close

Documentar

DocumentarPromovate

Acum 134 de ani (1883) era inaugurat Castelul Peleş din Sinaia – Galerie FOTO

pe7

„Din graţia lui Dumnezeu şi prin voinţa naţională, Domn al Românilor,
La toţi de faţă, şi viitori sănătate;
Astăzi, Duminică, la 10 august, 1875, Noi, Carol de Hohenzollern, Domn al Românilor, în al treizeci şi şaselea an al naşterei Noastre, dimpreună cu Elisabetha Doamna, scumpa noastră soţie, şi cu ajutorul Celui a TotPuternic, am pus temelia Castelului Peleş, pe moşia Noastră Piatra-Arsă, în vecinătatea sfintei mănăstiri Sinaia, zidită la anul 1695, de către Spătarul Mihail Cantacuzino. Clădirea acestui Castel s’a început în anul al zecilea al Domniei Noastre, fiind preşedinte al Consiliului de miniştri, D. Lascăr Catargiu, preşedinte al Senatului, I. P. S. S. Mitropolitul Primat Calinic Miclescu, şi preşedinte al Adunarei Deputaţilor Principele Dumitru Ghica; iar Stariţ al St. Mănăstiri Sinaia S. S. Arhimandritul Onofrei. În acelaşi an s’a început şi construcţiunea drumului de fer, care va lega oraşul Ploieşti cu Braşovul, prin valea Prahovei. Drept care am subscris aceasta, spre a Noastră pomenire în veacurile viitoare.” (Carol I)

Castelul Peleş este un castel din Sinaia, România, construit între 1873 şi 1914. Este considerat unul dintre cele mai frumoase din România şi din Europa.

Castelul regal Peleş, Sinaia, România
 Castelul regal Peleş, Sinaia, România

Istoria

Castelul Peleş din Sinaia, resedinta de vara a regilor Romaniei, a fost construit la dorinţa regelui Carol I al României (1866 – 1914), dupa planurile arhitecţilor Johannes Schultz şi Karel Liman, şi a fost decorat de celebrii decoratori J.D. Heymann din Hamburg, August Bembé din Mainz si Berhard Ludwig din Viena.
Castelul Peleş poate fi considerat cel mai important edificiu de tip istoric din România, având caracter de unicat şi este, prin valoarea sa istorică şi artistică, unul din cele mai importante monumente de acest fel din Europa celei de a doua jumatati al secolului al XIX-lea.
Principele Carol I, ales domn al României în 1866, vizitează pentru prima dată Sinaia în luna august a acelui an, rămânând încântat de frumuseţea respectivelor locuri. Pe vremea aceea, Sinaia era un mic sat de munte, numit Podul Neagului. Domnitorul hotărăşte construirea unui castel într-un loc retras şi pitoresc: Piatra Arsă. Caţiva ani mai tarziu, în 1872, el cumpără terenul (1000 de pogoane), iar lucrările încep în 1873, sub conducerea arhitectului Wilhelm von Doderer. Mai întâi, lucrătorii au depus eforturi pentru a stăpâni elementele capricioase ale naturii, cum ar fi cursurile subterane de apa sau alunecarile de teren.
Celor 300 de muncitori care au lucrat aici le-au trebuit doi ani pentru terminarea amenajărilor; în tot acest timp, domnitorul a supravegheat personal, în detaliu, lucrările. În 1875 se pune piatra de temelie a castelului, sub care sunt îngropate cateva zeci de monede de aur de 20 de lei, primele monede romanesti cu chipul lui Carol I.
În 1883, are loc inaugurarea oficiala a Peleşului, pe care domnitorul l-a vazut ca pe un „sediu” al noii dinastii. Iar aşezarea sa, pe Valea Prahovei, nu era întamplătoare. Nu departe, la Predeal, era pe vremea aceea graniţa României cu Austro Ungaria. Însă, în viitor, după Unirea Transilvaniei cu Vechiul Regat, castelul se va găsi chiar în inima ţării.
Peleşul va capăta apoi o tot mai mare importanţă, devenind reşedinţa de vară a familiei regale române, care petrecea aici destul de multă vreme, de obicei din mai până în noiembrie. Aici s-au ţinut importante întruniri politice, cum au fost Consiliile de Coroană din 1914 (când s-a hotărât neutralitatea României din primul război mondial, care tocmai începuse) şi 1925.
Castelul a găzduit multe personalităţi ale vremii, scriitori, muzicieni, dar şi regi şi regine. Cea mai importantă vizită a fost aceea a bătrânului împărat al Austro-Ungariei, Franz Joseph, în 1896. Acesta a făcut o mulţime de fotografii cu acel prilej, fiind impresionat de frumuseţea şi bogaţia castelului. În 1906, se astepta o noua vizită a împăratului, cu ocazia sărbătoririi a 40 de ani de domnie a regelui Carol I. Cu acest prilej a fost amenajat la castel apartamentul imperial, însă vizita lui Franz Joseph nu a mai avut loc.
Chiar după inaugurarea sa din 1883, Peleşul va mai suferi modificări, extinzându-se mereu. La forma actuală se ajunge abia în 1914 (anul morţii regelui Carol I). Castelul are 160 de camere şi mai multe intrări şi scări interioare. Turnul central măsoară nu mai putin de 66 de metri înalţime. Pe lângă Peleşul propriu-zis, în zonă au mai fost înălţate încă două construcţii mai mici, Pelişorul şi Foişorul.
Peleșul are și o sală de teatru, cu o mică scenă si 60 de locuri, plus loja regală. Castelul avea dotări foarte moderne pentru epoca în care a fost construit. De exemplu, plafonul de sticlă al holului de onoare este mobil, putând fi acționat de un motor electric. Încă din 1883, castelul are încălzire centrală.
Pe lângă castel au fost construite Pelişorul, Corpul de Gardă, Economatul, Casa de Vânătoare Foişor, Grajdurile, Uzina Electrică şi Vila Şipot. Până la terminarea castelului (1883), Regele Carol I şi Regina Elisabeta, au locuit la casa de vânătoare, terminată înaintea castelului. Datorită uzinei electrice proprie, Peleşul a fost primul castel electrificat din Europa.
Peleşul a avut o importanţă deosebită pentru istoria ţării noastre. Aici s-a născut, în 1893, viitorul rege Carol al II-lea (1930 – 1940), primul rege al dinastiei născut pe pământ românesc şi al doilea botezat în religia ortodoxă. În 1921, la Foişor, s-a născut fiul său, regele Mihai I. În 1921, are loc la Peleş, nunta principesei Ileana, una dintre surorile lui Carol al II-lea, la care participă o mulţime de personalităţi ale vremii, inclusiv primul ministru de atunci, Nicolae Iorga. Doi ani mai tarziu, au loc serbarile semicentenarului castelului Peleş (50 de ani de la începerea lucrărilor).
Castelul va rămâne reşedinţă a familiei regale până în 1948, când este confiscat de regimul comunist. În 1953, Peleşul va deveni muzeu, dar trebuie spus că putea fi vizitat, încă de pe vremea regelui Carol I. În 1990, şi Pelişorul este deschis publicului spre vizitare.
Un calcul sumar arată că, între 1875 şi 1914, s-au cheltuit la Peleş peste 16 milioane de lei-aur.
Este interesant de observat că Ceauşescu a vizitat castelul destul de rar. O poveste care circula în anii ‘80 spunea că soţii Ceaușescu ar fi dorit să-şi stabilească o reşedinţă de protocol la Peleş.
Cunoscandu-se faptul că aceştia aveau mania de ordona tot felul de demolări şi schimbări, muzeografii i-au speriat spunându-le că, în interiorul Castelului, este o ciupercă care atacă elementele din lemn şi este foarte dăunătoare omului. În fapt, adevărul este că o ciupercă atacase grinzile cladirii din cauza umezelii şi a neaerisirii. Din acest motiv, au demarat lucrările de restaurare, fiind înlocuită structura de rezistenţă din holul de onoare şi din sufrageria de la parter. Prudenţi, soţii Ceauşescu au petrecut o singură noapte la Castel, dormind în Foişor.
După Revoluţia din decembrie 1989, Castelul Peleș și Pelișor au fost reintegrate în circuitul turistic. În 2006, guvernul român a anunţat retrocedarea castelului fostului rege Mihai I de România. Imediat după reobţinerea titlului de proprietate, au început negocierile şi Peleş-ul a revenit în proprietatea statului român ca muzeu istoric. În schimb, guvernul român a acordat 30 de milioane de euro Casei Regale a României.

Muzeul
Castelul a fost declarat muzeu în 1953. În ultimii ani ai regimului comunist, între 1975-1990, Nicolae Ceauşescu a ordonat închiderea domeniului pentru public. Singurele persoane acceptate în acest domeniu au fost cele de întreţinere, militare şi personalul de pază. Întreaga zonă a fost declarată o zonă de interes protocolar.
Cele mai importante săli de vizitat sunt:
Holul de Onoare este grandios, cu lambriuri din lemn de nuc, tapetate cu basoreliefuri si stauiete. Plafonul mobil din sticla, actionat cu ajutorul unui motor electric sau printr-un sistem manual, era un element de surpriza pentru vizitatorii regelui, care puteau sa admire seninul cerului in noptile de vara. A fost finalizat complet abia în 1911, sub îndrumarea lui Karel Liman.
Biblioteca regală îi atrage în special pe cei pasionaţi de cărţi rare, având coperţi din piele şi gravate cu litere de aur. Chiar şi pentru cei mai putin familiarizaţi cu universul cărţilor, există un punct de atracţie: uşa secretă, o cale de acces în spatele unui raft cu carţi, prin care regele se putea refugia în diverse încăperi ale Castelului.
Sălile de arme, amenajate în perioada anilor 1903 – 1906, adăpostesc peste 4.000 de piese europene şi orientale din secolele XIV – XVII. Cele mai prețioase sunt considerate armurile germane din secolele XVI – XVII şi o armură completă pentru cal şi cavaler, unică în România.
Sala de muzică a devenit salon de serate muzicale la dorinţa reginei Elisabeta. Mobilierul de aici a fost primit în dar de la maharajahul de Kapurtala.
Sala Florentina, denumită şi Marele Salon, impresionează prin plafonul sculptat în lemn de tei, aurit, cele două mari candelabre, şi decoraţiunile în stilul neorenaşterii italiene.
Sala Maură este opera arhitectului Charles Lecompte du Nouy, având elemente hispano-maure, cu o fântână din marmură de Carrara, copie după o piesă din Cairo.
Sala de teatru are 60 de locuri şi loja regală, fiind decorată în stilul Ludovic al XIV-lea.
La etajul I se afla Sala de Concerte, amenajată în 1906, în care se găsesc un clavecin executat la Anvers în 1621, un pian cu coadă verticală Bluthner şi o orga Rieger cu două claviaturi.
Apartamentul Imperial a fost amenajat tot în 1906, cu ocazia vizitei împăratului Austro-Ungariei, Franz Josef I, invitat la jubileul de 40 de ani de domnie a regelui Carol I.
Alte săli sunt Sala de Consilii, care seamănă cu una dintre sălile Primăriei din Lucerna, Elveţia;
Cabinetul de lucru unde se află un birou impunător şi un pupitru pentru audienţe;
Sufrageria, unde sunt expuse piese de argint de o mare valoare, este situată la etajul 1 şi are un mobilier rustic breton din secolul al XVIII-lea;
Salonul Turcesc care adaposteşte o colecţie de vase turceşti şi persane în alamă;
Dormitorul regal care este luminat de un candelabru din cristal de Boemia.
Vitraliile Castelului Peleş au fost cumpărate şi montate între 1883 şi 1914, cele mai multe fiind aduse din Elveţia si Germania, pise datând din secolele XV si XVII. De asemenea, Castelul are şapte terase decorate cu statui din piatră, fântâni şi vase ornamentale din marmură de Carrara.
După Castelul Bran, Peleşul este considerat al doilea muzeu din ţară căutat de turişti. Numai în anul 2006 i-au trecut pragul peste 250.000 de vizitatori din ţară, dar şi din SUA, Australia, Japonia si Noua Zeelandă. Importanța Castelului este dată şi de măsurile de securitate existente: paza militară, supraveghetori şi camere video.
Sfârşirea şi inaugurarea Castelului
În cei doi ani de după punerea pietrei, lucrările urmară cu multă activitate, şi zidurile ce păreau una cu pământul, se înălţau cât omul, lăsând chiar să se vadă planul deosebitelor trupuri ale clădirei, când izbucni fără de veste războiul cu Turcia şi întrerupse lucrările. Timp de doi ani, valea ce răsuna odinioară de izbiturile uneltelor, de strigătele lucrătorilor intră iar în tăcerea’i de altădată. Cu toate acestea, cu încredere în viitor, se făcură lucrările trebuincioase pentru a păstra ceea ce fusese început. Această oprire din lucru a clădirei avu d’altminteri preţiosul rezultat de a pune la încercare soliditatea temeliilor care se sfârşiseră.  S’au constatat în adevăr câteva stricăciuni în canalizări care se astupaseră, dar în zidiri nu se vedea nici o crăpătură. În sfârşit, în primăvara anului 1879, lucrarea putu începe iar cu un nou avânt. Edificiul se înălţa de puteai vedea cu ochii. Se puteau chiar ghici faţadele, turlele şi galeriile viitorului castel. În intervalul acesta România îşi câştigase neatârnarea pe câmpul de bătaie; castelul pe care îl începuse un Domn, vasal al Sultanului, era să se sfârşească mai mândru, pentru Regele autonom al unei naţiuni libere. Regele şi Regina, până ce să poată intra în noua Lor reşedinţă, primeau în pavilionul de vânătoare, isprăvit în 1881, dar de locuit locuiau tot în mănăstire. Se duceau acolo la dejun, şi chiar acolo fură primiţi în chip oficial trimeşii extraordinari al Portugaliei, Braziliei şi Suediei, când veniră să prezinte Suveranului omagiile lor pentru proclamarea regatului. În construcţia din a doua perioadă, de la 1879 la 1883, nu e nimic special de adevăratul arhitect al castelului. Pentru a conduce lucrările, Suveranul însărcina mai întâi pe D. Stohr, care şi mai mult decât D. Schullz, fu credinciosul şi inteligentul executor al gândirei Sale. Ardoarea cu care îşi întrebuinţa talentul şi ştiinţa îi asigură un loc deosebit în istoria Castelului Peleş, cum şi în recunoştinţa Regelui. Tot Carmen Sylva ne va arăta şi ce activitate se desfăşura în timpul celor din urmă ani ai construirei: «Italienii, zice dânsa, lucrau la zidărie, românii cărau materialele, ţiganii duceau piatra şi varul, albanezii şi grecii ciopleau piatra, germanii şi ungurii lucrau la lemnărie, turcii ardeau cărămida. Se aflau maeştri polonezi şi vătafi cehi; francezii desenau; englezii măsurau. Astfel încât la această clădire se întâlneau o sută de costume naţionale deosebite şi se auzeau vorbindu-se patrusprezece limbi; era un amestec pitoresc şi zgomotos de oameni, cai şi bivoli. «Cât despre Rege, el era întotdeauna pe schelele cele mai înalte şi dirija în persoană lucrările. Nu îndrăznesc să spun că mă suiam şi eu din când în când, dar numai de plăcere, că mă făcusem bine după o boală de picioare şi că mă puteam sluji cu ele, şi mă coboram repede, pentru ca să stau de vorbă cu bătrânul meu prieten, Peleşul». Un fapt ciudat, băgat de seamă şi de Regina poetă şi care arată îndestul cât de sălbatec era încă locul unde se clădea castelul, este că urşii veneau adesea ori până lângă clădire şi, dimineaţa, lucrătorii găseau pe humă, în jurul cuptoarelor de cărămidă urmele greoaie ale labelor lor.
Mulţumită numărului de lucrători întrebuinţaţi şi zelului antreprenorilor şi al tuturor, opera se sfârşi – edificiu şi dependinţe – în toamna anului 1883. Lucra la el de zece ani; acum, în sfârşit, castelul era să’şi deschidă Suveranilor porţile şi, cu toate că l-au mai îmbogăţit şi înfrumuseţat de atunci încoace într’un chip însemnat, el conţinea de pe atunci pentru a’i primi cu un mobilier foarte confortabil, un număr mare de antichităţi, de tablouri vechi şi de opere de artă dintre cele mai însemnate. Nu mai rămânea deci decât să se inaugureze noua reşedinţă, şi solemnitatea rămase hotărâtă pentru ziua de 7 octombrie stil vechi. Se făcu iar serbare mare la care alergă lume din toate părţile României şi chiar din streinătate. Ceremonia începu după obicei printr’un serviciu divin la nouă ceasuri de dimineaţa, la biserica mănăstirească din Sinaia, fiind de faţă I. P. S. Mitropolit Primat, numeroşi demnitari ai Statului român, streini şi şefi de-ai armatei. În faţa castelului strălucitor onorurile le făcea un batalion de vânători cu drapelul desfăşurat şi cu muzica cântând. În curtea castelului împodobită cu verdeaţă şi steaguri, Mitropolitul Primat cu Vicarul său şi însoţit de călugării mănăstirei Sinaia, dete apei tradiţionala binecuvântare, după care urmă un TeDeum; pe urmă generalul Creţeanu, şeful casei militare a Regelui dete citire următorului document: Eu, Carol I, Domn şi Rege Cu Elisaveta Regina, după o silinţă neobosită de doi ani, în luptă cu un tărâm nestatornic, străbătut de izvoare, isbutitam a pune, la poalele Bucegiului, temelia acestei clădiri, în anul mântuirei 1875, iar al Domniei Noastre al IX-lea. Zidirea s’a oprit pe timpul războiului pentru neatârnarea României. Intrat-am în această casă a Noastră în anul mântuirei 1883, iar al Domniei Noastre al XVII-lea; datu-i-am nume «Castelul Peleşului».
Acest document, care istoriseşte pe scurt fazele construirei, prescris pe pergament cu litere artistice chiar de Regina, se găseşte astăzi tot într’unul din coridoarele castelului. El fu iscălit de către Suverani, de Mitropolitul Primat şi de toate personagiile mai de frunte ce erau faţă. Atunci se împărţi şi o medalie comemorativă, operă a gravorului Kullrich turnată în amintirea acestei zile. Pe când muzica intona imnul naţional şi soldaţii împrăştiau urale vesele pe care le repetau ecourile, adunarea se îndreptă către intrarea castelului. Acolo executorul operei, D. Stdlir, prezintă Suveranului, pe o pernă de catifea, cheia castelului. Cu această cheie artistic lucrată, Regele deschise uşa de onoare a reşedinţei sale, uşă care, fie zis în treacăt, este sub toate privinţele o minune, şi în ce priveşte canaturile de lemn sculptat şi în ce priveşte armătura de metal. Pe urmă cortegiul sui scara cea mare, în cap cu Mitropolitul Primat care, după rânduiala obişnuită, binecuvântă toate sălile castelului. După aceea se dete un prânz minunat la care luară parte toţi oaspeţii mai de căpetenie, şi în timpul căruia Regele ridică următorul toast: «Am clădit acest Castel ca un semn trainic că dinastia, aleasă liber de naţiune, este adânc înrădăcinată în astă frumoasă ţară şi că răsplătim dragostea poporului Nostru cu încrederea nemărginită pe careo avem în viitorul scumpei Noastre Patrii. Împlinesc dar o datorie sacră, o vie dorinţă, ridicând cu vin Românesc, în această casă a Noastră, cel întâi pahar în onoarea şi pentru fericirea României.Să trăiască draga Noastră Ţară!» Aceste cuvinte fură primite cu entusiazm de către cei de faţă cari aclamară pe Rege şi pe Regină cu urale călduroase. Ca răspuns la acest toast, d.Dumitru Ghica, preşedintele Senatului, închină, ca reprezentant al naţiunei, în sănătatea Dinastiei. Apoi poetul Alexandri, pe atunci în toată strălucirea talentului său, pronunţă următoarele cuvinte: «Pe vremea strămoşilor noştri, când un Domn, sau un boier intra în noua casă, poporul se aduna dinaintea uşei şi îi făcea urări în felul acesta: «Să aibă atâta cinste şi atâtea izbânzi câte grinzi şi cărămizi sunt în casă şi câte grăunţe de nisip sunt în ziduri». Tot astfel este urarea tradiţională ce la rându-ne aducem Majestăţilor lor în numele întregei naţiuni… Binecuvântarea cerească şi dragostea poporului să fie pentru totdeauna oaspeţii lor în noul locaş, fermecător ca o Poveste a Peleşului. Pe urmă veni rândul D-lui. C. A. Rosetti, preşedintele Camerei Deputaţilor. Printr’o improvizare pe atât de strălucită pe cât şi de neaşteptată, închină în sănătatea perechei regale, amestecând în cuvintele lui orpegii particulare la adresa Reginei Elisaveta, tot de o dată Doamnă a ţării prin voinţa dumnezeiască şi Doamnă a literelor prin învăţătura sa. În sfârşit, urmă un toast al I.P.S. Mitropolitului Primat, care vorbi în numele clerului şi altul al generalului Cernat, care vorbi în numele armatei «formată de Regele Carol şi condusă de dânsul la izbânzile rezbelului pentru neatârnare». Mai înainte de a se scula de la masă, Regele mulţumi Eforiei spitalelor civile pentru binevoitoarea ospitalitate ce îi dăduse în timp de atâţia ani în mănăstirea Sinaia, adăogând că perechea regală va păstra întotdeauna cea mai bună amintire. În seara aceleaşi zile, când se mutară în noua lor locuinţă, Regele şi Regina mai binevoiră să primească, cu toate oboselile serbarei, vr’o şaizeci de persoane, sosite cu trenul fulger Paris- Constantinopol, inaugurat la aceeaşi dată şi care erau ingineri, directori de drum de fier, oameni de Stat, jurnalişti, cărora Suveranii binevoiră să le facă onorurile noului lor castel. Astfel fu celebrată, peste opt ani după inaugurarea lucrărilor, punerea celei din urmă pietre a castelului Peleş, a acestei frumoase reşedinţe la care lucraseră numeroşi artişti şi mii de braţe timp de zece ani, pentru a realiza o singură gândire, gândirea Regelui Carol concepută cu îndrăzneală şi voită cu tărie. (Castelul Peleș – Schiță istorică și descriptivă de Leo Bachelin)
Localizarea
Castelul Peleş este situat în Sinaia (la 44 km de Braşov şi la 122 km de Bucureşti) iar pe şosea se alege Drumul european E60 sau DN1. Pe calea ferată există numeroase curse care din Ploieşti intră pe Valea Prahovei, iar Statiunea Sinaia este una dintre destinaţii.
Vizitatorii beneficiază de un tur extins al spaţiilor de la parter şi etaj I, cu ghidaj în cinci limbi străine. În luna noiembrie, Castelul Peleş este închis pentru curaţenia generală.

V.F.

mai mult
Documentar

Amintiri din Retezat 1963

re3

Un reportaj de excursie, mai mult documentar despre cum se facea turismul montan acum 1/2 secol

La coborarea in Ohaba de sub Piatra din personalul care oprea in aceasta halta, dupa o noapte de somnolenta pe banci de lemn la clasa 2 a. In afara echipei noastre cu care strabatuseram multe trasee montane se atasasera cativa prieteni mai putin obisnuiti cu muntele

La vremea aceea pe rute secundare – drumuri comunale, uneosi si judetene – nu exista nici un mijloc de transport in comun. Cei peste 20 km pana la Poiana Carnic de unde incepea urcusul spre cabana Pietrele ii ingrozea pe insotitorii nostri mai putin umblati pe munte asa ca am angajat un localnic care astepta, cu o caruta, sa faca si el un mic business ( cuvant necunoscut atunci ) din care ii iesea un mic profit, important pentru el si apreciat ca modest de noi. Cele cateva imagini dau o idee despre cum aratau satele, drumurile din zona.

Urcusul la cabana era destul de usor, umblat de ciobani, turisti, localnici. Am ajuns insa destul de obositi, transpirati, prafuiti si cu gandul la un loc la prici, noaptea precedenta fiind nedormita dar la cei 26 ani cati aveam atunci, ce conta?

Cabana Pietrele era oarecum evoluata, avand instalatie de apa in curte in timp ce la majoritatea cabanelor ” spalatorul ” era la rau sau la izvor, uneori destul de departat.

Pe vreme buna micul dejun luat in curtea cabanei era o incantare pt. ca salile de mese nu erau prea imbietoare.

La revenirea spre cabana dupa un traseu mai dificil pe Custura Galesului, pe o vreme mizerabila. am dat de un bordei ciobanesc unde am fost primiti cu prietenie, ne-am uscat la foc, am mancat si baut delicioase produse de stana, ciobanul neacceptand vreo plata cu exceptia tigarilor. Pachetele de tigari erau o moneda cautata de ciobani si le luam cu noi special (niste colegi de facultate, la terminarea uneia dintre convocari la Scoala Militara din Sibiu, au facut creasta Fagarasilor cheltuind aproape nimic, avand cu ei o multime de pachete de tigari ” Militar ” care se dadeau ca ratie zilnica odata cu masa de pranz)

Cabana, cocheta si splendid pozitionata intr-o poiana langa Raul Mare , nu mai exista zona fiind inundata de lacul de acumulare. Nici drumul in lungul raului prin care am iesiit din masiv pe la Gura Zlata nu mai este. De aceasta cabana imi sunt legate amintiri minunate. Dupa o zi dura de parcurs diastanta de la Pietrele, incarcati cu rucksaci de cca 30 kg ( din care mai bine de 1/2 erau alimente – conserve, salamuri, chiar paine – pt. ca la cabane nu geseai nimic de mancare ), arsi groaznic de soarele unei zile de un senin de exceptie ( desi eram dupa cca 10 zile de plaje la Mare ) si terminati fizic de un cobaras abrupt din creasta pana la nivelul raului. poiana de langa apa unde era cabana ni s-a parut un colt de Rai. Am dormit tun, desigur tot la priciuri Pt. cine nu a apucat, priciurile erau paturi de scandura de brad, intre 10….20 intr-un dormitor, cu o saltea de paie peste care se asternea una din cele 2 paturi care iti erau oferite in pretul cazarii. Aveam insa 26 ani si treceam peste toate fara sa ne pese. La cabana toaleta se facea la rau. unde se spalau si rufele, se corhaneau bustenii cu tapina in rau pt a fi dusi de apa la vale. In lumina diminetii ce a urmat am facut cateva poze bune, cu activitati la rau, tapinari in efort etc. Putin mai jos de cabana era improvizat un mic baraj din busteni mari, lac in care se adunau lemnele pt. a fi dirijjate mai apoi pe firul raului de catre tapinari. Una din fotografiile cu tapinari, cu o lumina frumoasa si omul in plin efort, a placut mult colegilor de la AAF dar nu a putut fi inclusa in colectiile ce erau trimise la saloane internationale sau interne pt. ca spatele camasii omului avea un petec mare si cenzura comunista nu tolera asa ceva. In micul lac format de baraj am petrecut cateva ore de neuitat in compania unor copii ai locului facnd exercitii de plutarit pe niste plute improvizate din 2..3 busteni legati. Cateva din cele povestite sunt ilustrate in imaginile ce urmeaza

Fotografia postată de Viorel Simionescu.
Fotografia postată de Viorel Simionescu.
Fotografia postată de Viorel Simionescu.

mai mult
Documentar

MONUMENTE ALE NATURII DIN ROMÂNIA: Cascada Vârciorog din Munții Apuseni

Cascada-Varciorog-Apuseni

Cascada Vârciorog este situată în sud-estul Munților Bihor, pe Valea Vârciorogului, în apropierea comunei Arieșeni, județul Alba, conform www.muntii-apuseni.eu. Spectaculoasa cădere de apă constituie o rezervație naturală de tip geologic și peisagistic protejată de lege. Arealul în care se află cascada Vârciorog se întinde pe o suprafață de 5 ha.

Apa aflată la o altitudine de 1.090 m la poalele Vârfului Piatra Grăitoare (1.657 de m), cade de la o înălțime de aproximativ 15 metri, potrivit www.trecator.ro. Cascada are o singură cădere de apă, care de-a lungul timpului a săpat o mare scobitură, la bază.

Cascada Vârciorog este vizitată de turiști cel mai des vara și toamna. Se poate ajunge la cascadă și iarna, atunci când stratul de zăpadă nu e mare. Primăvara, însă, în urma topirii zăpezii, spectacolul oferit turiștilor de căderea de apă este impresionant.
Se poate ajunge la cascadă plecând din centrul comunei Arieșeni pe drumul național înspre Vârtop (2,5 kilometri) până la un drum aflat pe partea stângă unde există un indicator având un marcaj cu punct galben. De aici se urmează drumul ce însoțește Valea Vârciorog (aproximativ 3,5 kilometri) și marcajul punct galben până la cascadă, notează http://turismcimpani.ro/. Traseul poate fi făcut atât de începători, cât și de copii și durează între o oră și jumătate și două ore și jumătate.

Ajunși aici, turiștii pot urca pe Vârful Piatra Grăitoare, urmând drumul destul de abrupt din spatele cascadei. Se traversează o pădure de brad și molid până la golul alpin, iar de aici tot se urcă pe creastă până la Vârful Piatra Grăitoare. Traseul nu este marcat.

Potrivit site-ului www.arieseni.pro, pornind din Arieșeni, se pot face mai multe trasee ce includ și această cascadă: Arieșeni — Cascada Vârciorog — Vârful Piatra Grăitoare — Vârful Bihorul — Vârful Curcubata Mică — Cascada Pătrăhăițești — Muzeul Pătrăhăițeșți — Arieșeni; Arieșeni — Groapa Ruginoasă — Telescaun Piatra Grăitoare — Cornul Berbecului — Vârful Piatra Grăitoare — Cascada Vârciorog.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Comuna Arieșeni este situată la izvoarele Arieșului Mare, între Munții Bihor — Vlădeasa, unitatea muntoasă cu cele mai mari altitudini din Munți Apuseni (Vârful Curcubata Mare — 1.848 m). Localitatea se află la o distanță de 120 km de municipiul Alba Iulia, reședință de județ, și la 40 km de cel mai apropiat oraș, Câmpeni, notează www.primariaarieseni.ro. Comuna are o suprafață de 3.322 hectare și o populație de circa 1.909 locuitori, repartizată în 18 sate.

Întreaga zonă prezintă un grad ridicat de interes turistic atât vara cât și iarna, când stratul de zăpadă persistă circa 4-5 luni pe an pe versanții nordici, având o grosime medie de circa 60-70 cm. Datorită acestor condiții perfecte pentru sporturile de iarnă, la Vârtop există un domeniu schiabil alcătuit din trei pârtii separate: Pârtia Piatra Grăitoare, Pârtia Vârtop 1 și Pârtia Vârtop 2.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

De asemenea, în zonă există numeroase obiective turistice: Valea Sighiștelului, Groapa Ruginoasă, Vârful Bihorul, Padiș, Valea Garda Seacă, Izbucul Tăuz, Ghețarul de la Scărișoara, Peștera lui Ionele, Dealul cu melci de la Vidra, Casa Memorială ”Avram Iancu”, Cascada și cătunul Pătrăhăițești. Tot aici, se găsesc și ateliere de meșteșuguri tradiționale.

AGERPRES

mai mult
Documentar

Mineriada din 1991, a patra mineriadă (24 – 28 septembrie)

Miron-Cozma-si-minerii

Cu 26 de ani în urmă (1991), între 24 şi 28 septembrie, minerii de la Vulcan, nemulţumiţi de cum se rezolvase un conflict de muncă, au intrat în grevă şi au solicitat prezenţa primului ministru în Valea Jiului, pentru a relua negocierile. Refuzaţi de premier, minerii, în frunte cu Miron Cozma, au decis deplasarea în Capitală. S-a produs, astfel, o nouă mineriadă (a patra), în timpul căreia a fost luat cu asalt sediul Guvernului (25-26 septembrie), cerându-se demisia Cabinetului Petre Roman (fapt anunţat pe 26 septembrie, la prânz, de purtătorul de cuvânt al Preşedinţiei).

Termenul de mineriadă nu exista în dicționare, dar a apărut în limbajul populației române după revoluția din 1989 și desemna violențele produse de minerii adunați în Piața Revoluției și în Piața Universității. Astfel de manifestații au avut loc în repetate rânduri în București și de fiecare dată au lăsat în urmă morți, răniți și numeroase pagube materiale.

În 24 septembrie 1991, minerii din Valea Jiului intră în grevă generală și cer primului ministru, Petre Roman, să vină la Petroșani pentru a le asculta problemele. Liderul sindical, Miron Cozma, i-a amenințat pe reprezentanții Guvernului că dacă nu se rezolvă aceste nemulțumiri cît mai repede posibil, ei vin în număr mare la București.

Primele acțiuni violente au fost făcute la Petroșani unde au intrat în primărie și l-au agresat pe subprefectul Ionel Botoroaga și pe directorul Regiei Autonome a Huilei, Benone Costinaș. În gara Petrosani solicită trenuri pentru deplasarea la Bucuresti şi fiind refuzaţi, devastează gara, ocupă acceleratul 244 şi deturneaza alte două garnituri de tren. În Petroşani şi Vulcan au loc violenţe, devastări şi incendii. A doua zi, trenurile cu mineri sunt oprite în Gara Craiova, se anunţase că Petre Roman ar fi dispus să vină aici pentru tratative. Minerii refuză oferta şi îl agresează pe prefectul Ilie Ştefan şi pe generalul maior Ilie Marin şi devastează gara. După toate acestea trenurile pleaca spre Bucureşti unde ajung în dimineaţa zilei de 25 septembrie 1991.

În dimineața zilei de 25 septembrie, în jurul orei 10.00, minerii din Valea Jiului au ajuns în Gara Băneasa cu mai multe garnituri de tren, în posesia cărora au intrat prin violențe și incendieri. La aflarea veștii că minerii se îndreaptă spre capitală, primul ministru și președintele au încercat mai multe manevre de împiedicare a acestora de a ajunge la destinație, însă toate au fost în zadar. Conduși de liderul lor sindical, Miron Cozma, prima oprire au făcut-o în Piața Victoriei, unde au cerut o întâlnire cu premierul Petre Roman. Deoarece acesta nu a apărut, și-au schimbat motivul pentru care au venit și au cerut demisia acestuia din funcție. O delegație a minerilor a reușit să vorbească cu primul ministru. Cornel Tomescu, șef sector în cadrul Secretariatului General al Guvernului a declarat că la sosirea în Piața Victoriei, minerii nu erau violenți ”Minerii erau calmi, nu strigau lozinci la adresa Guvernului sau a președintelui și stăteau așezați pe caldarîm.”

Un militar, aflat la un etaj al Palatului a aruncat în mijlocul adunării de mineri o grenada lacrimogenă, fapt care a aprins spiritele deja încinse. Au început violențele și atacurile asupra clădirii Guvernului. În acel moment funcționarii care se aflau în clădire au fost evacuați. Cpt. Dorel Enache, comandantul grupului de interventie al MAPN care a actionat in Piata Victoriei, afirma mai târziu că a văzut grupuri de civili care-i instigau pe ortaci la violenţă, iar revolutionarul Nica Leon declara că toţi civili care s-au alăturat minerilor doreau înlaturarea Guvernului Petre Roman şi a preşedintelui Iliescu. Seara se reuseşte evacuarea Pieţei Victoriei, dar manifestantii s-au retras către Piaţa Universităţii şi Televiziune, pe care o asediază. Miron Cozma şi o delegaţie de mineri s-au întilnit la Palatul Cotroceni cu preşedintele Ion Iliescu, unde îşi condiţionează retragerea de demiterea primului ministru.

Deşi Petre Roman doreşte să-ţi depună mandatul, în 26 septembrie zi minerii atacă din nou clădirea Guvernului. Au avut loc discuții cu ușile închise. Miron Cozma amenință că dacă până la ora 12.00 nu este anunțată demisia premierului, el cheamă 40.000 de sindicaliști din Pipera, acesta adăugând că probabil nimeni nu dorește un război civil. Sub presiunea evenimentelor, la ora 12.00, Alexandru Bîrlădeanu, preşedintele Senatului, a anunţat demisia Cabinetului Roman, pe postul naţional de televiziune. Miron Cozma cere minerilor să plece acasă pentru ca le-au fost rezolvate toate revendicarile, dar cu toate acestea, în după-amiaza acelei zile, minerii intră în sala de şedinţe a Adunării Deputaţilor, unde cer demisia lui Ion Iliescu şi satisfacerea tuturor revendicărilor pentru care au venit la Bucureşti. În cele din urmă s-au potolit și s-au întors în Valea Jiului, cu promisiunea făcută că tot ceea ce au cerut se va rezolva. Două zile mai târziu Miron Cozma și președintele țării Ion Iliescu semnează un comunicat prin care încheie tragicul episod al celei de-a patra mineriadă. În violenţele zilelor mineriadei trei persoane au murit în Bucureşti: Andrei Frumuşanu, Aurica Crăniceanu şi Nicolae Lazăr, şi unul – Enea Ionel – în orasul Vulcan, şi 455 de persoane au fost rănite.

A patra mineriadă a izbucnit o dată cu greva generală a minerilor și inițial nu aveau nici un interes de ordin politic. Voiau doar ca pâinea să fie mai bună și să primescă salam fără soia. La prima vedere aceste lucruri se puteau rezolva simplu, fără ca minerii să vină din nou în București. Indiferența autoritățiilor i-a costat.

Demisia guvernului Roman a avut mai multe cauze, însă venirea minerilor în capitală a grăbit acest lucru. Eugen Dijmarescu, ministru al Economiei si Finantelor, a declarat: „Guvernul Roman nu si-a dat demisia la presiunea strazii, ci din alte considerente, de natura politica„. El a adaugat ca „atunci cind s-a pus problema depunerii mandatului, minerii nici nu ajunsesera in Capitala„. Dijmarescu a spus ca la acea data cunostea situatia din Valea Jiului si ca cererile din 1991 ale minerilor erau justificate deoarece o duceau foarte prost, iar cei din conducerea Regiei nu faceau nimic pentru ei si erau interesati numai de bunastarea lor. „Surprinzator, Liga Sindicatelor Minerilor nu a cerut demiterea conducerii Regiei ceea ce ma face sa cred ca este vorba despre o complicitate„, a adaugat Dijmarescu.

Părerile despre demiterea sau demisia Guvernului Roman sunt împărțite. Unii cred că România era deja o țară fără guvern în momentul în care minerii au ajuns la la București, alții susțin că lămpașii au avut putere de decizie în acel moment.

Pe plan național, mineriada a avut efecte negative asupra populației. Oamenii care au văzut și simțit evenimentele din septembrie 1991, îsi amintesc de mineri înarmați cu bâte, topoare, târnăcoape, lanțuri care băteau pe oricine le părea suspect că era împotriva lor. Amenințau si loveau în toate direcțiile. Astfel la plecare au lăsat în urma lor 455 de răniți, dintre care 50 au necesitat spitalizare, și 3 morți din București și unul din orașul Vulcan. După aproape 2 ani de la revoluția din 1989, românii încă mai luptau împotriva comunismului, pretext pe care l-au folosit și minerii când au organizat cea de-a patra mineriadă.

Pe plan internațional, lucrurile nu au stat mai bine. Investitorii străini au refuzat să își dezvolte afacerile în România și astfel s-au redus locurile de muncă, banii, iar sărăcia era aproape mai mare decât în epoca ceaușistă. Nici țările europene nu mai doreau relații cu țara noastră, pentru ca tot ce se întâmpla era de fapt refuzarea democrației de către Guvern, lucru care ne dezavantaja.

S.U.

mai mult
Documentar

Românul care a SCULPTAT uriașa statuie a lui Iisus de la Rio de Janeiro

rio

Statuia gigantică a lui Iisus din  Rio de Janeiro a fost dăruită de francezi Braziliei cu ocazia împlinirii a 100 de ani de independență a acestei țări sud-americane.

Puţini ştiu, însă, că faimosul Iisus din Rio poartă și amprenta unui român. Proiectul statuii a fost iniţiat de doi brazilieni, inginerul Heitor da Silva Costa şi pictorul Carlos Oswald. Însă cei care au realizat statuia au fost sculptorul polonez Paul Landowski şi echipa sa. Unul dintre membrii echipei a fost românul Gheorghe Leonida, căruia sculptorul francez i-a încredinţat sarcina de a modela chipul lui Cristo Redentor, informează digi24.ro.

Criticul de artă Pavel Șușară spune că „Gheorghe Leonida este autorul. Cel puţin o tradiţie orală şi tot felul de informaţii şi scrise, acreditează această idee, că el este autorul capului Christului de la Rio.”

Despre Gheorghe Leonida românii ştiu prea puţin. Născut în anul 1893, în Galaţi, penultimul dintre cei unsprezece copii ai unei familii celebre, Gheorghe Leonida a fost fratele inginerului român Dimitrie Leonida şi al primei femei inginer din lume, Elisa Leonida.

SONY DSC

Şi-a făcut studiile de artă la Roma, iar în anul 1925, Gheorghe Leonida s-a mutat la Paris, unde a fost angajat în atelierul sculptorului de origine poloneză Paul Landowski. Avea 32 de ani când a devenit unul dintre artiştii recunoscuţi, din boema pariziană.

„În esenţă primul specific al unui portret al lui Gheorghe Leonida este faptul că nu se înscrie în tendinţa modernităţii, a modernismului de tip brâncuşian, de tip să zicem avangarde, art nouveau şi tot ce mai înseamnă experienţa radicală de materializare a sculpturii aşa cum a făcut-o Brâncuşi. S-a format în ambianţa pariziană, dar în ambianţa pariziană s-au format mulţi şi opţiunile lor sunt foarte diferite. Deci el a făcut această opţiune, nu faptul că a stat la Paris îl determină să meargă pe linia clasică să zicem, pe linia michelangelescă”, mai spune Pavel Șușară.

Recunoaşterea în lumea artei i-a venit odată cu lucrarea „Reveil”, un nud expus la Saloanele de Artă de la Roma şi Paris. De altfel, cea mai mare parte a operelor lui Leonida, din prima perioadă de creaţie, sunt nuduri feminine.

Lucrările lui Gheorghe Leonida au fost apreciate de suveranii României, astfel încât acesta a devenit unul dintre sculptorii oficiali ai Casei Regale. Este şi unul dintre motivele pentru care, în perioada comunismului, operele lui Leonida au fost ferite de privirile publicului, iar numele sculptorului gălăţean, aproape inexistent în lumea artei.

Cristo-Redentor

A intrat, însă, în istorie, atunci când a fost cooptat în echipa care a realizat statuia lui Iisus de la Rio. Timp de cinci ani, la propunerea mentorului său, Paul Landowski, sculptorul român a modelat chipul lui Cristo Redentor.

Din nefericire, celebritatea câştigată odată cu participarea la realizarea faimoasei statui a fost curmată de un destin tragic. Întors în ţară, în casa familiei Leonida din Bucureşti, pe strada Salcâmilor, cel care colindase întreaga lume, a murit într-un accident stupid: a căzut dintr-un tei, în timp ce culegea flori.

Tot criticul de artă, Pavel Șușară ne mai spune că „a murit în jur de 50 de ani, în plină forţă, în plină putere de concepţie, de putere de muncă, de putere a imaginarului, de toate. Deci dacă asta ar fi partea care ar indica maturizarea şi opţiunea fermă pentru anumită stilistică, atunci Art Deco-ul ar putea să dea o imagine mult mai dinamică a personalităţii lui Gheorghe Leonida decât nudurile.”

Lucrările lui Gheorghe Leonida sunt piese rare. Puţini sunt colecţionarii care se pot lăuda că deţin o operă de-a sa.

„Nici în muzee nu găseşti la tot pasul lucrări de Gheorghe Leonida. Ceea ce face din el un personaj artistic misterios, însă necunoscut, legenda adevărată cu capul Christului de la Rio şi moartea stupidă toate lucrurile astea creează ingrediente suficiente pentru a identifica o personalitate mai puţin obişnuită, şi asupra căreia interesul să se manifeste din ce în ce mai mult”, a mai adăugat Șușară.

D.G.

mai mult
Documentar

Ce nu ar trebui să uităm despre Munții României

coliboaia2

1. Munții Carpați reprezintă al doilea cel mai lung lanț muntos din Europa, după Munții Scandinaviei, având o lungime de aproximativ 1.500 km. Dintre aceștia, aproximativ 800 de km se desfășoară în România. Totodată, la noi în țară se află și cel mai lung lanț de munți vulcanici din Europa: Oaș – Gutâi – Țibleș – Călimani – Gurghiu – Harghita.

2. În Carpații românești există peste 12.000 de peşteri, iar 76 dintre ele au o lungime de peste doi km. În Peștera Coliboaia, Munții Bihor, se găsesc cele mai vechi picturi rupestre din Europa Centrală și de Est. Numite și picturi negre, acestea reprezintă animale, printre care un bizon, un cal, o felină, un urs și doi rinoceri. Picturile din Peștera Coliboaia au fost descoperite la începutul anului 2010 și au o vechime de 32.000 de ani. Totodată, în Carpații românești se află și al doilea cel mai mare ghețar subteran din Europa – Peștera Scărișoara sau Ghețarul de la Scărișoara adăpostește un bloc de gheață cu un volum de 80.000 de metri pătrați și care dăinuie în peșteră de peste 4.000 de ani.

3. De asemenea, în munții României se găsesc aproximativ 60% dintre urșii bruni din Europa. Potrivit unui raport al Ministerului Mediului, Apelor și Pădurilor, din anul 2014, în pădurile de la noi din țară trăiesc aproximativ 6.000 de urși. Cea mai mare populație de urși bruni se află în Covasna, Harghita și Brașov.

4. În munții Orăștiei se găsește Sarmizegetusa Regia, cel mai important centru militar, religios și politic al statului dac înainte de războaiele cu Imperiul Roman. Cele șase fortărețe dacice din Munții Orăștiei (Sarmizegetusa Regia, Luncani – Piatra Roșie, Costești – Blidaru, Costești – Cetățuie, Căpâlna și Bănița) erau parte a unui sistem defensiv, folosit de Decebal pentru apărare și protecție contra cuceririi romane. Situl arheologic din Munții Orăștiei este, în prezent, parte a patrimoniul cultural mondial UNESCO.

5. Și pentru că am ajuns la construcții, trebuie precizat și că pe 14 septembrie a avut loc și inaugurarea oficială a Crucii Caraiman, monument istoric care a fost construit între 1926 și 1928, pentru a cinsti memoria românilor care au murit în Primul Război Mondial. Ridicată la altitudinea de 2.291 de metri, a fost desemnată cea mai înaltă cruce din lume amplasată pe un vârf montan, potrivit site-ului Guinness World Record.

e-munte.ro

mai mult
Documentar

Catedrala Ortodoxă Română din municipiul Sfântu Gheorghe

no thumb

Catedrala Ortodoxă Sfântul Ierarh Nicolae și Sf. M. Mc. Gheorghe din Sfântu Gheorghe a fost ridicată pe locul unui mai vechi locaș. Prima biserică ortodoxă, cu hramul „Sfântul Gheorghe”, a fost construită în anul 1790, în mijlocul cimitirului „după obiceiul satelor secuie”, clădită din lemn, afară de turnul-clopotniță care, mai târziu, în 1802, a fost zidit din piatră și a rămas astfel până astăzi, arată site-ul oficial al Catedralei.

Demersurile pentru construirea unei noi biserici ortodoxe în Sfântu Gheorghe au început în anul 1923. În anul 1938, prin grija Comitetului local de construcție, toate lucrările pregătitoare începerii noii catedrale ortodoxe din Sfântu Gheorghe erau finalizate. Merite deosebite în asigurarea amplasamentului, în proiectarea, avizarea și începerea lucrărilor de construcții, le-au avut protopopul Aurel Nistor și rezidentul regal al Ținutului Bucegi, profesorul universitar Gheorghe Alexianu.

Piatra de temelie a clădirii s-a pus în ziua de 20 septembrie 1939. Proiectul construcției a fost făcut de arhitectul Patriarhiei, Berechet Ionescu, iar lucrarea a fost încredințată inginerului Tiberiu Eremia. Catedrala are o suprafață de 900 mp, o înălțime de 45 m și o capacitate de 2.000 de persoane. Stilul este cel brâncovenesc, după modelul maeștrilor Herescu și Antoniu.

Anul 1940 a adus și pentru comunitatea și biserica românească din Sfântu Gheorghe grele încercări, lucrările de construcție fiind oprite. Această situație s-a prelungit și după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial și revenirea Ardealului de Nord în hotarele României. Mult timp, în centrul orașului Sfântu Gheorghe a existat o construcție neterminată, lăsată în paragină.

În anul 1968, la reorganizarea administrativ teritorială, Sfântu Gheorghe a devenit capitala județului Covasna. În noile condiții, cu aprobarea conducerii de la București, administrația județului Covasna avizează în anul 1972 reluarea lucrărilor de construcție la clădirea catedralei. Proiectul este reactualizat de arhitecții Constantin Busnel și Marian Renel.

În 1983 s-a reușit finalizarea lucrărilor catedralei. Pictura a fost realizată de pictorul Iosif Vasu și de ucenicii săi: Marin George și Marcel Codrescu.

Catedrala a fost sfințită în 15 mai 1983 de către patriarhul Iustin, mitropolitul Ardealului, Antonie Plămădeală și episcopii vicari Roman Ialomițeanul și Lucian Făgărășanul, înconjurați de un mare sobor de preoți și diaconi și o impresionantă mulțime de credincioși.

Din inițiativa Ligii Cultural-Creștine „Andrei Șaguna”, în anul 1993, la subsolul catedralei a fost amenajat Muzeul Spiritualității Românești, în care sunt expuse icoane pe lemn și pe sticlă din sec. XVIII și XIX, o bogată colecție de carte bisericească veche, obiecte liturgice și documente referitoare istoria Bisericii ortodoxe din județul Covasna.

Începând cu anul 1994, se înființează Episcopia Ortodoxă Română a Covasnei și Harghitei, păstorită de Înalt Preasfințitul Ioan Selejan.

Din inițiativa și cu binecuvântarea acestuia, în anul 1996 la parterul blocului din vecinătatea catedralei a fost înființat Centrul Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, având ca obiect de activitate formarea unui fond documentar privind cultura și civilizația românească, în istorie și contemporaneitate.

* * *
Prima mențiune despre propunerea de înființare a unei Episcopii, cu aria de acoperire a parohiilor ortodoxe din Arcul intracarpatic, datează din perioada interbelică. Astfel, în 1936, primăria municipiului Târgu Mureș a propus înființarea unui vicariat ortodox pentru credincioșii din „secuime” cu sediul în acest oraș, este arătat într-un istoric al eparhiei Covasna de pe site-ul oficial al Catedralei ortodoxe din Sfântu Gheorghe.

După decembrie 1989, a fost reluată propunerea de înființare a unei Episcopii în zonă de către mai multe personalități laice și bisericești și de către reprezentanții societății civile românești din județele Covasna și Harghita.

La data de 11 ianuarie 1994, Adunarea Națională Bisericească a hotărât înființarea unei noi Eparhii a Bisericii Ortodoxe Române, în județele Covasna și Harghita.

În același an a fost ales Întâistătătorul nou-înființatei Episcopii, în persoana arhimandritului Ioan Selejan, superiorul Așezămintelor Românești de la Ierusalim și Iordan.

Despre arhiepiscopul Ioan Selejan a vorbit, cu prilejul alegerii sale în scaunul episcopal de la Miercurea-Ciuc, mitropolitul Ardealului, Antonie Plămădeală: „Un om plin de vigoare, înzestrat cu experiență în lucrarea cu oamenii și întemeierea și consolidarea unei instituții căreia îi revin sarcini uriașe. Aceasta reclamă inteligența, buna pregătire teologică și nu numai teologică… Această zonă are nevoie de un om destoinic, de un om menit să fie ctitor și păstor de conștiințe ortodoxe și românești… iubitor de neam și de glie românească și, în același timp să fie deschis semenilor de alte naționalități și cu alte convingeri religioase, pe care să-i respecte în măsura în care și ei ne respectă neamul și convingerile noastre”, relatează site-ul oficial al Catedralei episcopale din Miercurea-Ciuc.

Instalarea primului episcop al Covasnei și Harghitei, Ioan Selejean, a avut loc la 25 septembrie 1994, la Miercurea-Ciuc. Sfânta Liturghie a fost săvârșită de patriarhul Teoctist și patriarhul Partenie al Alexandriei.

În cadrul ședinței de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 18-19 iunie 2009, vlădica Ioan Selejan a fost ridicat la rangul de arhiepiscop, pentru activitatea ierarhică pilduitoare și slujire chiriarhală deosebită și îndelungată a Bisericii.

La data de 23 august 2009, a urmat actul solemn și demn, acela al ridicării la rangul de arhiepiscop al Preasfințitului Ioan, episcopul Covasnei și Harghitei după săvârșirea Sfintei Liturghii de către Preafericitul Daniel, patriarhul României și 14 membrii ai Sfântului Sinod.

M.Z.

mai mult
Documentar

13 septembrie 1848: Bătălia de la Dealul Spirii în viziunea lui Dimitrie Papazoglu

Dealul_Spirii_1848

Lupta cea vitează din Dealul Spirii, în București, a Oștirii Românești cu numeroasa trupă otomană, ce intra în Capitală, sub comanda lui Omer pașa, la anul 1848, 13 septembre, ziua luni, la 4 ore după amiază.

La această luptă, luând parte și eu, autorul acestei broșuri, fiind șef al Companiei a 5-a, din Regimentul nr. 2, și în toată activitatea, căci mă aflam de zi peste streji, am socotit de a mea datorie ca să o descriu, în adevărul ei, de a se vedea de către români și a se ști, în tot viitorul României, că curajul românului, în urma mai multor umilințe la care evenimentele l-au adus, nu a fost pierdut, ci, ca niște nepoți ai strămoșilor lor romani, ca niște viteji ai lui Mircea, Vlad, Mihai și Șerban, știură, în stâmtoarea Dealului Spirii, să recâștige aplauzele Europei și să glorifice numele de român.

Când, la 9 septembrie, se vesti că se porni din Giurgiu, oștirea turcească, sub comanda generalului de căpetenie Omer pașa, spre Capitala București, din ordin grabnic se porniră toate detașamentele Oștirii Românești, ce se aflau în Capitală, precum: Cavaleria și Artileria, spre a merge în marș forțat la Râmnicu Vâlcei, în tabăra de la Troianu, alcătuită, sub comanda dlui Magheru, de Regimentul nr. 1 și de dorobanții districtelor Micii Românii, iar în Capitală se opri 5 companii, din Regimentul nr. 2, sub comanda ștabi-ofițerilor colonel Radu Golescu și maior Nicolae Greceanu, și o companie din Regimentul 1.

La 12 septembrie, sosi oștirea otomană, în sumă de 20 000 oameni, și se opri în bivuac, în câmpia de la Cotroceni, fiind împreună cu dânșii Fuad Efendi, comisar turc, și generalul Duhamel, comisar rus, iar generalii turci erau: Omer Pașa, Kerim Pașa (foto), Ismail Pașa și Mehmet Pașa, cari, îndată după sosire, chemă, pentru 13 dimineața, a merge în tabără, pe mitropolitul, boierii toți, cum și partida liberalilor.

La 13 septembrie, dimineața, Garnizoana românească primi ordin de la șeful oștirii, generalul Teii, a se concentra în Dealul Spirii, la Cazarmă, zicându-ne că trebuie a se primi, pe de o parte, steagurile cele noi, cu care înlocuia pe cele vechi ale batalionului, iar pe de alta, a ne afla strânși acolo, pentru onoarele ce urma a se da din partea noastră oștirii otomane, la vremea intrării sale în Capitală. Fu dat ordin ca să scoatem în mijlocul cazărmii cele 6 companii, îmbrăcați în mondire, pantaloni albi și șepci. Pe la ceasul patru după-amiază, după ce se făcu primirea steagurilor celor noi, în front, în vreme când așteptam să sosească și trupa pompierilor de la Poliție, frontul primi ordin de a sta comod, toți ofițerii, împreună cu șefii menționați, doi ștabi-ofițeri, ieșirăm la poartă și, stând pe podișca șanțului cazărmii, priveam la lumea ce se întorcea, fugind pe ulița cea mare, de la Cotroceni și strigând să le dăm arme, că a pornit a intra oștirea otomană; menționații șefi, refuzând pe mai mulți la această cerere, stau în loc, adăstând să vadă sosirea trupei.

În vreme când s-a văzut avangarda, în plutoane, de cavalerie turcă, condusă de călăuze, alți turci neguțători ce vin cu neguțătorii în Capitala noastră, s-a dat comanda la activitate, subalternii s-au tras la locul lor în front, iar colonelul Golescu s-a poprit în loc, dimpreună cu căpitanul Caragea, cu aghiotantul său, casierul și cu mine, subsemnatul, care eram dejurna peste străji, ocupând chiar cazarma cu streji, după obicei, din compania mea; pe dată ce sosi avangarda și, după dânsa, generalul Kerim pașa, cu colonelul și maiorul Arabu, comandanții regimentului de infanterie, ce urma în marș, se popri împotriva porții cazărmii, dând comanda trupei să se oprească. Kerim pașa, adresându-se către colonelul Golescu, ceru de a lăsa trupele să intre în cazarmă. Bravul colonel Golescu răspunse, prin căpitanul Caragea, în limba turcă, că dânsul nu poate împlini această dorință fără ordinul generalului său și, pe dată ce-i va trimite ordin, îi va putea libera cazarma.

Kerim Pașa, plăcându-i, se vede, această subordonanță militară, fără a zice nimic împotrivitor, comandă marșarea în continuație spre oraș, a coborî Dealul Spirii, când, dintr-o întâmplare, la 150 stânjeni distanță de la poarta cazarmei spre vârful Dealului Spirii, se întâlni piept în piept cu trupa de pompieri, pe care, după cum zisei, o așteptam d-a veni a se întruni cu noi. Surpriza urâtă ce avu atât Kerim pașa, șeful oștirii turcești, întâhiindu-se în drum cu o trupă sub o altfel de uniformă, cât și trupa pompierilor, a se vedea în piept cu trupa otomană, care sforțând da a trece mica distanță spre a sosi la cazarmă și încurcându-se printre întâiele rânduri de cavalerie și infanterie ale trupei otomane, se loviră, se îmbrânciră soldații și, deodată, noi, care ne aflam la poarta cazărmii, auzirăm slobozirea unei puști, iar în cinci minute văzurăm, din acea distanță, amândouă trupele încăierate și mai multe sloboziri de puști, iar până să comande colonelul nostru frontului ce sta în curte a se aranja, nu trecu al 8-lea minut și tot frontul trupelor otomane, ce se afla mărșuind în despărțiri îndărătul a toatei întinderii cazărmii, având și tunuri între distanțele batalionelor, se întocmi în front spre cazarmă și deschise cel mai iute foc de rânduri asupra frontului nostru, cum și sloboziri de tunuri cu cartece, care curgând ca ploaia dimpreună cu țăndări de uluci din împrejurimea cazărmii asupra noastră, începurăm și noi, cu menționatele 6 companii, a trage focul cel mai teribil asupra lor, încât isprăvind soldații câte 20 patroane din patrontașe, năvăliră în dezordine în fundul cazărmii, unde, lângă magazia regimentului, găsind carul pe două roate în care se păstrau patroanele regimentului și spărgându-l, încărcară patrontașele lor și trăgeau focuri spre inamicii risipiți prin curtea cazărmii, întinși pe brânci, rezămând pușca chiar pe trupurile căzute.

Fumul cel groaznic, focul cel bengalic al mulțimii trupei otomane, ricoșetele și vâjâitul gloanțelor făcură ca să nu ne mai vedem unul cu altul, în toată întinderea curții cea mare a cazărmii, mei să mai putem ști ce se petrece afară cu trupa pompierilor, atât știu că de două ori au ridicat batista albă legată în vârful sabiei ofițerii turcești, strigând că e greșală (ianglâș), să stăm, și focurile abia încetau două minute și de sineși începeau iarăși în reciprocitate.

Acest conflict, această nepregătită încăierare a unui număr de 500 români, în total, cu numeroasa trupă, de 9.000 oameni, ce marșa în Capitală, ținu de la 4 1/2 ore după-amiază până la 7 ore seara, la 13 septembrie, până când, cu încetul, ne-am retras prin ulița din fundul cazărmii, unde întâmpinând în acea furie de retiradă și o patrulă de Cavalerie otomană, alcătuită de 8 oameni lănceri, vrând a trage cu carabinele în noi, fură trecuți prin baionete, ei și caii lor, trecând peste cadavrele lor până ce ne răspândirăm care încotro am vrut.

 

Fidelitatea santinelei

Din roata V-ea, Regimentul nr. 3, comandată de mine, uitându-se, de către efleiter, soldatul ce era la ceas în odaia unde era cancelaria regimentului, la locul steagului și la lada cu bani, credinciosul, bravul român din districtul Argeș, a stat nestrămutat la locul său, privind pe fereastră toată mortalitatea ce se întâmplă în curte, văzând, în sfârșit, și chiar retragerea confraților săi, sta neclintit păzind postul său, până ce, peste o oră după retragerea noastră, intrând vedetele otomane din infanterie, a se încredința de deșertarea odăilor cazărmei, spre a putea intra totalul trupei, și găsind pe nenorocita santinelă funcționând, fără a-l mai întreba, traseră de afară cu mai multe focuri în el, până ce-l doborâră. Această fidelă santinelă va primi coroana cerului și aplauda tutulor militarilor, pentru care bine ar fi ca d. ministru actual al Oștirei să mijlocească o pensie familiei sale la Argeș, înțelegându-se mai întâi cu mine, șeful său, a-i relata cele de trebuință.

Încăierarea pompierilor, povestită mie de dnii ofițeri ce au luat parte

La 13 septembrie, pe la prânz, comanda pompierilor primind ordin de a veni în Dealul Spirii, a se întrupa cu roatele Regimentului nr. 2, plecă, la 4 ceasuri după-amiazi, din cazarma lor de la Poliție, când, deodată, se întâlniră, tocmai în vârful Dealului Spirii, la poarta de zid de unde începe a se vedea cazarma, cu flancul drept al trupei otomane, ce era comandată de generalul Kerim pașa, de un colonel și de un maior arab; iar trupa Pompieră era comandată de d. căpitan Zăgănescu (foto), având ca ofițeri pe dnii sublocotenenți Dincă, Foncianu, Stărostescu și pe locotenentul Dănescu. Veneau în despărțiri, iar sublocotenentul Dincă se afla armat și cu pistoale la brâu.

La semnalul ce dete Kerim pașa, a se da în lături din drum, această trupă nu înțelese și se împreună amândouă flancurile, începând a se încurca prin rândurile otomane, grăbeau de a sosi în cazarmă. Se vede că atingerea ce avură rând cu rând, soldat cu soldat, se învrăjbiră amândouă flancurile, încât începu lupta deodată; sublocotenenetul Dincă slobozi pistoalele în generalul turc și maiorul arab, așa încât maiorul căzu mort, cum și calul generalului; flancurile se băteau în focuri și în baionete, și Kerim pașa comandă, strigând, a veni tunuri. Pe dată ce sosiră două tunuri, cari până să-și ia poziția și pregătirea, pompierii traseră în manevră de lagări, trântiți pe brânci, și omorând vreo câțiva artileriști, răpiră cele două tunuri din mâinile lor; lupta se făcu mai crâncenă și încăierarea mai serioasă, atunci se omorî sublocotenentul Stărostescu.

După aceasta, luptându-se pompierii cu bărbăție și văzându-se năpădiți de mulțimea otomanilor, unii începură a se retrage în dezordine în vale de Dealul Spirii, coborându-se în dreapta, prin grădinile locuitorilor, alții apucară de sosiră în cazarmă, printre mulțimea rândurilor otomane.

Aceasta este descrierea și a încăierărei pompierilor, tot însă ce era afară din regulile militare, din partea ofițerilor otomani, au fost abaterea ce făcură că, în vreme când se ridica batista albă în vârful săbiei, spre semn de încetare a luptei, au putut face ca vreo câțiva soldați, ce mai rămăseseră în locul luptei, să pună armele jos, cu promisiunea că nu le vor face nimic și vor fi pardonați, și pe dată ce soldații au pus armele jos, au ordonat rândurilor otomane de au tras cu focuri în ei, omorând așa mai mulți soldați nevinovați.

Orașul București a fost ocupat de către trupele otomane, militărește. Infanteria coprinse posturile din Capitală, iar cavaleria patrula pe toată stradele. Tunurile otomane și mortierurile au fost așezate pe Dealul Spirii și <în> monastirea Cotroceni, dominând în noaptea aceea peste toată Capitala, deosebite patrule de cavalerie s-au trimis pentru strejuire pe la reprezentanții puterilor streine.

Iar a doua zi, 14 septembrie, fu ordin dat de șeful de căpetenie al Oștirii Otomane, Omer pașa, ca toți domnii ofițeri români ce ar fi fost deghizați să se îmbrace în uniforma lor, spre organizarea comenzilor lor, pentru care fu ordin dat atât în Capitală, cât și în districte, a se întoarce toți soldații ce vor fi dosit pe la casele lor, spre alcătuirea comenzii lor, iar parte din trupa otomană ce se afla încă la Cotroceni, cavaleria, sub comanda lui Ismail pașa, și infanteria, sub comanda lui Mehmet pașa, porniră în Mica Românie, ca să ocupe tabăra lui Magheru din Râmnicu Vâlcei, la Troian, care, cum a auzit că s-a apropiat oștirea otomană la Olt, dezarmă Regimentul nr. 1 și porni la Slatina, sub comanda ofițerilor subalterni, iar armele le puseră în care, căci d-sa și colonelul regimentului, d. Pleșoianu, se retraseră în Transilvania, în Sibiu, iar Artileria și Cavaleria fură trimise, prin Pitești, în Capitală, împreună cu ofițerii subalterni.

Să înscriu aici, spre eterna memorie, numele tutulor domnilor ofițeri și camarazi ai mei aflați în luptă:

Superiori: d. colonel Radu Golescu, șeful Reg. al 2-lea; d. maior N. Greceanu, comandantul Batalionului al 2-lea, din Regimentul nr. 2; d. căpitan Caragea, comandantul Companiei 1; d. locotenent E. Culoglu, comandantul Companiei 2; d. locotenent I. Deibus, comandantul Companiei 3; d. locotenent E. Caluda, comandantul Companiei 4; căpitan D. Papazoglu, comandantul Companiei 5; d. căpitan Lăzureanu, comandantul Companiei 7, din Regimentul 1; d. căpitan Zăgănescu, șeful trupei de Pompieri.

Numele dlor subalterni din Regimentul nr. 2: locotenenții: C. Conțescu, Scarlat Mareș, I. Arion, D. Ștefănescu; sublocotenenții: K. Constantinescu, G. Rătescu, F. Macri, Ioniță George, A. Teușeanu, N. Marinescu, N. Pescaru, J. Presan, B. Dimulescu, N. Paraschivescu, N. Cătuneanu; iar din trupa de pompieri, subalternii: locotenent Dănescu, sublocotenent Stărostescu, sublocotenent D. Focheanu și sublocotenent Dincă.

La această luptă s-au omorât din ofițeri: locotenent Dănescu și sublocotenent Stărostescu, amândoi din trupa de pompieri; iar din gradele de jos, din toată oștirea română, au fost răniți 57 și morți 48. Din partea otomanilor au fost omorâți: un șef de batalion, arab, și vreo câțiva ofițeri; iar din gradele de jos (cât s-au putut afla de către noi) au fost omorâți 158, s-au zis că sunt peste 400, fără a se putea afla câți răniți, precum și două tunuri trase din poziția lor.

Acestea sunt întâmplările ostășești ce s-au petrecut în România de la septembrie 9 până la restabilirea ordinului Căimăcămiei, văzute de mine, cari nu vor fi contestate de către camarazii mei, fiind adevăruri descrise fără părtinire sau orice altă rea cugetare.

În memoria acestei glorioase lupte, a VII roate de români, cu coloana otomană ce marșa în Capitală, în sumă de 9 000 oameni, am putut băga în colecția mea de rarități două cartice ce erau slobozite din tunurile otomane din Dealul Spirii, când trăgeau din ulița cazărmii spre noi și găsite, una în ulița Filaretului, căzută în curtea unui propietar, anume Popescu, și alta în Podul Caliții, intrată pe fereastră și căzută în odaia dlui Aprichie.

Sfârșind descrierea evenimentelor ostășești din anul 1848 (Dealul Spirii), fie-mi, vă rog, permis a face și o mică cronică a bravului Regiment nr. 2, din sânul căruia s-a aflat în luptă Batalionul II.

Acest brav regiment a fost, încă de la organizarea Oastei, la anul 1830, comandat de șefii cei mai inteligenți și bravi. Șefii batalioanelor și companiilor lui au fost cei mai învățați ofițeri și cei mai activi ce au existat pe acele vremuri în Oastea României.

Regimentul nr. 2 a fost acela ce, pentru prima oară, strejui, cu vrednicie garnizoana orașelor muntene la anul 1831, sub comanda colonelului Costache D. Ghica, când plăcură generalului Kiseleff, la revista ce-i făcu, disciplina, îmbrăcămintea, buna ținere a oamenilor și învățătura, pentru care mulțumi șefului regimentului, care, mai târziu, deveni șef al toatei oaste, cum și comandirilor de părți: Câmpineni, Golești, Crețulești, Nicolești, Cerchezi, Mănești, Caracasidi, Theologu și altora.

Regimentul nr. 2 fu acela ce se deosebi din batalioanele Oastei Române, ce erau amestecate cu cele rusești, la manevrele ce se făcură în câmpia Colintina, la anul 1831, august 22, zi solemnă, când se deteră epoletele, după forma celor rusești, la ofițerii români, în prezența generalului Kiseleff, și care întocmit fiind în care de atac, în vreme când se ataca de către mai multe sotnii de cazaci (închipuire de bătaie), greșind un cazac, ce se apropiase mai mult de întâia linie a careului, și atingând pe un soldat cu pica sa, toată linia s-a ofensat și a început serios a împunge caii cazacilor cu spăngile, până ce deveni conflictul furios, prin mai multe loviri, și pe dată se ordonă de către generalul Kiseleff încetarea manevrei (sau închipuirii de bătaie), ce nu mai era glumă.

Regimentul nr. 2 fu acela ce se deosebi cu activitatea la marele incendiu al Bucureștilor, în anul 1847, când numai o companie deșertă Pușcăria de 370 de tâlhari, strămutându-i legați, din locul Pușcăriei, ce ardea (Piața Sf.Anton), până la cazarma de la Dealul Spirii, sau în locul unde este astăzi temnița militară, și care strejui noaptea aceea Capitala, fiind chiar eu dejurnă peste caraule (de zi pe streji), cu comanda roatei [companiei] a. 5-a, pe care o comandam.

Batalionul al 2-lea din Regimentul nr. 2 fu acela ce merse cu marș forțat din Zimnicea, unde era cantonat la anul 1841, și până în Brăila, când se făcu revoluția bulgară, și care sosind pe jos, în 48 de ore, pe ploaie mare, și ocupând garnizoana Brăilei, încetă a doua zi orice răscoală; iar pentru acest marș, pe care l-au admirat toți militarii străini, fură decorați toți șefii părților regimentului, cu ordine otomane în diamante la gât, pentru zelul și vrednicia militară, ba încă era domnitorul A. Ghica de părere a se pune la steagul și la chiverile tuturor soldaților, pe panglica de alamă, inscripția: „Pentru vitejie și activitate”, și intrigi străine l-au oprit.

Batalionul al 2-lea fu iarăși acela care, cantonat fiind în garnizoana Brăilei, în iarna anului 1842, februarie 10, potoli de a doua oară răscoala bulgară, prin prinderea și omorârea răsculătorilor străini, bulgari, greci și arnăuți, când se omorî tâlhărește ofițerul de cavalerie, Petrăchescu, și se răni la cap, bătându-se, ajutat numai de patru soldați, și bravul căpitan Podeanu. Aceștia iarăși nu pot tăcea a nu spune că erau din Compania a 5-a, comandată de mine, pe care o trimisesem a scăpa viața colonelului meu, Enghel, și cu care am luat partea cea mai activă la amândouă evenimentele.

În fine, tot din acest regiment, Compania a cincea, împreunată cu Batalionul întâi, sub comanda activului colonel Radu Golescu, maiorului N. Greceanu, căpitanilor C. Caragea, E. Culoglu, I. Deibus, E. Caluda și D. Papazoglu, fiind și brava companie din Regimentul nr. 1, sub comanda căpitanului Lăzăreanu, săvârși, cu onoare, eroica luptă din Dealul Spirii, la anul 1848, la ora 4 după-amiazi, ziua luni, zi de laudă a Oastei Române, căci acea luptă se numără în istoria militară a țării a 40 — a contra otomanilor, săvârșită cu gloria armelor române.

DIMITRIE PAPAZOGLU S-a nãscut la 28 martie 1811, în Bucureşti, în hanul mãnãstirii Zlãtari, aflat în jurul actualei biserici cu acelaşi nume din Calea Victoriei. În 1821, dupã intrarea turcilor în Bucureşti, familia Papazoglu s-a refugiat la Braşov, unde a stat pânã în 1827. În acest timp, Dimitrie a urmat cursurile Şcolii Imperiale şi a învãţat limbile germanã, maghiarã şi, probabil, englezã. Ulterior, a urmat cursuri şi la Budapesta şi Viena. Dupã revenirea în ţarã, tânãrul de 16 ani a luat lecţii de desen de la pictorul francez Jacquin, cunoştinţele cãpãtate folosindu-le mai târziu la realizarea celebrelor stampe în care a reprezentat portrete de voievozi sau ale unor personalitãţi ale epocii sale („Ion Heliade Rãdulescu”, „Gheorghe Lazãr”, „Dimitrie Bolintineanu” şi alţii), evenimente istorice („Uciderea lui Bimbaşa Sava” la 1821, „Unirea Principatelor”, „Asaltul redutei Griviţa, dat la 30 august 1877″ etc.), dar şi „Focul din Bucureşti de la 1847″.

În anul 1830 a intrat în Miliţia pãmânteanã şi apoi în Armatã, chiar de la organizarea ei. Oşteanul Dimitrie Papazoglu a participat la liniştirea mişcãrilor bulgãreşti din Brãila, din anii 1841–1843, la Revoluţia din 1848, la stingerea marelui incendiu din Bucureşti din martie 1847, a comandat unitãţi militare dizlocate în diferite oraşe din ţarã. În anul 1855 a demisionat din armatã, cu gradul de maior, dar, în 1884, când s-a reorganizat Armata Românã, a fost înaintat la gradul de locotenent-colonel.

Dupã demisia din armatã a realizat planşe litografice, a fãcut cercetãri istorice pe la mãnãstiri, a înfiinţat chiar şi un muzeu care-i purta numele în Bucureşti.
Istoria Bucureştilor l-a preocupat în mod deosebit, opera sa majorã fiind: Istoria fondãrei oraşului Bucureşti, publicatã în 1891.
Dimitrie Papazoglu s-a stins din viaţã la 5/17 august 1892 şi a fost înmormântat la mãnãstirea Cernica. (M.C.)

mai mult
Documentar

Armistițiul din 12 septembrie 1944. Antonescu obținuse condiții mai bune

Regele-si-Antonescu

După 23 august, noul guvern prezidat de Constantin Sănătescu și-a exprimat dorința de a semna armistițiul cu Națiunile Unite. Delegația română din Cairo a primit din partea ministrului de Externe, Grigore Niculescu-Buzești, mandatul să negocieze și să semneze armistițiul cu Națiunile Unite. Aliații nu au luat act de dorința guvernului român și au comunicat faptul că actul va fi semnat la Moscova.

Constantin Sanatescu

Constantin Sanatescu

Pe 29 august pleacă la Moscova delegația română pentru încheierea armistițiului. În speranța că Lucrețiu Pătrășcanu în calitate de comunist va găsi mai multă receptivitate față de doleanțele noastre din partea reprezentanților sovietici, el este numit șeful delegației. Abia la 10 septembrie, ora 22, delegația a fost invitată să participe la întâlnirea cu reprezentanţii URSS, Marii Britanii şi SUA, prilej cu care Molotov a prezentat proiectul condiţiilor de armistiţiu în limbile română şi engleză. La solicitarea lui Pătrăşcanu, România a primit răgazul de o zi pentru a studia acest document. Lucrările s-au reluat la 11 septembrie, ora 22, prilej cu care Lucreţiu Pătrăşcanu a explicat că după înlăturarea guvernului Antonescu, România lupta efectiv alături de Aliaţi. Molotov a replicat: „Este de la sine înţeles că nu trebuie să reamintim cum a început războiul şi cum românii au tratat teritoriile ocupate în Ucraina, Crimeea, bazinul Doneţului şi Stalingradul. Nu putem uita ca guvernul român a fost alături de Hitler şi armata germană şi pentru acest fapt România rămâne responsabilă”.

Lucretiu Patrascanu

Lucretiu Patrascanu

Nici măcar o singură obiecție nu a fost admisă. Totul era de fapt un Dictat. Englezii și americanii erau muți. Când totuși vorbeau, întăreau cele spuse de Molotov. Astfel, când Constantin Vișoianu a propus „ca atunci când războiul se va fi terminat, să nu avem trupe Aliate în România”, Molotov a replicat: „este inutil să inserăm un astfel de text, dat fiind că la sfârșitul ostilităților trupele sovietice vor părăsi România”. Diplomatul român a insistat, evocând vorbele lui Talleyrand, diplomatul lui Napoleon: ”Se înțelege de la sine, dar este mai bine să o spui”. Molotov a repetat răspunsul. Vișoianu a reiterat ideea, dar reprezentantul S.U.A a intervenit: ”Îl rog pe diplomatul român să nu mai insiste. Interpretarea domnului Molotov potrivit căreia trupele sovietice vor părăsi teritoriul României la sfârșitul ostilităților este interpretarea justă”. Războiul în Europa s-a sfârșit în mai 1945 iar trupele sovietice s-au retras din România în 1958.

Viaceslav Molotov

În această atmosferă, la 12 septembrie 1944 a fost semnată Convenția de Armistițiu cu Națiunile Unite. Prin acest document se constata că ”România a încetat” operațiunile militare împotriva U.R.S.S., ”a ieșit” din războiul cu Națiunile Unite și se angajase (începând cu 24 august ora 4 a.m.) în lupta contra Germaniei și Ungariei. Despăgubirile de război erau stabilite la 300 milioane dolari SUA, plătibili în timp de şase ani în mărfuri (produse petrolifere, cereale, materiale lemnoase, vase maritime şi fluviale, diverse maşini etc.). Graniţa de stat între România şi Uniunea Sovietică era cea „stabilită prin acordul sovieto-român din 28 iunie 1940”, deşi în acea zi nu s-a încheiat niciun acord, ci a fost transmisă cea de-a doua notă ultimativă prin care România a trebuit să cedeze Uniunii Sovietice Basarabia şi Nordul Bucovinei. Pe un acord trebuie să fie semnăturile părților, în cazul nostru cea românească și cea sovietică. Ultimatumul sovietic avea o singură semnătură, cea mosvocită, iar acceptarea doar pe cea a părții române, deci nu a existat vreun ”acord”.

Soldati ruși tranzitând teritoriul românesc

Soldati ruși tranzitând teritoriul românesc

Guvernul de la București se obliga să predea toţi prizonierii sovietici şi aliaţi, „precum şi pe toţi cetăţenii aduşi cu sila în România”, referirea vizându-i pe locuitorii din Basarabia şi nordul Bucovinei, care s-au retras în România. Sovieticii aplicau principiul ”Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau”. Se constituia o Înaltă Comisie Aliată de Control(de fapt sovietică), cu sediul în București care urma să direcționeze și supravegheze total activitatea României și a guvernului său. De asemena, „Guvernele Aliate socotesc hotărârea arbitrajului de la Viena, cu privire la Transilvania, ca nulă şi neavenită şi sunt de acord ca Transilvania (sau cea mai mare parte a ei) să fie restituită României, sub condiţia confirmării prin Tratatul de Pace”. Era o formulare echivocă, deoarece în acel moment cea mai mare parte a Transilvaniei făcea parte din România; în fapt, Aliaţii urmăreau să lase deschisă calea unei negocieri cu Ungaria în vederea ieşirii acesteia din război, prezentându-i situaţia Transilvaniei ca nefiind rezolvată deplin.

Conventia de armistitiu 1944

În ședința Consiliului de Miniștri din 15 septembrie 1944 s-a discutat textul Convenției semnate la Moscova. Iuliu Maniu a apreciat că Antonescu obținuse de la sovietici condiții mai bune decât guvernul instaurat la 23 august. Pe 12 aprilie 1944, la Stockholm, Alexandra Kollontai, ambasadoarea sovietică, prezenta condițiile unui armistițiu. Cele mai impotante puncte prevedeau: ruptura de germani și lupta împotriva acestora, revenirea la frontirea din iunie 1940, reparații de război, înapoierea prozonierilor, libertate de mișcare pentru Armata Roșie. Se considera ”hotărârea arbitrajului de la Viena ca injustă” și se promitea o ”acțiune comună cu România pentru a restitui României toată Transilvania sau cea mai mare parte a acesteia”. De la București sosesc niște amendamente. Partea sovietică este parțial de acord cu ele. De ce? Ne spune Alexandra Kollontai: ”Stalin, își dă seama că trebuie să se înțeleagă cu popoarele vecine făcându-le prietene, deci și pe România, dorind să o trateze cât mai blând și să o câștige, ajutând-o chiar”. Blândețea se va vedea în curând.

Grigore Niculescu-Buzeşti

Grigore Niculescu-Buzeşti

Pe baza tratativelor din aprilie, Grigore Niculescu-Buzeşti, noul ministru de externe, transmite în dimineaţa zilei de 24 august o telegramă către emisarii români de la Cairo: „Guvernul Majestăţii Sale dă d-lor Ştirbey şi Vişoianu depline puteri spre a semna imediat armistiţiul cu Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii, în condiţiunile ce ne-au fost comunicate la Cairo. Menţionez că d-na Kollontai a comunicat acum câtva timp oficial, în numele guvernului sovietic, ministrului nostru de la Stockholm că Uniunea Sovietică consimte în condiţiunile iniţiale de armistiţiu să fie introduse următoarele completări:

Alexandra Kollontai- prima femeie ambasador din lume

Alexandra Kollontai- prima femeie ambasador din lume

1) Guvernul român va acorda armatei germane un termen de 15 zile pentru a părăsi ţara. Numai în caz de refuz, armata română ar urma să lupte alături de armata sovietică şi de celelalte armate Aliate pentru expulzarea germanilor din România.

2) În stabilirea reparaţiilor se va ţine seama de situaţiunea economică grea a României.

3) Se va lăsa guvernului român o regiune liberă prin care nu, repet, nu vor trece trupe sovietice în ipoteza în care operaţiuni militare ar fi necesare pentru expulzarea germanilor din România.

Emisarii sunt rugaţi a depune toate eforturile spre a obţine inserarea acestor dispoziţiuni în textul Convenţiei de Armistiţiu”.

Anunț de repatriere pentru basarabenii aflați sub jugul sovietic

Anunț de repatriere pentru basarabenii aflați sub jugul sovietic

Guvernul sovietic făcuse aceste concesii în condițiile în care România se afla în război ca stat inamic, care-i putea provoca încă pierderi grele. După reușita loviturii de stat din 23 august, Kremlinul nu mai luat în seamă ofertele făcute lui Antonescu și s-a comportat ca față de un stat ce capitulase necondiționat. Prin conținutul și modul de aplicare, Conveția de armistițiu din 12 septembrie 1944 a avut importante consecințe asupra României pentru următorii 45 de ani.

Istorie pe scurt

mai mult
Documentar

150 de ani de la înființarea Bibliotecii Academiei Române

46039-xl

Miercuri, 13 septembrie 2017, începând cu ora 10, în Aula Academiei Române va avea loc sesiunea festivă dedicată împlinirii a 150 de ani de la înființarea Bibliotecii Academiei Române. La eveniment vor participa conducerea și membrii Academiei Române, oficialități ale Statului român, invitați din partea ambasadelor și reprezentanți ai instituțiilor culturale românești. Sesiunea festivă va fi condusă de acad. Florin Gheorghe Filip, directorul general al Bibliotecii Academiei Române.

Manifestarea va fi urmată în sala „Theodor Pallady” de vernisajul expoziției „Biblioteca Academiei Române — Tezaur de cunoaștere”, în care vor fi prezentate exponate din colecțiile Bibliotecii Academiei Române. Vor expune Cabinetul de Manuscrise — Carte rară, Cabinetul de Stampe și Cabinetul de Numismatică.

Seria de evenimente dedicată împlinirii a 150 de ani de la înființarea Bibliotecii Academiei Române continuă joi și vineri, 14-15 septembrie 2017, în amfiteatrul „Ion Heliade Rădulescu”, cu Simpozionul „Valori patrimoniale ale Bibliotecii Academiei Române”.

Biblioteca Academiei Române, fondată la data de 6 august 1867, este prin statut și misiune cea mai reprezentativă bibliotecă cu rol național patrimonial din România. Deține aproape 14 milioane de unități de bibliotecă, concretizate în carte rară, carte veche, manuscrise, hrisoave domnești, documente de arhivă, stampe, fotografii, atlase și hărți, presă, numismatică. Biblioteca Academiei Române este, în prezent, o bibliotecă de și pentru cercetare științifică, vizitată anual de cercetători din țară și străinătate.

Biblioteca Academiei Române a fost înființată la 6 august 1867, la un an după fondarea Societății Academice Române (care din 1879 devine Academia Română).

Misiunea acesteia a fost, de la început, aceea de a aduna și conserva în colecțiile sale fondul național de manuscrise și tipărituri, ilustrând istoria și cultura românească, precum și istoria și civilizația universală, conform www.biblacad.ro. Colecțiile sale au o structură enciclopedică, începând cu cele mai vechi texte în limba română sau în limbile de cancelarie și cult care au circulat în interioriul spațiului românesc, până la ultimele publicații de orice tip și pe orice suport.

Biblioteca Academiei a fost găzduită inițial în câteva încăperi ale Universității din București, unde își avea sediul și Societatea Academică Română.

Tezaurul Bibliotecii Academiei Române s-a format în timp prin donații ale unor membri ai Academiei Române, printre care Mihail Kogălniceanu, Dimitrie Sturza, Bogdan Petriceicu Hasdeu, cât și prin achiziții și schimburi cu instituții similare din lume. Prima donație a fost colecția de manuscrise și cărți vechi a lui Dionisie Romano, episcop de Buzău, dăruită Academiei Române în 1873.

Dimitrie A. Sturdza, membru al Academiei și secretar general al acesteia timp de 34 de ani, a pus bazele cabinetului de stampe, cabinetului de hărți și ale cabinetului numismatic, acesta donând bibliotecii colecții de monede și medalii, colecții de documente istorice și foarte multe manuscrise vechi. Donații au făcut, de asemenea, și alte personalități de renume ale culturii române: Ion Ghica, V. Alecsandri, Al. Odobescu, Timotei Cipariu, Carol Davila, I. G. Sbierea, Alexandru Papiu Ilarian ș.a. Printre donațiile de mare valoare se numără: o neprețuită colecție de manuscrise și documente literare, printre ele figurând autografe Eminescu, Caragiale, Maiorescu, Slavici etc., dăruită Bibliotecii Academiei de Ilie Torouțiu, critic și istoric literar, membru corespondent al Academiei; arhiva lui G.T. Kirileanu; gravuri de Albrecht Durer, Lucas Cranach, Van Dyck, Rembrandt, Goya, Delacroix, Daumier, Toulouse-Lautrec etc.

În afară de donații, patrimoniul bibliotecii a fost îmbogățit prin colecții de valoare furnizate de anticariate, dar și prin schimburi de publicații cu alte academii, biblioteci, instituții științifice sau de învățământ superior din lume.

Prin Legea depozitului legal, aplicată din 1885, avea să se asigure un inventar al colecțiilor, conservarea și extinderea acestora.

În 1894 Biblioteca Academiei Române este mutată din sediul Universității din București pe un teren obținut de Academie pe Calea Victoriei, unde au fost amenajate câteva săli pentru bibliotecă precum și o sală de lectură pentru manuscrise. După 1900, ca urmare a sporirii numărului de colecții, spațiul de depozitare a devenit neîncăpător și a fost nevoie de un spațiu special pentru bibliotecă. Primul corp propriu al Bibliotecii a fost ridicat în 1928 de către arhitectul George Balș, în 1929 fiind date în folosință noul depozit și noua sală de lectură. Între anii 1936-1937 arhitectul Duiliu Marcu a construit un nou edificiu, unde Biblioteca Academiei a fost mutată în anul 1938.

La 5 decembrie 2001, a fost inaugurat un nou sediu al Bibliotecii Academiei Române, construit lângă vechea clădire din Calea Victoriei, între anii 1993-2001. Noua clădire, construită după proiectul arhitecților Romeo Belea și Gheorghe Roșu, are o suprafață de circa 16.000 metri pătrați și este alcătuită din mai multe corpuri, unul de zece etaje, iar celelalte de patru etaje. În noul sediu funcționează săli de lectură, o sală de expoziții, un muzeu, o sală de conferințe cu un sistem performant de digitizare și sonorizare, serviciile de informatizare, de schimb internațional, de bibliografie națională, cataloagele de carte și de periodice ș.a.

În decembrie 2005, a fost redată publicului vechea clădire renovată a Bibliotecii Academiei Române. Vechea clădire, care comunică cu cea nouă, a fost consolidată și modernizată. Aceasta are o sală de lectură modernizată, precum și o alta destinată exclusiv membrilor Academiei Române. De asemenea, la subsol există alte trei săli de lectură.

Ion Bianu a fost primul director al Bibliotecii Academiei Române, în perioada 1884-1935. Acesta a întocmit primul regulament de funcționare al bibliotecii, care a stabilit profilul instituției, a organizat colecțiile și normele de catalogare, îndatoririle personalului, principiile de conservare și utilizare a colecțiilor. La conducerea bibliotecii s-au mai aflat Radu Rosetti, Ioan Nistor, Barbu Lăzăreanu, Mircea Malița, Perpessicius (Dimitrie S. Panaitescu), Tudor Vianu, Șerban Cioculescu, Jean Livescu, Victor Emanuel Sahini, Gabriel Ștrempel, Dan Horia Mazilu. În prezent funcția de director general al Bibliotecii Academiei Române este deținută de acad. Florin Filip.

Fondurile Bibliotecii Academiei Române se cifrează la peste 14 milioane de unități, dintre care 3.600.000 monografii și 5.300.000 publicații seriale. Colecțiile speciale aflate în patrimoniul Bibliotecii Academiei Române îi asigura acesteia un loc de frunte printre instituțiile de acest fel din România. Dintre acestea, colecția de manuscrise este cea mai bogată din țară, iar colecțiile Cabinetului de Stampe, cele ale Cabinetului de Numismatică, ale Cabinetului de Muzică și ale Cabinetului de Hărți sunt adevărate puncte de referință în domeniu, indică www.biblacad.ro. Biblioteca virtuală găzduiește expoziții virtuale.

Fondurile generale ale Cabinetului de Manuscrise — Carte Rară sunt organizate în patru mari colecții: Manuscrise; Documente istorice; Arhive personale și corespondență; Cărți vechi și rare. În cadrul colecției de manuscrise, fondul românesc este cel mai bogat, însumând aproape 6000 de volume. Acesta conține în primul rând texte ale literaturii române vechi, dar și cele mai prețioase manuscrise aparținând lui Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, Ion Creangă, B. P. Hasdeu, Ion Luca Caragiale, Alexandru Vlahuță, George Coșbuc, Alexandru Odobescu ș.a. Din creația literară contemporană, colecția conține și cea mai mare parte a manuscriselor autografe ale lui Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Mihail Sadoveanu, Mircea Eliade.

Fondul de stampe numără circa 95.000 de piese și 43.000 de desene. O colecție aparte este reprezentată de cele peste 300.000 de fotografii, reprezentative pentru școala românească și străină, pentru toate tehnicile fotografice. Organizate ca o colecție aparte, fondurile de hărți și atlase includ 552 de atlase, 16.606 hărți, 250 hărți murale, hărți în relief și planigloburi.

În ceea ce privește materialele cu caracter muzical, există o colecție de aproximativ 55.000 de piese, cu o însemnată valoare documentară, în care se regăsesc opere ale unor compozitori români (George Enescu, A. Castaldi, E. Caudella, G. Muzicescu ș.a.), precum și opere ale unor compozitori străini de mare valoare—Beethoven, Berlioz, Chopin, Eduard Grieg, Handel, Liszt, Puccini, Rossini, Richard Strauss, Verdi ș.a. Cabinetul de muzică dispune de asemenea de o bogată fonotecă în care se găsesc imprimate, între altele, vocile unor personalități ale științei și culturii românești precum istoricul Nicolae Iorga, poeții Octavian Goga și Tudor Arghezi sau scriitorul Mihail Sadoveanu.

Biblioteca Academiei Române a fost de-a lungul timpului gazda a numeroase evenimente importante. Unul dintre acestea a fost lansarea, în ianuarie 2005, cu prilejul împlinirii a 155 de ani de la nașterea poetului național Mihai Eminescu, a primului volum al manuscriselor eminesciene, ediție facsimilată, coordonată de Academia Română.

La începutul lunii trecute, Banca Națională a României a marcat acest eveniment prin lansarea unei monede de argint cu valoarea nominală de zece lei.

Moneda a intrat în circuitul numismatic începând cu data de 4 august. Tirajul pentru această emisiune a fost de 200 monede din argint, iar prețul de vânzare, exclusiv TVA, fiind de 380 lei.

Moneda are diametrul de 37 mm, greutate 31,103 grame și cant zimțat. Aversul monedei redă o imagine de epocă a sălii vechi de lectură a Bibliotecii Academiei Române, inscripția în arc de cerc „ROMANIA”, valoarea nominală „10 LEI”, stema României și anul de emisiune „2017”.

Reversul monedei prezintă sigla Academiei Române suprapusă peste o compoziție grafică reprezentând colecțiile Bibliotecii Academiei Române; la exterior, inscripția circulară „BIBLIOTECA ACADEMIEI ROMANE 150 ANI”.

Monedele din argint, care au putere circulatorie pe teritoriul României, sunt ambalate în capsule de metacrilat transparent și vor fi însoțite de broșuri de prezentare redactate în limbile română, engleză și franceză. Broșurile includ certificatul de autenticitate al emisiunii, pe care se găsesc semnăturile guvernatorului BNR și casierului central.

Lansarea în circuitul numismatic a acestor monede din argint s-a realizat prin sucursalele regionale București, Cluj, Iași și Timiș ale Băncii Naționale a României.

mai mult
1 2 3 4 5 8
Page 3 of 8