close

Film

Film

Cum a îngropat Papa Visul American

Tanarul Papa

Sîntem la începutul secolului al XXI-lea, într-un an neprecizat. La Vatican e încoronat, cu tot vetustul fast papal, un oarecare Lenny Belardo, tînăr cardinal american crescut într-un orfelinat condus de maici. Lenny e fumător și știe bine ce-i cu Daft Punk sau cu Salinger, dar își ia numele cu rezonanțe conservatoare Pius al XIII-lea. Cam ăsta-i punctul de plecare al unui serial revoluționar de pe HBO, pe nume Tînărul Papă. Dar în ce constă revoluția și ce semnificație mai largă are ea? Să urmărim cu atenție genericul serialului creat de Paolo Sorrentino, care îl înfățișează pe Jude Law din profil, îndreptîndu-se în pas legănat către rolul care va fi probabil al vieții lui, pe un ­loop din „All Along the Watchtower“ (Hendrix-Dylan): la un moment dat este dărîmată o imagine a lui Ioan Paul al II-lea, Papă sinonim cu reforma Bisericii Catolice și implicarea acesteia în lumea contemporană. E un indiciu relevant. Cer voie cititorilor să livrez în avans ceea ce e mai degrabă o explicație decît un spoiler: la început, atunci cînd am spus „vetust fast“, nu m-am referit la papalitate în general, ci la tiară și sedia gestatoria, un soi de tron-lectică folosit de papi la ocazii festive. Sînt atribute la care au renunțat Ioan Paul I și Ioan Paul al II-lea, ca însemne ale puterii temporale pe care urmașii Sf. Petru n-o mai vor. Și ei, și Benedict al XVI-lea, și Francisc au purtat, în locul tiarei, coroana triplă a papilor, o simplă mitră episcopală, iar locul tronului cărat pe umeri a fost luat de papamobilul fără semnificație simbolică. Și totuși, Pius al XIII-lea își comandă o tiară din SUA și folosește ciudatul și anevoiosul vehicul. E clar, la Vatican, în filmul lui Sorrentino, e restaurație. Dar de ce fel? Simplă revenire la canoane, idei și ceremonialuri anacronice? Credincioșii, dar și staff-ul papal, în fruntea căruia strălucește Silvio Orlando, în rolul cardinalului Voiello, sînt nedumeriți, iar apoi dezamăgiți.

Ca să nu vă stric plăcerea vizionării, am să mă opresc aici. V-am spus suficient ca să ne dăm seama că ne aflăm în fața unei povești ciudate, care se petrece într-un prezent paralel. Pius al XIII-lea e ce-ar fi fost demisionarul Benedict al XVI-lea dacă ar fi fost mult mai tînăr, charismatic și… încă ceva. Cu alte cuvinte, Tînărul Papă e un serial care ar putea fi clasificat ca alternate history, care se petrece într-un prezent sau trecut recent fictiv. O abordare destul de ciudată pentru un post ca HBO, oricît succes ar fi avut cu Game of Thrones, care are totuși toate ingredientele unui hit de cablu, de la sex la violență. În Tînărul Papă se discută teologie și lucruri grave ca avortul sau homosexualitatea, în replici care au făcut deliciul meu și care-l vor face, probabil, și pe al dumneavoastră, dar care ies din rutina dialogurilor-de-serial-care-interesează-pe-toată-lumea. Sorrentino și al său director de imagine Luca Bigazzi fac genul de treabă excentric-somptuoasă, inconfundabilă, cu care ne-au marcat în La Grande Bellezza, un alt ingredient destul de negăsit pe rețelele de cablu. Nu o spun eu, ci critica europeană de film, fiindcă serialul nu a avut încă premiera în SUA: se pare că ne aflăm în fața unui serial-cult, care revoluționează televiziunea. Serialul capătă acum toată artisticitatea și subtilitatea unui film de lungmetraj european. La care se adaugă magnetismul unui superstar de la Hollywood, Sorrentino a avut cel puțin un motiv pentru a accepta să facă serialul. După mai multe surse, The ­Young Pope a costat 45 de milioane de dolari, adică 4,5 milioane pe episod, ceea ce l-a făcut pe un cronicar britanic să exclame ceva de genul: „La noi, numai din bugetul de costume de la The Young Pope ai putea face un serial polițist.“ Suma se reduce la aproximativ tot atît, pe minut, cît a avut Sorrentino pentru La Grande Bellezza, film de două ore și 22 de minute, care a costat 9,2 milioane de euro. Totuși, serialul nu a fost aproape deloc promovat nici în România, nici în alte teritorii unde se distribuie HBO. Și atunci, de unde atîția bani? Răspunsul e la rubrica producători, unde HBO apare alături de Sky Atlantic și Canal+. Adică două rețele europene puternice. Variety menționează rating-urile foarte bune realizate pe Sky, în Italia, țara catolică din jurul Vaticanului. The Young Pope stă în picioare, ca business, datorită potențialului pe care îl are în țări catolice din Europa.

Cumva, în mod curios, HBO reușește să capitalizeze un gen de globalizare pe care marele său rival, Netflix, o anunța în primăvară, la Paris. Dintre producțiile furnizorului de video online, Marseille cu Depardieu nu a convins, deoarece creează pe undeva senzația de serial american pe care se chinuiesc să-l facă niște europeni. The Crown, despre Elisabeta a II-a, e o altă superproducție, bine primită și mai mult decît agreabilă, dar care are toate atributele unui serial clasic britanic, cu valori de producție amplificate. Dacă adăugăm la toate cele de mai sus prezențe mai vechi, ca a lui Jeremy Irons în The Borgias sau Steve Buscemi în The Boardwalk Empire, plus transfugi hollywoodieni ca Spacey și David Fincher, care au reușit să vîndă la Netflix un concept care n-ar fi fost cumpărat de nici o rețea TV americană, adică ­House of Cards, ne e clar: Hollywood-ul fuge de Hollywood către seriale. Iar anul acesta, și acestea au început să fugă de know-how-ul și maniera americană, deci încă un pas mai departe de Hollywood, cu toată prezența unor superstaruri ca Jude Law sau Diane Keaton în The Young Pope. Pînă la urmă, în ce film american a vorbit Law latinește și cînd a mai fost Keaton călugăriță?

Cu alte cuvinte, globalizarea entertainment-ului înseamnă nu numai infuzii de pe alte meridiane culturale, ci și dezamericanizarea acestuia. Or, supremația culturală americană s-a întemeiat, mai presus de Coca-Cola și flower-power, pe Hollywood. The Young Pope te lasă cu o dilemă: e Pius al XIII-lea retrograd, progresist, sfînt, demon, antipapă, Papă ideal…? Cu siguranță, el e un lucru: profetul care anunță sfîrșitul Visului American.

(Iulian COMANESCU – dilemaveche.ro)

mai mult
FilmPromovate

Caravana Filmelor TIFF

caravana-filmelor

Primăria Municipiului Ploieşti vă invită să participaţi, în perioada 14 – 16 septembrie a.c., la evenimentul „Caravana Filmelor TIFF”. Cu această ocazie, în cele trei seri, la Esplanada Palatului Culturii, pe ecranul uriaş al Caravanei, începând cu ora 21.00, vor avea loc proiecţii de film pentru public.
Astfel, vineri, 14 septembrie a.c., weekend-ul se deschide cu controversatul Foxtrot un ,,studiu temerar despre durere şi ce înseamnă să pierzi pe cineva apropiat” (Los Angeles Times). Povestea multi-premiată, inspirată de conflictul israeliano-palestinian, invită la introspecţie şi transformă un subiect foarte sensibil pe plan local într-o puternică metaforă universală despre război.
A doua seară, sâmbătă, 15 septembrie a.c., aduce pe ecranul Caravanei România Neîmblânzită (r. Tom Barton Humphreys), documentarul care prezintă frumuseţea sălbatică a României într-o manieră complexă şi autentică..
În ultima seară, duminică, 16 septembrie a.c, ploieştenii sunt aşteptaţi la Aniversarea, a şaptea producţie regizată de Dan Chişu, cu o distribuţie impresionantă, a cărei premiera mondială a avut loc chiar la TIFF.
Un proiect cu tradiţie al Festivalului Internaţional de Film Transilvania, „Caravana Filmelor TIFF” se află la cea de a noua ediţie, cu peste 30.000 de spectatori urmărind filme în aer liber anul trecut. Intrarea este liberă pentru toate filmele din program.
„Caravana Filmelor TIFF” este un proiect organizat de Asociaţia Pentru Promovarea Filmului Românesc, cu sprijinul Europa Cinemas şi al Centrului Naţional al Cinematografiei.

Program | Esplanada Palatului Culturii, 21:00
Vineri, 14 septembrie
Foxtrot
r. Samuel Maoz | Israel-Elveţia-Germania-Franţa, 113′
Cu: Lior Ashkenazi, Sarah Adler, Dekel Adin
Michael şi soţia sa Dafna sunt devastaţi când armata le comunică moartea fiului lor, Jonathan. Dar viaţa nu întârzie să le ofere surprize pe măsura experienţelor militare suprarealiste ale fiului lor… Marele premiu al juriului la festivalul de la Veneţia!

Sâmbătă, 15 septembrie
România Neîmblânzită
r. Thomas Barton-Humphreys | România, 90′
Narat de Victor Rebengiuc, documentarul România neîmblânzită explorează peisajele incredibile şi uimitoarea viaţă sălbatică a României, de la Delta Dunării până în codrii Carpaţilor. Lupii, urşii şi râşii hălăduiesc liberi în pădurile vaste, pline de extraordinare exemplare ale florei şi faunei.

Duminică, 16 septembrie
Aniversarea
r. Dan Chişu | România, 86′
La cea de-a 94-a aniversare a lui Radu Maligan, familia şi foştii colegi se întâlnesc la petrecerea bătrânului. Situaţia devine complicată atunci când jumătate dintre oaspeţi încearcă să îl convingă pe Radu să se spovedească unui preot, în timp ce restul invitaţilor consideră că nu poţi forţa pe cineva să acţioneze contra voinţei sale.

 

mai mult
Film

Filme fantastice şi horror, în premieră naţională, la Festivalul „Lună Plină”

luna-plina1

Organizatorii Festivalului Film Horror&Fantasic Lună Plină au anunţat că vor prezenta producţii în premieră naţională, pe durata evenimentului, care va avea loc în perioada 9-12 august, în comuna Biertan, potrivit unui comunicat de presă.
Primele filme confirmate sunt produse de regizori din Belgia, Irlanda, Chile, Argentina, Spania sau Finlanda.
Primii temerari sunt şapte prieteni vechi care plănuiesc un weekend într-o cabană izolată la munte, dar planul le este dat peste cap de o gaură apărută în pământ din care iese un miros oribil. Horror-ul „Beyond the woods / Dincolo de pădure” (Irlanda, 2018), debutul în lung-metraj al regizorului Sean Breathnach, este un indie care se încadrează perfect în gen în timp ce jonglează cu senzaţia de depersonalizare.
Tot relaxare şi distracţie vor şi doi prieteni din Spania. Aceştia plănuiesc weekendul perfect la un festival de muzică rock, dar maşina li se strică, iar orăşelul sărac în care rămân nu este unul tocmai prietenos. Povestea din Sant Marti (Spania, 2017) este un „Texas Chansaw Massacre” născut din „The Hills Have Eyes” cu un final care te transportă invariabil cu gândul câteva decenii bune în urmă, la „Deliverance”. Este lungmetrajul de debut al regizorului David C Ruiz.
„Călătorii din Los Olvidados / Cei abandonaţi” (Argentina, 2017) sunt un grup de cineaşti care filmează un documentar despre unul dintre cele mai faimoase oraşe abandonate din Argentina. Însă oraşul nu este atât de părăsit pe cât pare. Fraţii Luciano şi Nicolas Onetti semnează regia, scenariul, muzica şi montajul filmului. Sonno Profondo, filmul de debut al lui Luciano Onetti, a fost văzut la „Lună Plină”, în 2014.
Escapade solitare găsim în Finlanda, unde o tânără încăpăţânată se aventurează într-un sătuc misterios şi uitat de lume pentru a încerca să-şi rezolve problemele personale. „Kyrsyä – Tuftland / Kyrsyä – Ţinutul Misterios” (Finlanda, 2017) este o combinaţie de thriller, mister şi groază cu ţărani (hillbilly horror) pe o bază de umor împrumutat din „Twin Peaks”. Filmul se inspiră din poveşti clasice precum „Wicker Man” sau „Rosemary’s Baby”, aducând temele în inima superbei şi nemărginitei Finlande. Este filmul de debut al regizorului actor Roope Olenius.
Cea mai dramatică finalitate a unui voiaj ce se dorea amuzant o descoperim în Chile, unde patru femei sunt puse faţă în faţă cu rezultatul dement al torturilor din timpul regimului Pinochet. Unul dintre cele mai traumatizante şi controversate filme din memoria recentă, „Trauma” (Chile, 2017) este comparat de critici cu deja celebrul „A Serbian Film”.
O călătorie de groază în lumea viselor vine din Belgia. Tânăra Fleur retrăieşte în permanenţă momentele cheie ale unui eveniment traumatizant. O poveste de tip lynchian, o experienţă în culori ameţitoare, pe un soundtrack techno care te ţintuieşte de scaun, „Memento Mori” (Belgia, 2018) a avut premiera la Festivalul Internaţional de Film Fantastic de la Bruxelles şi este „un film despre frici şi nesiguranţe”, spune regizorul Michaël Vermaercke.
Cireaşa de pe tort vine din Marie Britanie şi este experienţa de nelipsit din fiecare an: „Rocky Horror Picture Show”, irepetabilul muzical din 1975, regizat de Jim Sharman. Un cuplu ajunge într-un castel din Transilvania unde întâlneşte un doctor dement, interpretat magistral de Tim Curry. Înnebunitor de antrenant, fără limite, plin de desfătări şi desfrâuri, muzicalul „Rocky Horror Picture Show” este un eveniment ce nu trebuie ratat, conform organizatorilor.
Peste 2.000 de filme, lung şi scurtmetraje au fost înscrise la ediţia a 7-a a Festivalului „Lună Plină”. Selecţia este semnată de directorul artistic al evenimentului, Cătălin Mesaru.
Nu vor lipsi de la „Lună Plină” nici petrecerile, ghost-hunt-ul, atelierele fantastice, plimbările cu bicicleta sau târgul de produse tradiţionale şi hand-made.

mai mult
Film

„Reconstituirea”, jumătate de secol de la începutul filmărilor capodoperei lui Pintilie

lucian-pintilie-i-reconst131

Lungmetrajul „Reconstituirea”, film de referinţă pentru cinematografia românească, a fost sărbătorit duminică seară la Festivalul de Film şi Istorii de la Râşnov. O proiecţie-eveniment, care i-a avut protagonişti pe George Mihaiţă, Vladimir Găitan şi Ileana Popovici a fost găzduită de cinematograful „Amza Pellea”, iar pentru jumătate din public ea a reprezentat o primă vizionare.

Mihăiţă, Găitan şi Popovici au împărtăşit istorii legate de colaborarea cu Pintilie, despre prietenia care s-a legat între ei în timpul filmărilor de la Sinaia şi au fost recompensaţi de Centenarul Filmului Românesc pentru contribuţia şi sprijinul dat cinematografiei româneşti.

Vădit emoţionaţi, cei trei s-au adresat publicului, format în mare parte din studenţi – pe care Găitan i-a îndemnat să fie îngăduitori cu filmul.

Pentru tânăra generaţie: poate că o să fiţi puţin dezamăgiţi, pentru că dacă nu aţi trăit fenomenul dictaturii în care noi am trăit, lucrurile sunt… Am probat asta pe fiica mea, avea vreo 22 de ani atunci: «Gloria, ce impresie ţi-a făcut?» Şi mi-a spus: «Nu înţeleg. De ce au vrut să îl oprească? Ce făceaţi voi acolo?» A fost o dezamăgire pentru ea şi s-ar putea ca şi pentru mulţi dintre voi, dar dacă trăiaţi vremurile alea, lucrurile capătă alte dimensiuni”.

Actorul a continuat: „Să faci un aşa film în condiţiile alea, să ataci Miliţia – organul suprem al statului -, era o chestie de mare curaj. Şi Pintilie l-a avut. S-a bătut pentru el. Au sărit hienele de la Cultură. A fost acceptată o singură chestie: în final, când Mihăiţă e în braţele mele, îl întrebam dacă îl doare şi el răspundea: «Mă doare în c-r». Aşa e în DEX… S-a spus că e foarte vulgar, că nu se poate. Şi a acceptat singura schimbare: «Mă doare în cot»”.

„Vă rog să fiţi înţelegători şi să încercaţi să vă reamintiţi, pentru cei în vârstă, ce a însemnat momentul ăsta de protest. Nu vă mai spun că în ziua în care am început filmările la Sinaia, a fost ocupată Cehoslovacia. Tancurile ruseşti intraseră în Praga. Era o atmosferă de tensiune… Pentru cei tineri, am rugămintea să fiţi îngăduitori şi să încercaţi să înţelegeţi”, a punctat Vladimir Găitan.

Iniţial, pentru rolurile interpretate de Mihăiţă şi Găitan, în mintea lui Pintilie erau Virgil Ogăşanu sau Sebastian Papaiani, respectiv Dan Nuţu.

Pentru Vladimir Găitan, „şansa” a fost cea care a făcut ca el să joace în filmul lui Lucian Pintilie. „Se vorbeşte despre talent şi geniu, dar eu am să pledez pentru ideea de şansă. Joacă un rol uriaş în viaţa unui actor”.

El a amintit de perioada în care Institutul de Teatru funcţiona deasupra Teatrului Bulandra de astăzi. „Într-una dintre zile, Pintilie a lăsat repetiţiile şi a urcat în Institut. Pe scenariul «Reconstituirea», pe care îl am şi acum acasă, în rolul meu era distribuit Dan Nuţu, iar pe rolul lui George Mihăiţă, erau Virgil Ogăşanu şi Sebastian Papaiani, erau două variante. Ei erau actorii pe care i-a vrut Pintilie. Eu, când am citit scenariul, am spus: «Ce rost are să mai mergem? E Dan Nuţu, care a mai lucrat cu Pintilie, ce mai caut eu acolo?»”.

Povestea a continuat cu Pintilie intrând în clasa în care Vladimir Găitan spunea un monolog. „Doamna Elena Negreanu i-a făcut semn să stea jos, s-a aşezat cumincior. Mi s-a spus: «Vladimir, reia monologul». L-am reluat, l-am spus, el s-a ridicat, a mulţumit şi a plecat”.

„Dacă în momentul acela, pe scenă, era unul dintre colegii mei?”, s-a întrebat Găitan. „El s-a mulţumit doar să vadă momentul ăla. A coborât la etajul unu, unde s-a întâmplat aceeaşi chestie. Pentru că George era cu un an mai mic, era anul întâi. L-a văzut şi, dintr-o dată, s-a şters tot: Dan Nuţu, Ogăşanu şi Papaiani, şi am fost noi cei care… Vorbim despre întâlnirea aceea extraordinară cu o minune de regizor, Pintilie, care a ţinut de şansă”.

La acea vreme, George Mihăiţă învăţa la clasa Sandei Manu, unde era coleg cu Mircea Diaconu. El a amintit că, în 2008, a fost făcut un clasament al celor mai bune zece filme româneşti din toate timpurile. „Reconstituirea” a fost clasat pe locul întâi.

„Şi eu şi Vladimir am făcut peste 50 de filme, dar acesta rămâne filmul de căpătâi şi pentru cinematografia românească şi, automat, şi pentru noi”.

Lungmetrajul filmat în 1968 a rulat cinci săptămâni la cinematograful Luceafărul din Capitală, fără să beneficieze de o premieră. „Pentru vremurile acelea, era considerat foarte dur. După ce a avut loc vizionarea, unul dintre tovarăşii de atunci a spus: «Filmul acesta trebuie închis într-o cameră şi înghiţită cheia». Vă daţi seama ce era pentru regim acest film. Dacă îl vedem acum, ni se pare că nu e… La condiţiile în care trăim astăzi, nu era chiar aşa. Era curajos pentru vremurile acelea”, a completat Mihăiţă.

Ileana Popovici era studentă la Conservator. „Eu nu sunt actriţă profesionistă şi nici nu m-aş fi gândit vreodată să joc în vreun film. Eram studentă la Conservator şi îmi plăcea să cânt”.

În asentimentul celor declarate de Găitan, artista a punctat că şansa a avut mult de-a face cu prezenţa ei în film. „Eu cântam la televizor o melodie a lui France Gall şi domnul Pintilie, care avea distribuţia făcută – am aflat după aceea -, în momentul acela trecea de la baie în dormitor prin sufragerie. Eu eram la televizor. A dat telefon doamnei Edith Mandel, secunda lui, şi a întrebat: Cine este fata asta tunsă scurt care cântă la televizor? Până a dat drumul la televizor, eu nu mai eram. Era altcineva. Şi a chemat persoana respectivă. Nu vă spun cine e. Până în ziua de astăzi îmi spune că i-am luat rolul”, a povestit Popovici.

Când „persoana respectivă” a ajuns la probă, Pintilie a subliniat: „«Nu, era una cu părul scurt». Au făcut ei socotelile şi şi-au dat seama că era cineva dinainte. Au întrebat cine, ce şi cum şi… Eu eram la mare, că aşa făceam la Conservator. Când eram în vacanţă, mergeam la mare, dar neavând bani, făceam o orchestră mică şi cântam la un restaurant sau terasă. Era foarte bine. Stăteam toată vara la mare… Şi l-am auzit la Radio Vacanţa pe Paul Grigoriu că mă cheamă să mă duc la Radio Vacanţa. M-am dus şi mi-a spus: «Vezi că te cheamă la Bucureşti, la secţia Actori, tovarăşul Roman»”.

După ce s-a întrebat „Ce să caut eu acolo?”, iar Grigoriu i-a spus că „pentru un film”, Popovici încă nu era convinsă: „«Nu plec eu de la mare. Dacă îmi ia cineva locul?» Norocul meu a fost sora mea, care era deja actriţă la Teatrul Mic, Magda Popovici, şi mi-a spus: «Să nu cumva să nu te duci! E un regizor extraordinar»”.

A ajuns la Gara Băneasa şi primul om din echipă pe care l-a cunoscut a fost „Duţu” (Vladimir Găitan). „Era un deşirat, aşa. Mi se spusese că domnul Pintilie e cam roşcat. Mi-am spus că nu poate fi el regizorul, era prea tânăr. Şi am mers la Buftea, să dăm probe. Pintilie nu era, era doar Edith. M-am îmbrăcat în costum de baie – aşa era rolul – şi voiam să ştiu ce am de făcut. «Staţi aici, că o să vină domnul Găitan şi o să vedeţi». Am aşteptat şi domnul Găitan, aşa cum îl vedeţi, serios, începe să mă pipăie, să mă… Eu am fost foarte revoltată, am reacţionat dur şi cred că asta l-a făcut pe domnul Pintilie, reacţiile mele, să mă ia în film”.

Pintilie se afla la Paris în acea perioadă. A văzut probele şi a decis. „El (Găitan, n.r.) ştia despre ce e vorba, că a mai dat foarte multe probe cu foarte multe fete”, a mai spus Popovici.

„Asta e partea grea din profesie”, a completat amuzat Găitan. „Şi era vorba despre un viol. Mi-a fost greu. De obicei, am reuşit să conving fetele”.

Verdictul a fost aflat de Popovici tot de la Radio Vacanţa. „Când am ajuns la Sinaia l-am cunoscut pe domnul Pintilie şi i-am mulţumit. Apoi am aflat, încet, încet ce am de făcut. Am aflat ce am de făcut la sfârşitul filmului. De la secvenţă la secvenţă, cu mine, a lucrat în alt mod decât cu profesioniştii”.

Termenul de actor folosit pentru cei doi care erau studenţi la acea vreme nu este unul potrivit, a fost de părere Vladimir Găitan. „Nici noi nu eram actori. Eu eram în anul II, George în anul I. Mă uit la copiii ăştia de azi că sunt cu atâta uşurinţă vedete, actori – cuvântul ăsta s-a demitizat. Eram nişte copii care începuseră un drum”.

După câteva săptămâni de repetiţii, Găitan şi Mihăiţă au primit câte o telegramă: „Nu vă mai tundeţi, nu vă mai bronzaţi. Aţi reuşit la probe şi…”, şi-a amintit Găitan.

„Am telegrama şi acum. Este absolut… Ne-a schimbat viaţa. Dacă noi, astăzi, suntem actori şi am făcut filme – ulterior, ne căutau regizorii -, pentru că reuşita a fost uriaşă”.

În final, Popovici le-a dăruit celor doi colegi câte un exemplar din cartea „Reconstituiri cu Ileana Popovici” şi a anunţat că a fost informată că, duminică, a fost inaugurat un cinematograf în Gottlob de lângă Timişoara şi primul film proiectat a fost „Reconstituirea”.

Filmul „Reconstituirea” este făcut după o întâmplare reală povestită în nuvela omonimă a lui Horia Pătraşcu. La eveniment a fost prezent cel care în 1963 a fost operatorul de imagine al reconstituirii acestei poveşti. „El a venit cu fotografii cu patru băieţi, nu erau doi, iar în costum de baie era chiar Horia Pătraşcu care, întâmplător, făcea baie în râul de acolo”. Persoana lucra la Oţelul Roşu atunci şi weekendul acesta a venit special din Germania pentru această deschidere de cinematograf.

Un moment de reculegere pentru regizorul şi actorii din distribuţia filmului care au pierit a fost ţinut în sala cinematografului „Amza Pellea”.

„Reconstituirea” , al doilea lungmetraj al lui Lucian Pintilie, a fost lansat în 1971. Din distribuţie fac parte, între alţii, George Constantin, Emil Botta, George MIhăiţă, Vladimir Găitan, Ileana Popovici şi Ernest Maftei.

Cea de-a zecea ediţie a Festivalului de Film şi Istorii Râşnov are loc până pe 29 iulie.

mai mult
Film

„Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari”, primul film românesc premiat cu Globul de Cristal la Karlovy Vary

barbari

„Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari”, de Radu Jude, a fost recompensat, sâmbătă seară, cu Globul de Cristal la gala de închidere a Festivalului de Film de la Karlovy Vary şi a devenit, astfel, primul lungmetraj românesc care a primit marele trofeu al prestigiosului eveniment din Cehia.

Producţia a fost premiată sâmbătă şi cu Europa Cinemas Label Award, creat în 2003 pentru a îmbunătăţi distribuţia şi promovarea filmelor europene în cinematografe.

„Cred că un premiu spune mai multe despre cei care îl oferă decât despre cei care îl primesc”, a spus Radu Jude pe scena galei, la care a fost prezentă şi producătoarea Ada Solomon.

Marele premiu al festivalului – în valoare de 25.000 de dolari – a fost acordat pentru prima dată în 1948, când a revenit lungmetrajului „The Last Stage” (Polonia), de Wanda Jakubowska. Între cei recompensaţi de-a lungul timpului cu acest trofeu se numără Jiří Menzel, pentru „Capricious Summer”, Ken Loach, pentru „Kes”, şi Jean-Pierre Jeunet, pentru „Amélie”.

Juriul internaţional al ediţiei de anul acesta a fost format din regizorul britanic Mark Cousins, actriţa croată Zrinka Cvitešić, producătoarea italiană Marta Donzelli, criticul ceh de film Zdeněk Holý şi regizoarea olandeză Nanouk Leopold.

În competiţia oficială din care a făcut parte cel de-al şaselea lungmetraj al lui Radu Jude au fost selectate în total 12 filme, producţii din ţări precum Turcia, Slovenia, Canada şi Spania.

„Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari” a avut premiera mondială la Karlovy Vary pe 2 iulie. Presa de specialitate l-a numit „un semnal de alarmă inteligent” privind populismul, „un interogatoriu provocator, sarcastic şi crucial între trecut şi prezent” şi „o comedie-dramă îndrăzneaţă”.

Filmul spune povestea realizării unei reconstituiri istorice, a luptei de la Odessa din Al Doilea Război Mondial, pentru un spectacol de stradă.
Distribuţia este formată din Ioana Iacob, Alexandru Dabija, Alex Bogdan, Ilinca Manolache, Şerban Pavlu, Ion Rizea, Claudia Ieremia şi Bogdan Cotleţ.

Imaginea este semnată de Marius Panduru (RSC), montajul – de Cătălin Cristuţiu, sunetul – de Jean Umanski, mixajul – de Cristinel Şirli, designul de sunet – de Dana Bunescu, decorurile şi costumele – de Iuliana Vîlsan.

Producător este Ada Solomon, coproducători – Jiří Konečný, Serge Lalou, Claire Dornoy, Rossitsa Valkanova, Jonas Dornbach, Janine Jackowski şi Maren Ade. Producător asociat: Holger Stern.

„Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari” este o producţie Hi Film, în coproducţie cu Endorfilm (Cehia), Les Films D’Ici (Franţa), Klas Film (Bulgaria), Komplizen Film (Germania), ZDF/Arte, TVR, susţinut de Centrul Naţional al Cinematografiei, Czech Film Fund, L’Aide aux Cinémas du Monde, Centre National du Cinéma et de L’Image Animée – Institut Français, Bulgarian National Film Center şi Eurimages.

Filmul va fi distribuit de microFILM, în cinematografele din România, din 28 septembrie 2018.

Cineaştii americani Tim Robbins şi Barry Levinson au primit în cadrul festivalului Globul de Cristal pentru contribuţia adusă cinematografiei mondiale, iar actorul britanic Robert Pattinson, cunoscut pentru rolul din filmele francizei „Twilight”, a fost recompensat la gala de închidere cu premiul preşedintelui festivalului, Jiri Bartoska.

Robert Pattinson
Robert Pattinson

Lista câştigătorilor celei de-a 53-a ediţii a Festivalului de Film de la Karlovy Vary:

Globul de Cristal (25.000 de dolari) – „Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari” (România, Cehia, Franţa, Bulgaria, Germania), de Radu Jude

Premiul special al juriului (15.000 de dolari) – „Sueño Florianópolis” (Argentina, Brazilia, Franţa), de Ana Katz

Cel mai bun regizor – Olmo Omerzu, pentru „Winter Flies” (Cehia, Slovenia, Polonia, Slovacia)

Cea mai bună actriţă – Mercedes Morán, pentru rolul din „Sueño Florianópolis”

Cel mai bun actor – Moshe Folkenflik, pentru rolul din „Redemption” (Israel), regizat de Joseph Madmony

Menţiune specială a juriului – „Jumpman” (Rusia, Lituania, Irlanda, Franţa), de Ivan I. Tverdovskiy

Menţiune specială a juriului – „History of Love” (Slovenia, Italia, Norvegia), de Sonja Prosenc

Competiţia East of the West:

Marele premiu (10.000 de dolari) – „Blossom Valley” (Ungaria), de László Csuja

Competiţia de documentare:

Cel mai bun documentar – „Putin’s Witnesses” (Letonia, Elveţia, Cehia), de Vitaly Mansky

Premiu special – „Walden” (Elveţia, Austria), de Daniel Zimmermann

Premiul Publicului – „Rain Man”, de Barry Levinson

mai mult
Film

Ashton Kutcher starul care de la Hollywood le-a cerut un singur lucru oamenilor, „să se roage pentru el”! Nu o sa crezi ce vrea sa faca acesta!

ashton_kutche

Ashton Kutcher este unul dintre cei mai cunoscuti si iubiti artisti de la Hollywood si se poate lauda la cei 40 de ani cu o cariera destul de stralucita si cu roluri in filme cunsocute.

Insa, prin initiativa pe care o are acum, acesta are de gand sa schimbe cu mult modul de viata al unor oameni. Astfel, a pornit o lupta impotriva traficului de persoane si este extrem de hotarat sa o duca la capat.

Ashton Kutcher este tatal a doi copii cu varste sub 3 ani. „Am vazut conţinutul unui video in care un copil de aceeaşi varsta cu ai mei a fost violat de un barbat american care era un turist sexual in Cambodgia. Si ce este mai dramatic este faptul ca acest copil a fost atat de implicat incat a crezut ca este un joc.”

mai mult
Film

Cinematografia mondială, pasionată de sfârşitul lumii şi scenarii postapocaliptice

apocalipsa_06835500

De la Biblie la predicţiile lui Nostradamus şi trecând prin calendarul maya şi „Millennium bug” (o problemă de programare a computerelor referitoare la afişarea datelor calendaristice în anul 2000, n.r.) – i-a fascinat dintotdeauna pe fatalişti, fanii literaturii SF şi pe fanaticii religioşi. Cinematografia mondială a devenit la rândul ei tot mai mult interesată de aceste subiecte, informează AFP.
Regizorii par să adore să suscite temerile cele mai profunde ale oamenilor privind fenomene ca suprapopularea planetei, apariţia unor epidemii şi declanşarea unui Armaghedon nuclear. Iar publicul ia cu asalt cinematografele pentru a vedea aceste filme. O serie de filme distopice se pregătesc să fie lansate în lunile următoare pe marile ecrane şi pe platformele video cu plată, precum „Mortal Engines”, produs şi scris de Peter Jackson, „In-Rang”, de Kim Jee-woon, şi „Luxembourg”, de Myroslav Slaboshpytskyi.
Shawn Robbins, expert al site-ului Boxoffice.com, consideră că acest gen cinematografic reprezintă „definiţia evadării”, o formă artistică apărută pentru a satisface dorinţa primară de a reveni la esenţial. „Aceste filme sunt adeseori considerate ca nişte viziuni pesimiste asupra viitorului, ceea ce reprezintă probabil o interpretare valabilă, însă ele pot să fie şi o introspecţie pozitivă”, a declarat el pentru AFP.

Zombi, viruşi şi roboţi
Zombi, asteroizi uriaşi veniţi din profunzimile spaţiului şi arme de distrugere în masă fabricate de oameni se află adeseori la originea apocalipselor din cinematografie, însă nu întotdeauna.
În filmul „A Quiet Place” (2018) regizat de John Krasinski, acestea sunt provocate de entităţi extraterestre carnivore, în timp ce în filme precum „I am Legend” (2007), „The Andromeda Strain” (1971), „Twelve Monkeys” (1995) şi franciza „Planeta maimuţelor” vinovatul catastrofei prin care trece omenirea este un virus.
Alţi vectori ai dezastrelor apocaliptice: evenimente geofizice sau climatice – prezentate în producţii precum „Soylent Green” (1973), „Waterworld” (1995) şi „Wall-E” (2008) – sau tehnologia – în „Logan’s Run” (1976), seria „Terminator” şi trilogia „Matrix”.
În franciza „Mad Max”, ale cărei filme au fost lansate între anii 1979 şi 2015, civilizaţia umană s-a prăbuşit din cauza penuriei de petrol, iar drumurile sunt controlate de bande de răufăcători.
Astfel de bande sunt prezentate şi în lungmetrajul futurist „The Domestics”, regizat de Mike P. Nelson, care a fost lansat de curând în cinematografele din Statele Unite şi pe internet.
Protagoniştii acestei pelicule sunt Kate Bosworth şi Tyler Hoechlin, interpreţii unor personaje care încearcă să traverseze partea centrală a Statelor Unite (Midwest) după o catastrofă chimică provocată de guvernul de la Casa Albă.

mai mult
Film

„Viaţa lui Emile Zola”, un film biografic de regizat de William Dieterle

the-life-of-emile-zola

”Viaţa lui Emile Zola” (”The Life of Emile Zola”) este un film biografic din 1937, regizat de William Dieterle (1893-1972).
Rolul principal i-a revenit actorului american Paul Muni (1895-1967). Scenariul descrie momente esenţiale ale vieţii scriitorului naturalist francez Emile Zola, precum sursele de inspiraţie ale unor lucrări precum romanul „Nana”, amiciţia sa cu pictorul Paul Cezanne şi implicarea sa în Afacerea Alfred Dreyfus.
„Viaţa lui Emile Zola” este al doilea film biografic din istorie care a câştigat Oscarul pentru ”Cel mai bun film”, după drama muzicală „Marele Ziegfeld” (The Great Ziegfeld), premiat în 1937. Filmul a mai cucerit Oscarurile pentru ”Cel mai bun actor în rol secundar” (Joseph Schildkraut) şi pentru ”Cel mai bun scenariu”. Pentru prestaţia sa, Paul Muni a fost nominalizat la Oscarul pentru ”Cel mai bun actor”.

mai mult
Film

Festivalul Internaţional de Film Bucureşti

safe_image
Bucharest International Film Festival (BIFF 2018), aflat la cea de-a XIV-a ediție, își deschide porțile către public în perioada 11-16 iunie. Evenimentul beneficiază de sprijinul Primăriei Capitalei, prin ARCUB. În cadrul festivalului vor fi proiectate în premieră filme distinse internațional și vor debuta două noi secțiuni, cea de scurt metraje și cea a filmului israelian. Gala de deschidere a Bucharest International Film Festival se va desfășura luni, 11 iunie, ora 19:00, la Cinema Pro fiind urmată de proiecția filmului Leisure seeker, producție Franța 2017, în regia lui Paolo Virzi (acces gratuit, în limita locurilor disponibile).
Anul acesta Festivalul omagiază Centenarul Marii Uniri prin secțiunea aniversară  #BucurestiulIubesteFarmeculFilmului, care include proiecții de filme românești. Secțiunea va include lansarea cărții  ”Un cântec de lebădă. Vlăstare boierești în Primul Război Mondial”, a lui Filip-Lucian Iorga prezentată de Ruxandra Săraru,  dezbaterile ”Între libertatea ficțiunii și realitatea propagandei”, avându-i ca protagoniști pe Stelian Tănase și Cristian Tudor Popescu, ”Evoluția și tendințele cinematografiei românești” cu  Bogdan Ficeac și Laurenţiu Damian și ”Televiziune – manipulare și tabloidizare în România”, în analiza  Ruxandrei Săraru și a conf. dr. Beatrice Comănescu.

„Odată cu BIFF, Bucureștii au devenit o cetate internațională a filmului. Ediția din 2018 își propune să fie o oglindă selectivă a cinematografiei internaționale, făcând și o adâncă plecăciune Centenarului României Celei Mari”, spune Ruxandra Săraru, președinte de onoare al BIFF 2018.

Filmele aflate în competiție anul acesta vor fi jurizate de Claudia Landsberger, producător, Preşedinta Juriului, Antonis Papadopoulos, Director Artistic al Festivalului Internațional de scurt-metraje din Drama, actriţa Cristina Flutur, Antonio Flamini, Director Artistic la Terra di Siena International Film Festival și la RomAfrica Film Festival și regizorul Goran Radovanovic.
2018 reprezintă și anul de debut al secțiunii dedicate filmelor internaționale de scurt metraj, pentru care selecția este realizată de regizorul de film Claudiu Oprea. Acestea vor fi jurizate de Manuela Cernat, istoric și critic de film, Președinta Juriului Scurt-metraje, Jacopo Chessa, Director al Torino Short Film Market și actriţa Ştefana Samfira.
Programul pregătit de organizatori include și secțiunea de film israelian, dedicat împlinirii a șaptezeci de ani de la înființarea Statului Israel și a șapte decenii  de relații diplomatice româno-israeliene. În cadrul secțiunii „Focus on Israel” vor fi proiectate, în prezența invitatului special al BIFF 2018, cunoscutul regizor israelian Eran Riklis, producțiile cinematografice The Human Resources Managerși Dancing Arabs.

Filmele prezentate în cadrul BIFF 2018 vor putea fi urmărite în spații reprezentative ca Sala Arcelor din cadrul ARCUB, Cinema PRO, Institutul Cultural Român, Sala Elvire Popesco – Institutul Francez, Cinemateca Union.

mai mult
Film

Începe Festivalul Internaţional de Film Transilvania (TIFF)

tiff-Small-Medium

Cea de-a 17-a ediţie a Festivalului Internaţional de Film Transilvania (TIFF), desfăşurată între 25 mai şi 3 iunie, va aduce la Cluj-Napoca sute de proiecţii, titluri clasice şi filme în premieră absolută, o selecţie solidă de evenimente ce îmbină filmul cu muzica, expoziţii, workshop-uri inovatoare, dezbateri şi petreceri grandioase.
Programul din acest an include nu mai puţin de 227 de producţii – 178 de lungmetraje şi 49 de scurtmetraje din toate colţurile lumii. Sute de invitaţi români şi străini, reprezentanţi de seamă din lumea filmului, şi-au confirmat prezenţa la actuala ediţie a festivalului. Alături de echipa organizatorică, peste 400 de voluntari se vor ocupa de buna desfăşurare a evenimentelor.

Fondat în 2002, în Cluj-Napoca, TIFF a reușit să devină foarte repede cel mai important eveniment dedicat filmului din România și unul dintre cele mai spectaculoase evenimente culturale anuale din zonă. A primit titulatura de membru CENTEAST – Alianta Festivalurilor de Film din Europa Centrală și de Est și este sprijinit de Programul MEDIA – Europa Creativă. În 2011, TIFF a fost acreditat de către Federaţia Internaţională a Asociaţiilor Producătorilor de Film (FIAPF), fiind poziționat printre cele mai importante 40 de festivaluri ale lumii.

mai mult
Film

Festivalul Filmului European, în premieră în Alba Iulia

ffe-2018-cover-nou-date-2–2x

Festivalul Filmului European (FFE), care în acest an se desfăşoară în opt oraşe din ţară, ajunge, în premieră, şi în Alba Iulia, prima ediţie urmând să aibă loc în ”Oraşul Marii Uniri” de vineri până duminică, la Casa de Cultură a Studenţilor.
Organizatorii vor pune la dispoziţia cinefililor din Alba Iulia o variată selecţie de filme europene recente şi un film restaurat, din colecţia FFE clasic. Accesul la proiecţii este gratuit.

Prima ediţie a FFE din Alba Iulia va debuta cu proiecţia ”În întuneric” (Germania, 2017), în regia lui Fatih Akin, o peliculă poliţistă, recompensată cu Premiul pentru cel mai bun film străin la Globurile de Aur, pentru care Diane Kruger a primit Premiul pentru cea mai bună actriţă la Cannes, în 2017.
Din selecţia de filme prezentate la Alba Iulia se remarcă ”Rock’n Roll” (Franţa, 2017), ”Localul” (Italia, 2017), ”Sânge de lapon” (Suedia-Norvegia-Danemarca, 2016) şi, pentru a marca anul 1918, filmul clasic restaurat ”Căpitanul Conan” (Franţa, 1996), în regia lui Bertrand Tavernier, o dramă despre viaţa unui grup de soldaţi la graniţa româno-bulgară, în timpul ciocnirilor de la finalul Primul Război Mondial.
Tavernier a făcut prospecţii în România în 1994 şi a filmat în anul următor, cu o echipă parţial românească. Astfel, din distribuţie fac parte Adrian Pintea, Olga Tudorache, Claudiu Istodor, Sorin Cociş etc.
FFE – ediţia a XXII-a se desfăşoară în acest an în perioada 7 mai – 3 iunie în Bucureşti şi şapte oraşe din ţară – Galaţi, Târgu Mureş, Râmnicu Vâlcea, Timişoara, Alba Iulia, Iaşi şi Sibiu. El are loc în premieră în Alba Iulia, Galaţi şi Râmnicu Vâlcea.
Festivalul este organizat de Institutul Cultural Român, cu sprijinul Reprezentanţei Comisiei Europene şi al Biroului de Informare al Parlamentului European, sub egida EUNIC România, cu sprijinul ambasadelor şi al centrelor culturale ale ţărilor europene.

10 motive pentru care merită să veniți la FFE 2018

1. Editia a 22-a e și cea mai mare. Sunt peste 60 de filme de ficțiune, documentare, scurtmetraje, pelicule care însumează mai bine de 100 de ani de cinema (cea mai veche din colecție este una mută, din 1914, a lui Michael Curtiz). Un secol de istorie proiectat timp de o lună, în 8 orașe

2. Își propune să ia pulsul Europei, mereu intens și dificil de prins. Ca în mai toată istoria sa, acest spațiu geografic comun, delimitat sau nu de granițele Uniunii Europene, trece prin frământări, polarizări, mișcări, temeri și bucurii comune, pe care cinema-ul le surprinde cel mai bine

3. Selecția cuprinde pelicule care te îndeamnă să reexaminezi trecutul ca să nu-i perpetuezi greșelile. Acum 100 de ani Europa și lumea întreagă sărbătoreau sfârșitul Primului Război Mondial. Secțiunea Front Comun grupează filme mai vechi sau mai noi, nu puține capodopere, care încearcă să înțeleagă o conflagrație care a mobilizat națiuni și a distrus destine

4. FFE 2018 nu înseamnă doar cinema, ci și întâlniri cu cineaști și actori, concerte, dezbateri aprinse…

5. Pe 10 mai, ne reamintim O vara de neuitat: proiecția capodoperei lui Lucian Pintilie, în care Kristin Scott Thomas întrupează una dintre cele mai puternice și mai memorabile eroine ale cinema-ului autohton. Va fi un prilej de reîntâlniri și rememorări

6. În Anul European al Patrimoniului Cultural, FFE a pregătit o secțiune de filme clasice, restaurate. De la bijuterii intimiste ale noului val cehoslovac, la pelicule anti-războinice faimoase, de la succese balcanice de public, la filme premiate la Cannes – iată o selecție care merită scoasă din arhivă la lumina prezentului

7. Avem un număr record de pelicule făcute de femei – da, „sexul slab” face un cinema din ce în ce mai puternic

8. Și anul acesta se pot vedea cele trei filme care se întrec pentru unul dintre cele mai populare trofee cinematografice – premiul LUX al Parlamentului European

9. Deschiderea va avea loc în Sala Mare a Teatrului Național, cu o peliculă foarte nouă, în premieră națională, despre care se vorbește mult: La revedere acolo sus, în regia lui Albert Dupontel

10. Ediția din 2018 vă propune să va desprindeți de ecranele computerelor și ale telefoanelor, ca să redescoperiți o extraordinară experiență colectivă – aceea de a fi cinefil european

***

***

„Ne bucurăm că, în anul Centenarului Marii Uniri, reușim să aducem Festivalul Filmului European în mai multe locuri din România decât oricând până acum. Proiect de referință al Institutului Cultural Român, Festivalul Filmului European se desfășoară, în 2018, sub egida Anului European al Patrimoniului Cultural. Celebrăm astfel o artă încă tânără la scara istoriei – dacă ne gândim că nu demult marcam 120 de ani de la primele proiecții ale fraților Lumière – dar definitorie pentru identitatea culturală a continentului. Prin dimensiunea francofonă a programului, această ediție a FFE anticipează, totodată, Sezonul România Franța, program amplu aflat la orizont. Festivalul pe care-l itinerăm în luna mai în țară e și un bun prilej să ne amintim că, grație succeselor internaționale repurtate de cineaștii români, filmul continuă să reprezinte un domeniu fanion pentru cultura română de azi.” 
Liliana Țuroiu, președintele Institutului Cultural Român

***

Festivalul Filmului European este organizat de Institutul Cultural Român, cu sprijinul Reprezentanței Comisiei Europene și al Biroului de Informare al Parlamentului European, sub egida EUNIC România, cu sprijinul ambasadelor şi al centrelor culturale ale ţărilor europene.

Festivalul Filmului European este un proiect demarat în 1996, la inițiativa Delegației Comisiei Europene în România, pentru a sărbători Ziua Europei, 9 mai. După 2007, anul aderării României la Uniunea Europeană, Festivalul a fost preluat de Institutul Cultural Român, care continuă să îl organizeze în fiecare an.

Ajuns la ediția cu numărul 22, Festivalul Filmului European revine în 2018 într-un număr record de orașe: București și 7 orașe din țară. 22.FFE se desfășoară în București (7 – 13 mai), Galați (11 – 13 mai), Tîrgu Mures (18 – 20 mai), Râmnicu Vâlcea (18 – 20 mai), Timișoara (24 – 27 mai), Alba Iulia (25 – 27 mai), Iași (1 – 3 iunie) și Sibiu (1 – 3 iunie). Anul acesta, în premieră absolută, FFE ajunge în trei orașe noi: Alba Iulia, Galați și Râmnicu Vâlcea.

Festivalul va debuta cu o comedie dramatică, Au revoir là-haut / La revedere acolo sus (Franța, 2017, în regia lui Albert Dupontel), un film a cărui acțiune este plasată exact acum o sută de ani, în Franța. Ecranizare după romanul omonim al lui Pierre Lemaître, câștigător al premiului Goncourt în 2013, filmul a primit mai multe César-uri, printre care cele pentru cea mai bună regie și cea mai bună imagine (Vincent Mathias).

Spectacolul de gală este programat pentru seara de luni 7 mai, la Teatrul Național București, iar programul complet al actualei ediții, 22.FFE, va fi anunțat la conferința de presă din 4 mai.

mai mult
Film

România 100: filme românești clasice cu intrarea liberă la TIFF 2018

tiff_gala

Cea de-a 17-a ediție a Festivalului Internațional de Film Transilvania celebrează Centenarul Marii Uniri printr-o selecțiede opere reprezentative pentru trecutul extrem de diversificat al filmului românesc. Filme populare sau rarități din perioada comunistă, producții de gen, drame istorice sau de actualitate, cele șapte titluri din secțiunea România 100 au toate datele să activeze nu doar nostalgia generației care a crescut cu ele, ci și curiozitatea unui public tânăr, familiarizat poate doar cu celebritatea marilor actori români din distribuție. Programul e prezentat în parteneriat cu site-ul Cinepub și Arhiva Națională de Film, iar intrarea va fi liberă.

Răscoala (1965), filmul care i-a adus regizorului Mircea Mureșan Premiul pentru debut la cea de-a 20-a ediție a Festivalului Internațional de Film de la Cannes, a fost prima propunere a României la Oscarul pentru Cel mai bun film străin. Un titlu de referință pentru cel mai popular gen al filmului românesc, drama istorică, filmul ilustrează realitățile lumii rurale româneşti din primul deceniu al secolului al XX-lea și reconstituie, cu mii de figuranți, un moment istoric esențial anterior Marii Uniri, Răscoala țăranilor din 1907. Ecranizarea romanului omonim scris de Liviu Rebreanu a fost văzută de 5 milioane de spectatori, iar din distribuție au făcut parte legendarii Ilarion Ciobanu, Ion Besoiu, Amza Pellea, Colea Răutu, Ernest Maftei, Ștefan Mihăilescu-Brăila, Constantin Codrescu, dar și celebrul bariton Nicolae Secăreanu, aflat în acel moment la primul rol din cariera sa cinematografică.

La polul opus, Gaudeamus Igitur (1965) este un film de actualitate, regizat de Gheorghe Vitanidis și turnat în Cluj-Napoca. Povestea unor tineri absolvenți de liceu care aspiră la un parcurs universitar în orașul considerat unul dintre cele mai puternice centre academice din România este nu doar prilejul de a descoperi cum arăta Clujul în anii ′60, ci și șansa de-a o vedea pe Anna Széles, distinsă în acest an cu Premiul pentru întreaga carieră la TIFF, într-un rol mai puțin cunoscut. Alături de ea, Dem Rădulescu, Sebastian Papaiani și Ștefan Iordache completează galeria de mari actori din distribuție.

O surpriză pentru amatorii de trufandale cinematografice este debutul în lungmetraj al lui Mircea Veroiu, cunoscut pentru ecranizările sale după opere clasice, cu un neașteptat thriller polițist. În Șapte zile (1973), Mircea Albulescu, Irina Petrescu și Victor Rebengiucinterpretează trei personaje prinse într-un triunghi amoros și o intrigă de spionaj industrial, iar regretatul Adrian Enescu, premiat la TIFF în 2013 pentru întreaga carieră, compune aici prima lui coloană sonoră pentru un film.

O producție de gen este și extrem de popularul Explozia (1973), regizat de regretatul autor al seriei B.D., Mircea Drăgan, decedat anul trecut. Veritabil action movie, cu un suspans pe muchie de cuțit, acest film spectaculos în care nu s-au folosit trucaje a fost inspirat de o poveste reală: în 1971, incendiul izbucnit pe nava „Poseidon” risca să provoace o explozie ce ar fi dus la distrugerea orașului Galați și a Combinatului Siderurgic.Distribuția este de top, în frunte cu Gheorghe Dinică, în rolul antologic al lui Gicu Salamandră, secondat, printre alții, de Radu Beligan, Toma Caragiu, Jean Constantin, Dem Rădulescu, Draga Olteanu Matei și Florin Piersic.

Comedia romantică este reprezentată în acest program de recuperări cinematografice de unul dintre cele mai populare filme ale anilor ′80, Fata Morgana (1981)de Elefterie Voiculescu. Nelipsit de netezirile moralizatoare specifice filmelor din epocă, debutul lui Voiculescu își păstrează intacte cel puțin trei puncte de atracție. Un personaj masculin atipic – petrecăreț, afemeiat și cu o aură irezistibilă de bad boy. Magnetismul zdrobitor al protagoniștilor (Dinu Manolache și Diana Lupescu), cărora le datorăm și una din rarele scene de sex văzute într-un film din comunism, pe cît de eliptică pe atît de îndrăzneață. Și, nu în ultimul rînd, șlagărul pop de pe soundtrack, La fereastră, care se downloadează nostalgic și astăzi.

Două rarități completează programul România 100, filme de actualitate cu și despre tineri, regizate de doi cineaști din generații diferite: Ultima noapte a copilăriei (1966)al regizorului clujean Savel Stiopul și Muntele ascuns (1974), debutul lui Andrei Cătălin Băleanu. Ambele filme sondează frontal abisul psihologic al adolescenței, având ca figură centrală un băiatforțat să se maturizezedupă divorțul părinților săi, și au adus, la vremea respectivă, un suflu proaspăt în cinematografia română grație unui simț vizual aparte, stilului de filmare ciné-vérité și actorilor tineri și neprofesioniști din distribuție. Muntele ascuns este debutul în cinema al popularului actor Horațiu Mălăele, care va fi prezent la festival.

Romania 100 la TIFF va însemna și lansarea unei expoziții dedicate centenarului. O selecție de reproduceri ale unor fotografii din prima jumătate a secolului XX, din colecția Sorin Nica, Photo Historia promite o incursiune în viața țăranilor români din acea perioadă și redescoperirea unor locuri emblematice, în forma în care arătau acum aproape 100 de ani. Expozițiadebutează în prima zi de festival și va putea fi vizitată la Muzeul de Artă din Cluj pe toată durata TIFF.17

 

***

Ne puteți urmări pe:

www.tiff.ro | FB: TransilvaniaIFF | Twitter: TIFFRomania | Instagram

***

Festivalul Internațional de Film Transilvania este organizat de Asociația pentru Promovarea Filmului Românesc și Asociația pentru Festivalul de Film Transilvania.

Cu sprijinul: Ministerului Culturii și Identității Naționale, Centrului Național al Cinematografiei, Primăriei şi Consiliului Local Cluj, Institutului Cultural Român, Consiliului Judeţean Cluj, Programului Europa Creativă – MEDIA al Uniunii Europene

mai mult
Film

Filmul „Nu mă atinge-mă” în căutarea propriului corp

Touch-Me-Not

Cîștigător, în 2018, al Ursului de Aur pentru Cel mai bun film și al premiului pentru lungmetraj de debut la Festivalul Internațional de Film de la Berlin, Touch Me Not/Nu mă atinge-mă al Adinei Pintilie va avea premiera românească la TIFF (25 mai – 3 iunie), în cadrul secțiunii competiționale „Zilele Filmului Românesc“. Filmul este programat la Cluj în zilele de 30 mai (Cinema Victoria) și 1 iunie (Casa de Cultură a Studenților).

 

Corpul Laurei e frumos. E „normal“. Este cel mai „obișnuit“ dintre trupurile din Touch Me Not/Nu mă atinge-mă (nu expuse, nu dezgolite, nu arătate, ci pur și simplu care există în film) și-n același timp singurul de care „posesoarea“ lui se simte cu adevărat alienată, incapabilă de sentimentul de confort cu propria sexualitate. Acesta e paradoxul pe care pare a fi construit, conceptual, greu clasificabilul experiment, să-i zicem, cinematografic al Adinei Pintilie: raportul răsturnat dintre așteptările de împlinire, de satisfacție intimă generate de corporalitatea conformă normativ și cele asociate cu fizicalitatea non-normativă, atipică, marginală.

Un anume eveniment din viața Laurei (Laura Benson) o face nu conștientă, ci dornică să găsească calea, resorturile de a-și depăși incapacitatea, spaima de relaționare intimă cu alte persoane. În același timp (introducînd o dimensiune metacinematografică), Adina (Pintilie) lucrează la film/eseu/expe­riment despre intimitate, însoțind-o pe Laura în călătoria ei de autocunoaștere. Laura angajează un gigolo și-l privește în timp ce se masturbează (dar nu se poate apropia de el), apoi o terapeută sexuală transgender pasionată de Brahms și adeptă a unei „împrieteniri“ rațional-conștiente cu propriul corp, apoi un lucrător sexual care-i cere, în ultimă instan­ță, să-și descarce energia negativă lovindu‑l. De fapt, nimic nu funcționează, însă, odată ce descoperă participanții la un atelier de­spre atingere, în fața Laurei (și a camerei de filmat a Adinei) se deschide o lume a împlinirii sexuale cu totul neașteptată.

De departe, partea cea mai dificilă în gestul de a scrie despre filmul Adinei Pintilie e descoperirea acelui vocabular, a acelui univers lingvistic în stare să vorbească despre ceea ce este o călătorie în universul non-normativului corporal, sexual și de gen, al „diferit-abilității“, pe măsura empatiei și non-exotizării/non-exploatării cu care este construit Touch Me Not („diferit-abilitatea“ este felul
în care unul dintre „personaje“, Christian Bayerlein, diagnosticat cu amiotrofie spinală/atrofie musculară spinală și activist, își percepe non-conformarea corporală – „I am not dis-abled, I am differently-abled“/„Nu sînt diz-abilitat, sînt diferit-abilitat“). Parcursul Laurei în lumea sexului on demand, a persoanelor transgender, a terapeuților sexuali și, în final, a cluburilor BDSM (bondage and disciplinedominance and submission, sado-masochism) combină o structură ficțională, actori profesioniști (Laura Benson și islandezul Tómas Lemarquis, cunoscut mai ales pentru Nói albinói, pe care alopecia îl face să nu aibă nici un fir de păr), profesioniști („reali“) ai sexului și profesioniști/experți ai propriei vieți (în primul rînd Christian Bayerlein), toți conștienți, într-un moment sau altul, de prezența camerei de filmat, la intersecția dintre documentar și videoperformance, reenactment-ul par­țial al unui workshop de conștientizare corporală (alt aspect greu de numit și descris), observarea aproape clinică a specificului corporal al unei vaste serii de oameni, monologuri și dialoguri parțial documentare, parțial ficționale despre intimitate, imposibilitatea ei sau părțile preferate ale propriului trup, intervenții directe, dar decorporalizate ale regizoarei înseși (perpetuu reminder al naturii non-integral-ficționale a demersului) și explorări, la limita dintre documentar și film erotic de nişă, ale plăcerii fetișismului, sado-masochismului ori sexului pur și simplu.

Ideea care infuzează întregul film e perfect transparentă – profunda normativitate a lumii în care trăim, setul/corsetul de reguli și principii societale care nu doar că ne spun/impun ceea ce e bine și ceea ce e rău, ceea ce e frumos și ceea ce urît în raport cu ceilalți, ci ne dictează implacabil comportamente profund intime, relația cu propriul corp și a acestui corp cu altele (relație subsumabilă, printre altele, conceptului de sexualitate). Puține sînt tabuurile legate de fizicalitate (în ciuda prezenței Hannei Hofmann, o femeie transgender cu o practică de redescoperire feminină a propriilor organe sexuale masculine, filmul are puține elemente queer, dominanta fiind heterosexuală) pe care Touch Me Not nu le „atacă“, cu grade diferite de aten­ție (colateral fie spus, există o mică posibilitate ca tabuurile legate de fluidele corporale să ne ajute să coexistăm biologic).

Lungmetraj de debut cum e, Touch Me Not nu e totuși primul film dificil de privit al Adinei Pintilie („provocator“ e un cuvînt prea abuzat ca să mai însemne ceva). Mediumetrajul documentar Nu te supăra, dar… (2007; filmul e disponibil online pe platforma Cinepub.ro), cu care Pintilie a obținut o serie lungă de premii internaționale, urmărește patru pacienți ai unui spital de psihiatrie din Transilvania (și viața cotidiană din acest spital), cu aceeași privire empatică, nonexploatatoare și atentă la formele de reprezentare, ceea ce nu face receptarea dizabilității mentale mai puțin complexă (trebuie spus că, delicat cum e filmul, chestiunea consimțămîntului rămîne neclară – controversată fiind ea în general, în cazul persoanelor fără discernămînt legal, de la Titicut Follies al lui Wiseman încoace). Dacă Touch Me Notchestionează distanța dintre autoperceperea corpului și aparența lui exterioară, Nu te supăra, dar… e în căutarea regulilor interne, imperceptibile din afară, ale minții „cablate altfel“ (avînd în vedere contextul, documentarul e foarte atent cu protejarea intimității fizice). Iar pe de altă parte, ambele fac parte dintr-o căutare personală a Adinei Pintilie legată de resorturile iubirii, ale legăturilor umane genuine, o căutare, inevitabil, marcată de posibile contradicții. Dacă în mediumetrajul documentar pare să spună că nu sîntem doar inteligența noastră rațională şi nici propriile trupuri, în lungmetrajul de debut pare că sîntem în primul rînd corpurile noastre, carnea, oasele și diformitățile noastre, a căror frumusețe depinde, insidios, de recalibrarea privirii. (Și aici o paranteză pentru cei care au deplîns deja, în scris, dezinteresul Adinei Pintilie pentru latura intelectuală a eroilor propriului film: în zece ani de cînd și-a încheiat studiile de regie, Pintilie nu a părut niciodată interesată de celebrarea minții umane, ci de resorturile inconștiente ale relațiilor și atașamentelor omenești. Realitatea s-ar putea să fie că numai în filme ne îndrăgostim – exclusiv – de mintea celui de lîngă noi.)

Revenind la Touch Me Not, narativ nonliniar (și cu unele direcții narative neclare ori insuficient dezvoltate), filmul experimental al Adinei Pintilie face o pledoarie în favoarea redefinirii frumuseții fizice, care pledoarie e, în același timp, o celebrare a imaginii „frumoase“ (director de imagine: George Chiper‑Lillemark). Dintr-o anume perspectivă și în ciuda faptului că în mod evident nu evită asperitățile vizuale ale corporalităților noncon­forme (deși la fel de evident le protejează), filmul recodifică, astfel, aceste corporalități în termenii în care „posesorii“ lor le percep și, parțial, într-o manieră formal conformă. (Sînt perfect conștientă că asta e, probabil, singura manieră nonexploatatoare de abordare într-un astfel de film ce nu-și propune să facă statement-uri activiste, iar echilibrul fragil între expunere și protejarea intimității pe care-l reușește Adina Pintilie este admirabil, cu toate punctele cinematografic discutabile ale demersului.)

Desigur, acesta e departe de a fi primul film care explorează provocator sexualități nonnormative evadînd unei presiuni a conformității (Pianista lui Haneke e cît se poate de mainstream-canonic, într-o măsură pe care Touch Me Not, cu fluiditatea lui narativ-cinematografică, nici nu-și dorește s-o atingă, dar mai sînt în viața recentă a cinefililor și Paradise: Love, și, desigur, Nymphomaniac, și o armată de producții de nișă, ca să nu mai vorbim de video art) și se prea poate, e a­proape sigur că transparența ideatică și (posibil aparentul) polimorfism tematico-narativ sînt motivele lipsei de entuziasm a destulor cronici străine. Doar că numiții cronicari nu locuiesc în România – iar acest film, deși construit atemporal și aspațial și vorbit în engleză, reflectă într-o excepțională măsură nu o curiozitate psihică individuală, ci un handicap societal, transmis intergenerațional în țara noastră: sexualitatea ca rușine. „Spune‑mi cum ai fost iubit ca să-ți spun cum o să iubești“, parafraza replicii într-un fel fondatoare a Adinei Pintilie, într-unul dintre dialogurile ei cu Laura, exprimă sintetic principiul că relația psihologic disfuncțională cu propria sexualitate vine din familie și din societate.

România n-a trecut prin nici o revoluție sexuală, doar a înlocuit controlul Statului comunist asupra corpului cu variate forme de supunere voluntară la controlul Bisericii. În spațiul public de la noi, aluziile la practica sexului oral încă funcționează ca un ritual colectiv de degradare și excludere morală, iar despre BDSM știm destul cît să avem jurnaliști care anunță poliția pentru jocuri virtuale (și consensuale) de supunere-dominare. Imposibilitatea de a percepe intimitatea corporală cu altcineva drept plăcere poate fi o bizarerie personală în unele culturi, într-una precum cea românească, în schimb, e reacția la sexualitate pentru care sîntem pregătiți și educați. Sexualitatea ca „rușine“ și totodată ca formă de dominare, stăpînire, anulare personală nonconsensuală a celuilalt, a femeii, în cadrul trasat de acest film (adeseori pare că „alergia la intimitate“ și atingere a Laurei ține de o formă de protecție a autonomiei și autodeterminării personale cu o sensibilă componentă de gen), este general perceptibilă în raportarea la propunerile de introducere a educației sexuale în școli, în tratamentul femeilor persoane publice, în imaginarul colectiv legat de gen și identitate sexuală, în perceperea relației dintre sex(ualitate) și vîrstă/îmbătrînire etc. Consecințele pe care le are pudibonderia societală asupra relației cu partea cea mai concretă a ființei noastre, generatoare ale celor mai simple și „naturale“ emoții, sînt greu de estimat (dacă nu vorbim de­spre sexualitate, cert nu vorbim nici despre disfuncționalitățile ei), dar Touch Me Not clar va naște mici seisme personale și mari ultragii naționale, mai mult decît cinematografice.

Totuși, un film nu e o formă de interven­ție socială și nu e treaba lui să „vină cu soluții“, să salveze umanitatea ori măcar confortul cetățeanului român cu propriul corp sexualizat. E „doar un film“, e adevărat, unul cu un masiv potențial curativ-terapeutic, însă primul (și marele) pas pentru ca această func­ție a experimentului Adinei Pintilie să se activeze e acceptarea nesfîrșitei diversități a umanității. Și a sexualității.

mai mult
Film

Gala Premiilor UNITER, ediția a 26-a, la Alba Iulia, în Cetatea Alba Carolina

gala-uniter

Gala Premiilor UNITER, ajunsă la cea de a 26-a ediţie, se va desfăşura în acest an la Alba Iulia, în Cetatea Alba Carolina, în data de 7 mai, într-un pavilion amplasat pe esplanada dintre Catedrala Arhiepiscopală şi Catedrala Romano-Catolică, special construit pentru acest eveniment, potrivit unui comunicat transmis miercuri.
„În An Centenar, Gala Premiilor UNITER ajunge la Alba Iulia. Un loc istoric în care prezentăm teatrul românesc de azi. Spectacolul Galei are loc în data de 7 mai, cu începere de la ora 20.00, într-un decor istoric, patrimoniul-simbol al Cetăţii Alba Carolina”, se menţionează în comunicat.
Vor fi 13 premianţi, 31 de nominalizaţi şi peste 300 de invitaţi din Bucureşti şi din ţară aşteptaţi în data de 7 mai în Cetatea Alba Carolina pentru a sărbători performanţa în Teatrul românesc.
Potrivit sursei citate, miercuri a fost lansată campania de promovare a artiştilor aflaţi în competiţie la Gala Premiilor UNITER, „o campanie interactivă ce oferă posibilitatea publicului să fie mai aproape de concurenţi şi să-i susţină cu un simplu click”.
Au fost lansate prezentările video pentru fiecare dintre cele 11 categorii de premii – „Artiştii în competiţie!”. „Din 23 aprilie, concurenţii din acest an ai Galei beneficiază de susţinerea colegilor lor în testimoniale video şi vă invităm să le fiţi alături susţinându-i până în 7 mai, când vom afla cu toţii câştigătorii în direct”, se precizează în comunicat.
Tot din 23 aprilie, pagina de Facebook şi site-ul UNITER vor răspândi mesaje prin care artiştii îi încurajează pe cei aflaţi în competiţie pentru trofeul UNITER.

Pentru tine cine e câştigătorul? Susţine-ţi favoriţii! Din 23 aprilie, participă la VOTUL PUBLICULUI, pe www.uniter.ro.
Gala Premiilor UNITER 2018 – luni, 7 mai, ora 20.00, Cetatea Alba Carolina, Alba Iulia. Transmisiune în direct pe TVR 1 și Radio România Cultural. Livestreaming pe www.tvr.ro și www.uniter.ro.
Nominalizări. Debut
– Codrin Boldea pentru rolul ”Laertes” din spectacolul ”Hamlet” de William Shakespeare, direcția de scenă Victor Ioan Frunză la Teatrul Metropolis Bucureşti
– Andrei Dinu pentru regia spectacolului ”Edmond”, scenariu bazat pe textul lui David Mamet la Teatrul Municipal Baia Mare
– Mădălin Hîncu pentru regia spectacolului ”Noaptea ursului” de Ignacio del Moral la Teatrul de Comedie Bucureşti
Toate nominalizările, aici:
https://www.uniter.ro/premiile-senatului-si-nominalizarile…/

mai mult
Film

Gala Premiilor Gopo – Filmul care a strâns 15 nominalizări

premiile-gopo

Gala Premiilor Gopo (ediţia a XII-a) are loc marţi la Teatrul Naţional Bucureşti, peste 80 de filme – 23 de lungmetraje, 12 documentare şi 49 de scurtmetraje – intrând în cursa pentru nominalizări, conform Asociaţiei pentru Promovarea Filmului Românesc.
Juriul a luat în considerare 23 de lungmetraje româneşti lansate în cinematografe în 2017. Filmul „Un pas în urma serafimilor”, regia Daniel Sandu, a primit cele mai multe nominalizări – 15. Mai multe nominalizări au strâns şi peliculele „6,9 pe scara Richter” (regia Nae Caranfil) şi „Aniversarea” (regia Dan Chişu) – opt nominalizări, „Ana, mon amour” (regia Călin Peter Netzer), „Breaking News” (regia Iulia Rugină) şi „Fixeur” (regia Adrian Sitaru) – şapte nominalizări.

Premii pentru întreaga carieră vor fi oferite actorilor George Mihăiţă şi Vladimir Găitan.
Astfel, la categoria Cel mai bun film (lungmetraj) au intrat în cursă pentru trofeul Gopo „6,9 pe scara Richter” (regia Nae Caranfil), „Breaking News” (regia Iulia Rugină), „Fixeur” (regia Adrian Sitaru), „Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor” (regia Emanuel Pârvu) şi „Un pas în urma serafimilor” (regia Daniel Sandu).
Pentru statueta care îl recompensează pe Cel mai bun regizor, în competiţie au intrat Nae Caranfil, Călin Peter Netzer, Iulia Rugină, Adrian Sitaru şi Daniel Sandu.
Diana Cavaliotti („Ana, mon amour”), Voica Oltean („Breaking News”), Ela Ionescu („Dimineaţa care nu se va sfârşi”), Cristina Flutur („Hawaii”) şi Ofelia Popii („Portrete în pădure”) concurează pentru statueta acordată Celei mai bune actriţe într-un rol principal, iar actorii Mircea Postelnicu („Ana, mon amour”), Andi Vasluianu („Breaking News”), Tudor Aaron Istodor („Fixeur”), Alexandru Potocean („Mariţa”), Şerban Pavlu („Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor”) şi Vlad Ivanov („Un pas în urma serafimilor”) – pentru premiul acordat Celui mai bun actor într-un rol principal.
La categoria Cea mai bună actriţă în rol secundar au fost nominalizate Carmen Tănase („Ana, mon amour”), Simona Bondoc („Aniversarea”), Diana Spătărescu („Fixeur”), Rodica Lazăr („Hawaii”) şi Ana Ciontea („Mariţa”), iar actorii Emanuel Pârvu şi Lucian Ifrim („Aniversarea”), Adrian Văncică („Ultima zi”), Ali Amir şi Ilie Dumitrescu Jr. („Un pas în urma serafimilor”) sunt în competiţie pentru statueta acordată Celui mai bun actor într-un rol secundar.
Dintre documentarele de lungmetraj care au intrat în atenţia juriului de nominalizări, vor fi supuse votului producţiile: „Braşov 1987. Doi ani prea devreme” (regia Liviu Tofan), „Eu sunt Hercule” (regia Marius Iacob), „Ouăle lui Tarzan” (regia Alexandru Solomon), „Planeta Petrila” (regia Andrei Dăscălescu), „Procesul” (regia Claudiu Mitcu) şi „Ţara moartă” (regia Radu Jude).
La categoria Cel mai bun film european, criticii de film din juriul de nominalizări au votat pentru cinci titluri distribuite în cinematografele din România în 2017: „Cealaltă parte a speranţei” / „The Other Side of Hope” (regia Aki Kaurismäki), „Despre trup şi suflet” / „On Body and Soul” (regia Ildiko Enyedi), „Dunkirk” / „Dunkirk” (regia Christopher Nolan), „Mister în Slack Bay” / „Ma loute” (regia Bruno Dumont) şi „(M)ucenicul” / „(M)uchenik” (regia Kirill Serebrennikov).
La categoria Cel mai bun scenariu (lungmetraj ficţiune) intră în competiţie Nae Caranfil pentru filmul „6,9 pe scara Richter”, Ana Agopian, Oana Răsuceanu, Iulia Rugină pentru filmul „Breaking News”, Claudia Silişteanu, Adrian Silişteanu pentru filmul „Fixeur”, Anca Buja şi Cristi Eftime pentru filmul „Mariţa”, dar şi Daniel Sandu – filmul „Un pas în urma serafimilor”.

Premiul pentru Cea mai bună imagine (lungmetraj) va fi disputat de Liviu Pojoni pentru filmul „Aniversarea”, Adrian Silişteanu (RSC) pentru filmul „Fixeur”, Silviu Stavilă pentru filmul „Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor”, Andrei Dăscălescu pentru filmul „Planeta Petrila” şi George Dăscălescu pentru filmul „Un pas în urma serafimilor”.
Aleksander Simeonov, Tamas Szekely, Florin Tăbăcaru pentru filmul „6,9 pe scara Richter”, Dana Bunescu, Andre Rigaut, Sophie Chiabaut, Cristinel Şirli pentru filmul „Ana, mon amour”, Liviu Lupşa, Marius Leftărache pentru filmul „Aniversarea”, Ioan Filip, Dan Ştefan Rucăreanu pentru filmul „Fixeur”, şi Daniel Soare, Mirel Cristea, Marius Leftărache pentru filmul „Un pas în urma serafimilor” se vor întrece pentru premiu la categoria Cel mai bun sunet (lungmetraj).
Pentru statueta Gopo oferită la categoria Cel mai bun montaj (lungmetraj) se vor întrece Dana Bunescu pentru filmul „Ana, mon amour”, Cătălin Cristuţiu pentru filmul „Breaking News”, Mircea Olteanu, Ştefan Pârlog, Andrei Dăscălescu pentru filmul „Planeta Petrila”, Ştefan-Ioan Tatu pentru filmul „Ultima zi” şi Mircea Olteanu pentru filmul „Un pas în urma serafimilor”.
Distincţia pentru Cea mai bună muzică originală este disputată de Nae Caranfil, Bogdan Dimitriu, Liviu Mănescu pentru filmul „6,9 pe scara Richter”, Răzvan Enciu, Ferenc Darvas pentru filmul „La drum cu tata”, Vladimir Cosma pentru filmul „Octav”, Jurjak, Ana Dubyk pentru filmul „Planeta Petrila”, şi Marius Leftărache pentru filmul „Un pas în urma serafimilor”.
În lupta pentru premiul ”Cele mai bune decoruri” (lungmetraj ficţiune) se vor întrece Andreea Popa pentru filmul „6,9 pe scara Richter”, Alina Penţac – filmul „Aniversarea”, Bogdan Ionescu pentru filmul „La drum cu tata”, Călin Papură – filmul „Octav” şi Adrian Cristea pentru filmul „Un pas în urma serafimilor”.
La categoria Cele mai bune costume (lungmetraj ficţiune) au fost nominalizaţi Doina Levintza, Adina Bucur pentru filmul „6,9 pe scara Richter”, Velica Panduru pentru filmul „Aniversarea”, Ana Ioneci pentru filmul „Hawaii”, Svetlana Mihăilescu pentru filmul „Octav” şi Cireşica Cuciuc pentru filmul „Un pas în urma serafimilor”.
Pentru Cel mai bun machiaj şi Cea mai bună coafură (lungmetraj ficţiune) au fost nominalizaţi Cătălin Ciutu, Dana Roşeanu şi Iulia Roşeanu pentru filmul „6,9 pe scara Richter”, Cristina Paul şi Heike Ersfeld pentru filmul „Ana, mon amour”, Domnica Bodogan şi Dana Roşeanu pentru filmul „Aniversarea”, Domnica Bodogan şi Bianca Boeroiu pentru filmul „La drum cu tata” şi Lidia Ivanov şi Bianca Boeroiu pentru filmul „Un pas în urma serafimilor”.
Premiul la categoria Cel mai bun film de debut (lungmetraj) va fi disputat de „La drum cu tata” regia Anca Miruna Lăzărescu, producător Daniel Mitulescu, Cătălin Mitulescu (Strada Film), „Mariţa” regia Cristi Iftime, producător Ada Solomon, Radu Stancu (Hi Film Productions), „Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor” regia Emanuel Pârvu, producător Miruna Berescu (Asociaţia FAMart), şi „Un pas în urma serafimilor” regia Daniel Sandu, producător Ada Solomon, Ioana Drăghici (Hi Film Productions).
Câştigătorul statuetei Gopo la categoria Cel mai bun scurtmetraj va fi ales dintre „Alb”, producător Smaranda Sterian, Paul Cioran (Boom Film), regia Paul Cioran, „Chers Amis”, producător Valeriu Andriuţă (Asociatia Cinemascop), regia Valeriu Andriuţă, „Cumulonimbus”, producător Ana Maria Pîrvan (Storyscapes / Studio Set), regia Ioana Mischie, „O noapte în Tokoriki”, producător Natalia Gurău (UNATC „I.L.Caragiale” Bucureşti), regia Roxana Stroe, „Scris/Nescris”, producător Anamaria Antoci, Adrian Silişteanu (4 Proof Film), regia Adrian Silişteanu.
Ana Cântăbine pentru scenografia filmului „Offstage”, Serghei Chiviriga pentru regia filmului „Cel mai bun client”, Ştefan Iancu pentru rolul din filmul „Un pas în urma serafimilor”, Tudor Botezatu pentru regia filmului „Sechestraţi fără voie” şi Voica Oltean pentru rolul din filmul „Breaking News” au intrat în cursa pentru statueta oferită la categoria Tânăra speranţă.
Nominalizările la toate categoriile Premiilor Gopo au fost stabilite de un juriu de preselecţie alcătuit din profesionişti din domeniu – Nap Toader (regizor), Iuliana Tarnoveţchi (producător), Barbu Bălăşoiu (operator), Radu Corciova (scenograf), Gabriela Albu (exploatant) şi criticii de film Irina Margareta Nistor, Cătălin Olaru, Cristian Mărculescu, Angelo Mitchievici, Ion Indolean.
Gala Premiilor Gopo 2018 – ediţia a 12-a este organizată de Asociaţia pentru Promovarea Filmului Românesc, cu sprijinul Centrului Naţional al Cinematografiei, Babel Communications şi Ministerului Culturii şi Identităţii Naţionale.

mai mult
Film

Monarhia în filmele și vremurile de război

anacronic1

A existat o vreme în care războaiele nu își propuneau să rezulte în anihiliarea totală a adversarului (vezi Tratatul de la Versailles 1919) , în predarea necondiționată (vezi soarta Sudului în urma Războiului de Secesiune) sau în justificarea victimelor colaterale (vezi bomba atomică, atacul NATO asupra Serbiei etc).

Înainte de mult slăvita perioadă democratică, oamenii erau capabili să facă distincții, ierarhii  și să înțeleagă că războiul face parte din natura umană căzută. Iar din acest motiv trebuia disciplinat sub forma unui sistem cavaleresc, aristocratic, ce permitea înfruntarea sub auspiciile unei ordini naturale.

Aderarea la acest cod nu era desigur unanimă și anumite violări șocante pot fi menționate, dar lumea civilizată era împotriva lor, iar conceptul de război total nu făcea parte din ethosul încetățenit, scria, într-un eseu memorabil, Richard Weaver.

Exemplele de cavalerism și omenie, bazate pe o tradiție a onoarei cu rădăcini covârșitoare în creștinism, erau predominante. Prin comparație, astăzi asistăm la uciderea oamenilor nevinovați în numele unor idealuri vagi, în războaie declarate juste prin decizii birocratice ale unor agenții îndoielnice precum ONU.

Cântecul de lebădă al cavalerismului și monarhiei a fost Primul Război Mondial, deși semnele sfârșitului s-au întrevăzut mai devreme, dacă e să ne gândim doar la practicile democratice ale armatei revoluționare franceze, la războiul total, “war is hell”, dus de anumiți generali ai SUA contra civililor din statele Confederației, șamd.

Dar în timpul Marelui Război încă mai supraviețuiau comportamente nobile, oameni delicați sufletește, gesturi frumoase și o convingere aproape generală că adversarul nu reprezintă un demon ce trebuie exterminat cu orice preț. (Propaganda relațiilor publice și școala obligatorie nu își făcuseră încă simțite pe deplin efectele.)

O reprezentare cinematografică superbă a unui astfel de episod cavaleresc poate fi întâlnită în “La grande illusion” (1937), regizat de Jean Renoir, fiul celebrului pictor impresionist.

Filmul, despre care Orson Welles spunea că dacă ar fi nevoit să salveze un singur film pe acesta l-ar salva, prezintă povestea unor aviatori francezi capturați de armata germană. Căpitanul cu origini nobile al armatei imperiale, interpretat emoționant de Erich von Strotheim, află că printre prizonieri se află ofițeri, dintre care unul are sange albastru, așa că se apleacă în fața lor, le întinde primul mâna și îi invită la o masă foarte copioasă pentru situația în care se aflau. Apoi face tot ce îi stă omenește în putință pentru a le asigura prizonierilor săi un trai cât mai onorabil. Spre marele merit al regizorului, filmul nu rămâne doar la stadiul de evocare paseistă, ci surprinde dialectica istorică ce avea să înghită lumea într-o confruntare cvasiapocaliptică la  foarte puțin timp după aceea.
Astfel, într-un moment de slăbiciune progresivistă aristocratul francez  îi mărturisește ofițerului german că “nu putem face nimic pentru a opri mersul timpului”. Replica teutonului “nu știu cine va câștiga acest război, dar oricum când se va termina va fi sfârșitul Rauffensteinilor și Boeldiusilor (numele familiilor din care proveneau cei doi – n.a.)” surprinde într-o singură frază dispariția unei lumi întregi, a unei tradiții istorice, morale și religioase, apariția unui nou tip de om, omul democratic fără însușiri.

Oricât ar părea de romantic (în sensul de fantastic) acest episod, există numeroase alte întâmplări istorice cel puțin la fel de impresionante. De pildă, o întâmplare aproape similară a avut loc în timpul războaielor napoleoniene, când ofițerii francezi și-au cerut scuze baronului Wintzigerode, prizonier al armatei lor, pentru comportamentul de bădăran afișat de Bonaparte, care l-a insultat și a dorit să-l execute. După acest eveniment nefericit, francezii au încercat să acopere rușinea produsă de corsican și l-au invitat pe baron să cineze alături de ei.

Un film cu o temă similară, deși nu la fel de impresionant ca “La Grande Illusion”, este “Un Joyeux Noel”, realizat după o întâmplare adevărată petrecută în Ajunul Crăciunului în anul 1914. Atunci soldații din cele două tabere au oprit focul și au început să schimbe cadouri, mâncare, au participat la înmormântări și au cântat împreună colinde. Evenimentul arată foarte clar că nu doar nobilimea interiorizase codul cavaleresc. (un eseu despre „armistițiul de Crăciun” al lui John V. Denson aici

Peste numai câțiva ani lucrurile aveau să stea cu totul altfel după cum o dovedește exemplul armatei ruse rememorat de Erik von Kuehnelt-Leddihn intr-un eseu stralucit. În timpul Primului Război Mondial, după ce armata austriacă a recucerit orașul Lemberg, a descoperit într-unul din apartamentele părăsite de soldații țariști o listă a obiectelor stricate și suma de bani necesară pentru a acoperi înlocuirea lor. În următorul conflict mondial, femeile din toată Europa se ascundeau în pădure când auzeau că armatele rusești sunt prin preajmă, dar chiar și în aceste condiții au existat mai mult de două milioane de violuri în zonele “eliberate”.

În pofida (sau tocmai datorită tehnicii) foarte avansate pe care modernii o stăpânesc astăzi războaiele contemporane au devenit din ce în ce mai inumane, iar aminitiri precum cele de mai sus nu își mai au locul pentru că oameni ca personajul intrepretat de von Strotheim au dispărut în marșul democrației, iar codul cavaleresc și valorile ce l-au inspirat au devenit o relicvă incorectă politic.

Ninel Ganea

Publicat inițial pe Karamazov

mai mult
1 2 3 6
Page 1 of 6