close

Dialog de idei

Dialog de idei

Lavinia Braniște în dialog cu Bogdan Coșa

LaviniaBranisteCiprianHord
Bogdan Coșa: Zilele trecute ți-am recitit cărțile și unul din lucrurile care m-au frapat a fost saltul semnificativ pe care l-ai făcut cu fiecare volum publicat. Ești unul din acei scriitori „muncitori”? Sunt și lucruri care vin cu vârsta, cum crezi?
Lavinia Braniște: Cred că amândouă. Muncesc, da, dar nu simt efortul, pentru că-mi place să scriu. Fără să-mi dau seama, lucrurile se acumulează, se sedimentează. Multă vreme a fost o activitate de timp liber, nu mi-am imaginat în adolescență sau în prima tinerețe, că voi ajunge scriitoare. Dorința aceasta am început s-o am abia după volumul Escapada, am văzut că lumea mă ia în serios și am început să mă iau și eu. Acum sunt mult mai conștientă că muncesc pentru un rezultat în momentul în care scriu și am început să mă refer la scris și cu termenul acesta de „muncă”.

B.C.: În 2016 ți-a apărut primul roman, Interior zero, care a fost primit extraordinar de cititori, dar și de majoritatea criticilor literari. Se împlineau zece ani de la debut – editurile cu care ai lucrat între timp au fost din ce în ce mai bine cotate; de la un cerc restrâns și select, numele tău a început să circule tot mai mult în lumea literară, pe toate palierele ei. Majoritatea parametrilor (chiar și tirajele cărților) subliniază o evoluție solidă, coerentă… Dar asta e o perspectivă rece, exterioară; uitându-te înapoi, cum vezi tu parcursul ăsta?

L.B.: Mă simt în continuare la început, deși sunt conștientă de tot ce-am acumulat până acum. Mă refer la lecturi, studii, mult exercițiu, multe ciorne aruncate. Dar senzația de început rămâne, pe de o parte fiindcă sunt în continuare nesigură și chestionez în permanență ceea ce fac, pe de alta fiindcă am acest sentiment (sănătos, cred) că în față e un drum lung, care abia acum se deschide.

B.C.: În 5 minute pe zi (2011) aveai unele proze de câteva rânduri, ca niște experimente, pe care nu le-am regăsit apoi în Escapada (2014) – un volum mai închegat, aș zice, cu oscilații mai mici de la o povestire la alta; în sens clasic, mai sobru, cu numere de respirație mai largă. Mai scrii proze foarte scurte sau n-a fost decât o etapă, tranziția firească dinspre poezie? (A fost premeditat? Volumul tău de poezii se intitulează Povești cu mine.)

L.B.: A fost tranziția dinspre poezie, clar. Am trecut de la poezie la proză pe la douăzeci și cinci de ani și mi-a părut rău când mi-am dat seama că nu voi fi poetă. Mi se părea foarte sexi să fii poetă și cred că și acum mai am senzația asta uneori, că poetul e un ales, un rafinat, toate combustiile se petrec în cap și apoi pe foaie, cu un efort minim, pui doar esența. La proză se vede sudoarea.
Am răsfoit și eu recent primele două cărți, pentru că voi vorbi în curând la un eveniment despre începuturile mele ca scriitoare. Sunt cărți în care nu mă mai regăsesc și am momente în care le detest sau mi-e rușine cu ele. Dar când am recitit acum textele, am simțit o duioșie față de omul care eram la 23 sau la 28 de ani, și mi-am zis că ar trebui să mă împac cu cărțile astea pentru că sunt parte din mine, așa eram eu atunci și atât puteam să fac. Nu mi-aș dori să le văd reeditate, în niciun caz, dar a fost important să-mi dau seama că trebuie să mă împac cu ele.
Premeditat? Aș zice că nu. S-a întâmplat fără să-mi dau seama, dar probabil că gustul față de poveste a fost acolo dintotdeauna. Poate c-am început cu poezie pentru că e mai puțin intimidantă ca formă.

B.C.: În aceeași ordine de idei, aș mai avea o curiozitate… Cum ți-ai compus volumele de povestiri? Ai scris și ele s-au adunat și la un moment dat le-ai ordonat și le-ai trimis la edituri sau ai făcut o selecție? (Dacă da, care au fost criteriile?)

L.B.Cinci minute pe zi nu a fost deloc compus. Eram o tânără care scria ca să se distreze, mai puneam câte un text pe clubliterar, aveam o carte de poezii apărută într-un tiraj de o sută de exemplare, care erau toate la mine acasă. Nu m-am gândit nicio clipă la volum, iar faptul că nu am avut această presiune mi-a dat o libertate pierdută pe veci. Textele le-am adunat în momentul în care am întâlnit, într-o tabără de literatură, un tânăr editor care căuta autori pentru o colecție de proză scurtă la nou-înființata lui editură. Citise textele pe clubliterar și m-a întrebat dacă mă interesează să colaborăm. Atunci am făcut selecția, îmi amintesc foldere dezordonate pline de texte, din care multe au rămas pe dinafară. După acest volum am devenit conștientă că ce scriu e posibil să ajungă într-o carte, așa că am fost mai atentă și mai ordonată. Și la Escapada au rămas texte pe dinafară, dar nu știu să numesc criteriile. Am ales la feeling.

B.C.: Ce faci cu textele care nu ies din prima, le rescrii sau le dai drumul?

L.B.: Nu rescriu, dacă nu iese, asta e. Nu-mi pare rău de ciornele aruncate, sunt exerciții utile. Orice jumătate de pagină scrisă, orice personaj rotit în minte două zile sau o lună.

<em>5 minute pe zi</em> |© Casa de pariuri literare; <em>Escapada</em> |© Editura Polirom; <em>Interior zero</em> |© Editura Polirom
5 minute pe zi |© Casa de pariuri literare; Escapada |© Editura Polirom; Interior zero |© Editura Polirom

Bogdan Coșa: Narațiunile tale, oricât de sumbre ar fi perspectivele cu care operezi, sunt pline de umor. E un lucru știut, bătut în cuie, n-are sens să insistăm. Mă interesează un lucru și mai specific; multe din personajele tale par că funcționează pe bază de superstiții, pe care ai zice că le mai rulează doar bătrânii – tu ești fată de oraș, de unde le știi?

Lavinia Braniște: Sunt o fată de oraș mic, crescută cu bunicii.

B.C.: La fel, n-aș marșa în direcția criticii capitalismului, individul față cu corporația etc., și m-aș opri tot asupra unui detaliu. „Pentru mine mâncarea nu merită niciun efort” e o poziție care, în cazul tău, traversează volume. Ca cititor, îmi lasă impresia că vrei să transmiți un mesaj. O paradigmă.

L.B.: E foarte amuzant ce zici, să țin minte să nu mai folosesc asta în cărțile viitoare! Poate uneori le-am împrumutat prea mult din mine personajelor. În general mănânc singură și pe fugă și doar pentru că-mi trebuie combustibil ca să funcționez. Nu am mesaje de transmis în cărți și chiar dacă aș avea, lumea observă lucruri atât de diferite (pe care le leagă fiecare de experiența proprie și le vede prin grilele proprii) încât nu aș avea cum să controlez traseul mesajului și să mă asigur că acela și numai acela ajunge la cititor.

B.C.: În definitiv, care sunt lucrurile pentru care merită să faci eforturi?

L.B.: E o întrebare grea. Sunt multe variabile în joc pentru orice decizie care trebuie luată și eu una am ajuns să mă bazez mult pe percepție, pe intuiție, copleșită fiind într-un fel și de doza mare de arbitrar din viață. E greu să știi ce și cine merită, ce e corect, ce e bine. Important e să se găsească un echilibru și o liniște constructivă. Pentru mine cel mai mult contează oamenii și aș face oricând eforturi pentru o relație care mă îmbogățește sufletește.

Lavinia Braniște |© foto de Vlad Roman
Lavinia Braniște |© foto de Vlad Roman

Bogdan Coșa: Ai absolvit facultatea de Litere la Cluj-Napoca, un masterat de traducere a textului literar la București, ai început o a doua facultate, un program doctoral… Cursuri de masaj și de desen, diferite limbi străine. Fotografie. Dai impresia unei persoane pline de energie dpdv intelectual. Ce cauți? În ce măsură folosesc scrisului toate lucrurile astea?

Lavinia Braniște: Cea mai exotică chestie din enumerarea ta, cursul de masaj, am făcut-o pentru că voiam să emigrez în Germania, unde a locuit o vreme un bărbat de care am fost îndrăgostită. Eram conștientă că acolo nu va fi nimeni interesat de competențele mele de traducătoare, așa că voiam să știu să fac ceva cu mâinile. Între timp el s-a întors pe continentul lui, iar eu am rămas agățată de cursul de masaj de la Piața Muncii, care a durat un an. Am cinci diplome de masaj, am uitat imediat toți mușchii și singura persoană care beneficiază de noile mele aptitudini e mama, cu care mă văd o dată pe an. Mă gândeam la un moment dat să mă duc maseuză pe un vas de croazieră, să dau ocol continentului pe care s-a întors bărbatul și să nu cobor niciodată de pe vas, știi tu, genul ăsta de chestie ca în romane. Asta ar fi folosit cu siguranță scrisului. Dar am început să am mai multă încredere în imaginația mea, pot să scriu orice fără să ies trei ani din casă și pot să-mi imaginez atât de puternic o scenă încât creierul meu să fie convins că s-a întâmplat.
În rest, cu celelalte, nu știu exact ce-am căutat. Au venit în parte din inerție, am fost un copil și un adolescent și un tânăr care n-a avut alte priorități în afară de școală (din păcate, aș zice acum) și în parte din faptul că sunt un om curios și dacă nu am în permanență ceva de învățat mă plictisesc.
Acum nu cred că mai caut nimic, am observat că viața are tendința să-ți dea răspunsuri la întrebări pe care nu le-ai formulat sau nici măcar nu te-ai gândit c-ar putea fi formulate, așa că sunt mai deschisă spre ce vine înspre mine, nu mai caut, ci doar primesc.

B.C.: Ai 34 de ani și tot cam atâtea cărți traduse. În ultimul timp ești invitată din ce în ce mai des să vorbești în numele traducătorului român, mai ales de când a fost înființată Asociației Traducătorilor Literari – ArtLit. Pentru ce lupți?

L.B.: Aici aș putea să te direcționez pe site-ul asociației, unde e o listă lungă de lucruri care trebuie ameliorate în statutul traducătorului de literatură și în relația lui cu editurile. Ce ne doare cel mai mult acum e tariful mediu de 3 euro pe pagină, cel mai mic din UE, mult chiar sub nivelul vecinilor noștri din Bulgaria sau Macedonia. Ar trebui cel puțin 5 euro ca să putem trăi din asta. În ultima vreme, din fericire, am observat că se fac progrese. Cu pași mici, dar încet-încet ne dezvoltăm și noi o cultură asociativă. (Situația breslei a ajuns dezastruoasă pentru că în jungla tranziției nu a existat nicio organizație adevărată care să lupte pentru drepturile traducătorilor și astfel s-au creat niște standarde financiare extrem de păguboase pentru ei. Cei mai mulți le-au acceptat pentru că n-au avut repere, n-au știut ce și cum să negocieze, nu și-au cunoscut colegii, cu care să facă schimb de informații etc.) De asemenea, dezvoltăm o cultură a voluntariatului, a implicării susținute și pe termen lung (toți suntem voluntari în asociație). De asemenea, cred că începem să ne dăm seama că e important să colaborăm, nu să fim dușmani, că dacă e fiecare pentru el nu constuim nimic. Conștiința apartenenței la comunitate e ceva recent în România și încrederea se construiește greu, oamenii care se asociază pentru a încerca să schimbe ceva în bine încă sunt priviți cu suspiciune, dar eu sunt optimistă. Cred că în momentul ăsta important e să nu ne descurajăm văzând că lucrurile nu se întâmplă peste noapte, fiindcă nici n-au cum.

B.C.: În 2016 ai publicat o carte pentru copii, Rostogol merge acasă. Am înțeles că lucrezi la o continuare și că ți-ar plăcea ca la un moment dat să-ți ilustrezi singură poveștile.
Ce planuri mai ai, literar vorbind? Se-ntâmplă vreodată să-ți pui ceva în cap și să nu reușești?

L.B.: Da, continuarea se numește Rostogol păzește pepenii și mai are puțin până la tipar. Mai am în cap niște povești cu porcușorul Rostogol și dacă o să fiu sănătoasă și o să am timp, o să le scriu. Mă bucur că am găsit pentru Rostogol o editură deschisă și pe partea de poveste și pe cea de ilustrație, pentru că nu e cartea clasică pentru copii. Așa cum am mai zis, eu nu cred că un copil e un adult neevoluat, căruia trebuie să-i vorbești „pe limba lui”, adică simplu și servindu-i la final morala, ca și când el nu e în stare să înțeleagă mare lucru din ce citește.
Planuri am o grămadă, dar nu-mi place să vorbesc despre ele decât atunci când proiectele sunt aproape gata. Tocmai pntru că se întâmplă să nu reușesc sau reușesc să le duc la bun sfârșit, dar apoi sunt respinse de editor. Mi s-a întâmplat și asta de câteva ori, dar nu mă descurajez, sunt conștientă că nu avem toți aceleași gusturi, că mai ratez și eu și, în plus, dacă mi-ar ieși totul șnur, viața ar deveni un pic suspectă.

<em>Rostogol merge acasă</em> |© Editura Arthur
Rostogol merge acasă |© Editura Arthur

Bogdan Coșa: Mi-ai spus la un moment dat că-ți dorești ca scriitorii români să facă o literatură mai bună. La fel, puțin după ce-am debutat, mi-ai spus că ar trebui să-mi văd de texte, să-mi lucrez textele, că asta-i tot ce trebuie să fac. Ce crezi, se scrie prost la noi? Se scrie neglijent? E și ăsta un motiv pentru care ajungem atât de greu pe piața străină de carte?

Lavinia Braniște: Nu-mi amintesc exact aceste discuții, dar mă refeream probabil la faptul că e mult potențial care se risipește în cărți scrise neglijent. Probabil că era cititorul exigent din mine cel care vorbea. Cred în continuare asta, dar am ajuns conștientă între timp cât de mare este investiția scriitorului într-o carte și cât de greu e acum, în România cel puțin, să-ți acorzi câteva luni pentru a scrie, pentru a te strădui să dai ce-i mai bun. Nu avem programe de rezidențe, nu avem burse, iar astea sunt vitale pentru scriitori, căci procentele din vânzări sunt nesemnificative. Atunci când scrii noaptea sau din două în trei weekenduri, nu ai cum să te scufunzi în text, să fii acolo sută la sută și să dai tot ce poți da.
Dar n-aș zice în niciun caz că se scrie prost. Și, din fericire, editurile au început să se uite mai cu atenție și la autorii români, să se mai scuture de mania traducerilor.
Piața străină de carte e o discuție mai degrabă separată de asta despre situația scriitorului român. Pur și simplu suntem o cultură mică, ce nu prezintă interes și puțini riscă să publice autori din zone din astea. O editură e un business în fond, e mai comod și mai sigur să alegi din zone tatonate. Pentru scriitorul român e o loterie să ajungă să fie tradus. Sau cel puțin să ajungă la acele prime traduceri care dau bobârnacul bulgărelui de zăpadă. Un factor extrem de important e și implicarea autorităților de aici pentru promovarea literaturii române în străinătate. Literatura norvegiană, de exemplu, e așa de bine reprezentată internațional pentru că NORLA investește foarte mult în asta. Nu știu ce șanse de vizibilitate ar fi avut cărțile lor contemporane de succes dacă ar fi fost produse într-o țară mică și săracă din fostul bloc comunist, indiferent cât de valoroase literar ar fi fost ele. Deci dincolo de scriitor și de munca lui, sunt foarte mulți factori, foarte multe planete care trebuie să se alinieze favorabil și mai cred că ține mult și de noroc. În general sunt o persoană care crede mai degrabă în muncă decât în noroc, dar aici am de multe ori senzația că e cu adevărat o loterie.

B.C.: Anul viitor România va fi invitata de onoare a Târgului de Carte de la Leipzig. Exceptându-i pe cei traduși deja în germană, dacă ai avea putere de decizie, care ar fi autorii pe care ai miza? Care-s vocile contemporane românești care chiar ar trebui să se-audă?

L.B.: Îți spun câteva fete care-mi plac: Ioana Bradea, Elena Vlădăreanu, Alexandra Rusu, Ana Rotea.

B.C.: Dar tu, dacă ai fi invitată, care ar fi autorii nemți pe care ți-ar plăcea să-i asculți?

L.B.: Juli Zeh și Julia Wolf.

B.C.: Am înțeles că, pe lângă engleză, franceză și spaniolă, te descurci și în germană. Dacă ar trebui să ajungi înapoi la Goethe, să-l citești în germană, care ar fi traseul pe care ai coborî din prezent spre secolul al XVIII-lea? Care au fost autorii de limbă germană pe care i-ai citit cu plăcere sau, dimpotrivă, pe care i-ai ratat și ți-ar plăcea să-i recuperezi în original?

L.B.: Nu pot să fac un traseu istoric, pentru că nu am o imagine globală a literaturii germane. Mi-ar plăcea să pot citi literatură în original, dar e cale lungă până acolo. Îmi place mult Juli Zeh, care a fost la București la un festival acum ceva vreme, are două cărți traduse la noi, Vultur și înger la Niculescu și Schilf la Polirom. Pe aceasta din urmă am citit-o prima și atunci am avut senzația că e o autoare pentru care merită să învăț germană, s-o pot citi în original (un gând destul de ambițios, totuși). Am mai citit o carte de-a ei în franceză, La fille sans qualités. De asemenea, în completarea întrebării de mai sus, aș mai spune că mi-ar plăcea să citesc și romanele Juliei Wolf, care a avut o lectură la Institutul Goethe anul trecut. Mi-a plăcut fragmentul din Alles ist jetzt pe care l-a citit și tot aștept traducerea în limba română, care nu știu când o să se întâmple. Când am văzut pe internet că a apărut și Walter Nowak bleibt liegen mi-a părut din nou rău că n-o pot citi mai repede, în original.

B.C.: În încheiere, m-aș bucura dacă ai putea formula un sfat pentru scriitorii începători. Ce ți-ar fi prins ție bine să fi știut de la-nceput?

L.B.: Mi-ar fi prins bine să am mai multă încurajare din parte apropiaților și a profesorilor de română, dar asta nu a ținut de mine și nu am conștientizat la ora aceea. Sfatul e simplu, trebuie citit și scris cât mai mult, trebuie răbdare și perserverență, trebuie să-ți cunoști și să-ți accepți limitele și să nu le forțezi dacă nu e neapărat nevoie.

Bogdan Coşa 
mai mult
Dialog de idei

Paleologu, despre Valentin Popa: „Exprimarea sa este troglodită într-un mod continuat”

vl

Fostul ministru al Culturii Theodor Paleologu a declarat, marţi, la RFI, îl critică pe noul ministru al Educaţiei, Valentina Popa, subliniind că apologia plagiatului este absolut scandaloasă, iar exprimarea acestuia ”este troglodită într-un mod continuat”, nefiind vorba despre greşeli izolate, datorate emoţiei, scrie News.ro.

Noul ministru al Educaţiei a afirmat la audierile din comisiile parlamentare că au existat progrese în învăţământ şi că e păcat să scoatem în evidenţă „elemente nu atât de importante, cum ar fi plagiatele”. De asemenea, Valentin Popa susţine că termenul „pamblică” folosit de el în spaţiul public este un regionalism din Moldova.

Theodor Paleologu taxează declaraţiile noului ministru al Educaţiei: „Pamblica o mai putem trece cu vederea. Partea proastă este că exprimarea noului ministru este troglodită într-un mod continuat, nu sunt nişte greşeli izolate, datorate emoţiei. Foarte gravă este de fapt apologia plagiatului. Este absolut scandalos. Unii dintre rectorii care au semnat pentru noul ministru al Educaţiei sunt ei înşişi acuzaţi de plagiat. Asta este extrem de grav, apologia plagiatului făcută de noul ministru. Nu că ar fi mai rău decât precedentul. Să nu uităm că Liviu Pop s-a dedat unor josnicii fără nume, pentru a masca plagiatul lui Victor Ponta în 2012. Deci la urma urmei e din lac în puţ, suntem între miniştri comparabili”.

Fostul ministru al Culturii îi critică de asemenea pe rectorii care au semnat o scrisoare de susţinere a noului ministru al Educaţiei, un lucru „de o tristeţe infinită”, în opinia sa.

„Ce mi se pare cel mai trist şi dezgustător este atitudinea rectorilor de la 30-45 de universităţi din ţară şi modul în care este redactată acea scrisoare trimisă nu se ştie către cine. Asta mi se pare cel mai grav, de fapt, că nu mai e vorba aici de PSD, e vorba de decăderea totală a învăţământului superior românesc. Nişte rectori se pretează la o asemenea josnicie şi platitudine. Asta într-adevăr este dezastruos şi arată în ce hal a ajuns învăţământul superior românesc, în ce faliment moral şi academic (…). Mie mi se pare că această scrisoare a rectorilor este de o tristeţe infinită în privinţa învăţământului în România şi a viitorului acestei ţări”, afirmă Paleologu.

Pe de altă parte, Theodor Paleologu e de părere că noul ministru de Finanţe, Eugen Teodorovici, vrea să bage populaţia „cu capul sub apă” printr-o eventuală introducere a impozitului progresiv.

„O persoană care e articulată, adică vorbeşte omeneşte, inteligibil, Teodorovici spunea că se gândeşte la reintroducerea impozitării progresive. Karl Marx spune în manifestul Partidului Comunist care este logica impozitului progresiv şi anume de a măcina proprietatea, de a combate burghezia. Sigur că are o logică (…), asta este logica impozitării progresive, combaterea proprietăţii. Este un mod de impozitare profund nedrept (…). Or marele rău pe care-l face PSD este în acest domeniu. Ajungem la sapă de lemn. Totul s-a scumpit, te duci la magazin, sunt produse la care s-a dublat preţul sau au creşteri de 80%-90%. Aşa că creşterile salariale sunt într-adevăr aplaudate de unii beneficiari foarte încântaţi că pe hârtie li s-a mărit salariul, dar economic este un dezastru (…). Iar ministrul Teodorovici se gândeşte să introducă impozitul progresiv, ca să ne distrugă şi mai mult, să ne bage efectiv cu capul sub apă pe noi, cei care facem ceva, producem, plătim taxe”, afirmă Paleologu.

mai mult
Dialog de idei

Scriitorul Răzvan Petrescu: Fără autoironie nu se poate trăi

mandarina-1

Răzvan Petrescu (n. 1956, Bucureşti) este medic de profesie, dar din 1990 s-a dedicat literaturii.
Debutează în 1986, în volumul colectiv Debut ’86. Urmează volumele de proză scurtă Grădina de vară (1989) Eclipsa (1993), Într-o după-amiază de vineri (1997). Publică şi volume de interviuri, publicistică şi jurnal.
La începutul acestei toamne Răzvan Petrescu a lansat o nouă carte intitulată “Mandarina”. Un volum plin de umor, absurd şi subiecte delicate. Răzvan Petrescu este considerat de critici unul dintre cei mai buni autori de proză scurtă de la noi.

Razvan Petrescu

Răzvan Petrescu

Doina Borgovan: Aţi lansat un volum de povestiri, care se numeşte Mandarina, la exact 20 de ani de la lansarea precedentei dumneavoastră cărţi. În videoclipul de prezentare al acestui volum spuneţi că prima povestire încearcă să-şi trieze cititorii. În ce fel?

Răzvan Petrescu: Era de fapt mai mult o glumă, pentru că în aceşti 20 de ani am scris diferite cărţi de nonficţiune şi doar cinci povestiri. Fetiţa cu chibrituri este prima din cele cinci, am scris-o în urmă cu câţiva ani. Ideea s-a născut de când am citit povestea, deci de acum 50 de ani. Mi s-a părut că nu e corect ca fetiţa să moară, să fie tragedia asta şi ea să nu se răzbune. Planul a fost ca ea să se răzbune cumva. Ceea ce, după cum se va vedea, se întâmplă în povestirea mea, apăsând tragicul lui Andersen, ducându-l în zona ororilor.
Sunt câţiva prieteni ai mei, scriitori şi critici literari, care au spus că nu au aflat toate conexiunile dintre repere şi reperele în sine, cu toate acestea le-a plăcut foarte mult povestea. Am vrut să arunc o plasă de repere muzicale şi literare, în aşa fel încât fetiţa să fie înconjurată, protejată.

Doina Borgovan: Am sesizat în povestirile din carte un filon autobiografic: o preocupare intensă pentru relaţia cu tatăl, pentru relaţia cu fiul.

Răzvan Petrescu: Am gândit-o cu trei teme majore, prima temă fiind relaţia tată-fiu (şi aici sunt lucruri autobiografice), a doua temă fiind cea a securiştilor (un fost comandant de lagăr comunist şi victima sa), iar a treia temă fiind improvizaţia liberă pe o temă dată.

Doina Borgovan: Spuneţi că pe măsură ce trece timpul şi pe măsură ce îmbătrânim, avem amintiri din ce în ce mai vesele, deşi trecutul nostru nu are cum să fie vesel.

Răzvan Petrescu: Era o lume înspăimântătoare, dar sigur că unii au reuşit să se adapteze. Una din definiţiile inteligenţei este: “inteligenţa înseamnă adaptarea la un mediu”. Din punctul acesta de vedere, evident că nu sunt inteligent.
Eu ştiu precis că am dosar de Securitate. Ştiu de la cineva care mi-a căutat dosarul. La unii, pe dosare erau puse nişte etichete. Pe dosarul meu scria “Incontrolabil”, de care m-am bucurat foarte tare. Mai mult de eticheta asta nu ştiu, dar incontrolabil pentru ei: dacă nu puteam fi controlat, nu puteam fi deci nici racolat. Am fost şi pârât la Securitate. Nu prea e confortabil să ştii că nişte oameni odioşi cunosc diferite lucruri despre tine.

Doina Borgovan: Vă gândiţi că poate o data, în viitor, veţi fi curios să vă cereţi dosarul de la Securitate?

Răzvan Petrescu: E posibil, însă mai e ceva: e foarte posibil, după câte îmi dau eu seama, să-mi găsesc acolo vreo doi prieteni. Şi cum am înaintat în vârstă destul de straşnic, parcă n-aş vrea să rup relaţiile cu ei. Oricum am prieteni puţini.

Doina Borgovan: Şi totuşi, ar fi nevoie de o revoluţie morală în societatea noastră.

Răzvan Petrescu: Era nevoie încă din 1989, de la Timişoara. Atunci trebuia făcut ceva. Acum nu cred că se mai poate întâmpla nimic. N-are cum: sunt puii comuniştilor, puii securiştilor în politică, ce le mai putem face?

Doina Borgovan: În povestirea care se numeşte Tapiţerie, vorbiţi despre puterea cuvântului, despre puterea lui de a produce efecte. N-are literatura măcar un dram de putere de a schimba lucrurile?

Răzvan Petrescu: Poate că are, în sensul zonei imediate (a rudelor, a prietenilor), nu cred că mai mult. Toate schimbările s-au făcut nu prin cărţi. Totuşi e foarte greu de cuantificat lucrul acesta. Dar dacă te uiţi la oamenii care au participat la schimbare (oamenii normali, oamenii obişnuiţi), aceia care au participat la schimbare de pe poziţii importante nu sunt genul care să fi citit cine ştie câtă literatură. Rezistenţa prin cultură e o formă mai puţin de disperare, e o formă de laşitate. Sunt nişte generaţii de laşi (mă refer strict la bărbaţi, că femeile nu sunt croite pentru a face revoluţie). Nu vrem să recunoaştem lucrul acesta, ceea ce e păcat, pentru că poate aşa ne-am putea purifica mai bine ca societate culturală, pentru că nu-I poţi cere unui ţăran amărât acelaşi lucru ca cel pe care i-l ceri unui intelectual.

Doina Borgovan: Să vorbim un pic şi despre titlul volumului, pentru că atunci când descoperi de unde vine titlul acestui volum… Eu personal foarte tare m-am emoţionat.

Răzvan Petrescu: Să spunem doar că substantivul apare o singură dată, şi apare într-o proză cu mai multe trimiteri, care se leagă de altele. Sunt mai multe posibile interpretări. Una din interpretări ar fi că din punctul de vedere al autorului – al meu -, speranţa în omenire e foarte, foarte mică.

Doina Borgovan: Şi totuşi reuşiţi să vă păstraţi autoironia şi umorul.

Răzvan Petrescu: Din punctul meu de vedere, primul pe care trebuie să-l ironizezi eşti tu. Dacă nu faci lucrul acesta, vei ajunge într-o zonă în care vei fi foarte mulţumit de tine şi, mai departe, într-o zonă ruptă complet de realitate. Practic ajungi foarte nesuferit. Pe de altă parte minitragediile, că în fond tragediile de familie nu le poţi povesti cu un ton dramatic, pentru că rişti să cazi în sentimentalism. Şi atunci, salvarea din magiunul sentimental vine prin umor.

Doina Borgovan: Şi totuşi, cel care are umor trebuie să aibă un pic de încredere în viitorul umanităţii.

Răzvan Petrescu: E foarte bine să ai speranţe. Eu nu am nicio speranţă, dar asta nu înseamnă că nu e mult mai bine să fii ca dumneavoastră.

Doina Borgovan: Sunteţi mulţumit de Mandarina?

Răzvan Petrescu: M-am apucat din nefericire să o recitesc zilele trecute (asta după ce am citit-o şi am recitit-o de am înnebunit, am făcut vreo 8 variante). Recitind acum, unele mi-au plăcut, altele mai puţin. Să vedem, dacă mă mai sunaţi peste o săptămână vă spun sigur dacă mi-a plăcut sau nu.

Doina Borgovan: De regulă scriitorii nu mai petrec timpul cu cărţile lor.

Răzvan Petrescu: E adevărat, aşa am făcut şi eu cu toate celelalte cărţi, până la asta.

Doina Borgovan: Într-una dintre povestiri vorbiţi despre pana scriitorului. Spuneţi că “dacă ai scris prima frază, eşti pornit pe făgaş”. Însă citind povestirile dumneavoastră, mi s-a părut că şi ultima frază este foarte bine căutată.

Răzvan Petrescu: E foarte adevărat. Ultima frază, uneori am marele noroc să vină pur şi simplu. Din cauza asta atelierele de creaţie literară sunt destul de ciudate (deşi şi eu am ţinut câteva): poţi să-I înveţi câteva lucruri de bază, câteva reguli, dar procesul de creaţie nu ai cum, nu se poate explica. Eu nu pot să explic cum vine ultima frază. Dacă termin povestirea şi nu sunt mulţumit, atunci într-adevăr mă gândesc bine de tot la încheiere.

Doina Borgovan: Aţi renunţat la medicină după 8 ani de profesat. În ce măsură a fost o decizie dificilă?

Răzvan Petrescu: Cred că eu am vrut să dau la filologie de la început. Şi în sfârşit, conjunctura a făcut să mă duc la medicină. M-a influenţat tata. Eu nu voiam să fac altceva decât să scriu. Iar tata mi-a zis, împreună cu profesorul meu de literatură de la liceu, să nu ajung eu profesor de română la ţară; mai bine să dau la medicină. Aş fi făcut radiologie (îl aveam profesor pe tata) şi la 1.30 eram deja acasă, aveam timp de scris. Planul acesta s-a prăbuşit, odată cu interzicerea specializării. Deci în momentul când s-a prăbuşit regimul, am fugit din medicină. Mi-a fost greu în primele două săptămâni, când am făcut deja alegerea să plec de la dispensarul la care lucram, la redacţia revistei Cuvântul.
Atunci da, două săptămâni m-am gândit că renunţ la o profesie foarte sigură – nu mi se mai părea urâtă – şi mă arunc în necunoscut.

Doina Borgovan: Sunteţi de regulă “locuit” de manuscrisele pe care le citiţi?

Răzvan Petrescu: Nu mă locuiesc, mă parazitează: îmi parazitează gândirea ficţională. Pentru că majoritatea cărţilor pe care le-am făcut ca redactor au fost din zona motivaţională.

Doina Borgovan: Lucraţi la ceva acum?

Răzvan Petrescu: Aş fi vrut, dar iarăşi s-au înverşunat lucrurile şi am foarte mult de lucru la editură, astfel încât nu ştiu când o să urmeze încă o carte, dar sper că va fi cât mai curând.

Doina Borgovan: Să ne aşteptăm la un turneu de promovare a Mandarinei?

Răzvan Petrescu: Fiind atât de dezamăgit de specia umană, sunt în depresie de foarte multă vreme. Nu prea mai ies din casă, doar vin la editură şi înapoi. Ştiu că e necesar, dar nu-mi plac turneele. Mi-aş dori totuşi, nu v-am văzut niciodată oraşul şi aş dori să-l văd.

Doina Borgovan

mai mult
Dialog de idei

Inegalitatea este temelia dreptății și reazemul dragostei

cantar

Dumnezeu nu este Dumnezeul egalității, ci al dragostei. Egalitatea ar înlătura toată dreptatea și toată dragostea, ar înlătura toată moralitatea.

Oare soțul își iubește soția din pricina egalității? Mama își iubește oare copilul din pricina egalității? Prietenul își iubește oare prietenul din pricina egalității? Inegalitatea este temelia dreptății și reazemul (sprijinul) dragostei.

Câtă vreme dăinuiește dragostea, nimeni nu se gândește la egalitate. Câtă vreme domnește dreptatea, nimeni nu vorbește despre egalitate. Când se pierde dragostea, oamenii vorbesc despre dreptate și gândesc la egalitate. Când, odată cu dragostea, piere și dreptatea, oamenii vorbesc despre egalitate și se gândesc la imoralitate. Adică, când morala piere, imoralitatea îi ia locul. Din mormântul dragostei răsare dreptatea, din mormântul dreptății răsare egalitatea.

Sf. Nicolae Velimirovici, Gânduri despre bine și rău, Editura Predania, 2009

—————————————–VS——————————————-

Discurs asupra originii si fundamentelor inegalitatii dintre oameni

Omule, de oriunde ai fi si oricare ti-ar fi parerile, asculta: iata istoria ta, asa cum am citit-o nu in cartile semenilor tai, care sunt mincinoase, ci in natura, care nu minte niciodata. Tot ceea ce va veni de la ea va fi adevarat – fals nu va fi decat ceea ce voi adauga de la mine, fara sa vreau.Epocile de care voi vorbi sunt foarte indepartate. Cat de mult te-ai schimbat fata de ceea ce erai! Ceea ce voi descrie este, ca sa spun asa, viata speciei tale, dupa calitatile pe care le-ai primit si pe care educatia si obiceiurile tale le-au putut perverti, insa nu le-au putut distruge. Simt ca exista o varsta la care omul individual ar vrea sa se opresca; tu vei cerceta varsta la care ai fi dorit sa se opresca specia ta. Nemultumit de starea ta actuala, din ratiuni care anunta pentru nefericitii tai urmasi chiar mai mari nemultumiri, poate ca vei dori sa te intorci in acele vremuri – si acest sentiment trebuie sa se constituie intr-un elogiu pentru strabunii tai, o critica la adresa contemporanilor si o viziune infricosatoare pentru cei ce-ti vor urma.

Jean-Jacques Rousseau 

mai mult
Dialog de idei

Theodor Paleologu și Stelian Tănase despre situația în care se găsește Casa Regală

casa-regală

Eseistul și profesorul Theodor Paleologu și analistul politic Stelian Tănase au fost invitați, marți seara, în platoul emisiunii Jurnal de Seară, difuzată de luni până joi, de la ora 20:00, unde au vorbit despre situația în care se regăsește Casa Regală, după dispariția Regelui Mihai, dar și despre ce șanse are Principesa Margareta să atragă același capital de imagine pe care l-a câștigat tatăl ei printre români.

Theodor Paleologu a vorbit despre excluderea de la succesiune a principelui Nicolae, afirmând că imaginea acestuia a avut de suferit după ce ar fi avut o fetiță cu o tânără, Nicoleta Cârjan, dar copilul nu a fost recunoscut în mod oficial.

„E foarte clar că principesa Margareta trece înaintea prințului Nicolae. Mai trebuie spus ceva despre decizia Regelui. Ea nu are altă valoare decât aceea de dorință a Majestății Sale. Nu are forță legală. E foarte importantă dorința Regelui, dar atât. Pe de altă parte, nici Nicolae nu are o legitimitate mai mare, pentru că tatăl lui nu e de neam regal. Și legitimitatea lui era de aceeași factură ca a principesei Margareta.

Mai e un lucru. Unii simpatizanți ai principelui Nicolae s-ar putea să fie supărați de ce voi spune acum. I-a făcut foarte mult rău exaltarea românească. Românii sunt foarte exaltați. Când te duci în sute de locuri și sunt oameni care îți spun că ești speranța lor, dacă nu ești pregătit mental pentru asta, începi să crezi și ți se urcă la cap. Eu însumi a trebuit să fac eforturi foarte mari să nu mă las îmbătat de exaltarea românească.

Noi nu ne dăm seama cât de nocivă este exaltarea, care face rău celui căruia i se adresează. Se explică erorile pe care le-a făcut, a avut ghinion. Și noi am avut ghinion cu diferite întâlniri. Și eu am dat-o în bară cu o persoană de sex opus. Cui nu i se întâmplă? A dat peste o persoană care are un anumit profil personal, Nicoleta Cârjan. M-am uitat pe Facebook-ul ei și este groaznic, adică mă mir că nu și-a dat seama peste cine a dat. Dar i se întâmplă oricărui bărbat, oricărei femei să se înșele asupra partenerului. 

În situația asta, are consecințe ceva mai serioase. Vreau să spun că printre cei care contestă Familia Regală există acest mit negativ al principelui Radu. Nici nu vreau să repet tot ce se spune despre Radu. Realitatea e alta. Principesa Margareta este extrem de puternică, foarte voluntară, autoritară și inteligentă, care are viziunea ei. Nu e deloc așa cum se crede, că prințul Radu decide tot. Unele tendințe ale ei poate că nu ne plac așa mult.”, a declarat Theodor Paleologu.

Stelian Tănase: „În vizita din ’92, îl vedem la balcon, atunci l-am cunoscut. Nu știm niciodată ce se petrece într-o familie. Știu multe detalii din această poveste, dar nu știu cărora să le dau crezare. A fost și o rivalitate internă, o problemă de succesiune, cine să moștenească. Revenind la Nicolae, el a venit aici cu un anumit rol, pe care i l-a atribuit Casa Regală, pentru care el nu a fost pregătit. M-am mirat, pentru că în ’92, când a fost adus, scenariul era exact ăsta: să îl creștem ca pe un viitor rege. Când a ajuns la o vârstă coaptă a fost adus în România. A fost nepregătit, nu s-a adaptat.

Theodor Paleologu: „E greu de spus (n.r. dacă este cap de linie). Margareta are o poziție importantă. Dar să nu uităm nici de familia Sigmaringen. Despre asta se poate discuta. Nu că îmi fac iluzii, cred că în istorie niciodată nu poți să spui că s-a încheiat ceva.

Stelian Tănase: „Lucrurile sunt imprevizibile și mă întreb dacă principesa Margareta, despre care cred că are veleități de om politic, trebuie să transfere imaginea pe care oamenii și-au făcut-o despre Regele Mihai spre principesa Margareta. Asta e cheia problemei. Va reuși să aibă capitalul de simpatie al Regelui? Asta e problema pe care va trebui să o rezolve”.

Digi 24

mai mult
Dialog de idei

Un drum cu trenul Brasov – București

teme_copil_scoala

Aglomerat, galagios, cu intarziere. O familie cu o bunica si doi nepoti cu o situatie financiara evident peste medie, haine de firma, gadget-uri si fite, unul de scoala primara, cablat la casti si jocuri pe telefon non-stop, lungit pe un scaun si cu picioarele in bratele bunicii obligate permanent sa-l alimenteze sau hidrateze pe domnul Goe. Ba sa incaseze si o palma cand nu intelege suficient de repede.

La un moment dat, pustiul vocifereaza ca nu are timp sa faca vizita programata in seara asta pentru ca are teme de facut pentru maine. Fetita reactioneaza logic: „Auzi, mamaie, cica are teme de facut! Dar toate zilele astea de ce nu ai scris nimic? Nici nu le-ai luat cu noi la munte!” Reactia bunicii, neasteptata, nu intarzie: „Ce profesori cretini! Cine da teme in vacanta? Astia nu sunt normali!”

Pustiul continua: „Pai, asta zic si eu. Ca sunt cretini!” Discutia intre bunica si nepot evolueaza la cat de „handicapata” e doamna de engleza ca le cere sa repete acasa ce au invatat la ora, cat de „idioata” e doamna invatatoare la afterschool (devine evident ca merg amandoi la o scoala privata).

Timp de douazeci de minute, profesorii – care par foarte dedicati si carora inteleg ca nu li se reproseaza decat ca muncesc mult – sunt jigniti si umiliti continuu. Incep sa ma intreb – si fac asta de cateva ore bune: Cand, oare, am ajuns ultima categorie profesionala in societate? De cand nu ni se mai datoreaza respectul traditional pentru educatie si formare? De cand parintii ne percep ca pe niste servitori la dispozitia opiniilor personale neavizate privind cat si cum predam (desi in conformitate cu cerintele Ministerului Educatiei)? De cand nu ni se acorda prezumtia de profesionalism si oricine se poate exprima despre cum se face meseria asta? Cum am ajuns aici, oameni buni????

Camelia Maria Crăciun
mai mult
Dialog de idei

Interviu cu Ioana Scoruş: „Găsesc în provocarea paginii goale toate ingredientele care mă fac să simt că trăiesc”

ioana scorus

Radu-Ilarion MunteanuAi dobândit, în ultimii ani, o notorietate crescândă în mediul cultural, indiferent de suport, hârtie sau electronic. Îţi propun să rememorăm etapele acestui drum. La început a fost cuvântul. Ce cuvânt, pentru tine?

Ioana Scoruş: Cred că exagerezi. De notorietate publică se bucură Alexandru Paleologu, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Mircea Cărtărescu şi alţii, dar nu eu. Faptul că am apărut în câteva reviste nu înseamnă notorietate. Calea e lungă şi vreau să cred că ştiu bine unde îmi este locul acum. Aşa că, să nu ne-mbătăm cu apă rece.

R-I.M.: Nivelul de notorietate al persoanelor citate nu cred să excludă notorietatea curentă, la nivelul comun, la care mă refeream implicit. Aşadar

I.S.: Hmm, nu ştiu dacă ai dreptate. Ce cuvânt a fost, la început, pentru mine. Cred că cel al bunicului patern, care nu obosea spunându-mi poveşti când eram copil. Dar ce poveşti… Toate erau năstruşnice, inventate pe loc, dar pline de pilde de care, atunci, nu-mi dădeam seama.. Avea talent şi o spontaneitate fermecătoare. Apoi, m-am trezit în clasa a II-a scriind versuri, ştii tu, din acelea cu „fluturaşul cel drăguţ/ a căzut într-o căldare/ şi şi-a colorat rochiţa/ în culori de primăvară…”, moment în care, plină de speranţe în viitorul meu de poet, a intervenit bunica şi mi-a făcut cadou un caiet cu hârtie velină de 100 de pagini, în coperţi din plastic roşu, pe care să-mi consemnez „creaţiile”. Cred că ăsta a fost începutul dulcelui blestem, pentru că de atunci nu m-am mai oprit.

R-I.M.: Expresia ta publică se structurează în principal pe trei planuri: cronică literară, interviuri, literatură de ficţiune. Cum socoteşti repartizarea fiinţei tale între aceste planuri? Care ar fi raporturile lor mutuale?

I.S.: Nu ştiu dacă există nişte raporturi sau, dacă da, ele mi-au rămas inconştiente. La cronică literară niciodată nu m-am priceput sau, mai corect, nu am folosit instrumentarul criticilor şi cronicarilor pentru simplul motiv că nu-l deţin. Am scris despre cărţile care mi-au plăcut, am scris cum am simţit şi cum le-am simţit, am scris ceea ce am crezut că merita să fie spus.

Interviul, însă, m-a cucerit de la început, dar asta şi deoarece m-am simţit oarecum obosită de cele pe care le citeam, majoritatea atât de înţepenite, de banale, cu întrebări ca rupte dintr-un manual, aşa că m-am orientat spre personaje care mă interesau, care îmi spuneau ceva şi despre care voiam să aflu mai multe, drept care am pus întrebările la care aş fi vrut răspunsurile pe care nu le găseam în alte locuri. Nu am făcut nici un interviu din obligaţie, dar am prostul obicei să nu mă mai opresc, or, este greu de găsit spaţiu suficient în revistele noastre astfel încât să nu fii nevoit să tai din text, lucru pe care nu l-am făcut niciodată. Dacă vrei, interviul ca gen răspunde curiozităţii mele nelimitate, dar îmi este necesar şi pentru că facilitează o altfel de apropiere faţă de oameni. Sunt dependentă de celălaltul generic, nu funcţionez bine fără el, prin urmare, şi prin interviu, am încercat să-mi iau doza de hrană necesară supravieţurii.

Cu literatura de (ne)ficţiune lucrurile stau cu totul altfel. Genul îmi oferă toată libertatea din lume şi este, mereu, o provocare. Poţi scrie o carte în 100 de pagini, dar o poţi scrie şi în 500. Ei bine, eu prefer să o fac în 100. Cred că oamenii se plictisesc azi citind 500 de pagini de literatură strânsă într-un singur volum. Scriu pentru că simt că ăsta este drumul meu, că asta mi se potriveşte, cu toate că nu e mereu uşor să stai în faţa provocării paginii goale, dar găsesc în această provocare toate ingredientele de care am nevoie ca să simt că trăiesc. Găsesc… adrenalină. Nu am de spus lumii ceva nou, dar am pretenţia că o pot face altfel. Nu ştiu ce înseamnă să fii scriitor, nu ştiu ce presupune asta, poate o voi afla după ce cele trei cărţi care sunt gata îşi vor găsi editorii şi voi primi reacţiile publicului şi criticii.

R-I.M.: Te rog să relatezi experienţa colaborării cu LA&I-ul lui Dan C. Mihăilescu, prin rubrica „Cititorincul„. Ca cititor, mi s-a părut a sesiza o anumită evoluţie a tonului tău, către profesionalizare. Care ar fi rolul acestei experienţe în formarea ta?

I.S.: Colaborarea cu LA&I-ul… mai curând a fost vorba despre o poveste de „amor”. Unilateral, desigur. Îmi plăcea şi continuă să-mi placă tonul D.C.M.-ului, hiperbolele alea pe care le aruncă în texele sale, ameţitoarele metafore, causticitatea inteligentă, frazarea, într-un cuvânt. Mi se părea că trebuie să fie lucru mare să ajungi să scrii la gazeta D.C.M-ului, că trebuie să fii cineva şi aşa mi-am luat curajul să-i trimit un text, pe care l-a publicat. Apoi, l-am asaltat cu altele, de bietul om a fost năucit de atâtea plicuri, pentru că pe vremea aceea habar n-aveam cum se foloseşte computerul, lucru în care m-a iniţiat doamna Tania Radu, o doamnă delicată şi plină de umor. Văzând domnul Mihăilescu faptul că nu sunt pe cale să mă opresc, mi-a propus să ţin o rubrică, propunere la care am rămas mută, pentru că nu înţelegeam cum de ţi se poate propune aşa ceva. Adică nu tu temă, nu tu număr de semne, nimic. Aveam întreaga libertate de a scrie ce vreau, despre ce vreau, cu câte semne am nevoie. Or, asemenea ofertă nu se refuză. Titlul rubricii, „Cititorincul”, l-am ales, desigur, după „Scriitorincul” D.C.M.-ului, şi asta pentru că mi-a plăcut explicaţia pe care dânsul a dat-o titlului său: sunt un om care nu deţine nimic, aşa cum şi ornitorincul nu este nici raţă, nici… etc. Mi-am spus că nici eu nu deţin nimic în afara plăcerii de a citi şi curajului de a scrie, aşa că se potrivea de minune.

Am învăţat multe ţinând această rubrică, în ciuda faptului că nici pe D.C.M., nici pe doamna Tania Radu nu i-am întâlnit niciodată face to face. Am învăţat cum se scutură textul de inutilităţi, cum se scrie condensat, ce anume trebuie să aibă şi ce nu un text astfel încât omul să nu se plictisească citind, cum să scrii astfel încât să nu jigneşti dar nici patetic să nu devii, şi toate astea fără ca cineva să-mi atragă atenţia, ci doar observând tonul revistei în care trebuia să nu fac o urâtă notă discordantă. Dacă tot era să fie discordanţă, măcar să fie una frumoasă, pozitivă. Dar, ca orice amor, şi acesta a murit, din motive care, unele, mi-au rămas străine şi care, cred, şi pe domnul Mihăilescu l-au depăşit la un moment dat, dpdv al posibilităţii de a le depăşi. Ne-am despărţit, vreau să cred, ca doi prieteni care, dacă se văd pe trotuare diferite, traversează cu plăcere pentru a schimba câteva cuvinte cu celălalt. Iar pentru rubrica pe care mi-a oferit-o vreau să-i mulţumesc aici. Îi voi rămâne recunoscătoare.

R-I.M.: Nu eşti singurul colaborator al revistelor culturale provenit dintr-un consumator care se manifestă activ în spaţiul rezervat cititorilor. Cum apreciezi gradul de deschidere al respectivelor periodice? În ce măsură e încurajarea exprimării cititorilor şi promovarea unora dintre ei un fenomen obiectiv, specific prezentului, de interactivitate crescândă a mediilor culturale?

I.S.: Nu cred că sunt în stare să-ţi dau un răspuns obiectiv. Cred că eu, pur şi simplu, am avut noroc şi asta pentru că 99% din textele trimise mi s-au publicat acolo unde le-am trimis şi nu am avut nevoie de nici un fel de pile, vorbe, telefoane pe firul roşu şamd pentru ca articolele sau interviurile mele să intre la tipar. Bănuiesc că important este, în primul rând, să fie bine scrise, dar şi şansa are o oarecare însemnătate. Sunt sătulă de vocile care se vaită că nu au acces, că nu li se recunoaşte valoarea, că li se bagă strâmbe. Nu cred în asta, cred în puterea valorii de a se impune. Despre asta e vorba.

Cât despre promovarea unor cititori care s-au apucat de scris, există două fenomene, după părerea mea. Unul ar fi, cum spuneam, puterea valorii de a se impune, deci nu este vorba despre o promovare ci despre un text bun care efectiv trebuie să facă parte dintr-o revistă. Al doilea ar fi promovarea atent făcută, dirijată, fenomen în spatele căruia nu mai stă doar valoarea sau şansa. Poţi face ca un nume să fie intens vehiculat prin publicitate. Necazul este că la noi se umflă şi nume care nu au nici o legătură cu talentul şi valoarea celor scrise, adică se construiesc baloane de săpun fără acoperire şi, culmea, unele se menţin. Numele este un produs de piaţă care poate fi manipulat spre diverse scopuri. E trist, dar aşa se întâmplă.

R-I.M.: Ai debutat cu un volum de poezie (de la care impresia mea e că ai evoluat mult)ai un roman în curs de apariţie. Stilul tău alert, vivacitatea spiritului de observaţie, capacitatea inginerească (termenul trebuie considerat liber de orice conotaţie ironică) de a face conexiuni, plenar utilizate atât în cronici cât mai ales în interviuri, te-ar recomanda pentru reportajul literar. În ce măsură noua ta rubrică la Atelierul LiterNet e un antrenament pentru o extindere a instrumentarului tău?

I.S.: Nu am ajuns să acumulez atâta experienţă încât să spun că nu mai am nevoie de instrumentar, doamne fereşte, dar am ajuns la vârsta la care simt că ceea ce am, poate fi folosit cu alte rezultate ca până acum. Vreau să spun că am căpătat mai multă încredere şi curaj. Restul ţine de talent şi de acumulările de până acum. Îmi spunea cineva la care ţin mult şi care nu-şi amintea unde citise o chestie care îl enervase grozav, pentru că descoperise în ea un adevăr: până la 30 de ani, se caută oameni inteligenţi; după, oameni buni. Cum am trecut de 30 de ani… nu mai am atâtea speranţe ca la început. LiterNet-ul îmi place pentru că este un spaţiu serios, care cere calitate, aşa că oferta de rubrică o iau ca pe o confirmare a calităţilor scrisului meu. Sper să nu dezamăgesc şi, dacă o voi face, prefer să mi se spună decât să mi se accepte aberaţii. Cât despre Atelier ca antrenament, nu, nu îl iau astfel, îl iau ca pe un lucru serios unde nu vreau să experimentez, ci să propun un alt ceva. Când am început rubrica, am făcut-o într-un moment de lehamite faţă de ceea ce se numeşte literatură serioasă, cu miză înaltă. Dacă nu scrii în limbajul generaţiei tale nu înseamnă că nu eşti serios, la fel cum nici dacă nu foloseşti citate din Chomsky sau Heidegger, Dewey sau Churcheland înseamnă acelaşi lucru. Şi în zona frivolului, în literatură poţi găsi şi oferi mari delicii. Sunt foarte curioasă dacă vor exista reacţii. Feed back-ul e mereu important, fiindcă te confirmă sau te infirmă. Nu vreau să fac parte din zona „căldicelului”. Visez să stârnesc reacţii puternice, nu indiferenţă, şi aşa e inflaţie de maculatură, în condiţiile în care tinerii se tot vaită că nu li se oferă acces la public. Ce nu înţeleg este cine-i opreşte. Nu cumva propria mediocritate?

Ar mai fi ceva de spus aici. M-am trezit de curând cu o surpriză deloc plăcută care, din nefericire şi independent de voinţa mea, a adus atingere acestei rubrici şi, implicit, Atelier-ului LiterNet. Rugasem pe cineva să-mi aranjeze textele din rubrică în format PDF şi a doua zi m-am trezit că ele deja există publicate, fără acordul meu, în Editura pe suport electronic Équivalences, oferindu-se, pe un forum, şi link-ul către ele. Ce să spun, lucrul ăsta m-a întristat foarte tare, e ca şi cum aş avea o carte în tipar şi mă trezesc că altă editură o scoate pe piaţă, dincolo de voinţa mea. Sper să pot rezolva rezonabil problema asta.

R-I.M.: Centrul de greutate mutual convenit al convorbirii pe care o purtăm acum e interviul ca specie şi debuşeu publicistic. Ce reprezintă interviul pentru tine, ca experienţă?

I.S.: Ca experienţă, înseamnă mult măcar din perspectiva relaţionării cu oameni pe care nu-i cunoşti, despre care doar ai citit, la care altădată te uitai umil, de jos în sus. Interviul este încă o dovadă că oamenii sunt atât de diferiţi. Nu o dată mi s-a întâmplat să mă aştept ca propunerile mele de interviu să fie întâmpinate cu tăcere sau cu refuz. Nu am avut parte decât de un singur refuz, deoarece persoana respectivă tocmai îşi începea concediul. A, şi de încă unul, persoana condiţiona apariţia într-o revistă anume. Am aflat astfel că imaginea publică nu corespunde întotdeauna celei reale, că oameni care par scorţoşi şi de neatins, de neajuns la ei, sunt, de fapt, oameni simpatici şi deschişi, dispuşi să continue dialogul şi după încheierea interviului. Sigur că există şi excepţii, persoane care par maleabile şi drăguţe te trezeşti că-ţi spun ce întrebări să le pui, lucru pe care nu l-am acceptat pentru că interviul este un gen care presupune echilibru din partea ambelor părţi, bună dispoziţie, o oarecare consonanţă. Pot spune că am învăţat încă o dată că nu orice zboară se mănâncă şi, mai mult, că nu orice zboară este pasăre. Şi avioanele zboară, nu-i aşa?

R-I.M.: Să adâncim puţin: în ce măsură consideri că a lua un interviu reprezintă, pe lângă o încercare de a cunoaşte un om cu puţin mai bine decât înainte şi a-l pune public în valoare, şi un act de autocunoaştere?

I.S.: Dacă ai şansă, uneori, în timpul unui interviu, se poate întâmpla aşa: tu pui o întrebare iar răspunsul deschide alte şapte care nici nu-ţi trecuseră prin cap. În clipa în care primeşti un astfel de răspuns, eşti obligat să fii pregătit pentru a continua dialogul şi a nu pica de popa prostu\’, drept care în cea mai mare viteză cauţi să umpli eventualele lacune pe care întrebările următoare le-ar putea dezvălui, aşa că, vrând-nevrând, ajungi să deschizi cele mai inimaginabile cărţi pentru a te prezenta cu fruntea sus. Cred că trebuie spus acum că toate interviurile mele au fost făcute prin intermediul computerului, lucru care mi-a permis clipe de… răgaz. Aşa că da, un interviu cu un om deosebit se transformă în cunoaştere de dincolo de informaţia pe care o primeşti. Cât despre autocunoaştere, probabil că uneori ţi se întâmplă să te surprinzi reacţionând într-un mod neaşteptat.

R-I.M.: În prelungirea nesfârşitei discuţii despre sexul literaturii, consideri oare că femeile sunt în genere mai bune intervievatoare ca bărbaţii? Altfel spus, care e, în opinia ta, rolul intuiţiei în „meseria” de intervievator?

I.S.: Cred că intuiţia are un umil cuvânt de spus în interviu; ea poate fi importantă în alegerea intervievaţilor sau în a te descurca pe moment. Sexul literaturii… ce naiba mai e şi asta?

R-I.M.: Habar n-am. Am preluat termenul dintr-un interviu al tău. Îl întrebai acum un an jum\’ate pe un oarecare R-I.M., irelevant de altfel ca identitate, dacă credea să existe literatură feminină, respecitv masculină

I.S.: Sigur, dar atunci eu eram pe locul tău, ori, cel care pune întrebări are datoria să provoace, inclusiv aruncând momeli în care nu crede. Desigur, am bifat şi eu câteva texte despre sexul literaturii, am trecut şi eu prin îndoiala asta, dar am rămas la convingerea că aşa ceva, vorba ţăranului lui Marin Preda când a văzut girafa, nu există. Dacă Marguerite Yourcenar ar fi semnat cu pseudonim bărbătesc, nimeni nu s-ar fi prins. Aşa şi Peter Hoeg, cel puţin în Cum simte domnişoara Smilla zăpada. Literatura nu este feminină sau masculină, este literatură cu l mic sau cu L mare, atâta tot. Şi nu, nu cred că femeile sunt intervievatoare mai bune decât bărbaţii, femeile sunt, poate, mai insistente, ceea ce uneori poate fi o mare calitate, femeile sunt mai încăpăţânate să ajungă acolo unde vor, mai… excesive, mai… jemanfişiste în respectarea unor limite, atâta tot, dar şi aici, în zona interviului, trebuie s-o recunosc, tot bărbaţii deţin excelenţa. Ştii, nu sunt feministă.

R-I.M.: … Ştiu. Majoritatea subiecţilor interviurilor tale sunt bărbaţi. În ce măsură consideri tangoul o metaforă potrivită pentru un interviu?

I.S.: Faptul că nu sunt feministă nu are nici o legătură cu acela că personajele mele sunt preponderent masculine. Vorbesc cu aceeaşi plăcere atât cu femeile, cât şi cu bărbaţii, numai că pe scena publică sunt mai mulţi bărbaţi interesanţi decât femei.

Ooooo, asta-i o întrebare periculoasă. Depinde de personaj. Există persoane pe care nu-ţi permiţi să le inviţi la dans, chiar dacă simţi că mori dacă nu te fac măcar o piruetă. Cu atât mai dificil este să-ţi permiţi să iniţiezi „gestul” dacă eşti femeie. Dar îţi dai seama repede dacă merge sau nu un tango, măcar un simulacru, care tot e mai bun decât nimic. De obicei, după primele două răspunsuri cam afli cum stai, dar uneori se întâmplă să ai surpriza ca tu, intervievatorul, să fii cel invitat la dans. Spun „dans” pentru că mai există şi categoria flamenco, rock\’n roll, lambada, vals… De multe ori invitaţia asta la tango, cum îi spui tu generic, şi care este iniţiată de intervievator, pe celălalt îl ia prin surprindere, lucru cu efecte din cele mai neaşteptate, în majoritatea cazurilor, pozitive. Dar graniţa dintre statul pe scaun şi tango este atât de delicată încât trebuie să ţii foarte bine seama de circumstanţe şi de… coarda care ţi se întinde. Dacă ţi se întinde. Ce m-a surprins, însă, a fost faptul că mai dispuşi la tango sunt cei din generaţiile mai vârstnice, ceea ce e o dovadă de vitalitate. Tinerii sunt mai înclinaţi la răspunsuri fruste, spectaculoase, uneori fără totală acoperire reală. Prefer parfumul vremurilor ce stau să moară. Ce e cert, însă, este faptul că interviul beneficiază de posibilitatea unui suport pe care, frivol, l-aş numi erotic. Asta dacă poţi şi ştii să-l speculezi.

R-I.M.: Este, oare, în viziunea ta, marca unui interviu bun măsura în care subiectul ajunge să spună mai mult decât îşi propusese ab initio? Indiferent de răspuns, în ce cazuri ai avut impresia asta?

I.S.: Da, cu siguranţă este. Pentru că asta înseamnă să scoţi omul din „proiectul” lui, să-l „păcăleşti” să vorbească fără să realizeze că a uitat să se oprească, iar când un om uită să se oprească este clar că îi face plăcere. Ştii, am avut bafta să nu am parte decât de oameni speciali, cu vreo două, trei excepţii, dar nu-i frumos să spun aici cine m-a dezamăgit şi cine nu. Un interviu este bun în măsura în care aduce la cunoştinţa publicului lucruri nespuse încă, şi nu neapărat dacă nu te-a dezamăgit pe tine, cel care pui întrebările. Uneori, aşteptările publicului nu corespund în totalitate cu cele ale tale, cel care întrebi.

R-I.M.: Cunoaşterea, oricât de limitată şi profilată, a subiectului, e însăşi condiţia interviului. În ce măsură crezi că această cunoaştere e reciprocă?

I.S.: Stai puţin, subiect poate fi intervievatul însuşi, variantă în care cunoaşterea a cât mai multe date despre el este benefică intervievatorului, sau subiectul poate fi tema discuţiei, variantă în care, de asemeni, trebuie să fii bine pregătit, pentru că nu poţi vorbi despre ovăz cu un om care-ţi răspunde despre orz, vorba lui Andrei Pleşu, decât cu condiţia ca, vorbindu-ţi despre orz, să pricepi exact cum e cu ovăzul. Dar pe oamenii de genul ăsta îi numeri pe degete, aşa că esenţial este să cunoşti cât se poate de bine şi personajul cu care stai de vorbă, dar şi tema pe care ţi-ai propus s-o abordezi.

R-I.M.: Permite-mi, te rog, să reiau oarecum întrebarea, insistând asupra unui eventual reflex al cunoaşterii. Ai avut impresia că interlocutorii te cunoşteau mai bine la capătul dansului la care-i invitaseşi?

I.S.: Unele interviuri seamănă mai degrabă cu nişte discuţii. Atunci când mi-am exprimat părerea dincolo de faptul de a pune întrebări, atunci da, lucrul ăsta se poate constitui, pentru celălalt, într-un început de cunoaştere. În alte ocazii, a fost necesară o introducere mai lungă ante-interviu, astfel încât omul să ştie cine sunt, ce vreau şamd. Nimeni nu a acceptat să se dezvăluie din prima, fără să „scormonească” puţin în „istoria” mea. De altfel, cum ai putea sta de vorbă cu seninătate maximă cu cineva aflat la capătul eterului?

R-I.M.: Să ducem lucrurile la consecinţa logică, făcând ultimul pas mai departe. În ce măsură consideri că practica interviului e, subiacent, şi un exerciţiu de autocunoaştere? Iar în măsura în care da, este o carte de interviuri, cum sunt destule, şi un autoportret oarecum faţetat?

I.S.: Un astfel de exerciţiu poate deveni doar în măsura în care cel care-ţi răspunde te provoacă să nu te mulţumeşti cu întrebări facile, care-ţi vin imediat în minte. Este un fel de racordare a fiinţei tale la fiinţa celuilalt, lucru facilitat de o empatie autentică, pentru că din trucuri nu iese nimic. Or, atunci când e vorba de aşa ceva, nu se poate ca asta să nu se transforme şi în autocunoaştere, fie ea cât de umilă.

Da, se poate spune că o carte de interviuri poate da o imagine a intervievatorului. Modalitatea de structurare a întrebărilor, ordinea lor, limbajul, estetica, toate astea spun ceva despre tine.

R-I.M.: La ce nivel crezi că ai putea preda cursuri despre interviu unor începători în ale jurnalisticii, pe baza experinţei de până acum?

I.S.: O, nu mă pune să-mi dau note singură. Nu ştiu ce să spun, cred că le-aş vorbi despre experienţa mea, care este departe de a fi una completă, asta şi pentru că doar pentru idioţi există experienţă completă, adică interviuri standard, pentru că realitatea este că sunt atâtea genuri de interviuri câte genuri de oameni sunt. Nu mi-aş permite, de exemplu, să-l abordez pe Gabriel Liiceanu aşa cum l-aş aborda pe Mihail Gălăţanu sau pe Valentin Protopopescu. Aici nu intuiţia este importantă, trebuie doar să cunoşti cât mai bine personajul şi, mai ales, să simţi care este definiţia pe care intervievatul tău ar da-o bunului simţ. În el trebuie să te încadrezi, înainte de orice. Dacă ar putea fi posibil aşa ceva, să delimitezi oamenii inteligenţi de idioţi, aş da o lege care să prevadă că numai celor din prima categorie e voie să li se ceară interviuri. Nu de alta, dar idioţii pot deforma minţi.

R-I.M.: Cum ai încadra „meseria” de intervievator între cele bazate pe „arta conversaţiei” / şi ştiinţa de a pune întrebări?

I.S.: Cred că e un mare atú arta asta a conversaţiei şi un mare câştig, dacă ajungi s-o stăpâneşti. Uite trei personaje fascinante din punctul ăsta de vedere: A. Pleşu, Al. Paleologu, G. Liiceanu. Dar câtă diferenţă între ele! Cu toţi ai ocazia să sondezi un departe, dar cu primii doi, unul care urcă, iar cu al treilea, unul care coboară. Se pretează mai bine la aşa ceva şi asta trebuie speculat la un personaj, latura lui tare.
Citind interviuri, realizezi imediat dacă omul care întreabă este sau nu dobitoc. „Meseria” de intervievator este una care facilitează o alt fel de apropiere, este un demers intim. În cele din urmă, faţă în faţă nu sunteţi decât tu cu personajul tău, pe care trebuie să-l „dezbraci” sau să-l provoci să se dezgolească. Nu este o discuţie la gura sobei, o depănare de amintiri la un pahar de coniac sau o ceaşcă de cafea, este o încercare de a smulge memoriei şi voinţei, cu delicateţe şi, eventual, cu graţie, lucruri rămase în ascuns sau care nu se vrea a fi dezvăluite. Este un fel de vrăjire a personajului întru desvrăjirea sa. Cu toate că unii folosesc pentru asta forcepsul. Nu sunt adepta forcepsului, în locul lui poţi folosi, cu rezultate mai bune, mănuşile de catifea sau… tangoul, care au avantajul de a oferi şi o plăcere în plus. Sau, la cine se pretează, rock\’n roll-ul.

R-I.M.: Ne-am menţinut până acum în sfera oarecum abstractă a teoretizării. Pe care particularizările tale punctuale ilustrative nu ne-au făcut s-o transgresăm. Publicul are, însă, o nevoie organică de concret, chiar de picant. Descrie, te rog, cea mai plenară şi cea mai frustrantă experienţă din interviurile luate până acum.

I.S.: După părerea mea, un interviu serios nu picanteriile vrea să le aducă la cunoştinţa publicului, cu toate că şi ele pot avea un rol, însă nu unul esenţial. Interviurile care nu vizează altceva decât picantul sunt frivole, nu au cum să fie altfel. O să-ţi deconspir un secret. Cea mai formidabilă experienţă abia urmează, ştiu pesonajul, ştiu ce îl voi întreba, doar că încă nu am îndrăznit să arunc întrebarea esenţială, aceea cu „sunteţi de acord să realizăm un interviu etc…” Aştept un moment anume, pe care sper să fiu capabilă să-l recunosc ca atare. Cea mai frustrantă experienţă… da, cu doctorul Irinel Popescu, asta pentru că este un om cu o fluenţă verbală cuceritoare, cu care ţi-ar plăcea să vorbeşti la infinit, dar, în acelaşi timp, este un om extrem de riguros, de la care doar cu eforturi inumane reuşeşti să scoţi ceva. Eu una nu am reuşit şi sunt foarte curioasă să văd interviul în care doctorul Irinel Popescu va accepta să se dezvăluie şi altfel decât ca medic. Dacă nu a reuşit Dora Petrilă în 300 de pagini… Cât despre cea mai plenară experienţă… să nu uităm că este vorba, totuşi, despre interviu, gen care se sustrage de la plenar şi asta pentru că interviul nu este, decât rareori, o discuţie liberă. Cel mai greu de obţinut a fost cel cu Vasile Dem Zamfirescu, un an de zile i-am făcut curte, este un om oarecum introvertit când e vorba de dezvăluiri în public, riguros, un partener dificil, dar, pe de altă parte, şarmant, cuceritor, elegant. Dar nu sunt mulţumită de acel interviu, a fost vina mea că nu a ieşit cum visam, punctul slab au fost întrebările, şi nu răspunsurile. Nu am fost insistentă din teama de a nu mă refuza. Dar cred că voi rezolva problema asta peste foarte puţină vreme, moment în care voi inaugura interviul faţă-n faţă, a cărui experienţă încă nu o am.

Ştii, ar fi nedrept şi de-a dreptul inelegant să fac aici o ierarhie, dar îţi pot da câteva coordonate. De exemplu, Rodica Binder m-a încântat prin deschidere şi rigoarea de a-şi păstra nealterate opţiunile, Daniel Cristea-Enache este un tip tranşant, care ştie bine ceea ce ştie şi nu e dispus la compromisuri, îi place să vorbească, poate fi un partener incomod, dar foarte interesant, Alex. Leo Şerban este de-a dreptul delicios, un tip căruia trebuie să ştii să-i faci faţă şi să fii bine pregătit pentru a nu te trimite, elegant şi cinic, la plimbare, Dan. C. Mihăilescu este vorbăreţ ca mine, un personaj cu care oricând poţi închega o carte de dialog, volubil, cu o mare plăcere a dialogului, „periculos” de sincer, Cristi Mungiuun om prea ocupat şi un strop împrăştiat, care spune clar ce gândeşte, fără fasoane, Nicole Sima o persoană extrem de feminină, graţioasă, foarte empatică, Iulian Tănase este de o spontaneitate minunat şlefuită, foarte original, Mihail Gălăţanu un tip nervos, lucid, greu de scos din canoanele personale, deschis dialogului, Valentin Protopopescu un tip şi mai nervos, extrem de acid, neiertător, căruia uneori ţi se face teamă să-i mai pui întrebări, dispus să desfiinţeze tot ce crede că se aşează greşit în arhitectura culturii române şamd. De la fiecare am avut câte ceva de învăţat.

R-I.M.: N-o să te întreb pe cine ai în plan să intervievezi în următorul an, nu mi-ai spune. Pot să te întreb însă pe cine ai visa să intervievezi, în virtual. Cum ar fi, să zicem, John Nash, ori Nelson Mandela.

I.S.: Ştii, eu am câteva fixuri. Puţine, dar trainice. Vreau să spun că sunt fidelă acestor fixuri, nevrozelor mele. Convieţuiesc bine cu ele. Aş vrea să dialoghez cu Márquez, cu Andreï Makine, cu Pascal Bruckner, cu Elisabeth Roudinesco şi David Lodge. Da, şi cu Soljeniţîn. Dar aş avea o listă… că mai bine ne oprim aici. Şi încă ceva. Credeam că eu am fost cea care am stabilit recorduri de lungime a interviurilor, dar tu m-ai depăşit. Mi-am permis să detaliez uneori doar pentru că ştiam că este pentru LiterNet. Ei, du-te cu interviul ăsta la o revistă pe hârtie şi fac pariu că nici una nu l-ar accepta.

R-I.M.: Iată de ce nu l-am orientat mai strâns, defoliind oarecum întrebările şi renunţând la practica destul de ambarasantă a sugestiei unui spaţiu limită pentru răspunsuri. A propos, crezi că deplasarea ponderii presei spre suportul electronic va aduce schimbări structurale speciilor publicistice, cum sonorul a determinat apariţia altei arte cinematografice?

I.S.: Se vede clar azi o orientare a publicului, mai ales tânăr, spre spaţiul virtual, dar nu, nu cred că va lua locul definitiv produselor de hârtie. Oricum, şi aici concurenţa a început să fie destul de mare. Dar având în vedere că este mai uşor să faci o revistă electronică, cel puţin dpdv al costurilor, riscul ar fi să existe o calitate îndoielnică a produselor virtuale. Ca şi în presa pe hârtie, calitatea este greu de menţinut. Dar cine spune că trebuie să fie numai reviste perfecte? Oricum, există public pentru toate. Aşa cum revistele pornografice se vând alături de cele culturale, aşa şi aici va exista public pentru toate speciile.

R-I.M.: N-aş dori să încheiem acest tango virtual (virtual datorită intermediului comunicaţional)cel puţin eu aşa l-am resimţit, fără promisiunea dublării lui cu ocazia finalizării celui mai drag proiect literar gestant în acest moment. Sau va fi un passo doble?…

I.S.: Dacă mă gândesc bine, şi tangoul, şi passo doble se dansează în doi, diferenţele sunt de ritm, de nuanţare a pasului, de accentuare… dar tot despre doi este vorba. Voi răspunde prezent atâta timp cât voi simţi că am ceva de spus şi cât întrebările mă vor stimula.

Radu-Ilarion Munteanu, un interviu cu Ioana Scoruş

mai mult
Dialog de idei

Iliescu VS. Iliescu sau cum au „suferit” și alții de suferința Regelui Mihai I

iliescu-rege

In 1990, cand regele a incercat pentru prima data sa revina in tara, puterea de la Bucuresti a considerat ca fostul suveran ar putea destabiliza Romania si ar putea afecta siguranta nationala. Asa incat, la dupa ce familia regala a aterizat pe Otopeni, a primit viza provizorie, si s-a indreptat spre Curtea de Arges, unde urmau sa petreaca Sarbatorile, autoritatile s-au razgandit. Pe autostrada Bucuresti-Pitesti a fost instalat un baraj iar masinile in care se afla familia regala au fost fortate sa opreasca, motivul fiind acela ca ar fi intrat clandestin in tara.

Pasapoartele membrilor familiei regale au fost confiscate iar membrii acesteia, expulzati la nici 12 ore dupa ce revenisera in patrie. Autoritatile nu le-au permis nici macar sa se intoarca cu avionul cu care venisera, pretextand ca membrii echipajului sunt beti.

Aproape doi ani mai tarziu, Regele a primit totusi permisiunea sa intre in tara de Pasti. A aterizat pe acelasi aeroport Otopeni in Saptaman Mare si a fost asteptat in capitala de aproape un milion de oameni. Liberalii, in frunte cu Radu Campeanu, i-au propus sa candideze la presedintie. Regele a refuzat.

Se spunea atunci ca regele se va stabili definitiv in tara, insa explozia de entuziasm se pare ca a speriat autoritatile romane. Asa ca, atata timp cat Iliescu a fost presedinte, adica pana la sfarsitul lui 1996, regele nu s-a mai putut intoarce in Romania.

In 1994, o tentativa a fostului suveran de a veni in tara pentru un simpozion istoric legat de evenimentele din 1944 s-a incheiat la Otopeni. Regele a fost invitat sa astepte pe pista aeroportului hotararea privind acordarea vizei de intrare in tara. In final, autoritatile au decis sa-i interzica accesul si i-au cerut sa paraseasca imediat Romania. Sutele de oameni care il asteptau la aeroport nu au reusit nici macar sa-l vada, fiind opriti de un cordon de politie.

Explicatiile oficiale s-au referit la un viciu de procedura, desi formal cetatenii straini puteau primi viza pe aeroportul Otopeni. Insa inainte de acest incident, presedintele Iliescu se aratase iritat de ideea vizitei regelui in tara. „Ce sa caute vineri? Si la ora 2? Exista un cadru normal al relatiilor cu cetateni straini sau cei care vor cetatenie? Trebuie sa depuna cerere pentru a obtine viza, care sa fie insotita de o motivatie corespunzatoare. Nu a facut-o pana acum”, a declarat atunci Iliescu. „Sa exprime in mod expres cadrul in care doreste sa vina, in acest context sa ceara viza si guvernul o sa judece”. Ulterior, reprezentantii partidului sau, PDSR, au cerut ca regele sa fie declarat „persona non grata” in Romania iar oficial s-a discutat despre o lege prin care sa i se interzica intrarea in tara. Puteti urmari in video stirea difuzata atunci de Canal 31.

Abia in 1997, dupa ce Ion Iliescu a fost inlocuit la Cotroceni de Emil Constantinescu, regele a putut reveni in tara si a reprimit cetatenia romana. Insa, in ciuda faptului ca noua putere de la Bucuresti era formata mai ales din politicieni care in trecut se declarasera monarhisti, nu s-a pus problema restaurarii monarhiei iar statutul proprietatilor Casei Regale a ramas neclar.

In 2001, revenirea lui Iliescu a marcat si concilierea cu regele. Cei doi s-au intalnit la Cotroceni. “Poate am gresit intr-o vreme, influentat si de starea de spirit, de incorsetarea in care ma aflam si tensiunea in care lucram”, a declarat Iliescu desprela relatia sa cu regele Mihai I, spunand ca acum are “o judecata mai lucida si mai realista”.

Presedintele s-a adresat atunci chiar cu „Sire”. Si mai concret, in acelasi an, s-a dat o lege privind drepturile fostilor sefi de stat, care il includea si pe rege.

In urmatorii ani, Ion Iliescu si regele Mihai s-au intalnit de mai multe ori. Insa 10 ani mai tarziu, cu prilejul faimosului discurs in Parlament la care presedintele de atunci, Traian Basescu, a lipsit, fostul suveran a evitat sa dea mana cu Iliescu, desi s-au intalnit fata in fata. Vezi momentul mai jos, la 00:58:

Ceea ce nu l-a impiedicat pe fostul presedinte sa vorbeasca despre reconciliere: „Am facut un act fundamental de reconciliere cu Regele si Casa Regala de intrare in normalitate, normalitate care s-a reflectat si prin acest moment care era util si necesar. Din pacate, noi in loc sa progresam, am regresat. Anii ’90 au fost ani de mare incordare, insa nu lipsit de dialog” – astfel si-a amintit Iliescu evenimentele din perioada cand practic i-a interzis accesul regelui in tara.

Pro TV

mai mult
Dialog de idei

Unirea, între idioțenie și realitate

prut

Radu Alexandru, unul care se crede român, a lansat în spațiul virtual tocmai din străfundul unui bloguleț, zis VICE, prima idee care i-a germinat din puțina lui sămânță mentală: „Haideți să ne unim cu Republica Moldova, da’ nu prea tare”. Cum titlul nu l-a mulțumit prea tare, a comis-o și cu un subtitlu: „Eu cred că e o idioțenie.” Apoi, continuă Delirium Tremens:

„Foarte mulți români își doresc unirea cu Republica Moldova. Și absolut toți, fără nicio excepție, sunt absurzi. Vreo trei mii dintre ei au mărșăluit ieri, pe la Victoriei, alături de alți basarabeni, ca să țipe la aer că vor unire. Aerul, fiind aer, nu i-a ascultat.

Eu cred că Unirea cu Republica Moldova e o idioțenie. Făcând abstracție de faptul că naționalismul e o poveste falsă și cretină, să presupunem că moldovenii sunt frații noștri de peste Prut și că trebuie să ne unim cu ei și să-i luăm în brațe zilnic. Unirea ar implica și alte chestii:

  1. Unirea sistemului politic comunist și corupt de la București cu sistemul politic și mai comunist și la fel de corupt de la Chișinău. Hai să facem un monstru și mai mare.
  2. Ne-am asigura că PSD-ul o să câștige toate alegerile până la sfârșitul Lumii. Serios, uitați-vă cu cine votează moldovenii de după Siret și imaginați-vă cu cine ar vota noii românași, ceva mai moldoveni decât ei.
  3. Mai mulți cocalari în trening. Citiți toate știrile din județul Vaslui din ultimul timp, ălea cu băieți care-și dau cu toporul în cap pentru supărări de crâșmă. Așa e toată Republica Moldova. Un Vaslui foarte mare.
  4. O minoritate de ruși cu care n-ai ce face, sunt acolo și o să te urască toată viața pentru faza asta.
  5. Pe scurt, orice problemă va crește exponențial. Cu cât mărești un teritoriu cu probleme, cu atât problemele se complică mai tare. Dacă eu nu am trei mere și tu nu ai cinci mere, dacă ne unim, împreună nu o să avem zece mere.

De ce vor oamenii ăștia să ne unim cu Moldova, nu înțeleg. De ce o relație așa de intimă? Nu asta e soluția. Chiar nu avem cu ce să-i ajutăm pe săracii pârliți. Suntem și noi pârliți la rândul nostru. În schimb Uniunea Europeană e o chestie mișto. Haideți să ne luptăm să intre cu noi în UE. Și așa să ne putem duce acolo când vrem să-i luăm în brațe, să lucrăm, să ne facem căsuțe, să ne bucurăm de alcool și prostituate ieftine. Și ei la fel la noi în țară. Și UE chiar are o șansă să o protejeze de fostul prieten boxer, Rusia. Noi suntem sfrijiți rău.
Și așa am evita toate problemele de mai sus. Chiar nu vedeți? De ce să căutăm să avem o relație cu Republica Moldova, când ar fi mult mai avantajos să fim fuck buddies?”

VS.

George Damian, jurnalist în Republica Moldova îi răspunde:

„VICE continuă să lanseze idioțenii, acum despre Basarabia. Dacă s-ar rezuma la chestiile tradiționale pentru ei, gen promovare consum de droguri, anti-religie și devianțe de tot soiul parcă ar fi OK. Dar se bagă în chestii care îi depășesc. O nouă achiziție, Claudiu Pădurean (bănuiesc din tonul de clujean frustrat că este piticul de grădină al lui Adamescu trimis cu bani de țigări să cumpere Academia Cațavencu) ne dă o listă a motivelor pentru care basarabenii nu vor unirea cu România. Vă dau și eu o listă cu tâmpeniile din articolul ăsta.
1. Citează fără să dea sursa un sondaj în care doar 15,6% din basarabeni ar vota pentru unire. Habar nu are cine a făcut sondajul, dacă mai există și alte sondaje cu alte cifre, cine sunt cei pe care pretinde că-i citează. A găsit o cifră pe internet.
2. A stat el de vorbă cu basarabeni și a aflat că românii sunt aroganți. Din experiența personală de clujean știe și el că bucureștenii sunt aroganți.
3. Nu vrea să generalizeze, dar o face: românii fac turism sexual în Republica Moldova. Și știe el că Viagra a fost inventată în 1990.
4. Vreau să-l informez pe informatul ziarist Claudiu Pădurean că România a terminat gazoductul Iași-Ungheni – conducta până la Chișinău este problema Republicii Moldova. România nu a acordat doar gargară patriotică și poduri de flori, de exemplu a dat un împrumut care a scos RM din criza financiară, recent. Iar fraza ”Așa că, dacă rușii ar închide robinetul, basarabenii ar rămâne la mila țarului Putin.” este de o tâmpenie infinită.
5. Cu ziariști ca Claudiu Pădurean normal că media românească pierde la Chișinău.
6. Cică Rusia face propagandă în RM și România nu face. Eu zic să facă.
7. Berbecul se contrazice: brusc România face chestii în RM, nu doar gargară, dar știe el că politicienii români nu înțeleg ce se întâmplă la Chișinău. Lasă că înțelege el.
8. Sunt de acord: politicienii de la Chișinău sunt duplicitari.
9. Omulețul de la Cluj vorbește din nou fără să se documenteze, habar nu are de demografia și recensămintele din RM, dar știe el că sunt minorități multe și rele.
10. Mirajul Rusiei este foarte puternic. N-are rost să-l trimit să citească ceva sondaje.”

mai mult
Dialog de ideiPromovate

Iulian Vlad – înger sau demon?

Untitled

Istoricul Mădălin Hodor, consilier superior în cadrul Direcției de Investigații a CNSAS, a publicat, pe site-ul Revistei 22, documente care atestă implicarea ultimului șef al Securității, Iulian Vlad,  în represiunea directă îndreptată asupra demonstranţilor din decembrie 1989.

Justiţia din România a stabilit că generalul Iulian Vlad a făcut poliţie politică. Între anii 2009 şi 2010, Curtea de Apel Bucureşti a judecat Dosarul 572/2/2009, urmare a unei acţiuni în justiţie a Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii.

CNSAS a sesizat instanţa pentru a stabili „calitatea de ofiţer al Securităţii, cât şi faptul că acesta a desfăşurat activităţi prin care a suprimat sau a îngrădit drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului”. Potrivit Consiliului, Iulian Vlad „a dispus urmărirea mai multor persoane pentru prevenirea acestora de la activitatea ostilă orânduirii socialiste, precum şi pentru sancţionarea unor scriitori care publicaseră lucrări apreciate ca fiind în contradicţie cu ideologia comunistă. De asemenea (…) a dispus măsuri de supraveghere informativă şi monitorizare a transmisiunilor de televiziune şi cercetării informative a disidenţilor din anii 1980”. Gen. Iulian Vlad a susţinut că acuzaţiile CNSAS sunt „vagi şi nesusţinute, care tind la stigmatizarea sa, prin faptul că a ocupat diverse funcţii în structura Statului predecembrist”. Prin sentinţa civilă nr. 150 din 12.01.2010, Curtea de Apel Bucureşti a dat dreptate CNSAS. Judecătorii au apreciat că „vastul material probator administrat în cauză demonstrează că măsurile aprobate de Iulian Vlad, din funcţiile importante pe care le deţinea în cadrul structurilor Securităţii, au fost de natură să conducă la suprimarea unor drepturi şi libertăţi fundamentale în cazul unui număr important de persoane”.

„Nu am nimic să-mi reproșez“, a spus Iulian Vlad, la o dezbatere organizată în octombrie 2016 la Timișoara – orașul de unde a pornit schimbarea de regim din decembrie 1989 – chiar în Aula Academiei Române din acel oraș.

„Mi-am făcut datoria față de țară, pentru că am jurat credință poporului român și patriei. Când Ceaușescu a dispus să se tragă, eu m-am dezis de el. Au fost trei procese împotriva mea, am fost condamnat la 25 de ani de închisoare, am executat patru ani. Când s-a tras la Timișoara am dat ordin ca tot armamentul să fie pus în magazii“, a susținut fostul general de securitate. Potrivit lui Vlad, Securitatea „și-a făcut datoria“. „Instituția în fruntea căreia mă găseam de mai bine de doi ani și-a făcut datoria. Nu exagerez dacă spun că și-a făcut cu prisosință datoria în sensul că toate informațiile, nu puține la număr și foarte importante din punct de vedere operativ, au fost aduse la cunoș-tința șefului statului, pentru că lui și numai lui ne subordonam în mod nemijlocit“, a susținut el.

Generalul Iulian Vlad și generalul Vasile Milea

O opinie…” este un comentariu trimis redacției Evenimentului Zilei de regizorul Cornel Mihalache, autorul mai multor filme documentare despre Revoluția din 1989, printre care și renumitele „De Crăciun ne-am luat rația de libertate” și „Sânge pe catifea”.

Istoricul Mădălin Hodor VS. regizorul Cornel Mihalache
Iată textul regizorului Cornel Mihalache
„Moartea generalului Iulian Vlad. „Adio, bătrâne asasin!” scrie istoricul CNSAS Mădălin Hodor în Revista 22. M-am intersectat cu domnia-sa într-o polemică din aprilie-iunie 2016, pe care am denumit-o ”Manipulări cu teroriști”. Cu ocazia acestui eveniment, – plecarea lui Iulian Vlad – istoricul recidivează, manipulând istoria lui decembrie 1989.
Scris cu furie, dintr-o suflare, articolul domniei-sale amestecă inteligent istoria generalului cu cronologia cunoscută a evenimentelor din decembrie 1989. Dar pe care o manipulează emoțional. Tot răul pe care l-a făcut Securitatea în regimul ceaușist, condamnabil fără nuanțe, e scris și descris cu talent de tânărul istoric. Distribuția articolului pe facebook arată un interes imens al cititorilor pentru ADEVĂR. Dar despre ADEVĂR e vorba.
De pildă, un amic regizor scrie: ”Cred că sarcina noii generații de istorici români e, în privința istoriei noastre contemporane, să dărîme mitul „securistului patriot”. E un mit creat cu migală prin contribuții diverse, creat de ziariști, interesați sau idioți utili, de istorici cu muște pe căciulă, de istorici-lingăi, de exaltați, de semidocți vioi cu inclinații conspiraționiste, de nostalgici ratați, un mit crescut voinic pe solul fertil și amestecat al rusofobiei seculare, al obsesiilor naționaliste, al fricii față de veneticii care vor să ne fure țara, toate întreținute de național-comunismul ceaușist.”
Un alt amic ziarist: ” …Tânărul istoric și cercetător în arhivele CNSAS are însă de partea lui adevărul documentelor pe care le-a studiat. Documente care arată, negru pe alb, că Iulian Vlad a fost eminența cenușie a represiunii ceaușiste.”
Un prieten regizor susține articolul: ”De citit daca va pasa. De preferinta cu un ceai cald alaturi, dupa ce v-ati culcat copiii sau ati revenit acasa, dupa o seara in oras. Luati-va timp si nu va grabiti. Cititi si ginditi. Sau ginditi in timp ce cititi. La toate figurile triste ale ultimilor 25 de ani, la manipulari, la eroii de carton post-1989, la masiva spalare de creier a poporului roman(…) Articolul asta mi-a zguduit ziua si m-a facut sa imi aduc aminte de zilele din decembrie 1989 cind eram convins ca suntem atacati si ca teroristii lui Ceausescu omoara oameni nevinovati.”
Ultima frază m-a convins, (dragă Tudor Giurgiu), că trebuie să scriu.
Am senzația că se folosește moartea lui Iulian Vlad în rescrierea istoriei evenimentelor din decembrie 1989. Am certitudinea că Adevărul este eludat și ascuns sub acuzele pertuiste ale istoricului Hodor. E dreptul lui să scrie un pamflet în care să se bată pe burtă cu un mort care nu se mai poate apăra. E dreptul lui să fie furios și să urască visceral, pentru că demantelează zilnic la serviciu practicile Securității. (Când se va intra și în paginile Armatei și mai ales ale Partidului Comunist să ne spuneți).
„Demersul meu pare sinucigaș” 
Demersul meu pare sinucigaș (și, probabil, voi avea câțiva prieteni mai puțin) dar nu pot accepta că fac parte din ”gașca asta pestriță de securiști, penali, pseudoistorici și așa-zis jurnaliști” pentru că am o altă părere. Mai ales că eu nu îl plâng pe Iulian Vlad. Pentru mine a fost și este un personaj important al filmului meu documentar despre 1989. Așa cum sunt și Ion Iliescu, Gelu Voican Voiculescu sau Sergiu Nicolaescu.
Și nu pot accepta manipularea atât de ușor fără să o pun la punct. Și nici să fiu făcut mincinos de către un istoric pe care l-am numit ”străveziu”.
Scrie Mădălin Hodor, adresându-se direct lui Iulian Vlad:
„Ce-ar fi să începem cu ziua de 17 decembrie 1989? Mai ții minte ce ai ordonat atunci? Ai dat următorul ordin: „Se lichidează radical!”
Da, tu ai spus-o, nu Ceaușescu. De unde știu eu? Din agenda de serviciu a fostului tău subordonat, generalul Ștefan Alexie, membru al CSS (Consiliul Securității Statului, organul colectiv de conducere al Securității), care și-a notat, cuvânt cu cuvânt, ordinele tale din zilele acelea. Și-a notat, referitor la acesta, și de unde l-ai transmis, adică direct de la ședința CPEx”.
Numai că generalul Ștefan Alexie (decedat în 2011) declară sub jurământ, în fața comisiei de cercetare a evenimentelor din decembrie 1989, la audierea sa din 20 iulie 1994, următoarele:
„…am un mare infarct de miocard. Boala a evoluat în rău, am stat în concediu de boală și de odihnă din februarie până în iulie 1989, și la sfârșitul lunii iulie m-am dus la serviciu, dar boala se agrava, am cerut prin octombrie să mă pensionez, gen Vlad mi-a spus că voi fi ajutat, dar trebuie să mai aștept… Boala mea s-a agravat, am făcut obstrucție pe toate vasele coronare și evenimentele din decembrie m-au prins într-o stare foarte gravă, fiind puțin marginalizat pentru a fi protejat dată fiind starea sănătății mele. Din această cauză am vrut să mă internez în spital, și pe 16 decembrie am plecat acasă pentru a mă pregăti de internare… În dimineața de 16 dec am avut o scurtă ședință cu șefii de unități, ședință la care Vlad a sesizat că îmi este rău, luam nitroglicerină, și a vrut să mă ocrotească și de aceea nu m-a chemat… În 17 dec, duminică dimineața cum era obiceiul m-am dus la serviciu și Vlad a venit la mine în birou și mi-a povestit ce s-a întîmplat la Timișoara… Era oarecum satisfăcut că el credea că s-au potolit lucrurile fără a se folosi violența, asta în noaptea de 16 dec. Știu că după aceea l-a căutat pe gen Ghiță, comandantul trupelor de securitate, sau pe col. Pavelescu nu mai rețin, care era șeful statului major pentru a le aduce mulțumiri de felul cum au acționat… ”
Construcția domnului istoric nu stă în picioare. Ștefan Alexie era mult prea bolnav ca să noteze ”cuvânt cu cuvânt, ordinele lui Iulian Vlad din zilele acelea”.
Un general cardiac 
Generalul Ștefan Alexie depune însă mărturie în fața Comisiei:
”Atunci în 17 dec a fost teleconferința și de la cabinetul lui Vlad mi-a dat telefon să merg și eu la teleconferință, când m-am dus începuse și erau la teleconferință și șefi de unități.”
Să vedem cine a zis ”Se lichidează radical!”. Că doar avem o stenogramă. Și suntem cercetători, jurnaliști și istorici. După ce-i ceartă că trupele nu erau înarmate și îi destituie pe Milea, pe Postelicu și pe Vlad, Ceaușescu spune:
”Deci, măsuri imediate, să lichidăm repede ce este la Timișoara, să punem trupele în stare de alarmă, în stare de luptă, atît unitățile ministerului de interne, cît și cele ale apărării naționale și oriunde se încearcă vreo acțiune, lichidată radicală, fără nici un fel de discuție.”
Nu Iulian Vlad a spus această propoziție în 17 decembrie. Conform stenogramei.
Dealtfel Ștefan Alexie care – dacă e adevărat și cred că e adevărat că doar domnul Mădălin Hodor e un istoric la CNSAS, unde nu te joci cu vorbele – a notat în agendă vorbele radicale ale lui Nicolae Ceaușescu, și nu ale lui Iulian Vlad, mărturisește în fața Comisiei amintite:
„După teleconferință mi-a spus mie și lui Bucurescu să mergem la el în birou… Ne-a spus că nu mai este șeful DSS, că a fost destituit din funcție în urma unor critici severe, dar ne roagă să nu aducem la cunoștința aparatului, pentru că nu era oportun în acele momente… Am plecat fiecare la birourile noastre, eu am avut iar crize violente, într-o zi au adus un medic în unitate care m-a pus sub tratament și m-a imobilizat în pat, existau acele camere de odihnă, am stat acolo… În 21 dec mi-a fost foarte rău și m-am dus la spitalul Ministerului de Interne și urma să mă internez a doua zi, am aceste documente, și am revenit la minister.”
Ghinion. Mărturia atestă că Alexie era bolnav și că a fost sporadic lângă Iulian Vlad în acele zile până în 22 decembrie. Iar agendele lui – dacă sunt adevărate – nu sunt o probă directă și corectă.
Există și astăzi un plan de dezmembrare a României? 
Continuă MD:
„I-ai admonestat pe cei care îți raportau situația în timp real și le-ai cerut să caute neapărat „cine este în spate”. Le-ai ordonat să scoată din pământ, din iarbă verde, spioni, turiști, CIA, KGB, Malta și Ialta. Deși tu știai foarte bine că nu au de unde să-i scoată. Nu hotărâsei tu, împreună cu Postelnicu, să treceți trupele de grăniceri de la Armată la Ministerul de Interne, tocmai pentru a avea controlul direct al granițelor?”
Colonelul (r.) dr. Ion Petrescu, fost șef al Direcției Informare și relații Publice din M.Ap.N. și fost director al Trustului de Presă al Ministerului Apărării Naționale (un securist, nu?) are o altă părere:
„Practic, în decembrie 1989, și în Ministerul Apărării Naționale și în Ministerul de Interne au apărut primele cozi de topor ale puterii de la Răsăritul Europei. Din fericire, pentru România, armata din acel moment, așa cum era, umilită de muncile agricole, în mine, pe șantierele canalelor Dunăre-Marea Neagră și Dunăre-București, neinstruită din rațiuni invocat economice, a dat dovadă că poate ține cârma țării într-un moment când președintele republicii socialiste, de atunci, fusese deposedat de putere, serviciile secrete se ascundeau, de voie/de nevoie, sub mantaua kaki, partidul comunist devenise pata, nedorită, pe biografia a patru milioane de conaționali, iar colac peste pupăză, la frontiera cu URSS și Ungaria, coloanele de camioane militare, pline cu soldați, așteptau – acesta este adevărul – permisiunea unor trădători de țară, de la București, ca să intre în România pentru a lichida…teroriștii.
Rândurile acestea nu sunt scrise după cărți deja tipărite, ci pornesc din experiențe personale, trăite în acele zile, ca jurnalist militar și din concluziile unor dialoguri pe care le-am purtat cu ofițeri ce au servit țara, în decembrie 1989, la cele două granițe menționate, cu mâna pe simple pistoale-mitralieră, socotind, ca simpli militari, câte ore, doar ore, nu zile, ar fi rezistat trupelor invadatoare, acolo, pe fâșia arată.”
Mădălin Hodor continuă:
„Tu însă aveai planul tău. Al tău și al șefului tău, Ceaușescu. Aveați nevoie de „agenți” și „diversioniști”, de „turiști sovietici” și de „agresiuni externe”, de amenințări cu „dezmembrarea României” și de „complotul marilor puteri” pentru a aduce țara în stare de război. Pentru că era singurul mod în care mai puteați să rezistați tăvălugului istoriei, care venea peste voi și peste regimul vostru decrepit. Declarând stare de război și împușcând oameni. Și asta ați și făcut. Împreună.”
Mădălin Hodor este un istoric ”purist” al revoluției române. Dar în munca de cercetare a evenimentelor nu poți eluda zecile de cărți și documente care spun contrariul. Întrebare: astăzi există amenințări cu „dezmembrarea României”?
Un fost demnitar sovietic 
Uite, de pildă, cu ce se ocupă o instituție fundamentală a Revoluției Române:
„Marți, 14 martie 2017, la sediul Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989, a avut loc ședința Consiliului Științific al IRRD, condusă de prof. univ. dr. Ion Calafeteanu, vicepreședintele Consiliului… În intervențiile lor, membrii Consiliului au recomandat să fie aprofundate și temele de interes pentru opinia publică și, să fie elucidate unele informații sau afirmații care apar în presă fără suport documentar… Lectorul univ. dr. Alexandru Murad Mironov a precizat că a participat la o reuniune la care a fost prezent și Valerii Mușatov, înalt demnitar sovietic, în 1989. Acesta a afirmat că ambasadorul Teajelnikov a fost schimbat din funcție pentru că și-a luat angajamente neautorizate față de noile autorități române, legate de o intervenție militară. Cei prezenți la întâlnirea respectivă l-au contrazis pe fostul lider sovietic.”
I-auziți, domnule Mădălin Hodor, ce se dezbate la Institutul Revoluției?!
Operațiunea „Trandafirul” 
Nu vreau să mai citez din articolul-pamflet care amestecă radical neadevăruri cu omisiuni și din care reiese că Armata a fost bună și Securitatea rea, că Securitatea a început tragerea la Timișoara și Armata „dădea din colț în colț”.
Cea mai oribilă soluție a Miliției, a lui Postelnicu și a Elenei Ceaușescu, arderea cadavrelor din morga Spitalului Județean este pusă de domnul Mădălin Hodor tot în spatele lui Iulian Vlad. Chiar dacă procurorul militar Dan Voinea a instrumentat și a închis ”Operațiunea Trandafirul” încă din 1990, fără a-l inculpa pe șeful Securității.
Altă enigmă a evenimentelor, pe care domnul istoric Hodor o rezolvă este prezența a 40 de luptători în trening (generalul Nicolae Militaru scrie că 80) la Sibiu:
„Tu i-ai trimis cu avionul, la solicitarea lui Postelnicu, pe cei 40 de uslași în trening să-l apere pe Nicușor la Sibiu. Ați spus după aceea, ba că erau omniprezenții „turiști sovietici”, ba că erau „cercetași de la DIA”. Dar nu erau. Erau de la USLA și tu știai asta, pentru că erau băieții tăi de suflet… Revenind la cei pe care i-ai trimis atunci la Sibiu, să știi că și-au făcut și acolo datoria. La Sibiu a fost măcel.”
Alții spun că erau de cercetare diversiune de pe lângă Direcția de Informații a Armatei. Nu a ieșit nicio dovadă până acum. Și de ce să fi fost primiți și cazați 40 (80) de uslași în Școala Militară (a Armatei!) condusă de colonelul Aurel Dragomir?!, istoricul cercetător nu ne spune. Și nu aduce nicio dovadă în acest sens.
Diversiunea cu televizorul 
Mădălin Hodor continuă:
„Dar nu e nevoie să te întreb. Pentru că știu că, de fapt, și asta este o minciună sfruntată și că nici prin gând nu ți-a trecut să dai vreun ordin în acele momente.”
Ordinul de deschidere a porților de la TVR a fost dat în jurul orei 11.00. Președintele de atunci al televiziunii, Petre Constantin, speriat, a sunat înapoi la generalul Iulian Vlad ca să confirme încă o dată.
Mădălin Hodor continuă:
„În acele momente ai vrut să fugi împreună cu șeful tău, Nicolae Ceaușescu, și ți-ai lăsat oamenii de izbeliște să se descurce cum pot. … Tu ai urcat cu soții Ceaușescu spre acoperișul unde vă aștepta elicopterul și, pentru că ascensorul s-a blocat din cauza supraîncărcării, s-au dispensat scurt de prezența ta.”
Stenogramă a audierii în fața Comisiei de cercetare a evenimentelor a lui Florian Raț – aghiotant (16 nov 1995):
„Era ora aproximativ 11,45 am urcat în lift și erau El. și N. Ceaușescu, Rusu Marian și eu ca să ajungem la etajul 6 unde aterizase elicopterul…”
Stenogramă a audierii în fața Comisiei de cercetare a evenimentelor a lui Aurel David – aghiotant (10 mai 1994):
„…în liftul pe care l-am blocat eu au intrat Dincă, Emil Bobu, un coleg de-al meu, căpitanul Dărămuș Victor, după care am intrat eu și după mine a venit căpitanul Rusu Marian, aghiotantul Elenei Ceaușescu. N-am apucat să închidem ușa pentru a pleca cu liftul, pentru că, din spate au venit Tudor Postelnicu și generalul Iulian Vlad. Au intrat în lift și, în momentul în care au apăsat pe buton, liftul n-a plecat. Eram prea multe persoane. Toți s-au uitat la noi, la ofițeri și am fost nevoit eu să ies din lift. Iar s-a apăsat pe buton, liftul nu a plecat și a fost nevoit și căpitanul Rusu Marian să iasă din lift.”
Poate sunt eu chițibușar, dar, repet, când ești jurnalist sau istoric trebuie să respecți adevărul și cuvântul scris. Iulian Vlad nu a fost în același lift cu Ceaușescu. De ce să spui asta?
Mădălin Hodor continuă:
„Adică tu, Stănculescu și Gușă. Comandamentul Militar al Revoluției. De ce? Păi voi aveați nevoie de un nou dușman extern, ca să vă erijați în salvatorii Revoluției și să scăpați de răspunderea pe care o aveați pentru represiunea dinainte de 22 decembrie 1989. Pompierii-piromani. Le-ați împuiat capul tuturor cu teroriști arabi, comandouri ale lui Ceaușescu și baze subterane de elicoptere, ați pus oamenii voștri să sune la Televiziune și să anunțe otrăvirea apei, bombe și coloane blindate, ca să nu aibă nimeni timp să vă întrebe ce ați făcut până atunci. V-ați negociat supraviețuirea. Pe noi nu ne-a costat decât câteva sute de morți și câteva mii de răniți în plus.”
Amestecul inteligent între cei trei generali, tochitura asta istorică este ridicolă. Adică cei care au transformat securiștii în teroriști pe televiziune sunt tot de la Securitate? Sau de la Armată? Sau și și?
Adică cei trei redactori ai televiziunii sunt ai Securității?
Cei care spun asta?!:
„Teodor Brateș: Televiziunea este încercuită de acești bandiți, de grupuri răzlețe. Televiziunea este în pericol! Cerem urgent armata să intervină! Nu mai este timp de pierdut! Dați ordinele corespunzătoare așa cum v-ați angajat în fața poporului!
Victor Ionescu: Ostași, folosiți armele pe care le aveți în dotare fără a aștepta neapărat această dezlegare formală. Poporul vă dă acum ordine! Nu așteptați numai de la niște comandanți, poate prea limitați în limitele impuse atâția ani de dictatură. Să ne apărăm cu ceea ce avem la îndemână!
George Marinescu: Utilizați toate forțele! Tot armamentul, toată muniția!”
Aduceți de urgență ajutoare!
Victor Ionescu: Există aruncătoare de grenade care nu au fost puse în acțiune! Să intre…
Teodor Brateș: Să intre tancurile și să dărâme clădirile în care se află acești cri­minali! Să se acționeze cu toată fer­mi­tatea, nu mai este timp de pierdut!”
(Televiziunea Română, 23 decembrie 1989)
Dosarul morții lui Trosca 
Dar cea mai groasă manipulare este acuza că de vină pentru moartea lui Trosca este, în locul generalului Nicolae Militaru, Iulian Vlad.
În articolele din februarie-aprilie 2016 (link – http://revista22online.ro/70251894/asasinarea-lui-trosca-i-misterele-uslailor-ucii-la-revoluie.html), Mădălin Hodor îl acuza doar pe colonelul Ardeleanu. Astăzi îl adaugă și pe generalul Iulian Vlad.
Mădălin Hodor:
„Gheorghe Trosca, șeful de stat major de la USLA, care a murit împreună cu prietenul lui Eugen Cotună și cu alți cinci uslași la MApN în noaptea de 23-24 decembrie 1989. Știu că deja le-ai povestit prietenilor tăi cât de îndurerat ești de moartea lui și cât de nenorocit a fost „KGB-istul” ăla de Militaru, care i-a asasinat cu sânge rece. Pentru că, nu-i așa, despre asta a fost vorba. Tu și securiștii tăi ați fost în decembrie 1989 victimele unui complot KGB-ist. Dacă ai putut să spui asta până în 22 decembrie, ce te-ar fi împiedicat s-o afirmi după aceea? Păi nu ai făcut decât să te ții de povestea ta și a lui Ceaușescu din 17 decembrie. N-ai schimbat nicio virgulă.”
Sunt nevoit să reiau un fragment din articolul meu de anul trecut:
„Iată o probă din chiar revista 22, 6 mai 2002: Întrebat dacă Militaru era agent so­vietic, Silviu Brucan, eminența cenușie a FSN, declara:
 „…majoritatea generalilor ro­mâni din perioada aceea și-au făcut școala la Moscova. În ce-l privește pe Militaru, cred că era într-adevăr foarte aproa­pe de serviciile secrete. Dar ce m-a interesat pe mine era poziția lui îm­po­triva lui Ceaușescu, pentru că partea so­vietică începuse și ea să fie împotriva lui Ceaușescu. Iar Militaru a mers pe linia asta, îmbinând și trecutul lui de om al serviciului militar sovietic – GRU – cu poziția anti-Ceaușescu”.
Mădălin Hodor către Iulian Vlad:
„Dar de ce nu le-ai spus, de exemplu, că Trosca te-a căutat pe tine în acea noapte la MApN? Da, pe tine, nu pe Militaru. Bleorț, celălalt adjunct de la USLA, l-a auzit pe stație, imediat după ce tancul a tras prima rafală asupra lor, încercând să-l contacteze pe „80″. A declarat asta în fața procurorilor militari, dar ei nu aveau idee ce e chestia asta cu „80″.”
Indicativul generalului Vlad 
Domnule Mădălin Hodor, ați aflat indicativul pentru stație al lui Iulian Vlad: „80”. Dar credeți că odată ajuns la M.Ap.N., în seara lui 23 decembrie, Iulian Vlad a și primit o stație de emisie-recepție? Un telefon TO? Sau a fost adus mai aproape pentru a fi supravegheat mai ușor? Apoi, există mărturia unui supraviețuitor din acel ABI, Constantin Isac (parola ”Ionescu”) de lângă Trosca, care depune mărturie că nu s-a vorbit vreodată de indicativul „80”.
Ba, mai mult, arbitru de judo fiind, a fost la Iași în acel decembrie 1989, depune mărturie că toți judoka (din toate structurile militare, cei mai pregătiți oameni) au primit trei zile liber după manifestarea de la Iași.
Mădălin Hodor:
„Știu sigur, pentru că am găsit în arhivă tabelul cu distribuția indicativelor de stație a tuturor șefilor Ministerului de Interne întocmit pentru situațiile de alarmă. Ca să vă poată găsi oriunde și oricând și ca să puteți comunica între voi pe frecvențe rezervate. Logic, de altfel. Deci Trosca, care știa și el indicativul, te-a căutat pe tine în timp ce asupra lui începuse să se tragă. De ce? Ca să-i oprești pe cei de la MApN și să-l salvezi, normal. Pentru că și-a dat seama că planul tău și a lui Ardeleanu, oricare ar fi fost el, a eșuat și el o să plătească pentru asta.”
Ar fi degradant să răspund oricărei ma­nipulări a domnului M. Hodor, care știe, ia­tă, foarte multe lucruri despre „in­ci­den­tul” de la MApN din 23/24 decembrie 1989. Gheorghe Trosca, mai grăsuț, nu avea un combinezon de luptă. De altfel, un șef de stat major care primește o ase­menea misiune, să împresureze blocurile dimprejurul MApN din Drumul Taberei cu 600 de luptători împotriva unor teroriști, ca orice om cu mintea la el, vine să lă­mu­rească misiunea și ordinul cu cei care l-au dat.
„Brucan ți-ar fi luat gâtul” 
Mădălin Hodor:
„Care era planul vostru? Păi să scăpați voi. Tu și Ardeleanu. Conducerea CFSN se trezise puțin că poate nu sunteți așa de loiali Revoluției cum susțineați și a început să vă suspecteze. Pe Ardeleanu l-au luat la întrebări despre uslașii care tot apăreau prin oraș, deși el jura că sunt toți în unitate, iar pe tine, pe Stănculescu și pe Gușă v-au înlocuit de la comandă. Ți-ai dat seama că te bănuiesc. Brucan ți-ar fi luat gâtul imediat, dar Iliescu, fricos cum îl știi, nu vroia încă să se pună rău cu voi.”
Istoricul Mădălin Hodor joacă aici un snooker de mare clasă. Acuzându-l pe Vlad de moartea lui Trosca, îi acuză și pe uslași că doreau să intre în Ministerul Apărării Naționale ca să lichideze noul grup CFSN. Frumoasă lovitură. Și e independent! Și curajos! Îl face fricos pe Ion Iliescu!
Una, că nu existau 600 de luptători ai USLA, apoi, nu poți strânge ca în chingă blocurile dimprejurul MApN, fără să sta­bi­lești cu cei de pe partea cealaltă, apă­ră­torii MApN, că nu vii cumva și împotriva lor. Deci un sistem de parole și recu­noaș­teri inerente oricărei aplicații. La ordinul primit, de a veni cu 600 de uslași îm­po­triva teroriștilor, orice șef de stat major, orice luptător cu bun-simț militar vine în recunoaștere și în stabilirea situației din teren. Da, cred că vroia să intre în MApN, „să facă o escală” și să stabilească inamic, hărți, parole, conlucrare etc. Pentru că erau profesioniști.
Mădălin Hodor:
„Știu că ați spus că este ridicol ca cineva să-și imagineze că uslașii cu două ABI-uri puteau să atace ministerul apărat de atâtea tancuri, atâția militari etc. Aparent așa este. Dar, dacă citești ordinele de zi pe unitate ale USLA și vezi că oamenii lui Trosca făceau trageri în fiecare zi, 365 de zile pe an, cu toate tipurile de armament, că simulările lor prevedeau situații de pătrundere în obiective puternic apărate, că Trosca însuși se ocupa de conceperea și desfășurarea unor astfel de exerciții, că deghizarea în uniforme MApN, ale Gărzilor Patriotice sau Miliției era rutină, îți mai schimbi părerea. Mai ales când știi că militarii în termen ai MApN abia dacă trăgeau trei cartușe și apoi erau trimiși restul stagiului militar la porumb. A fost un miracol că nu s-au împușcat toți singuri în decembrie 1989. Da. Uslașii lui Trosca ar fi putut, dacă li se ordona, să intre în MApN. Dar nici tu și nici Ardeleanu nu mai puteați să-i dați un astfel de ordin și, în general, nici să-i spuneți ce să facă. Erați izolați. Iar Trosca a murit din cauza voastră.”
Sunt aberante declarațiile lui Nic­o­lae Militaru și ale lui Silviu Bru­can, care atestă faptul că au ce­rut, prin ordin, capacitarea a 600 de uslași care să atace blo­curile dimprejur și să anihileze teroriștii, iar Trosca, dimpotrivă, a venit cu 11 oa­meni care să îi atace pe ei în minister și să-i omoare, în prezența apărătorilor mi­nisterului: 2.137 de militari, 63 de tancuri, 49 de TAB-uri și două baterii de an­ti­ae­ria­nă. Precum și a parașutiștilor de cerce­tare-diversiune de la Buzău, conduși de Gheorghe Truțulescu, specialiști în lupta de gherilă urbană, dar nefolosiți inex­pli­ca­bil în acest război împotriva ”teroriștilor”.
Mărturia lui Silviu Brucan 
Și pentru că ați adus vorba de Silviu Brucan, vă propun un interviu video și audio din arhiva personală despre acest subiect, ca să înțelegem cum se pot întâlni spiritual un istoric tânăr și un bătrân asasin:
Silviu Brucan: Eu am fost in biroul lui Militaru, ca ministru al apărării naționale, noi eram toți acolo și el era ministru, el a convocat la el pe șeful USLA… Pe colonelul Ardeleanu, și era de față și generalul Vlad Iulian. Eu am asistat la această scenă. Și Militaru le-a cerut și le-a spus:
„Voi aveți vreo 600 de oameni bine pregătiți pentru asemenea lucruri, ar fi pentru voi foarte ușor să înconjurați toată regiunea asta din jurul M.Ap.N, și să scotociți acolo și să-i scoateți pe ăia care trag în minister, că se auzeau și atunci, zgomotul făcut de gloanțe… și a rămas că Ardeleanu pleacă să organizeze o încercuire a întregii regiuni pentru a o scotoci și a scoate pe cei care trăgeau în minister.
Cornel Mihalache: Și Ardeleanu a trimis 11 oameni.
SB: În loc să facă treaba asta, Ardeleanu a plecat și a trimis misiunea Trosca.
CM: 3 ABI-uri și 11 oameni.
SB: Care aveau o sarcină foarte suspectă, care s-au apropiat de intrarea M.Ap.N, pe întuneric, ce avea să caute acolo, nu s-a lămurit nici în momentul de față. În orice caz, în loc să execute ordinul ministrului, al lui Militaru, a făcut exact invers. Pentru că, după părerea mea, misiunea unității asta a lui Trosca era să ne lichideze pe noi, pe noi, conducerea FSN. De ce s-au apropiat ei pe întuneric de intrarea M.Ap.N.? Ca să pătrundă în minister… altă explicație…
CM: Alți analiști spun că Trosca l-ar fi urmărit informativ pe generalul Militaru cu ani înainte, ca presupus kgbist.
SB: Da.
CM: Și că a fost de fapt nu un fel de răzbunare, ci de ascundere a celor care știau mai multe despre parte din noua conducere a FSN.
SB: Bine, asta e o chestie, de informație, dezinformare și așa mai departe. Dar ce căuta această unitate în fața ministerului…
CM: Ei ai spus că au primit ordin…
SB: Sigur că au primit ordin, au primit ordin  de la Ardeleanu, și poate și de la Vlad Iulian.
CM: Mai sunt încă supraviețuitori dintre ei, sunt 5 supraviețuitori.
SB: Ei și, te aștepți să spună adevărul? Nu cred.
CM: Eu nu mă mai aștept să spună adevărul nimeni acum.
SB: Nu cred că ar putea ei să spună în momentul de față că au fost trimiși de Ardeleanu și de Vlad Iulian ca să lichideze conducerea FSN-ului, nu putea să spună așa ceva, pentru că s-ar incrimina singuri.
CM: Ei spun că gen Militaru a chemat această unitate, să apere și să scotocească blocurile dimprejur. Scrie și în Cartea albă a armatei.
SB: Și atunci de ce s-au apropiat de intrarea ministerului?
CM: Pentru că trebuiau să primească niște…
SB: În loc să scotocească casele dimprejur au vrut să intre în minister.
CM: După ce au stat jumătate de oră pe loc.
SB: În schimb, n-au întreprins nici o acțiune de scotocire a caselor din jurul M.Ap.N, pentru că s-a tras și în ziua aceea, și a doua, și a treia zi. Misiunea pe care a primit-o Ardeleanu de la generalul Militaru n-a fost efectuată. Dimpotrivă, el a trimis această grupă de comando. Am fost de față cu Militaru când i-a cerut colonelului Ardeleanu scotocirea caselor.
„Domnul istoric s-a înregimentat” 
Ca să înțelegem mai bine de ce l-am numit pe tânărul Mădălin Hodor ”străveziu” vă aduc la cunoștință următoarele:
Datorită faptului că a semnat, alături de istoricul Adrian Niculescu propunerea unei legi care să condamne negarea Revoluției din 1989, acesta l-a recompensat:
„Marți, 14 martie 2017, la sediul Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989, a avut loc ședința Consiliului Științific al IRRD, condusă de prof. univ. dr. Ion Calafeteanu, vicepreședintele Consiliului. La ședință au participat 14 membri ai Consiliului științific, ședința fiind statutară și s-a desfășurat în prezența directorului general al Institutului, Claudiu Iordache.
Prof. univ. dr. Ion Calafeteanu a propus cooptarea în Consiliul Științific, a unor membri noi: Mădălin Hodor (consilier superior CNSAS). Toate documentele propuse discuțiilor, precum și sugestiile membrilor Consiliului, au fost aprobate în unanimitate.” Nr 68 Caietele Revoluției IRRD.ro
Domnul istoric s-a înregimentat. Nu mai e liber. Nu mai e nimic de comentat.”
Surse: EvZ /.AN
mai mult
1 2 3 4 5
Page 3 of 5