drepturile gay”, și modificarea structurală a sexualității, familiei, moralității, foarte diferită de marxismul clasic ce avea în centru proletariatul și drepturile sociale. Pat Buchanan numește această turnură „marxism cultural” în The Death of the West, pe când alți autori paleoconservatori, ca Paul Gottfried, consideră că, de fapt, nu mai este nimic marxist în aceste ideologii ale noii stângi. A se vedea, în acest sens, The Strange Death of Marxism: The European Left in the New Millennium. Gottfried arată că acest nou marxism nu este animat de materialismul istoric, ci de „aversiunea față de civilizația creștină burgheză.”

Nedreptatea nu mai constă, așadar, în oprimarea proletariatului de către burghezia exploatatoare, ci în oprimarea tuturor indivizilor de către o civilizație iudeo-creștină care reprimă pulsiunile sexuale prin tabu-uri și legi restrictive. Soluția este, pur și simplu, distrugerea acestei civilizații iudeo-creștine, revoluția permanentă, liberalizarea radicală și abolirea tuturor normelor ce îngrădesc manifestarea instinctelor și a pulsiunilor sexuale. Printre categoriile cele mai reprimate regăsim, în această viziune, minoritățile sexuale.

  1. Nu-i așa că prea puțini dintre dumneavoastră știu că „revoluția senzualității” a fost teoretizată inclusiv de însuși Vladimir Lenin?

Noua revoluție sexuală își are rădăcinile și în Revoluția senzualității, teoretizată de însuși Vladimir Lenin. Într-un schimb de scrisori între Lev Troțki și Vladimir Lenin, citim următoarele: „Fără îndoială, opresiunea sexuală este principalul mijloc de înrobire a omului. Atâta vreme cât există această opresiune, nu poate fi vorba de adevărata libertate. Familia, ca instituție burgheză, și-a trăit complet traiul. Trebuie spus mai mult despre asta muncitorilor… ”. Lenin răspunde: „Și nu numai familia. Toate interdicțiile cu privire la sexualitate ar trebui să fie eliminate… Avem ce învăța de la sufragete: chiar interzicerea dragostei între persoanele de același sex ar trebui să fie eliminată”.

Teoria este pusă în practică în primele luni de după Revoluția bolșevică din Rusia. În decembrie 1917 Lenin emite decretele „Cu privire la abolirea căsătoriei” și „Cu privire la căsătoria civilă, copii, și despre modificarea actelor de stare civilă”. Potrivit acestor decrete, „uniunea sexuală” (care înlocuia „uniunea prin căsătorie”) era posibil să se încheie rapid și să se desfacă la fel de ușor. Pe lângă faptul că este abolită „tirania căsătoriei”, sunt dezincriminate și promovate avortul, relațiile homosexuale, „amorul liber” în grup, și chiar exhibiționismul și relațiile cu minori.

În 1918 la Petrograd defilează o paradă a lesbienelor, care aniversează un an de la decretul „Cu privire la abolirea căsătoriei”. Troțki notează în memoriile sale că Lenin a afirmat cu satisfacție la auzul acestei vești: „Țineți-o tot așa, tovarăși!”. Pe unele pancarte se putea citi: „Jos cu rușinea!” La începutul anilor 1920 se observă o creștere a nașterilor de copii în afara copiilor – în 1923, de exemplu, cel puțin jumătate dintre copiii născuți la Moscova erau născuți în afara căsătoriei, iar în orașele mari „cuplurile” (o formă de parteneriat civil) alcătuiau majoritatea.

  1. Nu-i așa că prea puțini dintre dumneavoastră cunosc tacticile moderne ale activiștilor LGBTQ?

Acestea au fost teoretizate într-un articol din 1987 al revistei gay Guide, semnat de activiştii homosexualiști Marshall Kirk şi Erastes Pill (pseudonimul lui Hunter Madsen). Tacticile psihologice și de propagandă sunt prezentate în detaliu – și putem spune că aceste tactici sunt foarte asemănătoare cu cele folosite de activiștii marxiști în Rusia, înainte de preluarea puterii în noiembrie 1917, sau de activiștii de partid în România anilor ’50 – când îi reprezentau pe marxiști drept purtătorii luminii, ai progresului, și ai eliberării omului de sub tirania societății burgheze și iudeo-creștine.

Citez din articol patru fragmente scurte:

„În faza iniţială a oricărei campanii care se adresează americanilor heterosexuali masele trebuie să nu fie şocate sau să li se genereze sentimentul de repulsie prin expunerea prematură a comportamentului homosexual. În loc de aceasta imaginea sexului va fi minimalizată iar drepturile homosexualilor vor trebui a fi reduse la o chestiune socială abstractă pe cât de mult posibil. Laşi cămila să îşi bage mai întâi nasul în cort, abia mai târziu o laşi să bage şi posteriorul neplăcut vederii!””

„Este foarte important unde vorbim! Media vizuală, film şi televiziune, este cel mai puternic formator de opinie în civilizaţia occidentală. În fiecare gospodărie americană se urmăresc programele TV în medie 7 ore pe zi. Acele ore ne deschid o poartă către viaţa privată  a heterosexualilor prin care poate fi strecurat acest cal troian!

În ceea ce priveşte desensibilizarea intermediarul este mesajul de normalitate. Deocamdată aripa gay a Hollywood-ului ne-a furnizat cea mai bună armă secretă a noastră în bătălia pentru desensibilizarea publicului general. Puţin câte puţin în ultimii 10 ani personajele şi temele gay au fost introduse în producţiile TV şi în cele cinematografice. În general impactul a fost unul încurajator. (…) Dar asta trebuie să însemne doar începutul unui asalt major de publicitate al Americii homosexuale.”

Întâi putem folosi discursul pentru a altera standardele morale. (…) Împotriva uriaşei forţe a religiei instituţionalizate se poate opune cea a ştiinţei şi opiniei publice, sabia şi scutul mult hulitului «umanism secular». Această alianţă a funcţionat bine împotriva bisericilor şi înainte, în cazul divorţului şi al avortului. Cu ajutorul discuţiilor deschise despre răspândirea şi acceptarea homosexualităţii această alianţă poate funcţiona din nou.”

„O campanie mass-media care să promoveze imaginea Victimelor Gay va face uz de simboluri care să reducă senzaţiei publice de ameninţare, care fac publicul larg să lase garda jos şi care cresc şansele de victimizare. Practic asta înseamnă că se va renunţa la apariţiile în reclame şi în alte prezentări publice a tinerilor musculoşi şi mustăcioşi şi înlocuirea lor cu figuri simpatice de tineri şi bătrâni de treabă şi femei atrăgătoare. Este aproape inutil să menţionăm că grupurile cele mai greu de acceptat de către public, precum NAMBLA [vedeți punctul 6 de mai jos, n.m.] nu pot face parte dintr-o astfel de campanie: cei suspectaţi de molestare a copiilor nu pot poza în victime.

Link aici către articolul integral.

Reamintesc, la acest capitol, și violența simbolică, dar și fizică, a activiștilor de tip ACT-UP despre care am scris aici și aici.

  1. Nu e așa că prea puțini dintre dumneavoastră știu că identitatea și filosofia Queer, dominantă, astăzi, în corul LGBTQ (Q-ul din final, apropo, vine de la Queer), este mult mai mult decât o simplă, banală și „burgheză” revendicare a „egalității în drepturi”?

Într-adevăr, identitatea Queer duce atât de departe mânia față de orice dat al firii și de idee de „normalitate”, încât unii clasici ai curentului predică inclusiv ura pentru constructul de „copil”. Dintr-un articol de pe portalul „Critical theory” aflăm mai multe detalii despre Queer: Queer înseamnă ștergerea, dizolvarea constructelor „femeie”, „bărbat” și „normal”, dar chiar și depășirea identității de gay. Cum așa, veți spune? Pentru că filosofia Queer înseamnă forțarea oricăror limite, destabilizarea tuturor normelor sexuale (până la ce limită, ne întrebăm? există vreo limită?). Queer înseamnă să refuzi până și limitarea prin normare a identității gay, adică limitarea la acele „drepturi gay” obținute și codificate în prezent – parteneriat, căsătorie, adopție. Pentru că filosofia Queer înseamnă mult mai mult – e adevărata revoluționare a comportamentelor și relațiilor sexuale.

Iată, de pildă, ce regăsim într-o carte fundamentală a curentului, „No Future” („Nici un viitor”): a fi Queer înseamnă să urăști copilăria – sau, în termenii autorului, să urăști constructul „copil”. Așadar, nu doar genul este un construct, ci și copilăria. În cuvintele lui Lee Edelman, „queerness, for contemporary culture at large as for Philadelphia in particular, is understood as bringing children and childhood to an end”; în traducere: fenomenul queer, pentru cultura contemporană în general și pentru Philadelphia în particular, este înțeles drept a aduce un sfârșit pentru copii și pentru copilărie. Link către o descriere a cărții pe Amazon.

Și vedem cum unii activiști LGBTQ ne îndeamnă deja să facem pasul spre Queer – acesta fiind următorul pas pentru mișcarea gay din România. Nu mă aștept, totuși, ca autorul să-și asume vreo clipă „idealurile” societății queerizate: demolarea genurilor, a copilăriei și a oricăror normări/codificări a comportamentelor sexuale.

  1. Nu-i așa că de prea puține ori sau deloc ați auzit că unii membri ai grupurilor LGBTQ / ai minorităților sexuale nu se simt reprezentați de această revoluție sexuală – ba chiar o critică vehement?

Iată, de pildă, o declarație a homosexualilor de la Dolce & Gabanna care apără căsătoria dintre un bărbat și o femeie și susțin că orice copil are dreptul să crească alături de un tată și de o mamă:

Familia nu este o modă. În familie regăsim un sens supranatural al apartenenței” (Stefano Gabbana); „Nu noi am inventat familia”; „Procreația ar trebui să fie un act de iubire”. (Domenico Dolce); „Noi, un cuplu gay, spunem nu adopțiilor gay. S-a mers prea departe cu copiii chimici și cu uterele de închiriat. Copiii ar trebui să aibă o mamă și un tată”. (Stefano și Domenico; link aici).

Evident, declarațiile au stârnit numeroase controverse, iar cei doi au fost aspru criticați de vedete gay precum Elton John – care a cerut un boicot a brandului Dolce & Gabanna (link aici).

Un alt exemplu este cel al lui Dean Bailey, un fost gay care și-a „restaurat” identitatea sexuală și care a publicat o carte intitulată „Beyond the Shades of Gray” (link aici). Bailey arată că

„activitșii gay insistă, cu vehemență, că această călătorie pe care am întreprins-o [de restaurare a orientării sexuale, n.m.] este periculoasă. Chiar au reușit să treacă legi în California și în New Jersey prin care scot în afara legii consilierea pentru persoanele care caută ajutor pentru a se elibera de comportamentele și dependențele homosexuale.” (link aici)

Între timp, astfel de legi au fost trecute și în alte state americane (un articol aici). Și, conform ideologiei oficiale a acestei revoluții, homosexuali precum Dolce & Gabanna sunt niște eretici care trebuie dați ca exemplu (prin linșaje mediatice); iar foști homosexuali precum Dean Bailey trebuie, pur și simplu, ignorați.

Se întreabă, oare, promotorii revoluției sexuale dacă această abordare nu reprezintă, în fapt, o formă gravă de discriminare față de toți cei care asemenea lui Dean Bailey caută în mod voluntar să se elibereze de comportamente și dependențe care, așa cum afirmă chiar ei, le provoacă suferință?

 

  1. Nu-i așa că de prea puține ori sau deloc ați auzit că noua revoluție sexuală și ideologia Queer / gay includ pedofilia printre identitățile sociale oprimate și existente ca pure concepte sociale?

Acest articol arată, de pildă, că includerea „sexului transgenerațional” pe agenda ideologiei LGBTQ este o „întrebare deschisă”. Dintr-un articol publicat chiar pe portalul Adevărul aflăm că alianțele dintre grupările gay și unele grupări de pedofili s-au manifestat până în trecutul recent. Până nu demult ILGA (internaționala gay din care face parte și ACCEPT) a inclus o asociație asumat pedofilă, North American Man/Boy Love Association sau NAMBLA (link la Wiki).

Într-un studiu din anii 90 se pune pe același plan, prin raportare la patternurile politicilor sexului, feminismul, mișcarea gay și pedofilia. Dacă, în cazul feminismului si homosexualității, ne explică autorul, s-a trecut de la faza ingorării subiectelor gender și gay din agenda politică si a exilării lor din atenția publică de către grupurile dominante, către faza disputării și revendicării de drepturi și privilegii, pedofilia s-ar afla, încă, în prima fază, cea a negării și a ignorării.

Autorul, profesor universitar, argumentează că, în chestiunile sexuale, se confruntă două perspective: de o parte avem esențialiștii sau naturaliștii, care tratează comportamentul sexual raportându-l la norme pe care le derivă dintr-o reclamată ordine naturală, iar, de cealaltă parte, avem constructiviștii social, cei care consideră aceste comportamente nu ca „naturale” sau, dimpotrivă, „nenaturale”, ci ca niște constructe culturale/sociale.

Cu alte cuvinte, dacă un esențialist consideră homosexualitatea ne-naturală, constructivistul va ataca aceasta definiție, considerând-o și expunând-o drept un construct cultural și social al cărui singur scop este marginalizarea unor grupări minoritare (în concordanță cu punctele 1 și 2 de mai sus).

Studiul continuă afirmând că aceeași logică se aplică și în cazul pedofiliei, considerând că un termen precum „molestarea minorilor” (child molestation) este, la rândul său, un concept cultural și de clasă. Ideea este că și amatorii de „intimitate intergenerațională” pot aspira la statutul de categorie politică, pot scoate sexul din categoriile sale încă naturalizate pentru a-l politiza total, urmând același pattern de afirmare ca mișcările feministe și gay.

Autorul deplânge, de asemenea, faptul că unele grupări feministe s-au alăturat curentelor anti-pedofile din America, în timp ce dă ca exemplu țări precum Olanda sau alte țări nordice, unde vârsta consimțământului a scăzut și gradul de acceptare socială a relațiilor sexuale adult-copil este mai mare.

Cineva s-ar putea întreba dacă nu o fi ceva izolat. Poate între timp oamenii s-au mai delimitat de astfel de concepții parcă prea revoluționare și duse la extrem privind sexualitatea?

Într-un alt articol, același autor atacă frontal chiar ideea că orice act sexual cu un minor este un abuz. Dimpotrivă, „sexul intergenerațional” poate aduce inclusiv beneficii acestora (?!).

În aceeași publicație, un alt autor documentează maniera în care principala organizație gay din Danemarca, Cultural and Recreational Center (COC), a integrat in scopurile sale pedofilia, obținând chiar o stopare a opresiunii pedofililor, în mare parte tocmai din cauza eforturilor COC. Autorul spera că, procedând astfel, COC să lărgească ideea de identitate gay.

Într-o altă revistă un autor atacă problema abandonării NAMBLA (organizație scoasă între timp în afara legii) de către ILGA sub spectrul „dispariției idealurilor eliberării gay”. Toate aceste citate sunt preluate din reviste validate, din motive care ne scapă, din lumea academică apuseană. Ele nu sunt simple opinii ale unor activiști LGBTQ mai radicali, sunt idei dominante în curentele și grupările activiste pro-gay.

Lucrul este recunoscut deschis, de altfel, în Stanford Encyclopedia of Philosophy, unde întâlnim această observație:

Teoreticienii Queer susțin de obicei că unul dintre avantajele termenului «Queer» este acela că el include în mod implicit transsexuali, sado-masochiști, și alte tipuri de sexualitate marginalizată. Cât de departe merge această incluziune? Este sexul transgenerational (e.g., pedofilia) permis? Există orice fel de limite în cee ace privește formele acceptabile de sado-masochism sau de fetișism? În timp ce unii teoreticieni queer nu acceptă, în mod explicit, pedofilia, este o întrebare deschisă dacă teoria deține sau nu resursele pentru a sprijini o astfel de distincție.

Așadar, în limbajul și în filosofia Queer este subminată orice distincție între normal și anormal. Deoarece este atacată chiar esențializarea si naturalizarea comportamentului uman/sexual. Și, dacă o pornești pe această pantă, nu mai ai cum sa stabilești granițe si distincții decât în mod artificial și pe termen scurt. Astfel, odată deschis frontul contestării naturii umane și a normelor derivate aplicate asupra relațiilor sexuale, limitele re-puse vor fi întotdeauna artificiale, construite, fluide, așadar vor fi, în fapt, limite ideologice și politice. Ceea ce e chiar mai nociv decât ipotetica legalizare a pedofiliei, deoarece elimină definitiv orice fel de reper comun cu privire la ce este și ce nu este permis.

Și astfel ajungem de unde am plecat, adică înapoi în Rusia – de data aceasta, la Dostoievski: „Dacă Dumnezeu nu există, atunci totul e permis.”

 

Cum arată, în fapt, omul nou?

Întrebările de mai sus rămân deschise. Nu este vorba, așadar, doar despre căsătorie, legalizarea adopțiilor pentru persoanele de același sex, a parteneriatelor civile în trei sau mai mulți parteneri, și chiar despre distrugerea căsătoriei ca obiectiv asumat, în cazul ideologiei care animă grupările LGBTQ. Nu este vorba doar despre familie, și nu este vorba despre niște privilegii reclamate sub formă de drepturi, ci este vorba despre o viziune asupra lumii. Este vorba despre construirea unei lumi noi – și a unui om nou, în prelungirea tuturor punctelor de mai sus. Existența nu mai este guvernată de nici un principiu, cu excepția celui al subiectivismului absolut.Anarhia și lipsa de responsabilitate sunt implicite. Viața în cetate, la fel ca viața individului încetează să se mai supună rațiunii și normelor morale iudeo-creștine și, în final, însuși ontologicul este alterat. Ceea ce era numit cândva viciu sau comportament aberant sau patimă sau dependență acum este ridicat la rang de virtute și de obiectiv care trebuie urmărit de către toți oamenii. Învățat să-și urmeze toate pulsiunile, să-și aleagă identitățile și orientările sexuale precum ai alege programele TV, omul nou este modelabil, fluid, dependent de patimile sale. Aflat în perpetuă revoltă, omul nou este, în fapt, infinit maleabil și obedient.

I-am auzit pe progresiști spunând, iar și iar, că susținătorii valorilor familiei, ai demnității și ai libertății umane reprezintă „ultraconservatori” și chiar „extremiști de dreapta”. Mă întreb – cunosc oare acești progresiști și activiști de ocazie limbajul și filosofia revoluției sexuale pe care o susțin, originile și finalitatea acesteia, maniera în care influențează ea limbajul politic și pe cel comun, transformându-se în practici de acaparare a puterii? Sau poate că majoritatea progresiștilor nu știu și nu s-au obosit să cunoască, în fapt, ce susțin? Se pare că tot ce știu mulți dintre ei este că aceia care apără valorile familiei sunt niște „ultraconservatori” care vor să le fure „dreptul” la revoluția sexuală.

http://www.culturavietii.ro

mai mult
Dialog de idei

Avram (CLDR România): Nu s-a înţeles că GDPR nu constituie doar o problemă juridică, ci şi o chestiune de responsabilitate

Sever-Avram

Regulamentul General privind Protecţia Datelor (General Data Protection Regulation – GDPR) a început să-şi producă efectele în România începând cu data de 25 mai 2018, fiind considerat momentul ”zero” de la care sistemele informatice ale companiilor ce stochează date personale vor trebui să permită un control foarte bun al identităţii utilizatorilor şi al accesului la acestea, urmând principiul ”Privacy by Design”.
La o lună distanţă de la debutul aplicării GDPR, există la nivelul companiilor care activează pe plan local o serie de neclarităţi cu privire la caracterul relativ sau, după caz, absolut al unor drepturi şi obligaţii derivate din acest Regulament, arată preşedintele executiv al Asociaţiei „Comunităţile Locale Riverane Dunării” (CLDR România), Sever Avram, într-un interviu acordat AGERPRES.
El spune, de asemenea, că este în interesul tuturor ca aplicarea GDPR să fie şi în România o prioritate reală tocmai pentru a se preveni producerea de conflicte juridice posibile în acest domeniu ce pot antrena, uneori, entităţi din mai multe state membre ale UE.
Potrivit specialistului, în ultima lună, Autoritatea Naţională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal (ANSPDCP) a sancţionat o serie din operatori de telefonie care nu au respectat prevederile GDPR, pentru că au încălcat drepturile persoanelor private şi ar fi încercat să le ”influenţeze” pentru obţinerea consimţământului în vederea comunicării de mesaje în scop de marketing.

AGERPRES: A trecut o lună de la intrarea în vigoare a Regulamentului European privind Protecţia Datelor Personale (GDPR). Puteţi face o primă evaluare a influenţei acestuia asupra stadiului de pregătire probat în primul rând de către autorităţile locale, care interacţionează la rândul lor cu numeroşi furnizori şi parteneri privaţi?
Sever Avram: O întreagă serie de cerinţe şi proceduri au devenit în mod destul de rapid obligatorii în România, simultan cu toate celelalte state membre UE. Persistă însă încă multe neclarităţi cu privire la caracterul relativ sau, după caz, absolut al unor drepturi şi obligaţii derivate din GDPR.Întrucât, în genere, multe dintre consiliile judeţene şi primăriile din România nu s-au simţit în mod direct şi decisiv vizate de aplicarea GDPR, continuă să persiste atitudini de amânare, neclaritate sau indiferenţă cu privire la consecinţele pe care întârzierea punerii în practică a GDPR le-ar putea genera în lanţ pentru sectorul public. Pe de altă parte, faptul că apar periodic completări sau îmbunătăţiri ale GDPR, lasă loc implicit generării unor controverse juridice, în special referitoare la dreptul persoanelor privind ştergerea datelor acestora, dreptul la portare sau dreptul de opoziţie. Simpla desemnare a unor Ofiţeri pentru Protecţia Datelor în cazul unei primării sau a unei instituţii coordonate de aceasta nu are cum să rezolve de la sine problemele de organizare internă a datelor personale cu care se operează şi cu atât mai puţin eventualele litigii sau conflicte cu terţe părţi cu care autorităţile publice intră în relaţie în mod direct. Încă nu s-a înţeles îndeajuns faptul că GDPR nu constituie doar o simplă problemă de ordin juridic, ci mai ales o problemă de administrare internă eficientă şi de responsabilitate. Cum multe autorităţi publice, în special primării, şi-au creat şi propriile companii de servicii locale, acestea ar trebui să înţeleagă că este necesar să acorde maximă vizibilitate tuturor documentelor persoanelor ale căror date le prelucrează şi că, în orice moment, pot demonstra că menţin accesul şi prelucrează acele date numai pe baza unui temei perfect legal pentru care îşi asumă întreaga răspundere.

AGERPRES: Cum apreciaţi că s-a manifestat până acum rolul jucat de către Autoritatea Naţională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal (ANSPDCP) în privinţa atât a prevenirii, cât şi a sancţionării abaterilor de la aplicarea GDPR?
Sever Avram: Până în prezent, atunci când deschidem telefonul, primim o seamă întreagă de anunţuri publicitare, oferte sau promoţii la care nu am solicitat vreo informare şi care ne parvin printr-o evidentă menţinere, din trecut, a datelor noastre personale, fără acordul nostru explicit. Desigur că aceasta este de natură să ridice semne de întrebare sau chiar să creeze îndoieli cu privire la capacitatea de monitorizare şi de auto-sesizare a Autorităţii Naţionale în raport cu această perpetuare a stărilor de fapt care au ajuns să nemulţumească într-atât încât să fie necesară adoptarea GDPR. Deocamdată sesizăm că ANSPDCP şi-a păstrat vechiul site şi nu a reuşit să creeze o secţiune de informare transparentă a publicului interesat cu privire la rezultatele şi soluţionările pe care le-au dat diverselor sesizări apărute sau care ar urma să survină în perioada imediat următoare. Spre comparaţie, Supervizorul European de Protecţia Datelor (autoritatea independentă UE pentru protecţia datelor) a creat deja o structură de tip ”Digital Clearing House” ce reprezintă prima reţea europeană ce îi reuneşte pe toţi reglementatorii din toate domeniile spaţiului digital, inclusiv pe aceia răspunzători de protecţia datelor personale. Această transparentizare şi evidenţiere a rolului jucat de cei meniţi să protejeze datele este cu atât mai importantă cu cât însăşi legislaţia UE este în continuă mişcare şi se pregăteşte deja, în complementaritate, şi proiectul privind ”Regulamentul e-Privacy”, ca o urmare firească a recentei Declaraţii a Comitetului European pentru Protecţia Datelor. Luând în considerare toate aceste elemente, tocmai în sensul de a preveni orice tergiversări sau neaplicări susţinute a GDPR în România, întărirea capacităţii instituţionale şi a rolului Autorităţii Naţionale ar trebui să preocupe intens nu doar pe legislatori, ci şi pe decidenţii de la fiecare nivel… central, judeţean, local.

AGERPRES: Ce trebuie să ştie instituţiile publice, dar şi companiile private, referitor la Ofiţerul pentru Protecţia Datelor (DPO)?
Sever Avram: Având în vedere că Regulamentul UE 679/2016 se aplică de o lună de zile, considerăm că atât companiile private cât şi instituţiile publice trebuie să aibă deja numit un DPO, să îşi informeze personalul care intră în contact cu datele personale despre implicaţiile, restricţiile şi sancţiunile prevăzute de GDPR şi cel mai important, să îşi optimizeze modul de lucru, astfel încât organizaţia să respecte nivelul de conformitate la Regulament. Conform Legii 129/15.06.2018, Autoritatea de Supraveghere îşi va lărgi echipa de inspectori la 85, care vor soluţiona sesizările primite, dar care se vor putea sesiza din oficiu şi realiza controale inopinate, având posibilitatea de a aplica amenzi de până la 300.000 de euro.De altfel, în ultima lună Autoritatea a sancţionat o serie din operatori de telefonie care nu au respectat prevederile GDPR şi s-a constatat că au încălcat drepturile persoanelor private şi că ar fi încercat să le ”influenţeze” pentru obţinerea consimţământului în vederea comunicării de mesaje în scop de marketing. Evident, ulterior, organismele de justiţie vor avea ultimul cuvânt de spus în cazuri controversate.

AGERPRES: Ce recomandări importante ar fi de făcut către autoritatea de supraveghere, cât şi către celelalte autorităţi centrale cu rol în influenţarea comportamentelor decidenţilor publici din România?
Sever Avram: În primul rând, ar fi necesar să acorde o mult mai mare deschidere privind cooperarea cu organizaţiile cu preocupări relevante din societatea civilă pentru a se continua campania de informare şi conştientizare începută în urmă cu un an. Ar merita luată, ca model, reţeaua organizaţiilor neguvernamentale care s-a cristalizat la nivel UE în relaţia cu supervizorul european. Acesta din urmă îşi deleagă lunar reprezentanţii în câte un stat membru pentru a pre-evalua situaţia respectării GDPR şi a impulsiona modalităţile de colaborare eficientă, atât cu autorităţile naţionale de reglementare, cât şi cu principalii actori sau reprezentanţi ai organizaţiilor pentru protecţia consumatorilor. Este în interesul tuturor ca aplicarea GDPR să fie şi în România o prioritate reală tocmai pentru a se preveni producerea de conflicte juridice posibile în acest domeniu ce pot antrena, uneori, entităţi din mai multe state membre ale UE care s-ar putea simţi lezate cu privire la anumite soluţii sau neadoptarea unor soluţii potrivite faţă de încălcări ale GDPR, luate la momentul potrivit.Pe de altă parte, ca organizaţie care reprezentăm comunităţi şi universităţi dunărene în România, recomandăm reprezentanţilor consiliilor judeţene şi primăriilor să nu privească cu lejeritate GDPR, ca pe o încă o complicare a legislaţiei, ci să îşi formeze, nu doar să nominalizeze, proprii Ofiţeri de Protecţia Datelor, cât mai prompt şi responsabil cu putinţă, dând astfel un model şi partenerilor din mediul de afaceri cu care cooperează sau vin în contact.Celor din sectorul IMM, le-am sugera să investească din timp în formarea unui birou propriu de protecţia datelor care va comporta costuri suplimentare, dar va scuti managerii de posibile dureri de cap ulterioare, în special fiindcă nici concurenţii lor de pe piaţă nu vor sta cu mâinile în sân şi ar putea, la rigoare, reclama şi la Consiliul Concurenţei dacă GDPR nu este aplicat întocmai, îndeosebi în rândul sucursalelor, al magazinelor online sau al newsletterelor pe care le editează şi le distribuie.

AGERPRES: Puteţi să ne daţi un exemplu concret referitor la ce aţi întreprins la nivelul organizaţiei dumneavoastră privind stimularea aplicării GDPR?
Sever Avram: Încă din luna februarie, împreună cu colaboratorii de la Iaşi, Ionuţ Socol (specialist IT) şi Adriana Huţuţui (legal), am iniţiat şi lansat la Academia Română un program de formare, asistenţă şi sprijin pentru cei care şi-au propus să se pregătească din timp în raport cu provocările generate de noul regim al protecţiei datelor personale. În prezent, derulăm două tipuri de cursuri: unul pentru persoanele care urmează a fi desemnate ca DPO şi altul pentru persoanele auxiliare care vor relaţiona cu acest DPO şi care intră în contact cu datele cu caracter personal.

Până în prezent, absolvenţii cursurilor online organizate sub egida Catedrei Internaţionale Onorifice ”Jean Bart” (CIO-SUERD) de pe tot cuprinsul ţării au putut să se familiarizeze nu numai cu cunoştinţele şi deprinderea abilităţilor de bază, ci să fie înscrişi într-o reţea de Alumni care să primească ori de câte ori este necesar actualizări sau clarificări în raport cu schimbările legislative şi procedurale care apar. De asemenea, periodic, vom adapta mijloacele noastre de advocacy şi de acţiune spre a reuşi o minimizare a riscurilor şi a menţine un dialog constructiv atât cu autoritatea naţională de resort, cât şi cu supervizorul european în favoarea unui mediu online mai flexibil, mai protectiv şi mai dinamic, inclusiv în contextul procesului de dezvoltare şi inovare urbană condus potrivit conceptului Smart City şi în România.De altfel, şi cu ocazia Zilei Internaţionale a Dunării pe care CLDR a marcat-o în data de 28 iunie 2018 la sediul Ministerului Afacerilor Externe, am atins şi acest subiect al formării în domeniul protecţiei datelor personale, întrucât Preşedinţia Strategiei UE pentru Regiunea Dunării (SUERD) pe care o va prelua România va pune în centrul atenţiei cooperarea extinsă prin intermediul reţelelor, clusterelor şi hub-urilor în favoarea economiei circulare şi a industriilor creative.

mai mult
Dialog de idei

„INIMA NU ARE RIDURI”- Interviu cu poeta Mamier Angela Nache

cu2

R: Ați fost premianta unui liceu cu profil real din Brașov, erați foarte bună la mate-fizică. Cum de nu ați făcut inginerie sau o specializare din domeniul tehnicii și ați mers la Filologie?
ANM: Prin 1963, erau doar două secții la liceul de cultură generală: realul si umanul (sic!). De obicei, elevii mai slabi, alegeau din comoditate umanul, era chiar jenant să afirmi că ești la „uman”… Am avut norocul să frecventez unul din cele mai bune licee (primul cosmonaut român a fost elev al aceluiași liceu, al acelorași profesori emeriţi, mulți foarte tineri)… Profesorul meu de limba română, Petru Homoceanul, era un bun poet și un dascăl intransigent, dirija un cenaclu, scotea o revistă a liceenilor, unde am debutat de altfel cu o poezie „bacoviană”, cu titlul de „Cum plouă… După facultate, am regăsit profesorul meu de literatură ca membru și coleg de cenaclu al cadrelor didactice, la fel de intransigent, dar obiectiv, rivalizam un pic! Cu matematica m-am „descurcat”, căci eram îndragostite toate de tânărul nostru profesor de matematică, abia numit la catedră… Aș fi murit de jenă să ies la tablă și să nu fiu în stare să rezolv problemele propuse… La Brașov, erau alese mai ales Facultățile tehnice… Când le-am spus părinților că doresc să dau concurs de admitere la Filologie la București, tatăl meu, maistru mecanic-auto, mi-a spus cu un aer sceptic: încearcă, dar numai o singură dată… apoi Politehnica te așteaptă, aici la Brașov, fata mea…

R: Mi-ați vorbit cu admirație, la un moment dat, despre profesorii dumneavoastră din facultate. Ce însemna, atunci, un profesor bun? Vă întreb și fiindcă azi, în România, mai toți dăm vina, pentru starea deplorabilă în carearată țara, pe învățământ. Implicit, pe profesori…
ANM: Facultatea de Litere a Universității din București seamănă destul de puțin cu cea de azi (între 1967-1973, am aparținut ultimei generații cu 5 ani de studii.) Pe vremea aceea, existau trei specializări, mulți dintre noi au absolvit cu trei specialități: româna, engleza și franceza. Se predau limbile străine frenetic, în grupuri restrânse, de la creșe până la liceu, dar experiența atât de revoluționară s-a dovedit probabil prea costisitoare și nu a durat prea mult. Admiterea la studii universitare era cu examen scris și oral și aveam voie să ne înscriem la o singură facultate. Am participat asiduu la cenaclul Junimea, dirijat de Ovidiu S. Crohmălniceanu, unde îi ascultam uluită pe Nichita Stănescu, Constanța Buzea, Adrian Păunescu… Colegii mei de facultate remarcabili, precum Ioan Petru Culianu, Nicolae Mecu, Marius Tupan, Ioana Diaconescu,Paul Agarici, Dumitru Radu Popa, Serban Anghelescu etc… Profesori celebri precum doamna Bușulenga, Matilda Caragiu, Eugen Simion, Mircea Martin, Nicolae Manolescu, Marian Popa, Alexandru Piru, Sorin Alexandrescu, Solomon Marcus, Angela Ion, Irina Mavrodin etc,etc… Erau zilnic cu noi, cu coatele tocite pe mesele impozantei biblioteci universitare… Programele deveniseră entuziasmante, erau studiați autorii, până nu demult interziși, descopeream noul roman francez, teatrul absurd, suprarealismul transa dicteului automatic, literatura sud-americană și mai ales americană, gramatica structurală, care m-a lăsat rece … Doamna Bușulenga, sobră, erudită, inaccesibilă, domnul Piru galant, parfumat, dichisit, domnul Manolescu tânăr, pirpiriu, subțirel foc, dar examenul său era de temut… Mircea Martin şi cursul său de Teorie Literară, urmat de un examn cumplit de sever… O perioadă destinsă, la începutul dictaturii un Ceausescu conciliant: se juca teatru, se pleca în străinătate destul de ușor, se facilitau schimburile între facultăți din Europa. La noi tinerii au creat un teatru revoluționar intitulat «Podul», (experimental), au fost invitați la un festival din Franța… În acest teatru s-a remarcat fosta mea colegă de facultate, devenită azi marea actriță Olga Delia Mateescu.

R: Ați activat într-un oraș care, în 1987 (anul când ați părăsit România), s-a revoltat împotriva lui Ceaușescu: Brașov. Ați fost, din punct de vedere cultural, alături de scriitori importanți, între care i-aș numi pe Gheorghe Crăciun, Al. Mușina, Vasile Gogea, Ovidiu Moceanu, Petru M. Haș…. (mai completați dacă vreți), iar mai apoi de tinerii Simona Popescu, Andrei Bodiu, Caius Dobrescu, Marius Oprea. Ce implica, în anii 70-80, solidaritatea culturală?
ANM: Deci, cam prin 1985, a fost creat Cenaclul 19 pe care îl conduceam à tour de rôle… Liceeni la acea epoca tinerii Caius Dobrescu, Simona Popescu, Marius Oprea, Andrei Bodiu etc… care au beneficiat de încurajările şi sfaturile noastre preţioase, (literatura americană, engleză şi nu numai erau la loc de cinste …)
Simt că este momentul de a dovedi prin citate din interviuri (aleg spusele colegiale a doi care nu au avut memoria scurtă în ceea ce mă priveşte: Caius Dobrescu şi Andrei Bodiu): În revista «Luceafărul de dimineaţă», Nr. 1 – 2 / 13 ianuarie 2010 găsim în interviul «Un cenaclu foarte bun face cel puţin tot atât cât o şcoală foarte bună», interviu cu regretatul Andrei Bodiu.Extras :
«Cât de norocos aţi fost? Au apărut de timpuriu acele persoane care v-au influenţat în vreun fel traseul literar de mai târziu?»
Andrei Bodiu spune: «Dar Braşovul adolescenţei mele înseamnă şi prietenii din grup, dar şi alţi oameni care au însemnat întâlniri memorabile. Primul ar fi marele scriitor Gheorghe Crăciun, de la a cărui moarte se împlinesc în ianuarie, iată, 3 ani. Apoi Vasile Gogea, Ovidiu Moceanu, Alexandru Ţion, Paul Grigore, Ioan Pop Barassovia, Angela Nache, scriitori şi critici adevăraţi care, la începutul anilor ’80, făceau ca oraşul nostru să fie mai luminos. În adolescenţă am citit „cu grupul”, vorba Simonei, la Cenaclul de Luni şi l-am cunoscut pe Nicolae Manolescu, ceea ce, pentru mine, a însemnat foarte mult. »
Pe de altă parte, în revista «Contrafort»: 1(99), ianuarie. La rubrica «Interviul revistei» găsim: Caius Dobrescu: ‘Ceea ce contează pentru oamenii cu adevărat creativi este ceea ce vor realiza de aici încolo’).
M.V.: Cum i-aţi întîlnit pe ceilalţi trei colegi din «Pauză de respiraţie»? Vorbiţi-mi despre Cercul Literar 19. Despre Grupul de la Braşov: cum s-a format şi ce înseamnă el pentru membrii grupului?
C.D.: Toate aceste întrebări, dle Vakulovski, se leagă profund între ele. I-am cunoscut pe prietenii mei Simona Popescu, Andrei Bodiu şi Marius Oprea la Cercul Literar 19, unde, pînă la urmă, sa format grupul nostru. Acest cerc fusese creat de un număr de tineri intelectuali braşoveni, marginalizaţi în sistemul cultural oficial al oraşului şi care simţeau nevoia de a-şi crea un mediu propriu, alternativ la ceea ce se făcea pe «aleea principală» a culturii locale(…..)Aceşti oameni erau victimele avortăţii iniţiativelor liberale pe care părea să le promoveze regimul Ceauşescu în prima sa fază.( ….)
Această catastrofă socială, datorată tradiţionalei iresponsabilităţi de natură criminală a comunismului românesc, a făcut ca tinerii de atunci să încerce să se grupeze, la limita acceptabilităţii şi la marginea «legalităţii socialiste», pentru a putea rezista. În acest fel, i-am cunoscut, la Braşov, pe Alexandru Muşina, Gheorghe Crăciun, Paul Grigore, Angela Nache, Vasile Gogea, Ioan Pop Barassovia, Claudiu Mitan, Al. Ţion, grupaţi în cadrul acestui Cerc Literar 19, găzduit de Casa de cultură a oraşului. Pentru ei, acest spaţiu reprezenta atît un loc de întîlnire şi dezbatere publică a chestiunilor literare, cît şi un loc în care se aşteptau să întîlnească tineri, liceeni în special, cărora să le comunice mesajul lor «cripto-liberal»

Facultatea de litere ne-a dat gustul rebeliunii, era imposibil sa ne curbăm spinarea… iată nota securitatii în ceea ne privește :
„Nici la Steagul Roșu, nici la Tractorul, unde am fost invitat mai des, nu am observat vreo tendință de inventivitate antistatală, de minimalizare a realizărilor materiale în Epoca Ceaușescu, fapt ridiculizat, ba chiar interzis în Cenaclul celor nouă de la Casa Municipală de Cultură, condus de fosta profesoară de franceză ANGELA NACHE, unde AM, după o lectură patriotică a unui tânăr, s-a urcat pe scenă și a ținut să sublinieze: „Cenaclul celor nouă nu e o tribună patriotardă. Aici nu se va pronunța nici cuvântul Patrie, nici nume proprii, fie chiar cel de Eminescu, Ceaușescu și alți escu. Noi facem artă, nu politică. Vrem să-i redăm poeziei libertatea care i-a fost furată!” Această perorație nu a avut loc între cei nouă, ci în public, și nu oriunde, ci pe scena Casei de cultură! Urmărind producțiile acestor reformatori, vom observa că sunt total absenți din presa noastră propagandistică, necesară, dacă nu chiar mai necesară ca cea așa-zis artistică.
Ceea ce este mai incredibil, este propaganda care se face în jurul acestui MUȘINĂ, în ASTRA, în special, consemnându-se că poemele sale antipoetice au fost premiate de nu știu ce juriu de declasați ca și el.
Se pare că tocmai această atitudine ostilă literaturii realiste, pe care o solicită președintele țării este încurajată de mafia care sapă la temelia limbii române. Astfel, nici Mușina, nici Angela Nache, incapabilă să susțină trei ani la rând examenul de definitivat ca profesoară, a fost exclusă din învățământ, dar continuă să ne învețe cum să scriem românește, promovată și susținută de Daniel Drăgan…”.*

*Notă a Serviciului Special „S” nr. 110/MA/6.06.1985 – informator „BRAȘOVEANU S”.

(din O istorie a Cenaclului de Luni)

R: N-ați fost membră a Partidului Comunist Român. Cum ați reușit să scăpați? Nu vi s-a propus?

ANM: Nu aveam cum fi membră de partid ,nici nu mi s-a propus ,eram pe « lista neagră » şi eram alergică oricum la orice formă de stăpânire a sufletului şi gândurilor mele .Publicam poeme anti-regim de prin 1979 ( cu mult înaintea stimatei Ana Blandiana-asta, pentru stabilirea adevărului istoric-literar) în Vatra ,ori Braşovul literar şi artistic …Iată un exemplu ales, printre multe altele :
Strada Cosmos («Astra», noiembrie, 1981) (Ed. Dacia, vol.Miraculum 1982),

«Toate drumurile sunt pe hartă-n echilibru convenţional /sâmbăta, duminica ori la salar/cartierul miroase a bere ori vodcă/în aromele florilor aspre/sădite de-un activ cetăţean voluntarpensionar,/ce contraste,/un adevăr relativ, dar trist ca acesta,/poate fi rama-n care/şi suflet, şi sânge pentru semeni tresar,/o femeie cu plase, cu umerii tari,/mărşăluind cu-atâta demnă răbdare/este nobil pretextul /unui posibil poem/viguros, energetic, chiar extraordinar,/doar să-l culegi de pe pleoapele-i albe/de pe chipul de zahăr şi sare/din zâmbetu-i rar… »/

R: Ați avut dosar făcut de către Securitate? L-ați văzut? Ați descoperit printre turnători și apropiați, oameni de la care nu v/ați fi așteptat să vă trădeze?
ANM: Am avut acest dosar din moment ce eram iniţiatorii unui cenaclu liber-gânditor, rebel si mai ales de când de prin 1984 am depus cererea de căsătorie cu un cetăţean francez, (cunoscut cu ocazia unor schimburi culturale epistolare între elevii nostri de prin 1981)…am fost „pedepsită” să devin bibliotecară în propria-mi scoală si asistam la multe aberaţii: O tânără învăţătoare, excepţională, dată afară definitiv din învățământ pentru că era „pocăită” (a devenit vânzătoare într- un aprozar, unde am revăzut-o lividă, depresivă, definitiv…

R: Din 1987 locuiți în Franța. Cât de complicat a fost pentru poeta care erați și care sunteți să rămână fidelă limbii materne, într-o altă țară?
ANM: La sosirea mea în Franţa (cu 2 ani înaintea căderii lui Ceauşescu), cu două valize, doi copii, două cărţi şi altele două în manuscrise şifonate (rebelii nu erau publicaţi decât foarte rar) am ales o retragere discretă, am debutat integrarea mea, proces în curs, nicicând terminat, dar mai degrabă reuşit, din fericire…

Trebuia să văd clar, căci fără o viziune clară şi sinceritate nu putem fi mesageri valabili ai poezi
Trebuia să accept noile mele rădăcini, să apropii cele două ţări (originară şi de adopţie); să le pun cumva pe un plan de egalitate, ca o mărturisire de dragoste pentru amândouă… ele care au contribuit atât de minunat la naşterea şi renaşterea mea. Aproape două vieţi într-una! Toate acestea au cerut timp… am înţeles ca rămân un scriitor român (deşi scriu în ambele limbi). Eram norocoasă de a aparţine la două culturi bogate! Discursul meu devenea această sumă, sentimentală, sălbatică, primitivă, emoţionată de Lumea Nouă fără a uita Lumea Veche, trăind cu ambele în cotidian. Până la urmă, am putut observa că nu m-am schimbat prea mult, că am rămas fidelă femelismului » meu, încă şi mai sensibilă la suferinţele umane, vieţile distruse, la injustiţii şi la lipsa de toleranţă. Şi de fiecare dată, pe acelaşi ton de emoţie reţinută, gravă, seacă, care urmărea o forţă de impact, sub un unghi nou, într-un nucleu afectiv învelit în imagini care «povestesc» şi care «sugerează», care difuzează corespondenţe… Aceleaşi teme majore, mitologii în filigran despre opresiunea seculară a femeilor, reformele superficiale şi lente pentru a le ameliora viaţa, mizeria materială, spirituală şi sexuală, respectul mamei, menajerei, cea care procreează… (considerată în anumite colţuri ale planetei, ori în Franţa, ori România, ca un instrument sexual la dispoziţia unui soţ-uneori un peşte – ceea ce este şi mai grav!) Astfel, poemele mele devin variantele revoltelor mele, aşteptărilor mele-indisciplinele mute care se eliberează prin scris. Sosirea în Franţa a precipitat şi mai şi trezirea conştiinţei mele, demistificarea normelor dominante. Detest femeia redusă la o condiţie inferioară, exalt excepţionalul ei aport la frumuseţea lumii, nu pot rămîne indiferentă căci ea este Viaţa. Visez, şi resimt instinctiv, ca poate o Femeie va găsi soluţia de urgenţă pe pragul acestei planete albastre atît de fragile…Femelismul, o dispoziţie livrescă, impusă de Timpul meu subiectiv, o existenţă împărţită între o dictatură şi o democraţie –o dorinţă de viaţă intensă, care după un asemenea accident biografic(dictatura) apără cu toate forţele de care dispune valorile universale ale umanităţii atât de stranii, de diferite dar mereu surprinzătoare. Mărturisesc şi asum căutarea unei originalităţi cu « orice chip » şi foarte bine dacă poate părea uneori « naturală ». O poezie care priveşte viaţa în ochi cu încîntare, fără a fi nevoită de a-şi pleca privirile, pentru ca nimic din « anima mundi » să nu îi scape! Am publicat câteva cărţi şi aici şi anim în orăşelul meu un cenaclu intitulat Musc’art ,în care prezint operele unor artişti diverşi: poeți, romancieri, sculptori, jurnalişti, pictori etc…

R: Ce însemna scrisul literaturii pentru dumneavoastră când aveați 20 de ani și ce înseamnă acum?

ANM:nLa 20 de ani nu numeri anii, la 60 numeri zilele, la 20 ne credem deştepţi, dar pe la 30 începem să ne îndoim de sine, la 20 de ani suntem însăşi frumuseţea, la 50 e doar o recompensă. Când vârsta nu mai începe cu cifra 2 începi să surâzi din ce în ce mai puţin, faci din ce în ce mai puţine nebunii. La 20 de ani credem că putem opri timpul în loc, îl risipim, dar nu rezist să nu îl citez, totusi, pe Alexandre Dumas care zicea: „Am 50 de ani, dar credeţi-mă ori nu, la 20 de ani nu mai eram deja!” Eu zic că în inimă am încă 20 de ani. Nu mai ştiu cine zicea, pe drept cuvânt, că «inima nu are riduri».

A consemnat Ioan Corin Culcea

mai mult
Dialog de idei

Despre scrierea în sărăcie… sau: a scrie pentru alții, fără a cere nimic în schimb. Interviu cu poetul, jurnalistul şi criticul DANIEL MARIAN

cu2

R: Daniel Marian, nu aș vrea să încep cu întrebările clasice: „când”, „unde te-ai născut”, să primim răspunsuri şi date ce nu interesează, poate, pe nimeni, decât după moartea noastră, când avem şansa să devenim mai buni. Dacă vrei, îmi spui tu singur de ce crezi că ai fost adus în această lume?

DM: Corin Culcea, şi dacă mă-ntrebai minunăţii de-alea, te îndrumam la motor de căutare pe internet, că doar ăsta a devenit automatismul nostru predilect. Altfel, să încerc să răspund la întrebarea ta, foarte greu fiindu-mi. Eu mă gândesc că barza a nimerit din cuib drept în vreun păpuşoi, precum oiştea în gard; aşa s-ar explica fiziologic popular actul facerii mele. Puţin mai romanţat, nişte cuvinte s-au întors în ceas de seară bete de la crâşmă şi s-au pus să deseneze geometria după o figură nouă, mai palidă, nehotărâtă între hlizită şi posacă. De fapt nu, măi, hai c-am spus deja destule prostii; eu cred c-am fost adus pe lume ca să încurc lumea – da, sigur asta e, de când mă ştiu, dacă mă chiar ştiu, pe unde am trecut am încurcat lumea în loc să o descurc, n-am fost pe placul lumii, na!

R: Spune-mi, te rog, cât se mai citeşte în România şi cui mai foloseşte scrisul acum, în acest secol guvernat de goana după bani?

DM: A, da! Se citeşte enooorm! De regulă, aproape orice prostie se lasă citită, tolănită aşa, apetisantă, ’hai citeşte-mă’, ceea ce zis şi făcut. Cât se citeşte deştept, binemeritat, asta e altceva. Destul de puţin. Oricum, mi-e foarte clar că mai mult se scrie decât se citeşte. Şi în mare parte se scrie extrem de prost precum se citeşte extrem de prost. Excepţiile sunt rare, tot mai rare. Vezi tu, boala cititului e aşa ca o diafană diagonală pe lângă boala scrisului care e precum drept un glonţ, vâşti! Şi, ştii ceva, sincer acum, te-ai gândit serios cum acerb ne prefacem că ne mai citim noi între noi, când ce să vezi, clipocim ici-colo din simţul citirii şi ne săturăm mai repede decât am merita.

R: Cum este să scrii, ca jurnalist, critic literar, despre operele altora, fără să ceri nimic în schimb, deşi te lupți zi de zi cu sărăcia, cu o subzistență nedreaptă, uitată sau trecută cu vederea de mulți confrați, ocupați la rândul lor, să se strecoare prin vâltoarea vieții… tu ştiind că există critici care nu practică aceste „servicii”, decât fiind plătiți pentru ele?

DM: Crede-mă că sunt inconştient, habar n-am cum e pentru că nu mă gândesc la asta decât atunci când îmi taie netul sau/şi telefonul pentru neplată. În rest, m-am obişnuit să umblu cu buzunarele goale. Dar e bine, să ştii, mă pot considera fericit pentru că nu duc grija banilor. Uf, ce glumă cinică şi tâmpită pe deasupra… Hai să-ţi povestesc ceva scurt, de acum 22 de ani. Fiind într-o funcţie publică, trebuia să completez o declaraţie de avere. Ei bine, la mine peste tot era linie, în afară de o singură rubrică, acolo fiind trecut un amărât de salariu. De trei ori au venit de la secretariat la mine cu hârtia s-o refac crezând că ori sunt beat, ori nebun, ori îmi bat joc de ei. Cam aşa e cu mine. Inconştient. Sau cu capul în nori, cum mi s-a spus de curând. Ceea ce chiar e justificat, îmi plac norii, îmi place să zbor prin nori la nebunie. E şi trist, să ştii, simt asta aşa adiind, dar nu ştiu cum aş mai putea repara lucrurile la o vârstă de-a dreptul deprimantă, când cântă tot mai răguşit cucul existenţial.

R: Ştiu că ai în spate 28 de ani de ziaristică, că ai publicat multe cărți ce îți definesc talentul „născut, nu făcut”… „liber ca şi când/ n-ar fi trebuit să mă nasc încă/ liber ca şi când/ ar fi trebuit să mor deja…” Acesta eşti tu, Daniel Marian, cu toată opera pe umerii grei. Deşi nu m-am ghidat niciodată după numărul de cărți scrise şi publicate, ci doar după cum şi ce se spune în ele, câte cărți s-au adunat până acum?

DM: Da, imediat după Revoluţie, student în Timişoara fiind, m-am pus pe luat taurul în coarne, cel mai al dracu’ taur. Nu-mi pare rău, dar n-aş mai face imprudenţa asta odată. Iar chestia asta cu libertatea, e o pură deşănţată iluzie liptă de noi ca un scai atâta vreme cât trăim şi poate şi dincolo în moarte. Libertate nu există, precum nu există nici zero, nici infinit – nici punct, nici întreg; sunt concepte, atâta tot. Cărţi, să fie cred 53, dar să nu mă pui să îţi spun care-s alea, nu ştiu numele decât la vreo cel mult cinci virgulă trei… Pe undeva, s-ar putea să fie chiar mai multe decât femeile din viaţa mea, şi asta chiar că mă înspăimântă!

R: Ce părere ai, Daniel Marian? Marea poezie s-a născut şi se naşte din durere, din sărăcie sau/ şi din fericire?

DM: Poezia se naşte pentru că aşa vrea ea. Te-a prins, te-a înghesuit şi te pocneşte de nu te vezi. Eşti al ei, ea nu e a ta. Precum iubeşti o femeie la nebunie iar ei nici că-i pasă de tine. Fără a fi alergat buimac o întreagă scală de sentimente, unele mai anapoda decât altele, nu poţi fi poet. Sau poate că da, eu însă nu ştiu asta. Bine că nu m-ai întrtebat ce e poezia, of, gata, am scăpat!

R: Se poate face vreo delimitare între poezia feminină şi cea masculină, între poezia tinerilor şi cea a vârstnicilor?

DM: Categoric da. Depinde la ce oră din zi sau din noapte scrii, dacă eşti în faţa colii de hârtie – nu a calculatorului, nu, urăsc chestia asta – dacă eşti deci în pat, în birt, în şanţ, mergând pe drum, ori în tren, în maşină, în avion, în copac. Poţi scrie atât de galeş sau de dur, de niznai sau de jeluind, încât numai dacă pui buletinul lângă scriere îţi dai seama că totuşi eşti tu. Să fim înţeleşi, poezia reală nu are nimic de-a face cu condiţia poetului sau poetei, ce-o fi.

R: Cât de mult trebuie să citească un poet, un scriitor, şi ce să citească, pentru a putea ridica ştacheta propriilor lui scrieri… dacă şi cât contează aceasta?

DM: Nu ştiu cât de mult, ştiu însă că tot timpul se găseşte ceva cu adevărat bun de citit. Sau dacă nu se găseşte, n-ai decât să scrii tu, şi gata, vezi, tot se găseşte. Citeşti ceea ce simţi ca la îndrăgostirea din priviri, niciodată nu mergi la garderobă să vezi dacă te prinde bine. Şi bineînţeles contează precum aerul pe care îl respiri.

R: Cât de misterios, cât de adânc trebuie să fie actul în sine, acela de a scrie, să poată şi rezona cu mulți cititori? Cât din acest act este Dumnezeu? „Pe aici trec şi eu,/ ca o secundă uitată,/ ca lacrima lui Dumnezeu”, spune poetul Nicolae Băciuț… „Fără Dumnezeu, nu e poezie, cuvântul e bolboroseală”…

DM: Totul este Dumnezeu, dar absolut totul! Altfel n-ar fi deloc. Nicolae Băciuţ a spus bine, ar fi de prisos să mai plusez pe ceea ce deja e gata conştientizat şi exprimat. Dar cu misterul şi cu adâncul, asta da. Mister nu e, însă atât că eşti tu în paralel cu tine, de acolo din oglindă te uiţi la tine şi scrii. Iar adânc… nemăsurat şi nemăsurabil, în sus, în jos, unde vrei sau unde nu te gândeşti.

R: Şi ultima întrebare: Literatura noastră crezi că se îndreaptă într-o direcție bună?

DM: Literatura nu are şi nu a avut niciodată vreo direcţie, ci doar intersecţii. Unele accidentale, de fapt majoritatea, şi depinde dacă e rost de vreun pisc ori de vreo râpă. Nu se poate doar cu una fără cealaltă. Literatura e o probă de permanentă anduranţă în condiţii de subzistenţă. Dacă nu crezi, întreab-o şi probabil că îţi va răspunde: ’Ce vrei, mă, te pui cu mine? Ia taci şi scrie!’

Corin Culcea

mai mult
Dialog de idei

Mircea Dumitru: ”Valoarea unui sistem e dată de medie, nu de vârfuri”

mircea-dumitru (1)

Mircea Dumitru este rectorul Universității București. Profesor de logică, membru corespondent al Academiei Române, președinte al Institutului Internațional de Filosofie și ministru al Educației în guvernul Dacian Cioloș, este una dintre persoanele publice din domeniu cele mai calificate să analizeze starea actuală a învățământului românesc.

Există un declin de performanță în școala românească sau am trăit o perioadă cu iluzia că unele lucruri chiar funcționează, iar acum ne vedem iluziile destrămate?
S-ar putea să fie și una și alta. Adică să fie și un declin dar, deși este un declin istoric real, probabil că am avut și iluzii foarte înalte, alimentate de un fel de ideologie triumfalistă: școala românească are rezultate foarte bune, care nu pot fi ignorate, pentru că avem olimpici internaționali, pentru că avem vârfuri, reale, de altminteri, care s-au format în decursul timpului. Există, însă, un declin al învățământului cam peste tot în lume astăzi, legat, probabil, și de marile reașezări culturale, de “războaie” culturale care se poartă și în Occident, și în Orient, însă la noi s-a ajuns, cred, la un minimum istoric. Când îi vezi pe acești oameni care sunt în funcții publice, care sunt foarte vizibili și care iau decizii extrem de importante pentru noi toți, și îți dai seama că sunt foarte prost pregătiți și că nu au niciun fel de pregătire care să asigure un minimum decent de competențe pentru funcțiile pe care le ocupă, atunci îți dai seama cât de proastă întâlnire cu școala și cu educația au avut aceștia.

Valoarea unui sistem este dată de vârfurile lui sau este dată de medie?
Valoarea unui sistem este dată de medie, nu de vârfuri. Școala publică, în epoca modernă, în toate societățile democratice, este o școală generală, este o școală pentru toți, din satele cele mai îndepărtate de metropole și până în capitala țării. Vârfurile, oamenii foarte talentați, geniile care, oricum, din punct de vedere statistic trebuie să apară oricum într-o populație, ei bine, toți acești indivizi excepționali ar putea să străpungă și să aibă realizări deosebite și în lipsa unei școli, în lipsa unui sistem; cunoaștem astfel de cazuri de oameni geniali care, deși nu au avut o educație formală foarte bună, au avut rezultate excepționale. Deci nu, nu putem să evaluăm performanțele unei școli după 0,2% sau 0,3% care sunt cei foarte performanți.

”Nu am dat niciodată o <atenție> sub formă de bani”

educatie coruptie

Dar putem să le evaluăm după rata analfabetismului funcțional, care a ajuns la 40% pentru absolvenții de liceu din România?
E un procent grav, care arată că școala nu își îndeplinește obligațiile de bază, că este extrem de birocratizată, chiar dacă în intențiile formale, ipocrite și superficiale totuși, lucrurile par să stea bine. Avem programe mult prea încărcate și, tocmai de aceea, aproape imposibil de aplicat și de urmărit în clasă; avem tot felul de discuții sofisticate despre didactici și despre cum trebuie să funcționeze școala, dar chestiunile de bază nu sunt rezolvate: copiii nu înțeleg un text scris, copiii nu se pot orienta într-un formular pe care trebuie să îl completeze la Primărie, copiii nu își cunosc drepturile de bază. Or, această formare și pregătire de bază trebuie să fie făcute de școala generală. Pentru asta plătesc părinții taxe și impozite, ca să fie susținut sistemul educativ, nu pentru 0,2% care ajung să fie olimpici la fizică și la chimie.

Dar părinții nu fac și ei parte din problemă?
Părinții nu au această obligație legală să își învețe copiii carte. Ei au o obligație naturală, dar obligația legală aparține școlii. Părinții – desigur, unii dintre ei – s-ar putea și ei să fie în aceeași situație: să fie analfabeți funcțional; ei muncesc din greu, de dimineața până seara, ca să pună o bucată de pâine pe masă copiilor; nu părinții sunt principala problemă aici.

Mă refeream la problema integrității în școală. Sunt mulți părinți în orașele mari sau chiar și în cele mai mici, care sunt dispuși să încalce limitele corecte.
Se adaptează la mediu, pentru copiii lor ar face orice.

Dar faptul că școala încă tolerează mica corupție sau marea corupție, că păstrează obișnuința plicului afectează calitatea actului de învățământ?

coruptie educatie

Întrebarea d-voastră are la bază presupoziția că acest fenomen al corupției este larg răspândit în școli. Or eu nu știu dacă acesta este un fenomen de masă; de fapt, nu cred acest lucru, chiar dacă nu exclud posibilitatea ca astfel de cazuri să fie reale. De aceea nu pot să răspund la întrebare. Eu am avut copiii în școală, o fată mai mare, care a absolvit acum mai mulți ani, o a doua fată, care a terminat acum clasa pregătitoare. E adevărat, poate pe mine lumea mă cunoaște, poate nu mi se adresează mie cu chestiuni de genul acesta, dar eu nu le-am observat niciodată, acolo unde au fost copiii mei.

Nu ați dat niciodată o ”atenție”?
Nu, chiar nu.
Deci se poate și așa.

Cum definiți o ”atenție”?
De exemplu, o recompensă financiară. Nu mă refer la un buchet de flori.
Nu, asta nu. Bani nu am dat niciodată.

”Cu prostia ați încercat să explicați lucrurile?”

De unde ați pleca într-o operă de redresare a Educației în România?
La noi, e foarte greu acum să mai redresezi lucrurile, pentru că s-au concentrat aceste disfuncționalități și crize mici, dar care au devenit o criză din ce în ce mai mare prin acumulare și nerezolvare la timp. Nici specialiștii în probleme educației nu cad, de cele mai multe ori, de acord asupra unor principii de bază, simple. În al doilea rând, clasa politică este complet confuză și nu cred că ei au o idee limpede cum anume ar trebui să se ocupe de problema asta. Cred că nici nu au o motivație foarte puternică, pentru că mulți dintre ei sunt rezultatul acestor studii aproximative, făcute târziu, făcute doar pentru a obține o diplomă. Unii dintre ei și-au terminat școala la 30 de ani, la 40 de ani, poate chiar și mai târziu și, din moment ce dânșii sunt în funcții foarte importante și au atâta influență, deși n-au făcut școală, atunci probabil chiar își pun în mod sincer întrebarea “de ce e nevoie de școală?”.

Apare prezumția de premeditare din faptul că învățământul, care a fost dus în declin, i-a favorizat pe cei aproximativi?
Ar trebui să fie mult prea isteți pentru asta. Pur și simplu, e prezumția de stupiditate, nu de premeditare. Cum spunea domnul Pleșu, citându-l pe un profesor al domniei sale din anii ’60, când era student la Institutul de Istoria Artei: ”Dar cu prostia ați încercat să explicați fenomenele negative din societate? Nu mai faceți teorii ale conspirației aici. Încercați chestiuni mai simple!”

Ați acuzat politizarea din învățământul românesc, mai ales pe cea din mediul universitar. Cât afectează acest fenomen actul de educație?

scoli private coruptie

Asta e o chestiune insidioasă și subtilă. Nu pot să spun că politizarea universității se manifestă în forma unei catehizări de la catedră, deși nu exclud posibilitatea ca uneori profesorii să exprime sau să sugereze sau să influențeze într-un fel sau altul mentalitatea tinerilor, exprimând și idei politice. Problema este, însă, că se creează structuri din acestea de relații, rețele de influență. Un conducător de școală, de universitate, dacă este în grațiile unui lider politic local, regional sau național, are acces la anumite resurse, într-o manieră în care alții nu au. Se simte mai apărat și mai protejat. Într-un fel, și asta e o problemă de adaptare, pentru că este o problemă structurală, nu este o chestiune legată de reaua intenție a unor oameni și este o chestiune de raționalizare a unei situații defectuoase social. E adevărat că eu, de pildă, dar asta ține, poate, doar de modul în care am decis eu să mă manifest în actuala cultură politică românească, eu nu aș putea să fac astfel de înțelegeri, pentru că mi se par degradante pentru un profesor, pentru cineva care vrea să îi învețe pe tineri să aleagă o cale mai corectă, mai curată din punct de vedere moral. Nu toate compromisurile sunt compromițătoare, dar acesta este unul de acest gen și nu aș putea să îl fac. Cred că fenomenul politizării este unul real, dispus pe un spectru gradual, care pleacă de la chestiuni cum sunt numirile pe funcții ale inspectorilor școlari în județe, numirile pentru directori de licee, la liceele importante. Imediat după alegerile din 2016 și instalarea noului Guvern, la începutul lui 2017, s-a văzut imediat cum foarte mulți dintre cei care reușiseră, foarte greu de altminteri, să își obțină printr-un concurs public o poziție de director sau alte funcții de conducere au fost supuși unor presiuni directe și explicite din partea unor oameni politici să renunțe la acele posturi, pentru ca ele să fie oferite clientelei politice.

Au fost demiteri pe fax, cu zecile…
Da, au fost, iar unii dintre acești oameni au mers în instanță și au și câștigat procesele. Am aflat din presă că inspectori școlari care au fost demiși așa au câștigat, după doi ani de zile, dar în această perioadă ceilalți le-au arătat oamenilor că trebuie să fie cuminți, să stea acolo liniștiți în băncile lor și să nu își exprime nicio opinie contrară puternicilor zilei. În universități, lucrurile nu stau chiar așa pentru că, de bine, de rău, universitățile au o oarecare autonomie. Există, însă, și universități care sunt dependente politic și acolo, probabil, și profesorii au un alt gen de atitudine.

Modulul de supraviețuire.
Da. Omul este o ființă rațională și își alege mijloacele în funcție de context. Foarte puțini sunt cei care au curajul să înoate împotriva curentului o perioadă mai lungă de timp. Și, de obicei, aceștia pierd. Dar oamenii își mai aduc aminte de ei după o anumită perioadă de timp și spun: ”Iată, cineva n-a fost de acord atunci…” și asta îi animă, îi motivează pe ceilalți. Din când în când, îl mai citez pe Churchill, cu vorba asta foarte cinică: ”Din când în când, oamenii se mai împiedică de adevăr, dar se ridică repede și merg mai departe.”

Interviu realizat de Oana Dobre-Dimofte

mai mult
Dialog de idei

Cătălin Dorian Florescu: „Scrisul este un act de libertate”

florescu_bookfest
Cătălin Dorian Florescu a fost distins cu numeroase premii, dintre acestea Premiul Anna Seghers, Swiss Book Prize, cea mai bună carte a anului în Elveția, și Premiul Josef von Eichendorff pentru întreaga activitate literară. La Salonul Internațional de Carte Bookfest 2018 autorul lansează volumul „Bărbatul care aduce fericirea”, Editura Humanitas, traducere de Mariana Bărbulescu.
Ai simțit vreodată că aparții unei literaturi a exilului?

Astfel de etichete sunt puse adesea de către „administratorii” literaturii, acei critici sau istorici literari care caută în interiorul operelor structurile și elementele unificatoare care să le permită izolarea și îmblânzirea spiritului anarhic și profund subiectiv al literaturii. Din camera confortabilă de lectură își liniștesc cititorii și pe ei înșiși: „Iată un alt scriitor din exil. Nu are legătură directă cu mine, însă este un bun obiect de studiu.“ Astfel distrug dinamica, forța și mesajul universal al literaturii, reducând totul la interesele particulare ale scriitorului exilat. Mai sunt apoi cei care își dau cu părerea de la distanță emoțională. Ca și când toate astea nu ar avea legătură cu ei. Scrisul, ca orice manifestare artistică, este un act de libertate, de eliberare, de aceea nu poate fi practicat sub spectrul îngrădirii sau al constrângerii, dar nici acceptând comentarii care servesc interesele altora.
Din acest punct de vedere, criticii literari și autorii trăiesc cu adevărat în lumi paralele. Primii fragmentează, disecă, impun categorii, analizează excesiv, iar prin asta se claustrează în intelect. Prin urmare, atâta timp cât nu se lasă atinși în interiorul ființei și nu percep această întâlnire cu o altă entitate (cartea) ca pe ceva profund personal, sunt pierduți. Experiența lor nu ar trebui să difere cu nimic de cea a unui cititor bun.
Ceilalți, scriitorii ( artiștii, în general), își extrag materialul dintr-un izvor viu, pornind de la o stare de disconfort, de neliniște, și oferă o viziune mai închegată asupra lumii și a omului. Cu excepția celor care scriu mizerii, și, din păcate, piața de carte e plină de astfel de exemplare.
Etichetele, așadar, nu fac decât să evidențieze diferențele dintre noi, însă literatura, așa cum o înțeleg eu, ar trebui să fie despre destinul nostru comun. Acestea fiind spuse, trebuie să recunosc că sunt conștient de categoria în care sunt plasat de multe ori de critica literară din spațiul german. Și mai știu că nu sunt total nevinovat în această privință, din moment ce am ales să scriu despre teme care au măcinat omenirea de-a lungul secolelor, cum ar fi sentimentul de deznădejde în fața prigoanei, a foametei și a dezrădăcinării, și nu povești siropoase de dragoste ce se petrec la Berlin, Zürich sau Viena. În spațiul german, literatura exilului și a migrației este tot mai populară, a devenit o marcă în sine. Datoria mea este să scap de astfel de etichete. Numai așa îmi pot păstra relevanța, fără să mă transform într-o altă pasăre exotică.

Locuiești din 1982 în Zurich, iar pentru mulți scriitori din România, a fi scriitor liber-profesionist este un ideal imposibil de atins. Cât de greu a fost pentru tine să ajungi aici?

Acest lucru s-a petrecut imediat după apariția primului meu roman „Vremea minunilor“. Cartea în sine nu s-a vândut prea bine, însă mi-a adus burse literare și premii, ceea ce mi-a permis să renunț la meseria de psihoterapeut. La început m-am gândit la o pauză de un an sau doi, dar între timp s-au făcut 18. Trebuie spus din capul locului că nu vânzările sau tirajele mari au fost decisive – ele nu ar fi reușit probabil să-mi acopere costurile traiului în Elveția; nici măcar un bestseller precum „Jacob se hotărăște să iubească“, scos într-un tiraj de 80 000 de exemplare, nu a reușit asta – ci acest sistem de promovare a scriitorilor de aici, premiile, bursele, rezidențele literare și lecturile publice plătite din cadrul muzeelor literare, librăriilor, bibliotecilor sau al festivalurilor de literatură.
Astfel că, în mod paradoxal, prima parte a „carierei“ mele de scriitor nu a fost atât de dificilă, însă a doua ar putea deveni. Perioadele cu multe apariții publice alternează cu cele în care sunt solicitat mai puțin, iar premiile și bursele nu sunt cea mai sigură sursă de venit. Rămâne de văzut cât mă voi putea baza pe imaginația și pe forța mea intelectuală, sau pe loialitatea editorilor.

Ai întâmpinat vreodată dificultăți atunci când îți creai personajele? Ai avut nevoie să-ți petreci timpul în locurile și cu oamenii care aveau să devină personaje ale cărților tale?

Nu pot spune că au fost dificultăți, ci mai degrabă necesități. Având în vedere că destinele „mici” ale eroilor mei se împletesc cu „marea” istorie a lumii – fie că e vorba de al doilea război mondial, de comunism sau de atentatul de la 11 septembrie 2001 – datoria mea este să înțeleg cât mai bine evenimentele despre care scriu. De aceea petrec timp pe teren –uneori săptămâni, alteori luni – fac muncă de cercetare, vorbesc cu oamenii, vizitez locurile despre care scriu, încerc să înțeleg și să asimilez cât mai mult cu putință. Uneori acțiunea se intinde pe o durată mare de timp, de la 100 până la 300 de ani, dar, cu toate că epocile sunt diferite, temele rămân, în esență, aceleași. Informarea riguroasă este necesară pentru plasarea poveștilor într-un context credibil. Cum a fost războiul cu adevărat? Cum s-a schimbat de-a lungul timpului un oraș ca New York-ul – acest magnet pentru imigranții de pretutindeni, veniți aici în căutarea unui trai mai bun? Cum s-a trăit în perioada dictaturii? Dacă te abadonezi total acestor realități, ceva se petrece cu tine. O experiență de genul ăsta te schimbă, te atinge și te transformă. Și îți modifică și ideile abstracte pe care le aveai înainte să te apuci de scris. Dincolo de toate astea însă, prefer acest stil de viață unuia izolat în turnul de fildeș al literaturii. În momentul de față, de pildă, după o jumătate de lună petrecută în București, pot spune că sunt mai bogat cu o poveste a unui domn în vârstă, pe care l-am cunoscut în prima seară – la douăzeci de ani a fost prins de securitate și condamnat, în locul tatălui decedat, la 15 ani de închisoare. Au urmat și alții pe parcursul șederii, astfel încât romanul la care lucrez momentan a căpătat o cu totul altă direcție față de proiecția vagă de la început.

Ai fost distins cu numeroase premii, dintre acestea Premiul Anna Seghers, Swiss Book Prize, cea mai bună carte a anului în Elveția, și Premiul Josef von Eichendorff pentru întreaga activitate literară. Ți-a modificat această recunoaștere ritmul, ai resimțit o anumită presiune din exterior?

Nu. Lucrez cu o editură foarte competentă, care știe că nu poate accelera în vreun fel procesul creativ. După succesul romanului “Jacob se hotărăște să iubească” am avut nevoie de patru ani până la “Bărbatul care aduce fericirea”. E drept că scrierea romanului a implicat și o muncă minuțioasă de cercetare în New York și în Delta Dunării. Însă nici cel mai acurat studiu nu poate înlocui vreodată propria viziune asupra destinului unui om, asupra lumii și a felului în care funcționează ea, în general. Aceste lucruri trebuie puse în acord, și asta necesită timp. În scris recreezi o lume pe baza descoperirilor făcute, dar pornești întotdeauna de la propria viziune asupra esenței umane.
În rest, piața de carte este suprasaturată și plină de negustori – jurnaliști, edituri – care pretind că au descoperit adevăratele vedete ale sezonului, acele cărți care contează. Din păcate și acest domeniu funcționează sub imboldul concurenței, al hybris-ului și al presiunii banului, iar cărțile mele reprezintă doar o mică parte din tot acest vast univers.
Mi s-ar părea mult mai grav să mă las prins eu însumi în acest vârtej. E adevărat că mă pun singur sub presiune pentru tot felul de lucruri, sau, formulat într-o notă mai pozitivă, sunt foarte atent la detalii precum acuratețea informației, frumusețea limbajului sau a felului în care îmi organizez lecturile publice, dar în mod cert nu mă ghidez după așteptările celor de la marketing.

Nu de multe ori, un autor care nu locuiește în țara de origine este uitat de public și critica literară. Ai resimțit acest lucru vreodată?

Trebuie spus că, în ciuda multor articole apărute în presă, nu am fost niciodată foarte cunoscut în România. În definitiv, am început să scriu în Elveția și nu în România, așa încât nu poate fi vorba de uitare. E drept că după apariția romanului “Zaira” editura Polirom a depus eforturi mari să mă facă cunoscut publicului român, lucru care le-a și reușit în parte, mai ales cu ajutorul fantasticei Claudia Fitcoschi, căreia îi sunt recunoscător pentru tot ce-a făcut. Acum, faptul că am trecut la editura Humanitas ar putea însemna un nou imbold … sau, cine știe.
Mulți autori sunt uitați, din păcate, chiar fără a părăsi patria. De vină sunt capriciile pieței și ale publicului. Se cuvine însă să împiedicăm ca aceștia să aibă ultimul cuvânt. Opera unui om, în care acesta a investit o bună parte din viața sa, este mai presus de capriciile unora care nu-și amintesc. Nu ei dau măsura! Nu trebuie să dăm uns sens vieții noastre raportându-ne la cei care ne-au uitat, ci la aceia care își aduc aminte.

mai mult
Dialog de idei

Sociologul Adrian Rachieru: “Chestiunea fundamentală este eficacitatea socială a elitelor. Câtă vreme, noi strălucim la vorbărie! Eminescu spunea: Suntem bogaţi în inteligenţe, dar caracterele sunt arare”

Adrian-Rachieru

În primul număr al revistei Matricea Românească, celebrul cântăreţ Grigore Leşe a acordat un interviu în care a afirmat că „marca noastră identitară este suferinţa”. Mai spunea ceva Grigore Leşe, şi de fraza asta mă voi lega, fiindcă radiografia mea, evident sub lupa sociologului, se vrea o oglindă nemincinoasă. Adică, nu aş vrea să facem exerciţii de auto-admiraţie şi să flatăm orgoliul naţional fără pricină.

Spunea Grigore Leşe că în ţara asta bântuie mulţi minţitori – este chiar cuvântul care îi aparţine. Desigur, sunt şi foarte mulţi oameni de ispravă, cu mintea întreagă, dar fiindcă noi am căzut în mrejele culturii media, croite pe ideologia divertismentului, cum ştie toată lumea, o cultură de rang mediu, dar de extensie planetară, iată că ideologia divertismentului păgubos face ravagii.

Încât, ceea ce îmi voi propune eu, în minutele de care voi beneficia, este să încercăm să definim rolul elitelor într-o societate mediatică. Fiindcă noi, cu toţii, trăim într-o astfel de societate, căzută în mrejele mass media, una care – ştiţi prea bine – produce şi aşa numitele elite mediatice, cum le-am numit eu într-o carte care a apărut cu ani în urmă într-o a doua ediţie la Chişinău, reparând însă prima ediţie, apărută la Junimea. Titlul cărţii era “Elitism şi postmodernism”. În ediţia ieşeană, de la Junimea, din greşeală a apărut “Etilism şi postmodernism” (râsete în sală). Dar, lucrurile se leagă, dacă tot suntem în câmpul elitar.

Bun – lăsând gluma la o parte, haideţi să purcedem, atunci, la a trece în revistă tema, care e de fapt foarte stufoasă, foarte sensibilă – lezează multe orgolii, fiindcă la noi «dau în clocot» şi elitele auto-proclamate, cum prea bine ştiţi. Auto-elitele.

La noi «dau în clocot» şi elitele auto-proclamate, cum prea bine ştiţi. Auto-elitele

Şi aş vrea să urmăm pilda pe care o propunea chiar doamna Ada Hausvater, în interviul găzduit în revistă, când ne îndemna să vedem realitatea. Deci, ceea ce vă voi propune în scurta mea intervenţie e tocmai să încercăm să radiografiem realitatea românească, aşa cum se prezintă ea, fără false pudori, fără inutile inhibiţii, şi mai ales fără cosmetizări.

„E un crud adevăr: România întotdeauna a fost în impas”

Aş vrea să vă reamintesc că, în urmă cu ani, mai exact în 1909, un mare psihosociolog, din păcate aproape necunoscut, Dumitru Drăghicescu, publica o carte intitulată Din psihologia poporului român. Era prima tentativă etnopsihologică ce încerca să ne definească aşa cum suntem, să stabilească rolul elitelor, şi să încercăm împreună, spera autorul, să scoatem ţara din impas. Fiindcă e un crud adevăr: România întotdeauna a fost în impas.

Lăsând gluma la o parte, fiindcă discuţia – din păcate – e cât se poate de serioasă, aş mai vrea să invoc aici un argument. Şi mă bucur că publicul timişorean a reuşit să ajungă la această întâlnire. Ştiţi prea bine, Timişoara e prinsă în vârtejul unor fricţiuni, războaie, hai să le zicem “războaie culturale” – şi din nou aş invoca aici spusa doamnei Hausvater, care atrăgea atenţia că, dacă ne propunem să decolăm culturaliceşte, să nu ne împiedicăm de borna 2021. Trebuie să gândim lucrurile, prin proiectele pe care le facem azi, mult dincolo de acel an care, mă rog, a semnificat o victorie birocratică, până la urmă, de dosar. Suntem Capitală Culturală Europeană, oraşul e destul de amorţit, mă tem că ne îndreptăm spre un eşec grandios, dar sperăm să nu se împlinească profeţiile mele. Însă, cu toţii trebuie să conlucrăm, ca să încercăm să oferim Timişoarei statutul cultural pe care l-ar binemerita.

În sfârşit, ca să răspund la ceea ce îmi propusese domnul Teodor Burnar, aş vrea să vă reamintesc că Vilfredo Pareto, marele clasic al teoriei elitelor, spunea foarte limpede: Istoria este un cimitir al elitelor. Cu alte cuvinte, am fost, am lăsat niscaiva urme, am dispărut. Şi, într-adevăr, chestiunea esenţială priveşte eficacitatea socială a elitelor. Câtă vreme, noi strălucim la capitolul vorbărie! Nu mă refer la cei trei care vor ţine discursuri în faţa Dvs. azi, fiindcă nădăjduim că vom fi decenţi – şi nu vă vom pune răbdarea la un test dur.

Aş mai invoca o vorbă veche a lui Eminescu – că bietul, marele nostru poet, a fost obligat să recunoască faptul că “Suntem bogaţi în inteligenţe, dar, din păcate, caracterele sunt arare”. Or, de aici pornind, iată posibile consecinţe care pot fi aşezate sub acolada infidelităţii elitelor.

“În firea românului se bat două tendinţe. Suntem o rasă occidentală cu apucături orientale”

Şi voi mai spune că un călător prin ţările române, un francez, Gustave Le Cler, constata – chiar în timpul când ţara era primejduită de război – că “în firea românului se bat două tendinţe.” Că suntem „o rasă occidentală cu apucături orientale.” Şi, din această ecuaţie, mă tem că nimeni nu ne poate scoate. Mai mult, Drăghicescu, pe care vi l-am pomenit, zicea că două axe istorice ne-au format şi ne-au deformat, şi anume: anxietatea istorică – mereu având vecini hrăpăreţi, doritori să ne jefuiască – şi, pe de altă parte, boicotul istoriei, în termenii lui Lucian Blaga. Că noi ne comportam defensiv şi încercam, prin dedublare, prin conduită retractilă, să facem faţă asaltului. Ceea ce, în termenii blagieni, înseamnă, ca să îl citez, “o involuţie a duhului românesc”.

Trec, rapid, peste o mulţime de alte chestiuni, pentru a vă semnala trei legi care operează în sociologia elitelor. E vorba, fireşte, de Legea Elitelor, propusă de Pareto – cu completări, adăugiri şi interpretări noi, Legea Degradării Elitelor, care a fost lansată de un român, şi el necunoscut, din păcate, e vorba de Traian Brăileanu, un sociolog cernăuţian, în epoca interbelică şi, fireşte, Legea Circulaţiei Elitelor. Fiindcă elitele, văzute statistic ca un grup minoritar, sunt în primenire, de fapt. Nu e vorba doar de costuri biologice – că unii elitişti, elitari, dispar din cauze naturale.

Legea Degradării Elitelor a fost lansată de un român, şi el necunoscut, din păcate. E vorba de Traian Brăileanu, un sociolog cernăuţian, în epoca interbelică

În sociologie a fost frecventă şi perspectiva clasială. Actualmente, nu este în vogă.  Gândirea elitistă, mai degrabă, îmbrăţişează o perspectivă dinamică, legată de împrospătarea elitelor.

În finalul primei intervenţii, câteva disocieri, ca să înţelegem exact cum stăm:

Un sociolog american, Edward Shils, vorbea de elite politice şi elite intelectuale. Cele intelectuale, zicea el, au un rol civilizator. Acum, cum stăm noi, vă las pe Dvs. să comentaţi. Cert este că, vorbind de intelectualitate, nu o putem considera o categorie unitară. Şi, de aici, pleacă toate belelele şi necazurile noastre.

„Societatea mediatică aduce la rampă false elite”

Raymond Aron, un alt mare gânditor al veacului trecut, vorbea de interdependenţa elitelor. Sunt elite specifice, pentru fiecare domeniu. Ştiţi foarte bine, fiecare grup îşi construieşte o elită. Sau o clasă de elite.

Deutsch, un sociolog german, vorbea de o elită generală şi de elite funcţionale. Keller vorbea de elite strategice şi elite segmentare. Şi putem continua astfel de clasificări. Cert este că tematica elitistă s-a despărţit de linia ereditară, care îşi conserva privilegiile lungă vreme, în funcţie de clasa de origine, şi actualmente problema accesului, adică a mobilităţii elitelor, este foarte importantă, fiindcă elitele n-ar trebui să funcţioneze ca grup închis.

Deci, două chestiuni subliniez acuma: faptul că elitele au grad de reprezentativitate – prin forţă, prin prestigiu, notorietate, fie ea şi frauduloasă, totuşi, reprezintă ceva – şi permeabilitate, în sensul accesului de care vorbeam, fiindcă mai cu seamă în cadrele societăţii democratice, în această relaţie dintre elite şi masă, sau masa îndobitocită, cum spun unii, sau „dobitocia democratică”, ca să îl citez pe Alexandru Paleologu, se pune problema raportului dintre meritocraţie – cea pe care orice elită trebuie să o respecte şi să o salveze – şi mediacraţie, o distincţie pe care vreau să o dezvolt într-o viitoare carte, fiindcă societatea mediatică aduce la rampă false elite.

Teodor Burnar

mai mult
Dialog de idei

Profesorul Ioan-Aurel Pop, via Inochentie Micu-Klein: “Doar din pământul Patriei poţi învia cu adevărat!”

pop2

Preşedintele Academiei Române, prof. dr. Ioan-Aurel Pop, a încântat marţi seară la Întâlnirile Matricei. Printre subiecte, Rostul Evului Mediu, pământul Patriei şi o vorbă cu tâlc a lui Inochentie Micu-Klein.

Profesorul Ioan-Aurel Pop e un om pe care nu îl poţi pune în cuvinte sau, dacă poţi, ai nevoie de un vocabular imens. Limba Română, îmi spune Profesorul după ce forfota conferinţei pe care Matricea Românească i-a găzduit-o marţi seară, parte a ciclului Întâlnirile Matricei, s-a terminat, are peste 200.000 de cuvinte. “Un om obişnuit foloseşte, în cursul vieţii sale, circa 5000 de cuvinte. Un om inteligent – 8000. Iar un om foarte inteligent – dacă ajunge la 30.000.”

Un singur cuvânt din aceste peste 200.000 îl descrie cel mai bine pe Profesorul Pop, omul de la care se speră că va restabili încrederea în Academia Română, că o va reconecta la actualitate: e vorba de “eleganţă”.

Ioan-Aurel Pop e un om elegant. E un om cu care, după ce vorbeşti, te simţi de parcă ai făcut un duş înmiresmat. E un om ce rămâne elegant chiar şi atunci când detractorii îi poartă sâmbetele: pentru că despre asta e eleganţa. Câinii latră, ursul merge înainte, zic românii. Aquila non capit muscas, spuneau romanii, din care ne tragem.

Multe se pot spune, şi pe acestea le vom scrie pe matricea.ro în perioada următoare, despre conferinţa marelui nostru Profesor, de marţi seară: “Rostul Evului Mediu”, un regal cultural ce ne-a fost dat – e în ADN-ul nostru – să îl făptuim împreună cu domnul Profesor.

Noi, în Transilvania, spunem “servus”, care se traduce “sunt sclavul tău”. La fel ca şi “ciao” în latină, la fel ca “szia” în maghiară… Grecii spuneau: “Pe cei pe care zeii vor să-i pedepsească, îi fac profesori, adică sclavi” ~ Profesorul Ioan-Aurel Pop, preşedintele Academiei Române

Însă nu despre asta e acest material. Ci despre o vorbă memorabilă – alături de multe altele, rostite marţi seara de Preşedintele Academiei Române, în Dumbrava Roşie nr. 10.

“Marele nostru patriot Inochentie Micu-Klein a cerut, cu limbă de moarte, ca rămăşiţele lui pământeşti să fie aduse în ţară. El a murit la 1768 la Roma şi a fost înmormântat două sute  de ani într-o biserică unită, acum a ucrainenilor (n.n., Biserica Santi Sergio e Bacco) – abia în 1997 a fost adus înapoi în ţară, unde se odihneşte la Blaj. Şi motivarea pe care a dat-o a fost următoarea: «Nu poţi învia cu adevărat decât din pământul Patriei!»

E o vorbă mare, la care trebuie să mediteze toţi cei care-şi iau bilet doar dus către zări – de la distanţă – mai bune.

Să ne bucurăm că România îl are pe Profesorul Ioan-Aurel Pop. Şi să ne mai rugăm pentru un lucru: ca România să-i onoreze eleganţa, să ştie să i-o aprecieze şi pună în valoare, pe lângă o indiscutabilă competenţă. În cazul domniei sale, Istoria pe care atât de mult o iubeşte şi o slujeşte ar face bine să nu se repete!

mai mult
Dialog de ideiPromovate

Prof. Univ. Dr. Ioan-Aurel Pop: „POPOARELE CARE NU SUNT BINE CONDUSE PIER ÎNCET”

pop11

Cuvântul Profesorului Ioan-Aurel Pop este încurajator, pentru că în el vedem chipul lucid al cărturarului român care-şi iubeşte ţara, conştient de tarele acesteia, dar mai ales de valorile ei. Este românul care vorbeşte cu durere despre trădările şi vânzările la care am fost şi suntem supuşi, care înţelege perfect profunzimile şi potenţialul extraordinar al neamului românesc. Avem aici o radiografie extrem de precisă a situaţiei naţiunii române, la o sută de ani de la Marea Unire. Nu mai suntem uniţi între noi pentru că nu ne mai iubim şi nu mai avem încredere în neamul nostru, și asta nu numai din pricina globalizării induse de noile tehnologii mediatice, ci mai ales din pricină că, atât din afară, cât şi din interior, s-a luptat ca noi să devenim „un aluat moale”, uşor de modelat de cei ce ar vrea ca românii să piară de pe acest pământ. 
Dar mesajul este, totuşi, optimist – dacă vom avea conducători buni, spune noul Preşedinte al Academiei Române, şi nu vânzători de ţară, adăugăm noi. (G.F.)

– Domnule Ioan-Aurel Pop, prăznuim Centenarul Unirii. Cum ne găsește acest Centenar ca neam? Suntem mai uniți decât înaintașii?
– Noi nu prea știm să prăznuim așa cum s-ar cuveni întotdeauna. Simțul de ceremonie este un atribut al popoarelor civilizate, așezate, prospere. Noi nu am avut vreme de ceremonii, pentru că ne-am străduit mereu mai mult să supraviețuim decât să viețuim, aici, „în calea răutăților”.
Aparent, Centenarul ne găsește bine, pentru că existăm într-o țară aproape la fel de întinsă ca Marea Britanie; pentru că suntem membri ai UE și NATO, adică facem parte din clubul selecților și nu din „blocul comunist”, cum se întâmpla acum trei decenii; pentru că trăim, respirăm, călătorim (cel puțin o parte dintre noi), în vreme ce alte neamuri au dispărut din lume, s-au topit în alte popoare etc. Înaintașii de acum 100 de ani și de mai înainte au trăit o apoteoză a unirii, au avut o obsesie a unirii și au avut conștiința că făuresc o Românie nouă pentru eternitate. Noi ne-am cam blazat și credem că toate ni se cuvin fără eforturi mari. Romanii, din care ne tragem, cel puțin în parte, aveau o vorbă: Nihil homini natura sine magno labore dat, adică „Natura nu dă nimic omului fără mare stăruință”. O țară și o națiune nu se fac o dată pentru totdeauna, ci se construiesc și se primenesc mereu.
Poate că suntem mai uniți decât acum un secol, dar adesea doar prin declarații bombastice, uitând de unirea cotidiană, de binele zilnic pe care se cuvine să-l facem în numele unirii, de credință, de adevăr și de dreptate. Mulți dintre noi, în loc să facem binele aici, la noi, prin profesionalism, prin zbateri continue, prin luptă, ne ducem pe alte meridiane și ne punem experiența în slujba altor „uniri” și a altor „patrii”.

În concluzie, Centenarul nu ne găsește așezați și mulțumiți și nici țara nu o găsește întreagă, așa cum au făcut-o liderii luminați în 1918…

„Identitatea popoarelor – o realitate foarte puternică astăzi”

– Ce este identitatea națională și de ce avem nevoie de identitate națională?
– De mii de ani trăiesc oameni la Dunăre și la Carpați, pe Olt și pe Mureș, pe Siret și pe Nistru, și asemenea oameni, chiar dacă s-au perindat mereu, nu au lăsat vreodată acest pământ nelocuit și nechivernisit. De peste o mie de ani, românii s-au aflat, alături de alții, între truditorii gliei de pe aceste locuri. Nu este de prisos să le cunoaștem originile, taina limbii vorbite, credințele, dorurile și jalea, nuntirile și prohodurile, trecerile și petrecerile. Așa, vom înțelege mai bine, poate, de ce „lacul codrilor albastru” este încărcat de „nuferi galbeni”, sau cum au reușit arhitecții de la 1500 să facă minunea de Mănăstire a Argeșului, înveșnicită, în credința populară, prin sacrificiul Anei și al Meșterului Manole, sau cum ajunge un om matur ca Ion al Glanetașului să se închine și să sărute pământul reavăn, descoperindu-se ca la rugăciunea de dinaintea icoanei. Gesturi similare fac toți oamenii, de oriunde și de oricând, dar aura care le însoțește pe cele mai sus evocate se-arată numai la acest popor și numai pe acest pământ, semn că românii și România au un fel al lor de a fi. Secolul trecut de la Marea Unire este un bun prilej de a-i face și pe alții – prieteni, neprieteni sau indiferenți – să ne vadă, să ne cunoască și să ne înțeleagă, cu identitatea noastră de români.

Simplu spus, identitatea românească este felul de a te simți român, iar această simțire vine prin limbă, credință, origine, nume, tradiție, obicei, strai, pământ și cer etc. Avem nevoie de identitate națională ca să nu fim ai nimănui. La unele popoare, naționalitatea se confundă cu cetățenia și nu te poți bucura de nimic pe lumea asta dacă nu ai identitate națională.

– Cum se raportează alte popoare la identitatea lor?
– Toate popoarele se raportează la identitatea lor, iar unele o fac chiar în mod ostentativ, atrăgându-ți atenția că ele există, că au un mesaj de dat lumii, că nu se lasă în voia sorții. Americanii se laudă de multe ori că ei sunt universaliști și nu naționaliști. Este însă de ajuns să vezi anumite manifestări ale vieții cotidiene și să te convingi de contrariu. Astfel, circulă lozinci de genul Buy only American! („Cumpără numai ceea ce este american”), la școală se vorbește zilnic despre „părinții patriei”, toate sărbătorile sunt americane, de la Columbus Day până la Thanksgiving etc. Polonezii se caracterizează prin Biserică și prin Chopin, sârbii prin sacrificiul de la Kossovopolje (1389), italienii prin Risorgimento etc.

Am întâlnit mereu intelectuali străini care să vorbească despre identitatea proprie, care să critice „naționalismul” altora, dar nu am întâlnit niciodată polonezi, unguri, americani, francezi ori germani care să se critice pe sine în felul în care o fac românii. În rest, identitatea popoarelor este o realitate foarte puternică astăzi, chiar și atunci când acest lucru este negat sau nu este recunoscut pe față.

„A respinge țara înseamnă a te respinge pe tine”

– Noile mass-media – mă refer la Internet, mai ales – ne-au introdus în ceea ce McLuhan numea „sat global”. Care credeţi că sunt efectele acestui fenomen asupra modului de a fiinţa al românilor, a aşezării, a statusului mental al noilor generaţii?
-„Satul global”, despre care scria McLuhan, ne-a apropiat, dar ne-a și îndepărtat unii de alții în același timp. Suntem mai vecini și mai străini concomitent, mai aproape și mai departe… Ne ducem să ne vedem rudele și prietenii în Australia sau în America, dar nu ne vedem cu vecinii de scară și nu vorbim cu colegii de grupă. Sau vorbim – dar pe net, prin Facebook!
Românii sunt și ei prinși în acest vârtej. Generația mea, care a prins și alte vremuri, încearcă să redeștepte anumite cutume, anumite valori ale tradiției, dar se lovește uneori de un zid dur. Dacă, de exemplu, încerc să le explic adolescenților, tinerilor, taina muncii tăcute la câmp, la seceră și la coasă, a țăranilor de odinioară, horele din sat, doina și jalea, nuntitul și prohoditul etc. îmi dau seama că ei nu au cum să înțeleagă toate astea. Motivele sunt legate, firește, de globalizare, de accelerarea ritmului Planetei, de modernizare. Sunt însă și motive mai profunde. Generația mea, chiar dacă nu a fost toată rurală, a avut șansa să mai miroasă pământul reavăn, să simtă fânul proaspăt cosit, să vadă curgând sudoarea muncii fizice, sub soare dogoritor ori sub vânt și viscol.

În plus, a mai avut o șansă, anume aceea de a se împărtăși din toată experiența universală prin lecturi solide și prin dascăli de excepție, dăruiți școlii și națiunii. Azi toate acestea s-au pierdut. Zestrea omenirii zace în cărți, pe care nu le mai citește nimeni. Necazul este că nu se citesc integral nici e-book-urile sau cărțile electronice. Prin urmare, dacă nu luăm măsuri, riscăm să devenim toți otova, cu mințile odihnite și goale, instrumente bune de manipulat de către forțe malefice, care stăpânesc comunicarea și care au puterea să ne îndrepte pe calea dorită de ele.

Din păcate, întâlnim foarte des un sentiment de respingere față de țară, mai ales atunci când vorbim de civilizație. Este justificat acest sentiment?
Sentimentul despre care vorbiți este rezultatul acelorași manipulări. Legarea solidă de țară, sentimentul apartenenței la familie, la comunitate, la națiune și la credința oamenilor țării este primejdios pentru globaliști, pentru că îi face pe oameni profunzi, critici, circumspecți, fideli. Românii sunt un popor deschis și primitor și s-au lăsat ușor antrenați în acest proces dirijat, de „deschidere” fără limite.

Pe de altă parte, noi am trecut prin mai bine de patru decenii de comunism, care a fost demonizat pe bună dreptate și care ne-a făcut să ne simțim vinovați, înjosiți, victime etc. Nu-i vorbă, nici în trecut nu am dus-o foarte bine, aici, ca „enclavă latină la porțile Orientului”, bântuită de inamici, jefuită de regate și imperii orgolioase, ciuntită mereu de oameni și teritorii. Țara nu a prea fost a noastră, pentru că ne-o luaseră alții demult și ne-am refăcut-o cu greu. Pentru că nu am fost în rând cu marile puteri și nici nu am gustat din sentimentul elitei, ne-am lăsat ușor amăgiți și ne-am dezgustat de noi înșine. A respinge țara înseamnă a te respinge pe tine, pentru că ce este țara fără oameni, fără români? Or, noi nu găsim nimic mai bun să facem decât să hulim România așa de mult cum nici un inamic străin nu reușește! Firește, ne apucă uneori remușcările și dorul, ne ceartă parcă părinții și bunicii deveniți țărână, ne mustră icoanele din „casa dinainte” sau de pe tâmpla bisericii, dar ne „revenim” repede și nu facem nimic ca să îndreptăm situația.

Dimpotrivă, în loc să ne purtăm crucea și să spunem străinilor cine suntem și de ce vorbim românește, de ce credem în Dumnezeu colindând și de ce mai strângem fânul doinind, ne declarăm altceva decât români și trecem mai departe. Sunt neamuri mult mai oropsite și mai umilite de soartă decât al nostru, dar nu-și declină identitatea, originea, tradiția.

Material realizat de

Mihaela Raluca Tănăseanu

mai mult
Dialog de idei

Muzica tinereții mele

muzica-not

Relaţiile mele îmbătrînesc şi pier. Tot ceea ce a fost pentru mine suport şi susţinere, e pe ducă. Profesorii mei s-au stins – au crăpat, ar spune prietenul meu Alex, cel care mă sună cînd sînt în tramvai –, competențele mele sînt și ele datate, prestaţia mea este expirată şi nu mai interesează pe nimeni. Vorbesc o limbă veche, am alte repere, am devenit un Gică Contra. Și nimeni nu mai ascultă muzica tinereții mele. Oamenii de azi preferă alt sound, alt vibe, alte «songuri»… Am rămas pe tușă. Cîndva, eram cel mai bun în domeniul meu – mai ştie cineva treaba asta? –, iar acum nu mai înțeleg How Stuff Works. Profesional, nu se mai leagă nimic. Ne convine au ba, omului îi este dat să rămînă în urma timpului său, înapoia standardelor, sub vremuri, să piardă cadența. Înveți din greu, te antrenezi intens, dai în neștire la perete, ca mai apoi învățătura să nu-ți mai folosească la nimic. Ajungi expert într-un domeniu perimat. Dar culmea, situaţia începe să-mi placă, devine interesantă, mă simt ca-n Siberia, la minus cincizeci de grade. Se spune că atunci cînd Dumnezeu îţi închide o uşă, îţi deschide o fereastră.

Gabi Stamate

De unde vine aceasta orbire sufleteasca?

Ne va parea, poate, neplacut raspunsul, dar acesta este adevarul: orbirea sufleteasca ne vine, fratilor, prin ochii trupului. Ochii sunt cei doi luminatori ai fetei, dar si doua punti prin care pacatul este adus din afara inlauntrul sufletului.  Dupa Sfantul Vasile cel Mare „ochii sunt cele doua maini netrupesti intinse inainte, cu care sufletul atingandu-se de departe de acelea pe care nu le poate atinge cu mainile trupului, le cuprinde cu ochii si le aduce la sine”. Daca privirile ochilor sunt nestapanite, ele indeamna sufletul la ganduri urate si la fapte necuviincioase.

Biblia, aceasta carte de capatai a omenirii, ne ofera multe pilde de orbire sufleteasca inca de la inceputul lumii.

Voi aminti cateva exemple. Astfel, in cartea Genezei aflam ca femeia – prima femeie din lume – a vazut ca rodul pomului cunostintei binelui si raului era placut la vedere si bun de mancare; si a luat, a mancat si a dat si barbatului sau (Facere 3, 6). Si cu adevarat li s-au deschis ochii, insa nu ca la ingeri sau ca la Dumnezeu, cum ii amagise sarpele, ci li s-au deschis ochii ca la cei pacatosi si au vazut ca sunt goi (Facere 3, 5). Li s-au deschis ochii, dar li s-a inchis Raiul (Facere 5, 7). Mai departe, tot in cartea Genezei, citim ca „fiii lui Dumnezeu, vazand ca fiicele oamenilor sunt frumoase, si-au ales dintre ele sotii, care pe cine a voit. (.) Vazand insa Domnul Dumnezeu ca rautatea oamenilor s-a marit pe pamant si ca toate cugetele si dorintele inimii lor sunt indreptate la rau in toate zilele, I-a parut rau si S-a cait Dumnezeu ca a facut pe om pe pamant” (Facere 6; 2, 5-6).

Asemenea exemple sunt foarte multe in Sfanta Scriptura si, fara indoiala, cu mult mai multe in viata oamenilor, de-a lungul istoriei. Prin aceste ferestre deschise ale ochilor nostri, odata cu ispitele citate din Biblie, intra in noi valuri intregi de alte amagiri si pofte ca: mandria lacomia dupa avere si lux, invidia, mania, betia, spectacole ce tulbura inchipuirea. Pe rand sau toate laolalta, intuneca lumina cea dinlauntru a sufletului si zguduie intreaga viata a omului. Nu trebuie sa uitam de ochii sufletesti! Omul nu este facut de Dumnezeu numai pentru aceasta lume a pamantului. Ci aceasta lume este pentru noi numai un camp de lupta, un stadion de incercare a puterilor sufletesti si trupesti, din care crestinul – facand bine si raspandind lumina in jurul lui – incearca sa iasa biruitor pentru ca sa merite premiul, adica fericirea vietii viitoare si nesfarsite.

Pentru a ne descurca in aceasta lume, ne sunt dati si ochii acestia trupesti, ca sa vedem pe unde mergem, sa ne informam si sa cunoastem realitatile de aici si sa ne bucuram in chip nevinovat de toate lucrurile bune si frumoase care ne inconjoara. Dar nu numai atat. Acesti ochi trupesti ne sunt dati si ca sa-i tinem mereu in legatura cu ochii cei luminosi ai sufletului nostru, prin care putem intelege rostul cel adevarat al existentei si in acest fel sa putem cunoaste pe Însusi Stapanul vietii, pe Cel care a zis: „Eu sunt Calea, Adevarul si Viata”.

De aceea, pe langa multele griji ale vietii noastre pamantesti, sa nu uitam niciodata de vazul cel dinlauntru, de ochii cei sufletesti, ca nu cumva sa fie umbriti sau intunecati de patimi, ci sa fie curati si luminosi ca ochii pruncilor sau chiar ca ochii ingerilor. Si daca se spune despre unele lucruri sau fiinte ca ne sunt dragi ca lumina ochilor, apoi cu atat mai mult trebuie sa ne fie draga lumina sufletului nostru, partea aceasta din noi care da sensul si esentialul fiintei omenesti.

„Sarguieste dar si te pocaieste”

Mare primejdie este pentru fiecare dintre noi atunci cand suntem cu sufletul bolnav, cand suntem orbiti de patimi si nu ne dam seama ca suntem bolnavi.  „Daca ati fi orbi n-ati avea pacat. Dar acum ziceti:  Noi vedem. De aceea pacatul ramane asupra voastra”, le zice Mantuitorul fariseilor (Ioan 9, 41). Cu alte cuvinte, Iisus le spune: „Daca v-ati recunoaste orbi, n-ati avea pacat, pentru ca M-ati ruga sa va vindec. Dar voi pretindeti ca vedeti adevarul, cand de fapt sunteti orbi si nu voiti sa fiti vindecati de Mine”. Cand omul isi da seama ca este bolnav cere un sfat de la cineva, alearga la doctor, se roaga lui Dumnezeu – face ceva ca sa scape de boala care ii ameninta sanatatea. Dar daca ramane nepasator, boala progreseaza si intr-o buna zi cade la pat si moare. Tot asa se intampla si cu boala cea dinlauntru, cu orbirea sau chiar cu moartea sufletului.

Pentru multi dintre noi se implineste cuvantul din Apocalipsa, in care Dumnezeu ne spune asa: „Stiu faptele tale, ca ai nume, ca traiesti, dar esti mort. Privegheaza si intareste ce a mai ramas si era sa moara” (Apocalipsa 3, 1-2). Cati crestini nu se roaga lui Dumnezeu numai cand da peste ei cate un necaz, iar cand le merge bine uita si de Dumnezeu, si de suflet si duc o viata urata si straina de orice bine?! Asemenea fapte, frati crestini, sunt ca niste umbre negre, umbre grele, care invaluie sufletul si constiinta noastra, imbolnavindu-ne de moarte. In incheiere am sa citez – tot din cartea Apocalipsei – cuvintele lui Dumnezeu care ni se potrivesc, in masuri diferite, fiecaruia dintre noi: „Stiu faptele tale; ca nu esti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindca esti caldicel – nici fierbinte, nici rece – am sa te vars din gura Mea. Fiindca tu zici: Sunt bogat si m-am imbogatit si de nimic nu am nevoie! Si nu stii ca tu esti cel ticalos si vrednic de plans, si sarac si orb si gol!

Te sfatuiesc sa cumperi de la Mine aur lamurit in foc, ca sa te imbogatesti, si vesminte albe ca sa te imbraci si sa nu se dea pe fata rusinea goliciunii tale, si alifie de ochi, ca sa-ti ungi ochii si sa vezi.

Eu pe cati ii iubesc ii mustru si ii pedepsesc; sarguieste dar si te pocaieste. Iata, stau la usa si bat; de va auzi cineva glasul Meu si va deschide usa, voi intra la el si voi cina cu el si el cu Mine” (Apocalipsa 3, 15-20). Sa ne ajute Bunul Dumnezeu ca sa ne vedem propriile pacate, sa ne eliberam si sa scapam de ele; sa-L rugam sa ne daruiasca lacrimi de pocainta si „alifia” cea duhovniceasca a harului Sau, ca sa vindece deplin boala ochilor nostri sufletesti si sa lumineze cu lumina Sa launtrul nostru intunecat de patimi; Mantuitorul nostru Cel mult dorit sa ne daruiasca vesmintele cele albe ale nevinovatiei trupesti si sufletesti, ca sa-L putem cunoaste cu adevarat pe Dumnezeu si sa-L putem primi pe marele doctor si tainicul si cerescul oaspete – Iisus Hristos. El asteapta la usa inimii fiecaruia dintre noi si este gata sa ne ajute si sa ne vindece de toate neputintele noastre. Sa-L poftim sa vina la noi, in viata noastra, in inima noastra, in familia si societatea noastra. Sa-L poftim cu smerenie si dragoste, zicand: Vino, Doamne Iisuse, vino si la noi! Amin.

Parintele Sofian Boghiu

mai mult
Dialog de idei

„Literatura română contemporană merge în mult mai multe direcții decât am fi tentați să credem“ – interviu cu Andreea Răsuceanu

lib-humanitas

Interviu cu Andreea Răsuceanu, coordonatoarea seriei Scriitori români contemporani a editurii Humanitas

Ne poți spune cum a luat naștere această colecție – Scriitori Români Contemporani?

Editura Humanitas a publicat în mod constant literatură română, în ultimii ani, chiar dacă nu sub forma unei colecții anume. Anul trecut în vară s-a hotărât înființarea seriei Scriitori români contemporani – Humanitas 821.135.1, și eu m-am bucurat foarte mult când mi s-a propus să o coordonez. Aveam deja în vedere un număr de tineri prozatori promițători sau care confirmaseră deja, și de aici am pornit, de la o listă cu nume de autori pe care mizez în continuare. Mi-a plăcut foarte mult toată munca pe care o presupune coordonarea unei astfel de colecții, de la descoperirea unor autori și a unor cărți la implicarea în ceea ce ține de  identitatea vizuală,  de campaniile de marketing – de fapt de ceea ce înseamnă imaginea colecției. Aici sunt privilegiată, pentru că lucrez cu o echipă de profesioniști, care sunt totodată oameni foarte implicați și exigenți cu munca lor: am vrut un anumit tip de grafică pentru colecție, am vrut ca autorii să aibă parte de tot ceea ce merită un autor când publică o carte, de atenția editorului, de lansări și turnee, să nu iasă dezamăgiți din această experiență în care pornim împreună. Sper că am reușit acest lucru, de fapt sunt sigură că așa e, am legat și noi prietenii cu această ocazie. Toate acestea au fost posibile pentru că am avut întreg sprijinul editurii, așa că am lucrat cu plăcere și relaxat, cred că și autorii au simțit acest lucru.

 

De ce o colecție dedicată literaturii române și de ce acum? Cum a decis Editura Humanitas să intre în joc și ce noutăți aduce această colecție față de colecțiile de literatură contemporană oferite de celelalte edituri?

Cum am spus și mai sus, Editura Humanitas a mai publicat literatură română, nu a intrat abia acum ”în joc”. Ceea ce ne propunem cu noua colecție e pe de o parte să continuăm linia de până acum, pe de alta să îmbogățim portofoliul Humanitas cu noi titluri. Eu cred că  literatura română contemporană merge în mult mai multe direcții decât am fi tentați să credem, și cred că diversitatea aceasta trebuie să se afle în prim-plan. Cred că singurul criteriu de selecție trebuie să fie valoarea unei cărți, nici măcar gustul editorului. Cu toții avem grile subiective de lectură, preferăm un anumit tip de literatură sau respingem un altul, dar cred că orice editor profesionist trebuie să simtă acolo unde există potențial și să-l stimuleze, indiferent dacă literatura autorului respectiv este sau nu ”genul” său de lectură. Nu e ușor, cu siguranță, mai ales când vorbim despre literatura română și cu atât mai mult despre debuturi, cu alte cuvinte când nu avem nici un fel de reper exterior: topuri de carte și de vânzări, de pildă, ca în cazul autorilor străini. Firește că e mult mai simplu să preiei un autor ale cărui cărți au fost traduse în zeci de limbi, are premii internaționale etc decât să impui un debutant. La fel stau lucrurile și în cazul colecțiilor, e mult mai greu să impui o colecție de literatură română contemporană, din acest motiv cred că sunt esențiale trei lucruri: calitatea textelor (care, cred eu, trebuie să fie diverse, să arate toate direcțiile în care merge literatura în acest moment, să demonstreze că există acolo talent autentic și  o marcă personală), identitatea vizuală a colecției și campaniile de marketing din jurul ei. E deci foarte multă muncă în spatele produsului finit, pe care cititorul îl alege de pe raft, sper ca acest lucru să se simtă.

 Cum ai ales autorii?

I-am ales după criteriile de mai sus: valoarea, diversitatea, ”vocea” personală, recognoscibilă a fiecăruia. După cărțile lor care trebuiau puse în valoare, care ne-au entuziasmat pe mine și pe colegii mei. Romanul lui Augustin Cupșa, Așa să crească iarba pe noi,  l-am luat fără să clipesc. Eram la Balcic, astă vară, în vacanță, mi-am propus să nu citesc nimic, dar am deschis documentul și nu m-am oprit până nu am terminat cartea. L-am sunat pe Augustin imediat, prin urmare voi asocia mereu cartea lui cu mirosurile și culorile Balcicului. E o carte foarte subtilă, scrisă cu talent și cu un ochi foarte atent la detalii, și totodată o carte complexă, cu un mesaj de adâncime care se leagă de sentimentul de vinovăție, una declanșată de condiția martorului care alege să nu se implice într-o tragedie. Augustin a creat o întreagă lume, un microunivers, lumea aceasta de la periferia prăfuită și arsă de soare a Craiovei. Am ales să reeditez romanul Dianei Adamek pentru că nu mi s-a părut că a fost suficient de vizibil, de comentat atunci când a apărut prima oară. Diana scrie acum la o nouă carte, un roman – Anul vrăbiilor –  care va apărea la Gaudeamus, cu un subiect care sunt convinsă că va stârni interesul. Ea este o autoare atipică, cu o scriitură de mare rafinament, la care cred că trebuie să fie mult mai atenți comentatorii. Sebastian Sifft a scris un roman – Câinele iubirii – dur și tandru în același timp, e multă poezie în el (nu în sensul unui lirism edulcorat, dar probabil că cei care i-au citit volumul de versuri știu deja acest lucru). El e o voce foarte puternică, sunt curioasă cum va evolua. Bogdan Răileanu vine cu un roman extrem de curajos, dur, autentic, creând totodată un personaj memorabil: Maldini, un cămătar bucureștean care suferă o criză mistică atunci când află că e bolnav de cancer (Dinții ascuțiți ai binelui). Bogdan e unul dintre autorii în care talentul e evident de la primele fraze, scrisul lui are forță, și totodată e natural, firesc, atât în dialogurile argotice din lumea interlopă bucureșteană, cât și în cele din universul monahal. E în mod clar una dintre vocile cele mai promițătoare din acest moment. Laura T. Ilea vine și ea cu un roman surprinzător, Cartografia lumii de dincolo, cu teme de meditație mai degrabă atipice nouă, spațiului literar românesc adică.

 Veți miza în viitor și pe debutanți? Aveți ambiția de a impune nume noi?

Dintre autorii publicați până acum, Sebastian Sifft este la primul său roman, la fel și Bogdan Răileanu (el a mai publicat un volum de proză scurtă). laura T. Ilea e la primul ei roman publicat în limba română, e mai cunoscută la noi pentru cărțile ei academice. Anul viitor – în prima lui parte –  voi publica doi debutanți, autori de proză scurtă, foarte diferiți unul de celălalt și care cred că au ceva de spus, unul scrie proză fantastică (nu fantasy, nu SF), celălalt proză realistă, amândoi au mult potențial. Mai sunt câțiva autori  tineri pe care îi urmăresc, le-am citit ocazional texte pe diverse site-uri sau bloguri și nu exclud să mai adaug și alte debuturi în portofoliu.

Ce alte cărți de proză mai aveți în pregătire pentru colecția Scriitori Români Contemporani?

În toamnă vor apărea romanul Dianei Adamek, Anul vrăbiilor, romanul lui Radu Vancu, o antologie de proză a cărei apariție ne dorim să fie anuală și să-i aducă în prim-plan pe cei mai buni tineri prozatori, cu texte scurte inedite sau fragmente din romane care urmează să fie publicate. Și, pentru că așa s-a întâmplat și au vrut moirele, să fie chiar în colecția pe care o coordonez, romanul meu, de mult amânat.

Interviu realizat de Cezar Gheorghe

mai mult
Dialog de idei

O discuţie cu părintele Sorin Zahiu (metocul Sf. Vasilie cel Mare, strada Kranaou 2): “Nu poţi să arunci la gunoi România, dar să te foloseşti – în mod parşiv – de paşaportul românesc! Trebuie să fim cinstiţi”

Sorin-Zahiu-despre-romanii-din-Atena-slider-1

Matricea Românească nu doarme nici în vacanţă! Poposind în hiatusul de 1 mai pe meleaguri elene, sub Acropolă, cu un exemplar din revista Matricea Românească nr. 1 în bagaje, sufletul mi-a şoptit să găsesc un român căruia să i-o dăruiesc. Şi l-am găsit, în persoana părintelui Sorin Zahiu, de la metocul Sfântul Vasilie cel Mare din Atena, Grecia, cel cu care am purtat o discuţie memorabilă, pe care o vom populariza în foileton.

Strada Sarri din Atena e, alături de zona Thissio, una dintre cele mai frumoase ale capitalei Greciei, pe drept cuvânt un Montmartre elen, în care boemia e la ea acasă. N-ai bănui, deci, că într-un lateral al ei, pe strada Kranaou 2, vieţuieşte o bisericuţă românească, la parterul unui bloc. E, îmi va povesti mai târziu părintele Sorin Zahiu, un metoc mănăstiresc, în care slujeşte de ani buni. Sunt deja 13 ani de când fostul coleg de facultate al profesorului Adrian Lemenise află în Grecia.

Pentru moment, însă, vorbesc într-o parcare cu un paznic grec, cel care nu pare să ştie nimic despre nici o biserică. Apoi, se luminează. Dumnezeu i-a dat gândul bun, cum se spune: “Iată-i acolo pe oamenii care se ocupă de biserică. La maşini! Dacă vă grăbiţi, îi puteţi prinde!”.

Asta se şi întâmplă. Iar părintele Sorin Zahiu, când aude că suntem din România şi că l-am căutat special ca să îi facem un cadou, face ochii mari, abandonează agenda prestabilită şi ne întreabă, cu toată inima: “Ce planuri aveţi? Aţi mâncat? Dacă nu, haideţi la masă!”

Românii din Atena, înjumătăţiţi în ultimii cinci ani

Cea mai frumoasă călătorie e cea din care te întorci cu un prieten nou. E ceea ce s-a întâmplat şi la Atena unde – dacă mai întârziam un minut – acest material n-ar mai fi văzut “lumina tiparului”. Nu există însă coincidenţe, iar dacă întâlnirea a avut loc, ea a avut loc cu un scop. La Matricea Românească, nici un român nu e mai puţin important ca altul: toţi sunt mioare bune şi demne de a fi salvgardate, în sens biblic.

Pe drum, printre roiuri de turişti vioi şi de localnici agitaţi, schimbăm mici impresii.

“Ştiţi ce m-a impresionat? Când am auzit cuvântul Matricea. Când am citit Dăinuim! pe copertă. Sunt cuvinte româneşti vechi, pe care lumea nu le mai foloseşte. Este o desfătare sufletească să vezi că mai sunt oameni care nu numai că le folosesc, dar le pun pe frontispiciul unui proiect de suflet, făcut pentru români!”, îmi spune părintele  Sorin Zahiu, cu toată sinceritatea.

“Faţă de acum 5 ani, populaţia de români din Atena s-a înjumătăţit. Au plecat românii din Atena, românii din Grecia, în alte ţări. De ce să stai aici, când poţi câştiga altundeva de 3 ori mai mult?”, întreabă, retoric, părintele. Îi fac remarca faptului că şi Atena pare un oraş depopulat şi îmbătrânit. Confirmă: “Şi grecii se confruntă cu un exod. Ei sunt orientaţi în special pe Anglia, e o ţară spre care au o înclinaţie. Acolo le pleacă tinerii.”

La ultima slujbă, pe care am ratat-o “la mustaţă”, părintele Sorin Zahiu a avut, probabil, zece enoriaşi. Românii din Atena, nu foarte mulţi şi nici foarte mobilizaţi, au mai multe biserici din care pot alege, însă doar bisericuţa “Sfântul Vasilie cel Mare” se întreţine singură, îmi spune cu mândrie părintele. “Aşa arăţi că eşti un om mare – când te întreţii singur. Cu ce se ocupă enoriaşii mei? În general, românii de aici lucrează în construcţii, doamnele au grijă de bătrâni… Sunt oameni simpli, cu familii.”

“Grecii credeau că, în comunism, noi românii ne îmbrăcam toţi complet în roşu!”

Ne aşezăm la masă. Înainte să comandăm, îl întreb pe părinte cum ne văd Grecii pe noi, Românii. “Anii de comunism au creat multe confuzii şi idei preconcepute, unele explicabile, altele exagerate. De pildă, cineva de aici mă întreba dacă noi, în comunism, ne îmbrăcam cu toţii în roşu! Ei aşa credeau! Fiind Cortina de Fier, neexistând prea multe informaţii despre ce se întâmpla la noi… M-a frapat! Nu mi-a venit să cred, nu ştiam ce să fac – să râd sau nu? Cum să te îmbraci doar în roşu – că, doar, roşul e o culoare aprinsă, agresivă!”

E doar unul dintre exemplele pe care părintele Sorin Zahiu le evocă spre a ilustra percepţia, de către Greci, a Românilor. Un altul face referire la obiceiurile noastre funerare. “Bunica unei fete, grecoaică fiind, vorbea despre obiceiul familiei sale de a priveghea morţii. Ei erau din Asia Mică. Atunci când a aflat că şi noi, românii, mai facem asta, nu i-a venit să creadă! Credea că ei sunt singurii care păstrează tradiţia! Deci, cumva, există această percepţie şi despre ortodoxie. Or, când află că mai suntem şi noi pe aici…”

“Învăţând greaca, m-am îndrăgostit de limba română”

Părintele Sorin Zahiu vorbeşte o limbă română dulce, pe care n-ai cum să n-o remarci. Mai mult decât atât, are un stil luminos, ceea ce-l face un interlocutor foarte agreabil.

“Eu cum m-am îndrăgostit de limba română? Învăţând greacă! Noi învăţăm română natural, nu ne-o conştientizăm. Dacă vă întreb acum cum se clasifică adjectivele, nu ştiţi. Pentru că noi nu am învăţat-o ca un străin. Am învăţat-o de la mama. Când înveţi greaca, înveţi că grupele sunt astea, terminaţiile sunt astea… Cum se declină, şamd. Clar! Şi atunci, mi-am pus întrebarea: dar la noi cum este? Şi ce am descoperit e că limba română pe care o vorbim este foarte grea, foarte complexă, comparativ cu a lor – cu neogreaca. Limba română este o limbă foarte complexă. E o limbă care şi-a păstrat cinci grupe de verbe, ca latina. Unii zic că sunt patru doar, că pun i şi î ca fiind aceleaşi. Dar i nu e acelaşi cu î! După cum ă nu e acelaşi cu a! Ce mai tura-vura! Deci sunt cinci.”

Minunându-ne încă o dată cum ne-am întâlnit („Apar foloase când faci treabă bună, nu ai cum!”), îl întreb pe părintele Sorin Zahiu cum se raportează tinerii români din Grecia la Ţară. „Eu am făcut 18 ani în 1990. Şi, după mai mulţi ani, mi-am dat seama că tinerii de după mine sunt diferiţi. Ei nu mai au o educaţie patriotică. Ca să nu mai vorbim deja că mulţi nu mai ştiu că a fost o Revoluţie. Nu se mai ştiu lucrurile acestea foarte clar. Sunt mai influenţaţi de mass-media, ca să zic aşa.”

“De 1 decembrie 1995, nu s-a spus nimic despre România. Atunci a început…”

“Îmi aduc aminte că în 1995 s-a întemeiat ProTV-ul, nu? De 1 decembrie. Eram acasă. Şi am rămas şocat când am văzut că, toată ziua de 1 decembrie, ăia n-au zis nimic de România. Şi era Ziua Naţională. Drapel, ceva, nimic! Numai distracţie! Atunci mi-am zis: «domnule, nu e normal». Erau primele semne. După aceea, ştim bine ce a lucrat ProTV-ul în conştiinţa românească.

Ei bine, majoritatea celor veniţi la muncă aici fiind tineri – că tânărul vrea să îşi construiască o viaţă! – nu prea sunt conectaţi patriotic. Mă mai întâlnesc cu ei la botezuri, şi îmi place să intru în vorbă cu ei, să îi mai provoc un pic, să văd ce mai simt, ce mai cred…

Erau nişte tineri aşa, la un botez. «Ce mai faceţi?», zic. Şi mai pe toţi îi întreb: «Când aţi mai fost în Ţară?». Am, aşa, o întrebare-tip. Iar celor care vin din România, le adresez întrebarea aceasta: «Ce ne mai ziceţi din Ţară?»

Ei bine, când i-am întrebat pe aceşti tineri asta, ei – aproape în cor – mi-au zis: «Ce, părinte, că noi nu mai avem legătură cu România, gata!» Am rămas mirat, şi m-a şi deranjat personal. Şi zic: «Da, mă, dar atunci, scoate paşaportul şi dă-i foc!» «Păi nu, că îmi trebuie să trec graniţa, să…» «Păi, atunci, înseamnă că ai nevoie de România, măi! Paşaportul ăla ţi l-a dat ţara aia…», rememorează cu patos părintele Sorin Zahiu.

“Adică, măcar fii cinstit şi, cum să zic, nu poţi să arunci la gunoi cu totul şi, în acelaşi timp, să te foloseşti în mod parşiv de ceva. Ori te desprinzi de tot – şi suferi… Dar el, vedeţi, arunca ce considera el că îl trage în jos, dar ce considera că e bun pentru el, ţinea!”

mai mult
Dialog de idei

Andrei Pleşu: „Dacă e să dau un strigăt din rărunchii furiei şi ai nemulţumirii mele, aş spune: M-am săturat de derbedei şi de ţoape!”

plesu

L-am întâlnit pe Andrei Pleșu, zilele trecute, la Timișoara, unde Universitatea de Vest i-a decernat titlul de Doctor Honoris Causa.

Solicitându-i un interviu, mi-a spus că a obosit să tot vorbească despre politicieni și derapajele lor („Am o melancolie când constat că, la noi cel puţin, în ultima vreme, civismul nu mai produce  efecte previzibile”). Am început, totuși, dialogul privind spre scena politică. Vorbind despre aglomerația de semidocți, agramați, derbedei și țoape din politică, despre minusurile Educației și ale presei, dar și despre minusurile electoratului, despre așteptările de la Opoziție, despre rolulintelectualului public.

L-am încheiat schimbând registrul. Am adus în discuție cartea despre suflet pe care, îmi spusese la interviul anterior, dorea să o scrie, lăsând apoi dialogul să alunece spre alte teme: destin, semne care ni se transmit, credință, bucurii, fericiri care „se nuanțează, se sting, se reconfigurează”.

„Nu pledez pentru stoparea civismului, dar am o melancolie când constat că, în ultima vreme, e fără efecte previzibile”

CV Andrei Pleşu

Andrei Pleşu s-a născut în 1948, la Bucureşti.

A absolvit Facultatea de Arte Plastice, Secţia de istoria şi teoria artei. A obţinut doctoratul în istoria artei la Universitatea din Bucureşti, cu teza Sentimentul naturii în cultura europeană.

Lector universitar (1980 – 1982) la Academia de Arte Plastice, Bucureşti, unde a predat cursuri de istorie şi critică a artei moderne româneşti.

Profesor universitar de filozofie a religiilor, la Facultatea de Filozofie, Universitatea din Bucureşti (1991 – 1997).

Este fondator şi director al săptămânalului de cultură Dilema (ulterior Dilema veche), fondator şi preşedinte al Fundaţiei Noua Europă, rector  al Colegiului Noua Europă (1994 – 2014), membru al World Academy of Art and Science şi al Académie Internationale de Philosophie de l’Art, dr. phil. honoris causa al Universităţii „Albert Ludwig”, din Freiburg im Breisgau şi al Universităţii Humboldt din Berlin, Commandeur des Arts et des Lettres, Grand Officier de la Légion d’Honneur.

Scrieri: „Călătorie în lumea formelor”, Meridiane, 1974; „Pitoresc şi melancolie. O analiză a sentimentului naturii în cultura europeană,” Univers, 1980, Humanitas, 1992; Francesco Guardi, Meridiane, 1981; „Ochiul şi lucrurile”, Meridiane, 1986; „Minima moralia. Elemente pentru o etică a intervalului”, Cartea Românească, 1988, Humanitas, 1994 (trad.: franceză, germană, suedeză, maghiară, slovacă); „Jurnalul de la Tescani”, Humanitas, 1993 (trad.: germană, maghiară); „Limba păsărilor”, Humanitas, 1994; „Chipuri şi măşti ale tranziţiei”, Humanitas, 1996, Eliten – Ost und West, Walter de Gruyter, Berlin – New York, 2001; „Despre îngeri”, Humanitas, 2003 (trad.: franceză, maghiară, germană, engleză, polonă); „Obscenitatea publică”, Humanitas, 2004; „Comèdii la Porţile Orientului”, Humanitas, 2005; „Despre bucurie în Est şi în Vest şi alte eseuri”, Humanitas, 2006; „Note, stări, zile”, Humanitas, 2010; „Despre frumuseţea uitată a vieţii”, Humanitas, 2011; „Faţă către faţă”, Humanitas, 2011; „Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste”, Humanitas, 2012; „Din vorbă-n vorbă. Dialoguri de duminică (în colaborare cu Gabriel Liiceanu, Humanitas, 2015); „Nelinişti vechi şi noi”(Humanitas, 2016), „Despre inimă şi alte eseuri” (Humanitas, 2017), numeroase studii şi articole în reviste româneşti şi străine.

Sursă CV: Editura Humanitas

Domnule Andrei Pleşu, când v-am întrebat dacă doriţi să realizăm un interviu, mi-aţi răspuns: „Sincer vorbind, am cam obosit. Nu vreau să îmi sfârşesc zilele vorbind despre Dragnea, PSD, PNL, Soros, Dăncilă”. Dar ignorând politicienii şi, implicit, lăsându-le netaxate abuzuri, mai mici sau mari, nu ne-am face rău nouă înşine, în primul rând?

Teoretic aveți dreptate.  Evident că suntem cu toţii obligaţi să ne manifestăm, să reacţionăm, să încercăm să remodelăm mediul în care trăim, ambianța de care depinde destinul nostru.  Numai că poţi sfârși în descurajare, când constaţi că, indiferent cât de prompt şi de viguros te manifeşti, efectul e nul. Am spus asta şi legat de demonstraţiile care au avut loc în toată ţara, în ultimul an şi ceva. Sunt foarte impresionat că ele au avut loc: asta arată că există încă, la noi, o fibră de sănătate civică dătătoare de speranţă; dar, pe de altă parte, e evident că asemenea manifestări ale spiritului civic au un efect real, înăuntrul unui sistem de tip democratic. Dacă sistemul nu este riguros democratic, atunci manifestările astea devin un soi  de  ornamentică stradală  şi atâta tot. Guvernului nu-i pasă, oamenii care ar trebui să răspundă în faţa acestor provocări nu par interesaţi să o facă, nu par nici măcar intimidaţi de amploarea fenomenului, dimpotrivă, găsesc tot felul de explicaţii conspiraţioniste, susţin că de vină sunt mereu alţii. Prin urmare, ai sentimentul, la un moment dat, că te agiţi degeaba.

Nu pledez pentru stoparea civismului, dar am o melancolie – legată, poate, şi de vârstă – când constat că, la noi cel puţin, în ultima vreme, civismul nu mai produce  efecte previzibile.

„Fără o Opoziţie puternică şi fără un electorat educat şi bine orientat, nu putem spera în mari schimbări”

Care ar fi antidotul la o guvernare care se crede infailibilă?

Două sunt soluţiile, după părerea mea. Prima: o Opoziţie riguroasă şi seducătoare (pentru că nu e vorba numai despre o alcătuire politică specializată în a fi contra, în a lua distanță față de Guvern, ci şi de una care să atragă atenţia, adeziunea, care să seducă. Votul e, între altele, un indicator al forței de  seducţie de care e capabilă sfera politicului. Or, deocamdată, îmi pare rău să o spun,  Opoziţia – prin comportamentul şi prin alcătuirea ei – nu prea mă face să cred  că soluţia poate veni de acolo. Mai e nevoie și de un al doilea lucru: electoratul. Știu că e politically incorrect să învinovăţeşti colectivitatea din care faci parte, știu că nu poţi schimba electoratul de azi pe mâine, dar, uneori, mă gândesc cu destulă crispare că destinul meu, al dumneavoastră, al copiilor noştri depinde în mare măsură de opţiunile politice ale unor oameni care nu sunt nici informaţi, nici preocupaţi de un interes mai larg decât interesul  personal sau decât ceea ce li se pare a fi interesul lor personal.

Deci, fără o Opoziţie puternică şi fără un electorat educat şi bine orientat, nu putem spera în mari schimbări.

„A fi patriot fără să cunoşti limba, fără să cunoşti cultura proprie duce la un pur spectacol verbal”

Aş spune că soluţia a doua, electoratul educat, dă emoţii. Şi educaţia făcută în şcoală, şi cea care ar trebui făcută, într-un anume fel, prin presă sunt deficitare, de mulţi ani. Pentru a corija din minusurile Educaţiei, care ar fi priorităţile agendei dumneavoastră, dacă aţi fi ministru al Învăţământului?

Aş face întâi o reevaluare foarte severă a cadrelor didactice. După părerea mea, criza şcolii e legată şi de o anumită criză profesională a dascălilor şi în mediul universitar, dar mai ales în mediul liceal. În liceu se consolidează alcătuirea omului „întreg”, cu valori morale, culturale, comunitare stabile, acolo se deprinde minimum de care ai nevoie ca să te manifeşti ca un ins  cultivat și responsabil. Sunt liceele noastre în situația de a garanta o asemenea  performanţă?

Pe urmă există instituţii  întregi care dispar. De pildă  „autoritatea” profesorului. (Nu spun că trebuie să fie un fel de zbir care sperie lumea, dar nici un personaj timorat, care nu poate să  impună cele cîteva reguli elementare, pe baza cărora să-şi facă treaba. Instituţia lecturii dispare şi ea. În general, instituţia cărţii este în criză. E adevărat, toate astea sunt lucruri care nu se petrec numai la noi. Mă uit, de pildă, la ce se întâmplă în Franţa, în SUA, în Anglia chiar. Există o uzură a instituţiilor și metodelor tradiţionale de educaţie care, deocamdată, are efecte foarte proaste.

Prin urmare, trebuie mult mai multă atenţie aici, iar asta ar trebui să înceapă chiar de la vîrf, de la persoana miniştrilor. E inadmisibil să avem miniştri ai Învăţământului care vorbesc prost limba română. Educaţia are ca temei fundamental, în orice ţară, limba ţării respective. Eu aud mereu patrioţi gongorici, care nu iubesc nici măcar gramatica limbii în care ar trebui să se exprime, darmite să iubescă valori mai înalte. A fi patriot fără să-ți cunoşti limba, fără să cunoşti cultura și istoria țării tale, fără o educație măcar decentă, e pură demagogie. Şi mai e ceva: avem, după 1989, un număr de miniştri ai Educaţiei care, în medie, au avut parte, fiecare, cam de 10-11 luni de guvernare. În acest interval, cu orizontul unor imprevizibile întreruperi de mandat nu poţi construi nimic. Pur şi simplu, te strecori… Lucrurile astea sunt greu de reparat fără viziune, fără tenacitate, fără înțelegerea adecvată a rolului pe care educația trebuie să-l aibă în „formarea” omului și a cetățeanului modern.

Cum vă explicaţi această inflaţie de semidocţi, de agramaţi de la guvernare, în ultimii ani?

Mi-e foarte greu să-mi explic. M-am gândit, uneori, şi la asta: în PSD sunt aproximativ 600.000 de membri, dacă am înţeles bine. Nu pot să cred că între aceştia nu există oameni normali, oameni de bună intenţie, oameni cu o educaţie onorabilă , dar în mod vădit ei nu contează, nu sunt selecţionaţi, nu ajung la rampă. În PSD, dar și pe piaţa politică în general, par să funcționeze criterii de selecție fără nicio legătură cu eficienţa, cu priceperea, cu responsabilitatea şi cu dorinţa de a face bine.

Să fie un efect al faptului că la vârful partidului, în eşantionul celor care fac selecţia de cadre sunt oameni poate sub nivelul acestor miniştri cu carenţe în educaţie?

Da, mă tem că despre asta e vorba. Am îndrăznit, de curând, să spun – deşi sună cam dur – că, dacă e să dau un strigăt din rărunchii furiei şi ai disperării  mele, aş spune: M-am săturat de derbedei şi de ţoape! Astea sunt cele două mari categorii pe care le percep acum ca dominînd scena publică. Oameni care nu-și înțeleg rostul adevărat, oameni cu o instrucție personală grav deficitară, oameni care cred că a ajunge într-o poziţie de putere înseamnă a ajunge într-o poziţie de profit. E foarte  grav şi, până nu se schimbă radical mentalitatea asta, nu ne putem face iluzii.

„În mare măsură, presa noastră se ocupă cu înfierbântarea minţilor, ceea ce e foarte periculos”

Revenind la educarea electoratului. Un rău, cum spuneam, îl face o parte a presei…

Da, ceea ce am spus despre limba română, de pildă, se potriveşte şi pentru mass-media. Văd mereu şi la televiziuni, şi în ziare, oameni care folosesc aproximativ, stângaci, incorect, limba română, „profesioniști” care în mod vădit nu ştiu cum se pronunţă anumite nume celebre din străinătate, care au dificultăţi să se exprime coerent şi expresiv, adepți – ca mai toată lumea – ai romglezei. În al doilea rând, a apărut în presă un personaj după părerea mea foarte nepotrivit: vedeta de presă, şi anume gazetarul care nu se resimte pe el însuşi ca fiind un mijlocitor între cititori şi puterea politică, un furnizor de informaţii şi un provocator de dezbateri și dialog, ci care se consideră o instanță supraguvernamentală, o autoritate supremă,  un fel de dascăl al naţiunii, un amestec de preot și haiduc, de Avram Iancu și Bălcescu… De la o asemenea înălțime, insul cu pricina îi urechează în direct pe toți interlocutorii săi, fie ei miniştri sau, pur și simplu, persoane de altă părere. Gazetarul devine astfel, rapid, un fel de procuror suficient, un diriginte de gimnaziu, un propagandist al propriei „doctrine”, încântat de  prestaţia sa și de virtuțile sale eroice. Ceea ce reușește însă nu este să limpezească mințile publicului, ci să le înfierbînte. Presa trebuie să limpezească minţile şi atmosfera civică dintr-o societate. Ei bine, în mare măsură, presa noastră se ocupă cu înfierbântarea minţilor, ceea ce e foarte periculos.

Constat însă că aceşti ziarişti au priză la public, au o popularitate mult mai are decât jurnaliştii temperaţi.

Ne întoarcem la tema electoratului. Aţi observat că televiziunile cele mai zvăpăiate şi mai agresive, cele mai brutal părtinitoare sunt cele care au succes, pentru că publicul a devenit, încet-încet, căutător de divertisment şi de scandal, nu de informaţie şi de lămurire. Dacă vrei scandal şi divertisment, râzi cu hohote când pe ecran, sau în pagina de ziar, apar tot felul de mitocănii. Nu mai vrem efort intelectual, nu mai vrem raţionamente limpezitoare, nu mai vrem să înţelegem, vrem să ne amuzăm şi întotdeauna scandalagiul e mult mai simpatic şi mai amuzant, decît omul la locul lui.

Mai e un lucru, legat și de ceea ce spuneam adineaori: la multe televiziuni a apărut gazetarul conferenţiar, omul care se socoteşte îndreptăţit şi pregătit să vorbească naţiunii o jumătate de oră despre opiniile lui. Eu am şi mătuşi, am şi vecini care ar fi în stare să facă asta… Personajul la care mă gîndesc cheamă, de obicei, în studio, nişte invitaţi, dar până să îi lase  pe ei să vorbească, până să-i prezinte, ţine  un curs magistral despre lume, viață și țărișoară. E, după mine, o formă de sminteală. Care, într-o primă etapă, e caraghioasă, dar în a doua devine exasperantă. Nu mai amintesc cum se aleg, în unele emisiuni, interlocutorii… Sunt pesimist.

„E aețitor că un asemenea aranjor de duzină, ca dl Dragnea, a ajuns în vârful națiunii”

Nu, eu cred că sunteţi realist. Dacă aţi face parte din societatea civilă, ce s-ar afla pe primele trei poziţii de pe o listă de revendicări? Vă întreb pentru că sunteţi nu doar un reper intelectual, ci şi unul dintre oamenii percepuţi drept locomotivă civică, să spun aşa, de la care unii oameni aşteaptă soluţii.

Asta cu „soluţiile” e o temă spinoasă și, o capcană, specific autohtonă. În general, românii „au soluţii”. Cum stai de vorbă cu unul, auzi: „Îţi spun eu ce trebuie făcut.” Românii sunt „deștepți”, au idei: „Dă-mi mie pe mână Internele, sau Finanțele, sau Agricultura și-ți rezolv tot cât ai zice pește!”  Or, asta introduce un coeficient de arbitrar vesel care nu e eficient, ba e chiar primejdios, Nu oricine are competența să „vină cu soluții”. Mai mult: de obicei tocmai cei mai nepricepuți sunt doldora de „soluții”. Cetățeanul obișnuit pune probleme, exprimă nevoi, reacționează la derapajul guvernamental, dar nu are rolul de a „rezolva” lucrurile. E, dacă vreți, o problemă de „diviziunea muncii”: „soluțiile”sunt lotul instituțiilor Puterii. Adică, al acelora care au fost aleși să le găsească și au și mijloace să le implementeze. Da, se pot face consultări largi, sondaje de opinie, dezbateri publice. Dar un ministru nu își face treaba, cerând de dimineața până seara soluții „de la popor”.

Vin acum la tema intelectualilor (mai ales cei numiți „publici”). Văd mereu, pe forumurile articolelor pe care le public: „Dom’le, e uşor să critici, dar vino cu soluții!”. Or, prestația mea de presă e a unui diagnostician, nu a unui terapeut universal. Încerc să semnalez boala, neregula, derapajul. Trag alarma, arăt cu degetul rana (eventual, neluată în seamă, dacă nu chiar ascunsă). Pot avea, e drept, și unele sugestii în domeniile la care mă pricep cât de cât. Dar nu am responsabilitatea, profesionalismul specific, aplicat, sau instrumentarul „punerii în practică” al ideilor mele. Nu mai spun că dacă fiecare dintre noi s-ar repezi să propună soluții, am ajunge rapid la anarhie. Nu oricine e pregătit să „salveze” țara.

Există şi ideea că intelectualii trebuie să educe masele, să iasă mereu, pașoptist, pe scenă. Îmi pare rău, nu ăsta e neapărat rolul artistului, al scriitorului, al filosofului, al  intelectualului în general. Intelectualul ca „agitator”, ca lider  ideologic, ca „propagandist” de meserie, gata să ducă  masele spre un „viitor de aur” e supraviețuirea unui „imperativ” marxist. În fond,  nici George Enescu, nici Brâncuşi, nici Rembrandt, nici Balzac, nici mulți, mulți alții de aceeași anvergură nu și-au propus să vină cu soluții concrete. Și-au văzut de treabă. În unele cazuri e chiar preferabil ca intelectualii să nu abuzeze de militantism. Știm bine că au fost situații în care angajarea unor intelectuali a fost nu tocmai înțeleaptă. Nu cu soluții veneau, ci cu ideologii, cu utopii, cu partizanate nebuloase… Prefer să ascult sfatul lui Raymond Aron; ca intellectual, statutul tău firesc e acela de „spectator angajat”. Când se întâmplă o neregulă, când există o problemă, îți faci vocea auzită, te exprimi, acuzi sau aperi. Dar rostul tău nu e, cum credea Marx, să schimbi lumea, ci să o înțelegi și să o faci înțeleasă. Restul e voință de putere, orgoliu, aflare în treabă. Pe de altă parte, chiar dacă ai avea, pe domenii specifice, competențe cu șanse de reușită pragmatică, ele nu duc nicăieri, căci, de regulă, nimeni nu le solicită.

Or la noi nimeni nu-i întreabă pe reprezentanţii societăţii civile sau pe intelectuali ce ar fi de făcut? Avem, cu adevărat, fertile dezbateri publice? Domnul Dragnea îşi permite, de pildă, de curând, să decidă că vom muta o ambasadă importantă de colo-colo. Dumnealui nu ştie că în politica externă există contexte, experţi, înţelegeri internaţionale, riscuri. Vine din Turnu Măgurele şi spune: „Păi, să mutăm ambasada română de la Paris la Nisa”. Nu vreau să fiu răutăcios, dar dl. Dragnea e un băiat de mâna a treia, un provincial zglobiu, care s-a trezit brusc într-o poziţie de decizie. Nimic din calităţile lui intelectuale, morale, pragmatice nu-l recomandă pentru a conduce ţara asta. Ca să conduci o ţară, trebuie, totuşi, să ai nişte înzestrări şi să ai un proiect. Nu să te bagi în față, ca să surâzi, șmecher, pe sub mustaţă, în stilul: „Hai, că vă  fac din vorbe.” E amețitor că un asemenea aranjor de duzină a ajuns în vârful națiunii. Asta e nenorocirea. Şi uitaţi-vă şi la ceilalţi miniştri, uitaţi-vă cum vorbeşte ministrul Educaţiei. Uitaţi-vă cum vorbeşte şi biata doamnă prim-ministru, care cred că ar fi o vecină foarte agreabilă, bună gospodină, probabil. Ce caută ea în poziţia aia? Ca musca-n lapte. E halucinant. Iar vina e, mereu, a intelectualilor. Dacă intră în politică sunt „sinecuriști”, dacă nu intră stau, „elitiști”, în „turnul de fildeș”…

„Unul dintre marile dezastre strategice, şi în politică, şi în presă, şi la nivelul populaţiei este acreditarea ideii că tot ce ni se întâmplă rău vine din afară”

Cred că nu am formulat corect întrebarea anterioară. Nu mă refeream la soluţii pe care le-aş aştepta de la societatea civilă, de la dumneavoastră, ca posibil exponent al ei, ci la o listă de revendicări pe care aceasta ar trebui să le aibă de la Putere, în contextul actual.

În primul rând, o selecţie pe bază de merit a clasei politice.

În al doilea, o unificare raţională a forţelor de  opoziţie: de vreme ce ai doar  câteva mici partide de opoziţie nu ai nicio şansă să pregătești  un substanțial succes politic şi, în situaţia data, ar trebui, după mine, ca partidele de opoziţie să cadă, conjunctural, la o învoială, pentru a avea, procentual, o şansă la alegerile viitoare. Or, eu constat nu numai că ele nu se aliază, nu acționează concertat, dar sunt în disoluţie internă. Sunt liberali care contestă alţi liberali, sunt userişti care contestă alţi userişti etc.

În al treilea rând, o campanie sporită, inteligentă, de informare a electoratului. Electoratul  nu e informat; are tropisme, impulsuri, vorbeşte și acționează după ureche. Unul dintre marile dezastre „strategice”, după părerea mea, şi în politică, şi în presă, şi la nivelul populaţiei este acreditarea ideii că tot ce ni se întâmplă rău vine din afară. Lucrurile merg prost în ţara asta pentru că suntem victime nu ale propriilor noastre vicii şi nereguli, ci victime ale ”străinilor” . Un bau-bau care are două pagube colaterale: 1. Ne victimizează, ceea ce nu se potriveşte cu ideea glorioasă pe care o avem, adesea, despre noi; suntem formidabili, suntem cei mai buni şi, în acelaşi timp, numai cine nu vrea nu ne încalecă. 2. Dacă tot fac alţii toată treaba, ce rost mai are să ne agităm? Decizia nu e la noi, tot ce ni se întâmplă vine din afară, ergo: n-are rost să mai facem nimic! Concluzia;victimizare,demobilizare,paralizie generală, suspensie a oricărui destin autonom..

„Contextul în care trăim mă demobilizează”

În interviul anterior mi-aţi spus că vreţi să vă apucaţi de o carte despre destin, gândită nu ca un tratat, ci ca o sumă de reflecţii ale dumneavoastră pe această temă. În ce stadiu sunteţi cu ea?

Sunt cu ea pe creier, dar mărturisesc că starea în care mă aflu şi contextul în care trăim nu mă stimulează. E şi o chestie personală, nu sunt într-un moment foarte tonic al vieţii mele, dar e şi senzaţia că, faţă de ceea ce se întâmplă în jur, această concentrare pe o temă de tipul menţionat e futilă. La ce bun? Sunt demolat interior în momentul ăsta de întrebarea „La ce bun încă o carte?”. Încă un prilej pentru tot felul de inşi să spună că fac parte  dintr-un  grup de „băsiști” care fraierim publicul și îi luăm banii degeaba,  în timp ce alţi scriitori nu au ocazia să se exprime, pentru că noi am monopolizat, lacom, piaţa de carte, folosind  mijloace impure și privilegii de gașcă.

 

Dar de ce vă interesează opiniile unor oameni care gândesc – deşi nu mi-e clar dacă gândesc – aşa? Aveţi o structură interioară fragilă… Nu aş fi crezut.

Nu am fost întotdeauna aşa, dar m-am fragilizat prin convieţuire cu unii dintre concetăţenii mei.

„A-ţi căuta destinul înseamnă a căuta sensul «funcționării» tale în această lume”

Credeţi în destin? Credeţi în acel drum pe care îl urmăm doar pentru că ne e scris?

Nu cred în varianta asta, pentru că ar suspenda cu totul ideea de libertate –  un dar care ni s-a făcut încă din momentul creației noastre – şi ideea de responsabilitate. Ar însemna că nu suntem nici vinovaţi, nici merituoşi pentru ceea ce facem, că suntem simple marionete într-un mecanism prescris. Nu cred în asta şi încerc să arăt că există un raport între libertate şi determinare, respectiv între date inevitabile ale persoanei şi puterea ei de a le valorifica. E ca în arta culinară: ai pe masă anumite ingrediente, din care poţi face tot felul de reţete:  nu te obligă nimeni să foloseşti ce ai într-un singur fel. Aşa e şi cu viaţa fiecăruia dintre noi: avem ingredientele, avem o moştenire, un loc în care ne-am născut, o determinare temporală, fiziologică, familială, dar cu ingredintele astea putem face o mulţime de lucruri diferite. Ca să dau un exemplu: un domn merge pe stradă. Înaintea lui, e un capac de canal ridicat pe care nu-l observă. Se împiedică şi cade. Îşi rupe piciorul şi ajunge la spital. Acolo e o infirmieră care îl îngrijeşte. Între ei se naşte o relaţie şi sfârşesc prin a se căsători. Ai să zici: „Uite destinul!S-a împiedicat, a dat exact de aia, care era exact acolo când el s-a internat. E, deci, o chestie aranjată.”  Dar, adaug: în aceeaşi zi au trecut pe lângă canalul ăla o mulţime de alţi inşi; unul se împiedică şi nu-şi rupe piciorul, unul nu se împiedică, altul se împiedică, îşi rupe piciorul, ajunge la spital şi dă de un îngrijitor bătrân cu care nu leagă nici o relație. Deci, înăuntrul acestei scheme există o infinitate de situaţii. „Destin” sunt toate, dar ce mă interesează în teoria destinului este încercarea de a găsi vieții tale un sens și obligația de a fi „atent” la tot ce ți se întîmplă ca la o colecție de „semnale” care îți vorbesc.

Adică, sunt semne care ni se transmit de undeva, dintr-o altă dimensiune?

Nu ştiu de unde. În orice caz, sunt nişte semnale – nu mă aventurez să spun de unde vin –, dar sunt nişte semnale de care trebuie să ţii cont, aşa cum ţii cont de răsărit, de apus, de frig, de cald, de bucurie, de tristeţe, de boală, de sănătate. Lucrurile astea nu trebuie trăite la nivel de pur hazard. Suntem, mereu, parte a unui context semnificativ şi, în consecință, trebuie să fim vigilenți, preocupați să înțelegem.

Cum vedeți, întrebarea mea despre destin e o întrebare despre sens, despre rost. Dacă nu există un sens şi un rost al vieţilor noastre, totul devine simplu accident. În cazul ăsta, m-aș vedea înclinat să spun „nu mă interesează, nu vreau să trăiesc într-o lume, înăuntrul unei biografii fără nicio ordine finală”. A-ţi căuta destinul înseamnă a căuta sensul „funcționării” tale în această lume.

Cred că foarte puţini dintre noi suntem capabili să descifrăm astfel de semne şi să le integrăm în puzzle-ul din care fac parte.

E greu, dar  problema nu e să ajungi să descifrezi totul, problema e să păstrezi intensitatea și prospețimea întrebării. Insist pe tema asta. Nu-mi plac oamenii care au răspunsuri imediate la orice. Esenţial e să ai o interogativitate vie, să fii mereu „pe cale”.. Întrebarea vie, permanentă, bine pusă, aduce spontan cu ea orientare. Nu ai întrebare, eşti legumă.

Vi se întâmplă des să vă puneţi întrebări la care să nu găsiţi răspunsul sau al căror răspuns să se oprească undeva la limita tangibil şi transcendent?

Sigur, şi ăsta e unul din beneficiile întrebării, că te duc la graniţă, la limita posibilităţii tale de înţelegere. Eu unul prefer să mă izbesc de mister, de „neînțeles” decât să trăiesc cu surâsul bovin al cuiva care e stăpân pe situaţie, care ştie ce are de făcut, a înţeles care-i chestia şi merge înainte. Prefer perplexitatea.

„Sunt la vârsta la care fericirile se nuanţează, se sting și se reconfigurează

Sunteţi un om credincios?

Pînă mai ieri, aş fi răspuns, fără ezitare, că da şi, într-un fel, admit și azi că da, sunt credincios. Numai că aşa cum i-am mărturisit unui prieten preot, în momentul de faţă ceea ce pot spune sincer este, mai degrabă că sper, mă străduiesc, dar nu prea înţeleg mare lucru.

Ce vă face fericit, domnule Pleşu?

Cuvântul „fericire” e puţin pretenţios. Mă intimidează.

Atunci, ce vă bucură?

Am mai nou bucurii legate de nepoţi – cu totul am cinci nepoţi, trei din partea unuia dintre băieţi şi doi, din partea celuilalt. E o experienţă unică să vezi cum se alcătuieşte în faţa ta un început de destin. Postura bunicului e diferită de cea a tatălui. Tatăl se simte responsabil, se gândeşte ce e bine să facă, ce reacţii e potrivit să aibă. Bunicul pur şi simplu savurează. Nu se implică crispat, ca un pedagog sever, ci ca un spectator îndrăgostit. În rest, mă bucur când îmi iese o pagină bună, deși  ştiu că nu e meritul meu…

Dar al cui?

E un „dispozitiv” care funcţionează. Mă trezesc că-mi ies unele formulări, că-mi ies unele pagini.

Dar uşurinţa asta cu care vă ies paginile are în spate un volum imens de muncă, de lecturi, de scris.

E adevărat că n-am lenevit. Şi recomand oricărui om care vrea să facă o carieră din scris să înceapă devreme şi să scrie mult. Aş îndrăzni să adaug şi să citească mult, pentru că fără asta nu te poţi înscrie în lumea literelor. Dar dacă nu începi să scrii de tânăr şi nu ai, de tânăr, un anumit ecou al scrisului tău, îmbătrâneşti urât. Ţi se pare că nu ai niciodată ce meriţi…

Altă fericire? Sunt la vârsta la care „fericirile” se nuanţează, se sting și se reconfigurează. E inevitabil să vezi apropiindu-se finalul, şi bucuria mea legată de această temă – în general, nefericită – este să spun că încă privesc acest orizont nu cu panică, ci cu o anumită curiozitate. Sunt foarte curios cum se petrece, în nevăzut, trecerea dincolo…

jurnalist TIMPOLIS

mai mult
Dialog de idei

Pianistul Dan Grigore: Eu mi-am valorizat suferințele, le-am trăit până la capăt

Dan-Grigore-0

O listă de colaboratori ai Securității a fost publicată de revista 22, printre cele 200 de nume se află și destui muzicieni. De ce avea Securitatea nevoie de ei?

Sunt muzicieni, dar nu destui, după cunoștințele mele și după faptele de viață pe care le-am trăit personal și prin care percepția mea este completată de cunoașterea realităților acelor vremuri și a ceea ce a urmat de fapt.

Adică socotiți că erau mai mulți?

Sigur că erau mai mulți.

Și până acum n-au fost dați publicității.

Categoric erau mai mulți. Sigur că unii dintre ei sunt în continuare protejați.

Dar de ce credeți că ar fi protejați?

Probabil pentru că aduc servicii în continuare. Nu știu. Sau au făcut atâtea servicii sau au atâtea conexiuni încât trebuie protejați. Mie mi-a spus https://revista22.ro/files/news/manset/default/Dan-Grigore-2.jpgVladimir Tismăneanu la Washington, când am avut recital acolo și m-am văicărit că nu primesc și eu dosarul de urmărit al Securității, că, dacă l-ar scoate, va fi furtună în muzică la noi în țară.

Între timp v-ați văzut dosarul?

În continuare mi se spune că nu se găsește.

Dar, până la urmă, ce servicii poate să aducă un instrumentist, un dirijor?

Servicii de tipul celor pe care mi le-a invocat d-l colonel sau ce era atunci Marian Ureche, când am fost dus de ofițerul MI pe Conservator să stau de vorbă cu dânsul…

În ce an?

La începutul anilor ’70, când eram încă la Conservator, am fost acolo până în ’79. M-a primit în cabinetul rectorului de la Drept, care era gol, numai noi – am fost foarte impresionat, cum și trebuia – și mi-a spus, foarte politicos: „Stimate maestre, pentru că aveți succes din ce în ce mai mare, sunteți invitat la ambasade, sunteți invitat în străinătate, am vrea să colaborăm cu dvs. și să ne dați informații din mediile în care circulați, pentru că pătrundem foarte greu acolo“. Și mi-a mai spus: „Știți că suntem stat în stat“. Am spus: „Știu, bineînțeles“„Și avem puterea să vă facem cariera așa cum v-o doriți. Veți avea plecări, veți avea vizibilitate și internă, și internaținală. În cazul în care achiesați la cererea noastră, e o chestiune patriotică ș.a.m.d. Dacă nu, nu“, a ținut să adauge foarte blând. Și eu m-am derobat și am spus: „Îmi pare foarte rău, nu mă simt capabil să fac asta, pentru că nu am structura pentru așa ceva și n-am timp. Eu lucrez, îmi fac programele, am și o normă jumătate la Conservator, dau concerte prin țară, cât mai ies, dau și pe afară“. Ofițerul MI pe Conservator mă întrebase în prealabil, la o bere în oraș, ce simt eu când mă întorc, nu m-a încercat niciodată dorința de a pleca din țară? Și eu am spus: „Cum să nu? Și de câte ori mă întorc, mă socotesc ultimul bou. Dar n-am ce face, mă întorc pentru că mi-e dor de țară, pentru că am părinții aici, am prietenii aici, mi-e dor de străzile mele, Bucureștiul ăsta cum e el, ce a mai rămas din el, și nu mă pot dezlipi“.

N-au mai făcut presiuni asupra dvs.?

Niciun fel de presiuni.

Și mai departe? Vi s-au oprit toate ieșirile la concerte internaționale și ați fost oarecum marginalizat.

Până la urmă n-am mai ieșit. Dar cumva am fost salvat de o emisiune la Europa Liberă în care se spunea că fusese blocat concursul de angajare de solist la Filarmonică pentru că eu candidez și pentru că eu aș avea șansele cele mai mari, având meritele cele mai mari. A doua zi am primit înștiințare că am aprobare de audiență de la Ilie Rădulescu la CC. Ilie Rădulescu era o persoană importantă din CC, adjunctul lui Dumitru Popescu „Dumnezeu“, așa ceva. Și m-am dus acolo: „Ce probleme aveți tovarășul, maestre?“ și eu am spus: „To’arășul secretar, în ultima vreme am avut mai mult succes afară decât în țară. În țară am piedici, iar de afară vin cronici entuziaste“. Din fericire, prin grația lui Eugen Jebeleanu îmi apăruse un extras de cronici din străinătate, cu un șapou foarte frumos făcut de el, în România literară– iată succesele acestui pianist român etc. Deci existau probe, nu se puteau nega. Probele contrare, de exemplu, cronicile din Germania și din Austria la turneul Filarmonicii din ’77, unde am fost erzatman, solist înlocuitor, pentru că solistul oficial se îmbolnăvise și trebuia operat, cronicile din Germania și Austria au fost favorabile doar orchestrei și mie și defavorabile celor doi dirijori și solistului violonist. Ele n-au apărut niciodată în România. Die Welt spunea: „orchestra și solistul pianist sunt de nivel internațional. Din păcate, dirijorii nu fac față exigențelor“.

Muzicienii pe care i-ați văzut pe recenta listă a Securității care au făcut carieră credeți că au făcut și servicii pe măsură poliției politice?

După reacțiile de indignare care apar în ultima vreme, după apariția listei, se pare că au făcut servicii importante și trebuie apărați.

Care dintre cei apăruți pe listă a fost o surpriză pentru dvs.?

Nu mă miră absolut nimic. Mi-am găsit pe listă și un fost student care poartă un nume ilustru, acela de Flechtenmacher, un mare compozitor înaintaș. Muzica în România a început tot cu nemții. Flechtenmacher, Wachmann sau Hübsch, cel care a făcut Imnul Regal pe versuri de Alecsandri.

Era nepotul?

Cred că strănepotul. Mi-a fost student, era un băiat care fusese bolnav, rămăsese cu un handicap locomotor grav și avea complexe psihologice grave și nu știu cum, cu modul meu de a fi și cu soluții tehnice nimerite, l-am făcut viabil pianistic și a terminat cu bine Conservatorul și psihologic a ieșit mult întărit din asta, ajungând la un moment dat, căsătorit proaspăt, să plece împreună cu nevasta, în timpul lui Ceaușescu, și am auzit că a ajuns într-o școală de studiul pianului și al viorii și al altor instrumente muzicale pe metoda Suzuki, din America. Nu mă miră. Probabil că și el a aderat. Erau colegi din Filarmonică sau din țară care-mi spuneau: nu se mai poate, trebuie să fac pasul. Valery Gergiev, când am cântat cu el la Cluj în 1984-’85, marele dirijor de la ora actuală care acum este imaginea Gazprom și pe care-l vedeți la orice meci de fotbal internațional dând din bagheta lui foarte scurtă, căreia unii dirijori mai invidioși îi spun „scobitoarea“, îmi spunea și el: „nu se mai poate, am 40 de ani, trebuie să fac pasul. Semion Bîcikov, care e de o generație cu mine, e deja lansat internațional și recunoscut, pentru că l-a făcut“. Când am văzut că Gergiev a ajuns ce a ajuns, când am văzut că Putin i-a făcut o sală nouă la vechiul Teatru Mariinski, Sala II, care este o splendidă sală pentru el, n-a fost niciun fel de surpriză.

Deci ca să ai succes trebuia „să faci pasul“, altfel spus să accepți colaborarea cu Securitatea?

Da. Trebuia să faci pasul.

 

Mandeal a făcut pasul?

Presupun că da. Însuși Mandeal mi-a spus, la Cluj, la o înregistrare pe disc pe care am făcut-o împreună la Catedrala Reformată, era încă dirijor la Filarmonică: „nu se mai poate, nu pot să ies, nu mai știe nimeni de mine. Am 40 de ani. Toată generația noastră, și tu, trebuie să facem pasul, pentru că ăștia nu ne lasă să plecăm. Nu putem să facem nimic. Dacă nu știe nimeni de noi, degeaba facem meserie“.

V-ați gândit și dvs. să faceți acest pas?

Nu.

Nu v-ați gândit niciodată că talentul dvs. s-ar irosi, dacă nu puteți cânta pe marile scene?

Nu, din contră, m-am gândit la un singur lucru: că eu însumi sunt eu însumi așa cum sunt. Și muzica pe care o fac iese din această antenă parabolică care este sufletul meu și care captează sau nu captează. Dacă eu mă strâmb, dacă mă schimb, dacă îmi schimb criteriile, dacă îmi schimb credința, dacă calc pe mine însumi ca să livrez lumii imaginea unei valori, care va fi acea valoare? Nu va fi valoarea mea. Asta a fost socoteala mea. Plus o naivitate. Am spus: aici sunt părtaș la o aventură inițiatică. Eu sunt credincios. Nu mă laud cu asta, asta e crucea. Aici ce se întâmplă este o încercare foarte gravă, foarte puternică.

A fost un sacrificiu?

Nu am luat-o niciodată ca pe un sacrificiu. Ar fi fost un sacrificiu de neînchipuit să fac pasul, să devin altcineva, o mască.

Adevărul e important pentru muzica pe care o cântați?

Cred că da, cred că e esențial.

A meritat această „aventură inițiatică“ la care v-ați înhămat atunci?

Da, și am fost liber, paradoxul este că am fost liber. Am fost liber ca în ’86, de exemplu, când a fost ultimul concert de la Sala Palatului care n-a fost interzis de Ceaușescu. Era un concert prin care Filarmonica încerca să-și mai completeze din fonduri, pentru că primeam din ce în ce mai puțin buget, și am cântat, ultimul pe listă din trei soliști, Concertul Imperial de Beethoven, dirijat de Brediceanu, cum putea el. Sala a scandat, ovații și la bis am dat un Ragtime de Scott Joplin. Sala s-a sculat în picioare și a scandat minute în șir. A doua zi s-a primit circulara de la Cancelaria 1 sau 2, tot aia era, că nu se mai fac nici un fel de spectacole în Sala Palatului. Era maculată Sala Congreselor de scandările la o muzică americană. Și imediat am primit invitație prin Ambasada Americană la o bursă International Visitor de o lună în Statele Unite, totul plătit, bilete la muzee, concerte, care a fost refuzată de Cabinetul 2.

https://revista22.ro/files/news/manset/default/Dan-Grigore-3.jpg

Ați pierdut multe burse și multe oportunități în străinătate din cauza regimului. Nu v-a părut rău?

Ei, m-a durut, sigur că m-a durut. Era bursa de la Universitatea Madison din Wisconsin, dată de un dirijor american căruia îi corectasem partitura de orchestră la finala concursului de la Montreal. Toată orchestra a râs, am spus „acolo nu e bun flautul II, e greșit“ și orchestra a râs și el a spus că nu fac decât să contest autoritatea editurii. „Încercați și, dacă nu e cum spun, râdeți în continuare.“ Au încercat și m-au lăudat. Și el a venit după repetiție: „ai bursă de la mine pe doi ani, șase luni la Universitate și celelalte șase luni, când e liber la Universitate, ești solistul meu în turnee în Statele Unite și Canada“.

Câți ani aveați atunci?

Asta a fost în ’68-’69. Bursa n-a ieșit, bineînțeles. Și asta era nominală. Pur și simplu n-am fost lăsat să plec. Și era cât p-aci să nu iasă nici Bursa Herder, la recomandarea maestrului Jora, care primise Premiul Herder în ’69, pentru că tot așa mi se puneau bețe în roate.

Erați foarte tânăr atunci.

Da, aveam 26 de ani. Și a intervenit Jora personal pentru ea.

Horia Andreescu de ce credeți că apare pe această nouă listă a colaboratorilor Securității?

Nu știu, o fi adus servicii, o fi colaborat, era o persoană pe care se putea conta.

Era în același timp talentat.

Celibidache îl plăcuse foarte mult. Era talentat și Celibidache a fost decepționat că nu s-a mai dus la el și că s-a apucat de carieră. Se întâmplă lucrurile astea din diverse motive. Spre exemplu, Martha Argerich s-a apucat de carieră și s-a lăsat de Michelangeli, care era profesorul ei, mult prea devreme și se vede și acum. Ea putea să învețe mult de la Michelangeli, dar a făcut o carieră formidabilă din punct de vedere mediatic și material.

Dvs. ați învățat cel mai mult de la Cella Delavrancea?

Eu am învățat cel mai mult de la toată lumea. Cella Delavrancea a confirmat foarte multe din lucrurile pe care le gândeam eu, mi-a dat putere și încredere și sigur că am învățat și de la ea destule.

De ce era atât de specială această scriitoare, profesoară, muziciană?

Era în primul rând specială pentru că avea un suflet nedisimulat, neapărat de convenții, era un suflet ca un miez cald. Era perfect autentică. Chiar și în diplomația ei, pentru că era un om foarte delicat și cu mult tact, se vedea cum gândește și cum trăiește.

Ați stat ceva vreme în preajma ei. Care era secretul longevității ei?

Ea singură spunea că a fost ferită de invidie și de alte toxine.

Altfel spus, fericirea.

Fericirea, mulțumirea, modestia, smerenia. Ea în fiecare zi făcea muzică. Studia la fel ca un elev, studia partituri. Am și acum partituri cu însemnări de-ale ei, mi le-a făcut cadou.

Înainte s-o cunoașteți pe Cella Delavrancea ați fost la Sankt Petersburg. Cum ați reușit să luați bursa aceea?

Domnișoara Florica Muzicescu m-a recomandat la un concurs Ceaikovski unde a fost colegă de juriu cu viitoarea mea profesoară de la Sankt Petersburg, Tatiana Kravcenko. I-a spus: „am un elev care ți-ar plăcea. Ți-l trimit“.

Știați deja rusă?

Nu, aveam note maxime la rusă, pentru că citeam bine rusește, dar habar n-aveam rusește. Eram așa de tufă la limba rusă că atunci când am ajuns la Leningrad, când mi se spunea „bună ziua“ spuneam „mulțumesc“ sau când mă întrebau „ce vârstă aveți“, spuneam 90 în loc de 19 ani. Râdeau toți de mine. Am avut norocul unei profesoare extraordinare, rusoaică de modă veche, care a spus: „știu cum am să te învăț rusește. Dumneata ai auz absolut, mi s-a spus, îți dau mari poeți ruși să-i înveți pe dinafară“ și m-a îndopat cu Pușkin și Lermontov. Mergeam pe coridorul căminului și învățam Lermontov, Pușkin, Călărețul de aramă, pagini întregi. „În scurt timp ai să prinzi melodia și mecanismele limbii ruse și ai să vorbești foarte bine.“ Și într-adevăr, într-o lună și jumătate mi-am dat drumul.

Doar citind poezie?

Mai știu și acum rusește, inclusiv poeziile pe care le-am învățat atunci. Iubesc foarte mult limba rusă. Iubesc foarte mult cultura rusă, muzica rusă mi s-a părut totdeauna o soră a literaturii mari ruse. Turgheniev, Saltîkov Șcedrin, Rachmaninov, Ceaikovski, Musorgski.

Unul dintre ambasadorii Canadei în România la începutul anilor ’80 vă compara cu Șostakovici în perioada stalinistă.

Da, Peter Roberts, el însuși un meloman și un om care practica muzica.

Spunând însă că o duceați sub regimul Ceaușescu mai greu decât Șostakovici în perioada Stalin.

Toutes proportions gardées. N-aveam notorietatea lui Șostakovici și sigur că nici nu se compară valoarea. Pe Șostakovici îl vedeam la Leningrad pe vremea aia, când eram student, cu o servietă doldora de hârtii, mergând pe Nevski Prospekt, mergând cu un mers împrăștiat și cu ochelarii lui cât fundul de sticlă, groși. Spuneam: „L-am văzut pe Șostakovici azi“, el făcea naveta între Moscova și Leningrad, avea cursuri și acolo, și dincoace, și mi se zicea: „se duce pe la autorități cu petiții date de oameni pe care nu poate să-i refuze“. Alerga pentru alții.

A fost un om cu principii, dar destul de temător.

A făcut mulți pași rușinoși Șostakovici, era și foarte fricos. Exista o anecdotă în vremea studenției mele de la Leningrad în care Șostakovici îl sună pe Prokofiev și-i spune: „Serghei Sergheevici, mi s-a stins lumina“ și Prokofiev zice: „Crezi că e de la tătucu’?“ și el „Taci din gură, mai bine vino și stai cu mine!“.

https://revista22.ro/files/news/manset/default/Dan-Grigore-0.jpg

Încă se cântă în anumite orașe la ore fixe simfonia lui Șostakovici dedicată celui de-Al Doilea Război Mondial.

Simfonia a VII-a, cred. Scrisă la comandă, dar nu era numai la comandă, era și o doză de patriotism, erau totuși oameni care mureau acolo. Profesoara mea de rusă de la Leningrad mi-a povestit cum a fost blocada pentru ei, ce decădere umană s-a petrecut în perioada aia. Cum se mâncau curele, tălpi de pantofi, cum au existat acte de canibalism, cum se mâncau șobolanii de pe stradă. Șostakovici e un compozitor de geniu și eu cred că el a fost un om foarte credincios în sinea lui.

În 1996 ați cântat cu Celibidache ultimele trei concerte. E adevărat că, până la dvs., n-a mai cântat cu alți soliști români?

Nu, n-a cântat până la mine. A cântat totuși, dar într-o formație vocală, a cântat cu Ruxandra Donose, dar cu soliști pianiști, nu. Era programat un concert cu Radu Lupu înainte de cel cu mine, dar s-a îmbolnăvit Celibidache și n-a putut să ajungă.

Socotiți că acele trei concerte au fost apogeul carierei dvs.?

Din punct de vedere al acoladei profesionale, să spunem ca în vremurile cavalerești, da. Mai ales prin ce mi-a spus despre mine.

https://revista22.ro/files/news/manset/default/Dan-Grigore-4.jpg

Ce v-a spus?

Mi-a spus niște lucruri care sunt greu de reprodus. Le găsiți poate prin ziare. A spus: „auzisem că ești bun, dar nici chiar așa!“ și a început să înșire calități. „Ești ca mine, ești ca mine! Niciun sunet nu e acoperit, te preocupă aceleași lucruri ca pe mine. Unde erai când căutam eu soliști de concert și aveam nevoie de soliști de concert?“ Am zis: „Mai bine că nu m-ați luat atunci, poate că eram prea tânăr și mi se urca la cap, îmi pierdeam capul. Acum nu-mi mai pierd capul“.

În tot acest timp ce v-a făcut cel mai fericit?

Muzicalmente, totdeauna sunt fericit când cânt. Sigur că fericirea supremă au fost cele trei concerte cu Celibidache. Felul în care el însuși m-a comparat cu Michelangeli, care era, alături de el, unul dintre cei doi mari idoli ai mei, mari modele artistice. Dar una dintre cele mai mari fericiri, poate cea mai mare fericire a vieții mele a fost nașterea fiului meu. Atunci mi-am pierdut complet capul de fericire.

Cântați în fiecare zi?

Cânt ca totdeauna după un regim aleatoriu, nu am ore fixe. Sunt momente în care studiez mult, momente când nu studiez deloc. Acum, de exemplu, nu studiez deloc. Dar toată ziua îmi umblă muzici prin cap, mintea merge, montează, lucrează, e ca editarea unui text sau a unei pelicule, a unui film.

Ați spus că sunteți credincios. Aveți un răspuns la tot ceea ce vi s-a întâmplat, la tot ceea ce ați trăit?

Mi-am dus crucea și am crezut în steaua mea. Mi-a spus un prieten evreu: „le-ai împăcat foarte bine pe amândouă“. E important pentru mine că în clipe grele, după ’90, am fost susținut moralmente și public de prieteni evrei, nu de prieteni români. Adevărul este că eu nu fac vreo diferență, trebuie să punctez această nuanță, că cei care au avut curaj să se ridice în apărarea mea, când erau televiziuni care exercitau ceea ce eu numeam, când mi-am dat demisia din CNA„terorismul mediatic“ care urma să se instaureze, care deja era vizibil pentru unii dintre noi, susținerea publică, apărarea mea în public au făcut-o câțiva prieteni evrei. Printre care Vladimir Tismăneanu, Radu F. Alexandru și alții.

Cum vedeți acest peisaj mediatic azi?

O ruină în care mai sunt insulițe și cu atât mai mult prețuiesc aceste insulițe și pe oamenii care le reprezintă.

Socotiți că e mai greu decât la începutul anilor ’90?

Da. E mai greu. Pentru că s-au aglutinat niște energii financiare, a fost, cum se cheamă în politologie, privatizarea comunismului, cu succes. Și încă mai apar liste cu oameni care au început să colaboreze 50 de ani în urmă. Acad. Moisil spunea la un moment dat că va fi mai greu să ne cunoaștem trecutul decât viitorul. Și așa a fost.

Ați refuzat să colaborați, dar ați refuzat și să plecați pentru o carieră care vi se deschidea în Vest.

Nu numai că mi-a plăcut în România. Mi-a fost teamă să mă înstrăinez de mine însumi. Și nu mă socot un om ratat, mă socot un om împlinit.

Dar faptul că ați fost ținut pe loc 10 ani, cel puțin?

Da, ca vizibilitate și carieră mediatico-publică, dar eu am evoluat artistic, spiritual, am evoluat. Eu mi-am valorizat suferințele, eșecurile, le-am valorizat cu vârf și îndesat. Le-am trăit până la capăt. Și asta m-a îmbogățit. Asta, probabil, după cum spun unii prieteni ai mei muzicanți, mai mult din străinătate, e adevărat, se vede în ce fac. N-am vrut în mod special lucrul ăsta, dar ăsta a fost handicapul meu, crucea.

Îi știați pe cei care v-au blocat în perioada comunistă?

Da și îi știu. În mare, îi știu.

Apropiați, colegi din orchestră…?

Da. Erau și colegi… Și după ’89 au fost oameni care au fost deranjați de faptul că știam că ei au făcut pasul.

De unde știați?

Știam, nu numai din intuiție, știam din context și din relatările lor, din declarațiile lor tête-à-tête, dar și ale altora care îmi confirmau lucrul ăsta.

Cei care colaborau cu Securitatea puteau călători…

Sigur că da. Și s-a văzut la un moment dat cu ochiul liber. O prietenă de la Filarmonică care lucra la protocol și care avea cheia sălii de protocol pe vremea lui Ceaușescu, unde se primeau oaspeții străini, mi-a spus: „Ah ce bine îmi pare de Cristi! Uite, acum a primit viza pentru America“.

Mandeal.

Și m-am bucurat și eu pentru Cristi. Eu am avut invitație la aceeași universitate, tot pentru un concert, după ce mi s-a refuzat bursa dată de dirijorul american, tot la acea universitate, și nu mi-a ieșit, dar m-am bucurat, pentru că știam că vrea lucrul ăsta.

El era una dintre excepții, în care era și talent, și oportunitate?

Toți erau talentați. Problema nu era că nu erau talentați. Unii dintre ei, e adevărat, erau mult-mult umflați față de posibilitățile lor.

Interviu realizat de SABINA FATI

mai mult
1 2 3 4
Page 2 of 4