close

Documentar

Documentar

Tetraevanghelul – prima carte în limba română tipărită de diaconul Coresi

tetraevanghelul

La 30 ianuarie în anul 1561, apărea la Braşov, prima carte tipărită în limba română de diaconul Coresi – Tetraevanghelul – care cuprindea textul integral al celor patru Evanghelii, la traducerea căreia cu contribuit şi preoţii români din Şcheii Braşovului.

Dacă dovezile scrise sau tipărite reflectă existenţa şi supravieţuirea civilizaţiei unei epoci, prin intermediul cărţilor sau scrierilor moştenindu-se, peste generaţii, informaţii, idei, ori documente, putem afirma că introducerea tiparului a permis nu numai transmiterea din generaţie în generaţie a datelor evoluţiei omenirii dar şi răspândirea rapidă a unor informaţii, multiplicarea lor, mai ales în sensul cunoaşterii şi învăţării.

Cea mai veche scriere cunoscută este cea cuneiformă, pe tăbliţe de piatră, apărută în Mesopotamia, în zona dintre Tigru şi Eufrat, în antichitate.

În mileniul al IV-lea Î.Hr., în Egipt apare o nouă invenţie – papirusul -, apoi pergamentul, materiale mult mai pretabile inscripţionării şi răspândirii informaţiilor.

sursa: http://www.doxologia.ro
sursa: http://www.doxologia.ro

Apoi, apariţia în Evul Mediu, a codexului – legarea foilor de papirus şi în secolul al XIII-lea, a celor de hârtie, sub formatul cărţii din zilele noastre – a reprezentat un pas esenţial spre noţiunea de răspândire modernă a datelor despre civilizaţii.

Din informaţiile obţinute de istorici, se pare că hârtia, sub o formă arhaică, fusese deja produsă de chinezi încă din primul secol al erei noastre, însă secretul fabricării ei a fost atât de bine păstrat încât pe continentul nostru a fost descoperită abia după mai bine de o mie de ani !

Ulterior a apărut xilogravura – un procedeu de tipărire cu ajutorul unor blocuri de lemn gravate cu litere, dar sculptarea acestora în lemn reprezenta o muncă extrem de dificilă şi de durată. Totuşi, chiar şi în aceste condiţii, tehnica a permis tipărirea multor copii ale cărţilor importante.

În Europa, în anul 1445, germanul Johannes Gutenberg a produs o revoluţie în tipărirea cărţilor, inventând tiparul cu litere mobile de plumb, care prezenta avantajul că literele din plumb erau rezistente, se puteau refolosi şi, mai ales, reaşeza în funcţie de text, aveau dimensiuni standard şi o perioadă de realizare incomparabil mai scurtă faţă de orice procedeu cunoscut până la acel moment.

Astfel, tipăriturile apărute în această perioadă (din 1445 până aproximativ în anul 1500), au fost numite incunabile, caracteristic acestora fiind lipsa paginii de titlu, deschiderea direct cu un capitol introductiv numit „incipit” şi încheierea cu un „explicit”. De asemenea, literele de început de rând erau executate manual, după tipărirea paginilor, iar coperţile se realizau separat.

Lui Gutenberg îi este atribuită tipărirea „Bibliei în 42 de rânduri” – prima carte importantă tiparită după tehnologia sa, fiecare pagină fiind tipărită pe două coloane, a câte 42 de rânduri fiecare, în două volume totalizând 1282 de pagini, scrise cu litere gotice, cerneală neagră, în 180 de exemplare.

Treptat, imprimerii s-au înfiinţat în multe ţări din centrul şi vestul Europei, cărţile s-au înmulţit, ducând la apariţia şi dezvoltarea instituţiilor de învăţământ, a bibliotecilor, a academiilor.

Principiile fundamentale ale procesului de tipărire a cărţilor, introduse de Gutenberg, au rămas neschimbate până în secolul al XX-lea, doar că viteza de tipărire a fost mult îmbunătăţită de presele rotative, cu bobine enorme de hârtie. În anii 1940 a apărut tehnica peliculei, iar după 1980, apariţia computerului şi introducerea tipăririi asistate de calculator a realizat progrese enorme în domeniu.Tetraevanghelul-coresi

Am realizat toată această contextualizare, pentru a raporta mai precis apariţia şi dezvoltarea tipăriturilor în ţara noastră faţă de evoluţiile din lume, dar şi pentru a individualiza în timp introducerea limbii române în tipăriturile vremii.

Aşadar, în ţara noastră tiparul a fost introdus în secolul al XVI-lea, primele texte reproduse fiind cele religioase, în limba slavonă – limba oficială la acea vreme în Ţara Românească şi Moldova.

Prima carte imprimată în România a fost o carte religioasă în slavonă, în anul 1508 – Liturghierul lui Macarie – care cuprindea rânduiala Liturghiei, principala slujbă a bisericii creştine. Au urmat, în anul 1510, un „Octoih” – cântările religioase din fiecare zi a săptămânii şi un „Evangheliar”, în anul 1512.

Prima carte imprimată în limba română, dar cu alfabet chirilic, a fost Catehismul lutheran de la Sibiu din anul 1544, care însă s-a pierdut.

Prima tipăritură care s-a păstrat este Evangheliarul slavo-român a lui Filip Moldoveanul, realizată la Sibiu, între 1551 şi 1553.

Prima tipăritură română cu litere latine este culegerea de Cântece religioase calvine din anul 1560 a episcopului Pavel Tordasi.

Activitatea tipografică a luat amploare prin activitatea Diaconului Coresi, originar din Târgovişte, editor a peste 30 de titluri – texte religioase, hagiografice – de preamărire a vieţii sfinţilor, ori istorice.

Tipograf şi cărturar de seamă, Coresi a trăit în secolul al XVI-lea şi a învăţat meşteşugul tiparului în atelierul lui Dimitrie Liubavici, apoi trece munţii şi se stabileşte la Braşov, unde avea să desfăşoare o rodnică activitate de aproape un sfert de veac.

Aşadar la 30 ianuarie 1561, Coresi tipăreşte Tetraevangheliarul, scris cu 156 de ani înainte, de Nicodim, însă Coresi s-a bazat pe vechile traduceri româneşti ale Sfintei Scripturi, cu adaptările făcute de preoţii de la biserica „Sfântul Nicolae” din Şcheii Braşovului (atestată prin mărturii de la 1292), unde funcţiona şi prima şcoală din România, din anul 1495.

Lucrarea făcea parte dintr-o serie mai amplă, de peste 15 volume, iar în epilogul cărţii se menţionează că aceasta a fost tipărită „să fie popilor rumâneşti să înţeleagă să înveţe rumânii cine-s creştini”.

De asemenea, editorul volumului se adresa către „toţi sfenţii părinţi oare vladici, oare episcopi, oare popi”, rugându-i „să nu judece” înainte de a citi cartea.

Tetraevanghelul este împodobit cu patru frontispicii la începutul Evangheliilor.

Tipărirea, în anul 1561, a voluminoasei cărţi de 246 de foi, a durat nouă luni, folosindu-se tehnica xilogravurii, care necesita eforturi deosebite, aşa cum arătam, fiecare pagină trebuia sculptată în lemn. Coresi folosea 10-20 de ucenici, pe care îi amintea în prefața cărților editate de el. O replică modernă a tiparniței lui Coresi este expusă astăzi la Muzeul „Prima școală românească” din Brașov.

Cu toate că Diaconul Coresi s-a străduit mult să realizeze acest volum, el nu a avut prea multă căutare în Ţara Românească sau Moldova, unde tradiţia grafiei slavone era înrădăcinată.

În anul 1563, Coresi tipăreşte Apostolul sau Praxiul, iar în anul 1570 urmează tipărirea în limba română a două cărţi – Psaltirea – la baza căreia stau traducerile maramureşene pe care Coresi le-a avut la îndemână în copii manuscrise – şi Liturghierul – care nu cuprinde toate textele Liturghiilor ortodoxe ci numai textul Liturghiei Sf. Ioan Gură de Aur. Se crede că traducerea Liturghierului s-a realizat de către preoţii aceleiaşi biserici din Şcheii Brasovului, care i-au oferit, dealtfel, un sprijin constant lui Coresi la traduceri şi tipărituri.

Coresi traduce şi tipăreşte în anul 1577 Psaltirea slavo-română, dând o dovadă că nu numai cărţi eretice dar şi cărţile dreptei credinţe ortodoxe pot fi tipărite în limba română, dovada fiind textul slavon tipărit în paralel.

În anul 1580 tipăreşte şi un Tetraevanghel bilingv, slavo-român, care are pe frontispiciu stema Ţării Româneşti, cartea fiind tipărită la cererea Domnilor Ţării Româneşti Alexandru şi Mihnea şi a mitropoliţilor Eftimie şi Serafim.

În anul 1581, cu doi ani înainte de trecerea sa în lumea celor drepţi, apare încununarea activităţii lui Coresi – Cazania sau Evanghelia cu învăţătură în limba română – o tâlcuire realizată de preoţii ortodocşi Iane şi Mihai de la biserica Sf. Nicolae Şchei, o explicare a Evangheliilor din duminicile şi sărbătorile de peste an, începând cu Duminica Vameşului şi a Fariseului până la Duminica a 32-a după Rusalii.

Primele eforturi de a publica Biblia în limba română au început în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, prin tipărirea în 1582 a Paliei de la Orăștie – o traducere a primelor cărți ale Vechiului Testament (Geneza şi Exodul) – realizată de Diaconul Șerban (fiu al Diaconului Coresi) și Marien Diacul. Palia a fost tradusă de Episcopul Mihail Tordasi, iar traducerea a fost verificată pentru corectitudine, folosindu-se traducerile Bibliei existente în limba maghiară.

Totuși, întreaga Biblie a fost publicată în limba română abia la sfârșitul secolului al XVII-lea, când călugării de la mănăstirea Snagov, de lângă București, au tradus și tipărit o biblie în română în anul 1688 – Biblia de la București, ediţie care are la bază traducerea Vechiului Testament făcută de Nicolae Milescu între anii 1661–1668.

După acest început, relativ timid, cultura românească a parcurs nenumărate etape prin care a încercat să recupereze, şi în acest domeniu, ecartul semnificativ faţă de Occident, merite deosebite având, în secolul al XVIII-lea, reprezentanţii Şcolii Ardelene, apoi generaţia paşoptistă, precum şi excepţionalii reprezentanţi ai epocii interbelice, ramasă ca punct de reper în cultura şi civilizaţia de aici.

Dar Coresi a avut contribuţia sa inestimabilă la dezvoltarea limbii române, nu a fost un simplu tipograf, ci şi un traducător, lăudabil fiind efortul său de a reda limbii textelor maramureşene o formă literară clară şi pe înţelesul românilor, prin evitarea regionalismelor, neologismelor şi a foneticii greoaie. Şi Tetraevanghelianrul din anul 1561 a fost punctul de plecare care a dat consistenţă muncii sale ulterioare.

De asemenea, Coresi contribuie şi la îndreptarea ortografiei limbii române, prin faptul că stabileşte reguli de despărţire a cuvintelor, făcând scrisul mai uşor de înţeles şi răspândit, influenţând în acest fel şi ortografia actelor şi documentelor din cancelariile domneşti.

Lui Coresi îi datorăm impunerea acestui grai la baza limbii române literare, avantaj de care ne bucurăm cei ce folosim în prezent limba română, generații care am moștenit acest dar, fără să cunoaştem poate sacrificiile de necrezut din vremurile trecute sau eforturile unor adevăraţi eroi naționali care au făcut să se nască, să se dezvolte și să se transmită limba română, din generaţie în generaţie.

F.B.

mai mult
Documentar

Actul din 4 ianurie 1926 al Parlamentului – Se modifică Statutul Casei Regale, iar Parlamentul acceptă renunțarea principelui Carol la tron și îl recunoaște pe Mihai ca principe moștenitor

no thumb

Acum 92 de ani (1926), Parlamentul României a ratificat hotărârea Consiliului de Coroană privind aprobarea renunţării principelui Carol al II-lea la tronul României („Actul de la 4 ianuarie”) şi recunoaşterea prinţului Mihai (pe atunci în vârstă de numai 4 ani) ca principe moştenitor al tronului. Pe timpul minoratului lui Mihai se instituie o Regenţă, formată din patriarhul Miron Cristea, Gheorghe Buzdugan, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, şi principele Nicolae, fratele lui Carol al II-lea

Parlamentul votează îndepărtarea prințului Carol (viitorul rege Carol al II-lea) de la succesiune („Actul de la 4 ianuarie”) și recunoașterea prințului Mihai ca principe moștenitor al României.
Prin actul din 4 ianuarie 1926, Parlamentul acceptă renunțarea principelui Carol la tron și îl recunoaște pe Mihai ca principe moștenitor.
În 12 decembrie 1925, Principele Carol îi trimite o scrisoare tatălui său, Regele Ferdinand, prin care îl anunță că renunță la calitatea de moștenitor al Coroanei.
Regele Ferdinand convoacă la Sinaia un Consiliu de Coroană, pe 30 decembrie 1925. El le cere participanților să ia cunoștință de cererea lui Carol și, cât de repede, să ia măsurile legale pentru recunoașterea Principelui Mihai ca principe moștenitor al României. Consiliul de Coroană ia act de cererea Regelui Ferdinand, demarând apoi procedurile legale pentru punerea acesteia în aplicare.
În 4 ianuarie 1926, Adunarea Națională Constituantă a adoptat legile prin care se accepta renunțarea lui Carol, se modifica Statutul Casei Regale, Principele Mihai era proclamat moștenitorul tronului și se constituia o Regență care să exercite prerogativele suveranului, în cazul că acesta ar ajunge pe tron înainte de vârsta majoratului.
Principele Mihai devine rege al României la vârsta de nici șase ani. Prima domnie a micului Rege Mihai I va dura până în iunie 1930, când ajunge pe tron Regele Carol al II-lea, tatăl său.
Pe timpul minoratului lui Mihai s–a instituit o regență formată din patriarhul Miron Cristea, președintele Înaltei Curți de Casație, Gheorghe Buzdugan și prințul Nicolae de Hohenzollern.

M.I.

mai mult
Documentar

70 de ani de când regele Mihai I a fost obligat să semneze actul de abdicare pentru el şi urmaşii săi

rege-dej

Pe 30 decembrie se împlinesc 70 de ani de la abdicarea regelui Mihai. Șantajat de liderii comuniști, decizia sa a reprezentat „retragerea” ultimului lider marcant al regimului de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial în intreaga Europă Centrală și de Est.

La 30 decembrie 1947, Adunarea Deputaților a fost convocată în ședință de urgență pentru proclamarea Republicii Populare Române. Constituția din 1923 era abrogată, iar România devenea, oficial, republică populară.

Filmul abdicării. În noiembrie 1947, Mihai I fusese invitat la căsătoria Reginei Elisabeta a Marii Britanii, unde a cunoscut-o pe Prinţesa Ana de Bourbon-Parma, care urma să-i devină soţie. Potrivit unor relatări prezentate în articolul „Ceauşescu a aplaudat detronarea Regelui Mihai” dintr-un serial „Adevărul”, contrar uzanţelor, Petru Groza i-a spus fostului suveran că trebuia să meargă „neapărat” la acea nuntă, pentru ca nu cumva Europa să creadă că monarhul era ţinut prizonier în România. „Sfatul prompt” al lui Groza l-a neliniştit pe Regele Mihai. De obicei, premierul se consulta întâi cu reprezentanţii Partidului Comunist atunci când apărea o problemă între Rege şi autorităţi. De fapt, guvernanţii ar fi vrut ca Mihai să nu se mai întoarcă. Fostul suveran i-a surprins însă. Tot în noiembrie 1947, el l-a anunţat pe Groza nu numai că se întoarce, ci că se şi însoară. Premierul i-a răspuns imediat că România nu putea suporta cheltuielile căsătoriei cu prinţesa Ana. Regele Mihai, într-un interviu pentru o revistă rusă: „Hitler m-a detestat mereu. Antonescu nu m-a respectat şi m-a ignorat.”

Ulterior, Regele Mihai a povestit că a revenit acasă „la sfatul expres al lui Winston Churchill”, care i-a spus că, „mai presus de orice, un rege trebuie să fie curajos”.

Prins în capcană. Pregătirile de nuntă au trecut în plan secund. Regele s-a întors în ţară şi a petrecut Crăciunul la Sinaia. La 29 decembrie, în timp ce se pregătea să redacteze mesajul Tronului de Anul Nou, a fost anunţat că Petru Groza l-a chemat la Bucureşti să discute „o problemă de familie”. Crezând că era vorba de nunta sa, Regele s-a întors în Capitală. Petru Groza s-a prezentat a doua zi la Palatul Elisabeta, însoţit de Gheorghe Gheorghiu-Dej, şeful Partidului Comunist. Prezenţa „tovarăşului Ghiţă” i-a dat de gândit lui Mihai, în condiţiile în care relaţiile dintre Guvern şi Rege se făceau prin intermediul premierului. Discuţia a fost ulterior relatată de Rege. „Am venit să discutăm despre un divorţ amiabil (i-a spus Groza, n.r.). Noi (Regele şi Regina-mama Elena, n.r.) n-am înţeles ce vrea să zică. «Despre ce divorţ e vorba?», l-am întrebat. Atunci, Groza a început să se încurce într-un şir lung de explicaţii, că momentul politic e foarte grav, că marile puteri aşteaptă, că nu mai e nevoie de monarhie, că monarhia împiedică democratizarea şi modernizarea ţării… După ce-a încetat încâlcita lui explicaţie, mi-a întins o hârtie. Am luat-o şi am citit-o la repezeală. Când am înţeles despre ce este vorba, am protestat, cu atât mai mult cu cât mi se cerea acordul pe loc”, a povestit Regele. Ceauşescu a aplaudat detronarea Regelui Mihai Regele susţine că apoi a solicitat să se consulte cu apropiaţii lui. A aflat că telefoanele fuseseră tăiate. Mai mult, garda Palatului a fost arestată şi înlocuită cu soldaţi din alte regimente. Regele a susţinut în interviul amintit că decizia abdicării a fost urgentată de şantajul la care au recurs Groza şi Dej: „Mi-au comunicat că, tergiversându-se semnarea actului (abdicării, n.r.), locuitorii Bucureştiului îşi vor da seama că aici se întâmplă ceva deosebit, iar ei, membrii Guvernului adică şi comuniştii, vor fi nevoiţi, pentru a contracara orice formă de opoziţie, să execute peste o mie de studenţi dintre cei care fuseseră arestaţi”.

Cine erau aceşti o mie de studenţi este o enigmă nedezlegată a istoriei până în prezent. Regele pretinde că fuseseră arestaţi cu diverse ocazii, începând cu 1944. Mihai I nu a plecat în fugă din România. Guvernul i-a dat răgaz câteva zile ca să-şi pregătească exilul, părăsind ţara în seara de 3 ianuarie. Peste o săptămână, el a fost urmat de principesele Elisabeta de România şi Ileana de Habsburg.

La 30 decembrie 1947, Adunarea Deputaţilor a fost convocată în şedinţă de urgenţă pentru proclamarea Republicii Populare Române. Comuniştii îşi puneau planul în aplicare. Ca deputat, Ceauşescu a votat proclamarea Republicii. Constituţia din 1923 era abrogată, iar România devenea oficial republică populară.

Monarhia, o piedică serioasă. În şedinţa extraordinară din 30 decembrie 1947 a Cabinetului, Petru Groza a declarat: „Monarhia era o piedică serioasă în calea dezvoltării poporului nostru şi că (…) poporul a făcut azi un divorţ şi decent, şi elegant de monarhie. (…) Vom îngriji ca fostul rege să plece liniştit pentru ca nimeni să nu poată avea un cuvânt de reproş pentru acela care, înţelegând glasul vremurilor, s-a retras”.

Potrivit Arhivelor Securităţii, abdicarea Regelui Mihai ar fi fost rodul negocierilor sale cu guvernul comunist, nu al vreunui şantaj, negocieri în urma cărora i s-a permis să plece din ţară însoţit de bunurile solicitate şi de o parte din suita regală. Mihai a respins însă vehement această variantă.

Acum doi ani, cotidianul spaniol „El Pais” a publicat un amplu interviu cu Regele Mihai, în care acesta a descris şi momentul abdicării. „Am plecat doar cu bunurile noastre personale”, a ţinut să răspundă fostul suveran acuzaţiilor aduse de comunişti, cum că ar fi plecat din ţară încărcat cu aur şi bijuterii. „Oficial, ce am făcut a fost eliminarea României din război, în speranţa de a evita vărsarea de sânge, chiar dacă am ştiut că germanii nu ar accepta. În aceeaşi zi, ne-au bombardat”, le-a povestit regele Mihai I gazetarilor de la „El Pais”.

Regele Mihai şi Regina Ana Atacul şefului statului Decizia fostului suveran a fost aspru criticată de preşedintele Traian Băsescu. Într-o emisiune televizată, şeful statului a spus că „abdicarea Regelui a fost un act de trădare a interesului naţional al României” şi că fostul suveran a fost „slugă la ruşi”.

Adevărul

mai mult
Documentar

1917, anul premergător Marii Uniri

marea-unire-participanti

Semnarea armistiţiului Rusiei Sovietice cu Puterile Centrale la Brest-Litovsk, la 22 noiembrie/5 decembrie 1917, izola România şi determina guvernul român să continue, mai degrabă cu abilitate, tratativele de negociere în sprijinirea interesului naţional. La doar câteva zile, la 9 decembrie 1917, s-a semnat de către reprezentanţii armatelor germane, austro-ungare şi turce, ai armatei ruse şi române armistiţiul de la Focşani care punea capăt ostilităţilor militare în zonă. Practic, victoriile de răsunet din vara anului 1917 erau aproape anulate şi se impunea o luptă diplomatică abilă pentru menţinerea României în jocul internaţional.

La 7/20 noiembrie 1917, şeful misiunii militare franceze în România atrăgea atenţia asupra ”situaţiei foarte grave” în care se afla statul român, considerând că întreruperea comunicaţiilor cu Petrogradul permitea supoziţia potrivit căreia guvernul provizoriu rus ar fi tratat o pace separată cu inamicul, iar acest lucru ar fi însemnat pentru România o situaţie catastrofală, conform volumului ”România în Anii Primului Război Mondial” (volumul 2, Editura Militară, Bucureşti, 1987). Situaţia delicată în care se afla statul român era exprimată, câteva luni mai târziu, şi de către regele George al V-lea al Angliei care enunţa la 11/24 ianuarie 1918 că ”România se afla într-o situaţie îngrozitoare”, potrivit lucrării ”România în Anii Primului Război Mondial”.

În noaptea de 8/9-21/22 decembrie 1917 a avut loc şedinţa Consiliului de Miniştri, la care a participat şi generalul Constantin Prezan, în cadrul căreia s-a hotărât dezarmarea trupelor ruseşti de pe teritoriul Moldovei. Măsura a fost luată pe fondul numeroaselor acte de tâlhărie, jafuri şi asasinate săvârşite de soldaţii ruşi, conform volumelor ”Istoria României în Date” (Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003) şi ”Basarabia în acte diplomatice, 1711-1947” (autor: Ion Agrigoroaiei, Casa editorială Demiurg, Iaşi, 2012). La Iaşi, acţiunile de dezarmare a trupelor ruseşti bolşevizate s-au desfăşurat fără incidente, în schimb au fost întâmpinate anumite dificultăţi la Galaţi, Paşcani, Fălticeni, Mihăileni şi în alte zone. După dezarmare, trupele ruseşti au fost evacuate peste Prut. Militarii români au respectat cu stricteţe ordinele venite de la comandanţi, nelăsând ca aspecte ale curentului bolşevic să cuprindă Armata Română. Feldmareşalul August von Mackensen trimitea la 18/31 decembrie 1917 un raport lui Wilhelm al II-lea în care sublinia: ”Contactele frecvente cu ofiţerii români, cu ocazia negocierilor din ultimul timp şi a consecinţelor lor, ca şi comportamentul trupelor române pe linia de demarcaţie, arată că armata română păstrează încă o disciplină severă”, potrivit volumului 2 al lucrării ”România în Anii Primului Război Mondial”.

Ca măsură de răspuns la aceste acţiuni de evacuare a trupelor ruseşti, guvernul Rusiei Sovietice a dispus la 31 decembrie 1917 arestarea ministrului român la Petrograd, C. Diamandy, şi a personalului legaţiei române. În urma protestelor exprimate de corpul diplomatic străin din Petrograd, Diamandy şi personalul legaţiei au fost eliberaţi la data de 2 ianuarie 1918, menţionează volumul ”România în relaţiile internaţionale 1916-1918” (autor: Ion Agrigoroaiei, Casa editorială Demiurg Iaşi, 2008).

În tot acest timp, în Basarabia mişcarea de eliberare naţională a românilor se intensificase. Congresul Soldaţilor Moldoveni (20-27 noiembrie 1917), la care au fost prezenţi peste 800 de delegaţi şi aproximativ 200.000 de ofiţeri şi de soldaţi, declarase autonomia Basarabiei în cadrul unei ipotetice republici federative a Rusiei şi convoca, totodată, organizarea Sfatului Ţării, care trebuia ales prin vot şi să aibă rol reprezentativ pentru Basarabia, potrivit lucrărilor ”Texte şi Documente privind Istoria Modernă a Românilor (1774-1918)” (coord. Iulian Oncescu, Editura Cetatea de Scaun, 2011) şi volumului ”Basarabia în acte diplomatice 1711-1947”.

În toamna anului 1917 au avut loc alegerile pentru Sfatul Ţării, în cadrul căruia au fost aleşi 150 de deputaţi, din care minorităţile reprezentau o pondere de 30%. Prima şedinţă a Sfatului Ţării din 21 noiembrie /4 decembrie 1917 l-a ales, în unanimitate, preşedinte al acestui organ reprezentativ pe Ion Inculeţ, care a deţinut această funcţie până la 27 martie 1918. Pantelimon Halippa, Ion Pelivan şi Ion Buzdugan s-au numărat printre deputaţii marcanţi ai Sfatului Ţării.

La 2/15 decembrie 1917, a avut loc adoptarea unei Declaraţii care a proclamat Republica Democratică Moldovenească. Totodată, a fost instituită puterea executivă exercitată de Consiliul Directorilor Generali, al cărui preşedinte a fost ales Pantelimon Erhan, la data de 7 decembrie. Preşedinte al republicii a fost ales Ion Inculeţ, care a deţinut această funcţie până în martie 1918. Ion Inculeţ a fost una din figurile reprezentative care au depus eforturi consistente pentru unirea Basarabiei cu România, menţionează volumul ”Dicţionar Biografic de Istorie a României” (coord. Stan Stoica, Editura Meronia, Bucureşti, 2008).

La 17/30 – 18/31 decembrie, s-a desfăşurat Congresul românilor transnistreni, la Tiraspol, organizat sub preşedinţia sublocotenentului Ştefan Bulat, deputat în Sfatul Ţării. În timpul dezbaterilor s-a cerut unirea românilor de pe ambele maluri ale Nistrului. Congresul adoptă rezoluţii speciale cu privire la instituirea învăţământului, serviciului judiciar şi de ocrotire a sănătăţii în limba maternă, indică volumul ”Istoria României în Date” (Editura Enciclopedică, 2003).

Pe plan internaţional, Statele Unite ale Americii anunţă o implicare masivă în soluţionarea conflictului mondial prin anunţarea la 26 decembrie 1917/8 ianuarie 1918 de către preşedintele Woodrow Wilson a programului său intitulat ”Cele 14 puncte”.

Documentul, realizat de o echipă de consilieri condusă de Edward M. House, consilierul pe probleme de politică externă al preşedintelui Wilson, este deosebit de important prin prisma principiilor puse în discuţie de preşedintele american în faţa Congresului SUA prin care sunt schiţate principiile de încheiere a păcii. O parte a acestor principii aveau să anticipeze Conferinţa de Pace de la Paris, indică volumul ”Mica enciclopedie a Marelui Război (1914-1918)” (Editura Corint, Bucureşti, 2014). Un fragment din acest document face referire la ”popoarele Austro-Ungariei, al căror loc între naţiuni noi dorim să-l vedem salvgardat şi asigurat, trebuie să li se acorde posibilitatea cea mai liberă a dezvoltării autonome şi evacuarea teritoriilor româneşti ocupate”. Ulterior, acest program a suferit mai multe modificări substanţiale, în sensul recunoaşterii dreptului la autodeterminare al românilor din Austro-Ungaria, indică volumul ”Istoria României în Date” Editura Enciclopedică, 2003).

Actele de jaf şi tâlhărie au continuat pe teritoriul Basarabiei, drept pentru care Sfatul Ţării şi Consiliul Directorilor nu au reuşit să amelioreze situaţia şi au cerut, pentru ”menţinerea ordinii, apărarea depozitelor şi a căilor de comunicaţie”, intervenţia armatei române în Basarabia, care s-a produs începând cu data de 10/23 ianuarie 1918, conform volumului ”Basarabia în acte diplomatice 1711-1947”. Ca urmare a intrării armatei române în Basarabia, guvernul de la Petrograd a rupt relaţiile cu România.

La 24 ianuarie 1918, gazeta ”România Nouă” de la Chişinău publica cu acest prilej ”Declaraţia semnată de reprezentanţi ai românilor din diferite teritorii”, prin care se exprima determinarea de a acţiona cu mai multă hotărâre în calitate de cetăţeni ai noului stat unitar: ”Începând cu ziua de astăzi, în care toţi românii trebuie să serbeze amintirea celei dintâi uniri, săvârşite la 1859, între cele două ţări româneşti, noi cei mai jos iscăliţi, potrivit punctului nostru de plecare, nu ne mai socotim ca până acum: ardeleni, basarabeni, bucovineni ş.a.m.d şi nu ne mai socotim nici numai ca fiii aceluiaşi popor, ci ca cetăţenii (grăjdanii) aceluiaşi stat unitar românesc, ca cetăţenii ai României nouă a tuturor românilor, cu aceleaşi datorii de fiecare parte a ei şi cu aceleiaşi drepturi”, potrivit volumelor ”Basarabia în acte diplomatice 1711-1947” şi ”Istoria României în Date”.

Au fost declanşate ample dezbateri, la care au participat numeroase organizaţii şi personalităţi politice, reprezentanţi ai unor organe de presă, prilej cu care Sfatul Ţării a proclamat independenţa, cu unanimitate de voturi, la 24 ianuarie 1918. Tot cu acest prilej, Consiliul de Miniştri lua locul Consiliului Directorilor condus de Daniel Ciugireanu, iar Ion Inculeţ rămânea preşedinte al Republicii, potrivit surselor citate anterior. Documentul anunţa cu acest prilej că date fiind evenimentele de la Petrograd dar şi din Ucraina, ”care şi-a proclamat neatârnarea faţă de Rusia, drept pentru care şi noi astfel ne-am despărţit de Rusia (…)”. Declaraţia includea printre altele că republica ”se proclamă slobodă, de sine stătătoare şi neatârnată, având ea singură dreptul de a-şi hotărî soarta în viitor”, potrivit volumului ”Basarabia în acte diplomatice, 1711-1947”. Pantelimon Halippa a fost cel care a propus ca declaraţia de independenţă a Basarabiei să fie proclamată de Sfatul Ţării la data de 24 ianuarie, de ziua Unirii Principatelor, conform lucrării ”O istorie sinceră a poporului român” (autor: acad. Florin Constantiniu, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2008). Prin declararea independeţei, Basarabia anunţa public ruperea legăturilor cu Rusia, întreg momentul ca atare fiind un pas esenţial pentru soarta viitoare a Basarabiei. AGERPRES/(Documentare – Liviu Tatu, editor: Irina Andreea Cristea)

Pentru realizarea acestui material au fost folosite următoarele surse:
”O istorie sinceră a poporului român” (autor: acad. Florin Constantiniu, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2008)
”România în Anii Primului Război Mondial” (volumul 2, Editura Militară, Bucureşti, 1987)
”Istoria României în Date” (Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003)
”Basarabia în acte diplomatice, 1711-1947” (autor: Ion Agrigoroaiei, Casa editorială Demiurg, Iaşi, 2012)
”România în relaţiile internaţionale 1916-1918” (autor: Ion Agrigoroaiei, Casa editorială Demiurg Iaşi, 2008)
”Texte şi Documente privind Istoria Modernă a Românilor (1774-1918)” (coord. Iulian Oncescu, Editura Cetatea de Scaun, 2011)
”Dicţionar Biografic de Istorie a României” (coord. Stan Stoica, Editura Meronia, Bucureşti, 2008)
”Mica enciclopedie a Marelui Război (1914-1918)” (Editura Corint, Bucureşti, 2014)

mai mult
Documentar

53 de ani de la inaugurarea Teatrului Ion Creangă din Bucureşti

sticker

La 24 decembrie 1964, a avut loc inaugurarea Teatrului Ion Creangă din Bucureşti, cu premiera Harap Alb, în regia lui Ion Lucian, directorul nou-înfiinţatului teatru. Decretul de constituire a teatrului a fost emis pe 4 mai 1965.

Moş Gerilă, pseudonimul sub care Moş Crăciun intra în casele românilor în acei ani, aducea bucureştenilor un dar nepreţuit, primul dintre spectacolele teatrului pentru copii şi tineret: Harap Alb, în regia lui Ion Lucian. Nou înfiinţatul teatru din Piaţa Lahovari (sediul iniţial) nu are încă un act de identitate.

Decretul de constituire al Teatrului Ion Creangă va fi emis pe 4 mai 1965; tot în acest an ia fiinţă ASSITEJ – Asociaţia Internaţională a Teatrelor pentru Copii şi Tineret, din care face parte şi Teatrul Ion Creangă, România fiind una dintre ţările fondatoare.

În 1966, trupa de actori a teatrului întreprinde primul turneu în străinătate cu piesa Năzdrăvăniile lui Păcală, în regia lui Barbu Dumitrescu, pentru ca în 1986 piesa Snoave cu măşti să fie jucată în Japonia de 80 de ori în 110 zile.

În 1993, pe scena Teatrului Ion Creangă se joacă primul spectacol montat de o echipă de artişti englezi – „Matilda”, după Roald Dahl, regia Thomas de Mallet Burgess.

Echipa teatrului a participat la festivaluri internaţionale, printre care Festivalul Internaţional de Teatru pentru copii de la Atena, Festivalul Internaţional de Teatru din Taiwan, Festivalul Internaţional de Teatru Francofon de la Arad, Festivalul Internaţional de Teatru pentru copii de la Seul.

Din 1996, teatrul devine membru al EU NET ART, o reţea europeană cu sediul la Amsterdam, care reuneşte 100 de membri: teatre, asociaţii şi organizaţii de profesionişti din lumea spectacolului, a căror activitate este destinată copiilor.

Teatrul Ion Creangă organizează Festivalul Internaţional de Teatru pentru Copii 100, 1.000, 1.000.000 de poveşti, ajuns, în 2017, la cea de-a XIII-a ediţie. În anul 2008, festivalul a primit recunoaşterea ASSITEJ International, cea mai prestigioasă organizaţie de teatru pentru copii şi tineret din lume, acordându-i-se titulatura de Festival Internaţional ASSITEJ, reînnoită în anii următori.

mai mult
Documentar

Leul românesc – povestea numelui și a originii monedei naționale

lei1

Zilnic realizăm tranzacții și schimburi în lei, însă originile monedei românești reprezintă latura mai puțin cunoscută a acesteia.

Despre lei sau monedele care au circulat la un moment dat pe teritoriul României se pot afla numeroase lucruri interesante după o vizită la sediul Băncii Naționale a României, unde se găsește un fel de „Muzeu al banilor”. Aici pot fi văzute drahmele greceşti de argint, bătute acum 2.500 de ani pe ţărmul Mării Negre, în cetatea Histria, și o întreagă evoluție a banilor, până la bancotele în ziua de azi.  De asemenea, găsim în cadrul colecției şi primii lei, de acum două secole. Aceștia sunt din aur, poartă chipul lui Carol I şi au fost bătuţi în Anglia, la Birmingham.

sursă romaniancoins.ro

Moneda de 20 de lei, din imagini, a fost bătută în anul 1868, în timpul lui Carol I al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen (1839 – 1914).

De unde vine numele de leu, al monedei naționale?

“Muzeul acesta este plin de tot felul de monede străine care au circulat în perioada de dinainte de 1867. Era un adevărat haos monetar. Circulau tot felul de monede. Turceşti, galbeni austrieci, cocoşei franţuzeşti. Mă refer doar la cele de aur. Şi în primul rând, talerul olandez. Avea un leu cu labele din faţă ridicate, un leu maiestuos. Iata-l! Îl vedem aicea, este de o frumuseşte rară!

Aşa s-a întipărit ideea să numim leu moneda noastră”, spune Adrian Vasilescu, consilierul guvernatorului B.N.R, citează europafm.ro.

mai mult
Documentar

640 de ani (1377) de la prima atestare a Castelului Bran

Castelul Bran

Castelul Bran este situat între Munții Bucegi și Piatra Craiului, la doar 30 de km de orașul Brașov, fiind singurul punct turistic care atrage sute de mii de turiști datorită unei legende, cea a Contelui Dracula, deși izvoarele istorice spun că Vlad Țepeș ar fi trecut pe aici o singură dată, în drum spre Brașov.

Inițial, Castelul Bran (în limba slavă «brana» înseamnă poartă) a fost o fortăreață cunoscută sub numele de Dietrichstein, construită de Ordinul Cavalerilor Teutoni, în anul 1212, ce a fost cucerită de sași spre sfârșitul secolului al XIII-lea.

Prima atestare documentară este din 1377 când brașovenii au primit, din partea lui Ludovic I d’Anjou, dreptul de a ridica cetatea pe locul fostei fortărețe. Apoi, între 1419-1424, a intrat în posesia lui Sigismund.

La sfârșitul secolului al XV-lea, a fost subordonată comitetului secuilor și sub domnia lui Iancu de Hunedoara a trecut sub conducerea voievodatului Transilvaniei.

La 1 decembrie 1920, Castelul Bran a fost donat Reginei Maria a României Mari, în semn de recunoștință din partea orașului Brașov pentru contribuția la Unirea cea mare de la 1918. Imediat după aceasta, timp de 7 ani, Castelul Bran a intrat într-o perioadă de restaurare, sub conducerea arhitectului Curții Regale, Carol Liman. Acesta a conceput ansamblul ca o reședință de vară. Tot în această perioadă, a fost construită și Casa de ceai. În timpul acestor lucrări, Castelul a fost dotat cu apă curentă de la o fântână săpată în stânca, adâncă de 57 de metri și iluminat de la o uzină electrică cu turbină. De la această uzină au fost apoi electrificate, în 1932, satele Bran, Simon și Moeciu. Apoi, în 1938, Regina Maria a lăsat Castelul Bran drept moștenire Principesei Ileana, care l-a stăpânit până în 1948.

După abdicarea Regelui Mihai și expulzarea Casei Regale, Castelul a intrat în proprietatea statului, fiind abandonat și devastat. Abia în 1956 a fost amenajat ca muzeu de istorie și artă medievală. În 1987, castelul a intrat în restaurare, lucrare terminată în linii mari în 1993.

În 2006, Castelul a fost retrocedat lui Dominic de Habsburg, urmașul Principesei Ileana. În iarna lui 2007, noul proprietar l-a scos la vânzare. Deoarece consiliul Județean Brașov s-a arătat dispus să răscumpere Castelul, avocații care se ocupau de tranzacție au cerut prețul de 60 milioane de euro. După o anchetă efectuată de o comisie parlamentară concluzia a fost că retrocedarea Castelui Bran către Dominic de Habsburg nu s-a făcut cu respectarea tuturor prevederilor legale.

Într-una dintre camerele castelului, a fost amenajată și o cameră “Bram Stoker”, unde este prezentată Legenda lui Vlad Țepeș (cunoscut și ca Vlad Dracul), precum și a mitului lui Dracula.

În curtea Castelului este amenajat un muzeu al satului ce prezintă viața țăranilor din zonă, munca și tradițiile din zonă Rucar-Bran. În perioada sărbătorii Halloween, Castelul Bran este destinația preferată a turiștilor americani și englezi.

De unde vine legenda lui Dracula?

Asocierea dintre Dracula și Castelul Bran a fost făcută de scriitorul Bram Stoker, care a publicat, în 1897, la Londra, romanul „Dracula, vampirul din Carpați”. Cartea este considerată mediocră de criticii literari, dar a avut un impact mare în rândul publicului cititor, din moment ce, până în 1903, se tipariseră 6 ediții. Stoker nu stabilește cu exactitate locul în care se află castelul din romanul său, dar unii istorici spun că ar fi vorba de Regiunea Bârgăului, în trecătoarea ce unește Transilvania de Moldova. Cert este că datorită acestui roman și a ecranizărilor realizate, s-a creat o asociere indestructibilă între Dracula, Castelul Bran și Transilvania.

Legenda contelui sângeros, supranumit Dracula, a fost asociată cu domnitorul Vlad Țepeș abia în secolele XIX – XX. Suprapunerea de imagini s-a datorat faptului că domnitorul român era cunoscut ca fiind fără milă față de cei care nu i se supuneau sau încălcau legile, iar pedeapsa cea mai des utilizată era trasul în țeapă. O altă explicație a numelui Dracula ar putea veni de la faptul că, în 1431, Sigismund de Luxemburg l-a investit pe Vlad al II-lea, tatăl lui Țepeș, cu Ordinul Dragonului, un ordin cavaleresc dedicat luptelor împotriva turcilor, iar emblema era un dragon, asociat cu simbolul diavolului. Din cauza acestei embleme se pare că Vlad Țepeș a primit supranumele de Vlad Dracul.

De altfel, Castelul Bran nu este singurul punct turistic legat de această legendă. Un al loc evocat atunci când vine vorba de Dracula este și Mănăstirea Snagov.

TravelEurope.ro - site dedicat calatoriilor in Europa
Cum poți ajunge la Castelul Bran?

Dacă mergi dinspre București spre Brașov, sunt două posibilități: pe șoseaua 73A (Pârâul Rece – Râșnov) ce se bifurcă din DN1 înainte de intrarea în Predeal, sau de la Brașov pe DN73. Din Brașov sunt curse de autobuze spre Râșnov, Bran și Moeciu, care pleacă din jumătate în jumătate de oră. Până la Bran se face o oră și încă 10 minute până la Moeciu de Jos.

În zona Rucar – Bran cele mai importante obiective turistice ar fi: Cheile Mari ale Dimbovitei, peștera Dîmbovicioara (care este electrificată) și Peștera de la Uluce (pe valea Cheii). În plus numeroase trasee în lungul văilor sau alpine care oferă priveliști frumoase și posibilitatea de a străbate distanțele cu bicicleta.

Sursă: romanianmonasteries.org

mai mult
Documentar

14 noiembrie, anul 1234 – într-o diplomă a Papei Grigore al IX-lea se menționa existenţa românilor, numiţi „walati”, care aveau o ierarhie bisericească de rit ortodox

1234

1234 Noiembrie 14, Perugia

Gregorius episcopus etc. carissimo in Christo filio. B. regi, primogenito regis Ungarie, salutem etc. In Cumanorum episcopatu, sicut accepimus, quidam populi, qui Walati vocantur, existunt, qui etsi censeantur nomine christiano, sub una tamen fide varios ritus habentes et mores, illa committunt, que huic sunt nomini inimica. Nam Romanorum ecclesiam contempnentes non a venerabili fratre nostro … episcopo Cumanorum, qui loci diocesanus existit, sed a quibusdam pseudo episcopis Grecorum ritum tenentibus universa recipient ecclesiastica sacramenta, et nonnulli de regno Ungarie, tam Ungari, quam Theutonici et alii orthodoxi, morandi causa cum ipsis traseunt ad eosdem, et sic cum eis, quia populus unus facti cum eisdem Walathis eo contempto, premissa recipiunt sacramenta, in grave orthodoxorum scandalum et derogationem non modicam fidei christiane. Ne igitur ex diversitate rituum pericula proveniant animarum, nos volentes huiusmodi periculum obviare, ne prefati Walathi materiam habeant pro defectu sacramentorum ad scismaticos episcopos accedendi, eidem episcopo nostis damus litteris in mandatis, ut catholicum eis episcopum illi nationi conformem provida deliberatione constituat sibi iuxta generalis statuta concilii vicarium in predictis, qui ei per omnia sit obediens et subiectus. Contradictores etc. usque compescendo. Cum autem tu tamquam princeps catholicus ad commonitionem dilecti filii nostri I. Prenestini electi, tunc apostolice sedis legati, prestito iuramento promiseris, te omnes inobedientes Romane ecclesie in terra tua ad obediendum eidem ecclesie compulsurum prout confecte super hoc tue littere continebant, ac eidem electo viva voce promiseris, quod prefatos Walathos compelleres ad recipiendum episcopum, quem eis ecclesia ipsa concesserit et assignare sibi de redditibus tuis, quos ab eis percipis, sufficientes redditus et honestos, sicut idem electus nobis exposuit, regalem excellentiam rogamus, monemus et hortamur attente, ac in remissionem tibi iniungimus peccatorum, quatenus cum te non deceat in regno tuo huiusmodi scismaticos sustinere, ac ea, que promisisti, deo grata et hominibus sint accepta ne faceas irrita, que de tuis labiis tam laudabiliter processerunt, ea studeas efficaciter adimplere, ita quod ex hoc placeas Regi Regum, et nos sinceritatis tue zelum possimus dignis in domino laudibus commendare. Datum Perusi XVIII Kal. Decembris, pontificatus nostri anno octavo.

„Grigore episcopul etc., prea iubitului nostru fiu întru Hristos, regelui Bela, fiul întâiu născut al regelui Ungariei, mântuire etc. După cum am aflat, în episcopatul Cumanilor sunt niște oameni care se numesc Walati, care, deși după nume se socot creștini, îmbrățișând diferite rituri și obiceiuri într-o singură credință, săvârșesc fapte ce sunt potrivnice acestui nume. Căci, nesocotind biserica romană, primesc toate tainele bisericești, nu de la venerabilul nostrum frate… episcopul Cumanilor, care e diecezan al acelui ținut, ci de la niște pseudo-episcopi, care țin ritul Grecilor, iar unii, atât Unguri, cât și Teutoni, împreună cu alți dreptcredincioși din regatul Ungariei, trec la dânșii ca să locuiască acolo și astfel, alcătuind un singur popor cu pomeniții Walati, nesocotindu-l pe acesta <episcopul Cumanilor>, primesc susnumitele taine spre marea indignare a dreptcredincioșilor și spre o mare abatere a credinței creștine. Așa dar, pentru ca din felurimea riturilor să nu se ivească o primejdie pentru suflete, noi – în dorința noastră de a preîntâmpina această primejdie – și ca să nu aibă susnumiții Walati cuvânt din lipsa <săvârșirii> tainelor de a se îndrepta către episcopii schismatici, dăm prin scrisoarea noastră numitului episcop porunca de a le orândui, pentru nevoile de mai sus, după chibzuită consfătuire și potrivit rânduielilor conciliului general, un episcop catolic potrivit acelui popor, care să-i fie vicar pentru acestea și care să-i fie ascultător și supus în toate, silindu-i prin pedepse bisericești, fără drept de apel pe cei care s-ar împotrivi. Deoarece, însă, tu ca un principe catolic, la îndemnul iubitului nostru fiu, Iacob <episcop> ales de Preneste, pe atunci legat al scaunului apostolic, i-ai făgăduit sub jurământ că vei sili pe toți neascultătorii față de biserica catolică din țara ta să se supună acestei biserici, după cum arăta scrisoarea ta întocmită în această privință și după cum ai spus și prin viu grai aceluiași <episcop> ales, că vei sili pe susnumiții Walati să primească pe episcopul pe care zisa biserică li-l va fi dat și că din veniturile pe care le strângi de la ei îi vei da și <episcopului> venituri îndestulătoare și potrivite demnității sale, după cum ne-a înștiințat numitul <episcop> ales. Rugăm pe înălțimea ta regală, o sfătuim și o îndemnăm stăruitor și-ți poruncim spre iertarea păcatelor tale ca, întrucât nu se cade ca tu să rabzi în regatul tău astfel de schismatici și să lași neîmplinite făgăduielile atât de plăcute lui Dumnezeu și binevenite oamenilor, ce au purces într-un chip vrednic de laudă de pe buzele tale, să te străduiești a le aduce pe de-a întregul la îndeplinire, ca astfel să poți fi pe placul regelui regilor și noi să putem lăuda râvna sincerității tale prin vrednice laude întru Domnul. Dat la Perugia în a optesprezecea zi înainte de calendele lui Decembrie, în al optulea an al păstoriei noastre.”

Sursa: Documente privind Istoria României. Veacul: XI, XII și XIII. Seria C. Transilvania. Vol. I (1075-1250), București, 1951 (pe www.dacoromanica.ro)

mai mult
Documentar

Ierusalim, tărâmul păcii – reportaj VIDEO

ierusalim

Eternitatea înseamnă Ierusalim. Așa începe cea mai importantă pagină din cartea lumii. Răsfoim un nou capitol din călătoria în Israel: tărâmul păcii. Ierusalimul, Oraș Sfânt pentru evrei, creștini și musulmani, te copleșește cu emoția pelerinilor veniți din toate colțurile lumii.

Pentru evrei este locul gloriei lui David și a Templului lui Solomon. Pentru creștini este orașul lui Iisus, al crucificării și Învierii, iar pentru arabi este al treilea loc sfânt, după Mecca și Medina, unde Mahomed s-a înălțat la cer.

Unul dintre cele mai venerate locuri din Ierusalim este Biserica Sfântului Mormânt, unde au dreptul să slujească toate confesiunile creștine și de unde an de an vine Lumina Sfântă.

Pașii ne poartă și spre Zidul Plângerii, loc sacru pentru evrei, pentru că reprezintă tot ce a mai rămas din al doilea templu al lui Solomon. Indiferent de religie, șirurile de pelerini se opresc aici pentru a-l atinge și a lăsa un bilețel cu rugăciunile lor. Mare parte din zidul lung de 480 de metri este în subteran, iar credincioșii coboară și aici să se roage. În acest loc descoperim și cea mai mare piatră folosită vreodată în construcții, ce cântărește 570 tone și datează de acum 2.000 de ani. Rugăciunile și cântecele continuă fără oprire, chiar și noaptea.

Când începe o nouă zi, mergem pe urmele istoriei mai recente, la Muzeul Holocaustului, cel mai mare din lume. Aici sunt milioane de foi de mărturii cu ajutorul cărora, până acum, au fost identificate 4,7 milioane de victime din cele 6 milioane. Mai multe fotografii ale acestora sunt expuse aici, pe colina aducerii aminte.

Lăsăm Ierusalimul în urmă și ne îndreptăm spre Masada, cetatea lui Irod. În doar o oră ajungem apoi la impresionanta fortăreață, situată la marginea de răsărit a pustiului Iudeei. Ascensiunea pe platoul muntelui pe care a fost ridicată se face cu telecabina, iar sus rămâi fermecat de frumusețea locului.

Am admirat apoi o altă minune a naturii, Marea Moartă, cel mai jos punct de pe pământ, aflat la 427 de metri sub nivelul mării. Are o salinitate de 34% și este imposibil să te îneci, iar turiștii fac aici adevărate pelerinaje de sănătate. Admirând priveliștea, se zărește în depărtare tărâmul Iordaniei.

Plecăm spre muntele Sodoma pentru o experiență cu jeep-ul, iar în deșert găsim plin de priveliști uluitoare, în continuă schimbare. Munți, stânci și dealuri de cretă stau alături de platouri și canioane adânci, imagini care ne conving că fiecare pagină din cartea lumii merită citită.

Reportajul video poate fi vizionat pe pagina de Facebook, precum si pe canalul YouTube.

Agerpres

mai mult
Documentar

Mănăstirea Oranki

manastirea-oranki-6

Manastirea Oranki este o manastire din Nijni Novgorod, undeva in desertul Siberiei, Rusia. Oranki este un loc unde sfintenia se simte inca de la primul pas, nenumarate trupuri de martiri odihnindu-se de-a lungul si de-a latul locului. „Era o rapa intreaga plina cu martiri, acoperiti cu putin pamant.” (Parintele Dimitrie Bejan) Localnicii povestesc ca la Oranki se petrec multe minuni.

Initial, una dintre cele mai mari si iubite manastiri rusesti din zona, Oranki a devenit, in cele din urma, unul dintre cele mai crunte lagare de exterminare. Cand a fost preluata manastirea, de catre comunisti, aici fusesera adunati mai toti calugarii din marile manastiri rusesti, spre a fi redusi la tacere. In cele din urma, diavolul si-a dat drumul furiei, 11.000 de calugari fiind omorati fara nici o remuscare.

Manastirea Oranki

„Oranki a fost o manastire unde majoritatea calugarilor aveau studii superioare. Ultimii tari ai Rusiei mergeau des pe acolo, de multe ori pentru perioade mai lungi. Aceasta manastire se afla in desertul siberian si, pentru ca era foarte izolata de lume, comunistii au transformat-o in lagar de exterminare a detinutilor politici si prizonierilor de razboi. Azi, acolo e iarasi manastire de calugari.” (Parintele Eftimie de la Schitul Huta)

Manastirea Oranki si marturia parintelui Dimitrie Bejan

Manastirea Oranki a fost intemeiata in anul 1634, pe un afluent al raului Volga. Initial, aceasta manastire a fost destinata calugarilor proveniti din nobilimea rusa. Manastirea adapostea un palat al tarului, biblioteca religioasa, editura, tipografie (aici au fost tiparite carti ortodoxe de mare pret, in serviciul Bisericii Ruse). Aici a trait si Maria, fiica voievodului moldovean Dimitrie Cantemir, numita in cronicile rusesti: „Maria Cantemirovna, imparateasa neincoronata a tuturor rusilor.”

Manastirea Oranki

La manastirea Oranki veneau sa se inchine Domnului multi dintre tarii Rusiei. „De cele mai multe ori tarii Rusiei veneau in Manastirea Oranki de Sfintele Pasti, sa sarbatoreasca Sfanta Inviere. si acum exista casa, destul de modesta, in care locuiau aici tarii, in fata careia se afla un izvor si o fantana. Era obiceiul sa ingenunchezi in fata fantanii si, daca erai bun la Dumnezeu, apa se ridica din fundul pamantului, galgaind suvoi pana la gura ta. Daca erai om pacatos, izvorul ramanea in fundul pamantului mut si surd. Eu dau marturie si acum, la batranete, pentru aceasta realitate.”

„Aici, la acest izbuc, am facut slujba pentru ploaie impreuna cu un preot batran rus fara un ochi si fara o mana. Erau de fata zeci de mii de rusi pravoslavnici. De indata ce am terminat rugaciunea, s-a pornit imediat ploaie. Acest fenomen s-a petrecut tot atunci cand seceta a cuprins toata Rusia, de la Volga pana la Prut si toata Romania pana la Olt, in vara anului 1946.” (Parintele Dimitrie Bejan)

Manastirea Oranki

Intr-una dintre chilii, se pare ca Lev Tolstoi si-a scris opera numita „invierea”, fiindca aici traiau numai monahi si carturari de vita nobila. Potrivit autoritatilor vremii, „aici se practicau artele si literele, alaturi de exercitiile mistice”.

Nicaieri pe lume nu-i Iisus mai transfigurat decat in icoana Invierii de la Oranki. in fata acestei icoane au ingenuncheat toti tarii Rusiei, incepand cu Petru cel Mare; iar dintre romani, cel mare invatat al timpurilor, Dimitrie Cantemir, voievod, a ingenuncheat aici in fata icoanei cu toata familia sa si cu toti boierii si ostasii care l-au urmat pe voievod in surghiunul rusesc.

Manastirea Oranki

In anul 1918 comunistii au desfiintat manastirea si au facut lagar de calugari, inchizand aici peste 11.000 de calugari din toate manastirile Rusiei. Comunistii au dat crucile jos si au dat cu var peste toate icoanele pictate pe pereti. In perioada anilor 1919-1920, toti acesti calugari si episcopi au fost ucisi, in urma refuzului lor de a colabora cu autoritatile atee. Acesti calugari sfinti, ucisi pentru credinta in Hristos, sunt o parte din martirii pe care i-a dat Biserica Rusa in acel secol zbuciumat.

Manastirea Oranki

In vremea prigoanei comuniste, in incinta manastirii au fost martirizati 11.000 de calugari. Acest lucru este marturisit de parintele Dimitrie Bejan, in cartea „Bucuriile suferintei”. Cei peste 15.000 de prizonieri de razboi, dintre care majoritatea erau romani, alaturi de parintele Dimitrie, au vazut si au auzit despre santul plin cu trupuri de oameni impuscati in cap, imbracati in haine negre, monahale, la 20 de ani dupa uciderea lor de catre comunisti.

Parintele Dimitrie Bejan a fost inchis in lagarul de prizonieri de la Manastirea Oranki incepand cu anul 1942. Mergand in padure, dupa lemne, parintele Dimitrie Bejan a intalnit un batran, ascuns printre copacii cei vechi. Acesta era unul, poate chiar singurul, dintre calugarii care au scapat cu viata din Oranki.

Manastirea Oranki

Parintele cel batran, ascuns in padure, scapand la parintele Dimitrie, i-a marturisit toata istoria locului. „Comunistii atei, cand au intrat la putere, au prins 11.000 de calugari si preoti din toate manastirile si i-au inchis acolo, printre care eram si eu. Au venit niste militari calari si ne-au intrebat: „Mergeti cu noi sau nu? Aveti 24 de ore timp de gandire!” Iar episcopul le-a zis: „Este prea mult pana maine! Va dam raspunsul in 10 minute!” Atunci episcopul s-a intors spre noi si ne-a intrebat: „Fratilor, acum aveti ocazia sa va faceti mucenici pentru Hristos! Vreti sa va uniti cu comunistii? Sau vreti sa va dati viata pentru Hristos si sa va numarati in ceata sfintilor mucenici? Sa nu va temeti! Hristos este cu noi! Hristos ne cheama la El!” Atunci am strigat toti intr-un glas: „Vrem sa murim pentru Hristos!”

Manastirea Oranki

Si asa au fost impuscati toti cu mitraliera in cap, timp de o luna de zile, cate 300-500 in fiecare zi, fiind ingropati in acea vagauna mare din curtea manastirii. Ei singuri isi sapau santul si singuri il astupau. Unii sapau santul, apoi erau impuscati, iar altii ii acopereau cu pamant si sapau mai departe santul; apoi si ei, la randul lor, erau impuscati, pana i-au ingropat pe toti. Dar erau plini de credinta in Hristos si traiau numai in post si rugaciune pana i-au ucis ateii. Iar pe episcop l-au impuscat la urma si l-au ingropat.”

Manastirea Oranki

Dupa aflarea acestei vesti, a urmat si minunea. Facand niste sapaturi in curtea lagarului de exterminare din Oranki, unde era inchis si parintele Dimitrie Bejan, cai cativa muncitori au dat peste ramasite de trupuri. Sapand inca putin, ei au gasit trupul unui mitropolit, neputrezit. Nici macar hainele aceluia nu era putrezite, ci intregi si nestricate.

Pe locul de martiriu al atator sfinti se inalta astazi si o cruce romaneasca. Crucea din marmura neagra a fost lucrata in Romania, la Beius, pe ea fiind reprezentat „Hristos intemnitat”. Mai jos, pe o parte si pe alta, se afla urmatoarele cuvinte, scrise in limba romana si in limba rusa: „Ati suferit, ati rabdat, ati plans si pentru noi, cei care nu am fost inchisi, pentru pacatele noastre. Va multumim.”

Manastirea Oranki

Cand a fost instalata crucea de marmura, in Oranki, pamantul a scos la lumina ramasite din trupurile calugarilor martirizati de demult. Acestea erau frumoase la culoare si placute la vedere. O parte dintre ele au fost aduse in tara, urmand a fi asezate in biserica din Schitul Huta, dar si in paraclisul de la Aiud.

Pentru o vreme, Oranki a fost inchisoare de femei. Oranki a redevenit manastire de calugari incepand cu anul 2004. Astazi, multime de pelerini vin sa se inchine si sa faca rugaciune pe pamantul sfintit de atata multime de suflete de martiri, ale caror trupuri inca se afla in pamant.

Teodor Danalache

mai mult
1 2 3 7
Page 1 of 7