close

Documentar

Documentar

Acum 127 de ani (1890), începeau lucrările la podul de la Cernavodă. Secretele podului, opera tânărului inginer Anghel Saligny

Podul-Anghel-Saligny

Acum 128 de ani (1889), începeau lucrările la podul de la Cernavodă, un complex de poduri feroviare peste Dunăre, Balta Ialomiţei şi braţul Borcea între Cernavodă şi Feteşti, lucrare proiectată şi condusă de tânărul inginer Anghel Saligny. A fost inaugurat la 14 septembrie 1895 şi a costat 35 milioane de lei aur. Iniţial, construcţia s-a numit Podul Regele Carol I, apoi Podul Anghel Saligny. La vremea respectivă, în lungime totală de 4.037 m, era cel mai lung pod din Europa. Podul este înscris în Lista Monumentelor Istorice sub denumirea Podul Carol I cu statuile „Dorobanții”.

În contextul politic generat de izbucnirea Războiului Crimeii (1853 – 1856), prima idee ce viza construirea unui drum de fier către ţărmul Mării Negre îşi face aparaţia în textul scrisorii pe care, la 22 Decembrie 1855, Principele Barbu Ştirbey o adresa Contelui Coronini, comandantul armatelor Austriece ce ocupaseră teritoriul Ţării Româneşti cu un an în urmă.

În respectivul document, Domnitorul Valah considera necesară întocmirea cât mai rapidă a unui studiu pentru realizarea unui drum de fier ce ar fi urmat să traverseze apele Dunării „la punctul ce se va găsi prielnic” şi să se prelungească pe teritoriul Imperiului Otoman.

Cu toate că la 1 Septembrie 1857 „Societatea Anonimă a Căilor Ferate Dunăre – Marea Neagră şi a Portului Constanţa” a obţinut firmanul sultanului Abdülmecid I, document prin care era aprobată construcţia unui „drum de fier” ce avea să unească între ele porturile Constanţa şi Cernavodă, problema legăturii cu Ţara Românească şi a eventualului punct de traversare a continuat să genereze ample discuţii ce s-au prelungit pentru încă alte două decenii, până la sfârşitul anului 1878, când, conform prevederilor Tratatului de Pace de la Berlin, Dobrogea a revenit statului român.

Aproape imediat, Guvernul României a demarat negocieri ce aveau ca obiect răscumpărarea căii ferate Cernavodă Port – Constanţa Port, de la concesionarul britanic, iar la începutul anului 1879, a fost reafirmată decizia de a construi un drum de fier către ţărmul Mării Negre.

Un an mai târziu, în baza Înaltului Decret Regal Nr. 2539, document publicat în Monitorul Oficial din 7 Mai 1880, Ministerului Agriculturii, Comerţului şi Lucrărilor Publice le-au fost acordate un credit extraordinar în valoare de 70.000 de lei, ce urma a fi folosit pentru finanţarea studiilor şi proiectelor viitoarei magistrale feroviare Bucureşti – Feteşti.

La scurt timp după răscumpărarea căii ferate Cernavodă Port – Constanţa Port, ce a fost oficial încheiată la 10 Decembrie 1882, Guvernul României a iniţiat un concurs internaţional de proiecte pentru construirea celor două poduri ce urmau să traverseze apele Dunării şi cele ale Braţului Borcea, la Cernavodă şi Feteşti, termenul limită pentru prezentarea oferteleor urmând a fi 1 Septembrie 1883.

Iniţial, guvernul român de atunci a lansat două concursuri internaţionale pentru proiectarea şi executarea podurilor. În ciuda tuturor discuţiilor purtate, niciunul dintre reprezentanţii de peste hotare nu au avut proiecte convingătoare pentru autorităţile române. Niciunul dintre cele opt proiecte prezentate comisiei de examinare, în anul 1883, de firme din Franţa, Germania, Elveţia şi Belgia nu a fost acceptat. După trei ani, în 1886, are loc un al doilea concurs, la care participă cinci firme, dar rezultatul rămâne acelaşi.

Guvernul român a încredinţat proiectarea şi realizarea podurilor Direcţiei Generale a Căilor Ferate Române, sub conducerea ing. Anghel Saligny, care avea doar 34 de ani.

Înainte de a începe proiectarea, Anghel Saligny îşi formează o echipă de ingineri specialişti de la Şcoala Natională de Poduri şi Şosele, printre care Ion Băiulescu, N. Herjeu, Şt. Gheorghiu, Alex. Bădescu, V. Christescu, Gr. Cazimir, P. Zahariade şi alţii, aduşi mai tarziu. O data rezolvate toate problemele de ordin tehnic şi economic, echipa de specialişti îşi începe practic activitatea de proiectare, reuşind, după o munca intensă, să termine, la 1 decembrie 1889, elaborarea formei finale a proiectului.

După numai un an (la 9 octombrie 1890), timp în care au fost repartizate şi demarate lucrările de pregătire, a început şi lupta pentru învingerea greutăţilor apărute în execuţie. Un lucru care nu trebuie omis ar fi faptul că terasamentele liniei ferate Feteşti – Cernavodă, care leagă între ele podurile lui Anghel Saligny, au constituit la vremea lor cea mai mare şi cea mai importantă lucrare de terasamente realizată în ţara noastră. Una peste alta, lucrările la podurile dunărene au durat cinci ani. Ziarul Times scria: “o realizare surprinzatoare la Cerna-voda”, iar Ilustrazione Italia afirma: “e o lucrare care poate fi luată ca model chiar şi de alte ţări, cu mijloace tehnice mai înaintate”.

Podul a fost proiectat la 30 de metri deasupra Dunării, pentru a permite trecerea vaselor cu cele mai înalte catarge. Podul are o formă zveltă, bare dantelate, iar conturul general este armonios. Şi astăzi, este considerat a fi unul din cele mai frumoase poduri metalice din lume.

La capătul podului dinspre Cernavodă a fost ridicat un fascinant monument din bronz reprezentând doi dorobanţi, în memoria eroilor căzuţi în Războiul de Independenţă. Dorobanţii şi stemele au fost realizate de sculptorul francez Léon Pilet (1836-1916), iar o parte din contravaloarea lor a fost suportată de Ambasada Franţei, în cinstea regelui Carol I. Statuile au fost turnate în trei bucăţi la Lyon, fiind apoi îmbinate la faţa locului. Dorobanţul de pe partea nordică poartă semnătura autorului, alături de anul realizării (1895).

Podul peste Dunăre are o deschidere centrală de 190 metri şi 4 deschideri de 140 metri, alături de un viaduct cu 15 deschideri de 60 metri şi se afla la 30 metri peste nivelul apelor mari ale Dunării.

Podul peste braţul Borcea cuprinde 3 deschideri de câte 140 metri şi un viaduct cu 11 deschideri de 50 metri. Cu rampele de acces, cei 4087,95 metri de poduri formau la acea vreme cel mai lung pod din România şi al doilea ca lungime din Europa.

Se spune că salvatorul Constanei, Horia Agarici, în timpul unei lupte aeriene cu avioanele inamice, a avut curajul să treacă cu avionul său pe sub podul de la Cernavodă.

Inaugurarea podurilor a avut loc în septembrie 1895, la festivitate participând şi Carol I. Un tren special cu oficialităţi a plecat din Gara de Nord din Bucureşti la ora 9.05 şi a sosit la Feteşti la ora 12.30. După ce s-a bătut ultimul nit, un nit de argint, s-a zidit documentul inaugurării şi s-a celebrat serviciul religios, trenul de încercare format din 15 locomotive a trecut pe pod cu o viteza de 60 km/h, într-un zgomot infernal produs de fluierele locomotivelor, de sirenele vaselor de pe Dunăre şi de muzica fanfarei.

A urmat un al doilea tren, cu o viteză de 80 km/h. În tot acest timp, Anghel Saligny, al cărui nume nici nu a fost rostit la eveniment, a stat sub pod pe o şalupă, alături de muncitori, pentru a garanta rezistenţa lui.

Lascăr Catargiu, prim-ministru, i s-a adresat atunci lui Carol I: „Măria Ta! Cu ostaşii ţării ai învins în câmpiile Bulgariei, iar cu meşterii ţării ai îngenuncheat Dunărea“.

La rândul său, suveranul exclama: „Săvârşirea Podului peste Dunăre, dorit de un sfert de veac de Mine, este astăzi un fapt îndeplinit şi uriaşă se ridică înaintea noastră această falnică operă ca o mărturie vădită a tăriei Regatului. Geniul omenesc, în care se răsfrâng progresul şi avântul puternic al României, a învins toate greutăţile, a înlăturat toate piedicile, spre a executa această trainică şi nepieritoare lucrare, care trebuie să arate lumii că vrednic este poporul român de frumoasa sa chemare la gurile Dunării şi porţile Orientului”.

În timpul Primului Război Mondial, în 1917, tronsonul de peste Borcea a fost minat de trupele române în retragere, pentru a împiedica avansarea în Muntenia a trupelor germano-bulgare, scrie wikipedia.org.

Reconstrucţia podului s-a făcut în 1921. Podul a fost folosit timp de aproape un secol până în 1987 când s-a construit unul nou.

Anghel Saligny s-a născut la 19 aprilie 1854, la Şerbăneşti, în judeţul Galaţi. Anghel Saligny a început parcursul educaţional prin ciclul primar la pensionul de copii din Focşani, institut înfiinţat de părintele său. Şcoala secundară a urmat-o la gimnaziul din acelaşi oraş, iar după absolvire a fost trimis în Germania, la Liceul Potsdam, unde a studiat şi fratele său, Alfons. În câţiva ani, Saligny a ajuns să studieze la Universitatea din Berlin. În perioada 1870-1874, a studiat ingineria la Şcoala Tehnică Superioară din Charlottenburg. La trei ani după absolvire, s-a angajat într-un proiect ambiţios, alături de inginerul Gheoghe Duca, de construire a căii ferate între Ploieşti şi Predeal.

Profesionalismul său a făcut înconjurul României şi al lumii. Între anii 1889-1909, Saligny a condus lucrările de construcţie ale portului Constanţa, folosind în premieră pentru România piloţii şi radierele din beton armat în construcţiile portuare.

Perioada marilor creaţii ale sale începe în anul 1889, moment în care a terminat proiectul podului peste Dunăre. Până în 1895, a lucrat intens la această construcţie, constituind apogeul activităţii şi încoronarea operei sale.

De-a lungul timpului, Saligny a proiectat calea ferată care leagă Adjudul de Târgu Ocna, a construit primele poduri combinate (cu şosea şi cale ferată), numeroase poduri metalice, dar este şi autorul unor invenţii mai puţin cunoscute. Anghel Saligny a creat şi primul funicular din România, numit Teledinamicul sau Americanul de la Târgu Ocna. Anghel Saligny a fost proiectantul şi executantul, iar constructorul a fost Casa „Adolf Bleichert“ din Leipzing. Funicularul a funcţionat între 1885 şi 1896, iar în fiecare zi, timp de 11 ani, funicularul transporta pe o distanţă de 2.100 de metri câte zece vagoane de sare (zece tone în total) între Târgu Ocna şi salină. După 1896, teledinamicul a fost înlocuit cu o linie de cale ferată industrială.

Staţia Târgu Ocna, proiectată de Saligny şi inaugurată la 24 iunie 1884, a fost, până în 1899, cap de linie. Aici se găseau magaziile care preluau mărfurile destinate tuturor localităţilor de pe Valea Trotuşului, de la Târgu Ocna până la Palanca.

Tot Anghel Saligny a construit la Brăila şi Galaţi primele silozuri de beton armat din lume. Viziunea românului fusese „ghicită“ cu 20 de ani mai înainte de francezul Joseph Monier. Acesta avea din 1867 brevet pentru elemente de construcţii din beton armat. Totuşi, Saligny a aplicat invenţia la construirea unor depozite în România în 1888 şi 1889.

Anghel Saligny a murit la 17 iunie 1925 în Bucureşti.
V.F.

mai mult
Documentar

Radio Basarabia – postul Radiodifuziunii menit să combată propaganda sovietică, Radio Chişinău – punte a românismului peste Prut

radio-basarabia-2

Duminică, 8 octombrie, se împlinesc 78 de ani de la înfiinţarea, de către Societatea Română de Radiodifuziune, a postului Radio Basarabia de la Chişinău, menit să combată propaganda rusească, antiromânească, în teritoriul dintre Prut şi Nistru.  După o existenţă de circa 300 de zile, postul Radio Basarabia avea să devină subiectul unei tragedii, fiind distrus de către ocupaţia rusă, iar puţinii angajaţi aflaţi în interior au sfârşit sub gloanţele bolşevicilor.

Peste ani, Radioul public din ţara noastră punea în funcţiune, la 1 decembrie 2011, postul Radio Chişinău, continuatorul de drept al Radio Basarabia, ca o punte peste ani şi ca o oglindă a spiritului românesc dintre Prut şi Nistru.

Pentru a defini perioada istorică în care a apărut postul „Radio Basarabia”, la Chişinău, să spunem că la momentul cuceririi Basarabiei şi nordului Bucovinei, sovieticii aveau postul de radio Tiraspol, care îşi începuse emisia la 30 octombrie 1930, al cărui scop principal îl constituia propaganda sovietică şi antiromânească spre Moldova dintre Prut şi Nistru. Astfel românii din Basarabia, dar chiar și cei dintre Carpați și Prut, auzeau frecvent: „Grăiești Tirașpolia!”.

Drept urmare, şi având în vedere şi faptul că în Basarabia audienţa Radio Bucureşti era destul de slabă, Guvernul român şi Marele Stat Major al Armatei au solicitat participarea radiofoniei româneşti la contracararea propagandei ruseşti bolşevice din Basarabia, încă din anul 1930 apărând o primă posibilă soluţie, anume transformarea postului T.F.T. de 100 de waţi al Aviaţiei Civile din Chişinău, pentru a emite pe o lungime de undă cuprinsă între 800 şi 1.400 metri. După studii aprofundate, soluţia nu s-a dovedit viabilă.

În anul 1933, s-a ţinut la Lucerna o conferinţă a radiodifuziunii europene la care delegaţii noştri au reuşit să obţină cu multă greutate unda lungă de 1875 m.

Această undă ne era absolut necesară pentru a deservi tot cuprinsul ţării cu un post central de mare putere. Absorbţia produsă de păduri şi mai ales de munţi înlătura fără discuţie undele de câteva sute de metri.

Conferinţa de la Lucerna a pus însă condiţia de a o ocupa înainte de 15 ianuarie 1934.

La 30 septembrie 1933, Societatea de Radiodifuziune a comandat un post de 20 Kw, la Compania Marconi din Londra. Postul a fost construit, adus din Anglia şi pus în funcţiune în timp record, înainte de data limită.

Postul de 20 Kw a funcţionat la Bod-Braşov până la 25 decembrie 1935, când s-a pus în funcţiune postul cel mare de 150 Kw.

În anul 1936, a fost construită, tot la Tiraspol, noua staţie de emisie, Maxim Gorki, care permitea o acoperire mult mai mare de teritoriului Basarabiei.

O scrisoare extrem de sugestivă, sosită pe adresa Radiodifuziunii Române, din partea unui ascultător din Chişinău, arăta: „O staţiune la Chişinău, sau la Iaşi, de preferat la Chişinău, cu un program de radio-şcoală, la fel cu al ruşilor, cu lămuriri, explicaţii, corectări şi critica a celor ce spun staţiunile ruseşti, ar avea o însemnătate foarte mare. Prevăd că ni s-ar ivi un şir întregi de greutăţi. Repet, le ştim. Însă ceea ce aş dori să ştiţi şi dumneavoastră – fără luptă, fără organizare, fără jertfă, fără bani nu vom putea face nimic, nici o conferinţă internaţională nu este în stare să schimbe un gram ceea ce Moscova va crede că trebuie să facă ea în interesele ei”.

Inaugurarea postului naţional de radio „România-Bod” şi activitatea acestuia nu au putut rezolva, aşa cum se spera, ansamblul problemelor privind recepţia posturilor româneşti, mai ales în zonele limitrofe ale ţării, în care erau recepţionate, şi încă în condiţii foarte bune, posturile maghiare, sovietice sau bulgare, care difuzau emisiuni revizioniste, cu un pronunţat conţinut antiromânesc.

Soluţia propusă de Gh. Ciolac, privind înfiinţarea postului de la Chişinău şi a studiourilor din Iaşi şi Chişinău, legate prin fir aerian, a fost susţinută de St. Şoimescu, P. Şeicaru, Dragomir Hurmuzescu şi aprobată în unanimitate de Consiliul de Administraţie al Societăţii de Radiodifuziune. Numele ales pentru noul post era Radio „Basarabia” şi urma să emită pe 241,9 metri lungime de undă, aceeaşi cu cea utilizată şi de postul irlandez „Cork”, nerecepţionat însă în România.

Pentru a contracara propaganda antiromânească, în 1937, Primăria Chişinău a cedat Societăţii Române de Radiodifuziune clădirea fostului Teatru Puşkin („Auditoriul Puşchin”) din strada Carol I pentru a deschide primul post de radio de la Chişinău.

În jurnalul Primăriei Chişinău care ceda clădirea fostului Auditoriu Puşkin din strada Carol I, se menţiona: „Prin instalarea acestui post de radio emisiune la Chişinău se va putea desfăşura, cât mai larg, atât propaganda cât şi cultura naţională, astfel ca ea să fie cunoscută de toţi locuitorii acestei provincii, ceea ce este în interesul Ţării. Afară de aceasta, Chişinăul, fiind un centru de cultură foarte dezvoltat, postul de radio ar da prilejul intelectualilor, artiştilor şi instituţiilor de cultură să manifeste şi să contribuie la programele ce se vor emite, răspândind astfel învăţătura şi cultura românească peste hotare şi în toate straturile sociale”.

Radiodifuziunea l-a desemnat pe directorul Vasile Ionescu cu preluarea imobilului.

Clădirea „Auditoriului Puşkin” nu dispunea, însă, de amenajările necesare instalării unui post de radioemisie. În acest context, au fost semnate contracte pentru construirea instalaţiilor şi dotarea tehnică, acestea fiind atribuite unor firme din ţară, dar şi din străinătate. Planurile de construcţie au fost întocmite de arh. G. Trifu din Direcţiunea Technică a Societăţii Române de Radiodifuziune, refacerea şi finalizarea lucrărilor a fost încredinţată firmei „C. St. Paternelli”, pentru un preţ de 2.103.880 lei, lucrările de instalaţii şi încălzire centrală au fost executate de firma „N. T. Nicolau şi Comp.”, pilonii metalici au fost construiţi de firma „Hein Lehmann and Co”, iar blocurile de beton ale pilonilor de către firma „Danielin”.

În 23 noiembrie 1937, au început lucrările de amenajare ale fostului Auditoriu Puşkin, sub coordonarea lui I. Ursu, acestea fiind întrerupte, la un moment dat, circa 4 luni.

Suprafaţa construcţiei era de circa 1100 mp., având subsolul parţial, parter pe întreaga suprafaţă şi etaj pe circa 50% din suprafaţă.

Pentru finanţarea tuturor lucrărilor la Radio Basarabia, conducerea Radiodifuziunii a alocat un credit iniţial de 4.000.000 lei, dintr-o linie de credit totală de 14.671.700 lei.

Pe parcursul anului 1938, cea mai importantă realizare a Radiodifuziunii a fost terminarea lucrărilor de construcţie şi instalarea a noului transmiţător de la Chişinău. Clădirea postului Radio Basarabia a fost complet terminată, iar cele trei studiouri pe care le adăpostea au fost tratate acustic, măsurătorile făcute arătând rezultate foarte bune. Totodată s-a comandat întreaga aparatură necesară studiourilor şi a fost adus la Chişinău postul emiţător de 20 kw de la Bod, cel care emisese acolo sub numele de ,,Radio România” între anii 1934-1935.

Realizarea postului Radio Basarabia a însemnat transformarea postului de 20 de kW pentru a putea emite pe noua lungime de undă, şi instalarea la Chişinău de către reprezentanţii firmei „Marconi”, pentru un preţ de circa 300.000 lei.

Proces verbal de recepţie a emiţătorului Radio Basarabia
Proces verbal de recepţie a emiţătorului Radio Basarabia

Demontarea şi ambalarea postului de la Bod au fost încredinţate unei echipe de specialişti români conduşi de R. Rusănescu.

Firma Marconi a instalat emiţătorul de 20 kw, care a devenit cel mai bun din ţară datorită antenei moderne anti-fading care reducea radiaţia şi favoriza propagarea undelor ce călătoresc aproape de suprafaţa solului. Trebuie menţionat faptul că asupra emiţătorului s-au făcut transformări şi operaţii de punere la punct care în mod normal se făceau doar în laboratoarele marilor fabrici. Astfel s-a schimbat lungimea de undă de la 1875 m. la 212 m., aducând toate modificările detaliate legate de această schimbare, s-au modificat alimentarea, sistemul de răcire, s-au introdus dispozitive de siguranţă şi s-au schimbat toate piesele care dădeau semne de uzură. În urma acestor lucrări, Radio Basarabia a fost astfel pus la punct în integralitate.

Trebuie remarcat şi faptul că toate lucrările s-au realizat cu contribuţia personalului tehnic al Societăţii Române de Radiodifuziune, sub supravegherea a doi ingineri de la Compania Marconi, Grick şi James, ultimul fiind, pe vremuri, unul din colaboratorii personali ai lui Guglielmo Marconi. Tehnicienii Radiodifuziunii, în fruntea cărora se afla dr. ing. E. Petraşcu, au adus un aport cu adevărat important, fiind de menţionat şi numele ing. C. Neamu, directorul postului, care a adus o întreagă serie de îmbunătăţiri tehnice absolut remarcabile.

La 11 noiembrie 1938, Consiliul de Administraţie al Societăţii a luat în discuţie, în ceea ce priveşte posturile teritoriale, problema dotării cu mobilier a Radio Basarabia, alături de problema înfiinţării unui studio la Iaşi, aflat în legătură cu cel de la Chişinău şi problema construirii unui studio la Cluj.

Gheorghe Neamu – primul director al Radio Basarabia
Gheorghe Neamu – primul director al Radio Basarabia

Dan Sărăţeanu, director general al Radiodifuziunii între anii 1937-1940, a declarat referitor la Radio Basarabia: “Radio-Chişinău a fost construit din rezervele de material tehnic ale Societăţii Române de Radio, modificate şi adaptate noii lor meniri. Nu s-au adus din străinătate decât foarte puţine piese noi, strict trebuincioase. Într-o epocă în care fiecare leu contează, economia făcută prin această bună gospodărire este cât se poate de lăudabilă. Odată montarea postului începută, s-au născut o serie de probleme tehnice pe care inginerii noştri le-au soluţionat practic, la faţa locului pentru ca emisiunile noului post să domine perfect regiunea de Nord-Est a ţării până în cele mai ascunse unghere ale ei”.

La 7 ianuarie 1939, era publicat în Radio Universul, Bilanţul instituţiei pe anul 1938, în care problema posturilor teritoriale a ocupat un loc important la capitolul dezvoltării tehnice a Radiodifuziunii: „Ultimele evenimente pe care le-a înregistrat pe tărâm radiofonic anul 1938 ne fac să privim cu încredere anul care a început. Celor trei posturi de radio româneşti care funcţionează în clipa de faţă, li se vor alătura, în scurt timp, alte trei emiţătoare: Radio Chişinău, Radio Cluj şi Radio laşi. Cu şase posturi de emisie, România va deveni o mare putere radiofonică şi o mare putere culturală în sud-estul european.”

La începutul anului 1939, Consiliul de Administraţie al Radiodifuziunii a luat în discuţie problema posturilor teritoriale, în şedinţele sale din 12 şi 26 ianuarie, în care s-a hotărât urgentarea mobilării postului de la Chişinău, care era planificat să emită spre sfârşitul lunii martie a acelui an.

În martie 1939, Dan Sărăţeanu constata, în urma unei inspecţii la faţa locului, că lucrările postului de radio de la Chişinău „erau aproape terminate şi că în curând vor începe emisiunile de probă”.harta romaniei mari radio basarabia

La 27 mai 1939, Revista Radio Universul consemna o adevărată efervescenţă în domeniul creării posturilor teritoriale, în materialul intitulat „Lucrări noi. Ce s-a făcut şi se va face pentru mărirea reţelei radiofonice româneşti”: „Sub impulsul Maiestăţii Sale Regelui, preşedintele de onoare al Radiodifuziunii române, societatea de radio a luat hotărârea de a transforma România, în timpul cel mai scurt, într-o mare putere radiofonică. Astăzi, când înarmarea morală şi spirituală a ţării trebuie urmărită cu toată intensitatea, nici un colaborator nu poate fi mai de preţ decât radiofonia pentru această acţiune. Avem nevoie deci de emiţătoare cât mai multe şi de receptoare ieftine cât mai multe. A trecut timpul când radiofonia era un lux şi o simplă distracţie; astăzi radiofonia este o necesitate”.

În primele zile ale lunii iunie 1939, au început emisiunile experimentale ale Radio Basarabia, pe lungimea de undă de 212,6 metri, zilnic între orele 21:00 şi 23:00, măsurătorile efectuate după montarea postului demonstrând că postul acoperă cu rezultate foarte bune teritoriul dintre Siret şi Nistru, eliminând practic influenţa posturilor ruseşti de la Tiraspol şi Odessa.

La 5 iunie 1939, Consiliul de Administraţie al Societăţii de Radiodifuziune a aprobat componenţa comisiei de recepţie tehnică a postului de la Chişinău, comisie condusă de Dragomir Hurmuzescu şi din care făceau parte locotenent colonel ing. Al. Ghimeş, ing. M. Koteschweller, căpitan ing. I. Alexe, ing. E. Petraşcu, ing. Al. Georgescu, ing. Gh. Neamu, ing. Gh. Cosmat”.

Postul Radio Basarabia
Postul Radio Basarabia

Radio Basarabia – pe frontispiciu se numea astfel, dar toată lumea îi spunea „Radio Chișinău” -, condus iniţial de Gheorghe Neamu, a fost inaugurat oficial pe 8 octombrie 1939, prin transmiterea liturghiei de la Catedrala Mitropolitană din Chişinău, fiind primul studio regional al Societăţii Române de Radiodifuziune.

Programul (propriu al) postului era difuzat, în primă fază, între orele 14:00-14:45 şi 21:00-22:15, fiind compus, în întregime, din emisiuni muzicale şi din radiojurnale în limbile română şi rusă. După câteva luni, la 4 februarie 1940, emisia a fost extinsă între orele 14:00-15:15 şi 21:00-23:00.

Construcția postului Radio Basarabia era o lucrare de importanță strategică pentru România, iar după inaugurare, programele postului vor confirma acest lucru.

Construcţia Radio Basarabia adăpostea tot postul de emisiune, trei studiouri, birouri, săli de aşteptare, etc. Două studiouri erau pentru muzică şi unul pentru emisie, fiind proiectate de arh. G. Trifu în colaborare cu ing. Anton Bielusici, tot de la Radiodifuziune, care s-a ocupat de acustică şi de măsurători.

Studioul mare avea lungimea de 16,70 m, lăţimea de 9,20 m şi înălţimea de 5,90 şi 5,50 m, cu o suprafaţă totală de 147 m2 şi un volum de 850 m3.

Postul Radio Basarabia – studioul mare
Postul Radio Basarabia – studioul mare

Despre durata de reverberaţie medie, se menţionează că aceasta era de o secundă – din acest motiv fiind considerat cel mai bun studio al Societăţii Române de Radiodifuziune – , fapt ce permitea genurile de producţie: orchestre şi muzici militare, coruri, ansambluri mai mari şi producţii variate, având ca număr total de executanţi până la 50 de persoane.

Studioul mic era rezervat pentru producţii mai restrânse şi în special pentru teatru, ora şcolarilor, cvartete, solişti şi orchestră de dans. Dimensiunile acestuia erau lungimea 8,40 m., lăţimea 4,70 m., înălţimea 4,25 m., suprafaţa 40 m2, volum 168 m3. Acest studio avea o perioadă de reverberaţie de circa 0,4 secunde.

La 9 noiembrie 1939, profesorul Dragomir Hurmuzescu declara că: “Echiparea postului național de 150 kw de la Bod ne-a ridicat și mai mult situația noastră în Radiodifuziunea mondială în acest colț al Europei, unde am fost până acum un an singurul mare post de emisiune pe unde lungi, menit a deservi cu unda directă întreg teritoriul țării. Experiența însă a dovedit că sunt încă părți din țară unde emisiunile postului național nu sunt destul de clare. Pentru a completa aceste lipsuri, Societatea Română de Radiodifuziune a instalat un nou emițător de 20kw la Chișinău și va instala altul de aceeași putere la Timișoara”.

Colectivul de angajaţi ai postului Radio Basarabia
Colectivul de angajaţi ai postului Radio Basarabia

Despre acest emiţător, Radio Universul din 30 decembrie 1939 consemna declaraţia directorului Dan Sărățeanu: „Prin punerea în funcțiune a postului Radio-Chișinău, programul românesc de radio își asigură – cu cele 3 emițătoare: Bod, București, Chișinău – supremația asupra a 90% din teritoriul național, iar atunci când va fi posibilă montarea unui emițător la Timișoara, întreg pământul României Mari va fi deservit de emisiunea românească”.

Postul Radio Basarabia avea o antenă amplasată pe 3 piloni, neancoraţi, cu înălţimea de 110 metri, fiecare la o distanţă de 150 metri unul faţă de celălalt, iar priza în pământ a antenei era radială şi avea 120 de fire. Puterea nominală a emiţătorului era de 20 kw, dar ea putea fi extinsă până la aproape 200 kw, iar recepţia era posibilă până la Moscova sau Leningrad datorită propagării directe a undei.

Antena prezenta o foarte interesantă particularitate, fiindcă vibra pe jumătate de lungime de undă, fiind de tip antifading, radiind aproape toată energia într-un plan orizontal, mărindu-se intensitatea câmpului produs de unda directă, în detrimentul undei indirecte.

Corul condus de Miron Cristea la Radio Basarabia
Corul condus de Miron Cristea la Radio Basarabia

La începutul anului 1940, calităţile şi importanţa postului Radio Basarabia erau subliniate în „Raportul asupra posibilităţilor de audiţie a posturilor de radio româneşti în regiunile cu minorităţi ruse”, redcatat de prof. Dragomir Hurmuzescu, în care se arăta că: „Radio Chişinău acoperă întreaga Basarabie şi, prin aceasta e un adevărat post regional basarabean, îndeplinind în cele mai bune condiţiuni rolul său cultural în aceste părţi ale ţării, sustrăgând pe auditorii basarabeni de la ascultarea altor posturi de propagandă străină”.

Radio Basarabia era un post regional şi ca atare trebuia să emită programe locale, pentru care avea dealtfel excelentele studiouri de care am vorbit. Dar emisiunile locale se completau cu retransmisii din Bucureşti, ori de câte ori se producea un eveniment excepţional sau se emitea un program deosebit.

Programele locale au pus în valoare toate elementele de elită din Chişinău, literaţi, artişti, instrumentalişti, dându-se un impuls remarcabil vieţii culturale din oraş, atât în rândul ascultătorilor cât şi în rândul celor invitaţi să apară în faţa microfonului. Pentru a da un exemplu edificator, datorită Radiodifuziunii, Chişinăul aproape că a avut o orchestră permanentă, doar evenimentele tragice care au marcat destinul postului făcând ca acest proiect să nu fie dus la îndeplinire.

Pavel Ţanţu, intendentul Radio Basarabia (iulie 1910 – iunie 1941)
Pavel Ţanţu, intendentul Radio Basarabia (iulie 1910 – iunie 1941)

Ocupaţia sovietică a Basarabiei din 28 iunie 1940 a însemnat preluarea postului de către puterea sovietică, o parte din personal şi arhiva au fost retrase la Huşi, iar mai apoi la Iaşi, dar nu şi emiţătorul de 20 kw.

La 25 iunie 1941, sovieticii ordonă crearea unor „batalioane de distrugere” ale NKVD-ului, care aveau misiunea să lupte cu trupele de paraşutişti şi cu diversioniştii inamicului, pentru Chişinău fiind detaşaţi 480 de comunişti loiali regimului sovietic, aflaţi sub conducerea comisarului  I. A. Muhin.

În iulie 1941, devenise clar că misiunea acestora nu se îndrepta doar împotriva unor persoane, ci avea ca scop distrugerea, în totalitate a multor clădiri importante din oraş, conform devizei „Toate bunurile de preţ care nu pot fi evacuate, trebuie, obligatoriu distruse”.

Sovieticii, după ce executaseră prin mitraliere personalul găsit la postul de radio, fără judecată, fiind etichetaţi drept „trădători şi agenţi ai imperialismului românesc”, cadavrele lor fiind găsite într-un puţ părăsit (havuz) din curtea postului, au aruncat în aer clădirea postului, cu tot ce se afla în ea, inclusiv antena postului.

Intendentul postului Radio Pasarabia, Pavel Ţanţu, a fost ridicat de autorităţile bolşevice la Ungheni, în timpul unei tentative de a trece în România, şi executat câteva luni mai târziu după un simulacru de proces, corpul acestuia fiind identificat la exhumare datorită legitimaţiei găsite asupra sa.

Ruinele Radio Basarabia
Ruinele Radio Basarabia

Aceeaşi soartă a avut-o şi postul de radio Odessa, care a fost ulterior repus în funcţiune la 18 noiembrie 1941.

Şi fiindcă încă sovieticii nu distruseseră suficient, în timpul retragerii au confiscat şi toate posturile de radiorecepţie din Basarabia.

După revenirea armatelor şi administraţiei române în Basarabia, la 20-21 iulie 1941, Societatea de Radiodifuziune i-a trimis la Chişinău pe ing. Emil Petraşcu şi pe jurnalistul Alexandru Hodoş – fost director adjunct de programe la Radiodifuziune – în 1936 şi fost director al Societății de Radiodifuziune (1938 – 1940) -, pentru a vedea cum se prezintă situaţia, aceştia constatând că dezastrul era total: clădirea postului, emiţătorul de 20 kw şi unul din pilonii antenei au fost distruse prin dinamitare de trupele bolşevice aflate în retragere.

Traduse în cifre, pagubele Societăţii de Radiodifuziune se ridicau la 150.000.000 lei, adică circa 50 % din bugetul anual al instituţiei din anul 1941.

Antena Radio Basarabia după bombardamente
Antena Radio Basarabia după bombardamente

În aceste condiţii, după distrugerea postului Radio Basarabia, şi având în vedere că în Bucovina reţeaua radiofonică nu era suficientă, iar construirea unui post de radio-emisie aici nu era posibilă, din cauza lipsei resurselor financiare, noua strategie a Radiodifuziunii se reorienta către crearea unui nou post de radio în zona Moldovei.

În anul 1941, ing. Emil Petraşcu are meritul de a fi propus, alături de Alexandru Hodoş, instalarea la Iaşi a unui post de 5 Kw, produs de firma italiană Magnetti Marelli.

La 31 iulie 1941, a avut loc şedinţa Consiliului de Administraţie al Societăţii Române de Radiodifuziune în care este dezbătută problema posturilor de la Chişinău şi Tiraspol şi se hotărăşte ca postul de 5 Kw adus din Italia să fie instalat la Iaşi.

În cadrul şedinţei Consiliului de Administraţie al Societăţii Române de Radiodifuziune din 28 august 1941, prezidată de prof. Ioan Petrovici, în prezenţa vicepreşedintelui consiliului, prof. Dragomir Hurmuzescu şi a directorului general av. Vasile Ionescu, s-a discutat următoarea ordine de zi, aşa cum rezultă din minuta şedinţei:

Crainicul Petre P. Andrei
Crainicul Petre P. Andrei

„- Propuneri pentru organizarea funcţionării postului „Radio Moldova” la Iaşi; se supune consiliului pentru a decide referatul asupra organizării şi funcţionării postului „Radio Moldova” cuprinzând: principii de conducere, activitatea, personalul, materialul, onorariile şi necesităţile bugetare.

Se cere aprobarea titulaturii noului post „Radio Moldova”.

Se cere aprobarea pentru deschiderea unui credit – de la capitolul Deschidere de credite – în valoare de 1.950.000 lei – necesar exploatării tehnice, de programe, mobilier şi neprevăzute până la 31 decembrie 1941.

– Reparaţiuni necesare imobilului postului „Radio Moldova” din Iaşi”.

În şedinţa Comitetului de direcţie din 10 septembrie 1941 s-a aprobat „lucrarea propusă de Direcţia Tehnică de reparaţiuni şi amenajări necesare a se efectua imobilului din Iaşi, Str. Lascăr Catargi nr. 19, destinat să adăpostească postul de 5 kW, studiourile, birourile de programe şi administrative în valoare de 993.976 lei. Se cere deschiderea unui credit de 1.000.000 lei în acest scop din fondul de: Deschidere de Credite”.

După toate aceste formalităţi, la 11 septembrie 1941, Consiliul de Administraţie al SRR, prezidat de prof. univ. dr. Ion Petrovici a hotărât înfiinţarea Postului de Radio „Moldova“, a cărui misiune era să acopere zona Moldovei, Basarabia, Bucovina şi Transnistria.

Ing. Paul Ştiubei a condus lucrările de montaj ale studioului de radio „Moldova“ din Iaşi, relizate în timp record – mai puţin de două luni.

La 2 noiembrie 1941, într-o zi de duminică, răsunau – pentru prima dată în eter – cuvintele „Aici Radio Moldova”, pe frecvenţa de 259 de metri, aceste prime cuvinte fiind rostite de Petre P. Andrei, cel care, timp de mulţi ani, a fost crainicul postului.

Aşadar la doar câteva luni distanţă de la bombardarea Radio Basarabia, Radio Iaşi prelua din emisia strategică pentru această zonă a vorbirii şi simţirii româneşti, rămânând, ca proiect, după ce situaţia va reveni la normal, ca la Chişinău să fie amplasat un emiţător nou cu o putere de 60 kw, însă cu această idee nematerializată, istoria postului Radio Basarabia se încheia.

Lansare Arena FM Chişinău – 21 iulie 2011
Lansare Arena FM Chişinău – 21 iulie 2011

70 de ani mai târziu, presa de limbă română, la Chișinău, continua să rămână aproape un imperativ strategic, media de limbă rusă sau cu sprijin de la Moscova fiind în continuare dominantă, cu anumite influenţe antiromânești. Şi aceasta se petrecea nu doar la Tiraspol, ci și la Chișinău, influenţa rusă fiind direcţionată mai ales împotriva opțiunilor euro-atlantice, atitudinilor pro-europene sau intereselor economice.

Să ne amintim că în anul 2009, Societatea Romînă de Radiodifuziune denunţa deciziile arbitrare ale regimului de la Chişinău de încălcare a dreptului la liberă circulaţie, garantat de legislaţia europeană şi a dreptului exercitării profesiei de jurnalist. Atunci, trimisului Radio România, Cătălin Gomboş, i se interzicea accesul în Republica Moldova pentru a relata despre evenimentele petrecute la Chişinău după alegerile de la 5 aprilie 2009. Orice demers sau insistenţe suplimentare au fost abandonate atunci, mai ales că ele ar fi putut periclita situaţia corespondentului Radio România, Daniela Coman, aflată la Chişinău. Cu o zi înainte şi  reporterului de la Radio Iaşi, Mihaela Munteanu, care a încercat să ajungă pe teritoriul moldav printr-un punct de trecere a frontierei pe cale rutieră, i s-a interzis în primă instanţă accesul, doar  o a doua încercare având succes.

Nu erau singurele abuzuri ale autorităţilor de la Chişinău faţă de ziariştii SRR. În aceeaşi perioadă, corespondentului Cristina Dumitrescu i-a fost respinsă, fără nicio justificare, acreditarea de către Ministerul de Externe al Republicii Moldova, fapt pe care Radiodifuziunea l-a dezaprobat în mod public.

Acoperire Radio Chişinău în R. Moldova
Acoperire Radio Chişinău în R. Moldova

În aceste condiţii, e lesne de înţeles de ce Radiodifuziunea Română a făcut demersuri pentru instalarea unui post teritorial, la Chişinău.

Decizia nr. 22 a Consiliului de Administraţie din 5 mai 2011 a stabilit termenii acordului de principiu asupra denumirii viitorului post – „Radio Chişinău”, precum şi termenii de principiu asupra lansării acestui post de radio.

A fost achiziţionat, mai întâi, pachetul majoritar de acţiuni al postului Arena FM, cu frecvenţe în oraşe precum Chişinău, Cahul, Briceni, Edineţ, Ungheni, Tighina şi Drochia, acesta fiind lansat la 21 iulie 2011, în parteneriat cu SRR.

În semestrul II al anului 2011, a fost constituit fondul istoric al arhivei Radio Chişinău, prin copierea a 33 înregistrări din patrimoniul Radio România, ce redau marile voci ale culturii române.

La 2 noiembrie 2011, Consiliul de Administraţie al Societăţii Române de Radiodifuziune a aprobat, cu ocazia aniversării celor 83 de ani ai Radio România, două dintre cele mai importante proiecte strategice ale SRR pentru anul în curs: înfiinţarea postului Radio Chişinău şi Statutul Jurnalistului de Radio. Şedinţa extraordinară a Consiliului de Administraţie a avut loc la Teatrul Naţional din Timişoara, în cadrul unei manifestări festive, dedicată aniversării radioului public, la care au participat şi Oleg Bodrug – deputat în Parlamentul Republicii Moldova, membrii Consiliului de Administraţie, redactorii şefi ai Studiourilor Teritoriale şi locale, reprezentanţi ai radiourilor de limbă română din Ungaria, Serbia şi Republica Moldova precum şi numeroşi jurnalişti.

Decizia nr. 32 a Consiliului de Administraţie din 23 noiembrie 2011 a stabilit numirea şi acordarea mandatului unor reprezentanţi ai SRR în organismele decizionale ale Radio Chişinău.

La 1 decembrie 2011 – dată simbolică pentru neamul românesc, îşi începea emisia Radio Chişinău, subintitulat „Arena Oamenilor Liberi”, ca post privat care acoperea aproximativ 80% din populaţia Republicii Moldova, şi care urma să se afle în proprietatea unui post public, Radio România. Postul putea fi ascultat pe unde scurte FM – 89.6 în Chişinău, 93.8 în Ungheni, 106.1 la Tighina, 93.3 în Cahul, 104.6 la Edineţ, 102.6 în Briceni şi 107.1 la Drochia şi on-line pe www.radiochisinau.md.

Mai mult, programul noului post de radio conţinea ştiri şi emisiuni despre ce se întâmplă în România, dar şi în Republica Moldova, oferta Radio România Internaţional, oarecum contopită sub denumirea de Radio România Regional, asigura, pe de o parte, informarea cetăţenilor R. Moldova despre realităţile din România, pe de altă parte, informarea noastră, a celor din România, despre ce se întâmplă acolo. Radiodifuziunea îşi propunea, la acel moment, ca Radio Chişinău să devină un post despre şi pentru oamenii din Moldova, care să descifreze neclarităţile cu privire la deschiderea, orizontul şi încărcătura europeană a Moldovei.

Lansare Radio Chişinău – 1 decembrie 2011
Lansare Radio Chişinău – 1 decembrie 2011

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Începând cu această dată, Societatea Română de Radiodifuziune a devenit acţionar majoritar al SC Pajura Albă Media SA, asociat unic al SC Pajura Albă SRL – deţinător al frecvenţelor şi patrimoniului Radio Chişinău. Prin mandatul încredinţat de Consiliul de Administraţie şi conform HG nr.961/2011, Societatea Română de Radiodifuziune a trecut la administrarea organizatorică şi economică a activităţilor noului post de radio.

În cursul anului 2011, prin Hotărârea de Guvern nr. 961/2011, Societatea a obţinut, suplimentar faţă de bugetul propriu, alocarea din Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului a sumei de 100.000 lei, utilizată pentru înfiinţarea postului „Radio Chişinău”.

Decizia nr. 37 a Consiliului de Administraţie, din 22 decembrie 2011, a aprobat acordarearii unui împrumut convertibil în vederea susţinerii activităţii postului de radio „Radio Chişinău” şi a portalului de ştiri „Arena Moldova”.

În anul 2012, Consiliul de Administraţie al Societăţii Române de Radiodifuziune a aprobat majorarea participaţiei Societăţii Române de Radiodifuziune la capitalul social al SC Pajura Albă Media SA. Procedura a fost finalizată prin majorarea pachetului de acţiuni al Societăţii Române de Radiodifuziune de la 51% la 99%, situație care a permis controlul total al Societăţii Române de Radiodifuziune asupra formulei manageriale și a activității editoriale de la Radio Chişinău.

Preşedintele SRR András István Demeter prezent la prima emisiune duplex RRA -Radio Chişinău - 2011
Preşedintele SRR András István Demeter prezent la prima emisiune duplex RRA -Radio Chişinău – 2011

Astfel, începând cu semestrul al II-lea 2012, Societatea Română de Radiodifuziune şi-a asumat responsabilitatea finanţării activităţii Radio Chişinău. Pentru aceasta, singura soluţie legală identificată de către Consiliul de Administraţie al Societății Române de Radiodifuziune a fost aceea de a acorda un împrumut rambursabil către SC Pajura Albă Media SA, asociat unic al SC Pajura Albă SRL – deţinător al postului Radio Chişinău. Valoarea împrumutului acordat, conform Deciziei nr.37/2011, modificată şi completată prin Decizia nr.51/2012, cu termen de rambursare iunie 2013, a fost de până la 390.000 euro, împrumut convertibil. Împrumutul a fost acordat în tranşe, prin aceasta asigurându-se o finanţare ritmică a activităţii postului.

În paralel cu eforturile Societăţii Române de Radiodifuziune de găsire a unei soluţii de finanţare a proiectului, noua administraţie a SC Pajura Albă SRL a iniţiat şi a dus la bun sfârşit o serie de acţiuni menite să scadă costurile de funcţionare ale societăţii, în paralel cu eficientizarea acestora.

Astfel, costurile de funcţionare ale SC Pajura Albă SRL au fost reduse cu aproximativ 45%, de la un buget de aproximativ 44.500 euro/lună în ianuarie la circa 24.500 euro/lună în noiembrie 2012.

Pentru menţinerea şi/sau îmbunătăţirea surselor, Radio Chişinău a stabilit relaţii cu membri ai executivului din Republica Moldova, cu deputaţi ai celor mai importante partide parlamentare, cu instituţia prezidenţială şi cu reprezentanţii administraţiei locale, cu instituţiile statului român (ambasada, consulatele, Institutul Cultural Român – „Mihai Eminescu”), cu reprezentaţii instituţiilor academice, ai instituţiilor de artă şi de creaţie etc. Redimensionarea şi diversificarea ofertei editoriale prin promovarea valorilor autentice ale întregului spaţiu românesc au fost şi rămân principalele ţinte ale actualei etape de poziţionare a Radio Chişinău pe piaţa media din Basarabia:

– a fost reintrodusă în grila de programe o emisiune de istorie care urmăreşte recuperarea identităţii naţionale şi rostirea adevărurilor despre destinul Basarabiei;

– a fost creată o emisiune de viaţă spirituală intitulată Lumina Cuvântului;

– prin reactivarea emisiunii Ediţie specială a fost creat un spaţiu suplimentar dedicat abordării temelor şi evenimentelor cu impact major asupra susţinerii identităţii naţionale în cele două state româneşti;

– a fost creată o emisiune de informare asupra diverselor teme din domeniul juridic, Curierul juridic, dezvoltând astfel un necesar parteneriat social

– datorită noilor dotări tehnice au fost realizate emisiuni tip duplex cu Radio România Actualităţi şi cu Radio România Iaşi, fiind totodată posibilă realizarea transmisiei live de la Ziua Radio Chişinău, la 1 decembrie 2012.

Din punct de vedere economic:

– au fost luate măsurile necesare pentru evitarea canibalizării editoriale, în acest sens renunțându-se la portalul www.arena.md, în paralel cu optimizarea și redirecționarea

resurselor strict necesare către site-ul Radio Chișinău;

– au fost renegociate contractele de colaborare astfel încât, chiar în contextul reducerilor operate, SRR să-şi permită menținerea unui număr minim de colaboratori necesari acoperirii cerințelor editoriale ale momentului;

– s-a reușit evitarea cheltuirii unor resurse financiare importante prin transferarea de la București a unor echipamente și aparate necesare îmbunătățirii calității și diversificării produsului editorial;

– pentru compatibilizarea sistemelor financiar contabile ale SC Pajura Albă SRL și Societatea Română de Radiodifuziune, a fost achiziționat și instalat un nou soft de contabilitate în limba română, precedentul fiind în limba rusă şi foarte diferit de cel românesc.

Din punct de vedere administrativ au fost identificate mai multe probleme care grevau bunul mers al societății. Printre acestea: contracte de achiziții încheiate preferențial, contracte de chirie împovărătoare și țintite spre maximizarea câștigurilor anumitor persoane.

radio chisinau

Pentru înlăturarea acestor deficiențe au fost întreprinse următoarele măsuri:

– în urma descoperirilor făcute, în mod justificat, a fost sever limitat accesul reprezentantului co-acționarului la informațiile și deciziile de natură economică;

– au fost instituite noi reguli privind achiziția de bunuri și servicii, pornindu-se de la cea mai elementară – existența mai multor oferte; mai mult, aceste achiziții au fost aprobate numai în contextul în care activitatea ar fi avut de suferit în mod direct;

– au fost renegociate toate contractele de furnizare a serviciilor prestate de către terți, obținând și în acest fel reducerea costurilor de exploatare;

– au fost redimensionate abonamentele de telefonie mobilă;

– au fost raționalizate consumurile de benzină în funcție de traseele strict necesare;

– s-a renunțat la autoturismele care erau închiriate de la fostul acționar și au fost transferate la Chișinău două automobile din parcul Societăţii Române de Radiodifuziune;

– pentru reducerea vulnerabilităților Radio Chișinău, s-a elaborat, de comun acord cu Serviciul Drepturi de Autor al Societăţii Române de Radiodifuziune, strategia privind modalitățile de raportare și plată a Drepturilor de Autor și Conexe, în conformitate cu legislația din Republica Moldova.

În anul 2013, pentru funcţionarea Radio Chişinău, Radio România a alocat suma de 1.162.774 lei, iar din bugetul de stat circa 1.500.000 lei.

Anul 2013 a reprezentat, practic, cel de-al doilea an de existenţă „în plin” pentru Radio Chişinău. Managementul editorial a depus toate eforturile pentru ca postul cel mai tânăr al Societăţii Române de Radiodifuziune să devină cea mai credibilă şi importantă sursă de informare a publicului basarabean asupra realităţilor şi valorilor locale şi a celor româneşti, iar prin extindere, a celor europene.

Grija pentru abordarea subiectelor şi evenimentelor care ţin de actualitate şi de evidenţierea legăturilor dintre cele două state româneşti a reprezentat o permanenţă a politicii editoriale a Radio Chişinău.

Pe parcursul anului 2013 s-a urmărit fidelizarea unui public cu vârste cuprinse între 35 şi 55 de ani, precum şi îmbunătăţirea ofertei pentru tinerii de până la 35 de ani, obiectivul fiind crearea unei noi generaţii de ascultători: tineri, educaţi, vorbitori de limba română, ataşaţi valorilor autentice româneşti (din Basarabia, din România, din vecinătatea imediată), valorilor europene, dar şi celor aparţinând spaţiului universal.

Prin conţinutul şi succesiunea programelor, Radio Chişinău şi-a propus să ofere o alternativă reală publicului din Republica Moldova, un public asaltat de posturi de radio care emit fie în limba rusă, fie în română, sau alternativ în ambele limbi. Folosirea limbii ruse în comunicarea de fiecare zi, în particular sau în mod oficial, de către o parte destul de importantă a populaţiei, în special a celei urbane, reprezintă o realitate a Republicii Moldova, dar şi o oportunitate pentru Societatea Română de Radiodifuziune de a avea o contraofertă de calitate în limba română.

Actul jurnalistic a fost echilibrat şi echidistant, axat, în principal, pe relatarea despre eveniment, în deplină concordanţă cu normele deontologice. Calitatea profesională a colegilor jurnalişti este recunoscută la Chişinău. Conţinutul riguros şi consistent al informaţiilor Radio Chişinău contrastează – în favoarea Radio Chişinău – cu stilul facil al multora dintre posturile concurente.

Mediul în care funcţionează Radio Chişinău impune un grad sporit de specificitate prin aceea că este un post românesc, parte a serviciului public şi asumat ca atare.

O atenţie specială a fost acordata exprimării corecte în limba română, atât sub aspect gramatical, cât şi al pronunţiei.

Radio Chişinău, prin conţinutul său editorial, respectă şi oglindeşte relaţia României cu Republica Moldova pe cel puţin două coordonate majore, şi anume:

– afirmarea caracterului special al acestei relaţii, conferit de comunitatea de limbă, istorie, cultură, tradiţii, realităţi, care nu pot fi eludate sau negate;

– dimensiunea europeană a cooperării bilaterale, având la bază obiectivul strategic al integrării Republicii Moldova în Uniunea Europeană.

Radio Chişinău este preocupat, în programele proprii, de realităţile politice, sociale, economice şi culturale din Republica Moldova şi retransmite, în timp real, programe ale Radio România Actualităţi Aceasta este o particularitate de circumstanţă, care induce produsului editorial o anume ambiguizare, dar, paradoxal, şi un anume grad de specificitate, ba chiar şi un plus de atractivitate. O altă particularitate a publicului Radio Chişinău o reprezintă afinităţile cu spiritul românesc, de la care se revendică.

Menţinerea acestui public reprezintă o constantă în preocupările managementului editorial, precum şi un deziderat asumat.

Radio Chişinău emite exclusiv în limba română, iar prin aceasta împlineşte condiţia unui avanpost al promovării valorilor naţionale româneşti lingvistice, culturale, istorice, spirituale într-un spaţiu în care funcţionează, încă, o controversă identitară prin raportul disputat – românesc/moldovenesc. Chiar dacă s-a reuşit recunoaşterea oficială a limbii române ca echivalent al limbii moldoveneşti – care, conform Constituţiei, este limbă de stat –, chiar dacă prezenţa României este una mereu mai consistentă, chiar dacă instituţiile şi presa în limba română promovează cu o nouă vigoare valorile tradiţionale şi pe cele europene, mediul general nu a suferit modificări care să impună o nouă strategie de program.

Radio Chişinău, sub aspect concurenţial, funcţionează într-o piaţă media în care posturile care emit în limba rusă au o pondere foarte importantă. Acestora li se adaugă cele care emit şi în limba română. Cea mai mare concentrare a surselor radio se află în Chişinău, unde funcţionează aproximativ 17 posturi de radio.

radio chisinau studio

Prin conţinutul şi succesiunea programelor, Radio Chişinău urmăreşte să ofere o alternativă reală publicului din Republica Moldova, un public asaltat de posturi care emit în limba rusă, sau alternativ în ambele limbi.

În 2013, reperele orare şi alternanţa producţie proprie/retransmisie Radio România Actualităţi erau următoarele:

– 05,00 – 07,20 retransmisie

– 07,20 – 13,00 program propriu

– 13,00 – 14,00 retransmisie

– 14,00 – 16,00 program propriu

– 16,00 – 17,00 retransmisie

– 17,00 – 18,30 retransmisie

– 18,30 – 22,00 program propriu

– 22,00 – 24,00 retransmisie

– 24,00 – 05,00 program propriu (reluări şi playlist).

Radio Chişinău este un post cu format News/Adult Contemporary, care îşi redimensionează şi diversifică în mod constant oferta editorială pentru a obţine o mai bună poziţionare pe piaţa media. Succesul acestui demers nu depinde doar de managementul editorial, ci şi de asigurarea tuturor reurselor pentru continuarea proiectului.

Managementul editorial este dedicat principiilor esenţiale ale unui post public şi anume de a informa, a educa şi de a oferi divertisment şi se preocupă, de asemenea, să acopere o gamă largă de conţinut cu utilitate socială.

În esenţă, politica editorială practicată la Radio Chişinău se află în deplin acord cu valorile, misiunea şi strategia proprii Societăţii Române de Radiodifuziune şi este parte integrantă a unui sistem corporatist, cu statut de post public.

Politica editorială a Radio Chişinău s-a reflectat în 2013 în primul rând în producţiile sale interne:

  • Familia Diminescu – emisiune care ocupă spaţiul matinal al programului Radio Chişinău; este emisiune magazin de tip infotainment, cu segmente rezolvate interactiv, într-un ritm alert şi colocvial, care dă tonul şi ritmul dimineţii la Radio Chişinău;
  • Ediţie specială – este o emisiune care abordează subiecte ale actualităţii şi nu numai, dar de consistenţă şi impact; invitaţii aparţin sferei politice, sociale, culturale etc, singura cerinţă fiind ca subiectul sau invitatul să fie de o importanţă evidentă;
  • Ora de vârf – emisiune de dezbatere care abordează subiecte ale actualităţii interne şi externe, la care participă principalii actanţi ai evenimentului şi/sau analişti, martori oculari etc;
  • Biznews – este o emisiune de dezbatere, care abordează teme economice şi care încheie linia săptămânală de analiză jurnalistică;
  • Istoria la pachet – emisiune de istorie, care abordează subiecte din istoria modernă şi contemporană menite să recupereze şi să afirme adevărul în privinţa teritoriului dintre Prut şi Nistru; invitaţii sunt de cele mai multe ori istorici, dar şi martori/participanţi la evenimentele discutate. Trebuie menţionat că multe dintre temele abordate au fost considerate tabu de istoriografia oficială din perioada comunistă;
  • Un pământ şi două ceruri – revistă de istorie şi critică literară dedicată literaturii române din spaţiul românesc tradiţional; şi această producţie a Radio Chişinău contribuie la relevarea trunchiului identitar comun al creaţiei literare de expresie română, în ciuda existenţei formale a două spaţii de manifestare;
  • Dor de izvor – o emisiune de etnografie şi folcor, care promovează creaţia muzicală şi materială tradiţională, obiceiurile populare specifice spaţiului spiritual-cultural de pe ambele maluri ale Prutului;
  • Curier juridic – un adevărat ghid al cetăţeanului, care oferă răspunsuri întrebărilor pe care le adresează ascultătorii; în aceeaşi categorie se încadrează şi emisiunea Polemici, care abordează subiecte susceptibile de păreri, atitudini, argumente pro şi contra. Temele sunt de interes general şi, prin discursul dinamic şi aplicat, propun răspunsuri, sau măcar clarificări asupra subiectelor abordate;
  • Fonograf, Ora de muzică, Cadre sonore, Maşina timpului şi Tonomatul lui Johnny – reprezintă liniile muzicale şi de entertainment ale Radio Chişinău;
  • Lumina cuvântului – emisiune de spritualitate creştină, realizată cu ajutorul Mitropoliei Basarabiei, supusă canonic Patriarhiei Române.

Principala preocupare a administraţiei SC Pajura Albă SRL, pe tot parcursul anului 2013, a fost consolidarea economico-financiară a proiectului. S-au urmărit cu prioritate eliminarea datoriilor către furnizori, plata la zi a salariior şi impozitelor aferente, în paralel cu asigurarea resurselor necesare funcţionării normale a compartimentului editorial. Astfel, în acest moment putem vorbi despre un proiect sănatos şi mai ales transparent, din punct de vedere economico-financiar. Mai mult, printr-o atentă planificare şi urmărire a cheltuielilor, am reuşit chiar realizarea unor economii.

Pentru desfăşurarea activităţii în condiţii cât mai bune, au fost finalizate demersurile de atribuire a unui nou sediu pentru Radio Chişinău. Acesta este închiriat de la Primăria Chişinău şi este situat în zona ultracentrală. Foarte importante sunt şi economiile ce vor fi realizate la buget odată ce se va finaliza mutarea postului în noua locaţie.

Anual, se vor realiza economii de cca. 22.000 de euro numai la acest capitol. Desigur, mutarea presupune realizarea unor investiţii de reabilitare şi reamenajare a imobilului estimate la cca 145000 de euro.

La 11 septembrie 2013, Camera Deputaţilor a hotărât că Societatea Română de Radiodifuziune (SRR) şi Societatea Română de Televiziune (SRTV) se vor putea constitui în persoane juridice de drept privat, în ţară sau străinătate, pentru a putea difuza programe pe teritoriul statelor a căror legislaţie impune acest lucru. Proiectul de lege în acest sens a fost aprobat de guvern în contextul înţelegerii amiabile dintre Republica Moldova şi România privind revenirea Televiziunii Române pe piaţa media a acestui stat, dar şi în contextul emisiei postului Radio Chişinău, parte a Radio România. Proiectul de lege a fost confirmat şi de Senat, prin votul din 8 octombrie 2013.

În anul 2014, Radiodifuziunea a alocat un buget de 1.200.000 lei pentru funcţionarea Radio Chişinău.

Pentru finanţarea postului Radio Chişinău, în anul 2014 a fost încheiat un contract de cu SC PAJURA ALBĂ SRL, societate care deţine postul de radio. Realizarea contractului de finanţare, plata tranşelor lunare, urmărirea cheltuielilor efectuate şi verifi carea documentelor justificative prezentate de beneficiar pentru decontare au fost în responsabilitatea direcţiei de resort din cadrul Societăţii Române de Radiodifuziune.

Misiunile asumate de către Radio Chişinău în 2014 au fost identice cu cele ale radioului naţional românesc şi constant urmărite la nivelul managementului postului. Actul jurnalistic este unul echilibrat şi echidistant, axat preponderent pe eveniment, în deplină concordanţă cu normele deontologice şi cu valorile Radio România.

Calitatea profesională a colegilor jurnalişti este recunoscută în piaţa media din Republica Moldova. Conţinutul riguros şi consistent al informaţiilor difuzate de Radio Chişinău vine în contradicţie cu stilul facil şi destul de departe de norme al multora dintre posturile concurente.

O atenţie specială este acordată continuu exprimării corecte în limba română, atât sub aspect gramatical, cât şi al pronunţiei.

În momentul de faţă, Radio Chişinău, prin conţinutul editorial, respectă şi oglindeşte relaţia României cu Republica Moldova pe cel puţin două coordonate majore, şi anume:

– afirmarea caracterului special al acestei relaţii, conferit de comunitatea de limbă, istorie, cultură, tradiţii, realităţi, care nu pot fi eludate sau negate;

– dimensiunea europeană a cooperării bilaterale, având la bază obiectivul strategic al integrării Republicii Moldova în Uniunea Europeană.

La nivelul managementului editorial a fost nevoie de o reaşezare a sarcinilor şi resposabilităţilor pentru colegii implicaţi în producerea programelor. Au fost menţinute toate emisiunile din grilă şi, începând cu luna octombrie, a fost introdusă în plus o nouă emisiune dedicată istoriei jazzului românesc şi internaţional, unică în peisajul mediatic al Republicii Moldova. Totodată, a fost stabilită ca prioritate editorială suplimentară dezvoltarea componentei online şi dinamizarea comunicării prin intermediul reţelelor de socializare.

Aceste schimbări au avut un efect pozitiv imediat, numărul de vizitatori unici ai site-ului Radio Chişinău crescând cu peste 200% faţă de perioada anterioară. De asemenea, numărul de abonaţi la pagina de Facebook a Radio Chişinău a crescut în ultimul trimestru al anului cu circa 20%.

Din punct de vedere tehnic, în 2014, s-a completat dotarea cu procesoare FM la studioul regional Radio Chişinău.

În 2014, la Gala Premiilor „Jurnalistul anului 2014 – Chişinău”, Corneliu Rusnac, redactor-şef al Postului Radio Chişinău, a fost desemnat Cel mai bun jurnalist al anului, iar Victoria Ungureanu, jurnalist Radio Chişinău, a primit distincţia Speranţa anului.

Corneliu Ruscac – realizator Radio Chişinău, redactor şef al postului
Corneliu Ruscac – realizator Radio Chişinău, redactor şef al postului

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Numărul de vizitatori unici ai site-ului Radio Chişinău – www.radiochisinau.md – a crescut cu peste 200% iar numărul de abonaţi la pagina de Facebook a Radio Chişinău a crescut în ultimul trimestru cu cca 20%.

Pe tot parcursul anului 2014, ca şi în 2013, a existat o comunicare permanentă cu Asociaţia Generală a Acţionarilor (AGA), în sensul transmiterii de informări regulate privind funcţionarea SC Pajura Albă SRL. De altfel, însăşi modalitatea de finanţare a proiectului impune acest cadru de comunicare permanentă, care putem spune că a ajuns să funcţioneze foarte bine, asigurându-se în acest fel echilibrul necesar între rigorile celor două legislaţii, lucru nu întotdeauna uşor.

Finanţarea fără sincope a Radio Chişinău este un rezultat direct al implicării AGA, fi ecare tranşă fi ind virată numai după verificarea şi certificarea de către AGA a modului de cheltuire a tranşei precedente. Disponibilitatea permanentă a reprezentanţilor AGA de a găsi soluţii legale şi rapide au făcut să poată fi depăşite potenţialele probleme ce puteau greva bunul mers al societăţii.

În ceea ce priveşte finanţarea SC Pajura Albă Media SA, din păcate, până în acest moment nu au fost identificate soluţii legale privind susţinerea financiară şi a acestei societăţi.

S-au urmărit cu prioritate plata la zi a salariilor şi impozitelor aferente, a furnizorilor, în paralel cu asigurarea resurselor necesare funcţionării normale a compartimentului editorial.

În acest timp, în măsura posibilităţilor oferite de piaţă şi a condiţionalităţilor specifice ale proiectului, s-a urmărit identificarea şi atragerea unor resurse suplimentare faţă de cele asigurate prin Contractul de finanţare, în primul rând pentru acoperirea sumelor ce nu pot fi decontate la bugetul de stat al României (TVA).

Depăşirea bugetului anual a fost cauzată de cheltuielile suplimentare apărute ca urmare a plăţii chiriei pentru noul sediu (sumă acceptată la decontare dar neprinsă în buget) şi a TVA aferent serviciilor prestate de către furnizori, sumă nedecontabilă în bugetul pe 2014.

Fostul premier Victor Ponta în studioul Radio Chişinău – 21 februarie 2014
Fostul premier Victor Ponta în studioul Radio Chişinău – 21 februarie 2014

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

În februarie 2014, în contextul vizitei pe care primul ministru Victor Ponta o făcea în Republica Moldova, la Chişinău, domnia sa a fost invitatul emisiunii Probleme la zi la Radio România Actualităţi. Primul Ministru s-a aflat în studioul Radio Chişinău – postul din Republica Moldova al Societăţii Române de Radiodifuziune, într-o emisiune-duplex.

În dialog cu redactorul şef al Radio Chişinău, Ministru Victor Ponta a precizat: „… Radio România este cel mai ascultat, cel mai credibil post de radio şi sunt milioane de români care, în fiecare zi, se informează, iau decizii ascultând un post de radio profesionist. La fel, sunt convins, şi am văzut că acesta este cazul şi aici la Radio Chişinău, atâta timp cât oamenii pot avea acces la informaţie corectă şi se pot astfel apăra de orice fel de propagandă, de dezinformare, sunt convins că vor lua decizia corectă. Eu vreau să apreciez profesionalismul Radio Chişinău, la fel cu cel al Radio România, şi vreau să spun că, iată, se dovedeşte că există instituţii media care sunt profesioniste, sunt credibile şi pot să facă bine ţării lor în informarea cetăţenilor şi vă felicit pentru asta.”

Şi pe parcursul anului 2014 s-a urmărit fidelizarea unui public cu vârste cuprinse între 35 şi 55 de ani şi îmbunătăţirea ofertei pentru tinerii de până la 35 de ani, propunându-şi, ca scop în sine, crearea unei noi generaţii de ascultători: tineri educaţi, vorbitori de limbă română, ataşaţi valorilor autentice româneşti (din Basarabia, din România, din vecinătatea imediată), valorilor europene, dar şi celor aparţinând spaţiului universal. Prin conţinutul şi succesiunea programelor, Radio Chişinău urmăreşte să ofere o alternativă reală publicului din Republica Moldova, un public asaltat de posturi care emit în limba rusă sau în limba rusă şi în limba română, deopotrivă. Folosirea limbii ruse în comunicarea de fiecare zi, în particular sau în mod oficial, de către o parte destul de importantă a populaţiei, în special a celei urbane, reprezintă un handicap pentru Radio Chişinău, dar şi oportunitatea de a avea o contra-ofertă de calitate.

Managementul editorial al Radio Chişinău şi-a propus în 2014:

– crearea de linii şi tronsoane – redimensionarea şi îmbunătăţirea ofertei editoriale reprezintă o cerinţă şi o preocupare permanentă. Nu există linii complete, ci doar de luni până vineri şi nu pe toate domeniile. Principala cauză o reprezintă lipsa personalului, precum şi a mijloacelor financiare pentru noi colaborări;

– creşterea numărului de emisiuni – introducerea în grilă a unor emisiuni care să completeze obiectivele editoriale asumate şi care să conducă la creşterea audienţei este prevăzută la secţiunea “Proiecte editoriale 2015”;

– armonizarea programului propriu cu programul retransmis – reorganizarea şi reproiectarea succesiunii producţiilor proprii, cu tronsoanele retransmisiei Radio România Actualităţi prin introducerea de emisiuni noi. Pentru păstrarea raportului „muzică-vorbă” am apelat la reluări ale emisiunilor vorbite, deşi acele spaţii aparţin programului propriu Radio Chişinău;

– promovarea vocilor radiogenice – verificarea atentă a vocilor şi înlocuirea celor neperformante se va face în măsura în care vom găsi voci bune la resursele oferite de bugetul postului.

Dotarea tehnică reprezintă una din principalele limitări ale proiectului şi, totodată, pe anumite segmente, o vulnerabilitate. Astfel, bună parte din echipamentele de emisie esenţiale (pupitrul de emisie, procesorul de emisie, hibridul, precum şi emiţătorul împreună cu sistemul radiant de la Chişinău) nu sunt proprietatea societăţii, ci sunt inchiriate de la un terţ. Acesta în mod regulat face presiuni pentru mărirea chiriei, în condiţiile în care emiţătorul este unul vechi şi neperformant şi care nu permite nici măcar montarea unui modul RDS.

O altă problemă majoră este lipsa oricăror echipamente de rezervă, începând de la cele mai simple (staţii de lucru, upsuri) până la cele specifice (pupitre, codec-uri, compresoare, etc.). Pe tot parcursul anului 2014, în condiţiile unui buget extrem de auster şi în lipsa oricăror resurse destinate înnoirii echipamentului, s-a reuşit supravieţuirea cu ajutorul unor echipamente mai vechi, casate, sau prin reparaţii punctuale. Căderea oricărui echipament ridică probleme majore pentru zona tehnică de emisie/producţie, dar şi pentru compartimentul editorial (calculatoare şi monitoare). Nu în ultimul rând, o problemă specifică Chişinăului este cea a căderilor dese de tensiune pe perioade lungi de timp. Şi în acest caz, lipsa unui generator cu automatizare care să preia sarcina a pus postul, nu o dată, în situaţia de a avea goluri în emisie. De asemenea, mutarea în noul sediu va necesita o serie de echipamente suplimentare. Tot acest necesar tehnic a fost identificat şi solicitat la capitolul Investiţii din Cererea de finanţare pentru anul 2015.

Având în vedere specificitatea şi condiţionalităţile obiective ale proiectului Radio Chişinău, se consideră că în acest moment cea mai bună şi rapidă soluţie de creştere a numărului potenţial de ascultători şi a adresabilităţii proiectului o constituie extinderea ariei de acoperire, în special în principalele centre urbane, raionale şi de-a lungul principalelor căi rutiere, în paralel cu îmbunătăţirea calităţii şi acoperirii semnalului pe Chişinău.

În acest moment (2014), Radio Chişinău emite pe şapte frecvenţe, în localităţile Chişinău, Briceni, Edineţ, Drochia, Ungheni, Tighina şi Cahul. Două dintre acestea, respectiv Briceni şi Edineţ, sunt folosite în continuare de societate, cu toate că frecvenţele respective au fost câştigate, deşi discutabil, prin hotărârea instanţei de către Î.M. Naţional Media SRL (Fresh FM). Acest lucru este posibil, pe de o parte, datorită agreement-ului dintre managementul celor două societăţi de a nu întrerupe emisia până la găsirea unei alternative de către societatea noastră şi, pe de altă parte, datorită faptului că în acest moment Naţional Media a ofertat către societate întreaga reţea a Fresh FM. Reţeaua ofertată acoperă localităţile Chişinau, Bălţi, Soroca, Sângerei, Glodeni, Lipcani, Cantemir, Anenii Noi, Otaci, Rezina, Vulcăneşti, Donduşeni, Făleşti, la care se adaugă şi cele două frecvenţe pe care Radio Chişinău le foloseşte deja, respectiv Briceni şi Edineţ.

O vulnerabilitate semnalată şi în urmă cu un an este cea referitoare la postul pirat care emite din Transnistria – Hit FM, deoarece emite pe frecvenţa de Chişinău a postului, situaţie agravată şi de lipsa de performanţă a propriului emiţător.

În 2014, societatea funcţionează în baza unei organigrame agreate de AGA şi de conducerea Societăţii Române de Radiodifuziune şi are 22 de angajaţi şi 6 colaboratori, după cum urmează:

– Editorial – redactor şef + 15 persoane (din care 10 angajaţi şi 6 colaboratori);

– Tehnic – şef serviciu + 5 persoane (2 operatori emisie, 2 operatori producţie + un angajat cu ½ normă pentru sectorul IT). Dintre aceştia, o persoană (şeful de serviciu) este şi realizator de emisiuni muzicale;

– Administrativ – administratorul societăţii + 5 persoane (un jurist, un contabil, un angajat la serviciul adminstrativ, o secretară şi o îngrijitoare).

Radio Chişinău – Ziua Porţilor Deschise
Radio Chişinău – Ziua Porţilor Deschise

Radio Chişinău funcţionează pe o piaţă media în care posturile de radio care emit în limba rusă au o pondere foarte importantă. Acestora li se adaugă cele care emit şi în limba română. Cea mai mare concentrare a surselor radio se află în Chişinău.

Din păcate nu există o cercetare a pieţei cu indicatori măsurabili, în virtutea cărora să se poată face o evaluare obiectivă şi pe baza cărora să se poată concepe o  strategie.

La 9 decembrie 2014, Fundaţia Euromonitor pentru Excelenţă a anunţat, la sediul Reprezentanţei Comisiei Europene, în prezenţa doamnei Angela Filote, Şefa Reprezentanţei Comisiei Europene în România, cei 10 câştigători ai programului Bursele Europene JTI pentru Jurnalişti, în cadrul unei ceremonii de decernare a diplomelor şi de anunţare a celor care vor pleca la Bruxelles într-o vizită de studiu de o săptămână. Printre tinerii jurnalişti care vor beneficia de stagiul de pregătire de la Bruxelles se află şi Ina Gutu,  reporter  la Radio România Chişinău, care va mai beneficia în plus şi de un stagiu de pregătire profesională de trei săptămâni în cadrul unei prestigioase organizaţii de presă europene.

În 2015, atenţia a fost concentrată în permanenţă pe problemele Radio Chişinău, au fost elaborate toate documentele necesare funcţionării sale în condiţii cât mai bune. Este de remarcat faptul că, prin Radio Chişinău, Societatea Română de Radiodifuziune este singurul serviciu public media din România cu o prezenţă continuă, consistentă şi extrem de activă în Republica Moldova.

Radio Chişinău a fost în atenţia Comitetului Director, fiind iniţiate demersuri pentru identificarea unor soluţii de îmbunătăţire a emisiei postului în scopul extinderii acoperirii (cu semnal herţian) a teritorului Republicii Moldova.

Rezultatul acestor demersuri, precum şi rapoartele întocmite de compartimentele de specialitate din cadrul Societăţii Române de Radiodifuziune au fost înaintate Consiliului de Administraţie în vederea fundamentării deciziilor care privesc mai buna funcţionare a Radio Chişinău.

Realizatorul Victor Pogor în cabina de emisie a Radio Chişinău
Realizatorul Victor Pogor în cabina de emisie a Radio Chişinău

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Statul român a alocat în anul 2015, suma de 1.200.000 lei pentru funcţionarea postului de radio Radio Chişinău. Este pentru al treilea an consecutiv când pentru funcţionarea postului de radio Radio Chişinău au fost primite fonduri din alocaţie bugetară. În acest sens, în anul 2015, SRR a încheiat un contract de finanţare cu SC Pajura Albă SRL, societate care deţine postul de radio. Realizarea contractului de finanţare, plata tranşelor lunare, urmărirea cheltuielilor efectuate şi verificarea documentelor justificative prezentate de beneficiar pentru decontare au fost activităţi în responsabilitatea compartimentului de resort din cadrul SRR.

A fost stabilită ca prioritate editorială, în conformitate cu obiectivele stabilite de Consiliul de Administraţie al Societăţii Române de Radiodifuziune, dezvoltarea online-ului şi dinamizarea comunicării prin intermediul reţelelor sociale. Pentru îndeplinirea acestor obiective, schimbările intervenite la nivelul atribuţiilor de serviciu începute încă din 2014 au continuat şi în 2015 şi au avut ca efect o creştere substanţială faţă de perioadele similare anterioare a numărul de vizitatori unici ai site-ului Radio Chişinău.

În programele proprii, Radio Chişinău reflectă realităţile politice, sociale, culturale şi economice din Republica Moldova şi retransmite, în timp real, programe ale Radio România Actualităţi. Acest mix de conţinut este vector de complementaritate şi induce produsului editorial o anume specificitate, dar, paradoxal, şi un plus de atractivitate. O particularitate a publicului Radio Chişinău o reprezintă afinităţile cu spiritul românesc, de la care se revendică. Ascultătorul dedicat aparţine preponderent mediului urban. Menţinerea acestui public reprezintă o constantă în preocupările managementului editorial, precum şi un deziderat asumat.

Colaborările cu „Casa limbii române – Nichita Stănescu”, cu publicaţiile „Ziarul de gardă”, „Timpul”, portalul UNIMEDIA, dar şi cu „Gazeta de sud”, ”Observatorul de Nord”, „Expresul”, ziare cu răspândire regională, aduc un plus de notorietate.

În acelaşi timp, Radio Chişinău a creat punţi eficiente de comunicare cu reprezentaţii instituţiilor academice, ai celor de artă şi de creaţie, ai universităţilor.

Transmiterea streaming a unor manifestări culturale cu impact major se adaugă politicii de creştere a vizibilităţii şi a imaginii publice a Radio Chişinău.

În 14 – 15 mai 2015, membrii Consiliului de Administraţie al Societăţii Române de Radiodifuziune s-au întrunit în şedinţă ordinară la Chişinău, unde s-a discutat despre consolidarea prezenţei Radio România în Republica Moldova prin Radio Chişinău, despre diversificarea programelor şi despre oportunităţile de dezvoltare ale acestui post de radio.

A fost, totodată un prilej de reafirmare a aprecierilor şi suportului necondiţionat al membrilor Consiliului faţă de proiectul Radio Chişinău, suport manifestat şi prin includerea dezvoltării Radio Chişinău în lista obiectivelor strategice ale Societății Române de Radiodifuziune.

Cu această ocazie, în semn de recunoaştere a importanţei contribuţiei Societății Române de Radiodifuziune la democratizarea şi profesionalizarea presei din Republica

Moldova prin intermediul Radio Chişinău, a avut loc şi primirea delegaţiei Consiliului de Administraţie al SRR de către preşedintele Republicii Moldova, dl. Nicolae Timofte

În anul 2016, în direcţia dezvoltării colaborării cu mass media din Republica Moldova, la finalul anului au fost puse bazele colaborării cu Fundaţia Euromonitor pentru Excelenţă, prin care jurnalişti de la Chişinău vor beneficia de un stagiu profesional de o lună la sediul SRR.

Din Bugetul de Stat al României a fost alocată, în 2016, suma de 1.585.000 lei pentru funcţionarea postului Radio Chişinău.

În anul 2016, a fost reîntregit portofoliul de frecvenţe al Radio Chişinău prin recuperarea frecvenţelor de la Briceni şi Edineţ si au fost achiziţionate noi echipamente de emisie (emiţător, antenă, fider, shelter) pentru Chişinău, principalul bazin de ascultători. Prin înălţarea antenei şi mărirea puterii de emisie obţinute de la Radiocomunicaţii SA, a fost rezolvată problema bruiajului din partea postului pirat transnistrean. Tot datorită noilor achiziţii, în acest moment Radio Chişinău se aude în condiţii foarte bune atât în Chişinău, cât şi pe o rază de minim 40 de kilometri în jurul acestuia.

A fost creat un nou site, care a devenit, din momentul lansării, o sursă majoră de informare a publicului din Republica Moldova. Practic, odată cu lansarea acestuia, numărul de vizitatori s-a dublat, iar trendul este constant crescător.

Managementul postului a depus şi depune toate eforturile pentru ca Radio Chişinău să devină cea mai credibilă şi importantă sursă de informare a publicului basarabean,

asupra realităţilor şi valorilor locale şi a celor româneşti, și prin extindere, a celor europene. Grija pentru abordarea subiectelor şi evenimentelor care ţin de actualitate şi de evidenţierea legăturilor dintre cele două state româneşti a reprezentat o permanenţă a politicii editoriale a Radio Chişinău.

Managementul editorial şi-a propus:

– Crearea de linii şi tronsoane;

– Creşterea numărului de emisiuni proprii;

– Armonizarea programului propriu cu programul retransmis;

– Promovarea vocilor radiogenice.

Dintre măsurile dispuse amintim:

– Redimensionarea şi îmbunătăţirea ofertei editoriale – o cerinţă şi o preocupare permanentă. Principiul „aceeaşi oameni, pe aceleaşi linii”, la Radio Chişinău este respectat în prezent volens nolens fiindcă dispune de un număr restrâns de jurnalişti. Nu există linii complete, ci doar de luni pană vineri şi nu pe toate domeniile. Principala cauză o reprezintă lipsa personalului, precum şi a mijloacelor financiare pentru noi colaborări.

– Introducerea în grilă a unor emisiuni care să completeze obiectivele editoriale asumate şi care să conducă la creşterea audienţei

– Reorganizarea şi reproiectarea succesiunii producţiilor proprii Radio Chişinău, cu tronsoanele retransmisiei Radio România Actualităţi prin introducerea de emisiuni noi. În prezent pentru păstrarea raportului „muzică/vorbă” se apelează la reluări ale emisiunilor vorbite, deşi acele spaţii aparţin programului propriu Radio Chişinău.

În acest moment Radio Chişinău emite pe şapte frecvenţe, în acest moment toate staţiile sunt funcţionale şi emit în parametrii licenţelor.

De asemenea, odată cu înlocuirea echipamentelor de emisie din Chişinău, pe lângă îmbunătăţirea substanţială a calităţii şi ariei de acoperire, s-a reuşit eliminarea unei vechi probleme, respectiv cea reprezentată de bruiajul staţiei de către postul pirat din Transnistria, Hit FM. Astfel, pentru rezolvarea acestei situaţii, s-a reuşit obţinerea autorizaţiilor necesare pentru ridicarea antenei cu încă 40 de metri concomitent cu mărirea puterii de emisie cu 50%, respectiv de la 500W la 750W. În acest moment postul se aude în condiţii foarte bune atât în Chişinău, cât şi pe o raza de circa 40 de kilometri în jurul capitalei. Totodată emiţătorul Radio Chişinău are acum şi modul RDS, ceea ce permite identificarea postului de către ascultători.

Un foarte important indicator al notorietăţii şi credibilităţii de care se bucură Radio Chişinău a venit din partea Consiliului Coordonator al Audiovizualului din Republica Moldova, care a felicitat postul pentru modul în care îşi îndeplineşte misiunea de informare şi culturalizare a publicului autohton.

Cele două jurnaliste de la Radio Chişinău, alături de directorul general interimar al SRR, Georgică Severin şi de Maria Ţoghină, iniţiatoarea proiectului
Cele două jurnaliste de la Radio Chişinău, alături de directorul general interimar al SRR, Georgică Severin şi de Maria Ţoghină, iniţiatoarea proiectului

Începând cu 18 septembrie 2017, 13 jurnalişti de la Radio Chişinău participă la un stagiu de pregătire la Radio România. Structura programului: câte 2 jurnalişti/stagiu, maxim 15 zile pe lună pentru fiecare stagiu.

„Obiectivul programului este implicarea permanentă a jurnaliştilor de la Bucureşti şi Chişinău în proiecte editoriale, care să permită schimbul de experienţă şi crearea unei culturi organizaţionale comune, pornind de la aceleaşi principii şi valori”, spune Maria Ţoghină, iniţiatoarea proiectului.

Cele două colege de la Radio Chişinău care s-au alăturat, din această săptămână, echipei Radio România sunt Victoria Cuşmir, realizator Matinal şi Vernoica Iabanji, Camera ştirilor/site. Acestea au participat la şedinţele de sumar, au experimentat modul de lucru al jurnaliştilor de la Radio România Actualităţi şi Bucureşti FM, au realizat materiale jurnalistice diverse şi au beneficiat de experienţa jurnaliştilor de la Radio 3Net în ceea ce priveşte realizarea materialelor online, selecţia subiectelor postate pe site şi creşterea vizibilităţii paginilor online. Pe durata întregului stagiu de pregătire jurnaliştii Radio Chişinău s-au familiarizat cu modul de lucru specific domeniului cultural, selecţia evenimentelor, reflectarea acestora în mediul online şi on air.

Răzvan Moceanu

mai mult
DocumentarPromovate

Acum 134 de ani (1883) era inaugurat Castelul Peleş din Sinaia – Galerie FOTO

pe7

„Din graţia lui Dumnezeu şi prin voinţa naţională, Domn al Românilor,
La toţi de faţă, şi viitori sănătate;
Astăzi, Duminică, la 10 august, 1875, Noi, Carol de Hohenzollern, Domn al Românilor, în al treizeci şi şaselea an al naşterei Noastre, dimpreună cu Elisabetha Doamna, scumpa noastră soţie, şi cu ajutorul Celui a TotPuternic, am pus temelia Castelului Peleş, pe moşia Noastră Piatra-Arsă, în vecinătatea sfintei mănăstiri Sinaia, zidită la anul 1695, de către Spătarul Mihail Cantacuzino. Clădirea acestui Castel s’a început în anul al zecilea al Domniei Noastre, fiind preşedinte al Consiliului de miniştri, D. Lascăr Catargiu, preşedinte al Senatului, I. P. S. S. Mitropolitul Primat Calinic Miclescu, şi preşedinte al Adunarei Deputaţilor Principele Dumitru Ghica; iar Stariţ al St. Mănăstiri Sinaia S. S. Arhimandritul Onofrei. În acelaşi an s’a început şi construcţiunea drumului de fer, care va lega oraşul Ploieşti cu Braşovul, prin valea Prahovei. Drept care am subscris aceasta, spre a Noastră pomenire în veacurile viitoare.” (Carol I)

Castelul Peleş este un castel din Sinaia, România, construit între 1873 şi 1914. Este considerat unul dintre cele mai frumoase din România şi din Europa.

Castelul regal Peleş, Sinaia, România
 Castelul regal Peleş, Sinaia, România

Istoria

Castelul Peleş din Sinaia, resedinta de vara a regilor Romaniei, a fost construit la dorinţa regelui Carol I al României (1866 – 1914), dupa planurile arhitecţilor Johannes Schultz şi Karel Liman, şi a fost decorat de celebrii decoratori J.D. Heymann din Hamburg, August Bembé din Mainz si Berhard Ludwig din Viena.
Castelul Peleş poate fi considerat cel mai important edificiu de tip istoric din România, având caracter de unicat şi este, prin valoarea sa istorică şi artistică, unul din cele mai importante monumente de acest fel din Europa celei de a doua jumatati al secolului al XIX-lea.
Principele Carol I, ales domn al României în 1866, vizitează pentru prima dată Sinaia în luna august a acelui an, rămânând încântat de frumuseţea respectivelor locuri. Pe vremea aceea, Sinaia era un mic sat de munte, numit Podul Neagului. Domnitorul hotărăşte construirea unui castel într-un loc retras şi pitoresc: Piatra Arsă. Caţiva ani mai tarziu, în 1872, el cumpără terenul (1000 de pogoane), iar lucrările încep în 1873, sub conducerea arhitectului Wilhelm von Doderer. Mai întâi, lucrătorii au depus eforturi pentru a stăpâni elementele capricioase ale naturii, cum ar fi cursurile subterane de apa sau alunecarile de teren.
Celor 300 de muncitori care au lucrat aici le-au trebuit doi ani pentru terminarea amenajărilor; în tot acest timp, domnitorul a supravegheat personal, în detaliu, lucrările. În 1875 se pune piatra de temelie a castelului, sub care sunt îngropate cateva zeci de monede de aur de 20 de lei, primele monede romanesti cu chipul lui Carol I.
În 1883, are loc inaugurarea oficiala a Peleşului, pe care domnitorul l-a vazut ca pe un „sediu” al noii dinastii. Iar aşezarea sa, pe Valea Prahovei, nu era întamplătoare. Nu departe, la Predeal, era pe vremea aceea graniţa României cu Austro Ungaria. Însă, în viitor, după Unirea Transilvaniei cu Vechiul Regat, castelul se va găsi chiar în inima ţării.
Peleşul va capăta apoi o tot mai mare importanţă, devenind reşedinţa de vară a familiei regale române, care petrecea aici destul de multă vreme, de obicei din mai până în noiembrie. Aici s-au ţinut importante întruniri politice, cum au fost Consiliile de Coroană din 1914 (când s-a hotărât neutralitatea României din primul război mondial, care tocmai începuse) şi 1925.
Castelul a găzduit multe personalităţi ale vremii, scriitori, muzicieni, dar şi regi şi regine. Cea mai importantă vizită a fost aceea a bătrânului împărat al Austro-Ungariei, Franz Joseph, în 1896. Acesta a făcut o mulţime de fotografii cu acel prilej, fiind impresionat de frumuseţea şi bogaţia castelului. În 1906, se astepta o noua vizită a împăratului, cu ocazia sărbătoririi a 40 de ani de domnie a regelui Carol I. Cu acest prilej a fost amenajat la castel apartamentul imperial, însă vizita lui Franz Joseph nu a mai avut loc.
Chiar după inaugurarea sa din 1883, Peleşul va mai suferi modificări, extinzându-se mereu. La forma actuală se ajunge abia în 1914 (anul morţii regelui Carol I). Castelul are 160 de camere şi mai multe intrări şi scări interioare. Turnul central măsoară nu mai putin de 66 de metri înalţime. Pe lângă Peleşul propriu-zis, în zonă au mai fost înălţate încă două construcţii mai mici, Pelişorul şi Foişorul.
Peleșul are și o sală de teatru, cu o mică scenă si 60 de locuri, plus loja regală. Castelul avea dotări foarte moderne pentru epoca în care a fost construit. De exemplu, plafonul de sticlă al holului de onoare este mobil, putând fi acționat de un motor electric. Încă din 1883, castelul are încălzire centrală.
Pe lângă castel au fost construite Pelişorul, Corpul de Gardă, Economatul, Casa de Vânătoare Foişor, Grajdurile, Uzina Electrică şi Vila Şipot. Până la terminarea castelului (1883), Regele Carol I şi Regina Elisabeta, au locuit la casa de vânătoare, terminată înaintea castelului. Datorită uzinei electrice proprie, Peleşul a fost primul castel electrificat din Europa.
Peleşul a avut o importanţă deosebită pentru istoria ţării noastre. Aici s-a născut, în 1893, viitorul rege Carol al II-lea (1930 – 1940), primul rege al dinastiei născut pe pământ românesc şi al doilea botezat în religia ortodoxă. În 1921, la Foişor, s-a născut fiul său, regele Mihai I. În 1921, are loc la Peleş, nunta principesei Ileana, una dintre surorile lui Carol al II-lea, la care participă o mulţime de personalităţi ale vremii, inclusiv primul ministru de atunci, Nicolae Iorga. Doi ani mai tarziu, au loc serbarile semicentenarului castelului Peleş (50 de ani de la începerea lucrărilor).
Castelul va rămâne reşedinţă a familiei regale până în 1948, când este confiscat de regimul comunist. În 1953, Peleşul va deveni muzeu, dar trebuie spus că putea fi vizitat, încă de pe vremea regelui Carol I. În 1990, şi Pelişorul este deschis publicului spre vizitare.
Un calcul sumar arată că, între 1875 şi 1914, s-au cheltuit la Peleş peste 16 milioane de lei-aur.
Este interesant de observat că Ceauşescu a vizitat castelul destul de rar. O poveste care circula în anii ‘80 spunea că soţii Ceaușescu ar fi dorit să-şi stabilească o reşedinţă de protocol la Peleş.
Cunoscandu-se faptul că aceştia aveau mania de ordona tot felul de demolări şi schimbări, muzeografii i-au speriat spunându-le că, în interiorul Castelului, este o ciupercă care atacă elementele din lemn şi este foarte dăunătoare omului. În fapt, adevărul este că o ciupercă atacase grinzile cladirii din cauza umezelii şi a neaerisirii. Din acest motiv, au demarat lucrările de restaurare, fiind înlocuită structura de rezistenţă din holul de onoare şi din sufrageria de la parter. Prudenţi, soţii Ceauşescu au petrecut o singură noapte la Castel, dormind în Foişor.
După Revoluţia din decembrie 1989, Castelul Peleș și Pelișor au fost reintegrate în circuitul turistic. În 2006, guvernul român a anunţat retrocedarea castelului fostului rege Mihai I de România. Imediat după reobţinerea titlului de proprietate, au început negocierile şi Peleş-ul a revenit în proprietatea statului român ca muzeu istoric. În schimb, guvernul român a acordat 30 de milioane de euro Casei Regale a României.

Muzeul
Castelul a fost declarat muzeu în 1953. În ultimii ani ai regimului comunist, între 1975-1990, Nicolae Ceauşescu a ordonat închiderea domeniului pentru public. Singurele persoane acceptate în acest domeniu au fost cele de întreţinere, militare şi personalul de pază. Întreaga zonă a fost declarată o zonă de interes protocolar.
Cele mai importante săli de vizitat sunt:
Holul de Onoare este grandios, cu lambriuri din lemn de nuc, tapetate cu basoreliefuri si stauiete. Plafonul mobil din sticla, actionat cu ajutorul unui motor electric sau printr-un sistem manual, era un element de surpriza pentru vizitatorii regelui, care puteau sa admire seninul cerului in noptile de vara. A fost finalizat complet abia în 1911, sub îndrumarea lui Karel Liman.
Biblioteca regală îi atrage în special pe cei pasionaţi de cărţi rare, având coperţi din piele şi gravate cu litere de aur. Chiar şi pentru cei mai putin familiarizaţi cu universul cărţilor, există un punct de atracţie: uşa secretă, o cale de acces în spatele unui raft cu carţi, prin care regele se putea refugia în diverse încăperi ale Castelului.
Sălile de arme, amenajate în perioada anilor 1903 – 1906, adăpostesc peste 4.000 de piese europene şi orientale din secolele XIV – XVII. Cele mai prețioase sunt considerate armurile germane din secolele XVI – XVII şi o armură completă pentru cal şi cavaler, unică în România.
Sala de muzică a devenit salon de serate muzicale la dorinţa reginei Elisabeta. Mobilierul de aici a fost primit în dar de la maharajahul de Kapurtala.
Sala Florentina, denumită şi Marele Salon, impresionează prin plafonul sculptat în lemn de tei, aurit, cele două mari candelabre, şi decoraţiunile în stilul neorenaşterii italiene.
Sala Maură este opera arhitectului Charles Lecompte du Nouy, având elemente hispano-maure, cu o fântână din marmură de Carrara, copie după o piesă din Cairo.
Sala de teatru are 60 de locuri şi loja regală, fiind decorată în stilul Ludovic al XIV-lea.
La etajul I se afla Sala de Concerte, amenajată în 1906, în care se găsesc un clavecin executat la Anvers în 1621, un pian cu coadă verticală Bluthner şi o orga Rieger cu două claviaturi.
Apartamentul Imperial a fost amenajat tot în 1906, cu ocazia vizitei împăratului Austro-Ungariei, Franz Josef I, invitat la jubileul de 40 de ani de domnie a regelui Carol I.
Alte săli sunt Sala de Consilii, care seamănă cu una dintre sălile Primăriei din Lucerna, Elveţia;
Cabinetul de lucru unde se află un birou impunător şi un pupitru pentru audienţe;
Sufrageria, unde sunt expuse piese de argint de o mare valoare, este situată la etajul 1 şi are un mobilier rustic breton din secolul al XVIII-lea;
Salonul Turcesc care adaposteşte o colecţie de vase turceşti şi persane în alamă;
Dormitorul regal care este luminat de un candelabru din cristal de Boemia.
Vitraliile Castelului Peleş au fost cumpărate şi montate între 1883 şi 1914, cele mai multe fiind aduse din Elveţia si Germania, pise datând din secolele XV si XVII. De asemenea, Castelul are şapte terase decorate cu statui din piatră, fântâni şi vase ornamentale din marmură de Carrara.
După Castelul Bran, Peleşul este considerat al doilea muzeu din ţară căutat de turişti. Numai în anul 2006 i-au trecut pragul peste 250.000 de vizitatori din ţară, dar şi din SUA, Australia, Japonia si Noua Zeelandă. Importanța Castelului este dată şi de măsurile de securitate existente: paza militară, supraveghetori şi camere video.
Sfârşirea şi inaugurarea Castelului
În cei doi ani de după punerea pietrei, lucrările urmară cu multă activitate, şi zidurile ce păreau una cu pământul, se înălţau cât omul, lăsând chiar să se vadă planul deosebitelor trupuri ale clădirei, când izbucni fără de veste războiul cu Turcia şi întrerupse lucrările. Timp de doi ani, valea ce răsuna odinioară de izbiturile uneltelor, de strigătele lucrătorilor intră iar în tăcerea’i de altădată. Cu toate acestea, cu încredere în viitor, se făcură lucrările trebuincioase pentru a păstra ceea ce fusese început. Această oprire din lucru a clădirei avu d’altminteri preţiosul rezultat de a pune la încercare soliditatea temeliilor care se sfârşiseră.  S’au constatat în adevăr câteva stricăciuni în canalizări care se astupaseră, dar în zidiri nu se vedea nici o crăpătură. În sfârşit, în primăvara anului 1879, lucrarea putu începe iar cu un nou avânt. Edificiul se înălţa de puteai vedea cu ochii. Se puteau chiar ghici faţadele, turlele şi galeriile viitorului castel. În intervalul acesta România îşi câştigase neatârnarea pe câmpul de bătaie; castelul pe care îl începuse un Domn, vasal al Sultanului, era să se sfârşească mai mândru, pentru Regele autonom al unei naţiuni libere. Regele şi Regina, până ce să poată intra în noua Lor reşedinţă, primeau în pavilionul de vânătoare, isprăvit în 1881, dar de locuit locuiau tot în mănăstire. Se duceau acolo la dejun, şi chiar acolo fură primiţi în chip oficial trimeşii extraordinari al Portugaliei, Braziliei şi Suediei, când veniră să prezinte Suveranului omagiile lor pentru proclamarea regatului. În construcţia din a doua perioadă, de la 1879 la 1883, nu e nimic special de adevăratul arhitect al castelului. Pentru a conduce lucrările, Suveranul însărcina mai întâi pe D. Stohr, care şi mai mult decât D. Schullz, fu credinciosul şi inteligentul executor al gândirei Sale. Ardoarea cu care îşi întrebuinţa talentul şi ştiinţa îi asigură un loc deosebit în istoria Castelului Peleş, cum şi în recunoştinţa Regelui. Tot Carmen Sylva ne va arăta şi ce activitate se desfăşura în timpul celor din urmă ani ai construirei: «Italienii, zice dânsa, lucrau la zidărie, românii cărau materialele, ţiganii duceau piatra şi varul, albanezii şi grecii ciopleau piatra, germanii şi ungurii lucrau la lemnărie, turcii ardeau cărămida. Se aflau maeştri polonezi şi vătafi cehi; francezii desenau; englezii măsurau. Astfel încât la această clădire se întâlneau o sută de costume naţionale deosebite şi se auzeau vorbindu-se patrusprezece limbi; era un amestec pitoresc şi zgomotos de oameni, cai şi bivoli. «Cât despre Rege, el era întotdeauna pe schelele cele mai înalte şi dirija în persoană lucrările. Nu îndrăznesc să spun că mă suiam şi eu din când în când, dar numai de plăcere, că mă făcusem bine după o boală de picioare şi că mă puteam sluji cu ele, şi mă coboram repede, pentru ca să stau de vorbă cu bătrânul meu prieten, Peleşul». Un fapt ciudat, băgat de seamă şi de Regina poetă şi care arată îndestul cât de sălbatec era încă locul unde se clădea castelul, este că urşii veneau adesea ori până lângă clădire şi, dimineaţa, lucrătorii găseau pe humă, în jurul cuptoarelor de cărămidă urmele greoaie ale labelor lor.
Mulţumită numărului de lucrători întrebuinţaţi şi zelului antreprenorilor şi al tuturor, opera se sfârşi – edificiu şi dependinţe – în toamna anului 1883. Lucra la el de zece ani; acum, în sfârşit, castelul era să’şi deschidă Suveranilor porţile şi, cu toate că l-au mai îmbogăţit şi înfrumuseţat de atunci încoace într’un chip însemnat, el conţinea de pe atunci pentru a’i primi cu un mobilier foarte confortabil, un număr mare de antichităţi, de tablouri vechi şi de opere de artă dintre cele mai însemnate. Nu mai rămânea deci decât să se inaugureze noua reşedinţă, şi solemnitatea rămase hotărâtă pentru ziua de 7 octombrie stil vechi. Se făcu iar serbare mare la care alergă lume din toate părţile României şi chiar din streinătate. Ceremonia începu după obicei printr’un serviciu divin la nouă ceasuri de dimineaţa, la biserica mănăstirească din Sinaia, fiind de faţă I. P. S. Mitropolit Primat, numeroşi demnitari ai Statului român, streini şi şefi de-ai armatei. În faţa castelului strălucitor onorurile le făcea un batalion de vânători cu drapelul desfăşurat şi cu muzica cântând. În curtea castelului împodobită cu verdeaţă şi steaguri, Mitropolitul Primat cu Vicarul său şi însoţit de călugării mănăstirei Sinaia, dete apei tradiţionala binecuvântare, după care urmă un TeDeum; pe urmă generalul Creţeanu, şeful casei militare a Regelui dete citire următorului document: Eu, Carol I, Domn şi Rege Cu Elisaveta Regina, după o silinţă neobosită de doi ani, în luptă cu un tărâm nestatornic, străbătut de izvoare, isbutitam a pune, la poalele Bucegiului, temelia acestei clădiri, în anul mântuirei 1875, iar al Domniei Noastre al IX-lea. Zidirea s’a oprit pe timpul războiului pentru neatârnarea României. Intrat-am în această casă a Noastră în anul mântuirei 1883, iar al Domniei Noastre al XVII-lea; datu-i-am nume «Castelul Peleşului».
Acest document, care istoriseşte pe scurt fazele construirei, prescris pe pergament cu litere artistice chiar de Regina, se găseşte astăzi tot într’unul din coridoarele castelului. El fu iscălit de către Suverani, de Mitropolitul Primat şi de toate personagiile mai de frunte ce erau faţă. Atunci se împărţi şi o medalie comemorativă, operă a gravorului Kullrich turnată în amintirea acestei zile. Pe când muzica intona imnul naţional şi soldaţii împrăştiau urale vesele pe care le repetau ecourile, adunarea se îndreptă către intrarea castelului. Acolo executorul operei, D. Stdlir, prezintă Suveranului, pe o pernă de catifea, cheia castelului. Cu această cheie artistic lucrată, Regele deschise uşa de onoare a reşedinţei sale, uşă care, fie zis în treacăt, este sub toate privinţele o minune, şi în ce priveşte canaturile de lemn sculptat şi în ce priveşte armătura de metal. Pe urmă cortegiul sui scara cea mare, în cap cu Mitropolitul Primat care, după rânduiala obişnuită, binecuvântă toate sălile castelului. După aceea se dete un prânz minunat la care luară parte toţi oaspeţii mai de căpetenie, şi în timpul căruia Regele ridică următorul toast: «Am clădit acest Castel ca un semn trainic că dinastia, aleasă liber de naţiune, este adânc înrădăcinată în astă frumoasă ţară şi că răsplătim dragostea poporului Nostru cu încrederea nemărginită pe careo avem în viitorul scumpei Noastre Patrii. Împlinesc dar o datorie sacră, o vie dorinţă, ridicând cu vin Românesc, în această casă a Noastră, cel întâi pahar în onoarea şi pentru fericirea României.Să trăiască draga Noastră Ţară!» Aceste cuvinte fură primite cu entusiazm de către cei de faţă cari aclamară pe Rege şi pe Regină cu urale călduroase. Ca răspuns la acest toast, d.Dumitru Ghica, preşedintele Senatului, închină, ca reprezentant al naţiunei, în sănătatea Dinastiei. Apoi poetul Alexandri, pe atunci în toată strălucirea talentului său, pronunţă următoarele cuvinte: «Pe vremea strămoşilor noştri, când un Domn, sau un boier intra în noua casă, poporul se aduna dinaintea uşei şi îi făcea urări în felul acesta: «Să aibă atâta cinste şi atâtea izbânzi câte grinzi şi cărămizi sunt în casă şi câte grăunţe de nisip sunt în ziduri». Tot astfel este urarea tradiţională ce la rându-ne aducem Majestăţilor lor în numele întregei naţiuni… Binecuvântarea cerească şi dragostea poporului să fie pentru totdeauna oaspeţii lor în noul locaş, fermecător ca o Poveste a Peleşului. Pe urmă veni rândul D-lui. C. A. Rosetti, preşedintele Camerei Deputaţilor. Printr’o improvizare pe atât de strălucită pe cât şi de neaşteptată, închină în sănătatea perechei regale, amestecând în cuvintele lui orpegii particulare la adresa Reginei Elisaveta, tot de o dată Doamnă a ţării prin voinţa dumnezeiască şi Doamnă a literelor prin învăţătura sa. În sfârşit, urmă un toast al I.P.S. Mitropolitului Primat, care vorbi în numele clerului şi altul al generalului Cernat, care vorbi în numele armatei «formată de Regele Carol şi condusă de dânsul la izbânzile rezbelului pentru neatârnare». Mai înainte de a se scula de la masă, Regele mulţumi Eforiei spitalelor civile pentru binevoitoarea ospitalitate ce îi dăduse în timp de atâţia ani în mănăstirea Sinaia, adăogând că perechea regală va păstra întotdeauna cea mai bună amintire. În seara aceleaşi zile, când se mutară în noua lor locuinţă, Regele şi Regina mai binevoiră să primească, cu toate oboselile serbarei, vr’o şaizeci de persoane, sosite cu trenul fulger Paris- Constantinopol, inaugurat la aceeaşi dată şi care erau ingineri, directori de drum de fier, oameni de Stat, jurnalişti, cărora Suveranii binevoiră să le facă onorurile noului lor castel. Astfel fu celebrată, peste opt ani după inaugurarea lucrărilor, punerea celei din urmă pietre a castelului Peleş, a acestei frumoase reşedinţe la care lucraseră numeroşi artişti şi mii de braţe timp de zece ani, pentru a realiza o singură gândire, gândirea Regelui Carol concepută cu îndrăzneală şi voită cu tărie. (Castelul Peleș – Schiță istorică și descriptivă de Leo Bachelin)
Localizarea
Castelul Peleş este situat în Sinaia (la 44 km de Braşov şi la 122 km de Bucureşti) iar pe şosea se alege Drumul european E60 sau DN1. Pe calea ferată există numeroase curse care din Ploieşti intră pe Valea Prahovei, iar Statiunea Sinaia este una dintre destinaţii.
Vizitatorii beneficiază de un tur extins al spaţiilor de la parter şi etaj I, cu ghidaj în cinci limbi străine. În luna noiembrie, Castelul Peleş este închis pentru curaţenia generală.

V.F.

mai mult
Documentar

Amintiri din Retezat 1963

re3

Un reportaj de excursie, mai mult documentar despre cum se facea turismul montan acum 1/2 secol

La coborarea in Ohaba de sub Piatra din personalul care oprea in aceasta halta, dupa o noapte de somnolenta pe banci de lemn la clasa 2 a. In afara echipei noastre cu care strabatuseram multe trasee montane se atasasera cativa prieteni mai putin obisnuiti cu muntele

La vremea aceea pe rute secundare – drumuri comunale, uneosi si judetene – nu exista nici un mijloc de transport in comun. Cei peste 20 km pana la Poiana Carnic de unde incepea urcusul spre cabana Pietrele ii ingrozea pe insotitorii nostri mai putin umblati pe munte asa ca am angajat un localnic care astepta, cu o caruta, sa faca si el un mic business ( cuvant necunoscut atunci ) din care ii iesea un mic profit, important pentru el si apreciat ca modest de noi. Cele cateva imagini dau o idee despre cum aratau satele, drumurile din zona.

Urcusul la cabana era destul de usor, umblat de ciobani, turisti, localnici. Am ajuns insa destul de obositi, transpirati, prafuiti si cu gandul la un loc la prici, noaptea precedenta fiind nedormita dar la cei 26 ani cati aveam atunci, ce conta?

Cabana Pietrele era oarecum evoluata, avand instalatie de apa in curte in timp ce la majoritatea cabanelor ” spalatorul ” era la rau sau la izvor, uneori destul de departat.

Pe vreme buna micul dejun luat in curtea cabanei era o incantare pt. ca salile de mese nu erau prea imbietoare.

La revenirea spre cabana dupa un traseu mai dificil pe Custura Galesului, pe o vreme mizerabila. am dat de un bordei ciobanesc unde am fost primiti cu prietenie, ne-am uscat la foc, am mancat si baut delicioase produse de stana, ciobanul neacceptand vreo plata cu exceptia tigarilor. Pachetele de tigari erau o moneda cautata de ciobani si le luam cu noi special (niste colegi de facultate, la terminarea uneia dintre convocari la Scoala Militara din Sibiu, au facut creasta Fagarasilor cheltuind aproape nimic, avand cu ei o multime de pachete de tigari ” Militar ” care se dadeau ca ratie zilnica odata cu masa de pranz)

Cabana, cocheta si splendid pozitionata intr-o poiana langa Raul Mare , nu mai exista zona fiind inundata de lacul de acumulare. Nici drumul in lungul raului prin care am iesiit din masiv pe la Gura Zlata nu mai este. De aceasta cabana imi sunt legate amintiri minunate. Dupa o zi dura de parcurs diastanta de la Pietrele, incarcati cu rucksaci de cca 30 kg ( din care mai bine de 1/2 erau alimente – conserve, salamuri, chiar paine – pt. ca la cabane nu geseai nimic de mancare ), arsi groaznic de soarele unei zile de un senin de exceptie ( desi eram dupa cca 10 zile de plaje la Mare ) si terminati fizic de un cobaras abrupt din creasta pana la nivelul raului. poiana de langa apa unde era cabana ni s-a parut un colt de Rai. Am dormit tun, desigur tot la priciuri Pt. cine nu a apucat, priciurile erau paturi de scandura de brad, intre 10….20 intr-un dormitor, cu o saltea de paie peste care se asternea una din cele 2 paturi care iti erau oferite in pretul cazarii. Aveam insa 26 ani si treceam peste toate fara sa ne pese. La cabana toaleta se facea la rau. unde se spalau si rufele, se corhaneau bustenii cu tapina in rau pt a fi dusi de apa la vale. In lumina diminetii ce a urmat am facut cateva poze bune, cu activitati la rau, tapinari in efort etc. Putin mai jos de cabana era improvizat un mic baraj din busteni mari, lac in care se adunau lemnele pt. a fi dirijjate mai apoi pe firul raului de catre tapinari. Una din fotografiile cu tapinari, cu o lumina frumoasa si omul in plin efort, a placut mult colegilor de la AAF dar nu a putut fi inclusa in colectiile ce erau trimise la saloane internationale sau interne pt. ca spatele camasii omului avea un petec mare si cenzura comunista nu tolera asa ceva. In micul lac format de baraj am petrecut cateva ore de neuitat in compania unor copii ai locului facnd exercitii de plutarit pe niste plute improvizate din 2..3 busteni legati. Cateva din cele povestite sunt ilustrate in imaginile ce urmeaza

Fotografia postată de Viorel Simionescu.
Fotografia postată de Viorel Simionescu.
Fotografia postată de Viorel Simionescu.

mai mult
Documentar

MONUMENTE ALE NATURII DIN ROMÂNIA: Cascada Vârciorog din Munții Apuseni

Cascada-Varciorog-Apuseni

Cascada Vârciorog este situată în sud-estul Munților Bihor, pe Valea Vârciorogului, în apropierea comunei Arieșeni, județul Alba, conform www.muntii-apuseni.eu. Spectaculoasa cădere de apă constituie o rezervație naturală de tip geologic și peisagistic protejată de lege. Arealul în care se află cascada Vârciorog se întinde pe o suprafață de 5 ha.

Apa aflată la o altitudine de 1.090 m la poalele Vârfului Piatra Grăitoare (1.657 de m), cade de la o înălțime de aproximativ 15 metri, potrivit www.trecator.ro. Cascada are o singură cădere de apă, care de-a lungul timpului a săpat o mare scobitură, la bază.

Cascada Vârciorog este vizitată de turiști cel mai des vara și toamna. Se poate ajunge la cascadă și iarna, atunci când stratul de zăpadă nu e mare. Primăvara, însă, în urma topirii zăpezii, spectacolul oferit turiștilor de căderea de apă este impresionant.
Se poate ajunge la cascadă plecând din centrul comunei Arieșeni pe drumul național înspre Vârtop (2,5 kilometri) până la un drum aflat pe partea stângă unde există un indicator având un marcaj cu punct galben. De aici se urmează drumul ce însoțește Valea Vârciorog (aproximativ 3,5 kilometri) și marcajul punct galben până la cascadă, notează http://turismcimpani.ro/. Traseul poate fi făcut atât de începători, cât și de copii și durează între o oră și jumătate și două ore și jumătate.

Ajunși aici, turiștii pot urca pe Vârful Piatra Grăitoare, urmând drumul destul de abrupt din spatele cascadei. Se traversează o pădure de brad și molid până la golul alpin, iar de aici tot se urcă pe creastă până la Vârful Piatra Grăitoare. Traseul nu este marcat.

Potrivit site-ului www.arieseni.pro, pornind din Arieșeni, se pot face mai multe trasee ce includ și această cascadă: Arieșeni — Cascada Vârciorog — Vârful Piatra Grăitoare — Vârful Bihorul — Vârful Curcubata Mică — Cascada Pătrăhăițești — Muzeul Pătrăhăițeșți — Arieșeni; Arieșeni — Groapa Ruginoasă — Telescaun Piatra Grăitoare — Cornul Berbecului — Vârful Piatra Grăitoare — Cascada Vârciorog.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Comuna Arieșeni este situată la izvoarele Arieșului Mare, între Munții Bihor — Vlădeasa, unitatea muntoasă cu cele mai mari altitudini din Munți Apuseni (Vârful Curcubata Mare — 1.848 m). Localitatea se află la o distanță de 120 km de municipiul Alba Iulia, reședință de județ, și la 40 km de cel mai apropiat oraș, Câmpeni, notează www.primariaarieseni.ro. Comuna are o suprafață de 3.322 hectare și o populație de circa 1.909 locuitori, repartizată în 18 sate.

Întreaga zonă prezintă un grad ridicat de interes turistic atât vara cât și iarna, când stratul de zăpadă persistă circa 4-5 luni pe an pe versanții nordici, având o grosime medie de circa 60-70 cm. Datorită acestor condiții perfecte pentru sporturile de iarnă, la Vârtop există un domeniu schiabil alcătuit din trei pârtii separate: Pârtia Piatra Grăitoare, Pârtia Vârtop 1 și Pârtia Vârtop 2.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

De asemenea, în zonă există numeroase obiective turistice: Valea Sighiștelului, Groapa Ruginoasă, Vârful Bihorul, Padiș, Valea Garda Seacă, Izbucul Tăuz, Ghețarul de la Scărișoara, Peștera lui Ionele, Dealul cu melci de la Vidra, Casa Memorială ”Avram Iancu”, Cascada și cătunul Pătrăhăițești. Tot aici, se găsesc și ateliere de meșteșuguri tradiționale.

AGERPRES

mai mult
Documentar

Mineriada din 1991, a patra mineriadă (24 – 28 septembrie)

Miron-Cozma-si-minerii

Cu 26 de ani în urmă (1991), între 24 şi 28 septembrie, minerii de la Vulcan, nemulţumiţi de cum se rezolvase un conflict de muncă, au intrat în grevă şi au solicitat prezenţa primului ministru în Valea Jiului, pentru a relua negocierile. Refuzaţi de premier, minerii, în frunte cu Miron Cozma, au decis deplasarea în Capitală. S-a produs, astfel, o nouă mineriadă (a patra), în timpul căreia a fost luat cu asalt sediul Guvernului (25-26 septembrie), cerându-se demisia Cabinetului Petre Roman (fapt anunţat pe 26 septembrie, la prânz, de purtătorul de cuvânt al Preşedinţiei).

Termenul de mineriadă nu exista în dicționare, dar a apărut în limbajul populației române după revoluția din 1989 și desemna violențele produse de minerii adunați în Piața Revoluției și în Piața Universității. Astfel de manifestații au avut loc în repetate rânduri în București și de fiecare dată au lăsat în urmă morți, răniți și numeroase pagube materiale.

În 24 septembrie 1991, minerii din Valea Jiului intră în grevă generală și cer primului ministru, Petre Roman, să vină la Petroșani pentru a le asculta problemele. Liderul sindical, Miron Cozma, i-a amenințat pe reprezentanții Guvernului că dacă nu se rezolvă aceste nemulțumiri cît mai repede posibil, ei vin în număr mare la București.

Primele acțiuni violente au fost făcute la Petroșani unde au intrat în primărie și l-au agresat pe subprefectul Ionel Botoroaga și pe directorul Regiei Autonome a Huilei, Benone Costinaș. În gara Petrosani solicită trenuri pentru deplasarea la Bucuresti şi fiind refuzaţi, devastează gara, ocupă acceleratul 244 şi deturneaza alte două garnituri de tren. În Petroşani şi Vulcan au loc violenţe, devastări şi incendii. A doua zi, trenurile cu mineri sunt oprite în Gara Craiova, se anunţase că Petre Roman ar fi dispus să vină aici pentru tratative. Minerii refuză oferta şi îl agresează pe prefectul Ilie Ştefan şi pe generalul maior Ilie Marin şi devastează gara. După toate acestea trenurile pleaca spre Bucureşti unde ajung în dimineaţa zilei de 25 septembrie 1991.

În dimineața zilei de 25 septembrie, în jurul orei 10.00, minerii din Valea Jiului au ajuns în Gara Băneasa cu mai multe garnituri de tren, în posesia cărora au intrat prin violențe și incendieri. La aflarea veștii că minerii se îndreaptă spre capitală, primul ministru și președintele au încercat mai multe manevre de împiedicare a acestora de a ajunge la destinație, însă toate au fost în zadar. Conduși de liderul lor sindical, Miron Cozma, prima oprire au făcut-o în Piața Victoriei, unde au cerut o întâlnire cu premierul Petre Roman. Deoarece acesta nu a apărut, și-au schimbat motivul pentru care au venit și au cerut demisia acestuia din funcție. O delegație a minerilor a reușit să vorbească cu primul ministru. Cornel Tomescu, șef sector în cadrul Secretariatului General al Guvernului a declarat că la sosirea în Piața Victoriei, minerii nu erau violenți ”Minerii erau calmi, nu strigau lozinci la adresa Guvernului sau a președintelui și stăteau așezați pe caldarîm.”

Un militar, aflat la un etaj al Palatului a aruncat în mijlocul adunării de mineri o grenada lacrimogenă, fapt care a aprins spiritele deja încinse. Au început violențele și atacurile asupra clădirii Guvernului. În acel moment funcționarii care se aflau în clădire au fost evacuați. Cpt. Dorel Enache, comandantul grupului de interventie al MAPN care a actionat in Piata Victoriei, afirma mai târziu că a văzut grupuri de civili care-i instigau pe ortaci la violenţă, iar revolutionarul Nica Leon declara că toţi civili care s-au alăturat minerilor doreau înlaturarea Guvernului Petre Roman şi a preşedintelui Iliescu. Seara se reuseşte evacuarea Pieţei Victoriei, dar manifestantii s-au retras către Piaţa Universităţii şi Televiziune, pe care o asediază. Miron Cozma şi o delegaţie de mineri s-au întilnit la Palatul Cotroceni cu preşedintele Ion Iliescu, unde îşi condiţionează retragerea de demiterea primului ministru.

Deşi Petre Roman doreşte să-ţi depună mandatul, în 26 septembrie zi minerii atacă din nou clădirea Guvernului. Au avut loc discuții cu ușile închise. Miron Cozma amenință că dacă până la ora 12.00 nu este anunțată demisia premierului, el cheamă 40.000 de sindicaliști din Pipera, acesta adăugând că probabil nimeni nu dorește un război civil. Sub presiunea evenimentelor, la ora 12.00, Alexandru Bîrlădeanu, preşedintele Senatului, a anunţat demisia Cabinetului Roman, pe postul naţional de televiziune. Miron Cozma cere minerilor să plece acasă pentru ca le-au fost rezolvate toate revendicarile, dar cu toate acestea, în după-amiaza acelei zile, minerii intră în sala de şedinţe a Adunării Deputaţilor, unde cer demisia lui Ion Iliescu şi satisfacerea tuturor revendicărilor pentru care au venit la Bucureşti. În cele din urmă s-au potolit și s-au întors în Valea Jiului, cu promisiunea făcută că tot ceea ce au cerut se va rezolva. Două zile mai târziu Miron Cozma și președintele țării Ion Iliescu semnează un comunicat prin care încheie tragicul episod al celei de-a patra mineriadă. În violenţele zilelor mineriadei trei persoane au murit în Bucureşti: Andrei Frumuşanu, Aurica Crăniceanu şi Nicolae Lazăr, şi unul – Enea Ionel – în orasul Vulcan, şi 455 de persoane au fost rănite.

A patra mineriadă a izbucnit o dată cu greva generală a minerilor și inițial nu aveau nici un interes de ordin politic. Voiau doar ca pâinea să fie mai bună și să primescă salam fără soia. La prima vedere aceste lucruri se puteau rezolva simplu, fără ca minerii să vină din nou în București. Indiferența autoritățiilor i-a costat.

Demisia guvernului Roman a avut mai multe cauze, însă venirea minerilor în capitală a grăbit acest lucru. Eugen Dijmarescu, ministru al Economiei si Finantelor, a declarat: „Guvernul Roman nu si-a dat demisia la presiunea strazii, ci din alte considerente, de natura politica„. El a adaugat ca „atunci cind s-a pus problema depunerii mandatului, minerii nici nu ajunsesera in Capitala„. Dijmarescu a spus ca la acea data cunostea situatia din Valea Jiului si ca cererile din 1991 ale minerilor erau justificate deoarece o duceau foarte prost, iar cei din conducerea Regiei nu faceau nimic pentru ei si erau interesati numai de bunastarea lor. „Surprinzator, Liga Sindicatelor Minerilor nu a cerut demiterea conducerii Regiei ceea ce ma face sa cred ca este vorba despre o complicitate„, a adaugat Dijmarescu.

Părerile despre demiterea sau demisia Guvernului Roman sunt împărțite. Unii cred că România era deja o țară fără guvern în momentul în care minerii au ajuns la la București, alții susțin că lămpașii au avut putere de decizie în acel moment.

Pe plan național, mineriada a avut efecte negative asupra populației. Oamenii care au văzut și simțit evenimentele din septembrie 1991, îsi amintesc de mineri înarmați cu bâte, topoare, târnăcoape, lanțuri care băteau pe oricine le părea suspect că era împotriva lor. Amenințau si loveau în toate direcțiile. Astfel la plecare au lăsat în urma lor 455 de răniți, dintre care 50 au necesitat spitalizare, și 3 morți din București și unul din orașul Vulcan. După aproape 2 ani de la revoluția din 1989, românii încă mai luptau împotriva comunismului, pretext pe care l-au folosit și minerii când au organizat cea de-a patra mineriadă.

Pe plan internațional, lucrurile nu au stat mai bine. Investitorii străini au refuzat să își dezvolte afacerile în România și astfel s-au redus locurile de muncă, banii, iar sărăcia era aproape mai mare decât în epoca ceaușistă. Nici țările europene nu mai doreau relații cu țara noastră, pentru ca tot ce se întâmpla era de fapt refuzarea democrației de către Guvern, lucru care ne dezavantaja.

S.U.

mai mult
Documentar

Românul care a SCULPTAT uriașa statuie a lui Iisus de la Rio de Janeiro

rio

Statuia gigantică a lui Iisus din  Rio de Janeiro a fost dăruită de francezi Braziliei cu ocazia împlinirii a 100 de ani de independență a acestei țări sud-americane.

Puţini ştiu, însă, că faimosul Iisus din Rio poartă și amprenta unui român. Proiectul statuii a fost iniţiat de doi brazilieni, inginerul Heitor da Silva Costa şi pictorul Carlos Oswald. Însă cei care au realizat statuia au fost sculptorul polonez Paul Landowski şi echipa sa. Unul dintre membrii echipei a fost românul Gheorghe Leonida, căruia sculptorul francez i-a încredinţat sarcina de a modela chipul lui Cristo Redentor, informează digi24.ro.

Criticul de artă Pavel Șușară spune că „Gheorghe Leonida este autorul. Cel puţin o tradiţie orală şi tot felul de informaţii şi scrise, acreditează această idee, că el este autorul capului Christului de la Rio.”

Despre Gheorghe Leonida românii ştiu prea puţin. Născut în anul 1893, în Galaţi, penultimul dintre cei unsprezece copii ai unei familii celebre, Gheorghe Leonida a fost fratele inginerului român Dimitrie Leonida şi al primei femei inginer din lume, Elisa Leonida.

SONY DSC

Şi-a făcut studiile de artă la Roma, iar în anul 1925, Gheorghe Leonida s-a mutat la Paris, unde a fost angajat în atelierul sculptorului de origine poloneză Paul Landowski. Avea 32 de ani când a devenit unul dintre artiştii recunoscuţi, din boema pariziană.

„În esenţă primul specific al unui portret al lui Gheorghe Leonida este faptul că nu se înscrie în tendinţa modernităţii, a modernismului de tip brâncuşian, de tip să zicem avangarde, art nouveau şi tot ce mai înseamnă experienţa radicală de materializare a sculpturii aşa cum a făcut-o Brâncuşi. S-a format în ambianţa pariziană, dar în ambianţa pariziană s-au format mulţi şi opţiunile lor sunt foarte diferite. Deci el a făcut această opţiune, nu faptul că a stat la Paris îl determină să meargă pe linia clasică să zicem, pe linia michelangelescă”, mai spune Pavel Șușară.

Recunoaşterea în lumea artei i-a venit odată cu lucrarea „Reveil”, un nud expus la Saloanele de Artă de la Roma şi Paris. De altfel, cea mai mare parte a operelor lui Leonida, din prima perioadă de creaţie, sunt nuduri feminine.

Lucrările lui Gheorghe Leonida au fost apreciate de suveranii României, astfel încât acesta a devenit unul dintre sculptorii oficiali ai Casei Regale. Este şi unul dintre motivele pentru care, în perioada comunismului, operele lui Leonida au fost ferite de privirile publicului, iar numele sculptorului gălăţean, aproape inexistent în lumea artei.

Cristo-Redentor

A intrat, însă, în istorie, atunci când a fost cooptat în echipa care a realizat statuia lui Iisus de la Rio. Timp de cinci ani, la propunerea mentorului său, Paul Landowski, sculptorul român a modelat chipul lui Cristo Redentor.

Din nefericire, celebritatea câştigată odată cu participarea la realizarea faimoasei statui a fost curmată de un destin tragic. Întors în ţară, în casa familiei Leonida din Bucureşti, pe strada Salcâmilor, cel care colindase întreaga lume, a murit într-un accident stupid: a căzut dintr-un tei, în timp ce culegea flori.

Tot criticul de artă, Pavel Șușară ne mai spune că „a murit în jur de 50 de ani, în plină forţă, în plină putere de concepţie, de putere de muncă, de putere a imaginarului, de toate. Deci dacă asta ar fi partea care ar indica maturizarea şi opţiunea fermă pentru anumită stilistică, atunci Art Deco-ul ar putea să dea o imagine mult mai dinamică a personalităţii lui Gheorghe Leonida decât nudurile.”

Lucrările lui Gheorghe Leonida sunt piese rare. Puţini sunt colecţionarii care se pot lăuda că deţin o operă de-a sa.

„Nici în muzee nu găseşti la tot pasul lucrări de Gheorghe Leonida. Ceea ce face din el un personaj artistic misterios, însă necunoscut, legenda adevărată cu capul Christului de la Rio şi moartea stupidă toate lucrurile astea creează ingrediente suficiente pentru a identifica o personalitate mai puţin obişnuită, şi asupra căreia interesul să se manifeste din ce în ce mai mult”, a mai adăugat Șușară.

D.G.

mai mult
Documentar

Ce nu ar trebui să uităm despre Munții României

coliboaia2

1. Munții Carpați reprezintă al doilea cel mai lung lanț muntos din Europa, după Munții Scandinaviei, având o lungime de aproximativ 1.500 km. Dintre aceștia, aproximativ 800 de km se desfășoară în România. Totodată, la noi în țară se află și cel mai lung lanț de munți vulcanici din Europa: Oaș – Gutâi – Țibleș – Călimani – Gurghiu – Harghita.

2. În Carpații românești există peste 12.000 de peşteri, iar 76 dintre ele au o lungime de peste doi km. În Peștera Coliboaia, Munții Bihor, se găsesc cele mai vechi picturi rupestre din Europa Centrală și de Est. Numite și picturi negre, acestea reprezintă animale, printre care un bizon, un cal, o felină, un urs și doi rinoceri. Picturile din Peștera Coliboaia au fost descoperite la începutul anului 2010 și au o vechime de 32.000 de ani. Totodată, în Carpații românești se află și al doilea cel mai mare ghețar subteran din Europa – Peștera Scărișoara sau Ghețarul de la Scărișoara adăpostește un bloc de gheață cu un volum de 80.000 de metri pătrați și care dăinuie în peșteră de peste 4.000 de ani.

3. De asemenea, în munții României se găsesc aproximativ 60% dintre urșii bruni din Europa. Potrivit unui raport al Ministerului Mediului, Apelor și Pădurilor, din anul 2014, în pădurile de la noi din țară trăiesc aproximativ 6.000 de urși. Cea mai mare populație de urși bruni se află în Covasna, Harghita și Brașov.

4. În munții Orăștiei se găsește Sarmizegetusa Regia, cel mai important centru militar, religios și politic al statului dac înainte de războaiele cu Imperiul Roman. Cele șase fortărețe dacice din Munții Orăștiei (Sarmizegetusa Regia, Luncani – Piatra Roșie, Costești – Blidaru, Costești – Cetățuie, Căpâlna și Bănița) erau parte a unui sistem defensiv, folosit de Decebal pentru apărare și protecție contra cuceririi romane. Situl arheologic din Munții Orăștiei este, în prezent, parte a patrimoniul cultural mondial UNESCO.

5. Și pentru că am ajuns la construcții, trebuie precizat și că pe 14 septembrie a avut loc și inaugurarea oficială a Crucii Caraiman, monument istoric care a fost construit între 1926 și 1928, pentru a cinsti memoria românilor care au murit în Primul Război Mondial. Ridicată la altitudinea de 2.291 de metri, a fost desemnată cea mai înaltă cruce din lume amplasată pe un vârf montan, potrivit site-ului Guinness World Record.

e-munte.ro

mai mult
Documentar

Catedrala Ortodoxă Română din municipiul Sfântu Gheorghe

no thumb

Catedrala Ortodoxă Sfântul Ierarh Nicolae și Sf. M. Mc. Gheorghe din Sfântu Gheorghe a fost ridicată pe locul unui mai vechi locaș. Prima biserică ortodoxă, cu hramul „Sfântul Gheorghe”, a fost construită în anul 1790, în mijlocul cimitirului „după obiceiul satelor secuie”, clădită din lemn, afară de turnul-clopotniță care, mai târziu, în 1802, a fost zidit din piatră și a rămas astfel până astăzi, arată site-ul oficial al Catedralei.

Demersurile pentru construirea unei noi biserici ortodoxe în Sfântu Gheorghe au început în anul 1923. În anul 1938, prin grija Comitetului local de construcție, toate lucrările pregătitoare începerii noii catedrale ortodoxe din Sfântu Gheorghe erau finalizate. Merite deosebite în asigurarea amplasamentului, în proiectarea, avizarea și începerea lucrărilor de construcții, le-au avut protopopul Aurel Nistor și rezidentul regal al Ținutului Bucegi, profesorul universitar Gheorghe Alexianu.

Piatra de temelie a clădirii s-a pus în ziua de 20 septembrie 1939. Proiectul construcției a fost făcut de arhitectul Patriarhiei, Berechet Ionescu, iar lucrarea a fost încredințată inginerului Tiberiu Eremia. Catedrala are o suprafață de 900 mp, o înălțime de 45 m și o capacitate de 2.000 de persoane. Stilul este cel brâncovenesc, după modelul maeștrilor Herescu și Antoniu.

Anul 1940 a adus și pentru comunitatea și biserica românească din Sfântu Gheorghe grele încercări, lucrările de construcție fiind oprite. Această situație s-a prelungit și după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial și revenirea Ardealului de Nord în hotarele României. Mult timp, în centrul orașului Sfântu Gheorghe a existat o construcție neterminată, lăsată în paragină.

În anul 1968, la reorganizarea administrativ teritorială, Sfântu Gheorghe a devenit capitala județului Covasna. În noile condiții, cu aprobarea conducerii de la București, administrația județului Covasna avizează în anul 1972 reluarea lucrărilor de construcție la clădirea catedralei. Proiectul este reactualizat de arhitecții Constantin Busnel și Marian Renel.

În 1983 s-a reușit finalizarea lucrărilor catedralei. Pictura a fost realizată de pictorul Iosif Vasu și de ucenicii săi: Marin George și Marcel Codrescu.

Catedrala a fost sfințită în 15 mai 1983 de către patriarhul Iustin, mitropolitul Ardealului, Antonie Plămădeală și episcopii vicari Roman Ialomițeanul și Lucian Făgărășanul, înconjurați de un mare sobor de preoți și diaconi și o impresionantă mulțime de credincioși.

Din inițiativa Ligii Cultural-Creștine „Andrei Șaguna”, în anul 1993, la subsolul catedralei a fost amenajat Muzeul Spiritualității Românești, în care sunt expuse icoane pe lemn și pe sticlă din sec. XVIII și XIX, o bogată colecție de carte bisericească veche, obiecte liturgice și documente referitoare istoria Bisericii ortodoxe din județul Covasna.

Începând cu anul 1994, se înființează Episcopia Ortodoxă Română a Covasnei și Harghitei, păstorită de Înalt Preasfințitul Ioan Selejan.

Din inițiativa și cu binecuvântarea acestuia, în anul 1996 la parterul blocului din vecinătatea catedralei a fost înființat Centrul Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, având ca obiect de activitate formarea unui fond documentar privind cultura și civilizația românească, în istorie și contemporaneitate.

* * *
Prima mențiune despre propunerea de înființare a unei Episcopii, cu aria de acoperire a parohiilor ortodoxe din Arcul intracarpatic, datează din perioada interbelică. Astfel, în 1936, primăria municipiului Târgu Mureș a propus înființarea unui vicariat ortodox pentru credincioșii din „secuime” cu sediul în acest oraș, este arătat într-un istoric al eparhiei Covasna de pe site-ul oficial al Catedralei ortodoxe din Sfântu Gheorghe.

După decembrie 1989, a fost reluată propunerea de înființare a unei Episcopii în zonă de către mai multe personalități laice și bisericești și de către reprezentanții societății civile românești din județele Covasna și Harghita.

La data de 11 ianuarie 1994, Adunarea Națională Bisericească a hotărât înființarea unei noi Eparhii a Bisericii Ortodoxe Române, în județele Covasna și Harghita.

În același an a fost ales Întâistătătorul nou-înființatei Episcopii, în persoana arhimandritului Ioan Selejan, superiorul Așezămintelor Românești de la Ierusalim și Iordan.

Despre arhiepiscopul Ioan Selejan a vorbit, cu prilejul alegerii sale în scaunul episcopal de la Miercurea-Ciuc, mitropolitul Ardealului, Antonie Plămădeală: „Un om plin de vigoare, înzestrat cu experiență în lucrarea cu oamenii și întemeierea și consolidarea unei instituții căreia îi revin sarcini uriașe. Aceasta reclamă inteligența, buna pregătire teologică și nu numai teologică… Această zonă are nevoie de un om destoinic, de un om menit să fie ctitor și păstor de conștiințe ortodoxe și românești… iubitor de neam și de glie românească și, în același timp să fie deschis semenilor de alte naționalități și cu alte convingeri religioase, pe care să-i respecte în măsura în care și ei ne respectă neamul și convingerile noastre”, relatează site-ul oficial al Catedralei episcopale din Miercurea-Ciuc.

Instalarea primului episcop al Covasnei și Harghitei, Ioan Selejean, a avut loc la 25 septembrie 1994, la Miercurea-Ciuc. Sfânta Liturghie a fost săvârșită de patriarhul Teoctist și patriarhul Partenie al Alexandriei.

În cadrul ședinței de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 18-19 iunie 2009, vlădica Ioan Selejan a fost ridicat la rangul de arhiepiscop, pentru activitatea ierarhică pilduitoare și slujire chiriarhală deosebită și îndelungată a Bisericii.

La data de 23 august 2009, a urmat actul solemn și demn, acela al ridicării la rangul de arhiepiscop al Preasfințitului Ioan, episcopul Covasnei și Harghitei după săvârșirea Sfintei Liturghii de către Preafericitul Daniel, patriarhul României și 14 membrii ai Sfântului Sinod.

M.Z.

mai mult
Documentar

13 septembrie 1848: Bătălia de la Dealul Spirii în viziunea lui Dimitrie Papazoglu

Dealul_Spirii_1848

Lupta cea vitează din Dealul Spirii, în București, a Oștirii Românești cu numeroasa trupă otomană, ce intra în Capitală, sub comanda lui Omer pașa, la anul 1848, 13 septembre, ziua luni, la 4 ore după amiază.

La această luptă, luând parte și eu, autorul acestei broșuri, fiind șef al Companiei a 5-a, din Regimentul nr. 2, și în toată activitatea, căci mă aflam de zi peste streji, am socotit de a mea datorie ca să o descriu, în adevărul ei, de a se vedea de către români și a se ști, în tot viitorul României, că curajul românului, în urma mai multor umilințe la care evenimentele l-au adus, nu a fost pierdut, ci, ca niște nepoți ai strămoșilor lor romani, ca niște viteji ai lui Mircea, Vlad, Mihai și Șerban, știură, în stâmtoarea Dealului Spirii, să recâștige aplauzele Europei și să glorifice numele de român.

Când, la 9 septembrie, se vesti că se porni din Giurgiu, oștirea turcească, sub comanda generalului de căpetenie Omer pașa, spre Capitala București, din ordin grabnic se porniră toate detașamentele Oștirii Românești, ce se aflau în Capitală, precum: Cavaleria și Artileria, spre a merge în marș forțat la Râmnicu Vâlcei, în tabăra de la Troianu, alcătuită, sub comanda dlui Magheru, de Regimentul nr. 1 și de dorobanții districtelor Micii Românii, iar în Capitală se opri 5 companii, din Regimentul nr. 2, sub comanda ștabi-ofițerilor colonel Radu Golescu și maior Nicolae Greceanu, și o companie din Regimentul 1.

La 12 septembrie, sosi oștirea otomană, în sumă de 20 000 oameni, și se opri în bivuac, în câmpia de la Cotroceni, fiind împreună cu dânșii Fuad Efendi, comisar turc, și generalul Duhamel, comisar rus, iar generalii turci erau: Omer Pașa, Kerim Pașa (foto), Ismail Pașa și Mehmet Pașa, cari, îndată după sosire, chemă, pentru 13 dimineața, a merge în tabără, pe mitropolitul, boierii toți, cum și partida liberalilor.

La 13 septembrie, dimineața, Garnizoana românească primi ordin de la șeful oștirii, generalul Teii, a se concentra în Dealul Spirii, la Cazarmă, zicându-ne că trebuie a se primi, pe de o parte, steagurile cele noi, cu care înlocuia pe cele vechi ale batalionului, iar pe de alta, a ne afla strânși acolo, pentru onoarele ce urma a se da din partea noastră oștirii otomane, la vremea intrării sale în Capitală. Fu dat ordin ca să scoatem în mijlocul cazărmii cele 6 companii, îmbrăcați în mondire, pantaloni albi și șepci. Pe la ceasul patru după-amiază, după ce se făcu primirea steagurilor celor noi, în front, în vreme când așteptam să sosească și trupa pompierilor de la Poliție, frontul primi ordin de a sta comod, toți ofițerii, împreună cu șefii menționați, doi ștabi-ofițeri, ieșirăm la poartă și, stând pe podișca șanțului cazărmii, priveam la lumea ce se întorcea, fugind pe ulița cea mare, de la Cotroceni și strigând să le dăm arme, că a pornit a intra oștirea otomană; menționații șefi, refuzând pe mai mulți la această cerere, stau în loc, adăstând să vadă sosirea trupei.

În vreme când s-a văzut avangarda, în plutoane, de cavalerie turcă, condusă de călăuze, alți turci neguțători ce vin cu neguțătorii în Capitala noastră, s-a dat comanda la activitate, subalternii s-au tras la locul lor în front, iar colonelul Golescu s-a poprit în loc, dimpreună cu căpitanul Caragea, cu aghiotantul său, casierul și cu mine, subsemnatul, care eram dejurna peste străji, ocupând chiar cazarma cu streji, după obicei, din compania mea; pe dată ce sosi avangarda și, după dânsa, generalul Kerim pașa, cu colonelul și maiorul Arabu, comandanții regimentului de infanterie, ce urma în marș, se popri împotriva porții cazărmii, dând comanda trupei să se oprească. Kerim pașa, adresându-se către colonelul Golescu, ceru de a lăsa trupele să intre în cazarmă. Bravul colonel Golescu răspunse, prin căpitanul Caragea, în limba turcă, că dânsul nu poate împlini această dorință fără ordinul generalului său și, pe dată ce-i va trimite ordin, îi va putea libera cazarma.

Kerim Pașa, plăcându-i, se vede, această subordonanță militară, fără a zice nimic împotrivitor, comandă marșarea în continuație spre oraș, a coborî Dealul Spirii, când, dintr-o întâmplare, la 150 stânjeni distanță de la poarta cazarmei spre vârful Dealului Spirii, se întâlni piept în piept cu trupa de pompieri, pe care, după cum zisei, o așteptam d-a veni a se întruni cu noi. Surpriza urâtă ce avu atât Kerim pașa, șeful oștirii turcești, întâhiindu-se în drum cu o trupă sub o altfel de uniformă, cât și trupa pompierilor, a se vedea în piept cu trupa otomană, care sforțând da a trece mica distanță spre a sosi la cazarmă și încurcându-se printre întâiele rânduri de cavalerie și infanterie ale trupei otomane, se loviră, se îmbrânciră soldații și, deodată, noi, care ne aflam la poarta cazărmii, auzirăm slobozirea unei puști, iar în cinci minute văzurăm, din acea distanță, amândouă trupele încăierate și mai multe sloboziri de puști, iar până să comande colonelul nostru frontului ce sta în curte a se aranja, nu trecu al 8-lea minut și tot frontul trupelor otomane, ce se afla mărșuind în despărțiri îndărătul a toatei întinderii cazărmii, având și tunuri între distanțele batalionelor, se întocmi în front spre cazarmă și deschise cel mai iute foc de rânduri asupra frontului nostru, cum și sloboziri de tunuri cu cartece, care curgând ca ploaia dimpreună cu țăndări de uluci din împrejurimea cazărmii asupra noastră, începurăm și noi, cu menționatele 6 companii, a trage focul cel mai teribil asupra lor, încât isprăvind soldații câte 20 patroane din patrontașe, năvăliră în dezordine în fundul cazărmii, unde, lângă magazia regimentului, găsind carul pe două roate în care se păstrau patroanele regimentului și spărgându-l, încărcară patrontașele lor și trăgeau focuri spre inamicii risipiți prin curtea cazărmii, întinși pe brânci, rezămând pușca chiar pe trupurile căzute.

Fumul cel groaznic, focul cel bengalic al mulțimii trupei otomane, ricoșetele și vâjâitul gloanțelor făcură ca să nu ne mai vedem unul cu altul, în toată întinderea curții cea mare a cazărmii, mei să mai putem ști ce se petrece afară cu trupa pompierilor, atât știu că de două ori au ridicat batista albă legată în vârful sabiei ofițerii turcești, strigând că e greșală (ianglâș), să stăm, și focurile abia încetau două minute și de sineși începeau iarăși în reciprocitate.

Acest conflict, această nepregătită încăierare a unui număr de 500 români, în total, cu numeroasa trupă, de 9.000 oameni, ce marșa în Capitală, ținu de la 4 1/2 ore după-amiază până la 7 ore seara, la 13 septembrie, până când, cu încetul, ne-am retras prin ulița din fundul cazărmii, unde întâmpinând în acea furie de retiradă și o patrulă de Cavalerie otomană, alcătuită de 8 oameni lănceri, vrând a trage cu carabinele în noi, fură trecuți prin baionete, ei și caii lor, trecând peste cadavrele lor până ce ne răspândirăm care încotro am vrut.

 

Fidelitatea santinelei

Din roata V-ea, Regimentul nr. 3, comandată de mine, uitându-se, de către efleiter, soldatul ce era la ceas în odaia unde era cancelaria regimentului, la locul steagului și la lada cu bani, credinciosul, bravul român din districtul Argeș, a stat nestrămutat la locul său, privind pe fereastră toată mortalitatea ce se întâmplă în curte, văzând, în sfârșit, și chiar retragerea confraților săi, sta neclintit păzind postul său, până ce, peste o oră după retragerea noastră, intrând vedetele otomane din infanterie, a se încredința de deșertarea odăilor cazărmei, spre a putea intra totalul trupei, și găsind pe nenorocita santinelă funcționând, fără a-l mai întreba, traseră de afară cu mai multe focuri în el, până ce-l doborâră. Această fidelă santinelă va primi coroana cerului și aplauda tutulor militarilor, pentru care bine ar fi ca d. ministru actual al Oștirei să mijlocească o pensie familiei sale la Argeș, înțelegându-se mai întâi cu mine, șeful său, a-i relata cele de trebuință.

Încăierarea pompierilor, povestită mie de dnii ofițeri ce au luat parte

La 13 septembrie, pe la prânz, comanda pompierilor primind ordin de a veni în Dealul Spirii, a se întrupa cu roatele Regimentului nr. 2, plecă, la 4 ceasuri după-amiazi, din cazarma lor de la Poliție, când, deodată, se întâlniră, tocmai în vârful Dealului Spirii, la poarta de zid de unde începe a se vedea cazarma, cu flancul drept al trupei otomane, ce era comandată de generalul Kerim pașa, de un colonel și de un maior arab; iar trupa Pompieră era comandată de d. căpitan Zăgănescu (foto), având ca ofițeri pe dnii sublocotenenți Dincă, Foncianu, Stărostescu și pe locotenentul Dănescu. Veneau în despărțiri, iar sublocotenentul Dincă se afla armat și cu pistoale la brâu.

La semnalul ce dete Kerim pașa, a se da în lături din drum, această trupă nu înțelese și se împreună amândouă flancurile, începând a se încurca prin rândurile otomane, grăbeau de a sosi în cazarmă. Se vede că atingerea ce avură rând cu rând, soldat cu soldat, se învrăjbiră amândouă flancurile, încât începu lupta deodată; sublocotenenetul Dincă slobozi pistoalele în generalul turc și maiorul arab, așa încât maiorul căzu mort, cum și calul generalului; flancurile se băteau în focuri și în baionete, și Kerim pașa comandă, strigând, a veni tunuri. Pe dată ce sosiră două tunuri, cari până să-și ia poziția și pregătirea, pompierii traseră în manevră de lagări, trântiți pe brânci, și omorând vreo câțiva artileriști, răpiră cele două tunuri din mâinile lor; lupta se făcu mai crâncenă și încăierarea mai serioasă, atunci se omorî sublocotenentul Stărostescu.

După aceasta, luptându-se pompierii cu bărbăție și văzându-se năpădiți de mulțimea otomanilor, unii începură a se retrage în dezordine în vale de Dealul Spirii, coborându-se în dreapta, prin grădinile locuitorilor, alții apucară de sosiră în cazarmă, printre mulțimea rândurilor otomane.

Aceasta este descrierea și a încăierărei pompierilor, tot însă ce era afară din regulile militare, din partea ofițerilor otomani, au fost abaterea ce făcură că, în vreme când se ridica batista albă în vârful săbiei, spre semn de încetare a luptei, au putut face ca vreo câțiva soldați, ce mai rămăseseră în locul luptei, să pună armele jos, cu promisiunea că nu le vor face nimic și vor fi pardonați, și pe dată ce soldații au pus armele jos, au ordonat rândurilor otomane de au tras cu focuri în ei, omorând așa mai mulți soldați nevinovați.

Orașul București a fost ocupat de către trupele otomane, militărește. Infanteria coprinse posturile din Capitală, iar cavaleria patrula pe toată stradele. Tunurile otomane și mortierurile au fost așezate pe Dealul Spirii și <în> monastirea Cotroceni, dominând în noaptea aceea peste toată Capitala, deosebite patrule de cavalerie s-au trimis pentru strejuire pe la reprezentanții puterilor streine.

Iar a doua zi, 14 septembrie, fu ordin dat de șeful de căpetenie al Oștirii Otomane, Omer pașa, ca toți domnii ofițeri români ce ar fi fost deghizați să se îmbrace în uniforma lor, spre organizarea comenzilor lor, pentru care fu ordin dat atât în Capitală, cât și în districte, a se întoarce toți soldații ce vor fi dosit pe la casele lor, spre alcătuirea comenzii lor, iar parte din trupa otomană ce se afla încă la Cotroceni, cavaleria, sub comanda lui Ismail pașa, și infanteria, sub comanda lui Mehmet pașa, porniră în Mica Românie, ca să ocupe tabăra lui Magheru din Râmnicu Vâlcei, la Troian, care, cum a auzit că s-a apropiat oștirea otomană la Olt, dezarmă Regimentul nr. 1 și porni la Slatina, sub comanda ofițerilor subalterni, iar armele le puseră în care, căci d-sa și colonelul regimentului, d. Pleșoianu, se retraseră în Transilvania, în Sibiu, iar Artileria și Cavaleria fură trimise, prin Pitești, în Capitală, împreună cu ofițerii subalterni.

Să înscriu aici, spre eterna memorie, numele tutulor domnilor ofițeri și camarazi ai mei aflați în luptă:

Superiori: d. colonel Radu Golescu, șeful Reg. al 2-lea; d. maior N. Greceanu, comandantul Batalionului al 2-lea, din Regimentul nr. 2; d. căpitan Caragea, comandantul Companiei 1; d. locotenent E. Culoglu, comandantul Companiei 2; d. locotenent I. Deibus, comandantul Companiei 3; d. locotenent E. Caluda, comandantul Companiei 4; căpitan D. Papazoglu, comandantul Companiei 5; d. căpitan Lăzureanu, comandantul Companiei 7, din Regimentul 1; d. căpitan Zăgănescu, șeful trupei de Pompieri.

Numele dlor subalterni din Regimentul nr. 2: locotenenții: C. Conțescu, Scarlat Mareș, I. Arion, D. Ștefănescu; sublocotenenții: K. Constantinescu, G. Rătescu, F. Macri, Ioniță George, A. Teușeanu, N. Marinescu, N. Pescaru, J. Presan, B. Dimulescu, N. Paraschivescu, N. Cătuneanu; iar din trupa de pompieri, subalternii: locotenent Dănescu, sublocotenent Stărostescu, sublocotenent D. Focheanu și sublocotenent Dincă.

La această luptă s-au omorât din ofițeri: locotenent Dănescu și sublocotenent Stărostescu, amândoi din trupa de pompieri; iar din gradele de jos, din toată oștirea română, au fost răniți 57 și morți 48. Din partea otomanilor au fost omorâți: un șef de batalion, arab, și vreo câțiva ofițeri; iar din gradele de jos (cât s-au putut afla de către noi) au fost omorâți 158, s-au zis că sunt peste 400, fără a se putea afla câți răniți, precum și două tunuri trase din poziția lor.

Acestea sunt întâmplările ostășești ce s-au petrecut în România de la septembrie 9 până la restabilirea ordinului Căimăcămiei, văzute de mine, cari nu vor fi contestate de către camarazii mei, fiind adevăruri descrise fără părtinire sau orice altă rea cugetare.

În memoria acestei glorioase lupte, a VII roate de români, cu coloana otomană ce marșa în Capitală, în sumă de 9 000 oameni, am putut băga în colecția mea de rarități două cartice ce erau slobozite din tunurile otomane din Dealul Spirii, când trăgeau din ulița cazărmii spre noi și găsite, una în ulița Filaretului, căzută în curtea unui propietar, anume Popescu, și alta în Podul Caliții, intrată pe fereastră și căzută în odaia dlui Aprichie.

Sfârșind descrierea evenimentelor ostășești din anul 1848 (Dealul Spirii), fie-mi, vă rog, permis a face și o mică cronică a bravului Regiment nr. 2, din sânul căruia s-a aflat în luptă Batalionul II.

Acest brav regiment a fost, încă de la organizarea Oastei, la anul 1830, comandat de șefii cei mai inteligenți și bravi. Șefii batalioanelor și companiilor lui au fost cei mai învățați ofițeri și cei mai activi ce au existat pe acele vremuri în Oastea României.

Regimentul nr. 2 a fost acela ce, pentru prima oară, strejui, cu vrednicie garnizoana orașelor muntene la anul 1831, sub comanda colonelului Costache D. Ghica, când plăcură generalului Kiseleff, la revista ce-i făcu, disciplina, îmbrăcămintea, buna ținere a oamenilor și învățătura, pentru care mulțumi șefului regimentului, care, mai târziu, deveni șef al toatei oaste, cum și comandirilor de părți: Câmpineni, Golești, Crețulești, Nicolești, Cerchezi, Mănești, Caracasidi, Theologu și altora.

Regimentul nr. 2 fu acela ce se deosebi din batalioanele Oastei Române, ce erau amestecate cu cele rusești, la manevrele ce se făcură în câmpia Colintina, la anul 1831, august 22, zi solemnă, când se deteră epoletele, după forma celor rusești, la ofițerii români, în prezența generalului Kiseleff, și care întocmit fiind în care de atac, în vreme când se ataca de către mai multe sotnii de cazaci (închipuire de bătaie), greșind un cazac, ce se apropiase mai mult de întâia linie a careului, și atingând pe un soldat cu pica sa, toată linia s-a ofensat și a început serios a împunge caii cazacilor cu spăngile, până ce deveni conflictul furios, prin mai multe loviri, și pe dată se ordonă de către generalul Kiseleff încetarea manevrei (sau închipuirii de bătaie), ce nu mai era glumă.

Regimentul nr. 2 fu acela ce se deosebi cu activitatea la marele incendiu al Bucureștilor, în anul 1847, când numai o companie deșertă Pușcăria de 370 de tâlhari, strămutându-i legați, din locul Pușcăriei, ce ardea (Piața Sf.Anton), până la cazarma de la Dealul Spirii, sau în locul unde este astăzi temnița militară, și care strejui noaptea aceea Capitala, fiind chiar eu dejurnă peste caraule (de zi pe streji), cu comanda roatei [companiei] a. 5-a, pe care o comandam.

Batalionul al 2-lea din Regimentul nr. 2 fu acela ce merse cu marș forțat din Zimnicea, unde era cantonat la anul 1841, și până în Brăila, când se făcu revoluția bulgară, și care sosind pe jos, în 48 de ore, pe ploaie mare, și ocupând garnizoana Brăilei, încetă a doua zi orice răscoală; iar pentru acest marș, pe care l-au admirat toți militarii străini, fură decorați toți șefii părților regimentului, cu ordine otomane în diamante la gât, pentru zelul și vrednicia militară, ba încă era domnitorul A. Ghica de părere a se pune la steagul și la chiverile tuturor soldaților, pe panglica de alamă, inscripția: „Pentru vitejie și activitate”, și intrigi străine l-au oprit.

Batalionul al 2-lea fu iarăși acela care, cantonat fiind în garnizoana Brăilei, în iarna anului 1842, februarie 10, potoli de a doua oară răscoala bulgară, prin prinderea și omorârea răsculătorilor străini, bulgari, greci și arnăuți, când se omorî tâlhărește ofițerul de cavalerie, Petrăchescu, și se răni la cap, bătându-se, ajutat numai de patru soldați, și bravul căpitan Podeanu. Aceștia iarăși nu pot tăcea a nu spune că erau din Compania a 5-a, comandată de mine, pe care o trimisesem a scăpa viața colonelului meu, Enghel, și cu care am luat partea cea mai activă la amândouă evenimentele.

În fine, tot din acest regiment, Compania a cincea, împreunată cu Batalionul întâi, sub comanda activului colonel Radu Golescu, maiorului N. Greceanu, căpitanilor C. Caragea, E. Culoglu, I. Deibus, E. Caluda și D. Papazoglu, fiind și brava companie din Regimentul nr. 1, sub comanda căpitanului Lăzăreanu, săvârși, cu onoare, eroica luptă din Dealul Spirii, la anul 1848, la ora 4 după-amiazi, ziua luni, zi de laudă a Oastei Române, căci acea luptă se numără în istoria militară a țării a 40 — a contra otomanilor, săvârșită cu gloria armelor române.

DIMITRIE PAPAZOGLU S-a nãscut la 28 martie 1811, în Bucureşti, în hanul mãnãstirii Zlãtari, aflat în jurul actualei biserici cu acelaşi nume din Calea Victoriei. În 1821, dupã intrarea turcilor în Bucureşti, familia Papazoglu s-a refugiat la Braşov, unde a stat pânã în 1827. În acest timp, Dimitrie a urmat cursurile Şcolii Imperiale şi a învãţat limbile germanã, maghiarã şi, probabil, englezã. Ulterior, a urmat cursuri şi la Budapesta şi Viena. Dupã revenirea în ţarã, tânãrul de 16 ani a luat lecţii de desen de la pictorul francez Jacquin, cunoştinţele cãpãtate folosindu-le mai târziu la realizarea celebrelor stampe în care a reprezentat portrete de voievozi sau ale unor personalitãţi ale epocii sale („Ion Heliade Rãdulescu”, „Gheorghe Lazãr”, „Dimitrie Bolintineanu” şi alţii), evenimente istorice („Uciderea lui Bimbaşa Sava” la 1821, „Unirea Principatelor”, „Asaltul redutei Griviţa, dat la 30 august 1877″ etc.), dar şi „Focul din Bucureşti de la 1847″.

În anul 1830 a intrat în Miliţia pãmânteanã şi apoi în Armatã, chiar de la organizarea ei. Oşteanul Dimitrie Papazoglu a participat la liniştirea mişcãrilor bulgãreşti din Brãila, din anii 1841–1843, la Revoluţia din 1848, la stingerea marelui incendiu din Bucureşti din martie 1847, a comandat unitãţi militare dizlocate în diferite oraşe din ţarã. În anul 1855 a demisionat din armatã, cu gradul de maior, dar, în 1884, când s-a reorganizat Armata Românã, a fost înaintat la gradul de locotenent-colonel.

Dupã demisia din armatã a realizat planşe litografice, a fãcut cercetãri istorice pe la mãnãstiri, a înfiinţat chiar şi un muzeu care-i purta numele în Bucureşti.
Istoria Bucureştilor l-a preocupat în mod deosebit, opera sa majorã fiind: Istoria fondãrei oraşului Bucureşti, publicatã în 1891.
Dimitrie Papazoglu s-a stins din viaţã la 5/17 august 1892 şi a fost înmormântat la mãnãstirea Cernica. (M.C.)

mai mult
1 2 3 6
Page 1 of 6