close

Extern

Extern

Imagini TULBURĂTOARE cu demolarea unei biserici care avea statut de MONUMENT DE ARHITECTURĂ

bis1

Lucrurile bune sunt uşor de distrus, dar mai greu de creat. O demonstrează din plin demolarea, la începutul acestui an, a unei biserici dintr-o localitate din Germania. Motivul este unul care te lasă mască.

Pe 8 ianuarie, au fost demarate lucrările de demolare a fostei biserici catolice Sfântul Lambertus din satul Immerath.

Potrivit Wikipedia, această biserică avea statut de monument de arhitectură și a fost singura biserică din regiunea Heinsberg cu o fațadă dublă.

​Bazilica Sfântul Lambertus a fost construită între 1888 și 1891 și este un punct de reper în regiune. Datorită aspectului său impresionant, denumirea populară a clădirii este „Immerather Dom”, scrie sputnik.md.

Motivul pentru care a fost demolată această bijuterie arhitecturală este halucinant. „Germania se ia la întrecere cu Franța. Biserica Sf. Lambertus din satul Immerath este demolată pentru extinderea minei de cărbune a furnizorului german de energie RWE”, notează publicistul Răzvan Codrescu pe pagina sa de Facebook.

mai mult
ExternPromovate

”EUROPA ÎN CARE PUTEM CREDE” – declarația de la Paris

uniunea-europeana-800x500_c

Declarația de la Paris ” EUROPA ÎN CARE PUTEM CREDE” este concepută de un grup de intelectuali conservatori care s-au întâlnit în luna mai și au redactat-o. 

1. Europa este casa noastră.

Europa ne aparţine şi noi aparţinem Europei. Aici este casa noastră; nu avem altundeva. Motivele pentru care Europa ne este scumpă depăşesc capacitatea noastră de a ne explica sau justifica această credincioşie. Este vorba de o istorie comună, de speranţe şi iubiri. Este vorba despre obiceiuri împământenite, de clipe de patos şi durere. Este vorba despre inspiraţionala experienţă a reconcilierii şi promisiunea unui viitor împreună. Peisaje şi evenimente obişnuite sunt pline de semnificaţii speciale pe care doar noi le putem înţelege. Acasă este acolo unde lucrurile ne sunt familiare şi unde rămânem recunoscuţi oricât de mult am rătăcit. Aceasta este adevărata Europă, preţioasa noastră civilizaţie pe care nimic nu o poate înlocui.
2. Suntem sub ameninţarea unei false Europe.

Europa, cu toată bogăţia şi măreţia ei, se găseşte sub ameninţarea unei false înţelegeri a propriei identităţi. O falsă Europă care se vede pe sine ca o culme a civilizaţiei, dar în realitate ne va confisca căminul. Care face apel la virtuţile autentic europene, pe care însă le exagerează şi distorsionează, în timp ce ea însăşi rămâne oarbă la propriile vicii. Această falsă Europă, care se complace în promovarea unei caricaturi partizane a istoriei noastre, este iremediabil discriminatorie faţă de trecut. Adepţii ei aleg să fie orfani fără trecut şi prezintă starea de orfan fără familie şi cămin ca pe o cucerire nobilă a prezentului. Astfel, falsa Europă se erijează ca înaintemergătoarea unei comunităţi universale care de fapt nu este nici comunitate, nici universală.
3. Falsa Europă este utopică şi tiranică.

Campionii falsei Europe sunt vrăjiţi de superstiţia progresului inevitabil. Cred că Istoria este de partea lor, iar această credinţă îi face aroganţi şi dispreţuitori, incapabili să mai recunoască defectele lumii la care pun umărul, o lume în care nu mai există naţiuni şi culturi. În plus, aceştia ignoră adevăratul izvor al virtuţilor umane pe care le preţuiesc – la fel ca şi noi. Ei ignoră sau chiar resping rădăcinile creştine ale Europei. Şi sunt extrem de atenţi să nu-i ofenseze pe musulmani, despre care îşi închipuie că vor adopta cu bucurie perspectiva lor seculară şi multiculturală. Năpădită de prejudecăţi, superstiţie şi ignoranţă şi orbită de viziunea înfumurată şi plină de sine a unui viitor utopic, falsa Europă înăbuşă în mod automat orice dezacord. Ceea ce se face, desigur, în numele libertăţii şi toleranţei.
4. Trebuie să apărăm adevărata Europă.

Mergem pe un drum înfundat. Cea mai mare ameninţare cu privire la viitorul Europei nu este nici intervenţionismul rus, nici imigraţia musulmană. Cel mai mare risc pentru adevărata Europă este menghina în care falsa Europă ne ţine imaginaţia. Naţiunile şi cultura noastră sunt golite de conţinut şi înlocuite de fantasma unei Europe iluzorii. Ne angajăm să ţinem piept acestei ameninţări la adresa viitorului. Vom apăra, susţine şi promova adevărata Europă, Europa căreia cu toţii îi aparţinem de fapt.

5. Solidaritatea şi loialitatea civică încurajează participarea activă.

Adevărata Europă aşteaptă şi încurajează o participare activă la proiectul comun al vieţii politice şi culturale. Idealul european este cel de solidaritate bazată pe acceptarea unui corp de legi care se aplică tuturor şi are cerinţe limitate. Această acceptare nu a luat întotdeauna forma democraţiei reprezentative. Dar tradiţia noastră de supunere civică reflectă un acord fundamental cu tradiţiile noastre politice şi culturale, în orice formă s-ar manifesta ele. În trecut, europenii s-au luptat pentru un sistem politic mai deschis participării populare şi suntem pe drept cuvânt mândri de aceasta. Chiar în timp ce duceau această luptă, uneori prin revoltă făţişă, europenii au afirmat mereu cu tărie că, în ciuda nedreptăţilor şi eşecurilor, tradiţiile popoarelor de pe acest continent ne aparţin tuturor. Un devotament atât de puternic pentru reformă arată Europa ca pe un loc care a căutat mereu dreptatea. Acest spirit de progres s-a născut din dragostea şi fidelitatea pe care am arătat-o patriei.
6. Nu suntem supuşi pasivi.

Spiritul unităţii europene ne permite să le acordăm încrederea celor din piaţa publică, chiar dacă ne sunt străini. Parcurile publice, pieţele centrale şi largile bulevarde ale oraşelor europene exprimă spiritul politic European: împărtăşim o viaţă în comun şi treburile publice (res publica). Presupunem că este de datoria noastră să ne asumăm responsabilitatea pentru viitorul societăţilor în care trăim. Nu suntem supuşi pasivi aflaţi sub dominaţia unei puteri despotice, fie ea sacră sau seculară. Nu ne prosternăm în faţa forţelor implacabile ale istoriei. A fi european însemnă să fii capabil de acţiune politică şi istorică. Suntem autorii destinului nostru comun.
7. Statul-naţiune este emblema Europei.

Adevărata Europă este o comunitate de naţiuni. Avem fiecare propria limbă, propriile tradiţii şi graniţe. Dar am recunoscut întotdeauna înrudirea noastră, chiar şi atunci când ne-am găsit pe poziţii opuse sau chiar în război. Această unitate în diversitate ni se pare firească. Dar este deopotrivă remarcabilă şi preţioasă, pentru că nu este nici naturală, nici inevitabilă. Cea mai obişnuită formă politică de unitate în diversitate este imperiul, exact ceea ce regii războinici ai Europei au încercat să creeze iar şi iar după căderea Imperiului Roman. Atracţia formulei imperiale a fost îndelungată, dar în final a învins statul-naţiune, forma politică ce conferă suveranitate popoarelor. Statul-naţiune a devenit astfel emblema civilizaţiei europene.
8. Nu susţinem o unitate impusă cu forţa.

O comunitate naţională se autoguvernează cu mândrie, adesea se laudă cu realizările în plan naţional în domeniul artei sau al ştiinţelor şi concurează cu alte naţiuni. Uneori aceasta s-a făcut şi pe câmpul de luptă, ceea ce a rănit Europa – uneori profund – dar nu a reuşit niciodată să compromită unitatea noastră culturală. De fapt, s-a întâmplat chiar contrariul. Pe măsură ce statele-naţiune ale Europei deveneau tot mai recunoscute şi de sine-stătătoare, identitatea Europeană comună s-a consolidat. După teribila vărsare de sânge a celor două Războaie Mondiale din prima jumătate a secolului XX, am pornit la drum cu o hotărâre şi mai mare de a ne cinsti moştenirea culturală comună. Aceasta dovedeşte profunzimea şi forţa Europei ca civilizaţie cosmopolită în adevăratul sens al cuvântului. Nu căutăm unitatea impusă cu forţa de tipul unui imperiu. Dimpotrivă, Europa cosmopolită recunoaşte că iubirea de patrie şi supunerea civică faţă de ţară includ şi o deschidere către lumea largă.
9. Creştinismul a încurajat unitatea culturală.

Adevărata Europă a fost marcată de creştinism. Împărăţia universală a Bisericii – una a duhului – i-a conferit unitate culturală Europei, fără a avea nevoie şi de un imperiu politic. Aceasta a permis înflorirea culturilor şi cetăţeniilor specifice în sânul unei culturi Europene comune. Autonomia a ceea ce azi numim societatea civilă a devenit o caracteristică a vieţii europene. Evanghelia creştină nu impune legea divină în treburile statului, ci permite afirmarea şi cinstirea legilor seculare ale naţiunilor în diversitatea lor, fără ca aceasta să prezinte vreo ameninţare la adresa unităţii noastre. Nu întâmplător declinul credinţei creştine în Europa a coincis cu reluarea eforturilor de a stabili o unitate politică, un imperiu al banului şi regulilor prezentat sub masca unor sentimente de universalism pseudoreligios. Este ceea construieşte şi promovează în prezent Uniunea Europeană.
10. Europa se hrăneşte din rădăcinile sale creştine.

Adevărata Europă afirmă demnitatea egală a fiecărei persoane indiferent de sex, statut sau rasă. Aceasta provine tot din rădăcinile noastre creştine. Bunele noastre virtuţi provin toate din moştenirea noastră creştină: echitatea, compasiunea, mila, iertarea, împăcarea, caritatea. Creştinismul a revoluţionat relaţia dintre bărbat şi femeie, preţuind dragostea şi fidelitatea reciprocă într-un mod nemaiîntâlnit. Legământul căsătoriei le permite bărbaţilor şi femeilor să înflorească în comuniune. Majoritatea sacrificiilor noastre sunt de dragul consortului sau al copiilor noştri. Acest duh jertfelnic constituie o altă contribuţie creştină la Europa pe care o iubim.
11. Rădăcinile clasice încurajează excelenţa.

Adevărata Europă îşi trage extrage inspiraţia şi din tradiţia clasică. Ne recunoaştem oglindiţi în literatura antică greacă şi romană. Ca europeni, ne străduim să atingem măreţia, cununa virtuţilor clasice. Uneori, aceasta a condus la o competiţie violentă pentru supremaţie. Dar, în cea mai bună versiune a sa, aspiraţia către excelenţă continuă să inspire europenii să compună muzică şi să creeze obiecte de artă de o frumuseţe inegalabilă şi să facă descoperiri istorice în ştiinţă şi tehnologie. Adevărata Europă nu a uitat vreo clipă nici virtuţile severe ale calmilor romani, nici mândria participării civice şi spiritul de investigare filosofică ale grecilor antici. Şi acestea fac parte din moştenirea noastră culturală.
12. Europa este un proiect comun.

Adevărata Europă nu a fost niciodată perfectă. Cei care ne propun o falsă Europă nu greşesc când îşi doresc dezvoltare şi reformare. S-au realizat multe după 1945 şi după 1989 – realizări pe care trebuie să le cinstim şi să le sărbătorim. Viaţa noastră comună este un proiect în lucru, nu o moştenire împietrită. Dar viitorul Europei rezidă în reafirmarea credinţei noastre în cele mai bune tradiţii, nu într-un universalism contrafăcut care cere uitare şi repudiere de sine. Europa nu a început odată cu Iluminismul. Uniunea Europeană nu împlineşte dezideratul de cămin drag al nostru. Adevărata Europă este şi va fi întotdeauna o comunitate de naţiuni de sine-stătătoare, care uneori îşi apără cu înverşunare diferenţa, dar mereu unite prin moştenirea spirituală pe care o dezbat şi dezvoltă împreună, pe care o împărtăşesc şi o iubesc.

13. Ne pierdem căminul. Adevărata Europă este în primejdie.

Suntem pe cale să pierdem multe: suveranitatea popoarelor, rezistenţa la imperialism, cosmopolitismul civic capabil de iubire, moştenirea creştină a unei vieţii umane şi demne, angajamentul viu faţă moştenirea antichităţii greco-romane. Pe măsură ce promotorii falsei Europe construiesc un fals creştinism al drepturilor universale ale omului, noi ne pierdem căminul.
14. Se promovează o falsă libertate.

Falsa Europă afişează un devotament fără precedent pentru libertatea umană. O libertate care, totuşi, este foarte părtinitoare şi se prezintă mai degrabă ca eliberare de orice constrângere: eliberare sexuală, libertatea de auto-exprimare, libertatea de a fi „tu însuţi”. Generaţia studenţilor care au participat la revolta din 1968 priveşte aceste libertăţi ca pe nişte victorii preţioase în faţa unui regim cultural cândva opresiv şi atotputernic. Se percep pe ei înşişi ca mari eliberatori, iar imoralitatea le este aclamată ca o adevărată realizare morală pentru care întreaga lume ar trebui să le fie recunoscătoare.
15. Individualismul, izolarea şi lipsa de ţel se răspândesc.

Pentru generaţiile europene mai tinere, realitatea nu pare atât de aurită. Libertinajul hedonist adesea provoacă plictiseală şi un sentiment profund de lipsă de ţel. Legătura căsătoriei a slăbit. Valurile libertăţii sexuale care se rostogolesc peste tineri le înăbuşă dorinţa profundă de a se căsători şi a-şi întemeia familii. O libertate care înăbuşă cea mai profundă aspiraţie a inimii devine blestem. Societăţile noastre par să se afunde în individualism, izolare şi lipsă de ţel. În locul libertăţii, suntem condamnaţi la conformismul lipsit de substanţă al culturii consumeriste şi mediatice. Avem datoria să spunem adevărul: Generaţia 1968 a distrus, nu a construit. Au creat un gol pe care acum îl umplu reţelele de socializare online, turismul ieftin şi pornografia.
16. Suntem reglementaţi şi gestionaţi.

Chiar în timp ce pretutindeni este ridicată în slăvi libertatea fără precedent de care cetăţenii se bucură în ziua de astăzi, viaţa europenilor devine tot mai amplu reglementată. Regulile – adesea elaborate de birocraţi fără chip care merg mână în mână cu interese puternice – ne guvernează relaţiile de muncă, deciziile de afaceri, calificările educaţionale, ştirile şi divertismentul. Iar Europa încearcă acum să strângă şurubul în ceea ce priveşte regulile libertăţii de exprimare, o libertate pe care se întemeiază însăşi Europa, căci reprezintă manifestarea libertăţii de conştiinţă. Noile restricţii nu vizează obscenitatea sau alte atacuri la adresa decenţei în viaţa publică. Ceea ce doreşte, de fapt, să restricţioneze clasa guvernantă a Europei este exprimarea politică. Liderii politici care rostesc adevăruri incomode despre Islam şi imigraţie sunt târâţi prin tribunale. Corectitudinea politică impune tabuuri puternice, care împiedică orice punere sub semnul întrebării a stării de fapt. Falsa Europă nu încurajează de fapt o cultură a libertăţii, ci promovează o cultură a omogenizării consumeriste şi a conformismului impus politic.
17. Multiculturalismul nu funcţionează.

Falsa Europă se mai mândreşte şi cu un devotament fără precedent faţă de principiul egalităţii. Pretinde că promovează non-discriminarea şi incluzivitatea faţă de toate rasele, religiile şi identităţile. În această privinţă, progresele sunt autentice, dar au fost însoţite de o detaşare utopică de realitate. În decursul unei singure generaţii, cea anterioară, Europa a pus în aplicare un proiect măreţ de multiculturalism. A cere sau promova adaptarea nou-veniţilor de religie musulmană la obiceiurile şi moravurile noastre, ca să nu pretindem şi la religia noastră, este considerat ca o nedreptate flagrantă. Ni se spune că devotamentul nostru pentru egalitate ne cere să renunţăm la orice urmă de pretenţie că am avea o cultură superioară. În mod paradoxal, aventura multiculturală a Europei, care neagă rădăcinile creştine ale acesteia, promovează o formă exagerată şi himerică a idealului creştin de caritate universală. Le cere popoarelor Europene un grad de negare de sine care frizează sfinţenia. Ni se cere să confirmăm însăşi colonizarea propriei patrii şi moartea propriei culturi ca cea mai mare realizare europeană a secolului XXI – un act de sacrificiu colectiv făcut de dragul unei noi comunităţi globale a păcii şi prosperităţii, care s-ar naşte acum.
18. Rea-credinţă.

Este o doză mare de rea-credinţă în acest raţionament. Cu siguranţă majoritatea celor din clasa guvernantă recunosc superioritatea culturii europene, dar refuză afirmarea ei publică într-o manieră care ar putea leza imigranţii. Dată fiind această superioritate, ei cred că asimilarea va avea loc în mod natural şi rapid. Ca o reverberaţie ironică a vechii gândiri imperialiste, clasa guvernantă europeană presupune că aceştia vor deveni de la sine ca „noi”, prin legea naturii şi a istoriei, neputând concepe faptul că s-ar putea să se întâmple chiar pe dos. Între timp, multiculturalismul se aplică în mod oficial ca instrument terapeutic de gestionare a nefericitelor tensiuni culturale „temporare”.
19. Creşterea tiraniei tehnocratice.

Există însă o doză şi mai mare de rea-credinţă, una de natură întunecată. În decursul celei mai recente generaţii, un segment tot mai amplu al clasei noastre guvernante a decis că globalizarea accelerată îi favorizează propriile interese. Vor să construiască instituţii supranaţionale pe care să le poată controla fără inconvenientele rezultate din suveranitatea populară. Devine tot mai limpede că „deficitul de democraţie” din Uniunea Europeană nu mai este o simplă problemă tehnică ce poate fi remediată prin mijloace tehnice. Ci este mai degrabă o caracteristică fundamentală şi apărată cu zel. Fie că sunt legitimaţi de presupuse necesităţi economice, fie de legislaţia internaţională a drepturilor omului, care se dezvoltă în mod autonom, mandarinii supranaţionali ai instituţiilor UE confiscă viaţa politică a Europei, răspunzând la toate provocările cu acelaşi argument tehnocrat: „Nu există alternativă”. Aceasta este tirania ascunsă, dar tot mai reală, cu care ne confruntăm.
20. Falsa Europă este fragilă şi neputincioasă.

Vina tragică a falsei Europe devine tot mai evidentă, în ciuda faptului că partizanii ei fac eforturi majore pentru a întreţine falsele iluzii. Mai presus de orice, falsa Europă se dovedeşte mai slabă decât şi-ar fi imaginat cineva. Nu distracţiile populare şi consumul de bunuri materiale sunt cele care susţin viaţa cetăţii. Lipsite de idealuri mai înalte şi descurajate, prin ideologia multiculturalistă, de a-şi mai exprima mândria patriotică, societăţile moderne cu greu îşi mai găsesc resursele pentru a se apăra. Mai mult chiar, încrederea cetăţenească şi coeziunea socială nu se consolidează prin retorica incluzivităţii sau cu ajutorul unui sistem economic impersonal dominat de corporaţii-gigant multinaţionale. Trebuie să o spunem pe şleau: societăţile europene scârţâie din toate încheieturile. Dacă deschidem mai bine ochii, vom vedea o utilizare tot mai mare a puterii guvernamentale, inginerii sociale şi îndoctrinare prin educaţie. Azi, soldaţii înarmaţi de pe străzile noastre nu sunt acolo doar pentru a combate terorismul islamic, ci şi pentru a gestiona situaţii precum protestele violente împotriva sistemului sau mulţimile de fani beţi care ies de la meciurile de fotbal. Fanatismul în fotbal este un semn disperat al nevoii profund umane de solidaritate, pe care falsa Europă nu o poate împlini.
21. Se instalează o cultură a negării de sine.

Elita intelectuală europeană se numără, din nefericire, printre principalii apărători ai pretenţiilor falsei Europe. Fără îndoială, universităţile noastre reprezintă gloria civilizaţiei europene. Dar, dacă acestea căutau cândva să transmită noilor generaţii înţelepciunea acumulată din vremurile trecute, astăzi majoritatea universitarilor echivalează gândirea critică cu o negare simplistă a trecutului. Un punct de referinţă esenţial al spiritului european este disciplina riguroasă a sincerităţii şi obiectivităţii intelectuale. Dar, de două generaţii încoace, acest nobil ideal s-a schimbat. Ascetismul intelectual care cândva căuta să elibereze mintea de tirania opiniei dominante a devenit adesea conformism automat şi respingere a tot ceea ce ne caracterizează. Această poziţie de respingere culturală funcţionează ca un surogat facil de gândire critică. De o generaţie încoace, acest surogat intelectual se practică în sălile de conferinţă, devine doctrină, dogmă. Iar aderarea la el este etichetată drept dovadă de iluminare, de rafinament spiritual. În consecinţă, universităţile au devenit agenţi activi ai disoluţiei culturale.
22. Elitele îşi etalează cu aroganţă virtutea.

Clasa noastră guvernantă face posibil progresul drepturilor omului. Se luptă pentru a preveni efectele schimbărilor climatice. Proiectează o economie de piaţă globală unificată şi armonizează politicile de taxare. Monitorizează progresele realizate în privinţa egalităţii de gen. Fac atât de multe pentru noi! Ce mai contează procesul prin care ajung să ne conducă? Ce importanţă mai are că popoarele Europei devin tot mai sceptice cu privire la conducere?
23. Există alternativă.

Creşterea nivelului de scepticism este pe deplin justificată. Azi, Europa este dominată de un materialism lipsit de sens şi incapabil să mai motiveze femeile şi bărbaţii să-şi mai întemeieze familii şi să nască copii. O cultură a negării de sine privează generaţiile viitoare de un sens al identităţii. În unele ţări europene există deja regiuni întregi în care musulmanii locuiesc într-un regim de autonomie neoficială în raport cu legea locală, ceea ce-i face de facto colonişti, nu compatrioţi. Individualismul ne izolează unul de celălalt. Globalizarea schimbă perspectiva de viaţă a milioane de persoane. Când sunt confruntaţi cu aceste adevăruri, guvernanţii ne spun că ei nu fac decât să îmblânzească inevitabilul, adaptându-se la necesităţile implacabile. Nu există altă opţiune şi este iraţional să opui rezistenţă. Lucrurile nu pot fi deturnate. Cei care obiectează suferă de nostalgie, drept pentru care sunt „pe drept cuvânt” etichetaţi ca „rasişti” sau „fascişti”. Pe măsură ce diviziunea socială şi neîncrederea civică devin tot mai evidente, viaţa publică din Europa devine tot mai mânioasă şi mai ranchiunoasă, sentimente despre care nimeni nu ştie până unde vor putea fi împinse. Nu trebuie să mai continuăm pe acest drum. Trebuie să ne scuturăm de tirania falsei Europe. Există alternativă.

24. Trebuie să respingem pseudoreligia.

Orice lucrare de înnoire începe cu o autocunoaştere de tip teologic. Universalismul şi pretenţiile universaliste ale falsei Europe o revelează pe aceasta ca fiind o întreprindere pseudoreligioasă, care propune un puternic angajament de credinţă, dar şi anateme. Această atitudine constituite puternicul opiu care paralizează organismul politic al Europei. Trebuie să subliniem că aspiraţiile religioase ţin de domeniul religiei, nu al politicului – şi cu atât mai puţin al unei administraţii birocratice. Din această perspectivă, pentru a ne recupera puterea de influenţă politică şi istorică, trebuie să „resecularizăm” viaţa publică europeană.
25. Trebuie să restaurăm adevăratul liberalism.

Pentru aceasta va fi nevoie să renunţăm la limbajul mincinos care ocoleşte responsabilitatea şi favorizează manipularea ideologică. Discuţiile despre diversitate, incluziune şi multiculturalism sunt vorbe goale. Adesea, acest limbaj este folosit pentru a prezenta eşecurile drept realizări: destrămarea solidarităţii sociale este „de fapt” un semn de primire, toleranţă şi incluziune. Acesta este un limbaj de marketing, care îşi propune să ascundă realitatea, nu să o clarifice. Trebuie să ne recâştigăm respectul pentru realitate. Limbajul este un instrument delicat care îşi pierde lustrul când este folosit pe post de buzdugan. Ar trebui să veghem la decenţa limbajului. Recursul la denunţ este un semn de decadenţă a momentului actual. Nu trebuie să tolerăm intimidarea verbală şi cu atât mai puţin ameninţările cu moartea. Trebuie să îi protejăm pe cei care vorbesc raţional, chiar şi atunci când ni se pare că se înşală în vederile lor. Viitorul Europei trebuie să fie liberal în sensul bun al cuvântului, ceea ce înseamnă să fie profund ataşat deschiderii către dezbaterea publică solidă, eliberată de orice ameninţări de violenţă sau coerciţie.
26. Avem nevoie de oameni de stat responsabili.

Să rupem vraja falsei Europe şi cruciada ei utopică şi pseudoreligioasă către o lume fără frontiere înseamnă să nutrim un nou sens politic şi un nou tip de om de stat. Un bun lider politic administrează bunăstarea unui anumit popor. Un bun om de stat vede moştenirea noastră europeană comună şi tradiţiile naţionale specifice ca pe daruri măreţe şi dătătoare de viaţă, dar şi ca pe lucruri fragile. El nu respinge o astfel de moştenire, nici nu riscă să o piardă de dragul unor vise utopice. El va râvni să fie cinstit de poporul său, nu va înseta după aprobarea „comunităţii internaţionale”, care este de fapt aparatul de relaţii publice al oligarhiei.
27. Trebuie să ne reînnoim unitatea şi solidaritatea la nivel naţional.

Să recunoaştem caracterul particular al fiecărei naţiuni europene şi a specificului ei creştin fără a ne lăsa intimidaţi de pretenţiile false ale multiculturalismului. Imigraţia fără asimilare înseamnă colonizare, iar acest fapt trebuie respins. Ne aşteptăm pe drept cuvânt ca cei care vin în ţările noastre să devină membri ai naţiunilor noastre şi să adopte felul nostru de a fi. Această aşteptare trebuie să fie consolidată prin politici sănătoase. Limbajul multiculturalismului a fost importat din America. Dar marea imigraţie americană a avut loc în pragul secolului XX, o perioadă de remarcabilă creştere economică dintr-o ţară în care practic nu exista niciun sistem de servicii sociale. Dar această ţară avea un foarte puternic simţ al identităţii naţionale, aşteptându-se de la imigranţi să se adapteze la acesta. După ce a acceptat un mare număr de imigranţi, America şi-a închis uşile timp de aproape două generaţii. Europa trebuie să înveţe din această experienţă americană, nu să preia ideologiile contemporane care circulă în prezent acolo. Respectiva experienţă istorică ne arată că locul de muncă este un motor puternic de asimilare, că un sistem de asigurări sociale generos împiedică această asimilare şi că o conducere politică prudentă dictează uneori reducerea – chiar drastică – a numărului de imigranţi acceptaţi. Nu trebuie să permitem ideologiei multiculturale să ne deformeze judecata politică în ceea ce priveşte optima slujire a binelui comun. Şi este nevoie de comunităţi naţionale suficient de unitare pentru a vedea care este binele lor comun.
28. Doar imperiile sunt multiculturale.

După al Doilea Război Mondial, Europa Occidentală a cultivat democraţiile vitale. După destrămarea Imperiului Sovietic, naţiunile central-europene şi-au recăpătat vitalitatea civică. Acestea se numără printre cele mai preţioase realizări ale Europei. Dar vor fi pierdute dacă nu încercăm să rezolvăm problema imigraţiei şi pe cea a schimbărilor demografice din naţiunile noastre. Numai imperiile pot fi multiculturale. Astfel va deveni şi Uniunea Europeană dacă nu reuşim să reconstruim solidaritatea şi unitatea civică drept criterii de evaluare pentru politicile de imigraţie şi strategiile de asimilare.
29. O ierarhie adecvată nutreşte bunăstarea socială.

Mulţi cred în mod greşit că Europa este frământată numai de controversa din jurul imigraţiei. În realitate, acesta este doar unul dintre aspectele unui proces general de destrămare a ţesutului social care trebuie oprit şi reparat. Trebuie să recuperăm demnitatea anumitor roluri sociale. Părinţii şi profesorii au datoria de a-i forma pe cei care le-au fost daţi în grijă. Trebuie să rezistăm cultului experienţelor câştigate pe seama înţelepciunii, tactului şi căutării unei vieţi cultivate. Europa nu se poate înnoi fără a respinge în mod hotărât egalitarismul exagerat şi reducerea înţelepciunii la expertiză tehnică. Apreciem realizările politice ale erei moderne. Bărbaţii şi femeile trebuie să aibă drepturi egale de a decide treburile cetăţii. Drepturile fundamentale trebuie protejate. Dar o democraţie sănătoasă necesită ierarhii sociale şi culturale care încurajează căutarea excelenţei şi îi cinstesc pe cei care slujesc binele comun. Trebuie să refacem sentimentul de măreţie spirituală şi să-i acordăm cinstea cuvenită pentru ca civilizaţia noastră să poată contracara puterea tot mai mare a banului, pe de o parte, şi distracţia vulgară, pe de alta.
30. Trebuie să restaurăm cultura morală.

Demnitatea umană înseamnă mai mult decât dreptul de a fi lăsat în pace, iar doctrina internaţională a drepturilor omului nu epuizează dorinţa de dreptate şi cu atât mai puţin dorinţa de bine. Europa are nevoie de un consens înnoit asupra culturii morale, astfel încât oamenii să fie conduşi către o viaţă virtuoasă. Nu trebuie să permitem ca o falsă imagine a libertăţii să împiedice folosirea prudentă a legii pentru a combate viciul. Trebuie să iertăm slăbiciunea umană, dar Europa nu poate prospera fără recuperarea unei aspiraţii comune către o conduită dreaptă şi către excelenţă umană. O cultură a demnităţii decurge din decenţă şi din împlinirea datoriei de către fiecare la locul său din societate. Trebuie să reînnoim respectul reciproc dintre clasele sociale, trăsătură caracteristică pentru o societate care preţuieşte contribuţiile tuturor.
31. Piaţa trebuie îndreptată spre scopuri sociale.

Deşi recunoaştem aspectele pozitive ale economiei de piaţă, trebuie să rezistăm la tentaţia ideologiilor care încearcă să organizeze întreaga societate conform logicii pieţei libere. Nu totul este de vânzare. Pieţele funcţionale necesită domnia legii, iar scopul celei din urmă trebuie să fie mai mult decât eficienţa economică. Piaţa funcţionează cel mai bine când beneficiază de instituţii sociale puternice şi organizate după propriile principii, care nu ţin de logica pieţei. Creşterea economică, deşi benefică, nu reprezintă cea mai înaltă valoare. Piaţa trebuie orientată spre scopuri sociale. Astăzi, corporaţiile-gigant ameninţă până şi suveranitatea politică. Naţiunile trebuie să coopereze pentru a gestiona aroganţa şi indiferenţa forţelor economice globale. Susţinem folosirea judicioasă a puterii administrative pentru a susţine bunuri sociale non-economice.
32. Este nevoie de o reformă a educaţiei.

Credem că Europa are o istorie şi o cultură demne de a fi păstrate. Universităţile noastre, totuşi, trădează prea des moştenirea noastră culturală. Este nevoie de o reformă a programelor educaţionale pentru a încuraja transmiterea culturii noastre comune, nu de o îndoctrinare a oamenilor într-o cultură a negării de sine. Profesorii şi mentorii de la toate nivelurile de educaţie au datoria memoriei. Trebuie să se mândrească cu rolul lor de punte între generaţiile trecute şi cele viitoare. Trebuie să reînnoim cultura înaltă a Europei stabilind frumosul şi sublimul ca standard comun şi respingând degradarea artelor într-un fel de propagandă politică. Aceasta necesită cultivarea unei noi generaţii de mecena. Corporaţiile şi birocraţii s-au dovedit a fi slabi gestionari ai artelor.
33. Căsătoria şi familia sunt esenţiale.

Căsătoria stă la temelia societăţii civile şi a armoniei între bărbaţi şi femei. Este legătura intimă centrată pe susţinerea gospodăriei şi creşterea copiilor. Afirmăm că cele mai importante roluri pe care le avem în societate şi ca fiinţe umane sunt cele de tată, respectiv mamă. Căsătoria şi copiii sunt de nelipsit din orice viziune a prosperităţii umane. Copiii necesită sacrificiu din partea celor care îi aduc pe lume. Acest sacrificiu este nobil şi trebuie onorat. Susţinem politicile sociale judicioase care încurajează şi consolidează căsătoria, naşterea şi creşterea copiilor. O societate care nu este deschisă faţă de naşterea propriilor copii nu are viitor.

34. Noţiunea de populism trebuie reexaminată.

În Europa de astăzi există o mare doză de anxietate cu privire la ascensiunea a ceea ce este desemnat drept „populism”, cu toate că termenul nu este niciodată definit şi se foloseşte mai ales în sens peiorativ. Ne exprimăm rezerva cu privire la aceasta. Europa trebuie mai degrabă să se hrănească din înţelepciunea profundă a propriilor tradiţii decât să recurgă la lozinci simpliste şi apeluri emoţionale care învrăjbesc. Însă recunoaştem că o mare parte din acest fenomen politic poate constitui o rebeliune sănătoasă împotriva tiraniei falsei Europe, care etichetează ca „antidemocratică” orice ameninţare la propria legitimitate morală. Aşa-zisul „populism” pe drept cuvânt pune sub semnul întrebării dictatura sistemului, „fanatismul centrului”. Este dovada că, până şi în cultura noastră politică degradată şi sărăcită, capacitatea de acţiune istorică a popoarelor europene poate renaşte.
35. Viitorul nostru este adevărata Europă.

Respingem pretenţia falsă că nu există alternativă responsabilă la solidaritatea artificială şi lipsită de suflet a pieţei unice, a birocraţiei transnaţionale şi a societăţii de divertisment. Pâinea şi circul nu sunt suficiente. adevărata Europă reprezintă alternativa responsabilă.
36. Trebuie să ne asumăm responsabilitatea.

În acest moment, le cerem tuturor europenilor să ni se alăture în respingerea fanteziei utopice a unei lumi multiculturale fără frontiere. Suntem îndreptăţiţi să ne iubim patriile natale şi ne dorim să le transmitem integral copiilor noştri nobilul tezaur cultural şi identitar care ne-a fost încredinţat. Ca europeni, avem şi o moştenire culturală comună, iar această moştenire ne cerem să trăim împreună în pace ca o Europă a naţiunilor. Să reînnoim suveranitatea naţională şi să ne regăsim demnitatea unei responsabilităţi politice comune pentru viitorul Europei!

Phillipe Bénéton (France)
Rémi Brague (France)
Chantal Delsol (France)
Roman Joch (Česko)
Lánczi András (Magyarország)
Ryszard Legutko (Polska)
Roger Scruton (United Kingdom)
Robert Spaemann (Deutschland)
Bart Jan Spruyt (Nederland)
Matthias Storme (België)
thetrueeurope.eu

mai mult
ExternPromovate

O operă scrisă de un ploieștean, centrată pe figura lui Vlad Ţepeş, în premieră la Londra

vlad-tepes-gabriel-tora

Opera de debut a compozitorului şi violonistului Vlad Maistorovici, centrată pe figura lui Vlad Ţepeş şi inspirată de piesa „A treia ţeapă” a lui Marin Sorescu, va avea premiera mondială, duminică, la Victoria & Albert Museum din Londra.

Mai multe fragmente ale operei „Impaler” vor fi prezentate ca parte a unei serii de evenimente conexe dedicate expoziţiei „Opera: Passion, Power & Politics”, una dintre cele mai cunoscute şi vizitate din capitala Marii Britanii în 2017, transmite Institutul Cultural Român de la Londra.

Libretul este scris de Richard Crane, iar montarea aparţine regizoarei Faynia Williams, care a lucrat şi în România la sfârşitul anilor 1980 şi imediat după 1989. Din distribuţie fac parte soprana Becca Marriott, tenorul Oliver Brignall şi baritonul Matt Kellett, alături de membri ai The 12 Ensemble.

Vlad Maistorovici a decis să scrie această operă în urma colaborării cu Brighton Theatre din anul 2015, când a compus muzica originală a spectacolului „Vlad the Impaler”, adaptarea realizată de cuplul artistic Faynia Williams – Richard Crane după textul lui Marin Sorescu, pe care cei doi l-au şi cunoscut în urmă cu treizeci de ani.

Născut în Ploieşti (1985), Vlad Maistorovici a fost elev al Liceului de Artă Carmen Sylva. Cu susţinerea regretatei pianiste Lory Wallfisch, a candidat şi obţinut o bursă integrală la prestigioasa şcoală de muzică Yehudi Menuhin, unde a studiat vioara cu profesoara Natalia Boyarsky. Şi-a continuat studiile la Royal College of Music şi, în paralel, a studiat repertoriul cameral cu Bruno Canino la Florenţa. Şi-a desăvârşit studiile cu legendarul violonist Pierre Amoyal la Conservatorul din Lausanne, unde a absolvit cu diploma Master Solist. În 2015, a fondat Vibrate! Festival la Braşov, un eveniment internaţional anual.

Violonist, compozitor şi dirijor, Maistorovici are o activitate internaţională ca solist şi muzician de cameră. Laureat al mai multor concursuri internaţionale, a concertat pe mari scene ale lumii.

P.M.

mai mult
Extern

Masterclass de literatură şi poezie în şcolile româneşti din afara graniţelor ţării

carte-corabie

Ministerul pentru Românii de Pretutindeni (MRP) marchează celebrarea a 168 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu prin lansarea proiectului Masterclass de literatură şi poezie în şcolile româneşti din afara graniţelor ţării, care va fi derulat pe parcursului întregului an 2018.
„În cadrul acestei iniţiative bazate pe un consistent dialog cultural, propus în premieră de instituţia noastră, vor avea loc o serie de ateliere de scriere creativă, susţinute de scriitori români, încurajând astfel tinerii din afara graniţelor să descopere reperele literaturii naţionale, într-o manieră modernă şi interactivă. Prezenţa profesorilor şi elevilor de la cursurile de Limbă, Cultură, Civilizaţie Românească şi de la şcolile de weekend vor aduce plus-valoare şi autenticitate Masterclassului de literatură şi poezie”, se arată într-un comunicat de presă al MRP transmis luni.
MRP invită românii din afara graniţelor, într-un format partenerial extins, alături de organizaţii guvernamentale şi neguvernamentale, să marcheze împreună statura culturală şi opera fără egal a poetului naţional, în anul marcării Marii Uniri, cu propuneri creative, asumate de tânăra generaţie, cu preocupări faţă de păstrarea şi promovarea identităţii româneşti, în toate valenţele ei, se menţionează în comunicat.

mai mult
Extern

Locuitorii din trei judeţe bulgărești vor să se unească cu România

bulgaria1

Locuitorii din trei judeţe din nord-vestul Bulgariei, nemulţumiţi de corupţia din ţara lor, ar vrea să organizeze o consultare a cetăţenilor în vederea obţinerii autonomiei în cadrul Bulgariei ori a unirii cu România, a declarat Boris Kamenov, iniţiatorul acestei iniţiative.

Kamenov a declarat pentru televiziunea NOVA că unul din motivele pentru această iniţiativă este acela al corupţiei din Bulgaria, potrivit site-ului agenţiei de ştiri Novinite.

„Nu ar trebui să fim părtaşi la corupţie”, a declarat Kamenov, adăugând că locuitorii din nord-vestul Bulgariei s-au luptat mereu pentru o „democraţie reală”.

Întrebat în legătură cu motivul pentru care judeţele din nord-vestul Bulgariei ar dori să devină o parte a României, Kamenov a răspuns fără ezitare că sistemul judiciar românesc este mai eficient.

gandul.info.ro

mai mult
Extern

De la Plehve la Putin, KGB-iștii care au răspândit teroarea

KGB

Incepand cu Opricina lui Ivan cel Groaznic si Ohrana tarista, continuand cu temuta CEKA a lui Felix Dzerzhinsky, devenind prin restructurari succesive – GPU, OGPU, NKVD, MGB – KGB-ul sovietic, Rusia si-a impus dominatia pe frontul secret, evidentiindu-se prin numeroase metode si practici inovatoare in domeniu, aplicate in cadrul unor operatiuni minutios concepute, care au creat un adevarat mit in jurul serviciilor sale secrete.
In timpul domniei lui Nicolae II au reinceput atacurile bazate pe asa-zisa fabricare a azimei de Pesah cu sange de copil crestin. Scandalul international suscitat de acest proces a obligat tribunalul tarist sa dovedeasca falsitatea marturiilor acuzarii. n aceeasi perioada au aparut faimoasele „Protocoale ale inteleptilor Sionului” (1905), fals al Ohranei tariste, menit sa-i prezinte pe evrei ca parte dintr-un urias si nociv complot international ce vrea sa puna stapanire pe intrega lume, scrie The Times, care a realizat un top zece al celor mai groaznici zece agenti KGB.
1. Vyacheslav Konstantinovich von Plehve a fost ministrul Internelor din Rusia si totodata capul serviciilor secrete tariste Ohrana, care se ocupa de securitatea statului, in perioada 1881 – 904. Desi era seful Ohrana, actiunile securiste erau inca dominate de stangacia inceputului: lui Plehve ii era mila de detinuti si se purta cu ei cu blandete, fiind cel care a trimis cei mai putini oameni la moarte, in Siberia. Cat despre insasi esenta unui KGB-ist, „omniscienta”, il ingretosa teribil pe primul dintre KGB-isti.
Tocmai pentru ca il ingrozeau gesturile nedemne de un gentleman, Plehve a fost ironizat de Alexandr Soljenitin in „Arhipelagul gulagului”: „Egor Sazonov , deghizat in birjar, a stat o zi intreaga, cu bomba sub acoperisul birjei, langa poarta Departamentului de politie, asteptand sa-l ucida pe ministrul Plehve, si nimeni nu i-a dat nici o atentie, nimeni nu l-a intrebat nimic! Kaliaeve, si mai neindemanatic si incordat, a asteptat o zi intreaga langa casa lui Plehve de pe Fontanka, incredintat ca va fi arestat, dar nu s-a atins nimeni de el!…
O, vremuri de pe cand traia Kralov!… in felul acesta – sa tot faci revolutie”, scria Soljenitin. Tocmai pentru ca era prea slab de inima ca sa ocupe functia de sef al serviciilor secrete rusesti, Okhrana a inregistrat, in 1917, un esec de proportii, care a servit drept lectie pentru cei ce i-au urmat lui Plehve.
2. Dzer Feliks Edmundovich Dzerzhinsky este nimeni altul decat arhitectul serviciior secrete bolsevice, transformate in timp in cele mai de temute arme ale regimului sovietic. Iron Felix, revolutionarul de serviciu ce a castigat increderea lui Lenin din chiar primele momente ale involburatei toamne din 1918, a construit o institutie ce peste ani a supravietuit insasi regimului politic care l-a aparat.
Preluand puterea in Rusia ca o societate clandestina, cu radacini puternice in fosta Ohrana tarista, noul guvern sovietic de dupa 1918 a realizat dezavantajul ce-l avea in fata marilor puteri de la acea vreme.
3. Generalul Genrikh Grigorevich Yagoda, totodata si spion occidental, a fost seful NKVD-ului in perioada 1934 – 1936, iar doi ani mai tarziu a fost executat. In Marea Teroare din anii 1937 – 1938 se inscrie si epurarea conducatorilor NKVD-ului, printre cei mai celebri fiind Yagoda, alaturi de Yezhov si Beria. Explicatia, aflata mult mai tarziu, era ca Stalin isi improspata continuu colaboratorii, nepermitandu-le sa acumuleze prea multa putere.
Yagoda scria intr-un memorandum: „Avem mari dificultati sa atragem muncitori in nord. Daca trimitem mii de prizonieri acolo, vom putea exploata resursele nordului – experienta din Solovetsky arata ce se poate face in aceste zone”.
4. Yezhov Nikolai Ivanovich Yezhov, cunoscut mai degraba sub numele de „piticul sangeros al lui Stalin”, este responsabil de moartea a milioane de oameni in timpul terorii ce-i poarta numele – perioada Ezhovschina a purificarilor din anii ’30, care au eradicat practic etnicii polonezi, romani si germani din Comintern.
Nikolai Yezhov insusi a subliniat in diverse ocazii ca tintele sale principale erau „polonezii, romanii si germanii”. Piticul sangeros al lui Stalin, fostul sef al Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne (NKVD) intre anii 1936-1938, i-a intrecut in cruzime pe toti colaboratorii lui Stalin, desi inaltimea lui nu depasea 1,55m
5. Jaume Ramon Mercader del Rio Hernandez nu era rus, dar era, in schimb, extrem de inteligent, avea o vointa foarte puternica si era convins de justetea cauzei istorice careia ii consacrase viata, motiv pentru care amintirea lui este pastrata cu onoare la muzeul KGB de la Moscova.
Cum Trotki era „vanat” de Stalin, a trebuit sa recurga la un plan: folosirea unui comunist spaniol, Ramon Mercader, care sosise in America prin 1939 si se stabilise intre timp in Mexic, si care folosea mai multe nume conspirative, printre care Jacques Mornard, Franc Jacson si altele.
Odata ajuns in Mexic, Mercader-Mornard-Jacson a reluat legaturile cu Sylvia Agelof, o trotkista convinsa, pe care o cunoscuse cu un timp in urma in Franta si care facuse pentru el o adevarata pasiune. Cu ajutorul ei, Mercader a reusit pana la urma sa patrunda in locuinta lui Trotki. Pe vremea aceea, Ramon Mercader se afla deja de multa vreme in menghina serviciilor secrete sovietice, din care nu avea sa scape pana la sfarsitul zilelor sale.
Se pare ca Mercader a fost de vreo zece ori in casa sotilor Trotki, probabil cu intentia de a verifica dispozitia camerelor, a mobilierului si a ferestrelor, care ii fusese comunicata de o agenta.Ultima lui vizita i-a fost, insa, fatala lui Trotki.
6. Beria Lavrenty Pavlovich Beria a ramas cunoscut in principal ca executor al epurarilor staliniste din deceniul al patrulea, desi el a fost implicat doar in fazele finale ale procesului de epurare. A fost de asemenea implicat in masacrul de la Katyn, in timpul caruia aproximativ 22.000 de ofiteri polonezi au fost asasinati.

Desi numele lui Beria este asociat intotdeauna cu „Marea Epurare” pentru ca era adjunct al sefului NKVD-ului, momentul in care el a ajuns la conducerea politiei secrete a marcat o scadere a amplorii represiunii. Peste 100.000 de oameni au fost eliberati din lagarele de munca si a fost admis ca au fost comise unele „nedreptati” si „excese”, pentru care de altfel a fost blamat doar Yezhov.
In iunie 1953 a fost arestat si a fost acuzat de o multitudine de crime, iar pe 23 decembrie 1953 a fost judecat, condamnat la moarte si executat prin impuscare.
7. Oleg Vladimirovich Penkovsky a fost ofiter in GRU (Informatiile militare sovietice), iar timp de cativa ani, mai exact intre 1961 si 1963, colonelul a lucrat ca „agent dublu” atat pentru CIA, cat si pentru MI 5 si MI 6 britanice.
In 1962, Oleg Penkovski furnizase CIA unele documente secrete privind rachetele sovietice. Acestea le-au permis ulterior americanilor sa evalueze corect capacitatea militara reala a URSS, in cursul „crizei rachetelor” din Cuba, in 1962. Datorita „dezvaluirilor” lui Penkovski, Pentagonul a aflat mult laudata precizie a rachetelorArmatei Rosii – cu care se falea Hrusciov, mai ales dupa doborarea in 1960 a avionului U2, aflat intr-o misiune de survolare deasupra teritoriului sovietic – nu era decat o „legenda”.
Practic, documentele oferite americanilor de Penkovski dovedeau ca sovieticii stiau doar „cand le pleaca racheta”, dar aveau inca mari probleme cu stabilirea exacta a locului in care le „cadea racheta” expediata. Testele din poligoanele sovietice o dovedeau cu prisosinta.
8. Pavlov Sergei Pavlov. Pe 18 august 1991, vechea garda comunista, reprezentata, printre altii, de ministrul de Interne, Vladimir A. Kriuskov, seful KGB-ului si premierul Serghei Pavlov, impreuna cu trei divizii armate, a ocupat Moscova. Se zvonea ca armata va demola Casa Alba, cladirea guvernamentala, si va termina definitiv cu perestroika. Cativa generali de marca si unitatile de la Casa Alba s-au alaturat miscarii populare anti-puci.
In timp ce Gorbaciov, presedintele Uniunii Sovietice, a fost retinut in Crimeea, Eltin s-a catarat pe un tanc T-72 si a vorbit multimii, castigand simpatia moscovitilor. Ulterior s-a spus ca isi facuse curaj cu cateva pahare de vodca. Pana seara, puciul se incheie., premierul Pavlov a fost internat in stare de ebrietate, iar ceilalti pucisti fug din Moscova. Cinci zile mai tarziu, Eltin a demisionat din PC si a dizolvat Comitetul Central. In noiembrie, el a interzis Partidul Comunist in RSFSR, devenind astfel un erou al democratiei.
9. Yuri Vladimirovich Andropov a reusit sa ramana in istorie ca cel care a condus KGB pentru cea mai lunga perioada de timp, din 1967 si pana in 1982, cand a fost ales secretar general al partidului comunist sovietic. Ultima aventura a Uniunii Sovietice se numea Afganistan si incepuse cu trei ani in urma. Din acest motiv situatia internationala era destul de tensionata. Venirea la putere a lui Andropov alimenta anumite temeri pe continentul american in privinta politicii externe sovietice
10. Putin Vladimir Vladimirovich Putin si-a inceput mandatul in caliotate de premier al Rusiei, pe 20 decembrie 1999, cu o „gluma”: „Dragi tovarasi! Vreau sa raportez, ca grupul de colaboratori ai ‘FSB’ , trimisi in deplasare pentru activitatea sub acoperire in guvern, la prima etapa se ispraveste cu problemele sale”.
Toata lumea a inceput sa rada, iar cand zambetul le-a inghetat pe fata KGB-istilor, Putin a adaugat: „Cum stim cu totii, nu exista nimic ce ar putea fi calificat drept ‘fost agent'”. Ce a spus, de fapt, Putin? Ca un agent KGB nu poate fi numit niciodata „fost”. Un agent KGB ramane un agent KGB pana la moarte.
Ion Mihai Pacepa, fostul sef adjunct al Departamentului de Informatii Externe (spionaj) a Romaniei comuniste, dezvaluie in „Orizonturi rosii” ca principala arma mortala a KGB era Polonium 210, o substanta radioactiva similara, dar mult mai puternica, cu thalliumul radioactiv.
Polonium 210 este o pulbere radioactiva solubila in apa, care se putea introduce in diferite alimente. Ea a fost creata de KGB dupa ce Hrusciov a fost inscaunat in Kremlin, si a inlocuit mini gloantele cu cianura de potasiu ce fusesera compromise de defectarea ofiterilor KGB Yury Rastvorov (ianuarie 1954) si Petr Deryabin (februarie 1954). Noua arma radioactiva a fost folosita prima oara in 1957, impotriva lui Kokhlov.
In 1961, Bogdan Stashinsky, un alt ofiter al Departamentului XIII al KGB, a cerut azil politic si a informat autoritatile SUA despre noua tehnica de iradiere folosita de KGB. Analize medicale speciale facute ulterior lui Kokhlov au descoperit o asa-numita „anomalie de cromozomi” specifica iradierii cu izotopi radioactivi. Tragica moarte a lui Litvinenko atesta ca „Radu” a fost substantial perfectionat.
Pana la sfarsitul domniei lui Hrusciov a existat practica de a elimina pe oricine putea expune crimele Kremlinului. Pana si sefii serviciilor secrete sovietice (care in decursul anilor s-a numit Cheka, GPU, OGPU, MVD, NKVD, KGB) au fost lichidati. Doar unul din cei opt sefi consecutivi ai criminalei politii politice sovietice a murit de moarte naturala: Felix Dzerzhinsky, care a decedat in biroul sau din cauza unui atac de inima.
Toti ceilalti, care ar fi putut incrimina Kremlinul de genocid, au fost fie otraviti (Vyacheslav Menzhinsky in 1934) ori executati ca spioni occidentali (Genrikh Yagoda in 1938; Nikolay Yezhov in 1939; Lavrenty Beriya si Vsevolod Merkulov in 1953; Viktor Abakumov in 1954).
Apreciat mai mereu ca fiind cel mai agresiv si mai profesionist dintre toate serviciile secrete, KGB-ul a stiut intotdeauna sa se concetreze pe obiective precise si clare. Modern si inovator mai mereu, nu doar in conceptie, ci si in actiune, suplu in structuri, dotat cu mijloace tehnice de ultima generatie, agrenajul de spionaj rus si-a pastrat permanent spiritul dominant, constand din profunzime, perseverenta si profesionalism dus, cateodata, pana la perfectiune. Totul inconjurat de platosa unui patriotism de nezdruncinat.

Adriana Toma

mai mult
Extern

Manuscrise ale marchizului de Sade şi de Andre Breton, incluse în patrimoniul naţional al Franței

manuscrise

Manuscrisul volumului „Les Cent Vingt Journées de Sodome”, scris de marchizul de Sade, şi cel al seriei „Manifestes du surrealisme”, de Andre Breton, loturile vedetă ale primei licitaţii dedicate bunurilor deţinute de compania Aristophil, acuzată de organizarea unei ample escrocherii în detrimentul micilor investitori, vor rămâne în Franţa, după ce au fost incluse luni în patrimoniul naţional, informează AFP.
Această măsură interzice scoaterea în afara teritoriului naţional francez a acestor documente excepţionale, care ar fi trebuit să fie propuse spre vânzare la prima licitaţie dedicată activelor companiei Aristophil.
După clasarea lor în patrimoniul naţional, aceste obiecte ar putea să ajungă în curând în colecţii naţionale. Ministrul francez al Culturii „a propus o negociere OTC (over-the-counter) pentru achiziţionarea acestor opere”.
Comisarul de licitaţie Claude Aguttes consideră că „această includere în patrimoniul naţional demonstrează caracterul excepţional al colecţiilor Aristophil”, o companie al cărei faliment i-a făcut pe numeroşi mici investitori să îşi piardă economiile.
Casa Aguttes a fost mandatată de Tribunalul Înaltei Instanţe din Paris pentru a organiza vânzarea unui număr de 130.000 de bunuri confiscate de la Aristophil, companie bănuită că s-ar afla în centrul unei escrocherii cu scrisori şi manuscrise celebre, plasată în procedură de lichidare.
Licitaţia de miercuri este prima dintre cele 300 planificate să se desfăşoare pe o perioadă de şase ani pentru a dispersa fondurile deţinute de Aristophil. Peste 18.000 de creditori, cărora compania Aristophil le-a propus să investească în manuscrise prestigioase, speră că această vânzare va reprezenta începutul unei proceduri de compensare financiară, în contextul în care mai multe proceduri penale şi civile sunt în derulare.
Manuscrisul autograf al volumului „Les Cent Vingt Journees de Sodome ou l’ecole de libertinage” scris de marchizul de Sade, finalizat în perioada în care el se afla în închisoarea Bastilia, a fost estimat la un preţ cuprins între 4 milioane şi 6 milioane de euro.
Colecţia Andre Breton cuprinde manuscrisul original al volumului „Manifeste du Surrealisme” (estimat între 600.000 şi 800.000 de euro), volumul „Second Manifeste du Surrealisme” (estimat între 1 milion şi 1,2 milioane de euro), dar şi „Poisson soluble I et II”, o serie autografă redactată pe şapte caiete şcolare, care conţine 114 eseuri de scriere automată (între 2 milioane şi 2,5 milioane de euro).
Pentru ca negocierile OTC să fie deschise între casa Aguttes şi statul francez, trebuie mai întâi ca aceste cinci loturi vizate să fie retrase în mod oficial de la vânzare. Această autorizare va trebui să fie dată de administratorul procedurii de lichidare până miercuri.
Deşi este foarte probabil ca Sade şi Breton să nu figureze în catalogul licitaţiei, această primă vânzare va propune, totuşi, şi alte volume de valoare, precum unul dintre singurele două manuscrise de Balzac rămase în colecţii private. „Ursule Mirouet” (1841), roman reluat în volumul al cincilea din „La Comedie humaine”, este estimat între 800.000 şi 1,2 milioane de euro.
Alte loturi propuse spre vânzare sunt „L’Histoire d’Alexandre Le Grand”, de Quinte Curce, şi un manuscris al lui Helen Churchill, o supravieţuitoare de pe Titanic, ce a reprezentat una dintre sursele de inspiraţie aflate la baza filmului omonim regizat de cineastul canadian James Cameron.
Înfiinţată în 2003, compania Aristophil propunea micilor investitori să devină proprietari ai unor manuscrise – în proprietate deplină sau în indiviziune -, pe care firma menţionată putea apoi să le răscumpere la finalul unei perioade de cinci ani, cu un preţ majorat cu 40% (un randament de 8% pe an). În total, 850 de milioane de euro au fost astfel obţinuţi.
Acest randament trebuia să fie asigurat prin creşterea în valoare a obiectelor pe o piaţă anunţată ca fiind în plină expansiune şi prin împrumutarea acestor documente unor muzee. Însă anchetatorii francezi bănuiesc că aportul noilor investitori servea în realitate rambursării acelora care doreau să îşi recupereze investiţia iniţială, conform principiului aflat la baza schemelor piramidale de tip Ponzi.
Preşedintele fondator al companiei Aristophil, Gerard Lheritier, a fost acuzat în 2015 de escrocherie în bandă organizată şi de practici comerciale înşelătoare.
Pentru mii de mici investitori, această primă licitaţie „este o etapă crucială”, a explicat Jean-Marie Leconte, preşedintele Asociaţiei de apărare a investitorilor în scrisori şi manuscrise (Adilema). „Mulţi şi-au pierdut economiile de-o viaţă, iar viaţa lor de pensionari s-a transformat într-un coşmar. Ei doresc foarte mult aceste licitaţii, se află la capătul resurselor”.

F.B.

mai mult
Extern

MOȘTENIREA CULTURALĂ DE LA VENEȚIA

institut1

Interviu cu Conf. univ. dr. Rudolf-Mihai Dinu, Directorul Institutului Roman de Cultura si Cerecetare Umanistica de la Venetia 

Conf.univ.dr. Rudolf-Mihai Dinu: Bine ati venit in Casa Romana de la Venetia, Institutul Roman de Cultura si Cercetare Umanistica de la Venetia, cel mai vechi institut de formare academica si de promovare a culturii romane in strainatate, pe care Statul Roman il are in reteaua sa de reprezentante, care astazi sta sub coordonarea Institutului Cultural Roman de la Bucuresti si a Ministerului Afacerilor Externe.

Casa Romanilor de la Venetia este situata in inima orasului, intr-unul dintre cele sase cartiere istorice, Canareggio. Este o cladire istorica, achizitionata de marele nostru savant si istoric, Nicolae Iorga. De altfel, Institutul este cunoscut si sub acest nume: Institutul Nicolae Iorga de la Venetia. Pentru venetieni, pentru publicul nostru venetian, ce ne cunoaste de ceva vreme, de obicei trecem drept Casa Romana de la Venetia Casa romena, una casa dei romeni a Venezia.

Un scurt istoric al Casei romane de la Venetia   

IRCCU este un institul fondat de Nicolae Iorga si inaugurat in aprilie 1930. Alaturi de Academia di Romania de la  Roma, este cel mai vechi institut de formare academica pe care Romania l-a inaugurat in strainatate.

A avut la inceputurile sale o misiune centrata, cu precadere, in zona formarii academice. Gazduia bursieri ai statului roman, mai ales bursierii Scolii Romane de la Roma. Aici au studiat nume de referinta ale culturii romane precum George Calinescu sau Virgil Vatasianu si a avut aceasta activitate extrem de importanta pentru formarea unora dintre cei mai importanti cercetatori romani din zona artelor, ai istoriei, istoriei artelor, filosofiei, arhitecturii… inca din anii 30. A avut o prima activitate fructuoasa de lucru, extrem de bogata, pe vremea ultimilor ani ai marelui nostru istoric Nicolae Iorga (1930 – 1940). Sub coordonarea directa a lui Iorga s-au desfasurat aici si programe de promovare culturala. Pentru ca Iorga iubea sa petreaca aici, cel putin o luna pe an, in aceasta institutie, pe care a fondat-o cu resurse adunate din colecta publica, din donatii, cu bugetul institutului din S-E Europei pe care-l conducea, cu sustineri din partea Bancii Nationale si a multor altor Institutii Romanesti. Iubea sa vina la Venetia in fiecare an, sa tina conferinte. Era foarte bine cunoscut si iubit in mediul cultural intelectual venetian, era ascultat cu placere de publicul ce frecventa astfel de institutii la vremea respectiva, precum Ateneo Veneto si cata vreme marele nostru istoric a fost in viata a condus si a coordonat in mod direct personal activitatea Institutului Roman de la Venetia. Dupa disparitia sa tragica in 1940, Casa Romana de la Venetia a avut o perioada mai putin fasta. In perioada celui de-al doilea razboi mondial a fost transformata intr-un fel de sediu ad-hoc al delegatiei romane la Roma, in 1941, aflat in refugiu la Venetia. Si, mai grav, odata cu instaurarea regimului comunist in 1948, si-a inchis activitatea.

Spre deosebire de Scoala Romana din Roma, Institutul de la Venetia a intrat intr-o perioada de inactivitate din 1948 pana tarziu, la inceputul anilor 90. Guvernul comunist n-a fost in stare sa identifice o functie pe masura prestigiului si a traditiei. Palatul a ramas inchis si a fost restaurat abia la sfarsitul anilor 80.

O nouă eră pentru IRCCU- Veneția 

Institutul s-a redeschis cu denumirea pe care o are acum, Institutul de Cultura si Cercetare Umanistica de la Venetia, gratie eforturilor mai multor institutii nationale: Academia Romana, Ministerul Afacerilor Externe si Fundatia Cultural – Romana. Toate aceste institutii au colaborat pentru a reanima aceasta institutie, pentru a o readuce la viata intr-o multipla functionalitate de institutie formatoare, de activitate postuniversitara. Pentru ca de la sfarsitul anilor 90 au reinceput sa vina la Venetia bursieri ai Statului Roman. Au fost create, gratie initiativei unui mare italienist roman Marian Papahagi, director al Scolii Romane din Roma la sfarsitul anilor 90, bursele pentru formare postuniversitara si post doctorala de la Roma si de la Venetia, bursele Nicolae Iorga de la Venetia si bursele Vasile Parvan de la Roma.

Din 1991, cand institutul de la Venetia si-a reluat activitatea a avut de la bun inceput in portofoliu sau menirea de a promova cultura romana in Italia, in atentia publicului italian cu precadere, nu doar al celui venetian, pentru ca activitatea Institutului sub egida Academiei Romane, al Ministerului de externe si al Fundatiei culturale mai tarziu, se desfasoara si pentru tot ceea ce inseamna publicul italian. Desfasuram proiecte si implementam proiecte de promovare culturala in toate marile orase ale Italiei, in special in zona centrala si de nord, la Torino foarte des, la Milano, la Padova, la Verona Acestea sunt zonele unde lucram in mod frecvent; la Roma avem destul de multe proiecte, fara a concura, ci completandu-ne cu Academia di Romania de la Roma, care are aceeasi menire pana la urma, pe langa aceea de scoala romaneasca in strainatate.

Institutia romaneasca de cultura, aflata in  strainatate, cu portofoliul cel mai bogat

As spune ca la Venetia suntem institutia cu portofoliu cel mai bogat pentru ca, spre deosebire de Roma unde este traditia scolilor straine mai veche si unde exista numeroase astfel de institutii de formare academica, Venetia a avut in primul rand institutii de formare academica si cercetare. Aici exista un Institut de studii bizantine si postbizantine, un Centru german de studii venetiene. Insa in comparatie cu aceste institutii, noi avem un portofoliu foarte bogat, fara a ne lauda. O spun prin prisma activitatiilor pe care le desfasuram, pentru ca noi suntem tinuti prin lege, suntem abilitati sa promovam tot ceea ce are mai important cultura romana in Italia, la nivelul publicului venetian si italian. Prin urmare in baza acestui mandat suntem chemati sa aducem in atentia acestui public italian tot ceea ce e mai important in actul de creatie roman, in toate sectoarele de creatie artistica, de la arta contemporana, si nu numai, pana la muzica, arta dramatica, spectacole, dans modern si dans contemporan, poezie, literatura.. prin urmare in portofoliul nostru de activitati exista limpede, de pe acum, un numar de proiecte strategice pe care incercam sa le crestem de la an la an.

Bienala de la Venetia, de exemplu, una dintre cele mai importante platforme de arta contemporana la nivel mondial, este un astfel de proiect, dar comparabil ca dimensiune, importanta, vizibilitate … As putea aminti Salonul de carte de la Torino, care este cel mai important eveniment de profil din Italia, unde participam de 9 ani. Anul viitor vom sarbatori o cifra rotunda. Am fost si tara invitata de onoare in 2012. Si as putea continua aceasta enumerare, sunt multe activitati si in zona literaturii, fiction si non- fiction, participam la toate festivalurile de specialitate din Italia: cele mai importante, cum e Festivalul de literatura de la  Mantova sau Festivalul de literatura si poezie de la Gavoi, din Sardinia, Salonul de literatura de la Pordenone. De sase ani colaboram cu Universitatea Ca’ Foscari din Venetia, cea care a fondat in urma cu 12 ani un important festival de literatura, se numeste „Incroci di civilta” si suntem deja la a 4-a colaborare cu ei si ne propunem sa ducem mai departe aceasta fructuoasa relatie. Dar ne-ar lua foarte mult sa enumeram fiecare activitate in parte si mai ales evenimentele pe care le implementam. As zice ca, cu suportul Institutului Cultural Roman, Institutia este abilitata prin lege in Romania sa promoveze cultura romana in strainatate, astfel reusim sa implementam nu mai putin de 50 de proiecte anual de promovare culturala, sigur nu toate sunt de aceeasi dimensiune. In programul anual pot interveni schimbari in functie de interesele de diplomatie publica si de strategie de promovare culturala, un program se poate comprima sau poate fi expandat in functie de disponibilitatile bugetare, in primul rand, si in functie de prioritatile pe care tara noastra si guvernul le au de la an la an. Lucram in colaborare cu toate institutile statului roman in prezent in Italia, in colaborare cu misiunile diplomatice, pentru ca este necesar sa ne unim eforturile in astfel de situatii, sa ne coordonam cu Ambasada, cu Consulatele generale teritoriale. Avem avantajul de a fi nu foarte departe de un astfel de consulat general, cel de la Trieste, cu care, de 4 ani, colaboram la realizarea unor evenimente unde suportul logistic este foarte important, simpozioanele stiintifice mai ales dedicate in ultimii ani aniversarilor din cadrul programului centenar, dar nu numai. Manifestarea stiintifica cea mai importanta este o mostenire a marelui istoric Nicolae Iorga, se numeste Simpozionul de Studii Venetiene. Este o manifestare stiintifica internationala care reuneste cei mai mari si mai importanti cercetatori romani si europeni, interesati de istoria Venetiei si mai ales de relatiile si raporturile, nenumaratele forme de interactiune pe care Republica Venetiana, pe toata durata existentei ei pana la sfarsitul sec al XVIII-lea, a avut cu Orientul European si in cazul nostru concret, pe care l-a avut cu Tarile Romane. De altfel se leaga aceasta manifestare stiintifica de actul fondator si de misiunea pe care Iorga a lasat-o, si a dat-o de la inceput, acestei Case Romane de la Venetia. Ideea de a fonda acest lacas de cultura se leaga foarte mult de prima lui vizita la Venetia, la sf sec al XIX-lea, ca tanar cercetator, si primul contact cu arhiva, cu aceasta fantastica realitate stiintifica – culturala care este arhiva Republicii Venetiene: peste 76 Km lineari de arhiva istorica, peste 1000 de ani de documentatie istorica. Mult din ceea ce inseamna aceasta documentatie istorica priveste Europa Rasariteana, priveste inclusiv Istoria Tarilor Romane, de unde importanta pe care o are pentru cultura si istoria romaneasca, unde desigur se adauga nenumarate alte tezaure pe care Venetia le adaposteste in Bibloteca Nationala Marciana a fondurilor de manuscrise bizantine depozitate acolo, si multe alte colectii documentare care sunt extrem de interesante nu doar pentru istoria romanilor ci si pentru alte sectoare ale stiintei umaniste.

De aceea incercam sa mentinem in programul nostru de activitate o componenta stiintifica importanta, specificul pe care reprezentanta de la Venetia, alaturi de cea de la Roma, le au in ansamblul celor opt specii de reprezentante ale Institutului Cultural Roman din strainatate. Suntem singurele reprezentante ce implementeaza un segment important de evenimente stiintifice si in acelasi timp suntem singurele reprezentante care au aceasta componenta de formare academica, gazduim bursieri ai Statului Roman si incercam sa tinem la un numar stabil, constant aceasta prezenta stiintifica, nu mai putin de 3 bursieri o data la 3 ani predau stafeta in Institutul nostru, in vreme ce la Roma unde spatiul o permite, fiind scoala mult mai mare, sunt nu mai putin de 10 – 14 bursieri care se succed o data la 2 ani.

Realizator: Corina Voicu

mai mult
Extern

Patriarhul Daniel a participat la Moscova la liturghia solemnă care a marcat centenarul restaurării Patriarhatului rus

kirill-daniel

Patriarhul României, Daniel, a participat alături de alți șefi ai Bisericilor Ortodoxe autocefale la sfânta liturghie oficiată la catedrala „Isus Mântuitorul” din Moscova. Chiar astăzi se împlinesc 100 de ani de când a fost restabilit Patriarhatul în Biserica Ortodoxă Rusă.

Ziua de astăzi are o dublă semnificație. În primul rând este o mare sărbătoare ortodoxă după calendarul iulian – Intrarea Maicii Domnului în Biserică. În al doilea rând, se aniversează centenarul restaurării Patriarhatului rus.

„Special pentru liturghia solemnă de astăzi de la mănăstirea Donskoy au fost aduse moaștele Sfântului Tihon. Pe 21 noiembrie 1917, 4 decembrie după stilul nou, Tihon a fost întronizat ca Patriarh al Bisericii Ortodoxe ruse”, transmite Liviu Iurea pentru Telejurnal.

Patriarhia  își recapătă astfel rolul care i se cuvenea din punct de vedere canonic în Biserica Rusă după o perioadă de aproape 200 de ani.

Petru cel Mare a reformat Biserica asumându-și dreptul ca Țar să îi numească  pe membrii Sinodului.

După cum spunea Patriarhul Kirill în discursul de la slujba de astăzi, prezența Întâistătătorilor de Biserici autocefale este expresia vizibilă a „unității Ortodoxiei”.

Luni seară, toți șefii de delegații sunt la Kremlin, la o cină festivă oferită de președintele Vladimir Putin.

TVR

mai mult
Extern

Lovitură pentru lumea Arabă! Donald Trump, pe cale să recunoască orașul Ierusalim drept capitală a Israelului

trump-ierusalim-israel

Președintele american, Donald Trump, intenționează să anunțe în zilele următoare că Statele Unite ale Americii recunosc Ierusalimul drept capitală a Israelului, și că se gândește serios la modalitatea de îndeplinire a promisiunii făcute în timpul campaniei electorale, de a muta Ambasada SUA de la Tel Aviv la Ierusalim.

Potrivit unor informații proaspete, președintele Trump se gândește de mai mult timp la acest lucru, din considerente ce țin de politica internă, în primul rând ca urmare a presiunilor recente ale Partidului Republican și ale creștinilor evanghelici.
În acest scop, Trump și personalul de la Casa Albă se gândesc la o soluție pentru a evita semnarea, pentru a doua oară, a unui act de amânare a mutării ambasadei SUA din Tel Aviv, la Ierusalim.
Președinții proveniți atât din Partidul Republican, cât și din Partidul Democrat, au reînnoit la fiecare șase luni, timp de ani de zile, cererea de amânare, ignorând astfel o lege emisă ca urmare a ordinului autorităților de la Washington cu privire la mutarea ambasadei de la Tel Aviv la Ierusalim.
În timpul campaniei sale electorale, Trump a promis că va muta ambasada SUA „în capitala veșnică a poporului evreu, Ierusalim”.
În timp ce Israelul nu mai are nicio speranță că un președinte american va îndeplini, în cele din urmă, promisiunea de mutare a ambasadei, Donald Trump a luat o serie de măsuri foarte diferite de cele ale administrațiilor anterioare.
În luna mai, Trump a sosit la Zidul Plângerii din Ierusalim, devenind astfel primul președinte american în funcție care a vizitat vechiul loc sfânt al evreilor.
Se pare că apropiații lui Trump i-au recomandat să facă anunțul mutării ambasadei, în viitorul apropiat.
Între timp, una dintre ideile des vehiculate se referă la recunoașterea Ierusalimului drept capitală a Israelului în contextul aniversării a 70 de ani de la declarația de independență a Statului Israel, ca prim pas spre anunțarea, de către administrația americană, a inițiativei sale de pace între Israel și palestinieni.
Comunitatea americană de informații ar putea să-l avertizeze pe Trump cu privire la posibilele implicații negative ale unui astfel de act, mai ales în ceea ce privește pericolele de securitate care ar putea apărea și cărora ar trebui să le facă față ambasadele americane din întreaga lume.
Zvonurile despre planificatul anunț al președintelui Trump au dus la proteste vehemente din partea regelui Iordaniei, Abdullah al II-lea, care a declarat, în timpul vizitei sale în SUA, că „mutarea ambasadei americane la Ierusalim, în acest moment, va avea repercusiuni grave asupra situației din lumea palestiniană, arabă și islamică”.(Yedioth Aharonot)
EvZ.ro
mai mult
1 2 3 6
Page 1 of 6