close

Documentar

Documentar

Prin cenuşa imperiului cu Egir, barcazul danez, cu pavilion polonez şi echipaj românesc

Dunarea-Veche

În decembrie 2015, mi-am mai împlinit o fantezie. După ce am bătut multe din mările lumii am navigat şi pe bâtrâna şi ramolita Dunăre. Nu pe vreun şlep, gabară, ceam, remorcher sau navă de pasageri, ci pe un bătrân pescador care avea atunci 70 de ani de când călca apa. Barcazul, lung de 17 metri, a ajuns la Constanţa după ce a plecat din Kolbrzeg-Polonia, prin Baltica şi Marea Nordului, apoi din Rotterdam, prin Canalul Rin-Main-Dunăre, la Regensburg, ca s-o ia la vale, pe Dunăre, tranzitând Viena, Bratislava, Budapesta, Belgradul, ecluzele de la Porţile de Fier, Cernavodă şi Agigea ca să se stabilească, în final, ca o pensionară venerabilă, în Dana Zero a portului Constanţa „Hrană pentru suflet”, mi-a răspuns captain Laurentiu Mironescu, la întrebarea mea de unde până unde atâta dambla să cumperi pe bani grei o astfel de corabie şi să mai cheltuieşti încă o dată pe atât ca s-o aduci în Marea Neagră, când puteai, cu aceaşi sumă să cumperi un yacht modern, nou-nouţ. Un nebun frumos.
Mai jos, e link-ul cu reportajul meu despre voiajul pe care l-am făcut cu marinarul „Geană” Eugen Cornea, şeful mecanic Florin Rusneac – zis „Pacino” şi piloţii fluviali Florică Piciorgros şi Costică Schimbinschi. Un voiaj scurt dar dur, în condiţii spartane, pe o navă încălzită doar noaptea, în plină iarnă, cu o singură masă caldă pe zi, dar cu multă, multă bucurie. Hrană pentru suflet. Enjoy!
http://evz.ro/reporter-de-cursa-lunga-pe-dunare-prin-cenusa…

Mihnea-Petru Parvu
mai mult
Documentar

IDENTIFICĂRI ÎN PUBLICISTICA FEMININĂ ROMÂNEASCĂ. ZIARE ŞI REVISTE

presa1

MARIA ROSETTI (1819-1893),ziaristă de origine scoţiană,a fost redactor la ziarul < Românul >,fondat de C.A.Rosetti (soţul),revoluţionarul paşoptist. A editat propria revistă literară
< Mama şi copilul > îndreptată educaţiei copiilor.
MARIA FLECHTENMACHER (1838-1888),soţia compozitorului Al. Flechtenmacher,a editat revista < Femeea Română > cu o lungă apariţie. Maria Flechtenmacher s-a remarcat ca traducătoare, publicistă şi pedagoagă română.În paginile revistei au militat pentru drepturile femeilor şi V. Alecsandri, Al. Macedonski, Iosif Vulcan.
SOFIA COCEA (1839-1861),din Fălticeni,prounionistă,a publica articole în > Gazeta de Moldova, Folietonul Zimbrului, Steaua Dunării, Dacia, Reforma, Românul < .
EMILIA LUNGU-Puhallo (1853-1932).bănăţeancă,fiica gazetarului Traian Lungu,a lucrat la revistele < Familia, Biserica şi şcoala, Amicul familiei >.
SMARANDA GHEORGHIU (1853-1861),târgovişteancă,alintată Smara,a fost o cunoscută profesoară la Sinaia şi Ploieşti.A publicat în revistele ploieştene > Şcoala Română, Altiţe şi Bibliuri (litratură) >, cu întreruperi,în perioada 1882-1895.
SOFIA NĂDEJDE (1858-1946),sora pictorului Octav Băncilă,soţia omului politic Iosif Nădejde O înverşunată luptătoare pentru emanciparea femeei românce,articolele sale au apărut în < Femeea Română,Basarabia, Contemporanul, Literatură şi Ştiinţă, Lumea nouă >..Sofia Nădejde se remarcă şi în literatură cu romane,piese de teatru,nuvele.
CONSTANŢA HODOŞ (1860-1934)
A colaborat la < Tribuna, Vieaţa, Lumea IIustrată, Universul, Luceafărul > .
Editează împreună cu soţul,Al I.Hodoş, > Revista noastră < cu profil literar-artistic-social (1905-19o7 şi 1914-1916,editor Constanţa H.).
De remarcat membrii în redacţia Constanţei Hodoş: Sofia Nădejde, Elena Văcărescu, Elena Farago, George Coşbuc, M. Sadoveanu, Ion Minulescu, George Topârceanu !
ECATERINA RAICOVICEANU (n.1873)
A colaborat,a fost angajată la importante ziare şi reviste ca: < Adevărul, Clipa, Dimineaţa, Depeche, Facla, Rampa, Rampa nouă ilustrată, Sfetnicul mamelor, Revista noastră, Revista scriitoarelor şi scriitorilor >. Mulţi ani a fost redactor la < Cronica femeii >. A publicat 11 volume de proză,traduceri,schiţe.
AIDA VIRONI (n.1886),ploieşteancă,după debut în revista > Carmen < a devenit „redactor pentru partea feminină” la > Revista scriitoarelor şi scriitorilor români >. La Ploieşti a editat revista > Aurora < de politică şi economie.
Rev. Aurora a fost remarcată şi de I.L.Caragiale.
GALLIA TUDOR (n.1891),actriţă prahoveancă din Câmpina,s-a remarcat prin colaborări la revistele > Răsăritul, Sănătatea, România eroică <.
CLAUDIA MILLIAN (n.1889),a publicat în <Viitorul, Adevărul literar şi artistic, Flacăra, Cuget românesc, Gândirea, Sburătorul >. Fiind soţia poetului Ion Minulescu, s-a ascuns sub pseudonimul „D, Şerban”.
ECATERINA M. SĂNDULESCU (19o5)
Publică în 1935,împreună cu Margarita Miller Verghy, primul studiu despre
„Evoluţia scrisului feminin în România” !.
LUCIA DRACOPOL-ISPIR (n.19o7)
Dobrogeancă licenţiată în litere şi filozofie,doctor în istoria artei,post-doctorat, istoria artei la Sorbona.Susţine ca redactor cronică plastică la > Universul >.
Semnează cu probitatea-i recunoscută cronici în < Rampa, Ilustraţiunea română, Viitorul, Semnalal etc. >.
STELLA POPESCU (n.1908)
A debutat la > Magazinul >, a fost director la > Gazeta Ploieştilor, director la > Pagini de zidire sufletească >. A colaborat constant la publicaţiile > Prahova, Deşteaptă-te, Române !, Realitatea Ilustrată >.

Pentru o incursiune mai largă în publicistica feminină românească sunt recomandate următoarele titluri:
Jurnaliste şi publiciste uitatate,conf.dr Marian Petcu,2oo6;
Scara vieţii,Tudor Teodorescu-Branişte,1976;
Almanahul Asociaţiei Publiciştilor Români, 1938.
Dan Drăguş

mai mult
Documentar

Muzee cu exponate neobişnuite

Museo-Atlántico

Conceput ca o poartă ce se deschide spre o altă lume, primul muzeu subacvatic din Europa, situat în apele azurii ale Golfului Las Coloradas, în largul Insulelor Canare, Museo Atlántico, nu demult inaugurat, întins pe 50 de metri pătraţi, expune peste 300 de sculpturi realizate de artistul britanic Jason deCaires Taylor, din materiale proiectate pentru a fi inofensive pentru mediu.

Museo Atlántico sursa foto: http://www.cactlanzarote.com
Museo Atlántico sursa foto: http://www.cactlanzarote.com

Remarcabilele creaţii ale sculptorului îşi găsesc aici o fericită îmbinare cu apetenţa sa pentru lumea subacvatică, putrându-l într-o unică aventură de explorare a încâlcitelor iţe ce leagă arta de mediul înconjurător. Urmărind să creeze un dialog vizual între artă şi natură, lucrările expuse în acest neobişnuit muzeu ajută la integrarea acestora într-un recif artificial, care se transformă într-un adăpost pentru speciile locale de peşti şi plante acvatice.

Potrivit artistului, fiecare grup statuar îşi propune să atragă atenţia asupra problemelor globale, cum ar fi schimbările climatice sau conservarea mediului. Poziţionate în mai multe grupuri, multe dintre statui fiind turnate după modele inspirate din realitate, poate cea mai izbitoare imagine de aici este ‘The Human Gyre’ (Spirala umană), un inel de siluete în mărime naturală, înlănţuite, împrăştiate pe fundul oceanului. În cel mai mare complex, ‘Crossing the Rubicon’ (Trecerea Rubiconului), alcătuit dintr-un grup de 40 de siluete, unele făcându-şi selfie-uri, altele, captivate de telefoanele lor mobile, toate înaintând orbeşte spre o poartă, sculptorul experimentează asocierea de elemente arhitecturale de mari dimensiuni, inclusiv un zid de beton de 100 de tone.

O altă operă, ‘Immortal Pyre’ (Rugul nemuritor), descrie o piatră funerară, care semnifică apusul vieţii, în timp ce o altă piesă, numită ‘Portal’, descrie un hibrid om-animal, care priveşte într-o oglindă ce reflectă suprafaţa în mişcare a apei. Mai multe siluete hibride jumătate om – jumătate cactus, sugerând fuziunea dintre natură şi umanitate, coexistă într-o perfectă armonie laolaltă.
Absolvent al Universităţii de Arte din Londra, DeCaires Taylor a lucrat la o serie de proiecte subacvatice similare la scară largă, inclusiv la primul parc de sculptură subacvatică din lume, Molinere, de pe coasta de vest a Grenadei, în Marea Caraibelor, iniţiat în 2006 şi concretizat într-o serie de splendide peisaje marine care au format o recife artificiale, atrăgând o nouă formă de viaţă în zone ce fuseseră grav afectate de ravagiile naturii şi, în egală măsură, de intervenţia omului.

Aici a fost dezvoltat un nou concept ce combină expresia artistică şi preocuparea pentru protecţia coralilor, un complex de sculptură subacvatică având peste 60 de atracţii diferite, acoperind o suprafaţă de peste 800 de metri pătraţi, cu sculpturi din beton amplasate pe fundul oceanului, reprezentând preponderent forme umane. ‘Grace Reef’ (Reciful graţiei) a fost prima lucrare de artă subacvatică a lui Jason, instalată în 2006, la o adâncime de 12 metri, conţinând 16 statui ce reprezintă femei locale din Grenada. O altă lucrare importantă este ‘Vicissitudes’ (Vicisitudini), un cerc format din 26 de copii de dimensiuni diferite, de diverse origini etnice, care se ţin de mâini, al căror finisaj şi compoziţie chimică promovează colonizarea vieţii marine, cercul simbolizând conceptul ciclului vieţii şi importanţa creării unui mediu durabil pentru generaţiile viitoare. ‘Unstill Life’ (Viaţa în mişcare) este o imagine minunată a esenţei creşterii şi schimbării în mediul marin, un studiu clasic de natură statică folosind obiecte simple de zi cu zi, cum ar fi o masă, o vază şi un vas de fructe. Lucrarea se modifică în mod constant, pe măsură ce coralii vii construiesc straturi pe suprafaţa ei, iar creaturile marine se adăpostesc prin colţurile ei.
Mai târziu, în 2009, în apele din jurul Cancun-ului, Isla Mujeres şi Punta Nizuc, alături de alti artişti, Jason a colaborat la un alt muzeu subacvatic, numit MUSA (Museo Subacuático de Arte), un efort de a proteja reciful mesoamerican (al doilea cel mai mare recif de bariere de coral din lume), care cuprinde peste 500 de sculpturi permanente monumentale şi este una dintre cele mai mari şi mai ambiţioase atracţii de artă artificială subacvatică din lume. Lucrările ocupă o suprafaţă de peste 420 de metri pătraţi şi cântăresc peste 200 de tone, unele fiind acoperite cu alge, altele cu formaţiuni de recif.

Jason deCaires Taylor, 'The Silent Evolution", sursa foto: pinterest
Jason deCaires Taylor, ‘The Silent Evolution”, sursa foto: pinterest

Opera lui Jason deCaires Taylor, ‘The Silent Evolution’ (Evoluţia tăcută), constă din peste 400 de siluete umane care interacţionează cu mediul înconjurător, fiecare statuie având trăsături ale localnicilor din comunitatea de pescari din apropiere de Puerto Morelos, unele dintre ele fiind un comentariu satiric la adresa omenirii, de exemplu ‘The Bankers’ (Bancherii), o serie de bărbaţi în costume de afaceri, care îşi cufundă capul în nisip, după participarea la o conferinţă privind schimbările climatice. Unele dintre lucrări simbolizează evoluţia unei noi vieţi, ca în ‘The Resurrection’ (Învierea), una din cele două piese pe care Taylor le-a creat folosind fragmente de corali deteriorate în timpul unei furtuni la Cancun. ‘The Ear’ (Urechea), compusă din matriţe ale urechilor a 30 de copii, conţine un hidrofon şi un hard disk care le permit cercetătorilor să studieze viaţa marină prin intermediul sunetelor. ‘Anthropocene’ (Antropocen), sau Volkswagen, simbolizând actuala eră geologică şi efectul activităţii umane asupra ecosistemelor, este un nesperat cămin,în special pentru homari. Maşina are multe orificii care permit accesul crustaceelor în sculptură, iar în interiorul ei sunt stivuite unităţi de rafturi, unde creaturilor marine le place să doarmă.
Ţara Soarelui Răsare, Japonia, se mândreşte cu primul muzeu din lume deţinând reproduceri ale unor capodopere, pe plăcuţe ceramice, la dimensiunile originale. Muzeul de artă Otsuka, situat în parcul naţional Naruto, a fost construit în 1998, de către compania farmaceutică purtând acelaşi nume, pentru a marca aniversarea de 75 de ani a firmei. Cu o suprafaţă totală de 29.412 de metri pătraţi, muzeul dispune de cel mai mare spaţiu expoziţional din Japonia, cu o colecţie de peste o mie de reproduceri ale unor capodopere occidentale, din antichitate până în secolul al XX-lea, cuprinse în 190 de muzee, din 25 de țări.

sursa foto: http://electric-lady-land.com
sursa foto: http://electric-lady-land.com

Folosind o tehnică de fabricaţie specială, pot fi admirate aici reproducerea completă a ‘Judecăţii de Apoi’ a lui Michelangelo, de pe plafonul Capelei Sixtine, ‘Cina cea de taină’ a lui Leonardo da Vinci, autoportrete de Rembrandt, lucrările lui Giotto din Capela Scrovegni din Padova, ‘Nuferii’ lui Claude Monet sau ‘Guernica’ lui Picasso. În afară de renumitele reproduceri, muzeul are şi spaţii exterioare cu terase întinse şi splendide grădini.
În înceţoşatul Amsterdam, primul muzeu din lume dedicat artei fluorescente, ‘Electric Ladyland Fluorescent Art Museum’, este denumit de proprietarul său, artistul american Nick Padalino, după albumul Electric Ladyland al lui Jimmy Hendrix. La subsolul galeriei de artă omonime de deasupra, muzeul îşi poartă vizitatorii prin istoria artei fluorescente şi expune o colecţie specială de minerale din toata lumea, care devin viu colorate sub diverse valuri de lumini, şi alte artefacte care pot să îţi ia ochii. În această atmosferă incendiară, vizitatorii se pot chiar contopi cu jocul de lumini şi culori, experimentând „arta participativă”.

Cristina Zaharia

mai mult
Documentar

JOHN F. KENNEDY – singurul președinte care a spus adevărul!

John-F-Kennedy-654014

Doamnelor si domnilor,

Cuvântul „SECRET” este inadmisibil intr-o societate libera si deschisa. Noi  suntem impotriva societatiilor secrete, a juramintelor secrete. Am  decis de mult ca pericolul secretizarii nedorite si existente a  lucrurilor programate depasesc pericolul pe care incearca sa il justifice. Exista un mare pericol care justifica nevoia de securitate marita va fi amplificata de cei care sunt nerabdatori crescându-le interesul si cenzurând fara limite cenzura oficiala si secretizarea. Aceasta nu intentionez si n-o permit, atât cât este in puterea mea. Niciun oficial din administratia mea, chiar daca are rangul mic sau mare civil sau militar, nu voi permite sa imi interpreteze vorbele ca o scuza pentru a ascunde stirile. A-si da consintamântul pentru a ne acoperi greselile sau a tine departe de de presa si de public faptele pe care trebuie sa le stie nu va fi permis. Pentru ca exista in intreaga lume, impotriva noastra, o conspiratie monolitica si cruda, care se bazeaza in principal pe modulatii ascunse pentru a-și extinde sfera de influenta, se bazeaza pe infiltrare, in loc de invazie, pe subversiune in loc de alegeri, intimidare in loc de libera alegere, prin gherile pe timp de noapte, in loc de armate pe timp de zi. Este un sistem care a comasat vaste resurse umane si materiale pentru cladirea unei masinarii strins unite si foarte eficiente, care uneste  operatiuni militare, diplomatice, de informare, informatii economice, stiintifice si politice! Operatiuni unice care sunt ascunse, nu publicate. Greselile lor sunt ingropate, nu puse pe prima pagina, criticii sai sunt redusi la tacere (omorâti), nu laudati. Nicio cheltuiala nu este pusa sub semnul intrebarii, niciun secret nu este dezvaluit. Niciun presedinte nu ar trebui sa îi fie frica de scrutinul public al programului sau pentru ca din acel scrutin vine intelegerea, și din acea intelegere vine sprijinul sau opozitia, si amândoua sunt necesare. Nu rog ziarele sa sprijine aceasta administratie, dar va cer ajutorul in sarcina foarte grea de a informa si alerta publicul american, pentru ca am increderea deplina in raspunsul si dedicarea cetatenilor nostri, atunci când sunt informati competitiv. Nu o sa fiu impotriva controverselor dintre cititorii dumneavoastra, ci chiar o sa le incurajez. Aceasta administratie intentioneaza sa fie corecta in privinta erorilor sale, asa cum un om intelept spunea: o eroare nu devine o greseala pâna nu refuzi sa o corectezi! Noi intentionam sa acceptam intreaga responsabilitate pentru erorile noastre si asteptam de la dumneavoastra sa le descoperim când noi nu le vedem. Fara dezbateri, fara critici, nicio administratie si nicio tara nu poate avea succes si nicio republica nu poate supravietui.De aceea, legiutorul atenian Solon a declarat ca fiind ilegal, pentru orice cetatean, sa se sustraga unei contraverse. Si, in acest fel, presa a fost protejata de catre primul amendament. Singurul busines din America, specific protejat de catre constitutie. Nu pentru a amuza si distra. Nu pentru a scoate in evidenta trivalul si sentimentul, nu pentru a da publicului ceea ce doreste, ci pentru a-l informa, a reflecta, a arata pericolele si oportunitatile, pentru a indica crizele si alegerile noastre, pentru a conduce, modela, educa si, câteodata, chiar si supara opinia publica! Aceasta inseamna o mai mare acoperire si analiza a stirilor nationale. Inseamna o mai  mare atentie pentru a imbunatati intelegerea stirilor  deasemenea si imbunatatirea transmisiei. Inseamna, in sfârsit, ca un guvern, la toate nivelele, trebuie sa-si respecte obligatiile pentru a va oferi informatii cât mai competente, in afara limitelor inguste ale securitatii Nationale. Asa este si cu presa printata, inregistratorul atributiilor umane, pastratorul constiintei sale, curierul stirilor sale si asistentul sau increzator ca impreuna cu ajutorul vostru, omul va fi ce a fost destinat sa fie liber si independent!

JOHN F. KENNEDY:                                                                                                                                       Azi lumea s-a saturat de modul cum presa manipuleaza tot ce se intâmpla. Ei nu spun adevarul, ei mint. S-au vindut acestor nulitati si cei care vor sa faca lumina sunt anihilati prin orice mijloace. Aceste schelete manipuleaza azi cultura, istoria nu este nimic real, totul este fals. Ne-a mai ramas putin timp sa indreptam lucrurile, daca nu o vom face vom fi impinsi cu forta spre laboratorul de exterminare. Aceasta lume este victima unei hipnoze in masa, singura cale e sa-ti ridici capul. Sa privesti in ochii lor fara teama, punindu-le aceasta intrebare: de ce va aflati aici?.                                                                                                                          SAVU TONI ADRIAN       
mai mult
Documentar

Tetraevanghelul – prima carte în limba română tipărită de diaconul Coresi

tetraevanghelul

La 30 ianuarie în anul 1561, apărea la Braşov, prima carte tipărită în limba română de diaconul Coresi – Tetraevanghelul – care cuprindea textul integral al celor patru Evanghelii, la traducerea căreia cu contribuit şi preoţii români din Şcheii Braşovului.

Dacă dovezile scrise sau tipărite reflectă existenţa şi supravieţuirea civilizaţiei unei epoci, prin intermediul cărţilor sau scrierilor moştenindu-se, peste generaţii, informaţii, idei, ori documente, putem afirma că introducerea tiparului a permis nu numai transmiterea din generaţie în generaţie a datelor evoluţiei omenirii dar şi răspândirea rapidă a unor informaţii, multiplicarea lor, mai ales în sensul cunoaşterii şi învăţării.

Cea mai veche scriere cunoscută este cea cuneiformă, pe tăbliţe de piatră, apărută în Mesopotamia, în zona dintre Tigru şi Eufrat, în antichitate.

În mileniul al IV-lea Î.Hr., în Egipt apare o nouă invenţie – papirusul -, apoi pergamentul, materiale mult mai pretabile inscripţionării şi răspândirii informaţiilor.

sursa: http://www.doxologia.ro
sursa: http://www.doxologia.ro

Apoi, apariţia în Evul Mediu, a codexului – legarea foilor de papirus şi în secolul al XIII-lea, a celor de hârtie, sub formatul cărţii din zilele noastre – a reprezentat un pas esenţial spre noţiunea de răspândire modernă a datelor despre civilizaţii.

Din informaţiile obţinute de istorici, se pare că hârtia, sub o formă arhaică, fusese deja produsă de chinezi încă din primul secol al erei noastre, însă secretul fabricării ei a fost atât de bine păstrat încât pe continentul nostru a fost descoperită abia după mai bine de o mie de ani !

Ulterior a apărut xilogravura – un procedeu de tipărire cu ajutorul unor blocuri de lemn gravate cu litere, dar sculptarea acestora în lemn reprezenta o muncă extrem de dificilă şi de durată. Totuşi, chiar şi în aceste condiţii, tehnica a permis tipărirea multor copii ale cărţilor importante.

În Europa, în anul 1445, germanul Johannes Gutenberg a produs o revoluţie în tipărirea cărţilor, inventând tiparul cu litere mobile de plumb, care prezenta avantajul că literele din plumb erau rezistente, se puteau refolosi şi, mai ales, reaşeza în funcţie de text, aveau dimensiuni standard şi o perioadă de realizare incomparabil mai scurtă faţă de orice procedeu cunoscut până la acel moment.

Astfel, tipăriturile apărute în această perioadă (din 1445 până aproximativ în anul 1500), au fost numite incunabile, caracteristic acestora fiind lipsa paginii de titlu, deschiderea direct cu un capitol introductiv numit „incipit” şi încheierea cu un „explicit”. De asemenea, literele de început de rând erau executate manual, după tipărirea paginilor, iar coperţile se realizau separat.

Lui Gutenberg îi este atribuită tipărirea „Bibliei în 42 de rânduri” – prima carte importantă tiparită după tehnologia sa, fiecare pagină fiind tipărită pe două coloane, a câte 42 de rânduri fiecare, în două volume totalizând 1282 de pagini, scrise cu litere gotice, cerneală neagră, în 180 de exemplare.

Treptat, imprimerii s-au înfiinţat în multe ţări din centrul şi vestul Europei, cărţile s-au înmulţit, ducând la apariţia şi dezvoltarea instituţiilor de învăţământ, a bibliotecilor, a academiilor.

Principiile fundamentale ale procesului de tipărire a cărţilor, introduse de Gutenberg, au rămas neschimbate până în secolul al XX-lea, doar că viteza de tipărire a fost mult îmbunătăţită de presele rotative, cu bobine enorme de hârtie. În anii 1940 a apărut tehnica peliculei, iar după 1980, apariţia computerului şi introducerea tipăririi asistate de calculator a realizat progrese enorme în domeniu.Tetraevanghelul-coresi

Am realizat toată această contextualizare, pentru a raporta mai precis apariţia şi dezvoltarea tipăriturilor în ţara noastră faţă de evoluţiile din lume, dar şi pentru a individualiza în timp introducerea limbii române în tipăriturile vremii.

Aşadar, în ţara noastră tiparul a fost introdus în secolul al XVI-lea, primele texte reproduse fiind cele religioase, în limba slavonă – limba oficială la acea vreme în Ţara Românească şi Moldova.

Prima carte imprimată în România a fost o carte religioasă în slavonă, în anul 1508 – Liturghierul lui Macarie – care cuprindea rânduiala Liturghiei, principala slujbă a bisericii creştine. Au urmat, în anul 1510, un „Octoih” – cântările religioase din fiecare zi a săptămânii şi un „Evangheliar”, în anul 1512.

Prima carte imprimată în limba română, dar cu alfabet chirilic, a fost Catehismul lutheran de la Sibiu din anul 1544, care însă s-a pierdut.

Prima tipăritură care s-a păstrat este Evangheliarul slavo-român a lui Filip Moldoveanul, realizată la Sibiu, între 1551 şi 1553.

Prima tipăritură română cu litere latine este culegerea de Cântece religioase calvine din anul 1560 a episcopului Pavel Tordasi.

Activitatea tipografică a luat amploare prin activitatea Diaconului Coresi, originar din Târgovişte, editor a peste 30 de titluri – texte religioase, hagiografice – de preamărire a vieţii sfinţilor, ori istorice.

Tipograf şi cărturar de seamă, Coresi a trăit în secolul al XVI-lea şi a învăţat meşteşugul tiparului în atelierul lui Dimitrie Liubavici, apoi trece munţii şi se stabileşte la Braşov, unde avea să desfăşoare o rodnică activitate de aproape un sfert de veac.

Aşadar la 30 ianuarie 1561, Coresi tipăreşte Tetraevangheliarul, scris cu 156 de ani înainte, de Nicodim, însă Coresi s-a bazat pe vechile traduceri româneşti ale Sfintei Scripturi, cu adaptările făcute de preoţii de la biserica „Sfântul Nicolae” din Şcheii Braşovului (atestată prin mărturii de la 1292), unde funcţiona şi prima şcoală din România, din anul 1495.

Lucrarea făcea parte dintr-o serie mai amplă, de peste 15 volume, iar în epilogul cărţii se menţionează că aceasta a fost tipărită „să fie popilor rumâneşti să înţeleagă să înveţe rumânii cine-s creştini”.

De asemenea, editorul volumului se adresa către „toţi sfenţii părinţi oare vladici, oare episcopi, oare popi”, rugându-i „să nu judece” înainte de a citi cartea.

Tetraevanghelul este împodobit cu patru frontispicii la începutul Evangheliilor.

Tipărirea, în anul 1561, a voluminoasei cărţi de 246 de foi, a durat nouă luni, folosindu-se tehnica xilogravurii, care necesita eforturi deosebite, aşa cum arătam, fiecare pagină trebuia sculptată în lemn. Coresi folosea 10-20 de ucenici, pe care îi amintea în prefața cărților editate de el. O replică modernă a tiparniței lui Coresi este expusă astăzi la Muzeul „Prima școală românească” din Brașov.

Cu toate că Diaconul Coresi s-a străduit mult să realizeze acest volum, el nu a avut prea multă căutare în Ţara Românească sau Moldova, unde tradiţia grafiei slavone era înrădăcinată.

În anul 1563, Coresi tipăreşte Apostolul sau Praxiul, iar în anul 1570 urmează tipărirea în limba română a două cărţi – Psaltirea – la baza căreia stau traducerile maramureşene pe care Coresi le-a avut la îndemână în copii manuscrise – şi Liturghierul – care nu cuprinde toate textele Liturghiilor ortodoxe ci numai textul Liturghiei Sf. Ioan Gură de Aur. Se crede că traducerea Liturghierului s-a realizat de către preoţii aceleiaşi biserici din Şcheii Brasovului, care i-au oferit, dealtfel, un sprijin constant lui Coresi la traduceri şi tipărituri.

Coresi traduce şi tipăreşte în anul 1577 Psaltirea slavo-română, dând o dovadă că nu numai cărţi eretice dar şi cărţile dreptei credinţe ortodoxe pot fi tipărite în limba română, dovada fiind textul slavon tipărit în paralel.

În anul 1580 tipăreşte şi un Tetraevanghel bilingv, slavo-român, care are pe frontispiciu stema Ţării Româneşti, cartea fiind tipărită la cererea Domnilor Ţării Româneşti Alexandru şi Mihnea şi a mitropoliţilor Eftimie şi Serafim.

În anul 1581, cu doi ani înainte de trecerea sa în lumea celor drepţi, apare încununarea activităţii lui Coresi – Cazania sau Evanghelia cu învăţătură în limba română – o tâlcuire realizată de preoţii ortodocşi Iane şi Mihai de la biserica Sf. Nicolae Şchei, o explicare a Evangheliilor din duminicile şi sărbătorile de peste an, începând cu Duminica Vameşului şi a Fariseului până la Duminica a 32-a după Rusalii.

Primele eforturi de a publica Biblia în limba română au început în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, prin tipărirea în 1582 a Paliei de la Orăștie – o traducere a primelor cărți ale Vechiului Testament (Geneza şi Exodul) – realizată de Diaconul Șerban (fiu al Diaconului Coresi) și Marien Diacul. Palia a fost tradusă de Episcopul Mihail Tordasi, iar traducerea a fost verificată pentru corectitudine, folosindu-se traducerile Bibliei existente în limba maghiară.

Totuși, întreaga Biblie a fost publicată în limba română abia la sfârșitul secolului al XVII-lea, când călugării de la mănăstirea Snagov, de lângă București, au tradus și tipărit o biblie în română în anul 1688 – Biblia de la București, ediţie care are la bază traducerea Vechiului Testament făcută de Nicolae Milescu între anii 1661–1668.

După acest început, relativ timid, cultura românească a parcurs nenumărate etape prin care a încercat să recupereze, şi în acest domeniu, ecartul semnificativ faţă de Occident, merite deosebite având, în secolul al XVIII-lea, reprezentanţii Şcolii Ardelene, apoi generaţia paşoptistă, precum şi excepţionalii reprezentanţi ai epocii interbelice, ramasă ca punct de reper în cultura şi civilizaţia de aici.

Dar Coresi a avut contribuţia sa inestimabilă la dezvoltarea limbii române, nu a fost un simplu tipograf, ci şi un traducător, lăudabil fiind efortul său de a reda limbii textelor maramureşene o formă literară clară şi pe înţelesul românilor, prin evitarea regionalismelor, neologismelor şi a foneticii greoaie. Şi Tetraevanghelianrul din anul 1561 a fost punctul de plecare care a dat consistenţă muncii sale ulterioare.

De asemenea, Coresi contribuie şi la îndreptarea ortografiei limbii române, prin faptul că stabileşte reguli de despărţire a cuvintelor, făcând scrisul mai uşor de înţeles şi răspândit, influenţând în acest fel şi ortografia actelor şi documentelor din cancelariile domneşti.

Lui Coresi îi datorăm impunerea acestui grai la baza limbii române literare, avantaj de care ne bucurăm cei ce folosim în prezent limba română, generații care am moștenit acest dar, fără să cunoaştem poate sacrificiile de necrezut din vremurile trecute sau eforturile unor adevăraţi eroi naționali care au făcut să se nască, să se dezvolte și să se transmită limba română, din generaţie în generaţie.

F.B.

mai mult
Documentar

Actul din 4 ianurie 1926 al Parlamentului – Se modifică Statutul Casei Regale, iar Parlamentul acceptă renunțarea principelui Carol la tron și îl recunoaște pe Mihai ca principe moștenitor

no thumb

Acum 92 de ani (1926), Parlamentul României a ratificat hotărârea Consiliului de Coroană privind aprobarea renunţării principelui Carol al II-lea la tronul României („Actul de la 4 ianuarie”) şi recunoaşterea prinţului Mihai (pe atunci în vârstă de numai 4 ani) ca principe moştenitor al tronului. Pe timpul minoratului lui Mihai se instituie o Regenţă, formată din patriarhul Miron Cristea, Gheorghe Buzdugan, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, şi principele Nicolae, fratele lui Carol al II-lea

Parlamentul votează îndepărtarea prințului Carol (viitorul rege Carol al II-lea) de la succesiune („Actul de la 4 ianuarie”) și recunoașterea prințului Mihai ca principe moștenitor al României.
Prin actul din 4 ianuarie 1926, Parlamentul acceptă renunțarea principelui Carol la tron și îl recunoaște pe Mihai ca principe moștenitor.
În 12 decembrie 1925, Principele Carol îi trimite o scrisoare tatălui său, Regele Ferdinand, prin care îl anunță că renunță la calitatea de moștenitor al Coroanei.
Regele Ferdinand convoacă la Sinaia un Consiliu de Coroană, pe 30 decembrie 1925. El le cere participanților să ia cunoștință de cererea lui Carol și, cât de repede, să ia măsurile legale pentru recunoașterea Principelui Mihai ca principe moștenitor al României. Consiliul de Coroană ia act de cererea Regelui Ferdinand, demarând apoi procedurile legale pentru punerea acesteia în aplicare.
În 4 ianuarie 1926, Adunarea Națională Constituantă a adoptat legile prin care se accepta renunțarea lui Carol, se modifica Statutul Casei Regale, Principele Mihai era proclamat moștenitorul tronului și se constituia o Regență care să exercite prerogativele suveranului, în cazul că acesta ar ajunge pe tron înainte de vârsta majoratului.
Principele Mihai devine rege al României la vârsta de nici șase ani. Prima domnie a micului Rege Mihai I va dura până în iunie 1930, când ajunge pe tron Regele Carol al II-lea, tatăl său.
Pe timpul minoratului lui Mihai s–a instituit o regență formată din patriarhul Miron Cristea, președintele Înaltei Curți de Casație, Gheorghe Buzdugan și prințul Nicolae de Hohenzollern.

M.I.

mai mult
Documentar

70 de ani de când regele Mihai I a fost obligat să semneze actul de abdicare pentru el şi urmaşii săi

rege-dej

Pe 30 decembrie se împlinesc 70 de ani de la abdicarea regelui Mihai. Șantajat de liderii comuniști, decizia sa a reprezentat „retragerea” ultimului lider marcant al regimului de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial în intreaga Europă Centrală și de Est.

La 30 decembrie 1947, Adunarea Deputaților a fost convocată în ședință de urgență pentru proclamarea Republicii Populare Române. Constituția din 1923 era abrogată, iar România devenea, oficial, republică populară.

Filmul abdicării. În noiembrie 1947, Mihai I fusese invitat la căsătoria Reginei Elisabeta a Marii Britanii, unde a cunoscut-o pe Prinţesa Ana de Bourbon-Parma, care urma să-i devină soţie. Potrivit unor relatări prezentate în articolul „Ceauşescu a aplaudat detronarea Regelui Mihai” dintr-un serial „Adevărul”, contrar uzanţelor, Petru Groza i-a spus fostului suveran că trebuia să meargă „neapărat” la acea nuntă, pentru ca nu cumva Europa să creadă că monarhul era ţinut prizonier în România. „Sfatul prompt” al lui Groza l-a neliniştit pe Regele Mihai. De obicei, premierul se consulta întâi cu reprezentanţii Partidului Comunist atunci când apărea o problemă între Rege şi autorităţi. De fapt, guvernanţii ar fi vrut ca Mihai să nu se mai întoarcă. Fostul suveran i-a surprins însă. Tot în noiembrie 1947, el l-a anunţat pe Groza nu numai că se întoarce, ci că se şi însoară. Premierul i-a răspuns imediat că România nu putea suporta cheltuielile căsătoriei cu prinţesa Ana. Regele Mihai, într-un interviu pentru o revistă rusă: „Hitler m-a detestat mereu. Antonescu nu m-a respectat şi m-a ignorat.”

Ulterior, Regele Mihai a povestit că a revenit acasă „la sfatul expres al lui Winston Churchill”, care i-a spus că, „mai presus de orice, un rege trebuie să fie curajos”.

Prins în capcană. Pregătirile de nuntă au trecut în plan secund. Regele s-a întors în ţară şi a petrecut Crăciunul la Sinaia. La 29 decembrie, în timp ce se pregătea să redacteze mesajul Tronului de Anul Nou, a fost anunţat că Petru Groza l-a chemat la Bucureşti să discute „o problemă de familie”. Crezând că era vorba de nunta sa, Regele s-a întors în Capitală. Petru Groza s-a prezentat a doua zi la Palatul Elisabeta, însoţit de Gheorghe Gheorghiu-Dej, şeful Partidului Comunist. Prezenţa „tovarăşului Ghiţă” i-a dat de gândit lui Mihai, în condiţiile în care relaţiile dintre Guvern şi Rege se făceau prin intermediul premierului. Discuţia a fost ulterior relatată de Rege. „Am venit să discutăm despre un divorţ amiabil (i-a spus Groza, n.r.). Noi (Regele şi Regina-mama Elena, n.r.) n-am înţeles ce vrea să zică. «Despre ce divorţ e vorba?», l-am întrebat. Atunci, Groza a început să se încurce într-un şir lung de explicaţii, că momentul politic e foarte grav, că marile puteri aşteaptă, că nu mai e nevoie de monarhie, că monarhia împiedică democratizarea şi modernizarea ţării… După ce-a încetat încâlcita lui explicaţie, mi-a întins o hârtie. Am luat-o şi am citit-o la repezeală. Când am înţeles despre ce este vorba, am protestat, cu atât mai mult cu cât mi se cerea acordul pe loc”, a povestit Regele. Ceauşescu a aplaudat detronarea Regelui Mihai Regele susţine că apoi a solicitat să se consulte cu apropiaţii lui. A aflat că telefoanele fuseseră tăiate. Mai mult, garda Palatului a fost arestată şi înlocuită cu soldaţi din alte regimente. Regele a susţinut în interviul amintit că decizia abdicării a fost urgentată de şantajul la care au recurs Groza şi Dej: „Mi-au comunicat că, tergiversându-se semnarea actului (abdicării, n.r.), locuitorii Bucureştiului îşi vor da seama că aici se întâmplă ceva deosebit, iar ei, membrii Guvernului adică şi comuniştii, vor fi nevoiţi, pentru a contracara orice formă de opoziţie, să execute peste o mie de studenţi dintre cei care fuseseră arestaţi”.

Cine erau aceşti o mie de studenţi este o enigmă nedezlegată a istoriei până în prezent. Regele pretinde că fuseseră arestaţi cu diverse ocazii, începând cu 1944. Mihai I nu a plecat în fugă din România. Guvernul i-a dat răgaz câteva zile ca să-şi pregătească exilul, părăsind ţara în seara de 3 ianuarie. Peste o săptămână, el a fost urmat de principesele Elisabeta de România şi Ileana de Habsburg.

La 30 decembrie 1947, Adunarea Deputaţilor a fost convocată în şedinţă de urgenţă pentru proclamarea Republicii Populare Române. Comuniştii îşi puneau planul în aplicare. Ca deputat, Ceauşescu a votat proclamarea Republicii. Constituţia din 1923 era abrogată, iar România devenea oficial republică populară.

Monarhia, o piedică serioasă. În şedinţa extraordinară din 30 decembrie 1947 a Cabinetului, Petru Groza a declarat: „Monarhia era o piedică serioasă în calea dezvoltării poporului nostru şi că (…) poporul a făcut azi un divorţ şi decent, şi elegant de monarhie. (…) Vom îngriji ca fostul rege să plece liniştit pentru ca nimeni să nu poată avea un cuvânt de reproş pentru acela care, înţelegând glasul vremurilor, s-a retras”.

Potrivit Arhivelor Securităţii, abdicarea Regelui Mihai ar fi fost rodul negocierilor sale cu guvernul comunist, nu al vreunui şantaj, negocieri în urma cărora i s-a permis să plece din ţară însoţit de bunurile solicitate şi de o parte din suita regală. Mihai a respins însă vehement această variantă.

Acum doi ani, cotidianul spaniol „El Pais” a publicat un amplu interviu cu Regele Mihai, în care acesta a descris şi momentul abdicării. „Am plecat doar cu bunurile noastre personale”, a ţinut să răspundă fostul suveran acuzaţiilor aduse de comunişti, cum că ar fi plecat din ţară încărcat cu aur şi bijuterii. „Oficial, ce am făcut a fost eliminarea României din război, în speranţa de a evita vărsarea de sânge, chiar dacă am ştiut că germanii nu ar accepta. În aceeaşi zi, ne-au bombardat”, le-a povestit regele Mihai I gazetarilor de la „El Pais”.

Regele Mihai şi Regina Ana Atacul şefului statului Decizia fostului suveran a fost aspru criticată de preşedintele Traian Băsescu. Într-o emisiune televizată, şeful statului a spus că „abdicarea Regelui a fost un act de trădare a interesului naţional al României” şi că fostul suveran a fost „slugă la ruşi”.

Adevărul

mai mult
Documentar

1917, anul premergător Marii Uniri

marea-unire-participanti

Semnarea armistiţiului Rusiei Sovietice cu Puterile Centrale la Brest-Litovsk, la 22 noiembrie/5 decembrie 1917, izola România şi determina guvernul român să continue, mai degrabă cu abilitate, tratativele de negociere în sprijinirea interesului naţional. La doar câteva zile, la 9 decembrie 1917, s-a semnat de către reprezentanţii armatelor germane, austro-ungare şi turce, ai armatei ruse şi române armistiţiul de la Focşani care punea capăt ostilităţilor militare în zonă. Practic, victoriile de răsunet din vara anului 1917 erau aproape anulate şi se impunea o luptă diplomatică abilă pentru menţinerea României în jocul internaţional.

La 7/20 noiembrie 1917, şeful misiunii militare franceze în România atrăgea atenţia asupra ”situaţiei foarte grave” în care se afla statul român, considerând că întreruperea comunicaţiilor cu Petrogradul permitea supoziţia potrivit căreia guvernul provizoriu rus ar fi tratat o pace separată cu inamicul, iar acest lucru ar fi însemnat pentru România o situaţie catastrofală, conform volumului ”România în Anii Primului Război Mondial” (volumul 2, Editura Militară, Bucureşti, 1987). Situaţia delicată în care se afla statul român era exprimată, câteva luni mai târziu, şi de către regele George al V-lea al Angliei care enunţa la 11/24 ianuarie 1918 că ”România se afla într-o situaţie îngrozitoare”, potrivit lucrării ”România în Anii Primului Război Mondial”.

În noaptea de 8/9-21/22 decembrie 1917 a avut loc şedinţa Consiliului de Miniştri, la care a participat şi generalul Constantin Prezan, în cadrul căreia s-a hotărât dezarmarea trupelor ruseşti de pe teritoriul Moldovei. Măsura a fost luată pe fondul numeroaselor acte de tâlhărie, jafuri şi asasinate săvârşite de soldaţii ruşi, conform volumelor ”Istoria României în Date” (Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003) şi ”Basarabia în acte diplomatice, 1711-1947” (autor: Ion Agrigoroaiei, Casa editorială Demiurg, Iaşi, 2012). La Iaşi, acţiunile de dezarmare a trupelor ruseşti bolşevizate s-au desfăşurat fără incidente, în schimb au fost întâmpinate anumite dificultăţi la Galaţi, Paşcani, Fălticeni, Mihăileni şi în alte zone. După dezarmare, trupele ruseşti au fost evacuate peste Prut. Militarii români au respectat cu stricteţe ordinele venite de la comandanţi, nelăsând ca aspecte ale curentului bolşevic să cuprindă Armata Română. Feldmareşalul August von Mackensen trimitea la 18/31 decembrie 1917 un raport lui Wilhelm al II-lea în care sublinia: ”Contactele frecvente cu ofiţerii români, cu ocazia negocierilor din ultimul timp şi a consecinţelor lor, ca şi comportamentul trupelor române pe linia de demarcaţie, arată că armata română păstrează încă o disciplină severă”, potrivit volumului 2 al lucrării ”România în Anii Primului Război Mondial”.

Ca măsură de răspuns la aceste acţiuni de evacuare a trupelor ruseşti, guvernul Rusiei Sovietice a dispus la 31 decembrie 1917 arestarea ministrului român la Petrograd, C. Diamandy, şi a personalului legaţiei române. În urma protestelor exprimate de corpul diplomatic străin din Petrograd, Diamandy şi personalul legaţiei au fost eliberaţi la data de 2 ianuarie 1918, menţionează volumul ”România în relaţiile internaţionale 1916-1918” (autor: Ion Agrigoroaiei, Casa editorială Demiurg Iaşi, 2008).

În tot acest timp, în Basarabia mişcarea de eliberare naţională a românilor se intensificase. Congresul Soldaţilor Moldoveni (20-27 noiembrie 1917), la care au fost prezenţi peste 800 de delegaţi şi aproximativ 200.000 de ofiţeri şi de soldaţi, declarase autonomia Basarabiei în cadrul unei ipotetice republici federative a Rusiei şi convoca, totodată, organizarea Sfatului Ţării, care trebuia ales prin vot şi să aibă rol reprezentativ pentru Basarabia, potrivit lucrărilor ”Texte şi Documente privind Istoria Modernă a Românilor (1774-1918)” (coord. Iulian Oncescu, Editura Cetatea de Scaun, 2011) şi volumului ”Basarabia în acte diplomatice 1711-1947”.

În toamna anului 1917 au avut loc alegerile pentru Sfatul Ţării, în cadrul căruia au fost aleşi 150 de deputaţi, din care minorităţile reprezentau o pondere de 30%. Prima şedinţă a Sfatului Ţării din 21 noiembrie /4 decembrie 1917 l-a ales, în unanimitate, preşedinte al acestui organ reprezentativ pe Ion Inculeţ, care a deţinut această funcţie până la 27 martie 1918. Pantelimon Halippa, Ion Pelivan şi Ion Buzdugan s-au numărat printre deputaţii marcanţi ai Sfatului Ţării.

La 2/15 decembrie 1917, a avut loc adoptarea unei Declaraţii care a proclamat Republica Democratică Moldovenească. Totodată, a fost instituită puterea executivă exercitată de Consiliul Directorilor Generali, al cărui preşedinte a fost ales Pantelimon Erhan, la data de 7 decembrie. Preşedinte al republicii a fost ales Ion Inculeţ, care a deţinut această funcţie până în martie 1918. Ion Inculeţ a fost una din figurile reprezentative care au depus eforturi consistente pentru unirea Basarabiei cu România, menţionează volumul ”Dicţionar Biografic de Istorie a României” (coord. Stan Stoica, Editura Meronia, Bucureşti, 2008).

La 17/30 – 18/31 decembrie, s-a desfăşurat Congresul românilor transnistreni, la Tiraspol, organizat sub preşedinţia sublocotenentului Ştefan Bulat, deputat în Sfatul Ţării. În timpul dezbaterilor s-a cerut unirea românilor de pe ambele maluri ale Nistrului. Congresul adoptă rezoluţii speciale cu privire la instituirea învăţământului, serviciului judiciar şi de ocrotire a sănătăţii în limba maternă, indică volumul ”Istoria României în Date” (Editura Enciclopedică, 2003).

Pe plan internaţional, Statele Unite ale Americii anunţă o implicare masivă în soluţionarea conflictului mondial prin anunţarea la 26 decembrie 1917/8 ianuarie 1918 de către preşedintele Woodrow Wilson a programului său intitulat ”Cele 14 puncte”.

Documentul, realizat de o echipă de consilieri condusă de Edward M. House, consilierul pe probleme de politică externă al preşedintelui Wilson, este deosebit de important prin prisma principiilor puse în discuţie de preşedintele american în faţa Congresului SUA prin care sunt schiţate principiile de încheiere a păcii. O parte a acestor principii aveau să anticipeze Conferinţa de Pace de la Paris, indică volumul ”Mica enciclopedie a Marelui Război (1914-1918)” (Editura Corint, Bucureşti, 2014). Un fragment din acest document face referire la ”popoarele Austro-Ungariei, al căror loc între naţiuni noi dorim să-l vedem salvgardat şi asigurat, trebuie să li se acorde posibilitatea cea mai liberă a dezvoltării autonome şi evacuarea teritoriilor româneşti ocupate”. Ulterior, acest program a suferit mai multe modificări substanţiale, în sensul recunoaşterii dreptului la autodeterminare al românilor din Austro-Ungaria, indică volumul ”Istoria României în Date” Editura Enciclopedică, 2003).

Actele de jaf şi tâlhărie au continuat pe teritoriul Basarabiei, drept pentru care Sfatul Ţării şi Consiliul Directorilor nu au reuşit să amelioreze situaţia şi au cerut, pentru ”menţinerea ordinii, apărarea depozitelor şi a căilor de comunicaţie”, intervenţia armatei române în Basarabia, care s-a produs începând cu data de 10/23 ianuarie 1918, conform volumului ”Basarabia în acte diplomatice 1711-1947”. Ca urmare a intrării armatei române în Basarabia, guvernul de la Petrograd a rupt relaţiile cu România.

La 24 ianuarie 1918, gazeta ”România Nouă” de la Chişinău publica cu acest prilej ”Declaraţia semnată de reprezentanţi ai românilor din diferite teritorii”, prin care se exprima determinarea de a acţiona cu mai multă hotărâre în calitate de cetăţeni ai noului stat unitar: ”Începând cu ziua de astăzi, în care toţi românii trebuie să serbeze amintirea celei dintâi uniri, săvârşite la 1859, între cele două ţări româneşti, noi cei mai jos iscăliţi, potrivit punctului nostru de plecare, nu ne mai socotim ca până acum: ardeleni, basarabeni, bucovineni ş.a.m.d şi nu ne mai socotim nici numai ca fiii aceluiaşi popor, ci ca cetăţenii (grăjdanii) aceluiaşi stat unitar românesc, ca cetăţenii ai României nouă a tuturor românilor, cu aceleaşi datorii de fiecare parte a ei şi cu aceleiaşi drepturi”, potrivit volumelor ”Basarabia în acte diplomatice 1711-1947” şi ”Istoria României în Date”.

Au fost declanşate ample dezbateri, la care au participat numeroase organizaţii şi personalităţi politice, reprezentanţi ai unor organe de presă, prilej cu care Sfatul Ţării a proclamat independenţa, cu unanimitate de voturi, la 24 ianuarie 1918. Tot cu acest prilej, Consiliul de Miniştri lua locul Consiliului Directorilor condus de Daniel Ciugireanu, iar Ion Inculeţ rămânea preşedinte al Republicii, potrivit surselor citate anterior. Documentul anunţa cu acest prilej că date fiind evenimentele de la Petrograd dar şi din Ucraina, ”care şi-a proclamat neatârnarea faţă de Rusia, drept pentru care şi noi astfel ne-am despărţit de Rusia (…)”. Declaraţia includea printre altele că republica ”se proclamă slobodă, de sine stătătoare şi neatârnată, având ea singură dreptul de a-şi hotărî soarta în viitor”, potrivit volumului ”Basarabia în acte diplomatice, 1711-1947”. Pantelimon Halippa a fost cel care a propus ca declaraţia de independenţă a Basarabiei să fie proclamată de Sfatul Ţării la data de 24 ianuarie, de ziua Unirii Principatelor, conform lucrării ”O istorie sinceră a poporului român” (autor: acad. Florin Constantiniu, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2008). Prin declararea independeţei, Basarabia anunţa public ruperea legăturilor cu Rusia, întreg momentul ca atare fiind un pas esenţial pentru soarta viitoare a Basarabiei. AGERPRES/(Documentare – Liviu Tatu, editor: Irina Andreea Cristea)

Pentru realizarea acestui material au fost folosite următoarele surse:
”O istorie sinceră a poporului român” (autor: acad. Florin Constantiniu, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2008)
”România în Anii Primului Război Mondial” (volumul 2, Editura Militară, Bucureşti, 1987)
”Istoria României în Date” (Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003)
”Basarabia în acte diplomatice, 1711-1947” (autor: Ion Agrigoroaiei, Casa editorială Demiurg, Iaşi, 2012)
”România în relaţiile internaţionale 1916-1918” (autor: Ion Agrigoroaiei, Casa editorială Demiurg Iaşi, 2008)
”Texte şi Documente privind Istoria Modernă a Românilor (1774-1918)” (coord. Iulian Oncescu, Editura Cetatea de Scaun, 2011)
”Dicţionar Biografic de Istorie a României” (coord. Stan Stoica, Editura Meronia, Bucureşti, 2008)
”Mica enciclopedie a Marelui Război (1914-1918)” (Editura Corint, Bucureşti, 2014)

mai mult
Documentar

53 de ani de la inaugurarea Teatrului Ion Creangă din Bucureşti

sticker

La 24 decembrie 1964, a avut loc inaugurarea Teatrului Ion Creangă din Bucureşti, cu premiera Harap Alb, în regia lui Ion Lucian, directorul nou-înfiinţatului teatru. Decretul de constituire a teatrului a fost emis pe 4 mai 1965.

Moş Gerilă, pseudonimul sub care Moş Crăciun intra în casele românilor în acei ani, aducea bucureştenilor un dar nepreţuit, primul dintre spectacolele teatrului pentru copii şi tineret: Harap Alb, în regia lui Ion Lucian. Nou înfiinţatul teatru din Piaţa Lahovari (sediul iniţial) nu are încă un act de identitate.

Decretul de constituire al Teatrului Ion Creangă va fi emis pe 4 mai 1965; tot în acest an ia fiinţă ASSITEJ – Asociaţia Internaţională a Teatrelor pentru Copii şi Tineret, din care face parte şi Teatrul Ion Creangă, România fiind una dintre ţările fondatoare.

În 1966, trupa de actori a teatrului întreprinde primul turneu în străinătate cu piesa Năzdrăvăniile lui Păcală, în regia lui Barbu Dumitrescu, pentru ca în 1986 piesa Snoave cu măşti să fie jucată în Japonia de 80 de ori în 110 zile.

În 1993, pe scena Teatrului Ion Creangă se joacă primul spectacol montat de o echipă de artişti englezi – „Matilda”, după Roald Dahl, regia Thomas de Mallet Burgess.

Echipa teatrului a participat la festivaluri internaţionale, printre care Festivalul Internaţional de Teatru pentru copii de la Atena, Festivalul Internaţional de Teatru din Taiwan, Festivalul Internaţional de Teatru Francofon de la Arad, Festivalul Internaţional de Teatru pentru copii de la Seul.

Din 1996, teatrul devine membru al EU NET ART, o reţea europeană cu sediul la Amsterdam, care reuneşte 100 de membri: teatre, asociaţii şi organizaţii de profesionişti din lumea spectacolului, a căror activitate este destinată copiilor.

Teatrul Ion Creangă organizează Festivalul Internaţional de Teatru pentru Copii 100, 1.000, 1.000.000 de poveşti, ajuns, în 2017, la cea de-a XIII-a ediţie. În anul 2008, festivalul a primit recunoaşterea ASSITEJ International, cea mai prestigioasă organizaţie de teatru pentru copii şi tineret din lume, acordându-i-se titulatura de Festival Internaţional ASSITEJ, reînnoită în anii următori.

mai mult
Documentar

Leul românesc – povestea numelui și a originii monedei naționale

lei1

Zilnic realizăm tranzacții și schimburi în lei, însă originile monedei românești reprezintă latura mai puțin cunoscută a acesteia.

Despre lei sau monedele care au circulat la un moment dat pe teritoriul României se pot afla numeroase lucruri interesante după o vizită la sediul Băncii Naționale a României, unde se găsește un fel de „Muzeu al banilor”. Aici pot fi văzute drahmele greceşti de argint, bătute acum 2.500 de ani pe ţărmul Mării Negre, în cetatea Histria, și o întreagă evoluție a banilor, până la bancotele în ziua de azi.  De asemenea, găsim în cadrul colecției şi primii lei, de acum două secole. Aceștia sunt din aur, poartă chipul lui Carol I şi au fost bătuţi în Anglia, la Birmingham.

sursă romaniancoins.ro

Moneda de 20 de lei, din imagini, a fost bătută în anul 1868, în timpul lui Carol I al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen (1839 – 1914).

De unde vine numele de leu, al monedei naționale?

“Muzeul acesta este plin de tot felul de monede străine care au circulat în perioada de dinainte de 1867. Era un adevărat haos monetar. Circulau tot felul de monede. Turceşti, galbeni austrieci, cocoşei franţuzeşti. Mă refer doar la cele de aur. Şi în primul rând, talerul olandez. Avea un leu cu labele din faţă ridicate, un leu maiestuos. Iata-l! Îl vedem aicea, este de o frumuseşte rară!

Aşa s-a întipărit ideea să numim leu moneda noastră”, spune Adrian Vasilescu, consilierul guvernatorului B.N.R, citează europafm.ro.

mai mult
1 2 3 7
Page 1 of 7