close

Documentar

Documentar

Amintiri din Retezat 1963

re3

Un reportaj de excursie, mai mult documentar despre cum se facea turismul montan acum 1/2 secol

La coborarea in Ohaba de sub Piatra din personalul care oprea in aceasta halta, dupa o noapte de somnolenta pe banci de lemn la clasa 2 a. In afara echipei noastre cu care strabatuseram multe trasee montane se atasasera cativa prieteni mai putin obisnuiti cu muntele

La vremea aceea pe rute secundare – drumuri comunale, uneosi si judetene – nu exista nici un mijloc de transport in comun. Cei peste 20 km pana la Poiana Carnic de unde incepea urcusul spre cabana Pietrele ii ingrozea pe insotitorii nostri mai putin umblati pe munte asa ca am angajat un localnic care astepta, cu o caruta, sa faca si el un mic business ( cuvant necunoscut atunci ) din care ii iesea un mic profit, important pentru el si apreciat ca modest de noi. Cele cateva imagini dau o idee despre cum aratau satele, drumurile din zona.

Urcusul la cabana era destul de usor, umblat de ciobani, turisti, localnici. Am ajuns insa destul de obositi, transpirati, prafuiti si cu gandul la un loc la prici, noaptea precedenta fiind nedormita dar la cei 26 ani cati aveam atunci, ce conta?

Cabana Pietrele era oarecum evoluata, avand instalatie de apa in curte in timp ce la majoritatea cabanelor ” spalatorul ” era la rau sau la izvor, uneori destul de departat.

Pe vreme buna micul dejun luat in curtea cabanei era o incantare pt. ca salile de mese nu erau prea imbietoare.

La revenirea spre cabana dupa un traseu mai dificil pe Custura Galesului, pe o vreme mizerabila. am dat de un bordei ciobanesc unde am fost primiti cu prietenie, ne-am uscat la foc, am mancat si baut delicioase produse de stana, ciobanul neacceptand vreo plata cu exceptia tigarilor. Pachetele de tigari erau o moneda cautata de ciobani si le luam cu noi special (niste colegi de facultate, la terminarea uneia dintre convocari la Scoala Militara din Sibiu, au facut creasta Fagarasilor cheltuind aproape nimic, avand cu ei o multime de pachete de tigari ” Militar ” care se dadeau ca ratie zilnica odata cu masa de pranz)

Cabana, cocheta si splendid pozitionata intr-o poiana langa Raul Mare , nu mai exista zona fiind inundata de lacul de acumulare. Nici drumul in lungul raului prin care am iesiit din masiv pe la Gura Zlata nu mai este. De aceasta cabana imi sunt legate amintiri minunate. Dupa o zi dura de parcurs diastanta de la Pietrele, incarcati cu rucksaci de cca 30 kg ( din care mai bine de 1/2 erau alimente – conserve, salamuri, chiar paine – pt. ca la cabane nu geseai nimic de mancare ), arsi groaznic de soarele unei zile de un senin de exceptie ( desi eram dupa cca 10 zile de plaje la Mare ) si terminati fizic de un cobaras abrupt din creasta pana la nivelul raului. poiana de langa apa unde era cabana ni s-a parut un colt de Rai. Am dormit tun, desigur tot la priciuri Pt. cine nu a apucat, priciurile erau paturi de scandura de brad, intre 10….20 intr-un dormitor, cu o saltea de paie peste care se asternea una din cele 2 paturi care iti erau oferite in pretul cazarii. Aveam insa 26 ani si treceam peste toate fara sa ne pese. La cabana toaleta se facea la rau. unde se spalau si rufele, se corhaneau bustenii cu tapina in rau pt a fi dusi de apa la vale. In lumina diminetii ce a urmat am facut cateva poze bune, cu activitati la rau, tapinari in efort etc. Putin mai jos de cabana era improvizat un mic baraj din busteni mari, lac in care se adunau lemnele pt. a fi dirijjate mai apoi pe firul raului de catre tapinari. Una din fotografiile cu tapinari, cu o lumina frumoasa si omul in plin efort, a placut mult colegilor de la AAF dar nu a putut fi inclusa in colectiile ce erau trimise la saloane internationale sau interne pt. ca spatele camasii omului avea un petec mare si cenzura comunista nu tolera asa ceva. In micul lac format de baraj am petrecut cateva ore de neuitat in compania unor copii ai locului facnd exercitii de plutarit pe niste plute improvizate din 2..3 busteni legati. Cateva din cele povestite sunt ilustrate in imaginile ce urmeaza

Fotografia postată de Viorel Simionescu.
Fotografia postată de Viorel Simionescu.
Fotografia postată de Viorel Simionescu.

mai mult
Documentar

MONUMENTE ALE NATURII DIN ROMÂNIA: Cascada Vârciorog din Munții Apuseni

Cascada-Varciorog-Apuseni

Cascada Vârciorog este situată în sud-estul Munților Bihor, pe Valea Vârciorogului, în apropierea comunei Arieșeni, județul Alba, conform www.muntii-apuseni.eu. Spectaculoasa cădere de apă constituie o rezervație naturală de tip geologic și peisagistic protejată de lege. Arealul în care se află cascada Vârciorog se întinde pe o suprafață de 5 ha.

Apa aflată la o altitudine de 1.090 m la poalele Vârfului Piatra Grăitoare (1.657 de m), cade de la o înălțime de aproximativ 15 metri, potrivit www.trecator.ro. Cascada are o singură cădere de apă, care de-a lungul timpului a săpat o mare scobitură, la bază.

Cascada Vârciorog este vizitată de turiști cel mai des vara și toamna. Se poate ajunge la cascadă și iarna, atunci când stratul de zăpadă nu e mare. Primăvara, însă, în urma topirii zăpezii, spectacolul oferit turiștilor de căderea de apă este impresionant.
Se poate ajunge la cascadă plecând din centrul comunei Arieșeni pe drumul național înspre Vârtop (2,5 kilometri) până la un drum aflat pe partea stângă unde există un indicator având un marcaj cu punct galben. De aici se urmează drumul ce însoțește Valea Vârciorog (aproximativ 3,5 kilometri) și marcajul punct galben până la cascadă, notează http://turismcimpani.ro/. Traseul poate fi făcut atât de începători, cât și de copii și durează între o oră și jumătate și două ore și jumătate.

Ajunși aici, turiștii pot urca pe Vârful Piatra Grăitoare, urmând drumul destul de abrupt din spatele cascadei. Se traversează o pădure de brad și molid până la golul alpin, iar de aici tot se urcă pe creastă până la Vârful Piatra Grăitoare. Traseul nu este marcat.

Potrivit site-ului www.arieseni.pro, pornind din Arieșeni, se pot face mai multe trasee ce includ și această cascadă: Arieșeni — Cascada Vârciorog — Vârful Piatra Grăitoare — Vârful Bihorul — Vârful Curcubata Mică — Cascada Pătrăhăițești — Muzeul Pătrăhăițeșți — Arieșeni; Arieșeni — Groapa Ruginoasă — Telescaun Piatra Grăitoare — Cornul Berbecului — Vârful Piatra Grăitoare — Cascada Vârciorog.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Comuna Arieșeni este situată la izvoarele Arieșului Mare, între Munții Bihor — Vlădeasa, unitatea muntoasă cu cele mai mari altitudini din Munți Apuseni (Vârful Curcubata Mare — 1.848 m). Localitatea se află la o distanță de 120 km de municipiul Alba Iulia, reședință de județ, și la 40 km de cel mai apropiat oraș, Câmpeni, notează www.primariaarieseni.ro. Comuna are o suprafață de 3.322 hectare și o populație de circa 1.909 locuitori, repartizată în 18 sate.

Întreaga zonă prezintă un grad ridicat de interes turistic atât vara cât și iarna, când stratul de zăpadă persistă circa 4-5 luni pe an pe versanții nordici, având o grosime medie de circa 60-70 cm. Datorită acestor condiții perfecte pentru sporturile de iarnă, la Vârtop există un domeniu schiabil alcătuit din trei pârtii separate: Pârtia Piatra Grăitoare, Pârtia Vârtop 1 și Pârtia Vârtop 2.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

De asemenea, în zonă există numeroase obiective turistice: Valea Sighiștelului, Groapa Ruginoasă, Vârful Bihorul, Padiș, Valea Garda Seacă, Izbucul Tăuz, Ghețarul de la Scărișoara, Peștera lui Ionele, Dealul cu melci de la Vidra, Casa Memorială ”Avram Iancu”, Cascada și cătunul Pătrăhăițești. Tot aici, se găsesc și ateliere de meșteșuguri tradiționale.

AGERPRES

mai mult
Documentar

Mineriada din 1991, a patra mineriadă (24 – 28 septembrie)

Miron-Cozma-si-minerii

Cu 26 de ani în urmă (1991), între 24 şi 28 septembrie, minerii de la Vulcan, nemulţumiţi de cum se rezolvase un conflict de muncă, au intrat în grevă şi au solicitat prezenţa primului ministru în Valea Jiului, pentru a relua negocierile. Refuzaţi de premier, minerii, în frunte cu Miron Cozma, au decis deplasarea în Capitală. S-a produs, astfel, o nouă mineriadă (a patra), în timpul căreia a fost luat cu asalt sediul Guvernului (25-26 septembrie), cerându-se demisia Cabinetului Petre Roman (fapt anunţat pe 26 septembrie, la prânz, de purtătorul de cuvânt al Preşedinţiei).

Termenul de mineriadă nu exista în dicționare, dar a apărut în limbajul populației române după revoluția din 1989 și desemna violențele produse de minerii adunați în Piața Revoluției și în Piața Universității. Astfel de manifestații au avut loc în repetate rânduri în București și de fiecare dată au lăsat în urmă morți, răniți și numeroase pagube materiale.

În 24 septembrie 1991, minerii din Valea Jiului intră în grevă generală și cer primului ministru, Petre Roman, să vină la Petroșani pentru a le asculta problemele. Liderul sindical, Miron Cozma, i-a amenințat pe reprezentanții Guvernului că dacă nu se rezolvă aceste nemulțumiri cît mai repede posibil, ei vin în număr mare la București.

Primele acțiuni violente au fost făcute la Petroșani unde au intrat în primărie și l-au agresat pe subprefectul Ionel Botoroaga și pe directorul Regiei Autonome a Huilei, Benone Costinaș. În gara Petrosani solicită trenuri pentru deplasarea la Bucuresti şi fiind refuzaţi, devastează gara, ocupă acceleratul 244 şi deturneaza alte două garnituri de tren. În Petroşani şi Vulcan au loc violenţe, devastări şi incendii. A doua zi, trenurile cu mineri sunt oprite în Gara Craiova, se anunţase că Petre Roman ar fi dispus să vină aici pentru tratative. Minerii refuză oferta şi îl agresează pe prefectul Ilie Ştefan şi pe generalul maior Ilie Marin şi devastează gara. După toate acestea trenurile pleaca spre Bucureşti unde ajung în dimineaţa zilei de 25 septembrie 1991.

În dimineața zilei de 25 septembrie, în jurul orei 10.00, minerii din Valea Jiului au ajuns în Gara Băneasa cu mai multe garnituri de tren, în posesia cărora au intrat prin violențe și incendieri. La aflarea veștii că minerii se îndreaptă spre capitală, primul ministru și președintele au încercat mai multe manevre de împiedicare a acestora de a ajunge la destinație, însă toate au fost în zadar. Conduși de liderul lor sindical, Miron Cozma, prima oprire au făcut-o în Piața Victoriei, unde au cerut o întâlnire cu premierul Petre Roman. Deoarece acesta nu a apărut, și-au schimbat motivul pentru care au venit și au cerut demisia acestuia din funcție. O delegație a minerilor a reușit să vorbească cu primul ministru. Cornel Tomescu, șef sector în cadrul Secretariatului General al Guvernului a declarat că la sosirea în Piața Victoriei, minerii nu erau violenți ”Minerii erau calmi, nu strigau lozinci la adresa Guvernului sau a președintelui și stăteau așezați pe caldarîm.”

Un militar, aflat la un etaj al Palatului a aruncat în mijlocul adunării de mineri o grenada lacrimogenă, fapt care a aprins spiritele deja încinse. Au început violențele și atacurile asupra clădirii Guvernului. În acel moment funcționarii care se aflau în clădire au fost evacuați. Cpt. Dorel Enache, comandantul grupului de interventie al MAPN care a actionat in Piata Victoriei, afirma mai târziu că a văzut grupuri de civili care-i instigau pe ortaci la violenţă, iar revolutionarul Nica Leon declara că toţi civili care s-au alăturat minerilor doreau înlaturarea Guvernului Petre Roman şi a preşedintelui Iliescu. Seara se reuseşte evacuarea Pieţei Victoriei, dar manifestantii s-au retras către Piaţa Universităţii şi Televiziune, pe care o asediază. Miron Cozma şi o delegaţie de mineri s-au întilnit la Palatul Cotroceni cu preşedintele Ion Iliescu, unde îşi condiţionează retragerea de demiterea primului ministru.

Deşi Petre Roman doreşte să-ţi depună mandatul, în 26 septembrie zi minerii atacă din nou clădirea Guvernului. Au avut loc discuții cu ușile închise. Miron Cozma amenință că dacă până la ora 12.00 nu este anunțată demisia premierului, el cheamă 40.000 de sindicaliști din Pipera, acesta adăugând că probabil nimeni nu dorește un război civil. Sub presiunea evenimentelor, la ora 12.00, Alexandru Bîrlădeanu, preşedintele Senatului, a anunţat demisia Cabinetului Roman, pe postul naţional de televiziune. Miron Cozma cere minerilor să plece acasă pentru ca le-au fost rezolvate toate revendicarile, dar cu toate acestea, în după-amiaza acelei zile, minerii intră în sala de şedinţe a Adunării Deputaţilor, unde cer demisia lui Ion Iliescu şi satisfacerea tuturor revendicărilor pentru care au venit la Bucureşti. În cele din urmă s-au potolit și s-au întors în Valea Jiului, cu promisiunea făcută că tot ceea ce au cerut se va rezolva. Două zile mai târziu Miron Cozma și președintele țării Ion Iliescu semnează un comunicat prin care încheie tragicul episod al celei de-a patra mineriadă. În violenţele zilelor mineriadei trei persoane au murit în Bucureşti: Andrei Frumuşanu, Aurica Crăniceanu şi Nicolae Lazăr, şi unul – Enea Ionel – în orasul Vulcan, şi 455 de persoane au fost rănite.

A patra mineriadă a izbucnit o dată cu greva generală a minerilor și inițial nu aveau nici un interes de ordin politic. Voiau doar ca pâinea să fie mai bună și să primescă salam fără soia. La prima vedere aceste lucruri se puteau rezolva simplu, fără ca minerii să vină din nou în București. Indiferența autoritățiilor i-a costat.

Demisia guvernului Roman a avut mai multe cauze, însă venirea minerilor în capitală a grăbit acest lucru. Eugen Dijmarescu, ministru al Economiei si Finantelor, a declarat: „Guvernul Roman nu si-a dat demisia la presiunea strazii, ci din alte considerente, de natura politica„. El a adaugat ca „atunci cind s-a pus problema depunerii mandatului, minerii nici nu ajunsesera in Capitala„. Dijmarescu a spus ca la acea data cunostea situatia din Valea Jiului si ca cererile din 1991 ale minerilor erau justificate deoarece o duceau foarte prost, iar cei din conducerea Regiei nu faceau nimic pentru ei si erau interesati numai de bunastarea lor. „Surprinzator, Liga Sindicatelor Minerilor nu a cerut demiterea conducerii Regiei ceea ce ma face sa cred ca este vorba despre o complicitate„, a adaugat Dijmarescu.

Părerile despre demiterea sau demisia Guvernului Roman sunt împărțite. Unii cred că România era deja o țară fără guvern în momentul în care minerii au ajuns la la București, alții susțin că lămpașii au avut putere de decizie în acel moment.

Pe plan național, mineriada a avut efecte negative asupra populației. Oamenii care au văzut și simțit evenimentele din septembrie 1991, îsi amintesc de mineri înarmați cu bâte, topoare, târnăcoape, lanțuri care băteau pe oricine le părea suspect că era împotriva lor. Amenințau si loveau în toate direcțiile. Astfel la plecare au lăsat în urma lor 455 de răniți, dintre care 50 au necesitat spitalizare, și 3 morți din București și unul din orașul Vulcan. După aproape 2 ani de la revoluția din 1989, românii încă mai luptau împotriva comunismului, pretext pe care l-au folosit și minerii când au organizat cea de-a patra mineriadă.

Pe plan internațional, lucrurile nu au stat mai bine. Investitorii străini au refuzat să își dezvolte afacerile în România și astfel s-au redus locurile de muncă, banii, iar sărăcia era aproape mai mare decât în epoca ceaușistă. Nici țările europene nu mai doreau relații cu țara noastră, pentru ca tot ce se întâmpla era de fapt refuzarea democrației de către Guvern, lucru care ne dezavantaja.

S.U.

mai mult
Documentar

Românul care a SCULPTAT uriașa statuie a lui Iisus de la Rio de Janeiro

rio

Statuia gigantică a lui Iisus din  Rio de Janeiro a fost dăruită de francezi Braziliei cu ocazia împlinirii a 100 de ani de independență a acestei țări sud-americane.

Puţini ştiu, însă, că faimosul Iisus din Rio poartă și amprenta unui român. Proiectul statuii a fost iniţiat de doi brazilieni, inginerul Heitor da Silva Costa şi pictorul Carlos Oswald. Însă cei care au realizat statuia au fost sculptorul polonez Paul Landowski şi echipa sa. Unul dintre membrii echipei a fost românul Gheorghe Leonida, căruia sculptorul francez i-a încredinţat sarcina de a modela chipul lui Cristo Redentor, informează digi24.ro.

Criticul de artă Pavel Șușară spune că „Gheorghe Leonida este autorul. Cel puţin o tradiţie orală şi tot felul de informaţii şi scrise, acreditează această idee, că el este autorul capului Christului de la Rio.”

Despre Gheorghe Leonida românii ştiu prea puţin. Născut în anul 1893, în Galaţi, penultimul dintre cei unsprezece copii ai unei familii celebre, Gheorghe Leonida a fost fratele inginerului român Dimitrie Leonida şi al primei femei inginer din lume, Elisa Leonida.

SONY DSC

Şi-a făcut studiile de artă la Roma, iar în anul 1925, Gheorghe Leonida s-a mutat la Paris, unde a fost angajat în atelierul sculptorului de origine poloneză Paul Landowski. Avea 32 de ani când a devenit unul dintre artiştii recunoscuţi, din boema pariziană.

„În esenţă primul specific al unui portret al lui Gheorghe Leonida este faptul că nu se înscrie în tendinţa modernităţii, a modernismului de tip brâncuşian, de tip să zicem avangarde, art nouveau şi tot ce mai înseamnă experienţa radicală de materializare a sculpturii aşa cum a făcut-o Brâncuşi. S-a format în ambianţa pariziană, dar în ambianţa pariziană s-au format mulţi şi opţiunile lor sunt foarte diferite. Deci el a făcut această opţiune, nu faptul că a stat la Paris îl determină să meargă pe linia clasică să zicem, pe linia michelangelescă”, mai spune Pavel Șușară.

Recunoaşterea în lumea artei i-a venit odată cu lucrarea „Reveil”, un nud expus la Saloanele de Artă de la Roma şi Paris. De altfel, cea mai mare parte a operelor lui Leonida, din prima perioadă de creaţie, sunt nuduri feminine.

Lucrările lui Gheorghe Leonida au fost apreciate de suveranii României, astfel încât acesta a devenit unul dintre sculptorii oficiali ai Casei Regale. Este şi unul dintre motivele pentru care, în perioada comunismului, operele lui Leonida au fost ferite de privirile publicului, iar numele sculptorului gălăţean, aproape inexistent în lumea artei.

Cristo-Redentor

A intrat, însă, în istorie, atunci când a fost cooptat în echipa care a realizat statuia lui Iisus de la Rio. Timp de cinci ani, la propunerea mentorului său, Paul Landowski, sculptorul român a modelat chipul lui Cristo Redentor.

Din nefericire, celebritatea câştigată odată cu participarea la realizarea faimoasei statui a fost curmată de un destin tragic. Întors în ţară, în casa familiei Leonida din Bucureşti, pe strada Salcâmilor, cel care colindase întreaga lume, a murit într-un accident stupid: a căzut dintr-un tei, în timp ce culegea flori.

Tot criticul de artă, Pavel Șușară ne mai spune că „a murit în jur de 50 de ani, în plină forţă, în plină putere de concepţie, de putere de muncă, de putere a imaginarului, de toate. Deci dacă asta ar fi partea care ar indica maturizarea şi opţiunea fermă pentru anumită stilistică, atunci Art Deco-ul ar putea să dea o imagine mult mai dinamică a personalităţii lui Gheorghe Leonida decât nudurile.”

Lucrările lui Gheorghe Leonida sunt piese rare. Puţini sunt colecţionarii care se pot lăuda că deţin o operă de-a sa.

„Nici în muzee nu găseşti la tot pasul lucrări de Gheorghe Leonida. Ceea ce face din el un personaj artistic misterios, însă necunoscut, legenda adevărată cu capul Christului de la Rio şi moartea stupidă toate lucrurile astea creează ingrediente suficiente pentru a identifica o personalitate mai puţin obişnuită, şi asupra căreia interesul să se manifeste din ce în ce mai mult”, a mai adăugat Șușară.

D.G.

mai mult
Documentar

Ce nu ar trebui să uităm despre Munții României

coliboaia2

1. Munții Carpați reprezintă al doilea cel mai lung lanț muntos din Europa, după Munții Scandinaviei, având o lungime de aproximativ 1.500 km. Dintre aceștia, aproximativ 800 de km se desfășoară în România. Totodată, la noi în țară se află și cel mai lung lanț de munți vulcanici din Europa: Oaș – Gutâi – Țibleș – Călimani – Gurghiu – Harghita.

2. În Carpații românești există peste 12.000 de peşteri, iar 76 dintre ele au o lungime de peste doi km. În Peștera Coliboaia, Munții Bihor, se găsesc cele mai vechi picturi rupestre din Europa Centrală și de Est. Numite și picturi negre, acestea reprezintă animale, printre care un bizon, un cal, o felină, un urs și doi rinoceri. Picturile din Peștera Coliboaia au fost descoperite la începutul anului 2010 și au o vechime de 32.000 de ani. Totodată, în Carpații românești se află și al doilea cel mai mare ghețar subteran din Europa – Peștera Scărișoara sau Ghețarul de la Scărișoara adăpostește un bloc de gheață cu un volum de 80.000 de metri pătrați și care dăinuie în peșteră de peste 4.000 de ani.

3. De asemenea, în munții României se găsesc aproximativ 60% dintre urșii bruni din Europa. Potrivit unui raport al Ministerului Mediului, Apelor și Pădurilor, din anul 2014, în pădurile de la noi din țară trăiesc aproximativ 6.000 de urși. Cea mai mare populație de urși bruni se află în Covasna, Harghita și Brașov.

4. În munții Orăștiei se găsește Sarmizegetusa Regia, cel mai important centru militar, religios și politic al statului dac înainte de războaiele cu Imperiul Roman. Cele șase fortărețe dacice din Munții Orăștiei (Sarmizegetusa Regia, Luncani – Piatra Roșie, Costești – Blidaru, Costești – Cetățuie, Căpâlna și Bănița) erau parte a unui sistem defensiv, folosit de Decebal pentru apărare și protecție contra cuceririi romane. Situl arheologic din Munții Orăștiei este, în prezent, parte a patrimoniul cultural mondial UNESCO.

5. Și pentru că am ajuns la construcții, trebuie precizat și că pe 14 septembrie a avut loc și inaugurarea oficială a Crucii Caraiman, monument istoric care a fost construit între 1926 și 1928, pentru a cinsti memoria românilor care au murit în Primul Război Mondial. Ridicată la altitudinea de 2.291 de metri, a fost desemnată cea mai înaltă cruce din lume amplasată pe un vârf montan, potrivit site-ului Guinness World Record.

e-munte.ro

mai mult
Documentar

Catedrala Ortodoxă Română din municipiul Sfântu Gheorghe

no thumb

Catedrala Ortodoxă Sfântul Ierarh Nicolae și Sf. M. Mc. Gheorghe din Sfântu Gheorghe a fost ridicată pe locul unui mai vechi locaș. Prima biserică ortodoxă, cu hramul „Sfântul Gheorghe”, a fost construită în anul 1790, în mijlocul cimitirului „după obiceiul satelor secuie”, clădită din lemn, afară de turnul-clopotniță care, mai târziu, în 1802, a fost zidit din piatră și a rămas astfel până astăzi, arată site-ul oficial al Catedralei.

Demersurile pentru construirea unei noi biserici ortodoxe în Sfântu Gheorghe au început în anul 1923. În anul 1938, prin grija Comitetului local de construcție, toate lucrările pregătitoare începerii noii catedrale ortodoxe din Sfântu Gheorghe erau finalizate. Merite deosebite în asigurarea amplasamentului, în proiectarea, avizarea și începerea lucrărilor de construcții, le-au avut protopopul Aurel Nistor și rezidentul regal al Ținutului Bucegi, profesorul universitar Gheorghe Alexianu.

Piatra de temelie a clădirii s-a pus în ziua de 20 septembrie 1939. Proiectul construcției a fost făcut de arhitectul Patriarhiei, Berechet Ionescu, iar lucrarea a fost încredințată inginerului Tiberiu Eremia. Catedrala are o suprafață de 900 mp, o înălțime de 45 m și o capacitate de 2.000 de persoane. Stilul este cel brâncovenesc, după modelul maeștrilor Herescu și Antoniu.

Anul 1940 a adus și pentru comunitatea și biserica românească din Sfântu Gheorghe grele încercări, lucrările de construcție fiind oprite. Această situație s-a prelungit și după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial și revenirea Ardealului de Nord în hotarele României. Mult timp, în centrul orașului Sfântu Gheorghe a existat o construcție neterminată, lăsată în paragină.

În anul 1968, la reorganizarea administrativ teritorială, Sfântu Gheorghe a devenit capitala județului Covasna. În noile condiții, cu aprobarea conducerii de la București, administrația județului Covasna avizează în anul 1972 reluarea lucrărilor de construcție la clădirea catedralei. Proiectul este reactualizat de arhitecții Constantin Busnel și Marian Renel.

În 1983 s-a reușit finalizarea lucrărilor catedralei. Pictura a fost realizată de pictorul Iosif Vasu și de ucenicii săi: Marin George și Marcel Codrescu.

Catedrala a fost sfințită în 15 mai 1983 de către patriarhul Iustin, mitropolitul Ardealului, Antonie Plămădeală și episcopii vicari Roman Ialomițeanul și Lucian Făgărășanul, înconjurați de un mare sobor de preoți și diaconi și o impresionantă mulțime de credincioși.

Din inițiativa Ligii Cultural-Creștine „Andrei Șaguna”, în anul 1993, la subsolul catedralei a fost amenajat Muzeul Spiritualității Românești, în care sunt expuse icoane pe lemn și pe sticlă din sec. XVIII și XIX, o bogată colecție de carte bisericească veche, obiecte liturgice și documente referitoare istoria Bisericii ortodoxe din județul Covasna.

Începând cu anul 1994, se înființează Episcopia Ortodoxă Română a Covasnei și Harghitei, păstorită de Înalt Preasfințitul Ioan Selejan.

Din inițiativa și cu binecuvântarea acestuia, în anul 1996 la parterul blocului din vecinătatea catedralei a fost înființat Centrul Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, având ca obiect de activitate formarea unui fond documentar privind cultura și civilizația românească, în istorie și contemporaneitate.

* * *
Prima mențiune despre propunerea de înființare a unei Episcopii, cu aria de acoperire a parohiilor ortodoxe din Arcul intracarpatic, datează din perioada interbelică. Astfel, în 1936, primăria municipiului Târgu Mureș a propus înființarea unui vicariat ortodox pentru credincioșii din „secuime” cu sediul în acest oraș, este arătat într-un istoric al eparhiei Covasna de pe site-ul oficial al Catedralei ortodoxe din Sfântu Gheorghe.

După decembrie 1989, a fost reluată propunerea de înființare a unei Episcopii în zonă de către mai multe personalități laice și bisericești și de către reprezentanții societății civile românești din județele Covasna și Harghita.

La data de 11 ianuarie 1994, Adunarea Națională Bisericească a hotărât înființarea unei noi Eparhii a Bisericii Ortodoxe Române, în județele Covasna și Harghita.

În același an a fost ales Întâistătătorul nou-înființatei Episcopii, în persoana arhimandritului Ioan Selejan, superiorul Așezămintelor Românești de la Ierusalim și Iordan.

Despre arhiepiscopul Ioan Selejan a vorbit, cu prilejul alegerii sale în scaunul episcopal de la Miercurea-Ciuc, mitropolitul Ardealului, Antonie Plămădeală: „Un om plin de vigoare, înzestrat cu experiență în lucrarea cu oamenii și întemeierea și consolidarea unei instituții căreia îi revin sarcini uriașe. Aceasta reclamă inteligența, buna pregătire teologică și nu numai teologică… Această zonă are nevoie de un om destoinic, de un om menit să fie ctitor și păstor de conștiințe ortodoxe și românești… iubitor de neam și de glie românească și, în același timp să fie deschis semenilor de alte naționalități și cu alte convingeri religioase, pe care să-i respecte în măsura în care și ei ne respectă neamul și convingerile noastre”, relatează site-ul oficial al Catedralei episcopale din Miercurea-Ciuc.

Instalarea primului episcop al Covasnei și Harghitei, Ioan Selejean, a avut loc la 25 septembrie 1994, la Miercurea-Ciuc. Sfânta Liturghie a fost săvârșită de patriarhul Teoctist și patriarhul Partenie al Alexandriei.

În cadrul ședinței de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 18-19 iunie 2009, vlădica Ioan Selejan a fost ridicat la rangul de arhiepiscop, pentru activitatea ierarhică pilduitoare și slujire chiriarhală deosebită și îndelungată a Bisericii.

La data de 23 august 2009, a urmat actul solemn și demn, acela al ridicării la rangul de arhiepiscop al Preasfințitului Ioan, episcopul Covasnei și Harghitei după săvârșirea Sfintei Liturghii de către Preafericitul Daniel, patriarhul României și 14 membrii ai Sfântului Sinod.

M.Z.

mai mult
Documentar

13 septembrie 1848: Bătălia de la Dealul Spirii în viziunea lui Dimitrie Papazoglu

Dealul_Spirii_1848

Lupta cea vitează din Dealul Spirii, în București, a Oștirii Românești cu numeroasa trupă otomană, ce intra în Capitală, sub comanda lui Omer pașa, la anul 1848, 13 septembre, ziua luni, la 4 ore după amiază.

La această luptă, luând parte și eu, autorul acestei broșuri, fiind șef al Companiei a 5-a, din Regimentul nr. 2, și în toată activitatea, căci mă aflam de zi peste streji, am socotit de a mea datorie ca să o descriu, în adevărul ei, de a se vedea de către români și a se ști, în tot viitorul României, că curajul românului, în urma mai multor umilințe la care evenimentele l-au adus, nu a fost pierdut, ci, ca niște nepoți ai strămoșilor lor romani, ca niște viteji ai lui Mircea, Vlad, Mihai și Șerban, știură, în stâmtoarea Dealului Spirii, să recâștige aplauzele Europei și să glorifice numele de român.

Când, la 9 septembrie, se vesti că se porni din Giurgiu, oștirea turcească, sub comanda generalului de căpetenie Omer pașa, spre Capitala București, din ordin grabnic se porniră toate detașamentele Oștirii Românești, ce se aflau în Capitală, precum: Cavaleria și Artileria, spre a merge în marș forțat la Râmnicu Vâlcei, în tabăra de la Troianu, alcătuită, sub comanda dlui Magheru, de Regimentul nr. 1 și de dorobanții districtelor Micii Românii, iar în Capitală se opri 5 companii, din Regimentul nr. 2, sub comanda ștabi-ofițerilor colonel Radu Golescu și maior Nicolae Greceanu, și o companie din Regimentul 1.

La 12 septembrie, sosi oștirea otomană, în sumă de 20 000 oameni, și se opri în bivuac, în câmpia de la Cotroceni, fiind împreună cu dânșii Fuad Efendi, comisar turc, și generalul Duhamel, comisar rus, iar generalii turci erau: Omer Pașa, Kerim Pașa (foto), Ismail Pașa și Mehmet Pașa, cari, îndată după sosire, chemă, pentru 13 dimineața, a merge în tabără, pe mitropolitul, boierii toți, cum și partida liberalilor.

La 13 septembrie, dimineața, Garnizoana românească primi ordin de la șeful oștirii, generalul Teii, a se concentra în Dealul Spirii, la Cazarmă, zicându-ne că trebuie a se primi, pe de o parte, steagurile cele noi, cu care înlocuia pe cele vechi ale batalionului, iar pe de alta, a ne afla strânși acolo, pentru onoarele ce urma a se da din partea noastră oștirii otomane, la vremea intrării sale în Capitală. Fu dat ordin ca să scoatem în mijlocul cazărmii cele 6 companii, îmbrăcați în mondire, pantaloni albi și șepci. Pe la ceasul patru după-amiază, după ce se făcu primirea steagurilor celor noi, în front, în vreme când așteptam să sosească și trupa pompierilor de la Poliție, frontul primi ordin de a sta comod, toți ofițerii, împreună cu șefii menționați, doi ștabi-ofițeri, ieșirăm la poartă și, stând pe podișca șanțului cazărmii, priveam la lumea ce se întorcea, fugind pe ulița cea mare, de la Cotroceni și strigând să le dăm arme, că a pornit a intra oștirea otomană; menționații șefi, refuzând pe mai mulți la această cerere, stau în loc, adăstând să vadă sosirea trupei.

În vreme când s-a văzut avangarda, în plutoane, de cavalerie turcă, condusă de călăuze, alți turci neguțători ce vin cu neguțătorii în Capitala noastră, s-a dat comanda la activitate, subalternii s-au tras la locul lor în front, iar colonelul Golescu s-a poprit în loc, dimpreună cu căpitanul Caragea, cu aghiotantul său, casierul și cu mine, subsemnatul, care eram dejurna peste străji, ocupând chiar cazarma cu streji, după obicei, din compania mea; pe dată ce sosi avangarda și, după dânsa, generalul Kerim pașa, cu colonelul și maiorul Arabu, comandanții regimentului de infanterie, ce urma în marș, se popri împotriva porții cazărmii, dând comanda trupei să se oprească. Kerim pașa, adresându-se către colonelul Golescu, ceru de a lăsa trupele să intre în cazarmă. Bravul colonel Golescu răspunse, prin căpitanul Caragea, în limba turcă, că dânsul nu poate împlini această dorință fără ordinul generalului său și, pe dată ce-i va trimite ordin, îi va putea libera cazarma.

Kerim Pașa, plăcându-i, se vede, această subordonanță militară, fără a zice nimic împotrivitor, comandă marșarea în continuație spre oraș, a coborî Dealul Spirii, când, dintr-o întâmplare, la 150 stânjeni distanță de la poarta cazarmei spre vârful Dealului Spirii, se întâlni piept în piept cu trupa de pompieri, pe care, după cum zisei, o așteptam d-a veni a se întruni cu noi. Surpriza urâtă ce avu atât Kerim pașa, șeful oștirii turcești, întâhiindu-se în drum cu o trupă sub o altfel de uniformă, cât și trupa pompierilor, a se vedea în piept cu trupa otomană, care sforțând da a trece mica distanță spre a sosi la cazarmă și încurcându-se printre întâiele rânduri de cavalerie și infanterie ale trupei otomane, se loviră, se îmbrânciră soldații și, deodată, noi, care ne aflam la poarta cazărmii, auzirăm slobozirea unei puști, iar în cinci minute văzurăm, din acea distanță, amândouă trupele încăierate și mai multe sloboziri de puști, iar până să comande colonelul nostru frontului ce sta în curte a se aranja, nu trecu al 8-lea minut și tot frontul trupelor otomane, ce se afla mărșuind în despărțiri îndărătul a toatei întinderii cazărmii, având și tunuri între distanțele batalionelor, se întocmi în front spre cazarmă și deschise cel mai iute foc de rânduri asupra frontului nostru, cum și sloboziri de tunuri cu cartece, care curgând ca ploaia dimpreună cu țăndări de uluci din împrejurimea cazărmii asupra noastră, începurăm și noi, cu menționatele 6 companii, a trage focul cel mai teribil asupra lor, încât isprăvind soldații câte 20 patroane din patrontașe, năvăliră în dezordine în fundul cazărmii, unde, lângă magazia regimentului, găsind carul pe două roate în care se păstrau patroanele regimentului și spărgându-l, încărcară patrontașele lor și trăgeau focuri spre inamicii risipiți prin curtea cazărmii, întinși pe brânci, rezămând pușca chiar pe trupurile căzute.

Fumul cel groaznic, focul cel bengalic al mulțimii trupei otomane, ricoșetele și vâjâitul gloanțelor făcură ca să nu ne mai vedem unul cu altul, în toată întinderea curții cea mare a cazărmii, mei să mai putem ști ce se petrece afară cu trupa pompierilor, atât știu că de două ori au ridicat batista albă legată în vârful sabiei ofițerii turcești, strigând că e greșală (ianglâș), să stăm, și focurile abia încetau două minute și de sineși începeau iarăși în reciprocitate.

Acest conflict, această nepregătită încăierare a unui număr de 500 români, în total, cu numeroasa trupă, de 9.000 oameni, ce marșa în Capitală, ținu de la 4 1/2 ore după-amiază până la 7 ore seara, la 13 septembrie, până când, cu încetul, ne-am retras prin ulița din fundul cazărmii, unde întâmpinând în acea furie de retiradă și o patrulă de Cavalerie otomană, alcătuită de 8 oameni lănceri, vrând a trage cu carabinele în noi, fură trecuți prin baionete, ei și caii lor, trecând peste cadavrele lor până ce ne răspândirăm care încotro am vrut.

 

Fidelitatea santinelei

Din roata V-ea, Regimentul nr. 3, comandată de mine, uitându-se, de către efleiter, soldatul ce era la ceas în odaia unde era cancelaria regimentului, la locul steagului și la lada cu bani, credinciosul, bravul român din districtul Argeș, a stat nestrămutat la locul său, privind pe fereastră toată mortalitatea ce se întâmplă în curte, văzând, în sfârșit, și chiar retragerea confraților săi, sta neclintit păzind postul său, până ce, peste o oră după retragerea noastră, intrând vedetele otomane din infanterie, a se încredința de deșertarea odăilor cazărmei, spre a putea intra totalul trupei, și găsind pe nenorocita santinelă funcționând, fără a-l mai întreba, traseră de afară cu mai multe focuri în el, până ce-l doborâră. Această fidelă santinelă va primi coroana cerului și aplauda tutulor militarilor, pentru care bine ar fi ca d. ministru actual al Oștirei să mijlocească o pensie familiei sale la Argeș, înțelegându-se mai întâi cu mine, șeful său, a-i relata cele de trebuință.

Încăierarea pompierilor, povestită mie de dnii ofițeri ce au luat parte

La 13 septembrie, pe la prânz, comanda pompierilor primind ordin de a veni în Dealul Spirii, a se întrupa cu roatele Regimentului nr. 2, plecă, la 4 ceasuri după-amiazi, din cazarma lor de la Poliție, când, deodată, se întâlniră, tocmai în vârful Dealului Spirii, la poarta de zid de unde începe a se vedea cazarma, cu flancul drept al trupei otomane, ce era comandată de generalul Kerim pașa, de un colonel și de un maior arab; iar trupa Pompieră era comandată de d. căpitan Zăgănescu (foto), având ca ofițeri pe dnii sublocotenenți Dincă, Foncianu, Stărostescu și pe locotenentul Dănescu. Veneau în despărțiri, iar sublocotenentul Dincă se afla armat și cu pistoale la brâu.

La semnalul ce dete Kerim pașa, a se da în lături din drum, această trupă nu înțelese și se împreună amândouă flancurile, începând a se încurca prin rândurile otomane, grăbeau de a sosi în cazarmă. Se vede că atingerea ce avură rând cu rând, soldat cu soldat, se învrăjbiră amândouă flancurile, încât începu lupta deodată; sublocotenenetul Dincă slobozi pistoalele în generalul turc și maiorul arab, așa încât maiorul căzu mort, cum și calul generalului; flancurile se băteau în focuri și în baionete, și Kerim pașa comandă, strigând, a veni tunuri. Pe dată ce sosiră două tunuri, cari până să-și ia poziția și pregătirea, pompierii traseră în manevră de lagări, trântiți pe brânci, și omorând vreo câțiva artileriști, răpiră cele două tunuri din mâinile lor; lupta se făcu mai crâncenă și încăierarea mai serioasă, atunci se omorî sublocotenentul Stărostescu.

După aceasta, luptându-se pompierii cu bărbăție și văzându-se năpădiți de mulțimea otomanilor, unii începură a se retrage în dezordine în vale de Dealul Spirii, coborându-se în dreapta, prin grădinile locuitorilor, alții apucară de sosiră în cazarmă, printre mulțimea rândurilor otomane.

Aceasta este descrierea și a încăierărei pompierilor, tot însă ce era afară din regulile militare, din partea ofițerilor otomani, au fost abaterea ce făcură că, în vreme când se ridica batista albă în vârful săbiei, spre semn de încetare a luptei, au putut face ca vreo câțiva soldați, ce mai rămăseseră în locul luptei, să pună armele jos, cu promisiunea că nu le vor face nimic și vor fi pardonați, și pe dată ce soldații au pus armele jos, au ordonat rândurilor otomane de au tras cu focuri în ei, omorând așa mai mulți soldați nevinovați.

Orașul București a fost ocupat de către trupele otomane, militărește. Infanteria coprinse posturile din Capitală, iar cavaleria patrula pe toată stradele. Tunurile otomane și mortierurile au fost așezate pe Dealul Spirii și <în> monastirea Cotroceni, dominând în noaptea aceea peste toată Capitala, deosebite patrule de cavalerie s-au trimis pentru strejuire pe la reprezentanții puterilor streine.

Iar a doua zi, 14 septembrie, fu ordin dat de șeful de căpetenie al Oștirii Otomane, Omer pașa, ca toți domnii ofițeri români ce ar fi fost deghizați să se îmbrace în uniforma lor, spre organizarea comenzilor lor, pentru care fu ordin dat atât în Capitală, cât și în districte, a se întoarce toți soldații ce vor fi dosit pe la casele lor, spre alcătuirea comenzii lor, iar parte din trupa otomană ce se afla încă la Cotroceni, cavaleria, sub comanda lui Ismail pașa, și infanteria, sub comanda lui Mehmet pașa, porniră în Mica Românie, ca să ocupe tabăra lui Magheru din Râmnicu Vâlcei, la Troian, care, cum a auzit că s-a apropiat oștirea otomană la Olt, dezarmă Regimentul nr. 1 și porni la Slatina, sub comanda ofițerilor subalterni, iar armele le puseră în care, căci d-sa și colonelul regimentului, d. Pleșoianu, se retraseră în Transilvania, în Sibiu, iar Artileria și Cavaleria fură trimise, prin Pitești, în Capitală, împreună cu ofițerii subalterni.

Să înscriu aici, spre eterna memorie, numele tutulor domnilor ofițeri și camarazi ai mei aflați în luptă:

Superiori: d. colonel Radu Golescu, șeful Reg. al 2-lea; d. maior N. Greceanu, comandantul Batalionului al 2-lea, din Regimentul nr. 2; d. căpitan Caragea, comandantul Companiei 1; d. locotenent E. Culoglu, comandantul Companiei 2; d. locotenent I. Deibus, comandantul Companiei 3; d. locotenent E. Caluda, comandantul Companiei 4; căpitan D. Papazoglu, comandantul Companiei 5; d. căpitan Lăzureanu, comandantul Companiei 7, din Regimentul 1; d. căpitan Zăgănescu, șeful trupei de Pompieri.

Numele dlor subalterni din Regimentul nr. 2: locotenenții: C. Conțescu, Scarlat Mareș, I. Arion, D. Ștefănescu; sublocotenenții: K. Constantinescu, G. Rătescu, F. Macri, Ioniță George, A. Teușeanu, N. Marinescu, N. Pescaru, J. Presan, B. Dimulescu, N. Paraschivescu, N. Cătuneanu; iar din trupa de pompieri, subalternii: locotenent Dănescu, sublocotenent Stărostescu, sublocotenent D. Focheanu și sublocotenent Dincă.

La această luptă s-au omorât din ofițeri: locotenent Dănescu și sublocotenent Stărostescu, amândoi din trupa de pompieri; iar din gradele de jos, din toată oștirea română, au fost răniți 57 și morți 48. Din partea otomanilor au fost omorâți: un șef de batalion, arab, și vreo câțiva ofițeri; iar din gradele de jos (cât s-au putut afla de către noi) au fost omorâți 158, s-au zis că sunt peste 400, fără a se putea afla câți răniți, precum și două tunuri trase din poziția lor.

Acestea sunt întâmplările ostășești ce s-au petrecut în România de la septembrie 9 până la restabilirea ordinului Căimăcămiei, văzute de mine, cari nu vor fi contestate de către camarazii mei, fiind adevăruri descrise fără părtinire sau orice altă rea cugetare.

În memoria acestei glorioase lupte, a VII roate de români, cu coloana otomană ce marșa în Capitală, în sumă de 9 000 oameni, am putut băga în colecția mea de rarități două cartice ce erau slobozite din tunurile otomane din Dealul Spirii, când trăgeau din ulița cazărmii spre noi și găsite, una în ulița Filaretului, căzută în curtea unui propietar, anume Popescu, și alta în Podul Caliții, intrată pe fereastră și căzută în odaia dlui Aprichie.

Sfârșind descrierea evenimentelor ostășești din anul 1848 (Dealul Spirii), fie-mi, vă rog, permis a face și o mică cronică a bravului Regiment nr. 2, din sânul căruia s-a aflat în luptă Batalionul II.

Acest brav regiment a fost, încă de la organizarea Oastei, la anul 1830, comandat de șefii cei mai inteligenți și bravi. Șefii batalioanelor și companiilor lui au fost cei mai învățați ofițeri și cei mai activi ce au existat pe acele vremuri în Oastea României.

Regimentul nr. 2 a fost acela ce, pentru prima oară, strejui, cu vrednicie garnizoana orașelor muntene la anul 1831, sub comanda colonelului Costache D. Ghica, când plăcură generalului Kiseleff, la revista ce-i făcu, disciplina, îmbrăcămintea, buna ținere a oamenilor și învățătura, pentru care mulțumi șefului regimentului, care, mai târziu, deveni șef al toatei oaste, cum și comandirilor de părți: Câmpineni, Golești, Crețulești, Nicolești, Cerchezi, Mănești, Caracasidi, Theologu și altora.

Regimentul nr. 2 fu acela ce se deosebi din batalioanele Oastei Române, ce erau amestecate cu cele rusești, la manevrele ce se făcură în câmpia Colintina, la anul 1831, august 22, zi solemnă, când se deteră epoletele, după forma celor rusești, la ofițerii români, în prezența generalului Kiseleff, și care întocmit fiind în care de atac, în vreme când se ataca de către mai multe sotnii de cazaci (închipuire de bătaie), greșind un cazac, ce se apropiase mai mult de întâia linie a careului, și atingând pe un soldat cu pica sa, toată linia s-a ofensat și a început serios a împunge caii cazacilor cu spăngile, până ce deveni conflictul furios, prin mai multe loviri, și pe dată se ordonă de către generalul Kiseleff încetarea manevrei (sau închipuirii de bătaie), ce nu mai era glumă.

Regimentul nr. 2 fu acela ce se deosebi cu activitatea la marele incendiu al Bucureștilor, în anul 1847, când numai o companie deșertă Pușcăria de 370 de tâlhari, strămutându-i legați, din locul Pușcăriei, ce ardea (Piața Sf.Anton), până la cazarma de la Dealul Spirii, sau în locul unde este astăzi temnița militară, și care strejui noaptea aceea Capitala, fiind chiar eu dejurnă peste caraule (de zi pe streji), cu comanda roatei [companiei] a. 5-a, pe care o comandam.

Batalionul al 2-lea din Regimentul nr. 2 fu acela ce merse cu marș forțat din Zimnicea, unde era cantonat la anul 1841, și până în Brăila, când se făcu revoluția bulgară, și care sosind pe jos, în 48 de ore, pe ploaie mare, și ocupând garnizoana Brăilei, încetă a doua zi orice răscoală; iar pentru acest marș, pe care l-au admirat toți militarii străini, fură decorați toți șefii părților regimentului, cu ordine otomane în diamante la gât, pentru zelul și vrednicia militară, ba încă era domnitorul A. Ghica de părere a se pune la steagul și la chiverile tuturor soldaților, pe panglica de alamă, inscripția: „Pentru vitejie și activitate”, și intrigi străine l-au oprit.

Batalionul al 2-lea fu iarăși acela care, cantonat fiind în garnizoana Brăilei, în iarna anului 1842, februarie 10, potoli de a doua oară răscoala bulgară, prin prinderea și omorârea răsculătorilor străini, bulgari, greci și arnăuți, când se omorî tâlhărește ofițerul de cavalerie, Petrăchescu, și se răni la cap, bătându-se, ajutat numai de patru soldați, și bravul căpitan Podeanu. Aceștia iarăși nu pot tăcea a nu spune că erau din Compania a 5-a, comandată de mine, pe care o trimisesem a scăpa viața colonelului meu, Enghel, și cu care am luat partea cea mai activă la amândouă evenimentele.

În fine, tot din acest regiment, Compania a cincea, împreunată cu Batalionul întâi, sub comanda activului colonel Radu Golescu, maiorului N. Greceanu, căpitanilor C. Caragea, E. Culoglu, I. Deibus, E. Caluda și D. Papazoglu, fiind și brava companie din Regimentul nr. 1, sub comanda căpitanului Lăzăreanu, săvârși, cu onoare, eroica luptă din Dealul Spirii, la anul 1848, la ora 4 după-amiazi, ziua luni, zi de laudă a Oastei Române, căci acea luptă se numără în istoria militară a țării a 40 — a contra otomanilor, săvârșită cu gloria armelor române.

DIMITRIE PAPAZOGLU S-a nãscut la 28 martie 1811, în Bucureşti, în hanul mãnãstirii Zlãtari, aflat în jurul actualei biserici cu acelaşi nume din Calea Victoriei. În 1821, dupã intrarea turcilor în Bucureşti, familia Papazoglu s-a refugiat la Braşov, unde a stat pânã în 1827. În acest timp, Dimitrie a urmat cursurile Şcolii Imperiale şi a învãţat limbile germanã, maghiarã şi, probabil, englezã. Ulterior, a urmat cursuri şi la Budapesta şi Viena. Dupã revenirea în ţarã, tânãrul de 16 ani a luat lecţii de desen de la pictorul francez Jacquin, cunoştinţele cãpãtate folosindu-le mai târziu la realizarea celebrelor stampe în care a reprezentat portrete de voievozi sau ale unor personalitãţi ale epocii sale („Ion Heliade Rãdulescu”, „Gheorghe Lazãr”, „Dimitrie Bolintineanu” şi alţii), evenimente istorice („Uciderea lui Bimbaşa Sava” la 1821, „Unirea Principatelor”, „Asaltul redutei Griviţa, dat la 30 august 1877″ etc.), dar şi „Focul din Bucureşti de la 1847″.

În anul 1830 a intrat în Miliţia pãmânteanã şi apoi în Armatã, chiar de la organizarea ei. Oşteanul Dimitrie Papazoglu a participat la liniştirea mişcãrilor bulgãreşti din Brãila, din anii 1841–1843, la Revoluţia din 1848, la stingerea marelui incendiu din Bucureşti din martie 1847, a comandat unitãţi militare dizlocate în diferite oraşe din ţarã. În anul 1855 a demisionat din armatã, cu gradul de maior, dar, în 1884, când s-a reorganizat Armata Românã, a fost înaintat la gradul de locotenent-colonel.

Dupã demisia din armatã a realizat planşe litografice, a fãcut cercetãri istorice pe la mãnãstiri, a înfiinţat chiar şi un muzeu care-i purta numele în Bucureşti.
Istoria Bucureştilor l-a preocupat în mod deosebit, opera sa majorã fiind: Istoria fondãrei oraşului Bucureşti, publicatã în 1891.
Dimitrie Papazoglu s-a stins din viaţã la 5/17 august 1892 şi a fost înmormântat la mãnãstirea Cernica. (M.C.)

mai mult
Documentar

Armistițiul din 12 septembrie 1944. Antonescu obținuse condiții mai bune

Regele-si-Antonescu

După 23 august, noul guvern prezidat de Constantin Sănătescu și-a exprimat dorința de a semna armistițiul cu Națiunile Unite. Delegația română din Cairo a primit din partea ministrului de Externe, Grigore Niculescu-Buzești, mandatul să negocieze și să semneze armistițiul cu Națiunile Unite. Aliații nu au luat act de dorința guvernului român și au comunicat faptul că actul va fi semnat la Moscova.

Constantin Sanatescu

Constantin Sanatescu

Pe 29 august pleacă la Moscova delegația română pentru încheierea armistițiului. În speranța că Lucrețiu Pătrășcanu în calitate de comunist va găsi mai multă receptivitate față de doleanțele noastre din partea reprezentanților sovietici, el este numit șeful delegației. Abia la 10 septembrie, ora 22, delegația a fost invitată să participe la întâlnirea cu reprezentanţii URSS, Marii Britanii şi SUA, prilej cu care Molotov a prezentat proiectul condiţiilor de armistiţiu în limbile română şi engleză. La solicitarea lui Pătrăşcanu, România a primit răgazul de o zi pentru a studia acest document. Lucrările s-au reluat la 11 septembrie, ora 22, prilej cu care Lucreţiu Pătrăşcanu a explicat că după înlăturarea guvernului Antonescu, România lupta efectiv alături de Aliaţi. Molotov a replicat: „Este de la sine înţeles că nu trebuie să reamintim cum a început războiul şi cum românii au tratat teritoriile ocupate în Ucraina, Crimeea, bazinul Doneţului şi Stalingradul. Nu putem uita ca guvernul român a fost alături de Hitler şi armata germană şi pentru acest fapt România rămâne responsabilă”.

Lucretiu Patrascanu

Lucretiu Patrascanu

Nici măcar o singură obiecție nu a fost admisă. Totul era de fapt un Dictat. Englezii și americanii erau muți. Când totuși vorbeau, întăreau cele spuse de Molotov. Astfel, când Constantin Vișoianu a propus „ca atunci când războiul se va fi terminat, să nu avem trupe Aliate în România”, Molotov a replicat: „este inutil să inserăm un astfel de text, dat fiind că la sfârșitul ostilităților trupele sovietice vor părăsi România”. Diplomatul român a insistat, evocând vorbele lui Talleyrand, diplomatul lui Napoleon: ”Se înțelege de la sine, dar este mai bine să o spui”. Molotov a repetat răspunsul. Vișoianu a reiterat ideea, dar reprezentantul S.U.A a intervenit: ”Îl rog pe diplomatul român să nu mai insiste. Interpretarea domnului Molotov potrivit căreia trupele sovietice vor părăsi teritoriul României la sfârșitul ostilităților este interpretarea justă”. Războiul în Europa s-a sfârșit în mai 1945 iar trupele sovietice s-au retras din România în 1958.

Viaceslav Molotov

În această atmosferă, la 12 septembrie 1944 a fost semnată Convenția de Armistițiu cu Națiunile Unite. Prin acest document se constata că ”România a încetat” operațiunile militare împotriva U.R.S.S., ”a ieșit” din războiul cu Națiunile Unite și se angajase (începând cu 24 august ora 4 a.m.) în lupta contra Germaniei și Ungariei. Despăgubirile de război erau stabilite la 300 milioane dolari SUA, plătibili în timp de şase ani în mărfuri (produse petrolifere, cereale, materiale lemnoase, vase maritime şi fluviale, diverse maşini etc.). Graniţa de stat între România şi Uniunea Sovietică era cea „stabilită prin acordul sovieto-român din 28 iunie 1940”, deşi în acea zi nu s-a încheiat niciun acord, ci a fost transmisă cea de-a doua notă ultimativă prin care România a trebuit să cedeze Uniunii Sovietice Basarabia şi Nordul Bucovinei. Pe un acord trebuie să fie semnăturile părților, în cazul nostru cea românească și cea sovietică. Ultimatumul sovietic avea o singură semnătură, cea mosvocită, iar acceptarea doar pe cea a părții române, deci nu a existat vreun ”acord”.

Soldati ruși tranzitând teritoriul românesc

Soldati ruși tranzitând teritoriul românesc

Guvernul de la București se obliga să predea toţi prizonierii sovietici şi aliaţi, „precum şi pe toţi cetăţenii aduşi cu sila în România”, referirea vizându-i pe locuitorii din Basarabia şi nordul Bucovinei, care s-au retras în România. Sovieticii aplicau principiul ”Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau”. Se constituia o Înaltă Comisie Aliată de Control(de fapt sovietică), cu sediul în București care urma să direcționeze și supravegheze total activitatea României și a guvernului său. De asemena, „Guvernele Aliate socotesc hotărârea arbitrajului de la Viena, cu privire la Transilvania, ca nulă şi neavenită şi sunt de acord ca Transilvania (sau cea mai mare parte a ei) să fie restituită României, sub condiţia confirmării prin Tratatul de Pace”. Era o formulare echivocă, deoarece în acel moment cea mai mare parte a Transilvaniei făcea parte din România; în fapt, Aliaţii urmăreau să lase deschisă calea unei negocieri cu Ungaria în vederea ieşirii acesteia din război, prezentându-i situaţia Transilvaniei ca nefiind rezolvată deplin.

Conventia de armistitiu 1944

În ședința Consiliului de Miniștri din 15 septembrie 1944 s-a discutat textul Convenției semnate la Moscova. Iuliu Maniu a apreciat că Antonescu obținuse de la sovietici condiții mai bune decât guvernul instaurat la 23 august. Pe 12 aprilie 1944, la Stockholm, Alexandra Kollontai, ambasadoarea sovietică, prezenta condițiile unui armistițiu. Cele mai impotante puncte prevedeau: ruptura de germani și lupta împotriva acestora, revenirea la frontirea din iunie 1940, reparații de război, înapoierea prozonierilor, libertate de mișcare pentru Armata Roșie. Se considera ”hotărârea arbitrajului de la Viena ca injustă” și se promitea o ”acțiune comună cu România pentru a restitui României toată Transilvania sau cea mai mare parte a acesteia”. De la București sosesc niște amendamente. Partea sovietică este parțial de acord cu ele. De ce? Ne spune Alexandra Kollontai: ”Stalin, își dă seama că trebuie să se înțeleagă cu popoarele vecine făcându-le prietene, deci și pe România, dorind să o trateze cât mai blând și să o câștige, ajutând-o chiar”. Blândețea se va vedea în curând.

Grigore Niculescu-Buzeşti

Grigore Niculescu-Buzeşti

Pe baza tratativelor din aprilie, Grigore Niculescu-Buzeşti, noul ministru de externe, transmite în dimineaţa zilei de 24 august o telegramă către emisarii români de la Cairo: „Guvernul Majestăţii Sale dă d-lor Ştirbey şi Vişoianu depline puteri spre a semna imediat armistiţiul cu Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii, în condiţiunile ce ne-au fost comunicate la Cairo. Menţionez că d-na Kollontai a comunicat acum câtva timp oficial, în numele guvernului sovietic, ministrului nostru de la Stockholm că Uniunea Sovietică consimte în condiţiunile iniţiale de armistiţiu să fie introduse următoarele completări:

Alexandra Kollontai- prima femeie ambasador din lume

Alexandra Kollontai- prima femeie ambasador din lume

1) Guvernul român va acorda armatei germane un termen de 15 zile pentru a părăsi ţara. Numai în caz de refuz, armata română ar urma să lupte alături de armata sovietică şi de celelalte armate Aliate pentru expulzarea germanilor din România.

2) În stabilirea reparaţiilor se va ţine seama de situaţiunea economică grea a României.

3) Se va lăsa guvernului român o regiune liberă prin care nu, repet, nu vor trece trupe sovietice în ipoteza în care operaţiuni militare ar fi necesare pentru expulzarea germanilor din România.

Emisarii sunt rugaţi a depune toate eforturile spre a obţine inserarea acestor dispoziţiuni în textul Convenţiei de Armistiţiu”.

Anunț de repatriere pentru basarabenii aflați sub jugul sovietic

Anunț de repatriere pentru basarabenii aflați sub jugul sovietic

Guvernul sovietic făcuse aceste concesii în condițiile în care România se afla în război ca stat inamic, care-i putea provoca încă pierderi grele. După reușita loviturii de stat din 23 august, Kremlinul nu mai luat în seamă ofertele făcute lui Antonescu și s-a comportat ca față de un stat ce capitulase necondiționat. Prin conținutul și modul de aplicare, Conveția de armistițiu din 12 septembrie 1944 a avut importante consecințe asupra României pentru următorii 45 de ani.

Istorie pe scurt

mai mult
Documentar

150 de ani de la înființarea Bibliotecii Academiei Române

46039-xl

Miercuri, 13 septembrie 2017, începând cu ora 10, în Aula Academiei Române va avea loc sesiunea festivă dedicată împlinirii a 150 de ani de la înființarea Bibliotecii Academiei Române. La eveniment vor participa conducerea și membrii Academiei Române, oficialități ale Statului român, invitați din partea ambasadelor și reprezentanți ai instituțiilor culturale românești. Sesiunea festivă va fi condusă de acad. Florin Gheorghe Filip, directorul general al Bibliotecii Academiei Române.

Manifestarea va fi urmată în sala „Theodor Pallady” de vernisajul expoziției „Biblioteca Academiei Române — Tezaur de cunoaștere”, în care vor fi prezentate exponate din colecțiile Bibliotecii Academiei Române. Vor expune Cabinetul de Manuscrise — Carte rară, Cabinetul de Stampe și Cabinetul de Numismatică.

Seria de evenimente dedicată împlinirii a 150 de ani de la înființarea Bibliotecii Academiei Române continuă joi și vineri, 14-15 septembrie 2017, în amfiteatrul „Ion Heliade Rădulescu”, cu Simpozionul „Valori patrimoniale ale Bibliotecii Academiei Române”.

Biblioteca Academiei Române, fondată la data de 6 august 1867, este prin statut și misiune cea mai reprezentativă bibliotecă cu rol național patrimonial din România. Deține aproape 14 milioane de unități de bibliotecă, concretizate în carte rară, carte veche, manuscrise, hrisoave domnești, documente de arhivă, stampe, fotografii, atlase și hărți, presă, numismatică. Biblioteca Academiei Române este, în prezent, o bibliotecă de și pentru cercetare științifică, vizitată anual de cercetători din țară și străinătate.

Biblioteca Academiei Române a fost înființată la 6 august 1867, la un an după fondarea Societății Academice Române (care din 1879 devine Academia Română).

Misiunea acesteia a fost, de la început, aceea de a aduna și conserva în colecțiile sale fondul național de manuscrise și tipărituri, ilustrând istoria și cultura românească, precum și istoria și civilizația universală, conform www.biblacad.ro. Colecțiile sale au o structură enciclopedică, începând cu cele mai vechi texte în limba română sau în limbile de cancelarie și cult care au circulat în interioriul spațiului românesc, până la ultimele publicații de orice tip și pe orice suport.

Biblioteca Academiei a fost găzduită inițial în câteva încăperi ale Universității din București, unde își avea sediul și Societatea Academică Română.

Tezaurul Bibliotecii Academiei Române s-a format în timp prin donații ale unor membri ai Academiei Române, printre care Mihail Kogălniceanu, Dimitrie Sturza, Bogdan Petriceicu Hasdeu, cât și prin achiziții și schimburi cu instituții similare din lume. Prima donație a fost colecția de manuscrise și cărți vechi a lui Dionisie Romano, episcop de Buzău, dăruită Academiei Române în 1873.

Dimitrie A. Sturdza, membru al Academiei și secretar general al acesteia timp de 34 de ani, a pus bazele cabinetului de stampe, cabinetului de hărți și ale cabinetului numismatic, acesta donând bibliotecii colecții de monede și medalii, colecții de documente istorice și foarte multe manuscrise vechi. Donații au făcut, de asemenea, și alte personalități de renume ale culturii române: Ion Ghica, V. Alecsandri, Al. Odobescu, Timotei Cipariu, Carol Davila, I. G. Sbierea, Alexandru Papiu Ilarian ș.a. Printre donațiile de mare valoare se numără: o neprețuită colecție de manuscrise și documente literare, printre ele figurând autografe Eminescu, Caragiale, Maiorescu, Slavici etc., dăruită Bibliotecii Academiei de Ilie Torouțiu, critic și istoric literar, membru corespondent al Academiei; arhiva lui G.T. Kirileanu; gravuri de Albrecht Durer, Lucas Cranach, Van Dyck, Rembrandt, Goya, Delacroix, Daumier, Toulouse-Lautrec etc.

În afară de donații, patrimoniul bibliotecii a fost îmbogățit prin colecții de valoare furnizate de anticariate, dar și prin schimburi de publicații cu alte academii, biblioteci, instituții științifice sau de învățământ superior din lume.

Prin Legea depozitului legal, aplicată din 1885, avea să se asigure un inventar al colecțiilor, conservarea și extinderea acestora.

În 1894 Biblioteca Academiei Române este mutată din sediul Universității din București pe un teren obținut de Academie pe Calea Victoriei, unde au fost amenajate câteva săli pentru bibliotecă precum și o sală de lectură pentru manuscrise. După 1900, ca urmare a sporirii numărului de colecții, spațiul de depozitare a devenit neîncăpător și a fost nevoie de un spațiu special pentru bibliotecă. Primul corp propriu al Bibliotecii a fost ridicat în 1928 de către arhitectul George Balș, în 1929 fiind date în folosință noul depozit și noua sală de lectură. Între anii 1936-1937 arhitectul Duiliu Marcu a construit un nou edificiu, unde Biblioteca Academiei a fost mutată în anul 1938.

La 5 decembrie 2001, a fost inaugurat un nou sediu al Bibliotecii Academiei Române, construit lângă vechea clădire din Calea Victoriei, între anii 1993-2001. Noua clădire, construită după proiectul arhitecților Romeo Belea și Gheorghe Roșu, are o suprafață de circa 16.000 metri pătrați și este alcătuită din mai multe corpuri, unul de zece etaje, iar celelalte de patru etaje. În noul sediu funcționează săli de lectură, o sală de expoziții, un muzeu, o sală de conferințe cu un sistem performant de digitizare și sonorizare, serviciile de informatizare, de schimb internațional, de bibliografie națională, cataloagele de carte și de periodice ș.a.

În decembrie 2005, a fost redată publicului vechea clădire renovată a Bibliotecii Academiei Române. Vechea clădire, care comunică cu cea nouă, a fost consolidată și modernizată. Aceasta are o sală de lectură modernizată, precum și o alta destinată exclusiv membrilor Academiei Române. De asemenea, la subsol există alte trei săli de lectură.

Ion Bianu a fost primul director al Bibliotecii Academiei Române, în perioada 1884-1935. Acesta a întocmit primul regulament de funcționare al bibliotecii, care a stabilit profilul instituției, a organizat colecțiile și normele de catalogare, îndatoririle personalului, principiile de conservare și utilizare a colecțiilor. La conducerea bibliotecii s-au mai aflat Radu Rosetti, Ioan Nistor, Barbu Lăzăreanu, Mircea Malița, Perpessicius (Dimitrie S. Panaitescu), Tudor Vianu, Șerban Cioculescu, Jean Livescu, Victor Emanuel Sahini, Gabriel Ștrempel, Dan Horia Mazilu. În prezent funcția de director general al Bibliotecii Academiei Române este deținută de acad. Florin Filip.

Fondurile Bibliotecii Academiei Române se cifrează la peste 14 milioane de unități, dintre care 3.600.000 monografii și 5.300.000 publicații seriale. Colecțiile speciale aflate în patrimoniul Bibliotecii Academiei Române îi asigura acesteia un loc de frunte printre instituțiile de acest fel din România. Dintre acestea, colecția de manuscrise este cea mai bogată din țară, iar colecțiile Cabinetului de Stampe, cele ale Cabinetului de Numismatică, ale Cabinetului de Muzică și ale Cabinetului de Hărți sunt adevărate puncte de referință în domeniu, indică www.biblacad.ro. Biblioteca virtuală găzduiește expoziții virtuale.

Fondurile generale ale Cabinetului de Manuscrise — Carte Rară sunt organizate în patru mari colecții: Manuscrise; Documente istorice; Arhive personale și corespondență; Cărți vechi și rare. În cadrul colecției de manuscrise, fondul românesc este cel mai bogat, însumând aproape 6000 de volume. Acesta conține în primul rând texte ale literaturii române vechi, dar și cele mai prețioase manuscrise aparținând lui Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, Ion Creangă, B. P. Hasdeu, Ion Luca Caragiale, Alexandru Vlahuță, George Coșbuc, Alexandru Odobescu ș.a. Din creația literară contemporană, colecția conține și cea mai mare parte a manuscriselor autografe ale lui Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Mihail Sadoveanu, Mircea Eliade.

Fondul de stampe numără circa 95.000 de piese și 43.000 de desene. O colecție aparte este reprezentată de cele peste 300.000 de fotografii, reprezentative pentru școala românească și străină, pentru toate tehnicile fotografice. Organizate ca o colecție aparte, fondurile de hărți și atlase includ 552 de atlase, 16.606 hărți, 250 hărți murale, hărți în relief și planigloburi.

În ceea ce privește materialele cu caracter muzical, există o colecție de aproximativ 55.000 de piese, cu o însemnată valoare documentară, în care se regăsesc opere ale unor compozitori români (George Enescu, A. Castaldi, E. Caudella, G. Muzicescu ș.a.), precum și opere ale unor compozitori străini de mare valoare—Beethoven, Berlioz, Chopin, Eduard Grieg, Handel, Liszt, Puccini, Rossini, Richard Strauss, Verdi ș.a. Cabinetul de muzică dispune de asemenea de o bogată fonotecă în care se găsesc imprimate, între altele, vocile unor personalități ale științei și culturii românești precum istoricul Nicolae Iorga, poeții Octavian Goga și Tudor Arghezi sau scriitorul Mihail Sadoveanu.

Biblioteca Academiei Române a fost de-a lungul timpului gazda a numeroase evenimente importante. Unul dintre acestea a fost lansarea, în ianuarie 2005, cu prilejul împlinirii a 155 de ani de la nașterea poetului național Mihai Eminescu, a primului volum al manuscriselor eminesciene, ediție facsimilată, coordonată de Academia Română.

La începutul lunii trecute, Banca Națională a României a marcat acest eveniment prin lansarea unei monede de argint cu valoarea nominală de zece lei.

Moneda a intrat în circuitul numismatic începând cu data de 4 august. Tirajul pentru această emisiune a fost de 200 monede din argint, iar prețul de vânzare, exclusiv TVA, fiind de 380 lei.

Moneda are diametrul de 37 mm, greutate 31,103 grame și cant zimțat. Aversul monedei redă o imagine de epocă a sălii vechi de lectură a Bibliotecii Academiei Române, inscripția în arc de cerc „ROMANIA”, valoarea nominală „10 LEI”, stema României și anul de emisiune „2017”.

Reversul monedei prezintă sigla Academiei Române suprapusă peste o compoziție grafică reprezentând colecțiile Bibliotecii Academiei Române; la exterior, inscripția circulară „BIBLIOTECA ACADEMIEI ROMANE 150 ANI”.

Monedele din argint, care au putere circulatorie pe teritoriul României, sunt ambalate în capsule de metacrilat transparent și vor fi însoțite de broșuri de prezentare redactate în limbile română, engleză și franceză. Broșurile includ certificatul de autenticitate al emisiunii, pe care se găsesc semnăturile guvernatorului BNR și casierului central.

Lansarea în circuitul numismatic a acestor monede din argint s-a realizat prin sucursalele regionale București, Cluj, Iași și Timiș ale Băncii Naționale a României.

mai mult
Documentar

200 de ani de la nașterea lui Mihail Kogalniceanu, om politic, istoric și scriitor

Mihail_Kogalniceanu (1)
Mihail Kogălniceanu, om politic, istoric și scriitor, s-a născut la Iași, la 6 septembrie 1817. Și-a început studiile în pensionul lui Victor Cuénim din Iași și la Institutul Francez din Miroslava, județul Iași, și le-a continuat la Luneville (Facultatea de Litere) și la Berlin (dreptul și istoria), conform dicționarului ”Membrii Academiei Române” (Editura Enciclopedică/Editura Academiei Române, 2003).

A fost trimis la studii la Luneville (între 1834-1835) și la Berlin (1835-1838) împreună cu fiii domnitorului Mihail Sturdza. La Berlin, pe lângă serioase studii particulare, audiază, din 1836, cursurile de istorie și drept ale Universității (la care se înscrie în 1837), orientându-și gândirea în sens liberal și democratic, se arată în ”Dicționarul scriitorilor români” (Editura Fundației Culturale Române, București, 1998; coordonatori: Mircea Zaciu, Marian Papahagi și Aurel Sasu).

Și-a desfășurat activitatea în mai multe domenii, fiind publicist, scriitor, traducător, istoric, editor. A desfășurat o intensă activitate de publicist: în 1838 a preluat de la Gh. Asachi ”Alăuta Românească”, seria nouă a suplimentului literar al ”Albinei Românești”, iar în 1840 a scos revista ”Dacia literară” și ”Foaia Sătească a Prințipatului Moldaviei”, înființând totodată o tipografie și o editură proprie. A scris, de asemenea, în alte publicații ale vremii, precum ”Propășirea”, ”Steaua Dunării” ș.a. A fost profesor la Academia Mihăileană (unde, în 1843, rostește celebrul ”Cuvântul introductiv” la Cursul de istorie națională), avocat, om politic.

A avut însemnate preocupări în domeniul istoriei. În 1837 a publicat, la Berlin, ”Histoire de la Valachie, de la Moldavie et des Valaques transdanubiens”, iar în 1841 a inițiat cea dintâi colecție de documente istorice, ”Arhiva românească”, urmată de ”Letopisețele Țării Moldovii” (trei volume), în care apăreau pentru prima dată cronicile lui Miron Costin și Ion Neculce. A fost membru al Societății de Istorie și Antichități din Odessa, precum și al Societății Orientale din Franța.

În literatură a abordat proza de inspirație autobiografică (”Iluzii pierdute”, ”Un întâiu amor” — Iași, 1841), istorică (”Trii zile din istoria Moldaviei”), de observare satirică a moravurilor vremii (”Fiziologia provincialului la Iași”). ”Excelent observator, cu un spirit ager și cultivat, de un umor intelectual subtil și o ironie distilată, Kogălniceanu vădește o reală dezinvoltură lexicală și un gust literar format prin studii și lectură. În materie de beletristică manifestă certe preferințe pentru francezi, de la autori care i-au marcat copilăria — Fénelon și Florian — până la scriitorii zilei, V. Hugo și Lamartine. Unii dintre ei, în frunte cu Balzac, devin zeii tutelari ai propriei creații, căci, exceptând câteva texte, Kogălniceanu este un scriitor prin excelență livresc” (”Dicționarul scriitorilor români”).

Mihail Kogălniceanu a desfășurat o susținută activitate politică. Participă la Revoluția din 1848 din Moldova, apoi, refugiat la Cernăuți, redactează, în august 1848, documentul intitulat ”Dorințele partidei naționale în Moldova”, precum și ”Proiect de Constituție pentru Moldova”. Documentul ”Dorințele partidei naționale din Moldova” a constituit expresia cea mai înaltă a cerințelor programatice formulate în Principate: autonomia deplină a țării, egalitatea în drepturi civile și politice, libertatea cuvântului și a tiparului ș.a., inclusiv Unirea Moldovei cu Țara Românească, ”cheia boltei fără de care s-ar prăbuși tot edificiul național”, spunea M. Kogălniceanu. Colaborează, totodată, la publicația ”Bucovina”.

A fost apoi unul dintre cei mai aprigi luptători pentru Unirea Principatelor. A fost unul dintre liderii Societății ”Unirea”, înființată la 25 mai 1856, membru în Comitetul electoral al Unirii din Iași (februarie 1857), deputat în Divanul ad-hoc (1857) și în Adunarea electivă (ianuarie 1859) din Moldova. Mihail Kogălniceanu a fost cel care a prezentat, în octombrie 1857, rezoluția adoptată de adunarea ad-hoc din Moldova, în care se arăta că ”cele dintâi, cele mai mari, mai generale și mai naționale dorințe ale țării” erau respectarea autonomiei, unirea Principatelor într-un singur stat cu numele de România, prinț străin ereditar ș.a. ”Om nou la legi noi” avea să spună Mihail Kogălniceanu în discursul rostit cu prilejul alegerii ca domn, de către Adunarea electivă a Moldovei, a lui Alexandru Ioan Cuza, la 5 ianuarie 1859.

După realizarea Unirii de la 1859, a fost inițiator și susținător al marilor reforme din timpul domniei lui Al. I. Cuza, în urma cărora cele două Principate au devenit un stat unitar modern. A fost prim-ministru al Moldovei (1860-1861) și apoi al României (1863-1865), ministru ad-interim la culte în Moldova (1860-1861), ministru de interne (1863-1864, 1868-1870, 1879-1881), ministru al industriei, agriculturii și lucrărilor publice (1864-1865) și ministru de externe (1876, 1877-1878). A fost, de asemenea, ministru plenipotențiar și trimis extraordinar la Paris (iulie 1880-iunie 1881).

În timpul guvernului conservator condus de Barbu Catargiu (ianuarie-iunie 1862), primul guvern unitar al României, care se opunea împroprietăririi țăranilor, Mihail Kogălniceanu rostește, la 25 mai/6 iunie 1862 în fața Adunării (parlamentul României), celebrul său discurs ”În apărarea țăranilor”.

Guvernul Mihail Kogălniceanu (12 octombrie 1863 — 26 ianuarie 1865) a reprezentat perioada cea mai rodnică în realizări social-economice din timpul domniei lui Cuza. Au fost adoptate Legea privind secularizarea averilor mânăstirești (1863), Legea privind înființarea Curții de Conturi (1864), Legea privind organizarea puterii armate (1864). În martie 1864, Mihail Kogălniceanu readuce în discuția Adunării chestiunea rurală, guvernul său susținând desființarea clăcii și împroprietărirea țăranilor. La 13 aprilie 1864 Adunarea a dat vot de blam guvernului Kogălniceanu. Mihail Kogălniceanu și-a prezentat demisia, dar aceasta a fost respinsă de domnitorul Cuza care, la 2 mai 1864, dizolvă Adunarea. A urmat perioada marilor reforme, în 1864 fiind adoptate Legea electorală, Legea rurală, Legea instrucțiunii ș.a. și promulgate Codul penal și Codul civil. Treptat, relațiile dintre Kogălniceanu și Cuza s-au deteriorat, fapt ce a dus la demisia lui Kogălniceanu (26 ian./4 febr. 1865). La moartea domnitorului Al. I. Cuza, Mihail Kogălniceanu spunea despre acesta: ”Nu greșalele lui l-au răsturnat, ci faptele lui cele mari. Acestea sunt nepieritoare (….) Și cât va avea țara aceasta o istorie…cea mai frumoasă pagină va fi aceea a lui Alexandru Ioan I”.

Mihail Kogălniceanu a militat, de asemenea, pentru dobândirea și apoi pentru recunoașterea independenței țării. În vara anului 1876, în calitatea sa de ministru de externe, trimite mai multe note agenților diplomatici români pentru a aduce la cunoștința Marilor Puteri revendicările românilor în contextul reizbucnirii crizei orientale. De numele său se leagă și proclamarea independenței de stat la 9 mai 1877. Astfel, la 9 mai 1877, în cadrul unei sesiuni extraordinare a Adunării Deputaților, Kogălniceanu rostește un discurs memorabil în care declară hotărât independența țării : ”În stare de război, cu legăturile rupte — ce suntem? Suntem independenți, suntem națiune de sine-stătătoare (…) suntem o națiune liberă și independentă”. La încheierea războiului, în memoriul adresat Congresului internațional de pace de la Berlin (1 iunie-1 iulie 1878), a apărat, alături de primul-ministru Ion C. Brătianu, cauza independenței și integrității României.

A fost membru titular al Societății Academice Române (din 16 septembrie 1868), vicepreședinte (1886-1887) și președinte al Academiei Române (28 martie 1887 — 27 martie 1890), președinte al Secțiunii Istorice a Academiei Române (1891). În 1891, în cadrul unei ședințe solemne a Academiei Române, Mihail Kogălniceanu a rostit memorabilul său discurs ”Dezrobirea țiganilor, ștergerea privilegiilor boierești, emanciparea țăranilor”.

Mihail Kogălniceanu a murit la 20 iunie 1891, la Paris. În Iași, există Muzeul Memorial ”Mihail Kogălniceanu”, înființat în 1971, care a fost redeschis în anul 2012, după o perioadă de reamenajare.

R.B.

mai mult
Documentar

Capitularea necondiționată: nazism vs. bolșevism

mc

S-a difuzat un interviu cu McNamara, care recunoștea avantajele victoriei din 1945 într-o formulă inedită. „Dacă am fi fost noi cei învinși, am fi fost considerați criminali de război. Pentru că așa ne-am comportat, ca niște criminali de război…”

Fostul ministru de externe al USA îl amintește pe Wilson, care credea că victoria din Primul Război Mondial reprezintă și sfârșitul tuturor războaielor din lume. De fapt a reprezentat o adevărată deschidere a cutiei Pandorei, potrivit bureriu.wordpress.com.

„Pe vremea brejnevismului am avut ocazia să constat, ca delegat al Uniunii Scriitorilor, că sovieticii aveau un canal tv. non-stop axat pe amintirile din război ale veternanilor. Care nu pomeneau nimic despre intențiile agresive ale lui Stalin, dar nici despre ajutorul substanțial pe care americanii l-au dat sovietelor, în materie de provizii și armament. Nu, ei singuri, sovieticii au înfrânt fiara fascistă.

Nimic de zis, canalul DOQ ne prezintă pe eroii americani, luptând pe două fronturi, cu japonezii și germanii. Am văzut la saturație filme sovietice sau anglo-americane despre minunatele fapte de arme ale aliaților. Și iată că într-o zi s-au milostivit. Au prezentat, tot în engleză, un film despre marea armată germană și despre eficiența ei extraordinară. Ba chiar s-a încercat scoaterea lui Wafen SS de sub incidența crimelor din lagăre, care ne este servită permanent și sublinierea faptelor de arme ale acestor divizii cu totul speciale, care, abstracție făcând de ordinele naziștilor, au ridicat moralul Wehrmachtului în momentele cele mai grele.

Dar METRO GOLDWIN MAYER ne-a oferit și o peliculă documentară, cu multe interviuri, despre rezistența germană și mai ales despre complotul WALKYRIA din 1944, avându-l protagonist principal pe contele von Stauffenberg, care voia  să ducă negocieri separate de pace cu puterile occidentale, preîntâmpinând ocupării țării de către sovietici. Asta în cazul fericit, în care aliații ar fi renunțat la colaborarea cu URSS, ceea ce, se pare că nu s-a dorit.

Se pare că autorii loviturii de stat nu cuoșteau criminalul acord Churchill-Roosevelt în privința capitulării necondiționate. Conspiratorii au luat legătura cu guvernele aliate prin intermediul diplomaților germani din statele neutre, în speță Berna și Vatican.. Complotiștii s-au izbit de zidul unui refuz categoric, care a contribuit la destinul lor tragic. Realizatorii filmului ne sugerează că tot complotul ar fi fost interpretat ca o neînțelegere între demnitarii germani și a fost minimalizat. Aliații nu-i cunoșteau și nu aveau încredere în cei care se proclamau opozanți, crezând că aceștia doreau. să-și salveze pozițiile în condițiile în care era evident că Germania pierdea războiul. Remarcabilă a fost și poziția lordului Vansittart, consilier al lui Churchill și un fanatic antigerman. Aliații erau hotărâți ca spre deosebire de situația din 1917 să învingă definitiv Germania și să distrugă orice urmă de viață de acolo.

WINSTON CHURCHILL despre germani:  „…există mai puţin de 70 de milioane de huni răi – unii dintre ei sunt de vindecat, ceilalţi de omorât”. Cât whyskie era în capul lui când a putut să facă astfel de afirmații despre un popor? Care, prin sacrificiul complotiștilor, acționând fără nici un sprijin exterior, au salvat onoarea Germaniei.
La Ialta, în ciuda protestelor demnitarilor americani si britanici, Churchill si Roosevelt au pactizat cu  Stalin în privința războiului total. La Casablanca Roosevelt a enunțat principiul “unconditional surrender”, care nu fusese niciodată o tradiție a războaielor europene. Dar care s-a practicat în Statele Unite în războiul Nord contra Sud. Churchill însuși a rămas uluit si britanicii au cerut să se evite formula predării neconditionate. Dar tot Churchill ulterior în Parlament a declarat că după ce Roosevelt a enunțat principiul, l-a sustinut si el.

După lichidarea rezistenței, trupelor germane nu le mai rămânea decât să lupte nebunește, prelungind războiul, convinse că nu mai există nici un semn de negociere cu aliații. Occidentul ajunsese să respecte steagul alb al cererii de pace. Asta nu s-a mai aplicat în WW2, din păcate.
PREMIERA ABSOLUTĂ a principiului unconditional surrender a avut loc în războiul civil american , unde s-a dorit distrugerea totală a celor învinsi. În 1918 aceasta încă nu s-a aplicat. Mașina infernală de tocat carnea nevinovaților a intrat pe arena europeană în acest al doilea război mondial, care ar fi putut fi evitat, printr-o pace echitabilă după prima conflagrație. Trupele anglo-americane bombardau orașele si satele cu populatie civilă, masacrau în mod organizat civilii, acuzând pe nemti de aceasta barbarie. În 1944 Roosevelt, din scaunul cu rotile i-a marturisit lui Stalin că se simte însetat de sânge. Englezii si americanii au bombardat cu bombe incendiare, cu firestorm, Dresda, oras deschis, lipsit de armată si de orice obiectiv militar, plin de femei si copii care s-au refugiat acolo de armata roșie ce înainta. Au murit 300.000 de oameni și s-a distrus Zwingerul. În schimb au fost lăsați sovieticii să se reverse peste continent.
Cam până prin 1955 părerile despre rezistența germană au fost împărțite, între simpatizanții nazismului și adversarii săi. Sătui de cultul personalităților și de eroii proclamați asfel de naziști, germanii ezitau să-i considere eroi pe colaboratorii contelui Stauffenberg. Între timp izbucnise războiul din Coreea, militarii americani fiind nevoiți să lase Europa pe cont propriu. Filmul MGM surprinde evenimentul intrării Germaniei în NATO și înființării noii armate germane. (În paranteză fie zis, imediat după capitulare, Churchill începu să fie îngrijorat de pretențiile staliniste și se spune că ar fi dorit să folosească trupele foste hitleriste împotriva sovieticilor. Premierul britanic însă tocmai ieșea din istorie, altminteri cine știe ce s-ar mai fi întâmplat…).

Germania își reconsideră eroii antihitleriști, ziua de 20 iulie, în care a avut loc complotul e comemorată cum se cuvine. ERNST NOLTE în volumul „Războiul civil european 1917-1945” afirmă că războiul împotriva Poloniei a început cu un GENOCID la Bydgoszcz prin măcelărirea câtorva mii de germani. Churchill pledase tot pentru genocid: „atac absolut distrugător în spatele frontului nazist, efectuat cu bombardiere grele”. Ernst Nolte spune că anglo-americanii „ au dus un război de nimicire prin atacuri din aer asupra populaţiei germane…700.000 din ei au murit în chinuri groaznice…” „Azi s-ar considera necugetată separarea acestor declaraţii de declaraţiile corespondente ale lui Churchill sau postularea unidirecţională privind cauza germană şi efectul englez” (E.N.). Stalin a deportat în Siberia populaţia germană de pe Volga, reuşind să extermine cam 20% din aceasta. La fel a făcut cu balticii. Tot aplicaţie spre genocid au avut şi planurile lui Benes de „transfer” al germanilor sudeţi. În Finlanda, Mannerheim a încheiat un armistiţiu defavorabil cu Moscova deoarece se temea că poporul său, nici cât populaţia Leningradului, va fi „exterminat”. Hitler a făcut din exterminare un principiu (E.N.) iar Himmler a participat la „transformarea biologică” a milioane de oameni. Începând din Ucraina, înjosirea rasei cotropite de către germani a dus la radicalizarea unui popor, iniţial pornit spre colaboraţionism, graţie crimelor lui Stalin…

Dar să revenim: englezii au exilat în Canada „o parte importantă a emigranţilor germani antifascişti, considerându-i spioni”. Aşa va proceda SUA cu japonezii, după Pearl Harbor, internându-i în lagăre.
Trebuie spus că Ernst Nolte nu este unul dintre „revizioniştii” problemei holocaustului şi a antisemitismului în general. Ideea lui este asemănarea dintre naţional-socialism şi comunism; contrar lui Hitler, istoricul e de acord cu valenţele progresiste ale creştinismului. El susţine că pot fi puse în acelaşi plan proiectele de exterminare a evreilor cu cele bolşevice de distrugere mondială a clasei capitaliştilor:
(Soluţia finală) „este extremă şi cea mai caracteristică dintre toate faptele naţional-socialismului, iar secretizarea ei face parte esenţial din acel context, ca şi acea răsturnare a filosofiei tradiţionale a istoriei, pe care nici Hitler n-a îndrăznit s-o prezinte public. Ca distrugere teoretic totală a unui popor mondial (evreii, n.n.), aceasta se deosebeşte fundamental de toate genocidele şi este contraimaginea exactă a distrugerii teoretic totale a clasei mondiale (capitaliste, n.n.), prin bolşevism, şi în această privinţă este copia, în domeniul biologiei, a originalului social. Dar tocmai de aceea nu este numai o distrugere biologică, ci înseamnă o decizie cu privire la procesul istoric, în totalitate, o decizie împotriva progresului (!), în timp ce bolşevismul a fost o decizie pentru progres, dar în strânsă legătură cu realităţile rămase în urmă”, spune acest inteligent istoric german.”, scrie ERWIN LUCIAN BURERIU pe blogul personal.

Info: Cine a fost Robert McNamara?

  • Născut în 1916, termină Universitatea Berkeley şi face un MBA la Harvard.
  • În tinereţe lucrează la Price Waterhouse şi ca profesor la Harvard.
  • În 1943 se înrolează în Aviaţia SUA şi lucrează în analiza eficienţei bombardamentelor americane asupra Japoniei, fiind implicat şi în atacurile nucleare.
  • După război se angajează la Ford, unde introduce concepte precum centura de siguranţă şi câteva modele auto ieftine şi foarte populare. Ajunge primul preşedinte al firmei ales din afara familiei Ford.
  • În administraţia Kennedy, McNamara devine Secretary of Defense (un fel de Ministru al Apărării), post din care a reorganizat şi modernizat structurile armatei americane, a schimbat politica lui Eisenhower, ce presupunea un atac masiv şi probabil nuclear al SUA împotriva oricărei ţări ce îi supăra, în favoarea unor incursiuni de amploare mică, limitate în funcţie de cât de puternici sunt duşmanii şi fără a folosi arme nucleare împotriva lor.
  • Ocupa această poziţie în administraţie şi în momentul crizei nucleare din Cuba, când ruşii amplasaseră acolo rachete nucleare.
  • Aşa cum îl numeşte CNN, a fost principalul arhitect al războiului din Vietnam, fiind implicat în planificarea sa de la invazie şi până la retragerea americanilor de acolo.
  • Între 1968 şi 1981 a condus Banca Mondială.
  • După 1981 a militat pentru o politică ce ar interzice utilizarea armelor nucleare în Europa, în cazul unei invazii sovietice (era Războiul Rece, se temeau de seceră şi ciocan) precum şi de eliminare a arsenalului nuclear din cadrul NATO.

A murit pe data de 6 iulie 2009, la 93 de ani. O viaţă lungă şi plină de evenimente, iar felul în care arată lumea astăzi probabil i se datorează şi lui. Documentarul Fog of War, premiat cu Oscar, este extraordinar, un interviu de aproape o oră cu McNamara, în care jumătate dintre cuvintele sale pot fi utilizate ca citate:

https://filme-online.to/film/b25/The-Fog-of-War-Eleven-Lessons-from-the-Life-of-Robert-S.-McNamara?ep=998057

mai mult
Documentar

Consiliul de Coroană din 14/27 august 1916

ferdi

Acum 101 ani, în ziua de 14/27 august 1916, a avut loc Consiliul de Coroană care a decis intrarea României în Primul Război Mondial, alături de Antantă, într-o convenție politică și una militară. În aceeași zi, România a declarat război Imperiului Austro-Ungar.

Consiliul de Coroană a avut loc la Palatul Cotroceni, în prezența Regelui Ferdinand I. La consiliu s-a decis mobilizarea generală. A doua zi, în seara de 15/28 spre 16/29 august, Capitala a fost atacată. Regina Maria și copiii s-au retras la Buftea, iar Regele Ferdinand cu Principele Carol la Scroviștea.

Vreme de doi ani, Bucureştiul îşi păstrase neutralitatea. Fiecare tabără încercase să atragă Bucureştiul de partea ei. Puterile Centrale, adică Germania şi Austro-Ungaria, promiteau mai multe drepturi pentru românii din Transilvania şi protecţie contra pretenţiilor Bulgariei asupra Dobrogei. Antanta, alcătuită din Anglia, Franţa şi Rusia, a fost iniţial foarte rezervată în promisiuni. Dar când aliaţii au întâmpinat mari probleme pe frontul de vest, premierul Brătianu a obţinut recunoaşterea drepturilor României asupra Ardealului. Ferdinand de Hohenzollern a acceptat cu stoicism direcţia impusă de opinia publică şi confirmată cu hotărâre de regină, englezoiaca Maria.
La izbucnirea primului război mondial, Vechiul Regat – întărit de 50 de ani de stabilitate – devenise un magnet pentru provinciile istorice în care românii erau majoritari. Pentru imperiile vecine, cel ţarist şi cel austro-ungar, era evident că pe agenda românească figura în primul rând reîntregirea.

Neutralitatea României – hotărâtă vara lui 1914 – a fost o decizie îndelung cumpănită. Carol I ştia că vechiul său tratat cu Austro-Ungaria şi Germania putea fi uşor denunţat. Puterile Centrale nici măcar nu îl anunţaseră că vor declara război Serbiei. Vestea i-a fost adusă post factum de ambasadorul Vienei, Czernin. Prima replică a regelui a fost: „Asta înseamnă război mondial”.

În plus, bătrânul soldat era convins, şi avea dreptate, că maşinăria de război germană era net superioară armatei române. A preferat deci să aştepte. Soluţia a fost agreată şi de premierul filo-francez, Ionel Brătianu.

În ceea ce privește cazul românesc, începutul războiului a fost privit cu îngrijorare de autorități, dată fiind poziția României, din punct de vedere geografic. Mai mult, țara se afla într‑o alianță militară cu Puterile Centrale, Austro‑Ungaria, Germania și Italia, însă în același timp exista un puternic sentiment filofrancez în societate, dar și la nivelul clasei politice. Era astfel dificil de hotărât de partea cui să își trimită România armata. Regele Carol I a fost onest în momentul în care i‑a asigurat pe aliați de bunele sale intenții, însă le‑a și explicat că, pentru toată lumea, adoptarea neutralității este cea mai bună politică. Obți­nerea Cadrilaterului de la bulgari în 1913 crea un precedent de dobândire a unor teritorii care îi făcea pe români „previzibili” în ochii austro‑ungarilor. Feld­mareșalul Conrad von Hötzendorf, șeful Statului-Major General al Armatei austro‑ungare, considera România „pierdută” ca aliat, pentru că „românii doreau să‑și întemeieze statul național unitar prin alipirea Transilvaniei și Bucovinei, iar în împrejurările date vor acționa într‑o manieră anume, gândită pentru atingerea acestui țel” (Hitchins, România. 1866‑1947, p. 294).

Perioada neutralității (1914‑1916) a fost dominată de ideea războiului, în sânul ambelor partide politice majore, au apărut semnificative diferențe de opinii cu privire la neutralitate sau intervenție. Conservatorii erau împărțiți cu privire la poziționarea strategică, iar liberalii erau uniți în ideea neutra­lității. Incapacitatea Puterilor Centrale de a obține o victorie rapidă pe Frontul de Vest, precum și necesitatea de a primi angajamente ferme din partea Aliaților cu privire la pretențiile teritoriale ale României convergeau către prudență din partea țării noastre.

În Note politice, Alexandru Marghiloman, figură conservatoare importantă și contestată în epocă, ne prezintă viziunea lui Ionel Brătianu privind începutul războiului. Acesta considera că a avut o formă „antipatică”, exprimându‑se astfel la Consiliul de Coroană din 1916, mai ales prin politica agresivă a Austriei față de România și prin neimplicarea Italiei în conflict. Brătianu era unul dintre liderii politici care evitau declarații publice cu privire la politica externă, chiar dacă nu‑i oprea pe ceilalți să‑și exprime propriile păreri, uneori prea înflăcărate, în parlament.

O mare parte din angajamentele Aliaților nu au fost respectate

Sprijinul României era solicitat cu foarte multă insistență de către puterile Antantei. Cu toate acestea, ezitarea venea din pricina Rusiei, pe care unii oameni politici români o priveau ca pe un pericol, neînțelegând deplina concordanță între guvernul rus și cel român cu privire la necesitatea luptei împotriva austro‑ungarilor (A. Iordache, Reorientarea politică a României și neutralitatea armată. 1914‑1916, p. 215).

Însă, momentul în care românii au fost pe deplin convinși de francezi să intre în conflagrație, dincolo de acordul militar și politic pe care Brătianu l‑a cerut Antantei, a fost mesajul trimis de către Aristide Briand, prim-ministrul Franței, guvernului român, prin vocea lui Camille Blondel. Astfel, România era asigurată că „își va lua locul în coaliție la momentul psihologic și va asigura legitim, în ochii tuturor, larga satisfacere a aspira­țiilor sale naționale (…). Puterile occidentale n‑au încetat de a acorda încredere d‑lui Brătianu și poporului român. Dacă România nu va folosi prilejul actual, ea nu va mai regăsi posibilitatea de a deveni un mare popor prin reunirea fiilor săi” (Iordache, p. 227).

Intrarea României în război a fost urmată, în decursul anilor, de o serie de explicații, de cauze, legate de realizarea unității tuturor teritoriilor în care românii erau etnic majoritari. Cu sigu­ranță, componenta națională a fost foarte importantă, însă mult mai importante au fost contextul ales pentru intrarea în război și toate forțele pozitive care au făcut ca România să se situeze de partea învingătorilor.

Istoria a decis întru totul în favoarea românilor, ceea ce l‑a făcut pe liderul conservator P.P. Carp să afirme că România are atât de multă șansă, încât nici nu‑i mai trebuie oameni politici competenți care să se ocupe de soarta țării.

E o bună parte de adevăr în vorbele lui Carp. Decizia guvernului Brătianu (luată în acord cu regele Ferdinand și ratificată de Consiliul de Coroană) de a intra în război împotriva Puterilor Centrale, astăzi, este pe deplin justificată. Lui Ionel Brătianu și celor care au gândit ca el li se datorează în mare măsură crearea României Mari. Avem aceste opinii pentru că știm ce s‑a întâmplat. Însă în 1916 lucrurile nu erau la fel de clare. Din punct de vedere militar, exista o superioritate germană pe fronturi, iar Statele Unite erau încă departe de a‑și fi precizat poziția. Rusia se apropia cu pași repezi de momentul revoluției, lucru care a surprins pe toată lumea (mai ales pe români, gândin­du‑ne la chestiunea tezaurului). A declara în acel moment război Austro‑Ungariei și implicit Germaniei însemna cel puțin o mare imprudență. Peste toate, Armata română s‑a dovedit complet nepregătită pentru războiul modern. I‑a mai revenit și misiunea, practic imposibilă, de a acoperi cel mai lung dintre fronturi: întreg arcul Munților Carpați și întregul curs al Dunării, de la intrarea fluviului în țară până la mare (traversând și frontiera terestră a Dobrogei).

Cu toate acestea, românii au ales să fie de partea Antantei. O mare parte dintre angajamentele de război ale Aliaților n‑au fost respectate, românii suferind mult peste puterea lor, atât uman, cât și material.

„Ușor este să zici: război și România Mare. Iată acum războiul, și nervii nu ne mai țin…”

Important de observat, credem noi, este și modul în care contemporanii evenimentelor s‑au raportat la ideea mobilizării generale, pentru că istoria e făcută de oameni și tot de ei este și scrisă. În acest sens, omul politic conservator Vasile Th. Cancicov semnala următoarele pentru datele de 14 și 15 august 1916: (Jurnal din vremea ocupa­ției. Impresiuni și păreri personale din timpul războiului României. Jurnal zilnic 13 august 1916 ‑ 13 august 1917, pp. 28‑31).

„Duminică, 14 august. (…) De la București, spre Predeal, a trecut un tren militar ce transporta o parte din regimentul 6 Vânători. Lucrul acesta e simptomatic; azi la București e adunat Consiliul de Coroană, iar înainte ca acest consiliu să fi luat o hotărâre, asistăm ziua în amiaza mare la transportare de trupe spre granița Carpaților. Soldații sunt entuzias­mați, încărcați de flori, cântă în cor împreună cu publicul de pe peron «La arme!» De la București n‑a sosit nici o știre. (…)

La ora 8 seara vine la Cazinou știrea că mobilizarea generală a fost hotărâtă pentru astă‑seară la miezul nopții. Vestea mobilizării generale n‑a produs nici un entuziasm. Jocul a încetat imediat, iar cazinoul stinge luminile și închide. Toată lumea iese în parc spre a merge acasă; toți discută zgomotos, unii aplaudă gestul României, alții rămân pesi­miști. Un agent de poliție îmi comunică că toate trenurile de pasageri au fost suspendate pe 5 zile. (…)

Luni, 15 august. (…) Clopotele mănăstirii sună prelung de răsună Valea Prahovei în tăcerea nopții; e anunțarea mobilizării generale.

Ușor este să zici: război și România Mare. Iată acum războiul, și nervii nu ne mai țin. Stingerea electricității în mod brusc, sigu­ranța că războiul a fost declarat, ideea că la Predeal sunt deja lupte ne dau gânduri negre și insomnie. (…) Când a răsărit soarele, goarnele militare răsună sub ferestrele hotelului; e anunțarea mobilizării generale. (…) Seara în restaurantul hotelului după ce s‑a servit masa, și‑a făcut apa­riția un elev plutonier al școalei militare de ofițeri, în ținuta de campanie. E șeful postului militar din gară. Cu un glas sever și tare, el se adresă publicului: «Starea de asediu fiind proclamată în toată România, cu începere de azi, nimeni nu mai poate părăsi locuința lui după ora 10 seara. Lumina se va stinge devreme, iar stolurile ferestrelor vor fi lăsate în jos». Nimica toată, totuși o emoțiune necunoscută m‑a cuprins. Starea de asediu, pe care am votat‑o în Parlament de două ori – fără nici o emoție – o dată la 1907 și a doua oară la 1913, atât de inofensivă pe hârtie, acum că se aplică mi se pare monstruoasă.”

„Trăiască brava Armată română!”

O altă mărturie asupra evenimentelor este cea a Yvonnei Blondel, fiica ambasadorului francez la București, Camille Blondel, și artizanul intrării României în război de partea Antantei. Yvonne a fost căsătorită cu un membru al high‑life‑ului bucureștean, Jean Cămărășescu, în momentul scrierii jurnalului său, Jurnal de război. 1916‑1917. Frontul de sud al României. Ea spunea următoarele:

„Duminică 14‑27 august. Se simte cum în aer plutește ceva intens, pe care nu‑l putem defini. Dar în fond, el nu este poate decât înlăuntrul nostru. Este bucurie, este o neliniște profundă. (…) La ora zece a fost un mare Consiliu de Coroană, care a proclamat starea de asediu. La ora cinci, un nou consiliu decretează mobilizarea generală a armatelor terestre, navale și aeriene și anunță că s‑a declarat război Austro‑Ungariei (…).

Luni 15‑28 august. Șiruri întregi de bărbați pleacă la regimentele lor. (…) Despărțiri e­mo­ționale, urări de noroc celor care pleacă și care se străduiesc să braveze zâmbind, cei care rămân stăvilindu‑și lacrimile… sau, dimpotrivă, femei înso­țindu‑și soții și zbierând ca niște bocitoare în urma unui mort. (…) În cursul nopții, ni s‑a comunicat că, încă din prima seară, trupele române au trecut victorioase Carpații. Soldații au o ardoare nebună și unitățile noastre se îndreaptă spre Brașov și Sibiu. Trăiască brava Armată română! Inimile noastre sunt pline de speranță și de urări de bine pentru ea (pp. 38‑42).”

Cele două episoade descriu la nivel personal modul în care oamenii simţeau intrarea în război. Observăm că nu există aproape nici o deosebire de trăire între mărturia unui bărbat şi cea a unei femei. Ambele personaje simţeau bucuria momentului, dar şi solemnitatea, şi tensiunea care emanau din acesta.

„O singură lozincă: unirea!”

Intrarea României în Primul Război Mondial și încheierea acestuia de partea învingătorilor l‑au făcut pe I.I.C. Brătianu să declare în Parlamentul României Mari: „Noi nu am intrat în război ca niște solicitatori nepoftiți. Noi am intrat în război ca niște aliați doriți și ceruți. Noi am intrat bărbăteș­te, atunci când ambasadorul Franței la Petrograd spunea: dacă România nu intră în război, se poate compromite frontul occidental; am intrat în război când rușii ne spuneau: «acum ori niciodată»”.

Am ales să încheiem prezentarea cu un citat din Nicolae Iorga care, la 21 august 1916, scria următoarele: „Iar toți cei care au rămas în vechea țară îngustă nu pot avea decât un singur rost: munca, și o singură lozincă: unirea. Dumnezeu va ajuta silințile unui neam întreg care pentru un drept așa de firesc nu cruță nimic din tot ce a putut agonisi, din tot ce surprinde în puterile sale!” (Transilvania IX Ceasul pe care‑l așteptam, p. 6).

mai mult
Documentar

O româncă trăieşte în Pacific unde sunt locuri exotice, dar şi oameni care n-au curent electric şi mănâncă doar ce găsesc în natură

pac1

O româncă din Oradea trăieşte de trei ani într-un arhipelag din Pacific, aflat la 15.000 de kilometri de casă, într-o altă civilizaţie, unde mai există oameni care nu au acces la curentul electric şi care se hrănesc doar cu ce cultivă în propriile grădini, ori ce găsesc în natură.

Cineva a spus odată că aventura este şampania vieţii, iar dacă acest lucru e adevărat, atunci Dana Molnar  (28 de ani) a băut o sticlă întreagă. Povestea ei poartă un iz de neverosimil, fie doar şi pentru faptul că prezentul înseamnă Vanuatu. Cu scuzele de rigoare pentru cei care ştiu ce este Vanuatu, precizez că nu e numele vreunui bar nici al unui joc de noroc, ci o ţară ascunsă în imensitatea Oceanului Pacific, la mii şi mii de kilometri de România, unde şi cu gândul e dificil de ajuns. Dana e din Oradea, însă a plecat demult de acasă. Genul de femeie activă, care-şi caută şi descoperă mereu câte ceva în interior folosind ce e în jur. Facultate şi job în Bucureşti, apoi Marea Britanie, America, Luxemburg, Parlamentul European şi interesul faţă de programele de voluntariat. Aşa a ajuns în 2012 tocmai în Vanuatu, o ţară despre care recunoaşte cu sinceritate că nici nu auzise. „Îmi doream mai demult să încerc să plec într-un program de voluntariat şi Organizaţia Internaţională a Francofoniei mi-a oferit această şansă. Am avut de ales între Vietnam, Cambodgia şi Vanuatu. De primele două auzisem, ultima habar nu aveam unde e. Aşa că am deschis laptopul, am dat Google direct pe imagini şi am zis «Da. Asta vreau!» Evident am luat apoi puţin la puricat informaţiile şi mi s-a părut fascinant. Misterios, dar fascinant!“, a mărturisit ea pentru „Weekend Adevărul“.

Informaţiile despre arhipelagul Vanuatu sunt însă puţine şi doar generaliste, chiar şi Google sau Wikipedia fiind zgârcite în amănunte, aşa că Dana Molnar a aterizat acum trei ani la Port Vila, capitala statului Vanuatu, cu inima uşor strânsă şi cu sentimentul pe care l-a avut Columb când a călcat în America. Minus dorinţa de a cuceri ceva. „Am plecat de la IBM în Vanuatu. Poate sună ciudat, dar a fost o alegere corectă. Postul de acolo se potrivea cel mai bine profilului meu“, a mărturisit ea. Dana a făcut un an de voluntariat, şi apoi a vrut să mai rămână acolo, drept pentru care a căutat oportunităţi de muncă. Nu i-a fost uşor, dar acum lucrează la Universitatea Pacificului de Sud, o universitate regională care acoperă 12 ţări din zonă. Una mai exotică decât cealaltă: Insulele Cook, Kiribati, Tuvalu, Fiji, Insulele Marshall, Nauru, Niue, Samoa, Tonga, Tokelau, Insulele Solomon şi Vanuatu. Doar în ultima se vorbeşte şi franceza, aşa că ea coordonează programele cu predare în această limbă. Munca este destul de dificilă, deoarece nu există o echipă bună de susţinere, din cauza lipsei de personal, aşa că polivalenţa este un atu important în Vanuatu. Mai are doi ani de contract şi nu ştie dacă va mai rămâne. Ar încerca altceva, poate America de Sud, dar mai e până atunci.
Cum e însă viaţa în Vanuatu, o ţară care în 2006 a câştigat un sondaj prin care a fost desemnată „ţara cu cei mai fericiţi oameni din lume“?

În primul rând, trebuie spus că Vanuatu e un arhipelag de peste 80 de insule, dintre care 65 – vulcanice. Doar patru dintre ele au însă electricitate, pe restul celor locuite se trăieşte fără. Există câteva oraşe, între care şi Port Vila, unde locuieşte românca noastră, însă majoritatea populaţiei provine din mediul rural şi trăieşte din ce cultivă în grădini, eventual schimbând o parte dintre produse cu altele. Capitala are două străzi mari principale, pe care sunt majoritatea hotelurilor, a cafenelelor şi magazinelor, iar centrul este socotit locul unde este piaţa. „În esenţă, Vanuatu este o ţară săracă, dar scumpă. Expaţii au salarii bune. Sunt multe ONG-uri internaţionale. Localnicii trăiesc altfel. Ca să dau un exemplu, chirie decentă sub 1.000 de euro nu găseşti, o maşină second hand e cam 8.000 de euro, un fel la restaurant e 10 euro. Salariul minim pe economie e de 240 de euro, mai mare ca în România, dar destul de puţini oameni au serviciu şi doar la oraşe. Un salariu bun de localnic ajunge pe la 1.400 de euro. Vanuatu este însă una dintre ţările cel mai puţin dezvoltate. Spre exemplu, internetul merge bine abia de anul trecut, când ţara a fost legată la un cablu american din Hawaii, dar şi aşa, cade frecvent”, a povestit Dana.
Dezvăluirile continuă şi merită consemnate: „Există un singur canal de televiziune şi de curând s-a deschis primul cinematograf din ţară, la care încă nu am ajuns. Străzi asfaltate sunt doar în oraşele importante şi alea au multe gropi. Trotuare nu prea vezi, e altă lume. Spre exemplu, aici toată lumea merge în şlapi la birou, la şcoală, la piaţă, oriunde. Nu sunt parcuri sau locuri de joacă, pentru că peste tot este vegetaţie abundentă, totul e verde, iar apa oceanului este de un albastru infinit. Cred că şi asta m-a convins să stau aici“. Peisajul şi condiţiile te trimit fără să vrei cu gândul la sălbatici, dacă nu chiar la canibali, ştiut fiind că prin zona Pacificului se obişnuia ca oamenii să îşi mănânce duşmanii. „N-am auzit să fie aşa ceva. Sate izolate în care bărbaţii se îmbracă doar cu nambas, care le acoperă sexul, iar femeilecu fuste de paie, ştiu că există. Însă în comunităţile în care am fost se îmbracă aşa doar la ocazii. Pe insule sunt multe triburi, însă oamenii nu mai umblă dezbrăcaţi şi mai toţi ştiu bislama. E limba oficială, dar în total se vorbesc peste 100 de limbi în Vanuatu. Cum însă curent electric e doar în patru localităţi, viaţa are alt ritm. Ce m-a şocat şi nu mi-a plăcut aici este condiţia femeii, care nu e deloc reprezentată în politică sau funcţii de conducere. În plus, violenţa domestică şi violurile sunt foarte răspândite. De aceea, trebuie să fii atentă în anumite cartiere sau în autobuze. Ţara e safe dacă ai grijă, însă după lăsarea întunericului, cum nu e lumină pe străzi, mai bine nu ieşi singură din casă“, a mărturisit Dana. Un capitol aparte al vieţii din Vanuatu este legat de familie: „Aici familia are un sens larg. Există întotdeauna unchi, mătuşi, veri, nepoţi. Nu sunt orfelinate. Dacă apare un copil nedorit, atunci se găseşte cineva care să-l ia. Asta nu înseamnă însă că-l va creşte bine. Din păcate, familiile fac câte cinci-şase copii şi evident că nu au bani să-i crească şi să-i educe. Şcoala primară e gratuită, dar apoi se plăteşte, în jur de 500 de euro de copil pe an, şi de unde bani  dacă tu cultivi fructe şi legume în grădină? Mulţi abandonează!“.  Foto -Golful din Port Vila are o privelişte superbă Ţara în care nu sunt magazine de haine Viaţa unui expat în Vanuatu este complet diferită de cea a unui localnic:„Suntem destui străini aici şi petrecem timpul liber împreună. Ne întâlnim fie acasă, fie la câte un restaurant, mereu apare câte un eveniment, o zi de naştere, o inaugurare de casă, mergem la plajă, în general în jurul insulei, pentru că acolo e mai frumos, facem scufundări. Sunt douâ-trei plaje şi în capitala Port Vila, iar apa din port are o culoare superbă. Cele mai multe prietenii le-am legat în primul an, când, împreună cu ceilalţi străini am descoperit insula. Mulţi au plecat însă. Lumea vine şi pleacă şi fiind din toate colţurile lumii, e greu să ţii o relaţie strânsă. Prieteni localnici am foarte puţini. Din exterior, ai putea crede că suntem într-o continuă vacanţă, deoarece clima tropicală şi anotimpurile inversate creează această senzaţie. E frumos, dar şi greu. Eşti departe de casă, de familie, de confortul cu care te-ai obişnuit. Uite, spre exemplu, aici nu sunt magazine de hai- ne. Nu vorbesc de mall-uri, ci de magazine simple. Există câteva magazine second- hand, în care îţi dai seama ce găseşti, şi două-trei cu haine de vacanţă. Alt lucru care îmi lipseşte este brânza. Deşi au ferme de vaci, nu fac brânză. Carnea de vită e mult mai ieftină decât cea de pui. O bere bună, de import, costă 7-8 euro. A venit un francez şi a făcut o fabrică de bere autohtonă, cu vreo 20 de angajaţi, care pe piaţă costă 3 euro. Alcoolul e scump aici. De fapt, toate preţurile sunt cam triple faţă de România, pentru că e insulă şi totul se importă“.  (Foto – tarabă cu produse tradiţionale)    E un paradis fiscal Deşi pare un paradis tropical, fiind într-o zonă în care temperatura nu scade sub 20 de grade în nicio perioadă a anului, Vanuatu nu e chiar o destinaţie de vacanţă. „Turismul este o sursă de venit pentru ţară, dar nu e dezvoltat nici pe departe ca în Europa. Sunt resorturi de lux, iar cei mai mulţi vizitatori vin din Australia şi Noua Zeelandă, în special pe vase de croazieră, care fac escale în Port Vila. Nu stau însă decât o zi-două, în care nu au timp să vadă prea multe şi să înţeleagă viaţa de aici. Ei vin mai mult pentru cumpărături duty-free. Dacă ies din oraşe, se duc în tururi organizate, aşa că triburile care li se prezintă sunt parte a unui spectacol de teatru“, ne-a mai dezvăluit românca. În plus, Vanuatu este un paradis fiscal, deoarece sunt puţine taxe de plătit. Corupţie demnă de România Fenomenul corupţiei este foarte dezvoltat în Vanuatu şi i-ar face invidioşi chiar şi pe politicienii noştri. „Chiar în această perioadă există un caz la tribunal în care 16 deputaţi din 52 sunt acuzaţi de dare şi luare de mită. Cât despre Guvern, acesta se schimbă cam la şase luni“, a povestit Dana.  Confirmarea spuselor ei a venit din presa internaţională, care a semnalat că şeful parlamentului (foto jos- clădirea Parlamentului) din Vanuatu, condamnat pentru corupţie, s-a autograţiat în timp ce-i ţinea locul preşedintelui statului. Guţă este mai cunoscut decât Nadia Dana a constatat că tripleta Hagi – Nadia (foto) – Năstase, despre care se spune că e vârful de lance al imaginii României în lume, suferă în Pacific. „Foarte puţini au auzit de Hagi. Cei care sunt pasionaţi de fotbal. De Nadia, nimeni. Nici măcar de Dracula nu se ştie nimic. În schimb, am rămas cu gura căscată când am auzit manelele noastre, care sunt în mare vogă la discoteci. Discoteci însemnând trei-patru şi ceva în genul căminelor culturale de la noi. Guţă şi Costi Ioniţă răsună de duduie pereţii şi fac furori. Nu ştiu cum au ajuns aici şi sunt convinsă că nu ştie nimeni că sunt din România, dar muzica lor le place“, a povestit Dana Molnar. Independenţa, de numai  35 de ani Republica Vanuatu are o istorie destul de scurtă, declarându-şi independenţa abia în 1980. Primii europeni care au ajuns acolo au fost spaniolii, conduşi de navigatorul portughez Fernandes de Queiros, în 1606, iar arhipelagul a fost declarat teritoriu spaniol, inclus în colonia Indiilor Spaniole de Est. În secolul al XVIII-lea au ajuns acolo exploratorii britanici şi francezi, iar în 1906 teritoriile au intrat sub ocupaţia Franţei şi Angliei, care au instituit un condominium, adică o guvernare după legi şi reguli ale ambelor părţi. Aşa se face că în Vanuatu există influenţă atât engleză, cât şi franceză în rândul populaţiei melaneziene. În 1980, Anglia şi Franţa au agreat declararea independenţei şi aşa a părut Republica Vanuatu. Ţara are o populaţie de 260.000 de locuitori şi două oraşe importante: Port Vila (44.000 de locuitori) şi Luganville (13.000 de locuitori).

Vanuatu se află la 1.700 de kilometri de nord estul Australiei şi la 500 de kilometri de Noua Caledonie. Sunt trei limbi oficiale: engleza, franceza şi bislama, un soi de engleză combinată cu elemente indigene, dar care se poate înţelege, însă şi franceza şi engleza sunt considerate importante, mare parte a populaţiei de la oraşe cunoscând măcar una dintre ele. Economia ţării este bazată pe agricultură şi turism, nu există industrie, iar serviciile bancare sunt asigurate de câteva instituţii.  Cât despre sistemul medical, în Vanuatu există trei spitale publice (unul în Port Vila, unul în Luganville şi unul în Lenakel) şi câteva cabinete private, deţinute de medici străini, în capitală. „Pe restul insulelor sunt doar dispensare în stare jalnică. Şi medicina tradiţională, despre care nu ştiu mare lucru. Doctorii localnici sunt şcoliţi în Fiji sau în Cuba. Serviciile medicale sunt OK pentru probleme minore, dar nu m-aş lăsa pe mâna lor pentru orice implică chirurgie. De exemplu, majoritatea femeilor străine se duc în Australia sau în Noua Caledonie ca să nască“, a mai povestit Dana. Cum a trăit experianţa unui ciclon Dana Molnar a avut parte de o experienţă inedită în primăvara acestui an, când Vanuatu a fost lovit de ciclonul Pam, care a avut o intensitate de 5 (cea mai mare posibilă). Deşi avea varianta de a pleca din ţară în Australia, Dana a rămas pe loc şi ne-a povestit ce înseamnă să te „calce“ un ciclon, care de altfel este un fenomen destul de des întâlnit în Pacific.„În primul rând, trebuie spus că ciclonul nu vine aşa, dintr-o dată, ca o ploaie. Se ştie când se formează şi încotro se îndreaptă, există alerte cu destule zile înainte, astfel că nu poţi fi luat pe nepregătite. Evident, se închide tot, de la magazine la şcoli şi instituţii, iar în limita posibilităţilor, din zonele mărginaşe sunt evacuaţi oamenii care se află în pericol.  Ciclonul aduce cu el şi ploi un vânt de peste 300 de kilometri pe oră, care rupe copaci, sparge geamuri, răstoarnă bărci şi smulge acoperişuri. Noi, adică eu şi prietenul meu, ne-am baricadat în casa unei prietene, care avea obloane la geamuri şi am stat acolo două nopţi. Pam a înaintat destul de greu spre Port Vila, cu 10-15 kilometri pe oră, ceea ce a fost rău, pentru că a stat mult pe traseu şi a avut timp să distrugă mult. În momentul critic, a căzut tot: radio, telefon, curent electric, apă. Am stat în casă cu lanterne şi lumânări, cu provizii de apă şi mâncare. După ce s-a terminat, am ieşit. Totul era vraişte, o dezordine cumplită, dar treptat, lumea şi-a revenit la viaţă. Oamenii au început să repare, s-au format organizaţii de voluntari, magazinele s-au deschis după o zi-două, curentul a revenit, zborurile s-au reluat. N-a stat nimeni să plângă. Ţara a primit ajutoare. Au fost destule probleme, de la faptul că dezastrul a dat unor găşti şansa de a fura din magazine şi până la faptul că multe grădini au fost distruse, iar oamenii nu mai aveau ce mânca. Vegetaţia a avut mult de suferit. Totul era căzut, ziceai că eşti toamna în Europa, dar, fiind zonă tropicală, vegetaţia a revenit în trei săptămâni la verdele acela crud. Timp de o lună, oraşul a fost plin de militari, voluntari şi consultanţi, care au dat o mână de ajutor şi cam după şase săptămâni, viaţa a redevenit calmă în Port Vila“, a dezvăluit Dana. Kava, băutura tradiţională care seamănă cu noroiul Băutura tradiţională a celor din Vanuatu este kava. Dana Molnar a povestit despre aceasta:  „Noi avem ţuica, spaniolii – sangria, japonezii – sake, indienii – ceaiul. Vanuatezii au kava. De fapt, nu doar vanuatezii, ci melanezienii în general: se bea şi în Fiji, şi în Noua Caledonie, şi în Solomon etc. Dar kava din Vanuatu este cea mai tare, zice-se. Kava e greu de categorisit. Alcool nu e, suc nu e, ceai nu e. Se bea la temperatura camerei în reprize de 100-200 ml şi arată ca o baltă cu noroi. Sau ca o apă în care ţi-ai stors şosetele murdare. Gustul e la fel de apetisant. Băutura se obţine dintr-o plantă înrudită cu piperul. Se foloseşte doar rădăcina, care se taie cubuleţe şi apoi fie se macină mecanic, fie se mestecă de flăcăi neprihăniţi, în satele izolate. După care se adaugă pur şi simplu apă de la robinet sau apă de ploaie pentru cine n-are robinet şi se filtrează de mai multe ori. Nu e nevoie să stea la fermentat, din contră, kava se bea numai când e «proaspătă». Dacă a stat peste noapte, deja nu mai e bună. Rezultatul final se bea în nuci de cocos  (numite pur şi simplu shells) şi se dă cât mai repede pe gât, dintr-o singură înghiţitură, fără să miroşi. Kava nu este o simplă băutură, ci un prilej de interacţiune socială. Se bea de obicei seara, înainte de cină, şi niciodată singur. De obicei, într-un nakamal, un fel de birt-terasă rustică, cu bănci din lemn şi acoperiş din frunze. În al doilea rând, kava este alternativa ieftină la alcool, mai ales într-o ţară în care alcoolul nu se produce tradiţional şi accizele la import sunt foarte mari. O shell costă doar 50, 100 sau 150 de vatu, în funcţie de cantitate (2 lei, 4 lei sau respectiv 6 lei) şi se beau în medie trei pe seară. Eu personal mă opresc la două mici o dată pe săptămână, dar unii bărbaţi consumă zilnic până la 5-7, mari şi pline. În mod tradiţional, femeile nu au voie în nakamal, dar pe insulele mai emancipate, tradiţia nu mai e respectată. Şi oricum, femeile albe au alt statut. Însă chiar şi în satele mai izolate femeile beau kava, dar o fac acasă, pe ascuns. Copiii nu au voie până la vârsta de 16-18 ani. Kava e la mare căutare şi pentru efectele sale relaxante. Primul lucru pe care îl simţi este că îţi amorţeşte limba, însă efectul dispare după un minut. Apoi te simţi din ce în ce mai… imobil, aş zice eu. Englezii zic bine stoned (n.r. – traducere ad literam „ca piatra“). Şi te deranjează lumina şi sunetele puternice. De aceea, nakamalurile sunt nişte locuri foarte liniştite, unde lumea vorbeşte doar în şoaptă. Din păcate, mai puţin liniştitoare sunt sunetele pe care le fac localnici după ce dau pe gât o shell…scuipă şi îşi dreg vocea de mai multe ori. Iar cei care beau kava des au ochii sticloşi. De asemenea, kava usucă pielea şi dăunează ficatului, motiv pentru care este interzisă în Europa. În Vanuatu este, dimpotrivă, obligatorie în anumite circumstanţe. Ca, de exemplu, la o ceremonie cutumiară, şefii de stat şi ambasadorii invitaţi sunt obligaţi să bea. Este nepoliticos să refuzi când cineva îţi oferă o kava“. ; „Ridicatul din sprâncene ţine loc de salut“ Întâmplările Danei Molnar  sunt nenumărate şi  foarte interesante. O parte dintre ele au fost cuprinse pe blogul unaninvanuatu.wordpress.com.  O parte dintre ele le-am selectat deoarece merită să le cunoaşteţi, pentru că autoarea nu doar că scrie foarte bine, dar are şi capacitatea de a te face să simţi că le trăieşti. Ce îi place Danei în Vanuatu: Îmi place Insula Ambrym cu vulcanul Marum: după un traseu de 8 ore prin junglă şi cenuşă vulcanică, am ajuns la craterul vulcanului şi am privit cum fierb măruntaiele pământului. Îmi place Insula Ra de lângă Motalava: raiul pe pământ! Cu marea turcoaz şi cu alte insule în zare, cu colibe din paie, cu oameni buni şi calzi, cu coliere de flori, cu homari şi crabi de cocotier, cu dansuri tradiţionale. Îmi place Insula Santo: cu satul de pescari Port Orly, cu scufundări la cea mai lungă epavă din lume, cu lagune albastre, cu nisipuri albe şi canyoning la Millenium Cave. Îmi place la snorkeling, oriunde şi oricând. Garantat peşti coloraţi, pătaţi, bombaţi şi corali cu forme bizare. Posibil ţestoase, pisici de mare şi dugongi. Îmi plac alimentele bio, mai ales fructele exotice: papaya, nuci de cocos, ananas, fragi, mango, fructul pasiunii. Fără pesticide, fără îngrăşăminte, fără producţii industriale. Plus carnea de vită fragedă. Cred că aici e singura ţară din lume unde carnea de vită e mai ieftină decât cea de pui. Îmi place apropierea de natură: deşi trăiesc într-o capitală, sunt mai mereu în aer liber, înconjurată de natură. Oriunde te uiţi, vezi  vegetaţie luxuriantă, colorată şi un colţ de mare. Drumul la serviciu durează 5 minute. Nu e poluare, nu există clădiri înalte, nu sunt semafoare. Iar oamenii îţi fac cu mâna pe stradă. Îmi place că toată lumea poartă şlapi. Chiar şi la serviciu. Chiar şi politicienii. Chiar şi pe munte. Îmi place că oamenii de aici vorbesc cu inflexiuni. Bislama este o limbă foarte „cântată“, cu siguranţă o influenţă a celor peste 100 de limbi care se vorbesc în arhipelag. Îmi place comunicarea nonverbală: ca să răspunzi Da la o întrebare, e suficient să ridici din sprâncene. Ridicatul din sprâncene ţine loc şi de salut. Iar pe stradă oamenii îşi fac tot felul de semne pe care nu le-am desluşit încă, dar se pare că se înţeleg de minune fără cuvinte. În plus, dintr-o oarecare timiditate, oamenii vorbesc foarte încet, mai ales fetele, şi uneori am impresia că citesc pe buze. Îmi place că este relativ aproape de Australia, de Noua Zeelandă, de Fiji şi de alte insule. Îmi place diversitatea culturală şi etnică pe care o întâlnesc aici. Ce nu îi place Danei în Vanuatu: Nu îmi place că seara nu poţi să ieşi la plimbare căci e beznă, nu prea există iluminat public, iar străzile lăturalnice nu sunt sigure. Nu îmi place că e cam pustiu. La plajă, la restaurante, pe stradă nu vezi mulţi oameni. Îmi lipseşte agitaţia unui oraş mai mare, vreau să văd mulţi oameni la un loc, magazine şi străzi animate până seara târziu. Nu îmi place că e departe de Europa. Îmi ia trei zile să mă întorc acasă. Îmi lipsesc excursiile de un weekend în alte capitale europene. Nu îmi place că oamenii (deşi foarte primitori şi zâmbăreţi) sunt cam pudici şi conservatori. Femeilor li se recomandă să poarte fuste peste genunchi şi să facă baie în tricou. Dacă schimbă mai mult de două vorbe cu o persoană necunoscută de sex opus, imediat se interpretează. Nu îmi place că viaţa „culturală“ e foarte limitată. Nu e librărie. Singurele concerte sunt cu muzică reggae. Singurul muzeu are 20 de metri pătraţi. Nu îmi plac corupţia şi nepotismul, care ies zilnic la iveală într-o societate atât de mică. Nu îmi place arhitectura fadă. Deşi satele autentice sunt pitoreşti, cu case numai din paie, în oraş majoritatea construcţiilor (cu excepţia nakamalurilor) sunt din beton sau tablă. Şi nu există o singură clădire în tot oraşul care să-mi provoace admiraţie. Mi-e dor să mă plimb pe străzi şi să descopăr case cu personalitate. Nu îmi place segregarea dintre localnici şi expaţi. Din cauza puterii de cumpărare, de pe o parte, şi a trecutului colonial, pe de altă parte, nu frecventăm aceleaşi locuri şi nu locuim în aceleaşi cartiere. Unele restaurante, baruri, hoteluri şi plaje sunt frecventate preponderent de expaţi. Am impresia că doar fiindcă sunt albă sunt adesea privită ca o turistă. Până când încep să turui în bislama. Nu îmi plac lentoarea, lipsa de preocupare pentru detalii şi lipsa de consecvenţă, atitudinea „lasă că merge şi aşa“. Nu îmi plac sunetele pe care le fac bărbaţii la nakamal ca să îşi dreagă vocea. Nu îmi place când mi se spune „AWOO“ pe stradă (echivalentul claxonatului după femei). Nu îmi place că pentru a atrage atenţia cuiva e normal să strigi „SSUS“ (adică psst la noi), indiferent că eşti pe stradă, la restaurant sau la birou. Ce îi place şi ce nu îi place deopotrivă în Vanuatu: Fiind un oraş mic, toată lumea cunoaşte pe toată lumea. În drum spre serviciu, dimineaţa, văd cel puţin trei persoane cunoscute. Toată lumea ştie unde lucrezi, unde locuieşti, unde şi când pleci în vacanţă. Rareori se întâmplă să mergi la un restaurant sau la un nakamal şi să nu fie cineva cunoscut. Viaţa în comunitate. În majoritatea culturilor din Pacific, nu contează bunăstarea personală, ci bunăstarea comunităţii. Gospodăriile nu sunt formate dintr-o familie nucleară, adică părinţii cu doi-trei copii, ci din mai multe generaţii şi mai multe grade de rudenie care locuiesc în aceeaşi curte. Membrii care lucrează şi au un venit fix sunt obligaţi să-l împartă cu celelalte rude – nu doar copiii, părinţii şi fraţii, dar şi unchi, mătuşi, nepoţi, cuscri etc. Asta înseamnă că salariul tău nu-ţi aparţine niciodată în totalitate. Pe de altă parte, nimeni nu e lăsat să moară de foame şi nu există boschetari sau cerşetori. Proprietatea privată. În Vanuatu nu prea există conceptul de spaţiu public şi cu acces liber. Toate terenurile sunt private, aşa că dacă vrei să mergi la plajă sau la drumeţie, trebuie mai întâi să ceri voie localnicilor. Terenul poate să fie deţinut de o comunitate întreagă, cum sunt vulcanii sau cascadele, de exemplu, şi atunci trebuie să ceri voie şefului comunităţii şi să plăteşti o taxă de intrare. Alteori, plaja sau plantaţia e deţinută de o familie anume şi trebuie să ceri voie înainte să faci baie sau să te aventurezi mai departe. Oamenii sunt în general binevoitori şi până acum nimeni nu mi-a interzis să intru pe proprietatea lui. Dar mi-e greu să mă obişnuiesc cu ideea că trebuie să cer voie mereu, ca şi cum natura ar aparţine oamenilor. Până şi aeroporturile sunt pe teren privat şi statul plăteşte chirie proprietarilor – ciudat principiu când te gândeşti că aeroporturile deservesc comunităţi întregi, care altfel ar rămâne izolate! Partea bună al acestui simţ acut al proprietăţii este că oamenii îngrijesc natura şi nu o exploatează peste măsură, cum se întâmplă la noi cu pădurile defrişate, râurile poluate, speciile pe cale de dispariţie etc… Timiditatea şi lipsa de conflicte. Deşi în trecut au fost numiţi de europenii etnocentrici „primitivi“, „sălbatici“ şi „canibali“, oamenii de aici sunt foarte calmi şi paşnici. În cultura comunitară nu există conflicte deschise. Dacă ai o problemă cu vecinul, ţi-a dispărut ceva sau crezi că te înşală nevasta, te duci mai întâi la şeful satului (în oraş treburile sunt un pic mai complicate). În general, oamenii vorbesc încet şi rar, până şi copiii sunt liniştiţi. La şcoală abia îndrăznesc să vorbească în faţa clasei. Chiar şi „cei mari“, inclusiv unii politicieni, au probleme cu vorbitul în public. Oamenii sunt modeşti, nu le place să fie lăudaţi şi nu îşi pun în evidenţă reuşitele personale, fiindcă pentru ei contează mai mult buna înţelegere în comunitate. Nimeni nu trebuie să se ridice mai presus de ceilalţi. Asta nu înseamnă că nu există sentimente de furie, frustrare şi invidie, ci că ele sunt reprimate. Atât de tare se feresc vanuatezii de conflicte, încât rareori îţi vor răspunde „nu“ la o cerere. „Poţi să ne duci mâine cu barca la dugongi?“ – „Sigur, la ora 10 vin după voi“. N-a venit niciodată, fiindcă era ocupat cu altceva, dar n-a vrut să ne spună. „Poţi să îmi trimiţi documentul până mâine la ora 5?“ -„Da“. După două săptămâni şi încă trei emailuri, tot n-am primit documentul.

Iulian Anghel

mai mult
DocumentarPromovate

Acum 6 ani, la Nisporeni, a fost înălţată Crucea Mântuirii Neamului Românesc

crucea-mantuirii-neamului-romanesc

La Nisporeni, pe 28 august 2011, a fost inaugurată Crucea Mântuirii Neamului Românesc, primul monument din Republica Moldova dedicat unităţilor românilor, realizată după modelul celor de la Putna şi de pe Dealul Perchiu din Oneşti.

Rod al jertfei românilor de pe ambele maluri ale Prutului, această cruce este ridicată pe un loc în care, în vremuri de restrişte, povestesc localnicii, se aprindeau ruguri de lumină pentru a atenţiona poporul de pericol.

Parcă toate rugurile înălţate în sute de ani de necontenite primejdii, sfinţite fiind de rugile ridicate spre Domnul, în ziua de 28 august, s-au concentrat într-un singur rug de lumină ce brăzdează văzduhul vertical – jertfă de lumină către Hristos cel Răstignit şi Înviat, dar şi orizontal – unind măcar privirile românilor de pe ambele maluri ale Prutului într-o singură inimă. Graniţa dintre România şi Basarabia este astfel desfiinţată, deocamdată, pe întreaga durată a nopţii, de lumina crucii de la Nisporeni. Ea ne hrăneşte speranţa că nu sunt departe zorii unei zile în care neamul românesc va rupe peceţile puse de groparii ideii de unitate naţională.

Construcţia din fier reprezintă o cruce impunătoare și a fost înălţată pe dealul Zghihaia, un punct înalt din vecinătatea satului Vărzăreşti. Când vorbim de „Crucea Mântuirii Neamului Românesc” vorbim de fapt despre un complex ce cuprinde, pe lângă crucea propriu-zisă, de 35 de metri, pe care sunt instalate leduri puternice ce o face vizibilă, noaptea, pe o rază de 100 km pe ambele maluri ale Prutului, şi o capelă cu hramul Tuturor Sfinţilor Români, precum şi o clopotniţă de dimensiuni mai mici. Crucea se află, deloc întâmplător, situată în apropierea Cimitirului Eroilor Români căzuţi în al Doilea Război Mondial, nu departe de Mănăstirea Vărzăreşti.

(…) Crucea este manifestarea frumuseţii iubirii jertfelnice a omului mai tare decât teama de moarte, iar Învierea lui Hristos este preamărirea din partea lui Dumnezeu a acestei iubiri. De aceea, Ortodoxia înţelege puterea Crucii ca fiind făcătoare de viaţă, iar slava Învierii ca fiind preamărire a puterii Crucii. Prin dreapta credinţă în Dumnezeu, izvorul vieţii, al dreptăţii şi al adevărului, Biserica Ortodoxă Română a contribuit cel mai mult la formarea unei culturi a comuniunii de cuget şi simţire a întregii „seminţii româneşti”, pe care au promovat-o constant cronicarii şi mitropoliţii Moldovei în scrierile lor (…)”, a scris, la vremea respectivă, Patriarhul Daniel.
Crucea de la Nisporeni reprezintă primul monument din Republica Moldova dedicat unității românilor şi este ridicată pe cea mai înaltă culme de pe malul drept al Prutului . Aflat în vecinătatea Cimitirului Eroilor Români şi a Mănăstirii Vărzăreşti, complexul va constitui un loc de pelerinaj, de omagiu şi de rugă pentru mântuirea poporului român. Proiectul a fost derulat de postul de Radio Vocea Basarabiei şi Asociaţia Culturală Pro-Basarabia şi Bucovina, filiala Oneşti.

I.M.

mai mult
Documentar

1917, ANUL PREMERGĂTOR MARII UNIRI: Sângeroasa bătălie de la Cireșoaia

ferdinand

În urma bătăliei de la Oituz (26 iulie/8 august – 9/22 august 1917), armata română a reușit să securizeze accesul unităților inamice ale grupului de armate Gerock spre Valea Trotușului și Onești și apoi spre Adjud.

”Reconstituirea armatei române și rezistența dârză — atât de prețioasă pentru cauza aliată — pe care această armată o opune în acest moment inamicului, în condiții de dificultate excepțională, sunt un exemplu magnific al forței pe care libertatea o dă unui popor liber. Românul a dovedit că este soldatul cel mai viteaz din lume când i se dă posibilitatea să-și demonstreze această vitejie”, aprecia premierul britanic Lloyd George (1916-1922), conform lucrării ”Istoria militară a românilor” (Editura Militară, București, 1992).

Pe marginea acelorași confruntări din vara anului 1917, un reporter de război rus relata: ”Românii se luptă ca leii (…). Mor, dar nu se predau. Se luptă pentru fiecare palmă din pământul lor așa de sălbatic, ca și lupoaica când i se răpește ultimul pui (…)”, potrivit aceleiași surse.

Corpul 8 de armată austro-ungar reușise poziționarea pe înălțimile de la Oituz și Slănic, în urma bătăliei de la Oituz, iar valea Trotușului era bombardată de artileria inamică de pe vârfurile Cireșoaia și Coșna. Comandantul Armatei a 2-a, generalul Alexandru Averescu, identificase că punctul slab al Armatei 1 austro-ungare se afla la Cireșoaia și decide să emită ordinul de operații pentru Corpul 4 armată român, fiind trimis și diviziilor 1 și 7 infanterie pentru studierea sa și pregătirea de luptă, potrivit volumului ”România în anii Primului Război Mondial” (volumul 2, București, Editura Militară, 1987). Pentru declanșarea ofensivei în vederea cuceriri vârfului Cireșoaia și apoi a vârfului Coșna, forțele române includeau 34 de batalioane de infanterie, 4 escadroane de cavalerie și 35 de baterii de artilerie de diferite calibre, de la 53 la 152 de mm, menționează sursa citată anterior.

Foarte important în această acțiune ofensivă era rolul care trebuia îndeplinit simultan de trupele ruse. Aceste trebuiau să rupă zona de front de la sud și vest de poiana Fundu Bogata și să cucerească aliniamentul vârful Nineasa, Fundu Păcuriței, cota 601 de la Slănic.

Comandanții celor două armate au convenit declanșarea ofensivei în dimineața zilei de 25 august/7 septembrie, însă la 22 august/4 septembrie 1917 comandantul Corpului 9 rus a comunicat că din cauza timpului nefavorabil nici artileria grea și nici infanteria Corpului 24 rus nu vor fi disponibile la timp pentru declanșarea operațiunii. Generalul Alexandru Averescu a replicat comandantului rus că este necesar să se respecte data inițială pentru declanșarea ofensivei pentru că este posibil ca mișcările de trupe din zonă să fie aflate de inamic prin serviciul lor de informații sau prin luarea unor prizonieri, conform volumului ”România în anii Primului Război Mondial” (volumul 2, București, Editura Militară, 1987). Ceea ce Averescu a intuit, s-a întâmplat. Serviciul de informații inamic a aflat pozițiile din teren și mișcările de trupe ale forțelor române și ruse și a prilejuit corpului de comandă al armatelor austro-ungare și germane să pregătească temeinic rezistență în zona Cireșoaia.

În dimineața zilei de 27 august/9 septembrie, a fost declanșat focul de artilerie, care a durat aproape trei ore, asupra pozițiilor inamice de pe vârful Cireșoaia pentru a sparge rețelele de sârmă ghimpată așezate de inamic. Până și copacii ”covorului” de pădure, care îmbrăca versanții masivului Cireșoaia, fuseseră legați între ei cu sârmă ghimpată și terenul fusese minat pentru a opri orice fel de înaintare terestră.

Divizia 225 infanterie germană a replicat cu trageri rare, la început, și ulterior au intensificat focul pe măsură ce trupele române se regrupau. Pentru evitarea pierderilor uriașe de vieți omenești, generalul Dumitru Strătilescu, comandantul Diviziei 1 infanterie, a ordonat declanșarea asaltului, fără a mai aștepta ca artilerie să facă breșele necesare în rețelele de sârmă ghimpată. Pe fondul pierderilor grele, generalul Arthur Văitoianu a cerut Diviziei 1 infanterie să asigure flancul drept, pentru că armata rusă se abătuse de la direcția care fusese stabilită în ordinul de luptă și totodată a cerut Diviziei 7 infanterie să atace cu Brigada 13 infanterie pe direcția cotei 707 pentru a învălui vârful Cireșoaia.

Atacul dinspre sud purtat de Brigada 13 infanterie și acțiunile Diviziilor 6 și 7 infanterie s-au tradus în nereușite tactice. Îndârjirea cu care s-au purtat luptele este desprinsă și din pierderile de vieți omenești în rândul forțelor române, 13 ofițeri și 507 morți, răniți și dispăruți, doar în prima zi de luptă. Forțele inamice erau concentrate pe trei zone de rezistență, fiecare din acestea aveau cuiburi cu mitraliere de câte cinci piese.

A doua zi, la 28 august/10 septembrie 1917, au fost executate mai întâi focuri de artilerie, care însă nu putea produce pagube însemnate în rândul inamicului din cauza configurației terenului, neputând fi observate în timpul tragerilor pozițiile asupra cărora se execută focul de artilerie.

În fața acestui impas, generalul Văitoianu decide trimiterea unor grupe de soldați cu foarfeci pentru tăierea sârmei ghimpate dintre copaci și cu grenade incendiare pentru atacarea pozițiilor inamice de unde se executa focul cu mitraliere. S-a luat decizia ca atacul să fie desfășurat în noaptea 28/29 august — 10/11 septembrie. Grupele de soldați care au pornit să provoace breșele necesare pentru înaintarea asaltului și-au îndeplinit doar parțial misiunea și mulți au căzut la datorie sub focul mitralierelor. Pierderile erau majore și pozițiile câștigate erau limitate, însă cu fiecare zi care trecea determinarea ostașilor români pentru cucerirea vârfului Cireșoaia nu scădea.

A treia zi de luptă, 29 august/11 septembrie, a însemnat înregistrarea unor pierderi uriașe pe fondul atacurilor duse pentru producerea unor breșe în pozițiile inamice, care de la declanșarea ostilităților asupra pozițiilor inamice de la Cireșoaia însemnau peste 1.200 de persoane ucise, rănite și dispărute. În acea zi, au fost executate mai multe ofensive, purtate de Divizia 1 infanterie și Divizia 7 infanterie. Însă și aceste atacuri au fost respinse, inamicul rămânând pe poziții în zona Cireșoaia.

Chiar dacă au fost înregistrate anumite succese limitate iar pierderile au fost semnificative, determinarea cu care au fost purtate luptele pentru cucerirea vârfurilor Cireșoaia și Coșna au scos în evidență capacitatea combativă a forțelor române, rezistența îndelungată și mobilizarea extraordinară. Armata 2 română încheia practic luptele din vara anului 1917 într-o manieră ofensivă, fără ca forțele inamice să poată să își atingă obiectivul de străpungere a Văii Trotușului și de înaintare apoi spre partea răsăriteană a frontului, potrivit volumelor ”România în Timpul Primului Război Mondial” (vol. 1, Editura Militară, București, 1996) și „România în Anii Primului Război Mondial”.

Ca urmare a preluării puterii de stat în Rusia de către forțele bolșevice, în toamna acelui an, a avut loc semnarea de către guvernul rus a armistițiului de la 20 noiembrie/3 decembrie 1917 de la Brest-Litovsk, între Rusia și guvernele Puterilor Centrale. Ca urmare a acestui fapt, soldații ruși se retrăgeau de pe pozițiile ocupate pe linia frontului oriental lăsând armata română descoperită în fața unităților inamice. Importante zone de front erau lăsate libere, iar comandanții diviziilor române au fost nevoiți să slăbească anumite dispozitive pentru a acoperi cât mai mult linia frontului în fața inamicului. Au fost formulate numeroase cereri de ajutor militar către Franța și Marea Britanie, care deși au fost aprobate, nu puteau fi onorate pentru că trupele germano-austro-ungare intraseră adânc în teritoriul Ucrainei. Armata Română era practic înconjurată de forțe inamice, conform volumului ”România în Primul Război Mondial”, Editura Militară, București, 1979.

Bătăliile de pe frontul românesc din vara anului 1917, de la Mărăști, Mărășești și Oituz, au avut o importanță strategică extraordinară pentru soarta frontului oriental și pentru cursul războiului, obligând Puterile Centrale să schimbe planurile de luptă, neașteptându-se la o asemenea ripostă din partea Armatei Române. Mai mult, confruntările din vara acelui an au arătat pe plan internațional elementul definitoriu al Armatei Române, care nu dispunea de o înzestrare specifică din punct de vedere tehnologic similară forțelor inamice, și anume eroismul colectiv și determinarea soldaților, ofițerilor și generalilor români de a lupta până la capăt cu prețul sacrificiului suprem pentru apărarea țării.

În decembrie 1917, generalul francez Ferdinand Foch sublinia că ”puterea de rezistență a armatei României reprezenta singurul element încă solid al frontului oriental”, conform lucrării ”Istoria militară a românilor” (Editura Militară, București, 1992).

Anul 1917, premergător al Marii Uniri, a fost decisiv pentru realizarea dezideratului de unitate al statului național modern român, putând fi păstrat în memoria colectivă drept anul Armatei Române.

Liviu T.

mai mult
Documentar

Slovacii voiau să denumească un pod cu numele unui erou român care a murit în luptă împotriva naziștilor, însă Ambasada României s-a opus, declarându-l legionar

Ion-Soreanu-Siugariu-Poet-Erou-Martir

Ion Soreanu Șiugariu cade la datorie la 1 februarie 1945 în bătălia pentru eliberarea oraşului Brezno din Cehoslovacia, aflat sub stăpânirea hitleristă și hortystă. În 1946, a primit post-mortem din partea statului român „Coroana României cu spade în gradul de Cavaler şi cu panglică de Virtute Militară“.

Slovacii voiau să denumească un pod cu numele eroului român care a luptat împotriva naziștilor și care a murit în lupta împotriva naziștilor pe acel pod. Însă, la acea vreme, Ambasada României le-a cerut slovacilor să nu facă asta pentru că omul ar fi fost legionar.

Nu a fost criminal de război, nu a comis crime împotriva umanității, nu a comis genocid. A murit pe front luptând împotriva NAZIȘTILOR. Nici măcar regimul comunist nu l-a incriminat ca fascist sau legionar, din contră, i-a publicat opera și i-a făcut casă memorială.

Iar, astăzi, Ambasada României, adică Guvernul României, îl face „FASCIST”? RUȘINE!!!

Ion Șiugariu (nume real: Ion Soreanu, n. 6 iunie 1914, Băița, Maramureș – d. 1 februarie 1945, Brezno, Cehoslovacia) a fost un poet și publicist român. Din 1934, a publicat în diferite reviste, inclusiv reviste naționaliste. În 1937, a început să studieze la Facultatea de Litere și Filozofie de la Universitatea din București. A condus Asociația Studenților Refugiați din Ardealul ocupat, în timpul ocupației horthyiste a Transilvaniei. S-a căsătorit în anul 1943 cu Lucia Stroescu.

A participat la luptele din Transilvania, Ungaria și Cehoslovacia. În data de 1 februarie 1945, la ora 11 dimineața, sublocotenentul de rezervă Ion Soreanu – Șiugariu este grav rănit într-o explozie, în luptele din Brezno, în Cehoslovacia. Moare în 10 minute, fiind îngropat alături de un ofițer și șapte soldați uciși odată cu el în cimitirul din satul Polhora pri Brezno.

În 28 februarie 1945, prin decretul cu numărul 641 este decorat post-mortem cu ordinul „Coroana României” cu spade, în gradul de cavaler și cu panglică de Virtutea Militară. La data decesului său, Ion Șiugariu a luptat în cadrul forțelor militare române, aliate cu trupele sovietice.

În 1969, la împlinirea a 55 de ani de la nașterea poetului-martir, Floarea Șugar, mama poetului, și-a donat casa pentru a fi transformată în muzeu al comunității. Acest gest a fost omagiat de către Zaharia Stancu, în acel moment președinte al Uniunii Scriitorilor, acesta exprimându-și într-o scrisoare oficială „înalta prețuire” față de „jertfa poetului Ion Șiugariu, căzut eroic pe frontul antifascist”, subliniind faptul că „mama care a dat naștere și a crescut un asemenea fiu, dăruit țării până în ultima sa clipă de viață, împarte cu fiul-erou gloria și recunoștința ce li se cuvine deopotrivă”.

În 2015, autoritățile române s-au opus unei inițiative de numire a unui pod din Slovacia în amintirea sa, motivând că a fost asociat Mișcării legionare. Ulterior, MAE a remis (în 28 august 2015) un comunicat în care recunoaște că a greșit în acest caz.

Primăria din Brezno s-a gîndit ca, în semn de recunoştinţă pentru jertfa sa, podul pe care a murit să poarte numele „Ion Şiugariu”, iar pe o clădire aflată în imediata vecinătate să fie pusă o placă comemorativă. Propunerea a fost făcută de Excelența Sa domnul Jan Gabor, ambasadorul Republicii Slovacia la București. În acest sens, a fost trimisă o scrisoare către Ambasada României din Slovacia, în care Primăria din Brezno se arată onorată să comemoreze sacrificiul eroului român Ion Şiugariu pentru eliberarea Slovaciei de sub jugul fascist.

Ambasada României a transmis un răspuns halucinant, în care își exprima rezerve faţă de această iniţiativă, întrucît poetul este asociat cu „mişcarea fascistă”, de fapt legionară, asociată şi ea cu crimele de război.

Exact în ziua în care podul din Brezno urma să poarte numele „Ion Şiugariu”, Ministerul Afacerilor Externe a remis un comunicat tardiv în care a recunoscut faptul că Ion Şiugariu nu a fost legionar şi nu a fost condamnat pentru crime de război şi genocid. 

Mormântul lui Ion Șiugariu se află în Cimitirul eroilor români din Zvolen, Slovacia, unde a fost reînhumat după 1958.

În localitatea natală există Casa Memorială a poetului Ion Șiugariu. De asemenea, școala gimnazială din localitate poartă numele poetului-erou.

F.R.

mai mult
1 2 3 4 5 6
Page 3 of 6