close

Documentar

DocumentarMonarhiePromovate

8 iunie 1930 – Carol de Hohenzollern este proclamat rege al României, sub numele de Carol al II-lea

rege-carol
Parlamentul îl proclamă pe Prințul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen ca rege al României, sub numele de Carol al II-lea. S-a încheiat astfel prima domnie a regelui Mihai I (începută la 20.07.1927, ca urmare a morții regelui Ferdinand I, și desfășurată sub tutela unei Înalte Regente). Principelui mostenitor Mihai i se conferă titlul de “Mare Voievod de Alba Iulia”.
Carol al II-lea al României (n. 15 octombrie 1893 – d. 4 aprilie 1953) a fost regele României între 8 iunie 1930 și 6 septembrie 1940. Carol a fost primul născut al viitorului rege Ferdinand I al României și al soției sale, principesa Maria, dobândind prin naștere titlul de Principe de Hohenzollern-Sigmaringen (transformat mai târziu de Ferdinand în Principe al României). După accederea la tron a părinților săi, a devenit Principele moștenitor Carol al României.
Primul Rege născut în România a avut o domnie cu împliniri, dar şi multe convulsii. Potrivit documentelor istorice, la 10 martie 1921, Principele Carol s-a căsătorit cu Principesa Elena, fiica Regelui Constantin al Greciei. Din păcate, această căsătorie nu a durat. Carol a plecat, în decembrie 1925, împreună cu Elena Lupescu la Paris, renunţând la drepturile de moştenitor al Coroanei. Regele Ferdinand l-a îndepartat din Familia Regală şi l-a desemnat ca moştenitor pe tânărul său nepot, Mihai.
Astfel, prima domnie a MS Regele Mihai I a început în 1927, după moartea bunicului Său, Regele Ferdinand I. Regele-copil a fost tutelat de o Regentă condusă de unchiul Său, Principele Nicolae al României.
În 1927, regele Ferdinand și Ion I.C. Brătianu au murit, lăsând un gol adânc pe scena politică. Principele moștenitor Carol renunțase la toate drepturile monarhice și trăia la Paris sub numele de Carol Caraiman alături de amanta sa, Elena Lupescu. În aceste condiții, Mihai, în vârstă de șase ani, fiul lui Carol, a fost proclamat rege sub tutela unei regente formată din patriarhul Miron Cristea, prințul Nicolae, fratele lui Carol, și Gheorghe Buzdugan, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Lipsa de autoritate a regentei a provocat o criză politică majoră, speculată de Partidul Național-Țărănesc condus de Iuliu Maniu, care dorea aducerea pe tron a lui Carol. Acesta își schimbase între timp ideile privind instituția regalității și era dornic să revină în țară în calitate de rege.
Pe 8 iunie 1930, cu 485 de bile albe și una singură neagră în Parlament, Carol Caraiman a devenit regele Carol al II-lea. Regele Mihai, care avea nouă ani, a rămas principe moștenitor și a primit titlul pompos de Mare Voievod de Alba Iulia.
Vestea restaurației a fost primită cu satisfacție atât în societatea românească, dar mai ales în cercurile economice străine care primeau unda verde pentru a intra masiv în spațiul românesc.
Noul rege a trecut imediat la măsuri pentru consolidarea tronului său: a izolat-o pe mama sa, regina Maria, la Balcic, l-a îndepărtat de la curte pe Barbu Stirbey, iar pe fosta sa soție, regina Elena a trimis-o peste graniță. S-a constituit imediat și o camarilă regală.
În ceea ce o privea pe Elena Lupescu, regele Carol al II-lea a actionat în maniera sa caracteristică, impunându-și voința. În ciuda tuturor apelurilor liderilor politici de a nu o aduce pe amanta sa în țară, Elena Lupescu s-a stabilit la Castelul Foișor pe 12 august, iar câteva luni mai târziu s-a mutat în București. Acest gest îi va transforma pe Carol al II-lea și Iuliu Maniu în dușmani neîmpăcați.
Carol a fragilizat sistemul de partide, numind adesea la guvernare facțiuni minoritare ale partidelor istorice și cochetând cu idea unor guverne de concentrație națională, precum guvernul Iorga-Argetoianu. De asemenea, a permis formarea unei camarile corupte în jurul său, sub patronajul Elenei Lupescu.
În 1938, Regele Carol al II-lea a dizolvat partidele politice, înlocuite cu un partid unic, Frontul Renașterii Naționale, patronat de rege, a abolit constituţia şi a instaurat un regim de autoritate monarhică. Pe acest fond, treptat, regimul său îşi pierde sprijinul de care se bucurase instituţia monarhică în România până atunci, astfel că, în 10 ani, situaţia devine foarte grea.
Carol al II-lea a abdicat la 6 septembrie 1940, Mihai redevenind rege al României. Anul 1940 a consemnat fărâmițarea României Mari ca urmare a pactului dintre Germania și URSS, situație care a avut efecte dezastruoase asupra reputației monarhului român. Reorientarea politicii externe a României către Germania nazistă nu a putut salva regimul lui Carol, care a fost obligat să abdice de către generalul Ion Antonescu, proaspăt numit de el prim-ministru. I-a fost permisă părăsirea țării cu un tren special încărcat cu averi, nelipsind mult să fie asasinat de către legionari, care au tras asupra trenului. După cel de-al Doilea Război Mondial, fostul rege a dorit să se întoarcă la cârma țării și să-și detroneze din nou fiul, însă a fost oprit de Aliații vestici. S-a căsătorit în cele din urmă cu Elena Lupescu, murind în exil.

Dotat cu o inteligență extraordinară și pasionat de cultură, al cărei patronaj rămâne una din realizările sale majore, reputația lui Carol este pătată de viața sa privată, care a interferat cu administrarea treburilor de stat, și de măsurile brutale luate împotriva Gărzii de Fier. Carol rămâne o personalitate controversată. De altfel, nici Mihai nu a mai reluat vreodată legătura cu el, neluând parte nici la ceremonia de înhumare a rămășițelor lui Carol la Mănăstirea Curtea de Argeș, în 2003.

Sursa: Enciclopedia României, Wikipedia

mai mult
DocumentarMonarhiePromovate

Expoziția Națională Română – 6 iunie 1906

Regia-Monopolurilor

Cu adâncă bucurie intimă salut întîia noastră Expoziţie naţională, adevarată sărbătoare a muncii româneşti” … „îndemnul meu a fost şi este să mergem pe totdeauna pe căi sigure către neatârnarea noastră economică”.

Carol I, Regele României

Anul jubiliar 1906 a avut o însemnătate aparte în istoria românilor: se împlineau, 40 ani de domnie a lui Carol I şi 25 ani de la proclamarea Regatului României dar şi 1800 ani de la cucerirea Daciei de către împăratul Traian. Comemorarea celor patru decenii de domniei ai regelui a fost ilustrată de numeroase manifestări ce au avut ca trăsătură comună participarea reprezentativă a românilor din Regat şi din celelalte provincii româneşti, din afara hotarelor, capitala căpătând atributul de centru al românismului.[1]

Carol Eitel-Friedrich-Zephyrinus Ludwig, membru al familiei regale a Prusiei, cel de-al doilea fiu al Principelui Carol Anton de Hohenzolern, (n.1839 Sigmaringen – d.1914 Sinaia), acceptă preluarea domniei României în urma abdicării lui Cuza şi va depune jurământul în faţa Parlamentului la 10/22 mai 1866, devenind rege al României în 1881 tot la 10 mai.[2]

Pentru a marca un astfel de eveniment s-a luat hotărârea organizării unei expoziţii naţionale în Bucureşti. Au fost luate în calcul mai multe locaţii precum Cotroceni sau şoseaua Kiseleff,[3] însă decizia a fost luată pornind de la idee mai veche, din 1894, de transformare a câmpiei mlăştinoase a Filaretului – numit Câmpul Libertăţii în 1848 – într-un parc naţional care să găzduiască expoziţia aniversară.[4]

La 3 mai 1905 Adunarea Deputaţilor şi la 5 mai 1905 Senatul au votat proiectul de lege ce autoriza Guvernul să organizeze în Bucureşti o „Expoziţiune Naţională – expoziţie la care sub anumite condiţiuni şi din anumite considerente au fost invitate să participe şi unele naţiuni străine”.[5]

Comisarul General al Expoziţiei a fost numit Dr. Constantin I.Istrati, membru al Academiei, profesor la Universitatea din Bucureşti, senator şi fost ministru.[6] Lucrările au demarat la 15 mai 1905, iar fundaţiile pentru Palatul Artelor la 16 august 1905.[7]

Intârziată de ploi torenţiale, inaugurarea Expoziţiei s-a făcut marţi, 6 iunie 1906, la orele 10, de către regele Carol I, alături de care se afla regina Elisabeta, principele Ferdinand şi principesa Maria. 100 de trambiţaşi au sunat primirea, iar tunurile de la bateria Calafat au tras 21 lovituri.

Inaugurarea solemnă a avut loc Arenele Romane unde regele a fost întâmpinat de membrii Guvernului, preşedinţii Camerelor, primarul capitalei, delegaţi ai Comisiei Europene a Dunării, iar ca invitaţi de onoare se aflau şi membrii corpului diplomatic, oaspeţi străini, excepţie făcând ambasadorul Turciei, Kiazim Bey, absent ca urmare a prezentării în Expoziţie a bateriei Calafat din Războiul de Independenţă[8] şi a diferitelor trofee capturate cu această ocazie.

Efortul organizării în 11 luni al expoziţiei a fost arătat în discursul de inaugurare rostit de ministrul Agriculturii, Industriei, Comerţului şi Domeniilor, Ion Lahovari: „am tăiat dealuri, am secat bălţi, am umplut o vale, am săpat un lac mare şi în mai puţin de un an am scos la lumină parcul şi grădina expoziţiei. Suprafaţa totală a expoziţiei: 41 ha, pământ mutat 575.000 m3, construcţii definitive şi provizorii 35.000 m2, plantaţii de copaci mari 4.000, brazi şi copaci mici 90.000”.[9]

Poarta de la intrarea în parc era în formă de arc de triumf, iar pe aceasta stătea scris: „credinţă, prevedere, muncă, economie, ştiinţă, pricepere, voinţă, cultură”,[10] iar sub formă de arc „Expoziţiunea Generală: 106; 1866 – 1906 Domnie Glorioasă”.[11]

Numeroasele pavilioane, circa 165, erau destinate a prezenta evoluţia României, în plan economic, politic, militar şi cultural în perioada 1866 – 1906.

Au fost construite pavilioane ce reprezentau Primaria, Camera de Comerţ, Palatul de Industrie, Lucrărilor Publice, Pavilionul de Agricultură, Industria Casnică, Minele, Carierele şi Domeniile, Pavilionul Poştei ş.a., arhitectura clădirilor fiind inspirată din diferite monumente arhitecturale reprezentative ale culturii şi istoriei românilor. Astfel, Pavilionul Regal a avut ca model mănăstirea Cozia, iar Pavilionul Penitenciarelor un castru roman ce amintea de latinitatea românilor.

Biserica Cuţitul de Argint a fost construită ca o copie a bisericii ieşene Sf. Nicolae, ctitorită de Ştefan cel Mare la 1491.[12] A fost reconstituită mănăstirea Hurezu din Vâlcea şi Cula (casa-fortăreaţă construită de către boieri pentru a se apăra de atacurile turcilor şi tătărilor), copiată după cula familiei Greceanu din acelaşi judeţ.[13]

Centrul expoziţiei îl reprezenta Palatul Artelor, numit şi „Muzeul Trecutului Nostru” şi devenit Muzeul Militar. In spatele Palatului Artelor a fost reconstituită Casa de la Poradim, în care a locuit Carol I în timpul războiului din 1877 – 1878,[14] despre care Ion Lahovari spunea: „din căsuţa din gard şi lut a ieşit edificiul măreţ al României de sine stătătoare şi al Regatului Român”.[15]

Din motive politice au fost atribuie pavilioane unor ţări străine precum Italia, Elveţia, Franţa, Germania, dar şi Comisiei Europene a Dunării, care găzduia o hartă în relief a Dunării ce prezentă lucrările executate la gurile Dunării în 50 ani de existenţă a Comisiei.[16]

Pavilionul Austriei era asezat în faţa celui al  Ungariei şi „încorpora” ca o anexă Pavilionul Bucovinei (construit în forma bisericii din Rădăuţi), urmând pavilioanele românilor din Transilvania şi Ungaria, din Basarabia, Macedonia şi Banat.[17]

De asemenea a fost construit un lac, insule, o cascadă, o peşteră şi diferite statui şi ansabluri statuare, un cinematograf, o grădină zoologică, tobogan etc.[18] Au existat totodată şi pavilioane ale unor intreprinderi private româneşti şi străine. Trebuie remarcate Turnul lui VladŢepes,  un turn de apă, construit după modelul castelului de la Cheia Argeşului.[19] A fost reconstituită şi o moschee cu altarul îndreptat spre Mecca (mutată astăzi în zona Pieptănari).

Viceprimarul Romei, şeful delegaţiei Primăriei Romane, a dăruit oraşului Bucureşti o copie a Lupoaicei Capitoline, ce a fost amplasată în Palatul Artelor şi care ulterior a avut diferite locaţii (astăzi ea se află în Piaţa Romană).[20]

Printre oaspeţii sosiţi la inaugurare a fost şi o delegaţie a consiliului comunal al Vienei condusă de primarul Carol Lueger, care a declarat: „Am venit în România spre a cunoaşte acest popor pentru care nutresc de mulţi ani cele mai mari simpatii. Vă mulţumesc pentru această primire prietenească, care mă onorează foarte mult şi de la care nu m-am aşteptat. Trăiască poporul român!”[21]

Ca simplii vizitatori sau ca participanţi la acţiunile culturale, au venit români atât din Regat cât şi din afara graniţelor, din Bucovina, Transilvania, Banat, dar şi românii macedoneni. Singurii care nu au putut participa au fost românii basarabeni,[22] ei neprimind aprobarea puterii ţariste.[23]

In Pavilionul Transilvaniei au fost prezentate, printre altele, tablouri istorice prezentând marea adunare de la Blaj din 1848, fruntaşii Memorandumului, un grafic cu situaţia demografică preponderent românescă, acestea fiind şi motivele pentru care oficialităţile ungare s-au opus până în ultimul moment la participarea românilor din Transilvania la expoziţie.[24] „Veneau zilnic reprezentanţii românimii nelibere, primiţi cu o fanatică iubire la gară şi întovărăşiţi de o nebună bucurie când cetele lor cu mândre costume de acasă defilau pe Calea Victoriei, în ciuda celor de la Budapesta şi poate a multora din Viena, care n-aveau ce face când un suveran aliat îşi organiza serbarea cuvenită şi astfel, simulau că nu văd nimic” scria Nicolae Iorga.[25]

La 23 noiembrie a fost închisă oficial prima mare expoziţie naţională dar de nivel internaţional, ce se înscria în şirul expoziţiilor universale din acea perioadă (Paris, Liege etc).[26] Cheltuielile se ridicau la 6.600.000 lei, veniturile la 1.500.000 lei la care se adăugau 3.000.000 lei parcul, dar şi o mişcare comercială foarte vie ce s-a resimţit în sporul resurselor indirecte.[27]

Bucureştii anului 1906 „deveniseră, în adevăr, capitala poporului românesc” scria Nicolae Iorga.[28]

NOTE


[1] Eleonora Cofas, Carmen Constantinescu, “Expoziţiunea Generală Română din Bucureşti – consideraţii după nouă decenii” în Muzeul Naţional, nr. IX, MNIR, Bucureşti, 1997, p. 145.

[2] Familia Regală: o istorie în imagini, MNIR, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2009, p. 11.

[3] Magdalena Dorojan, “Azi – Parcul Carol I, Bucureşti” în Materiale de istorie şi muzeografie, nr. XXI, Bucureşti, 2007, p. 248.

[4] Cornelia Apostol, Mariana Neguţu, “Expoziţia Generală Română din 1906. 90 ani de la organizare” în Muzeul Naţional, nr.X, MNIR, Bucureşti, 1998, p. 115.

[5] Magdalena Dorojan, Op.cit.

[6] Ibidem.

[7] Cornelia Apostol, Mariana Neguţu, Op.cit., p. 116.

[8] Eleonora Cofas, Carmen Constantinescu, Op.cit., pp. 146 – 147.

[9] Ibidem, p. 147.

[10] Cornelia Apostol, Mariana Neguţu, Op.cit., p.115.

[11] Eleonora Cofas, Carmen Constantinescu, Op.cit., p. 146.

[12] Ibidem, p. 148.

[13] Magdalena Dorojan, Op.cit., p. 249.

[14] Ibidem, p. 250.

[15] Eleonora Cofas, Carmen Constantinescu, Op.cit., p. 147.

[16] Cornelia Apostol, Mariana Neguţu, Op.cit., p. 118.

[17] Magdalena Dorojan, Op.cit., p. 250.

[18] Eleonora Cofas, Carmen Constantinescu, Op.cit., p. 150.

[19] Magdalena Dorojan, Op.cit., p. 249.

[20] Ibidem, p. 251.

[21] Eleonora Cofas, Carmen Constantinescu, Op.cit., p. 151.

[22] Ibidem, p. 153.

[23] Maria Ioniţă, “Bucureştii în ajunul jubileului din anul 1906” în Muzeul Naţional, nr.X, MNIR, Bucureşti, 1998, p. 107.

[24] Eleonora Cofas, Carmen Constantinescu, Op.cit., p. 148.

[25] Ibidem, pp. 151 – 152.

[26] Cornelia Apostol, Mariana Neguţu, Op.cit., p. 118.

[27] Eleonora Cofas, Carmen Constantinescu, Op.cit., p. 154.

[28] Magdalena Dorojan, Op.cit., p. 252.

mai mult
DocumentarPromovate

Profesorul din linia întâi

matematica_ursu_23_martie_17

– Face parte din familia dascălilor autentici, aflaţi pe cale de dispariţie. Urât de colegi pentru profesionalismul şi metodele lui novatoare în matematică, a fost dat afară din învăţământ, devenind crescător de albine. Dar soarta i-a făcut dreptate, în cele din urmă, şi profesorul băcăuan Ioan Ursu a devenit celebrul „profu’ online”, zeul matematicii de pe internet –

„Nimic nu se poate construi fără caracter”

„Bună ziua! Bine aţi venit prin Bacău!”, îmi zice, strângându-mi cordial mâna. „Sunt profesorul Ioan Ursu. Haideţi să intrăm, că-i tare frig”. Mă invită în curtea unei case de-aici, din centrul oraşu­lui, o casă mare, plină de firme cu ferestre la stradă.

„Aici am reuşit să închiriez şi eu o săliţă, ca să-mi fac orele”, îmi zice profesorul, luând-o înaintea mea pe un coridor înghesuit. Zâmbeşte generos, e jovial şi în vervă mare, bucuros că are cui povesti despre luptele aprige din viaţa lui. Descuie o uşă şi intrăm într-o cameră amenajată ca o sală mică de clasă, cu şapte bănci, o tablă şi o cameră de filmat, aşezată pe un trepied, în spatele sălii.

„Asta e clasa mea şi, totodată, şi studioul de filmare. Peste vreo oră, trebuie să vină şi câţiva elevi. Azi i-am chemat amestecat, de la clasa a cincea, până la a opta, ca să-i cunoaşteţi şi dumneavoastră. Să staţi de vorbă cu ei sau cu părinţii lor. Pentru mine, fiecare întâlnire cu ei e o bucurie enormă. Lecţiile astea sunt tot ce mi-a rămas mai frumos”.

Are 64 de ani, şi toată lumea din Ba­cău, dar şi de prin ţară, îl cu­noaşte după un nume unic şi deja familiar: profu’ on­line, fiind­că pre­dă lecţii de matematică pentru toată lumea, pe in­ternet. O plimbare cu el prin centrul Bacăului îi dezvă­luie imediat noto­ri­e­­­tatea şi statura so­cială, aproape toţi trecătorii salutân­du-l reverenţios. „Bu­nă ziua, domn profesor”, e vorba pe care o auzi la fie­care pas pe stră­zile oraşului.

Iar el, cu chipul lui mereu jovial, răspunde tan­dru şi politicos, ca un om ales din marea familie a dascălilor autentici, pe cale de dispa­riţie. „Nimic nu se poate construi fără caracter”, obişnu­ieşte să spună, de fiecare dată însă cu un zâmbet amar, ştiind foarte bine că în ziua de azi nu prea mai crede nimeni într-o vorbă ca asta.

Cu toate astea, profesorul Ioan Ursu s-a încăpăţânat să se călăuzească numai după un asemenea precept, iar asta i-a adus doar necazuri. După 33 de ani de slujire neobosită la catedra de matematică, după rezultate extraordinare şi formarea a numeroşi elevi olimpici, unii ajunşi specialişti de prima mână în marile companii ale lumii, după o luptă intransi­gentă cu mediocritatea, minciuna şi corupţia, siste­mul l-a învins, aruncându-l cu un cinism diabolic în stradă.

Primele semne ale calvarului

Deschide o uşă din spatele clasei şi-mi spune că acolo e locul miraculos care îi face legătura cu lu­mea întreagă. Într-o cămăruţă de patru metri pătraţi stau înghesuite două calculatoare vechi, iar într-un colţ, pe nişte rafturi, văd teancuri mari de manuale şi culegeri de matematică.

Deschide calculatoarele şi apoi îmi arată pe ecran o mică fereastră în care se vede tabla din clasă. Este imaginea transmisă de la camera de filmat. Peste o oră, când începe lecţia, pe ecranul acesta va fi chiar el, vorbind la tablă, pen­tru sutele sau miile de elevi care îl vor urmări în direct. A fost visul lui de-o viaţă, să-şi poată filma lecţiile şi să aibă o clasă mare cât lu­mea.

„Ideea asta mi-a încolţit de când am absolvit facultatea”, poves­teşte profesorul. „Nu ştiu dacă aţi prins vremurile alea, dar erau prin anii ’70 nişte emi­siuni la televizor care se numeau «te­leşcoală», unde un profesor venea şi ţinea o lecţie la tablă. Am cunoscut atunci mulţi elevi care erau încântaţi de emisiunile alea. Arătau ca nişte ore de meditaţii fără bani, erau foarte bine făcute şi ele­vul chiar înţelegea uneori mai bine de­cât la şcoală.

A­cum, lucrurile s-au schimbat, se pot face lecţii în direct, poţi comunica cu elevul, te poate în­treba dacă are ne­lămuriri, şi poate face asta chiar şi din satul lui pierdut printre munţi. În plus, toate lecţiile rămân înregistrate aici, pe internet, iar dacă elevul a pierdut şirul sau n-a fost prea atent se poate uita din nou la lecţia respectivă. Pentru că la matematică e foarte important să nu pierzi şirul lecţiilor. Dacă lipseşte o verigă, tot lanţul ăsta se şubrezeşte şi ajungi să nu mai înţelegi nimic şi să urăşti materia asta”.

Zâmbeşte tare mulţumit. Aici, în cămăruţa asta, pare să fie bucuria lui cea mai mare. Aici, în calcu­latoarele astea sunt toate lecţiile predate de el în ani de zile, aici sunt toţi prietenii lui, miile de elevi din toată ţara. Ne întoarcem în mica sală de clasă şi ne aşezăm în bănci. Entuziasmul lui pare să se stingă uşor, odată cu primele amintiri ale unor vremuri triste. „Ce frumos şi cu câtă patimă mi-am început eu cariera şi cât de urât au dat de pământ cu mine! Şi asta, doar pentru că am pus mereu degetul pe rană”.

A absolvit facultatea în ’75, iar primele ore le-a avut la un liceu din Moineşti, unde preda şi la clase de seral. Elevii îl îndrăgeau tare mult, ţinea orele într-un fel inedit pentru acea şcoală, participa cu tot sufletul, le explica de zece ori dacă era nevoie, doar să ştie el că toată lumea a înţeles.

„În momentul în care încep lecţia, eu uit de mine, le aparţin cu totul elevilor. Aşa frumos curge creta pe tablă, dacă o faci cu tot sufletul! Ţin minte că la cutremurul din ’77, aveam ore cu o clasă de seral, de la nouă la zece seara. După cutremur, am ieşit afară speriaţi, ne-am liniştit puţin, şi după o jumătate de oră i-am întrebat pe elevi dacă vor să continuăm. Toţi au zis că da, aşa că am urcat în clasă şi am făcut lecţia, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic”. Din păcate, elanul lui de început n-a fost primit deloc bine. Sim­patia de care se bucura în rândul elevilor a stârnit invidia celorlalţi profesori. Părea că deranjează ceva, că prin dăruirea şi competenţa lui ameninţă liniştea unui loc călduţ, în care mediocritatea era singurul atribut care îi ţinea pe dascăli uniţi. Se întrezăreau pentru el primele semne ale unui sistem diabolic cu care avea să se lupte pe viaţă şi pe moar­te.

„Ţin minte că prin ’78, m-a rugat o colegă de catedră să-i ţin locul la o clasă de-a ei, să fac eu ora de matematică. Le-am predat o nouă lecţie şi pe urmă am trecut la exerciţii. Nu-i cunoşteam deloc pe copii, îi vedeam prima oară. Am rezolvat primul exerciţiu, după care am făcut aşa cum fă­ceam mereu, am luat pe fiecare elev în parte şi îl întrebam dacă a înţeles. M-am oprit apoi la unul dintre elevi, care mi s-a părut cam derutat. «Tu ai înţeles?», l-am întrebat.

Nu mi-a dat niciun răs­puns, mă privea doar puţin speriat. Mă pregăteam deja să-i explic din nou, însă el a prins curaj şi mi-a zis că ştie şi altă cale de rezolvare a exerciţiului. A ieşit la tablă şi a dat recital. Era o metodă de rezol­vare la care nici eu nu mă gândisem. I-am zis că e minunat ce-a făcut şi m-am dus imediat la catalog să-i pun zece. Era prima notă de zece pe care o dădeam de când eram profesor.

Când am deschis catalogul, surpriză! Elevul era corigent la mate­matică. Am zis în gura mare: «Cum e posibil aşa ceva?». Colegii lui mi-au povestit atunci că era un copil sărac, că părinţii lui nu-i aduceau doamnei profesoare cadouri, şi că de câte ori voia să dea un răspuns la oră, ea îl repezea: «Stai jos, eşti prost!». Asta era tot una cu o crimă. Era un destin distrus. Iar pentru elevi, asemenea momente erau primele lecţii despre corupţie. O profesoară ca asta n-avea ce căuta în învăţământ. Am încercat atunci să fac dreptate, însă n-am avut succes. Toţi profesorii s-au strâns în jurul colegei lor şi-au apărat-o. Iar eu am fost privit din momentul acela cu cea mai mare ură”.

Persona non grata

După decembrie ’89, profesorul Ioan Ursu spera că a venit şi vremea lui, când putea să îndrepte toate greşelile sistemului de învăţământ. Era deja un pro­fesor cu nume greu, lăsase în urmă generaţii întregi de olimpici, fiind văzut ca cel mai bun profesor de matematică din oraş.

Uşor, uşor, însă, speranţa lui s-a stins. Pe an ce trecea, metehnele sistemului se cronicizau şi căpătau forme monstruoase. A înţeles, mai târziu, că nu poţi face nimic dacă nu te înre­gimentezi politic. S-a înscris în Convenţia Demo­crată, singura grupare rezonabilă la acea vreme. Era o mare onoare pentru orice partid să aibă printre mem­brii săi de frunte un om cu notorietatea lui.

Convenţia Democrată l-a învestit numaidecât în funcţia de inspector general adjunct, în cadrul Inspectoratului Şcolar din judeţul Bacău. Una dintre primele sale acţiuni în această funcţie a fost să decidă câştigătorii concursului pentru posturile de directori de la toate şcolile din judeţ.

„Chiar cu o zi înainte de concurs”, povesteşte deja cu furie în glas, „m-a chemat la biroul lui Ion Corniţă, deputat de Bacău la vremea aia, şi membru în comisia de învă­ţământ a parlamentului. Cum am intrat la el, mi-a zis: «Hai să-ţi prezint lista cu directorii care trebuie să iasă la concurs». Şi începe să-mi citeas­că: la şcoala cutare, va fi cutare, la cutare, cutare. Mă uitam la el de parcă eram lovit de potcoava ca­lului.

L-am ascultat şi pe urmă i-am zis, fireşte, în glumă, «Domnule deputat, ce rost mai are concur­sul, daţi-mi mai bine hârtia să o semnez şi s-a rezol­vat problema». S-a uitat lung la mine şi mi-a răs­puns: «Băi, profesore, dar tu habar n-ai ce înseam­nă democraţie. Democraţie înseamnă să dai con­curs, ai înţeles?». I-am zis pe loc că refuz să parti­cip la o asemenea mascaradă şi cu asta, basta. Am fost demis din funcţia de inspector adjunct. Aşa am înţeles că politicul face ţăndări orice sistem.

Mai târziu, am vorbit cu un bun prieten din inspectorat şi am aflat cum un inspector general face, într-un an, câteva sute de mii de euro, numai din darul primit la concursul de titularizare. Cu asta se ocupă oamenii ăştia. Iar profesorii, odată ajunşi titulari, zic bogdaproste, au un post călduţ până la adânci bătrâneţi. Îşi fac un grup de elevi cu părinţi plăti­tori, adică solvabili, fac meditaţii cu ei, apoi, fi­reşte, la clasă, doar elevii ăştia sunt favorizaţi. Mai sunt printre ei, uneori, şi câţiva care îşi fac treaba bine, însă pentru întregul sistem, ei sunt cantitate neglijabilă şi li se închide imediat gura. Cum să accepte o asemenea lume murdară pe cineva care le arată adevărul?”.

În 2001, i-a apărut ideea orelor filmate. Era con­vins că o asemenea metodă i-ar responsabiliza şi pe elevi să se pregătească mai bine, dar şi pe profesori, să ţină orele la un standard mai ridicat. Credea că asta ar elimina poate măcar o parte din năravurile sistemului, corupţia, mediocritatea.

A făcut un pro­iect uriaş care se numea „Transparenţa actului di­dactic” şi pe care l-a depus la minister, guvern, par­la­ment, preşedinţie. Toată lumea, prieteni, colegi, oameni politici, îi spunea neoficial că e minunat, că un asemenea proiect ar putea salva învăţământul românesc.

Însă nimeni n-avea curajul să promoveze o idee ca asta, aşa ceva ar fi putut clătina un sistem corupt până în măduva oaselor, care hrănea, pe mai multe niveluri, mii şi mii de oameni. În lipsa unui răspuns oficial, s-a apucat să aplice metoda experi­mental, la propriile lui ore. Intra la clasă cu catalo­gul într-o mână şi cu o cameră pe trepied în cealaltă mână. Cu ocazia asta, a început să pună în aplicare un vis mai vechi de-al lui, realizarea unui video-manual, care să cuprindă toate lecţiile filmate.

Lecţia online la care participă sute de elevi din toată ţara

Cei mai mulţi dintre elevi erau încântaţi, părinţii lor la fel, mai ales că era vorba de numeroşi olimpici la matematică, iar orele la clasele lor erau adevărate modele didactice. Singurii nemulţumiţi au fost chiar colegii lui, profesorii. Au început să curgă din par­tea lor reclamaţii la inspectorat, primărie, minister.

Foştii lui colegi de la inspectorat au dat un ordin prin care profesorul Ioan Ursu a fost mutat la altă şcoală, cu o faimă rea şi mulţi elevi-problemă, sperând ca astfel să-i piară cheful să mai filmeze la asemenea clase de golani. N-a fost aşa.

A continuat să filmeze, reuşind şi aici să ridice nivelul unor clase codaşe. Într-una din zile, în 2004, pe când ţinea lecţia filmată la o clasă de a zecea, o fată se ridică şi spune revoltată:

„Domnule profesor, dum­neavoastră sunteţi singurul profesor din şcoală la care mai învăţăm şi noi ceva. La cei­lalţi trebuie să dai bani ca să treci. Iar de la o vreme, nici banii nu mai sunt buni.Ni se cere să plă­tim în natură. Vă spun asta pen­tru că eu am pă­ţit-o”. Toată clasa a a­mu­ţit.

Erau lu­cruri ştiute printre elevi, dar niciodată spuse unui profesor şi mai ales la o oră filmată. „Am fost şocat. Am mers imediat la director şi i-am relatat în­tâmplarea. Nu prea părea surprins. Am cerut să se facă o şedinţă, un consi­liu, să vedem ce pu­tem face, pentru că lucrurile nu pu­teau rămâne aşa. A doua zi, când am deschis calculato­rul, am văzut că fil­marea cu fata fu­sese ştearsă. S-a fă­cut apoi, într-ade­văr, o şedinţă, în care mi s-a adus la cunoştinţă că sunt dat afară din şcoală”.

Războiul profesorului Ursu cu sistemul era des­chis şi căpătase forme din cele mai halucinante. L-au umilit, a fost mutat de la o şcoală la alta, i s-au luat ore, clasele cu elevi buni, până când, în 2007, a fost aruncat într-un liceu profesional, unde i s-au dat doar două clase de-a treisprezecea, cu elevi care nu ştiau nici măcar tabla înmulţirii.

„A fost cum­plit”, îşi aminteşte cu năduf. „Intram la ore cu ca­mera şi filmam tot. De data asta, doar pentru a mă apăra, pentru a avea dovezi că lucrez cu nişte elevi care nu ştiau cât fac doi ori doi. La sfârşitul anului şcolar, am refuzat să le pun note în catalog, iar asta însemna că nu pot intra în examenul de bacalau­reat.

Aşa ceva nu se putea, ar fi fost o minciună şi-un fals. Cum puteam să las să intre în bac ase­me­nea elevi? Făceam cu ei materie de clasa a doua. Şi, credeţi-mă, o făceam cu aceeaşi dăruire. Îmi era milă de ei, voiam să-i ajut. Numai că ei nu înţelegeau asta şi nimeni din şcoala aia nu înţele­gea. Ţin minte că atunci, într-o seară, am primit un telefon de la cabinetul ministrului Hărdău. Am vor­bit chiar cu el, era prietenos, m-a chemat chiar a doua zi la el, să vorbim despre proiectul meu. Eram fericit, am zis că, în sfârşit, se face lumină şi în viaţa mea. A doua zi, la nouă dimineaţa, intram la el în birou.

După câteva vorbe, am aflat pentru ce mă chemase: să-mi interzică să mai filmez orele. I-am spus că eu am crezut că m-a chemat pentru proiect. «Ridici tonul la mine?», mi-a zis furios. «Bine, o să te lucrez eu!». Da, chiar aşa mi-a zis, că o să mă «lucreze». Adică o să-mi vină de hac. M-am dus acolo cu atâta entuziasm şi, când colo, am primit batjocură. M-am întors acasă şi, din mo­mentul acela, zilele mele au fost numărate”.

A urmat un an de chin, în care a fost chemat la tot felul de comisii, la inspectorat, la primăria lui Sechelariu, la minister. Degeaba a făcut memorii pes­te memorii, degeaba a bătut la uşi şi s-a rugat să fie lăsat în pace, degeaba toată presa i-a luat apă­rarea, degeaba a apărut pe la televiziuni, povestind oamenilor tot calvarul. În 2008, într-o zi de primă­vară, a primit un telefon şi a aflat că a fost dat afară din învăţământ.

„S-a crăpat pământul sub mine. Nu puteam să cred că totuşi se va ajunge la aşa ceva. M-au sunat sute de foşti elevi, din ţară şi din străi­nătate, foşti colegi, profesori cu care am rămas prieteni, aflaseră şi nu le venea să creadă. Da, chiar se întâmplase. Soţia mea e tot profesoară. Noi plecam în fiecare dimineaţă împreună de-acasă. Din ziua aia, a ple­cat numai ea”.

O lecţie ca o simfonie

Se uită la ceas, peste un sfert de oră trebuie să apară copiii. Zâmbetul îi luminează din nou chipul. Şterge ta­bla, pregăteşte ca­mera de filmat, cal­culatoarele, şi în timpul ăsta, îmi deapănă povestea lui mai departe. Îmi spune cum în 2008, uşor, uşor, a reuşit să repor­neas­că proiectul lui mult visat, să facă acel video-manual uriaş, care să cu­prindă toată mate­ma­tica, de la clasa întâi până la a do­uă­sprezecea. „Un asemenea video-ma­nual”, îmi ex­pli­că el, „poate face din matema­ti­că o joacă de co­pii. Lecţiile vor fi ca o gură de aer, pentru că ies din tiparul programei şcolare rigide şi pline de in­formaţii inutile”.

Astăzi sunt foarte mulţi elevi în ţară care i-au scris mesaje de mulţumire pentru că au reuşit să înveţe în timp-record după video-ma­nualul lui toată matematica de liceu. Toate lecţiile filmate pentru video-manual sunt şi ore de meditaţii pentru sute de copii din toată ţara care participă online, dar şi pentru elevii din sală. Ore pe care nu ia niciun ban. De când se ocupă şi de albine, se mul­ţumeşte doar cu ce câştigă din vânzarea de miere. Lecţiile de matematică rămân pentru el aceleaşi bucurii care i-au făcut dintotdeauna viaţa mai fru­moasă.

În 2010, a fost chemat la cabinetul minis­trului Daniel Funeriu, pentru o discuţie pe marginea proiectului său despre orele filmate şi despre trans­parenţa actului didactic. Ca urmare a acestei întâl­niri, în anul următor, 2011, acelaşi ministru a pus în aplicare sistemul de supraveghere video a bacalau­rea­tului, sistem care a scos la iveală dezastrul din învăţământul românesc.

Este ora trei fără cinci, copiii încep să apară. Unii din ei se pregătesc pentru olimpiade. Alţii sunt elevi care au venit aici când erau de nota cinci la matematică, iar acum au numai nouă şi zece. Se aşează frumos în bănci, scot caietele din ghiozdane şi aşteaptă cuminţi începerea lecţiei.

Proful porneşte camera la ora trei fix, vine în faţă, la tablă, şi zice zâmbind cu tot chipul: „Bună ziua, dragilor, şi bun găsit la o nouă întâlnire cu proful online. Am bu­curia să vă prezint o nouă lecţie, care sigur o să vă placă foarte mult”. Apoi intră parcă într-o stare de transă, în care creta pare să îi alunece pe tablă pe acor­durile unei simfonii.

(Cătălin APOSTOL)

mai mult
DocumentarPromovate

Moştenitorul Golgotei – Nicolae Tomaziu

nicolae_tomaziu_12_martie_2017
– A împlinit 100 de ani şi trăieşte retras la o mânăstire din Munţii Bucegi. „Pacient”, încă din anii adolescenţei, al puşcăriilor comuniste şi deţinut la Canal, consideră că viaţa i-a fost o Golgotă hărăzită de Dumnezeu, ca să-i încerce credinţa –

„La solicitarea fraţilor mei de aici, de la Mânăstirea Caraiman, în ciuda vârstei matusalemice şi a suferinţelor cumplite prin care am trecut, voi scrie aceste pagini în speranţa că ele vor folosi cuiva, pentru a-şi desăvârşi credinţa şi viaţa.”

Sunt primele cuvinte dintr-un manuscris de „Me­morii”, la care Nicolae Tomaziu, un bătrân în vârstă de o sută de ani, scrie zi de zi! Este ultimul supravie­ţuitor al lagă­rului pe care istoricii îl numesc Canalul Mor­ţii. În vara lui 2014, s-a hotărât să se retragă la Mânăstirea Caraiman, înălţată la poalele Bucegilor.
Nu şi-a luat cu el decât nişte haine, cărţi şi cinci foto­grafii. În chilia lui, deasupra mescioarei la care lu­crează, stă lipită o foaie cu versurile din Ruga lui Cor­neliu Coposu: „Cerne, Doamne, liniştea uitării/ Peste nesfârşita suferinţă/ Seamană întinderi de credinţă/ Şi sporeşte roua îndurării./ Răsădeşte, Doamne, dra­gostea şi crinul/ În ogorul năpădit de ură/ Şi aşterne peste munţi de zgură/ Liniştea, iertarea şi seninul.” Acestea sunt versurile care l-au făcut mereu să plân­gă şi să ţină pasul cu viaţa lui chinuită.

Chilia fără soare

Urc panta abruptă care duce spre mânăstire, şi la capătul ei descopăr un tablou ireal. Mai întâi, o poia­nă de-un verde ameţitor, brăzdată cu poteci şerpuind printre zeci de flori mici şi roşii, ca nişte gărgăriţe răsărite din iarbă. Mai încolo, zidurile albe ale chiliilor ce stau parcă stavilă în calea munţilor uriaşi.

De cum intru pe poartă, simt cum mă învăluie o adiere uşoară şi stranie. Ştiu că e un loc binecu­vântat, că tot ce se află aici a fost clădit, prin minune dumnezeiască, la îndemnul unuia dintre cei mai de seamă duhovnici ai anilor trecuţi, părintele Gheron­tie Puiu, care în vreme ce zăcea în spital, după un accident vascular, a visat chipul Maicii Domnului, care îi spunea să caute un plai de unde se vede o mare Cruce, lângă un brad cu şase ramuri întoarse, şi-o apă curgătoare, şi să facă acolo o mânăstire. Şi minunea e azi împlinită: biseri­ca, bradul cu ramuri întoarse, pâ­râiaşul care se var­să într-un iaz plin cu peşti, şi dea­supra, ca o încunu­nare a unei apoteoze, Crucea de pe masivul Caraiman.

Un secol de viaţă

 E ora prânzului, călugării sunt toţi la trapeză. Deşi e forfotă mare de turişti, nu se aude decât murmurul subţire al apei care se varsă în iaz. O iau prin iarbă, pe o potecă de piatră, şi ajung la chilia în care trăieşte bătrânul pe care îl caut. Bat la uşă cu sfială.
Poate e încă la masă, ori poate se odihneşte puţin. Bat încet, o singură dată, şi aştept. Niciun semn. Mă hotărăsc să revin mai târziu. Simt o emoţie ciudată, un fel de jenă ascunsă, care nu-mi dă pace, de parcă m-ar tot întreba cineva: „Ce vrei tu de la omul ăsta? De ce nu-l laşi în liniştea lui?”
Dau să plec şi tocmai atunci aud un zgomot în spatele uşii. Nu-mi amintesc să fi fost vreo­dată atât de stânjenit. Peste două secunde voi fi faţă în faţă cu un bătrân de 100 de ani, care a ales să-şi trăiască sfârşitul unei vieţi de cal­var într-o deplină singurătate. Deodată uşa se deschide puţin, doar aşa, cam cât o palmă. În firul de lumină de-afară, zăresc un chip blajin, de duhovnic, cu obrajii scobiţi şi barbă albă ca neaua.
„Cine sunteţi? Ce do­riţi?”, mă în­treabă cu glas tremurând. „Aş vrea să vă cunosc”, îi răspund timid. „Am auzit povestea dumneavoastră şi aş vrea tare mult să vă cu­nosc.” Mă măsoară atent, cu blân­deţe şi îngă­duinţă. E scund, foarte scund, poate un metru şaizeci, şi slab ca un pai. „Hai­deţi, intraţi”, îmi spune aproape în şoaptă, deschizând uşa larg. Pătrund într-o came­ră lungă şi îngustă, modestă, dar puţin cam întunecoasă. „Da, aici nu bate niciodată soarele”, îmi zice, fără niciun pic de tângu­ială în glas. „Asta nu-i prea bine, că îmi stric ochii şi mai rău. În rest, n-am ce zice, e bine. Mă simt bine aici.” Îmi arunc ochii peste grămăjoara de cărţi din mica lui bibliotecă, prinsă în perete: Platon, Hei­degger, Steinhardt, Ţuţea, Noica, Con­stan­tin Dulcan şi câ­teva scrieri ale Sfin­ţilor Părinţi.
„Asta e tot ce-am putut să iau de acasă. Au ră­mas o mulţime de cărţi, cine ştie pe unde-au ajuns.” Ni­colae Tomaziu e un om erudit. Cititul a fost pentru el o evadare continuă din viaţa reală. Altfel n-ar fi supravieţuit, spune el. Credinţa şi cărţile, doar ele i-au adus nădejde şi bucurie. Se aşează la micul lui birou din dreptul ferestrei. De fapt, e doar o măsuţă veche, acoperită cu muşama, pe care stau grămezi de hârtii, ciorne şi manuscrise. „Acum scriu”, îmi zice, zâmbind cu sfială.
„Nu am pretenţia să mă numesc scriitor, dar am socotit că merită să-mi povestesc viaţa. Cine ştie, poate o folosi cândva la ceva. Şi-mi place să scriu. Nu ştiu cum să vă spun, parcă îmi răco­resc sufletul.” La marginea mesei, stă sprijinită de perete o fotografie veche, un portret de-al lui, la 29 de ani. O ţinută demnă, o privire luminoasă şi încre­zătoare. „E singura fotografie cu mine pe care o mai am. Eram în 1945, abia venisem de pe front, şi aveam planuri mari. De unde să ştiu eu atunci ce avea să urmeze? Când văd acum poza asta, nu-mi vine să cred. Parcă n-ar fi chipul meu. Şi viaţa aia de-atunci parcă n-ar fi fost viaţa mea.”
Oftează uşor şi mă priveşte insistent, bătând uşor cu degetele în masă, de parcă ar aştepta să-l întreb ceva. Apoi, de parcă şi-ar fi amintit brusc ceva, îmi spune cu un zâmbet senin: „Dar n-aş vrea să mă înţelegeţi greşit. N-am dis­preţuit niciodată viaţa pe care am trăit-o. Chiar dacă au fost momente în care, din cauza durerilor fizice, nu-mi doream decât să mor.”

Memorii în zadar

„Viaţa mea a fost mai aspră cu mine chiar de când m-am născut”, îşi începe bătrânul povestea. „Asta se întâmpla în timpul primului război, la 1916. Mai exact, pe 28 februarie. M-am născut într-o co­mună botoşăneană, Păltiniş îi zicea. În toată ţara bântuia atunci molima de tifos exantematic, cu care se conta­minase şi mama, care chiar a doua zi după ce m-a născut, a murit.

Bineînţeles că eram şi eu contaminat, dar printr-o minune, am fost salvat de o femeie care m-a luat afară gol-goluţ şi m-a înfăşurat într-un sul de zăpadă. A fost prima încercare la care am fost supus. Era a doua zi după naştere. Se vede treaba că încă de atunci eram un supravieţuitor. Ori că Dumnezeu avea o ţintă cu mine, aici, pe pământ. Să-mi încerce credinţa. Dar să vă povestesc un episod petrecut ceva mai târziu, ca să vedeţi că ce spun este adevărat. Eram pe front, pe timpul celui de al doilea război mondial şi înaintasem până la Odessa, unde trebuia să luăm prizonieri ruşi care dezertaseră. Am scotocit tot oraşul, am verificat prin case şi catacombe.

Într-una din casele alea a explodat în faţa noastră o bombă. Noi eram acolo şapte oameni, şapte ostaşi români. Doar trei am ieşit vii de acolo. Ceilalţi s-au făcut praf chiar în faţa noastră. Erau camarazii mei, fraţii mei, cu care împărţeam ultimul coltuc de pâine. De ce n-am fost eu printre ei? Fiindcă mai aveam de îndurat. Golgota mea era abia la început”.

– Care a fost cel mai greu moment al suferinţelor dvs.? Există o întâmplare anume, pe urcuşul acesta al Golgotei, care să vă răscolească şi acum amintirile?

Întrebarea mea pare să-l tulbure pe bătrân. Oare am trecut peste zona permisă, dincolo de care vrea să îşi apere liniştea? Închide ochii, şi de parcă nu mi-ar fi auzit întrebarea, ţine mai departe drumul mărturisi­rilor.

Paraschiva, singura rază de lumină din viaţa lui

 „În ’47 eram unul din tinerii furioşi care manifes­tau la Bucureşti împotriva comuniştilor care deja erau la putere. Drept urmare, am fost imediat luat la ochi şi hăituit de securitate. M-am ascuns o vreme pe la diverşi prieteni, şi mai târziu, la o soră de-a mea, de la Curtea de Argeş.
Acolo am fost depistat de securi­tatea din Piteşti şi imediat arestat. Aşa a început cal­varul. Am fost dus mai întâi, alături de alţi arestaţi, la Mânăstirea Văcăreşti, într-un loc pe care lumea îl numea «şerpărie», pentru că era atât de aglomerat, că nu mai erau locuri să dormi nici măcar jos, pe ciment. Veneau încontinuu loturi de arestaţi, din cei care se opuneau colectivizării, plus monarhiştii, care manifestau pentru rege. A urmat apoi aşa-zisul pro­ces, la Tribunalul Militar, unde sentinţele erau deja stabilite.
Am fost condamnat la şapte ani de muncă silnică, pentru «uneltire împotriva ordinii sociale». M-au dus la Fortul 13 de la Jilava, într-o celulă fără ferestre sau aerisire, unde curgea tot timpul apă din tavan şi de pe pereţi. N-am stat prea mult acolo, doar vreo două luni.
Ne-au luat pe mai mulţi şi ne-au mutat cu nişte maşini blindate, legaţi cu lanţuri la picioare, la renumita închisoare de exterminare din Aiud, numită şi Cetatea Morţii. Acolo ne-a întâmpinat cele­bra lozincă din Infernul lui Dante, care stătea la in­trare: «Lăsaţi orice speranţă voi, cei care intraţi aici».
Sincer să fiu, eu eram un tânăr naiv, habar n-aveam că pot exista în ţara noastră asemenea orori. Şi cred că nimeni din afara închisorilor nu-şi putea imagina aşa ceva. De-aia, mult timp după eliberare, nici nu am putut să povestesc ce-am trăit. Nimeni nu m-ar fi crezut.
Cine să mă creadă că erau perioade, mai ales iarna, când vedeam zilnic câte şase, şapte cadavre cum erau scoase pe poarta închisorii şi în­gro­pate pe «Râpa Robilor»? Că odată m-au snopit cu bătaia doar pentru că stăteam aşa, cu ochii închişi, şi mă rugam în gând? Sau că ciomăgarii de gardieni, români de-ai noştri, aveau lozinca să nu omoare nicio­dată instantaneu, ci aşa, treptat, încetul cu înce­tul, ca să simţi cât mai mult chinul morţii? Acum sunt mii de mărturii şi sute de cărţi despre toate ororile astea. De-aia zic, nu ştiu cine ar mai avea nevoie şi de memoriile mele.”
Bătrânul ia de pe măsuţă o mapă de plastic şi scoa­te de-acolo un teanc de hârtii. „Ia uitaţi aici!”, îmi zice, răsfoind în faţa mea manuscrisul. „Zi de zi scriu la ele.” Sunt sute de pagini, toate scrise de mână, fără nicio ezitare sau ştersătură, într-o cali­grafie impe­cabilă.
Nu s-a gândit niciodată să le scrie la calculator, nici nu ştie prea bine cum arată un asemenea instrument, dar nu s-ar supăra dacă cineva l-ar ajuta să-i transcrie tot manuscrisul, măcar la o maşină de scris. „Nu ştiu dacă o să aibă cineva atâta răbdare”, îmi zice uşor resemnat, aşezând foile la locul lor, în mapă. „Dar măcar ştiu că am un scris îngrijit şi citeţ. Asta dacă s-o încumeta cineva să citească ce-am scris. Dacă nu, nu-i nicio supărare.”

„Fratele Nicolae”

Ieşim afară, în curtea mănăstirii. N-a mai ieşit de ieri, are nevoie de puţin aer, mai ales că e posibil să plouă. Deja se văd nori grei venind dinspre munţi. Ne aşe­zăm pe o bancă, în faţa bisericii. Turiştii s-au mai rărit. Nu peste mult timp, va începe vecernia şi toţi călu­gării vor veni la biserică.

Nicolae To­maziu participă la toate slujbele de seară. Dimineaţa nu poate ajunge, e mult prea devreme pentru el. De fapt, la vârsta lui, nu poate respecta chiar toate rânduielile mânăstirii. Poartă „uni­formă” de novice, adică haine negre, iar călugării îi spun „fratele Ni­colae”. Nu vrea să meargă mai de­parte, la următoarea treaptă din călu­gărie. Îi ajunge atât, doar să fie acolo, cât mai aproape de Dumnezeu.

De fapt, la vârsta lui, nici nu mai are timp pentru o asemenea „avansare”. „În­tr-un fel, mai toată viaţa am trăit-o cam ca un călugăr”, îmi zice. „În afa­ră de anii când eram însurat, am fost tot timpul un însingurat, cu Dumnezeu în suflet. Ca să nu mai zic de anii din puşcărie, când fără rugăciune şi Dumnezeu, nu puteam supravieţui. Mai ales la Canal. Că acolo a fost pentru mine adevăratul infern.”

Rămâne tăcut, cu privirea pierdută undeva, spre turla bisericii. „La Canal?”, îl întreb cu o mare sfială, convins că suişul Golgotei se oprise la puşcăria de la Aiud. Tresare brusc, parcă trezit dintr-un vis. „Păi, nu v-am zis? Infernul! Amintirile de acolo sunt bătute şi azi, în mine, ca nişte piroane. Era un coleg de celulă, îl che­ma Dumitrache. Nu ştiu cu ce greşise, şi brigadierii l-au legat de un stâlp din mijlocul curţii.

Era caniculă, abia puteai să respiri. Dumi­trache, săracu’, era plin de sânge şi trans­piraţie pe tot corpul, arăta ca un om schin­giuit. Brigadierul îl lovea cu bastonul şi, din când în când, bea în batjocură apă chiar în faţa lui, după care îi trecea aşa, cu bidonul pe sub nas.

La un moment dat, Dumitrache a ridicat ochii la cer şi a zis: «Ia-mă, Doamne, cum ai fost luat şi Tu!». Nici n-a apucat să-şi termine bine vorba, că s-a trezit cu un pumn peste faţă, de i-au zburat dinţii din gură. Aşa a fost la Canal. A fost locul în care am trăit fiecare zi ca pe ultima.” Peste noi a început deja să picure, dar bătrânul nu simte, rămâne mai departe printre amintiri.

„Ţin minte că în prima zi ne-au dus pe un teren viran care era trasat dinainte. Noi trebuia să dislocăm tot pământul ăla. Să-l săpăm cu târnăcoapele şi să-l cărăm cu roaba, să facem din el un dig înalt cam de zece metri. Era mai rău decât în legenda lui Sisif.

Digul tot creştea şi eu trebuia să urc tot mai sus, cu roaba plină de pământ. Şi mă vedeţi cât sunt de voinic. Pentru fiecare grupă era o normă zilnică, venită de sus, de la conducerea închisorii. Nimeni nu putea s-o respecte, era imposibil. Şi-atunci au schimbat tac­tica, au stabilit norme individuale.

Cine nu-şi făcea norma era luat la bătaie cu bastoanele. Pe urmă, era pedepsit la mâncare, adică i se reducea drastic porţia. Adică din aproape nimic, rămâneai cu nimic. Vă daţi seama că eu pătimeam cel mai mult, cu fizicul meu. Dădeau în mine ca într-un sac de box. Cu pumnii, bocancii, cu bâtele.

Aşa munceam în fiecare zi, cu bâta brigadierului la spate. N-aveai voie să întrebi sau să zici nimic. Dacă îndrăz­neai să-i contrazici cu ceva, era vai de tine. Te băteau până leşinai. Pentru că am îndrăznit să spun că mă doare îngrozitor o măsea şi am cerut un medicament, care oricum nu exista acolo, unul din caralii m-a dus în celulă, m-a legat de pat, şi mi-a scos măseaua cu un cleşte de tăiat sârmă. Am leşinat de durere, nu vă puteţi imagina cum e să simţi aşa ceva. Dumnezeu însă n-a vrut să mor nici atunci”.

Nicolae Tomaziu a fost eliberat în 1954, după şapte ani de detenţie şi muncă silnică. Dar calvarul lui nu s-a oprit nici atunci. Părinţii nu mai erau, casa părintească era în ruine. A găsit adăpost tot la sora lui din Curtea de Argeş, locul unde fusese arestat.

Era obligat să se prezinte zilnic la securitate, pentru a da informaţii despre oamenii cu care se întâlneşte. Nu prea avea însă ce să le spună, pentru că nimeni nu voia să aibă de-a face cu el. Vecinii fugeau de câte ori îl ve­deau, iar rudele nu-i răspundeau nici măcar la scrisori.
Cât despre un loc de muncă, nici nu se punea problema, deşi făcea eforturi supraomeneşti să-şi găsească. Abia după un an, prin intermediul unui fost coleg de şcoală, a reuşit să se angajeze într-o fabrică de textile. Comitetul de partid de acolo s-a îndurat de el, i-a aprobat cererea, oferindu-i un post de piuar, adică cea mai grea muncă din industria textilă. În ciuda slăbiciunii şi a traumelor fizice cu care abia ieşise din în­chisoare, a rezistat pe postul acela, dar numai câteva săptămâni.
Adică, până într-o zi, când a căzut cu un sul de marfă, greu de peste 40 de kilograme, lovindu-se grav la cap. Mai târziu, a reuşit să se mute în oraşul Codlea, din judeţul Braşov, unde şi-a găsit un loc de muncă ceva mai decent. S-a însu­rat cu Paraschiva, o femeie cu patru ani mai tânără decât el, şi ea chinuită de regimul comunist, pentru simplul fapt că era fiică de chiaburi.
A fost singura parte mai luminoasă din viaţa lui. Au trăit împreună până în 2001, când ea a murit. Nu au avut copii, iar el nu mai are astăzi nicio rudă. În 2014, s-a hotărât să lase totul în urmă şi să se retragă aici, la mâ­năstirea de sub Bucegi. Anul trecut, preşedintele Iohannis i-a înmânat la Cotroceni Ordinul Naţional „Serviciul Credincios în grad de Cavaler”, în semn de apreciere pentru lupta lui anti-comu­nistă.

Recunoaşte că s-a simţit flatat de acest gest, chiar dacă el a venit în al doisprezecelea ceas. Dar şi de-atunci înainte, viaţa lui a curs la fel. În fiecare zi face exerciţii sumare de înviorare, scrie, citeşte şi participă la slujba de seară. Nu-l vizitează nimeni, iar în afară de fraţii lui călugări, nimeni nu se mai interesează de soarta lui.

La plecare, l-am întrebat dacă s-a întâlnit vreodată cu unul dintre călăii care l-au chinuit în închisori. Mi-a răspuns sec, fără chef, că nu-l interesează acest subiect. Apoi, după câteva momente de tăcere, a continuat cu glasul lui moale: „Cu ajutorul lui Dumnezeu, le-am răzbit pe toate. Viaţa trebuie trăită aşa cum ţi se oferă, fără să o dispreţuieşti.

(Cătălin APOSTOL)

mai mult
DocumentarPromovate

Povestea bătrânei „salamandre” din Ploiești

incendiu_reportaj_15_dec_16

Să fii șeful pompierilor într-un județ cum e Prahova, cu rafinării, depozite de carburanți și exploatări petroliere, nu-i chiar de ici de colo. Și să mai stai pe funcție și un sfert de veac. Un țărănuș de lângă Mizil, fost copil de trupă pe timpul Regelui, a ajuns „tatăl” pompierilor prahoveni

Despre salamandre se spune că au o legătură cu focul aproape mistică. Că preistorica reptilă nu se teme de pârjol și că supraviețuiește datorită acestuia. În fapt, banalul amfibian, care trăiește toată viața ascuns prin scorburi și trunchiuri de copac, părăsește lemnul doar când acesta ajunge ia foc. Până și Leonardo Da Vinci credea că biata șopârlă nu are organe interne și se hrănește direct cu flăcări, asemenea legendarilor dragoni. Există, însă, niște oameni cărora li se spune, simplu, „salamandre”. Inamicii numărul unu ai focului. La Ploiești trăiește un astfel de „exemplar” ajuns la venerabila vârstă de 83 de ani. A stins peste o mie de incendii și a salvat multe, multe, vieți. „Salamandra” are gradul de colonel, poartă numele de Sebastian Ursoiu și a fost, un sfert de veac, șeful pompierilor din Prahova, județul cu cel mai mare risc de foc din țară. A stins și incendii mici, dar și uriașe. Uneori în mai bine de o zi de muncă, alteori în mai puțin de jumătate de oră. Acum e pensionar. Iar singura pază contra incendiilor o face în blocul său din centrul Ploieștiului. Are stingătorul lângă ușa de la apartament. Că, niciodată nu se știe…

 Copil de trupă pe timpul Regelui Mihai

Putea să rămână un banal țăran semi-analfabet. Soarta a vrut, însă, altceva pentru bătrânul născut în 1933. „Mama avea două clase primare și era servitoare la un boier pe nume Perșu, de lângă Mizil. Nevastă-sa era nepoata lui Eminescu și frate-său, colonelul Gheorghe Eminescu, era comandantul unei unități de grăniceri. Mi s-a spus că el m-ar fi botezat, da’ nu știu sigur…”, își amintește bătrânul pompier. Când avea 13 ani, colonelul venit în vizită la soru-sa l-a văzut prin curte și a spus: „Mai am 23 de copii în grijă. Îl vreau și pe el”. În aceași zi din 1946 s-a înrolat copil de trupă și a plecat, cu o valijoară de lemn, la o unitate militară din Brăila care avea și o Școală Industrială. Aici i s-a fixat că trebuie să învețe meseria de mecanic-motorist. A terminat-o în 1951, la 17 ani: „Mama era bucuroasă, că mi se asigură un vitor”.

Locotenent la numai 20 de ani

sebastian_ursoiu_doc_1(La vârsta când alți copii se joacă, Sebastian Ursoiu a îmbrăcat haina militară)

Programul unui copil de trupă era așijderea cu al fiecărui soldat. „Făceam și pregătire militară, am fost și la trageri. Mâncam ce mâncau ostașii și ne îmbrăcam cu aceeași uniformă”, rememorează octogenarul. A prins și ținutele cu moletiere, bocanci și obiele: „Ciorapi am văzut doar când am ajuns la școala militară de ofițeri. Cu obielele, niște fășii de pânză, era o tehnică… Dacă nu le puneai bine pe picior, te juleau rău”. Soldățelul dimineața învăța meserie la atelier și după-amiaza mergea la școală. „După stingere citeam în WC, că era singurul loc în care ardea un bec. Așa am învățat carte!”, lăcrimează veteranul.

Imediat după absolvire s-a înrolat voluntar, că nu avea încă 18 ani, la Regimentul 2 Grăniceri, din Brăila. Și a fost inspirat că, având origine „sănătoasă”, comuniștii l-au trimis la Școala de Ofițeri a MAI. Din 2000 de candidați au intrat 1.200 și a fost avansat lcotenent în 1953, la numai 20 de ani.

La 16 ani, târâș pe granița cu sârbii

Dar, în 1956 când s-a reorganizat Armata, înainte de rebeliunea anti- comunistă din Ungaria, mai toți colegii săi au fost trimiși în rezervă. „În școală, unde rămăsesem ca instructor, din 40 de ofițeri am rămas doar cinci. Restul nu aveau studii și ori au plecat acasă, ori pe frontieră, pe fâșie, cu condiția să-și termine studiile”. Pe frontieră a ajuns și el, dar copil fiind, la numai 16 ani: „Era prin ’50, când cu conflictul cu Tito, pe granița cu Iugoslavia. Eram la Beba Veche, unde montam niște lansatoare de rachete. Am stat veo 30 de zile. Treceau mulți ilegal granița și declanșau sistemele de rachete, că erau legate cu niște sârme. Uneori mai porneau și de la animale…”. Aici a avut parte de prima aventură cazonă. „Am primit misiunea să recuperez un aparat foto montat de sârbi fix pe borna de «triplex confinius» – borna celor trei hotare, dintre noi, unguri și sârbi. M-am târât 120 de metri și l-am luat. Puteau să mă mitralieze, da’ n-a fost mare scofală”, bravează bătrâna cătană.

Învățat de comuniști cum să se poarte ca un șef

foto_grup_pompieri_15_dec_16(„Salamandra” Sebastian Ursoiu, împreună cu ofi țerii de pompieri din sunbordinea sa, fotografie realizata in anul 1980 )

A mai avut un episod grăniceresc, în 1956, când a fost desemnat comandant al Dispozitivului de Închidere a Frontierei de la Episcopia Bihorului. Grănicerii maghiari, aflați în plină „anti-revoluție”, își părăsiseră posturile. „Ungurii erau răi… Mulți români am găsit omorâți în parcările din Oradea. Și nu cred că de ai noștri…”. Acolo a găsit-o și pe nevasta sa, o româncă refugiată la Videle, în timpul războiului: „Când s-a întors la Oradea n-a putut să intre în casa sa, că stăteau unguri în ea…”, oftează Sebastian Ursoiu. Au 62 de ani de căsnicie.

Militar disciplinat a fost apreciat și, în 1960, a fost selecționat instructor pentru Gărzile Muncitorești, precursoarele celebrelor Gărzi Patriotice. Dar, după un an, aceste trupe para-militare s-au desfințat și s-a trezit la pompieri, pe o funcție de cadrist care ține evidența militarilor în termen și a cadrelor . N-a stat mult nici aici, că iar l-au dislocat, dar la București, unde a urmat o altă școală de „pregătire a cadrelor pentru promovare în funcții de conducere”. Venerabilul râde: „M-au antrenat să devin șef”.

Șef peste zona cu cel mai mare risc de incendii din țară

Destinul i-a aruncat iar o mână de ajutor. Urma să se întoarcă la hârțogăraie numai că, la absolvire, s-a întâlnit cu generalul Tatu, pe atunci comandantul trupelor de pompieri. „Când i-am spus ce funcție aveam m-a mutat imediat la «Operativă» și m-a numit locțiitor al Șefului de Stat Major pentru Operații din Regiunea Ploiești, care cuprindea județele Prahova, Buzău și Dâmbovița. Aveam idee cu ce se mănâncă. Învățasem în școală, doar practică n-aveam…”, e uimit și acum pompierul. Era o funcție uriașă. Din acel moment, 24 de ani, până a ieșit la pensie, a rămas în aceeași unitate. „De atunci încoace cred că un sfert din viață am dormit în cazarmă. Aveam în grijă rafinăriile: Astra, Brazi, Teleajen, Vega, 9 Mai și Câmpina! Era câte un incendiu în fiecare săptămână”. Din 1979 a devenit locotenent colonel și Șef de Stat Major.

26 de ore nedormite la marele foc de la Teleajen

Primul mare foc l-a înfruntat în 1976. „Am muncit la el 26 de ore! Am apelat atunci la un rezervist «stingător» – cum li spunea pe atunci – care avea o mare experiență de stingere a incendiilor cu produse petroliere, din timpul războiului”, își amintește colonelul de pompieri în retragere. Avusese loc o „erupție” la un rezervor din Teleajen. Apa aruncată de pompieri în interior ajunsese la punctul de fiebere și a erupt ca un vulcan. Flăcările din interiorul rezervorului ajunseseră afară și amenințau totul în jur. „Stingătorul” acela, un erou fără nume, le-a dat soluția: „A trebuit să decupăm, cu un electrod de un metru, o gaură în rezervor. Pe acolo am băgat «capul deversor » și am inundat totul cu spumogen”, îl iau transpirațiile și acum pe pompierul veteran. 26 de ore n-a dormit deloc. De atunci, nu doarme mai mult de două- trei ore pe noapte. E supărat: „Sunt nemulțumit că nu se revine la tradițiile avute. La relațiile dintre ofițerii activi și rezerviști. Nu mai e continuitate…”.

Băiatul lui Manea Mănescu a explodat pe dinăuntru!

salamandra_sef(Să fii șef peste pomierii dintr-un județ ca Prahova, pe timpul comuniștilor, era mare lucru)

La începutul anilor ’80, Paul Mănescu, feciorul lui Manea Mănescu, fostul premier comunist al lui Ceaușescu, a murit într-un incendiu. Și nu oricum, ci într-un mod înfiorător: „A fost un foc mare la Brazi. Băiatul lui Manea Mănescu era director adjunct acolo. Luase foc fabrica de cauciuc. Noi intervenisem și făcuserăm un covor de spumă peste flăcări. Mai rămăsese foarte puțin de stins. Dar el ne-a ignorat! N-a vrut să țină cont de ce îi spuseseră și a plecat peste covorul de spumogen. A alunecat, a căzut și covorul s-a spart… Produsul chimic s-a reaprins, el a inhalat gazele și a murit. A explodat, pur și simplu, pe interior”, povestește, înfrigurat, colenlul Sebastian Ursoiu. Nu în fiecare zi murea așa odrasla unui demnitar de prim rang. Conchide: „A fost singurul mort și asta pentru că nu a respectat indicațiile noastre. Era la cinci-șase metri de mine. A fost o moarte rapidă, dar dureroasă și urâtă”. Evident, a urmat o anchetă la sânge. Nimeni n-a fost pedepsit. Mortul a murit din vina sa.

Catastrofa de la Brazi, evitată în numai 22 de minute

Experimentatul pompier nu vrea să nominalizeze un incendiu că ar fi fost cel mai mare. Zic că fiecare a avut particularitatea sa. Uneori contează mărimea, alteori poate fi mai mic, dar important e ce distrugeri poate produce. Spune că unul mai deosebit a fost la Combinatul Petrochimic Brazi, în 1979. Luaseră foc trei instalații de rafinare. „La patru dimineața m-au sunat și mi-au spus. Eu eram la comandă. Mi-a venit ideea să pun mașinile cu pulbere stingătoare cu azot pe laturile instalațiilor. Am lansat atacul concomitent, din patru părți, și s-a format un nor de pulbere care a înăbușit focul. A durat doar 22 de minute. Altfel, ieșea prăpăd mare…”, se zgribulește de teamă, și acum colonelul Ursoiu. E dezolat: „Acum văd că nu se mai practică, nu știu de ce… O fi scump, nu știu”. Ideea e că bătrânul stingător P250, cu pulbere, nu deteriorează imobilele cum o face apa: „Noi îl foloseam și la apartamentele de bloc care luau foc. Cei de dedesubt nu aveau atâtea pagube de la apă…”.

Inamicul celei mai mari invenții a omenirii

Pompierul veteran spune că într-un sfert de vac cât s-a ocupat de regiunea Poieștiului nu a avut decât opt pompieri morți la datorie: „La civili au mai fost, da’ ei interveneau primii, până ajungeam noi…”. Fostul copil de trupă de pe vremea Regelui Mihai e sfătos: „Focul e cel care arde în sobă. Acolo e controlat. Unde e necontrolat, se numește incendiu și face victime și pagube!”. Recunoaște că focul e cea mai importantă invenție a omului, dar și cea mai periculoasă: „Cu focul nu te joci! E mult prea periculos. Nu cred că-i place cuiva, prea mult, focul…”. Acum, bătrânul pompier se ocupă de prevenirea incendiilor în blocul său din centrul Poieștiului. La insistențele sale, toate cele 14 scări au pe paliere stingătoare de incendiu. Se îmbujorează: „Nu-s scumpe, dom’le…”.

(Mihnea – Petru Pârvu, Evenimentul Zilei)

mai mult
1 6 7 8
Page 8 of 8