close

Film

Film

România 100: filme românești clasice cu intrarea liberă la TIFF 2018

tiff_gala

Cea de-a 17-a ediție a Festivalului Internațional de Film Transilvania celebrează Centenarul Marii Uniri printr-o selecțiede opere reprezentative pentru trecutul extrem de diversificat al filmului românesc. Filme populare sau rarități din perioada comunistă, producții de gen, drame istorice sau de actualitate, cele șapte titluri din secțiunea România 100 au toate datele să activeze nu doar nostalgia generației care a crescut cu ele, ci și curiozitatea unui public tânăr, familiarizat poate doar cu celebritatea marilor actori români din distribuție. Programul e prezentat în parteneriat cu site-ul Cinepub și Arhiva Națională de Film, iar intrarea va fi liberă.

Răscoala (1965), filmul care i-a adus regizorului Mircea Mureșan Premiul pentru debut la cea de-a 20-a ediție a Festivalului Internațional de Film de la Cannes, a fost prima propunere a României la Oscarul pentru Cel mai bun film străin. Un titlu de referință pentru cel mai popular gen al filmului românesc, drama istorică, filmul ilustrează realitățile lumii rurale româneşti din primul deceniu al secolului al XX-lea și reconstituie, cu mii de figuranți, un moment istoric esențial anterior Marii Uniri, Răscoala țăranilor din 1907. Ecranizarea romanului omonim scris de Liviu Rebreanu a fost văzută de 5 milioane de spectatori, iar din distribuție au făcut parte legendarii Ilarion Ciobanu, Ion Besoiu, Amza Pellea, Colea Răutu, Ernest Maftei, Ștefan Mihăilescu-Brăila, Constantin Codrescu, dar și celebrul bariton Nicolae Secăreanu, aflat în acel moment la primul rol din cariera sa cinematografică.

La polul opus, Gaudeamus Igitur (1965) este un film de actualitate, regizat de Gheorghe Vitanidis și turnat în Cluj-Napoca. Povestea unor tineri absolvenți de liceu care aspiră la un parcurs universitar în orașul considerat unul dintre cele mai puternice centre academice din România este nu doar prilejul de a descoperi cum arăta Clujul în anii ′60, ci și șansa de-a o vedea pe Anna Széles, distinsă în acest an cu Premiul pentru întreaga carieră la TIFF, într-un rol mai puțin cunoscut. Alături de ea, Dem Rădulescu, Sebastian Papaiani și Ștefan Iordache completează galeria de mari actori din distribuție.

O surpriză pentru amatorii de trufandale cinematografice este debutul în lungmetraj al lui Mircea Veroiu, cunoscut pentru ecranizările sale după opere clasice, cu un neașteptat thriller polițist. În Șapte zile (1973), Mircea Albulescu, Irina Petrescu și Victor Rebengiucinterpretează trei personaje prinse într-un triunghi amoros și o intrigă de spionaj industrial, iar regretatul Adrian Enescu, premiat la TIFF în 2013 pentru întreaga carieră, compune aici prima lui coloană sonoră pentru un film.

O producție de gen este și extrem de popularul Explozia (1973), regizat de regretatul autor al seriei B.D., Mircea Drăgan, decedat anul trecut. Veritabil action movie, cu un suspans pe muchie de cuțit, acest film spectaculos în care nu s-au folosit trucaje a fost inspirat de o poveste reală: în 1971, incendiul izbucnit pe nava „Poseidon” risca să provoace o explozie ce ar fi dus la distrugerea orașului Galați și a Combinatului Siderurgic.Distribuția este de top, în frunte cu Gheorghe Dinică, în rolul antologic al lui Gicu Salamandră, secondat, printre alții, de Radu Beligan, Toma Caragiu, Jean Constantin, Dem Rădulescu, Draga Olteanu Matei și Florin Piersic.

Comedia romantică este reprezentată în acest program de recuperări cinematografice de unul dintre cele mai populare filme ale anilor ′80, Fata Morgana (1981)de Elefterie Voiculescu. Nelipsit de netezirile moralizatoare specifice filmelor din epocă, debutul lui Voiculescu își păstrează intacte cel puțin trei puncte de atracție. Un personaj masculin atipic – petrecăreț, afemeiat și cu o aură irezistibilă de bad boy. Magnetismul zdrobitor al protagoniștilor (Dinu Manolache și Diana Lupescu), cărora le datorăm și una din rarele scene de sex văzute într-un film din comunism, pe cît de eliptică pe atît de îndrăzneață. Și, nu în ultimul rînd, șlagărul pop de pe soundtrack, La fereastră, care se downloadează nostalgic și astăzi.

Două rarități completează programul România 100, filme de actualitate cu și despre tineri, regizate de doi cineaști din generații diferite: Ultima noapte a copilăriei (1966)al regizorului clujean Savel Stiopul și Muntele ascuns (1974), debutul lui Andrei Cătălin Băleanu. Ambele filme sondează frontal abisul psihologic al adolescenței, având ca figură centrală un băiatforțat să se maturizezedupă divorțul părinților săi, și au adus, la vremea respectivă, un suflu proaspăt în cinematografia română grație unui simț vizual aparte, stilului de filmare ciné-vérité și actorilor tineri și neprofesioniști din distribuție. Muntele ascuns este debutul în cinema al popularului actor Horațiu Mălăele, care va fi prezent la festival.

Romania 100 la TIFF va însemna și lansarea unei expoziții dedicate centenarului. O selecție de reproduceri ale unor fotografii din prima jumătate a secolului XX, din colecția Sorin Nica, Photo Historia promite o incursiune în viața țăranilor români din acea perioadă și redescoperirea unor locuri emblematice, în forma în care arătau acum aproape 100 de ani. Expozițiadebutează în prima zi de festival și va putea fi vizitată la Muzeul de Artă din Cluj pe toată durata TIFF.17

 

***

Ne puteți urmări pe:

www.tiff.ro | FB: TransilvaniaIFF | Twitter: TIFFRomania | Instagram

***

Festivalul Internațional de Film Transilvania este organizat de Asociația pentru Promovarea Filmului Românesc și Asociația pentru Festivalul de Film Transilvania.

Cu sprijinul: Ministerului Culturii și Identității Naționale, Centrului Național al Cinematografiei, Primăriei şi Consiliului Local Cluj, Institutului Cultural Român, Consiliului Judeţean Cluj, Programului Europa Creativă – MEDIA al Uniunii Europene

mai mult
Film

Filmul „Nu mă atinge-mă” în căutarea propriului corp

Touch-Me-Not

Cîștigător, în 2018, al Ursului de Aur pentru Cel mai bun film și al premiului pentru lungmetraj de debut la Festivalul Internațional de Film de la Berlin, Touch Me Not/Nu mă atinge-mă al Adinei Pintilie va avea premiera românească la TIFF (25 mai – 3 iunie), în cadrul secțiunii competiționale „Zilele Filmului Românesc“. Filmul este programat la Cluj în zilele de 30 mai (Cinema Victoria) și 1 iunie (Casa de Cultură a Studenților).

 

Corpul Laurei e frumos. E „normal“. Este cel mai „obișnuit“ dintre trupurile din Touch Me Not/Nu mă atinge-mă (nu expuse, nu dezgolite, nu arătate, ci pur și simplu care există în film) și-n același timp singurul de care „posesoarea“ lui se simte cu adevărat alienată, incapabilă de sentimentul de confort cu propria sexualitate. Acesta e paradoxul pe care pare a fi construit, conceptual, greu clasificabilul experiment, să-i zicem, cinematografic al Adinei Pintilie: raportul răsturnat dintre așteptările de împlinire, de satisfacție intimă generate de corporalitatea conformă normativ și cele asociate cu fizicalitatea non-normativă, atipică, marginală.

Un anume eveniment din viața Laurei (Laura Benson) o face nu conștientă, ci dornică să găsească calea, resorturile de a-și depăși incapacitatea, spaima de relaționare intimă cu alte persoane. În același timp (introducînd o dimensiune metacinematografică), Adina (Pintilie) lucrează la film/eseu/expe­riment despre intimitate, însoțind-o pe Laura în călătoria ei de autocunoaștere. Laura angajează un gigolo și-l privește în timp ce se masturbează (dar nu se poate apropia de el), apoi o terapeută sexuală transgender pasionată de Brahms și adeptă a unei „împrieteniri“ rațional-conștiente cu propriul corp, apoi un lucrător sexual care-i cere, în ultimă instan­ță, să-și descarce energia negativă lovindu‑l. De fapt, nimic nu funcționează, însă, odată ce descoperă participanții la un atelier de­spre atingere, în fața Laurei (și a camerei de filmat a Adinei) se deschide o lume a împlinirii sexuale cu totul neașteptată.

De departe, partea cea mai dificilă în gestul de a scrie despre filmul Adinei Pintilie e descoperirea acelui vocabular, a acelui univers lingvistic în stare să vorbească despre ceea ce este o călătorie în universul non-normativului corporal, sexual și de gen, al „diferit-abilității“, pe măsura empatiei și non-exotizării/non-exploatării cu care este construit Touch Me Not („diferit-abilitatea“ este felul
în care unul dintre „personaje“, Christian Bayerlein, diagnosticat cu amiotrofie spinală/atrofie musculară spinală și activist, își percepe non-conformarea corporală – „I am not dis-abled, I am differently-abled“/„Nu sînt diz-abilitat, sînt diferit-abilitat“). Parcursul Laurei în lumea sexului on demand, a persoanelor transgender, a terapeuților sexuali și, în final, a cluburilor BDSM (bondage and disciplinedominance and submission, sado-masochism) combină o structură ficțională, actori profesioniști (Laura Benson și islandezul Tómas Lemarquis, cunoscut mai ales pentru Nói albinói, pe care alopecia îl face să nu aibă nici un fir de păr), profesioniști („reali“) ai sexului și profesioniști/experți ai propriei vieți (în primul rînd Christian Bayerlein), toți conștienți, într-un moment sau altul, de prezența camerei de filmat, la intersecția dintre documentar și videoperformance, reenactment-ul par­țial al unui workshop de conștientizare corporală (alt aspect greu de numit și descris), observarea aproape clinică a specificului corporal al unei vaste serii de oameni, monologuri și dialoguri parțial documentare, parțial ficționale despre intimitate, imposibilitatea ei sau părțile preferate ale propriului trup, intervenții directe, dar decorporalizate ale regizoarei înseși (perpetuu reminder al naturii non-integral-ficționale a demersului) și explorări, la limita dintre documentar și film erotic de nişă, ale plăcerii fetișismului, sado-masochismului ori sexului pur și simplu.

Ideea care infuzează întregul film e perfect transparentă – profunda normativitate a lumii în care trăim, setul/corsetul de reguli și principii societale care nu doar că ne spun/impun ceea ce e bine și ceea ce e rău, ceea ce e frumos și ceea ce urît în raport cu ceilalți, ci ne dictează implacabil comportamente profund intime, relația cu propriul corp și a acestui corp cu altele (relație subsumabilă, printre altele, conceptului de sexualitate). Puține sînt tabuurile legate de fizicalitate (în ciuda prezenței Hannei Hofmann, o femeie transgender cu o practică de redescoperire feminină a propriilor organe sexuale masculine, filmul are puține elemente queer, dominanta fiind heterosexuală) pe care Touch Me Not nu le „atacă“, cu grade diferite de aten­ție (colateral fie spus, există o mică posibilitate ca tabuurile legate de fluidele corporale să ne ajute să coexistăm biologic).

Lungmetraj de debut cum e, Touch Me Not nu e totuși primul film dificil de privit al Adinei Pintilie („provocator“ e un cuvînt prea abuzat ca să mai însemne ceva). Mediumetrajul documentar Nu te supăra, dar… (2007; filmul e disponibil online pe platforma Cinepub.ro), cu care Pintilie a obținut o serie lungă de premii internaționale, urmărește patru pacienți ai unui spital de psihiatrie din Transilvania (și viața cotidiană din acest spital), cu aceeași privire empatică, nonexploatatoare și atentă la formele de reprezentare, ceea ce nu face receptarea dizabilității mentale mai puțin complexă (trebuie spus că, delicat cum e filmul, chestiunea consimțămîntului rămîne neclară – controversată fiind ea în general, în cazul persoanelor fără discernămînt legal, de la Titicut Follies al lui Wiseman încoace). Dacă Touch Me Notchestionează distanța dintre autoperceperea corpului și aparența lui exterioară, Nu te supăra, dar… e în căutarea regulilor interne, imperceptibile din afară, ale minții „cablate altfel“ (avînd în vedere contextul, documentarul e foarte atent cu protejarea intimității fizice). Iar pe de altă parte, ambele fac parte dintr-o căutare personală a Adinei Pintilie legată de resorturile iubirii, ale legăturilor umane genuine, o căutare, inevitabil, marcată de posibile contradicții. Dacă în mediumetrajul documentar pare să spună că nu sîntem doar inteligența noastră rațională şi nici propriile trupuri, în lungmetrajul de debut pare că sîntem în primul rînd corpurile noastre, carnea, oasele și diformitățile noastre, a căror frumusețe depinde, insidios, de recalibrarea privirii. (Și aici o paranteză pentru cei care au deplîns deja, în scris, dezinteresul Adinei Pintilie pentru latura intelectuală a eroilor propriului film: în zece ani de cînd și-a încheiat studiile de regie, Pintilie nu a părut niciodată interesată de celebrarea minții umane, ci de resorturile inconștiente ale relațiilor și atașamentelor omenești. Realitatea s-ar putea să fie că numai în filme ne îndrăgostim – exclusiv – de mintea celui de lîngă noi.)

Revenind la Touch Me Not, narativ nonliniar (și cu unele direcții narative neclare ori insuficient dezvoltate), filmul experimental al Adinei Pintilie face o pledoarie în favoarea redefinirii frumuseții fizice, care pledoarie e, în același timp, o celebrare a imaginii „frumoase“ (director de imagine: George Chiper‑Lillemark). Dintr-o anume perspectivă și în ciuda faptului că în mod evident nu evită asperitățile vizuale ale corporalităților noncon­forme (deși la fel de evident le protejează), filmul recodifică, astfel, aceste corporalități în termenii în care „posesorii“ lor le percep și, parțial, într-o manieră formal conformă. (Sînt perfect conștientă că asta e, probabil, singura manieră nonexploatatoare de abordare într-un astfel de film ce nu-și propune să facă statement-uri activiste, iar echilibrul fragil între expunere și protejarea intimității pe care-l reușește Adina Pintilie este admirabil, cu toate punctele cinematografic discutabile ale demersului.)

Desigur, acesta e departe de a fi primul film care explorează provocator sexualități nonnormative evadînd unei presiuni a conformității (Pianista lui Haneke e cît se poate de mainstream-canonic, într-o măsură pe care Touch Me Not, cu fluiditatea lui narativ-cinematografică, nici nu-și dorește s-o atingă, dar mai sînt în viața recentă a cinefililor și Paradise: Love, și, desigur, Nymphomaniac, și o armată de producții de nișă, ca să nu mai vorbim de video art) și se prea poate, e a­proape sigur că transparența ideatică și (posibil aparentul) polimorfism tematico-narativ sînt motivele lipsei de entuziasm a destulor cronici străine. Doar că numiții cronicari nu locuiesc în România – iar acest film, deși construit atemporal și aspațial și vorbit în engleză, reflectă într-o excepțională măsură nu o curiozitate psihică individuală, ci un handicap societal, transmis intergenerațional în țara noastră: sexualitatea ca rușine. „Spune‑mi cum ai fost iubit ca să-ți spun cum o să iubești“, parafraza replicii într-un fel fondatoare a Adinei Pintilie, într-unul dintre dialogurile ei cu Laura, exprimă sintetic principiul că relația psihologic disfuncțională cu propria sexualitate vine din familie și din societate.

România n-a trecut prin nici o revoluție sexuală, doar a înlocuit controlul Statului comunist asupra corpului cu variate forme de supunere voluntară la controlul Bisericii. În spațiul public de la noi, aluziile la practica sexului oral încă funcționează ca un ritual colectiv de degradare și excludere morală, iar despre BDSM știm destul cît să avem jurnaliști care anunță poliția pentru jocuri virtuale (și consensuale) de supunere-dominare. Imposibilitatea de a percepe intimitatea corporală cu altcineva drept plăcere poate fi o bizarerie personală în unele culturi, într-una precum cea românească, în schimb, e reacția la sexualitate pentru care sîntem pregătiți și educați. Sexualitatea ca „rușine“ și totodată ca formă de dominare, stăpînire, anulare personală nonconsensuală a celuilalt, a femeii, în cadrul trasat de acest film (adeseori pare că „alergia la intimitate“ și atingere a Laurei ține de o formă de protecție a autonomiei și autodeterminării personale cu o sensibilă componentă de gen), este general perceptibilă în raportarea la propunerile de introducere a educației sexuale în școli, în tratamentul femeilor persoane publice, în imaginarul colectiv legat de gen și identitate sexuală, în perceperea relației dintre sex(ualitate) și vîrstă/îmbătrînire etc. Consecințele pe care le are pudibonderia societală asupra relației cu partea cea mai concretă a ființei noastre, generatoare ale celor mai simple și „naturale“ emoții, sînt greu de estimat (dacă nu vorbim de­spre sexualitate, cert nu vorbim nici despre disfuncționalitățile ei), dar Touch Me Not clar va naște mici seisme personale și mari ultragii naționale, mai mult decît cinematografice.

Totuși, un film nu e o formă de interven­ție socială și nu e treaba lui să „vină cu soluții“, să salveze umanitatea ori măcar confortul cetățeanului român cu propriul corp sexualizat. E „doar un film“, e adevărat, unul cu un masiv potențial curativ-terapeutic, însă primul (și marele) pas pentru ca această func­ție a experimentului Adinei Pintilie să se activeze e acceptarea nesfîrșitei diversități a umanității. Și a sexualității.

mai mult
Film

Gala Premiilor UNITER, ediția a 26-a, la Alba Iulia, în Cetatea Alba Carolina

gala-uniter

Gala Premiilor UNITER, ajunsă la cea de a 26-a ediţie, se va desfăşura în acest an la Alba Iulia, în Cetatea Alba Carolina, în data de 7 mai, într-un pavilion amplasat pe esplanada dintre Catedrala Arhiepiscopală şi Catedrala Romano-Catolică, special construit pentru acest eveniment, potrivit unui comunicat transmis miercuri.
„În An Centenar, Gala Premiilor UNITER ajunge la Alba Iulia. Un loc istoric în care prezentăm teatrul românesc de azi. Spectacolul Galei are loc în data de 7 mai, cu începere de la ora 20.00, într-un decor istoric, patrimoniul-simbol al Cetăţii Alba Carolina”, se menţionează în comunicat.
Vor fi 13 premianţi, 31 de nominalizaţi şi peste 300 de invitaţi din Bucureşti şi din ţară aşteptaţi în data de 7 mai în Cetatea Alba Carolina pentru a sărbători performanţa în Teatrul românesc.
Potrivit sursei citate, miercuri a fost lansată campania de promovare a artiştilor aflaţi în competiţie la Gala Premiilor UNITER, „o campanie interactivă ce oferă posibilitatea publicului să fie mai aproape de concurenţi şi să-i susţină cu un simplu click”.
Au fost lansate prezentările video pentru fiecare dintre cele 11 categorii de premii – „Artiştii în competiţie!”. „Din 23 aprilie, concurenţii din acest an ai Galei beneficiază de susţinerea colegilor lor în testimoniale video şi vă invităm să le fiţi alături susţinându-i până în 7 mai, când vom afla cu toţii câştigătorii în direct”, se precizează în comunicat.
Tot din 23 aprilie, pagina de Facebook şi site-ul UNITER vor răspândi mesaje prin care artiştii îi încurajează pe cei aflaţi în competiţie pentru trofeul UNITER.

Pentru tine cine e câştigătorul? Susţine-ţi favoriţii! Din 23 aprilie, participă la VOTUL PUBLICULUI, pe www.uniter.ro.
Gala Premiilor UNITER 2018 – luni, 7 mai, ora 20.00, Cetatea Alba Carolina, Alba Iulia. Transmisiune în direct pe TVR 1 și Radio România Cultural. Livestreaming pe www.tvr.ro și www.uniter.ro.
Nominalizări. Debut
– Codrin Boldea pentru rolul ”Laertes” din spectacolul ”Hamlet” de William Shakespeare, direcția de scenă Victor Ioan Frunză la Teatrul Metropolis Bucureşti
– Andrei Dinu pentru regia spectacolului ”Edmond”, scenariu bazat pe textul lui David Mamet la Teatrul Municipal Baia Mare
– Mădălin Hîncu pentru regia spectacolului ”Noaptea ursului” de Ignacio del Moral la Teatrul de Comedie Bucureşti
Toate nominalizările, aici:
https://www.uniter.ro/premiile-senatului-si-nominalizarile…/

mai mult
Film

Gala Premiilor Gopo – Filmul care a strâns 15 nominalizări

premiile-gopo

Gala Premiilor Gopo (ediţia a XII-a) are loc marţi la Teatrul Naţional Bucureşti, peste 80 de filme – 23 de lungmetraje, 12 documentare şi 49 de scurtmetraje – intrând în cursa pentru nominalizări, conform Asociaţiei pentru Promovarea Filmului Românesc.
Juriul a luat în considerare 23 de lungmetraje româneşti lansate în cinematografe în 2017. Filmul „Un pas în urma serafimilor”, regia Daniel Sandu, a primit cele mai multe nominalizări – 15. Mai multe nominalizări au strâns şi peliculele „6,9 pe scara Richter” (regia Nae Caranfil) şi „Aniversarea” (regia Dan Chişu) – opt nominalizări, „Ana, mon amour” (regia Călin Peter Netzer), „Breaking News” (regia Iulia Rugină) şi „Fixeur” (regia Adrian Sitaru) – şapte nominalizări.

Premii pentru întreaga carieră vor fi oferite actorilor George Mihăiţă şi Vladimir Găitan.
Astfel, la categoria Cel mai bun film (lungmetraj) au intrat în cursă pentru trofeul Gopo „6,9 pe scara Richter” (regia Nae Caranfil), „Breaking News” (regia Iulia Rugină), „Fixeur” (regia Adrian Sitaru), „Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor” (regia Emanuel Pârvu) şi „Un pas în urma serafimilor” (regia Daniel Sandu).
Pentru statueta care îl recompensează pe Cel mai bun regizor, în competiţie au intrat Nae Caranfil, Călin Peter Netzer, Iulia Rugină, Adrian Sitaru şi Daniel Sandu.
Diana Cavaliotti („Ana, mon amour”), Voica Oltean („Breaking News”), Ela Ionescu („Dimineaţa care nu se va sfârşi”), Cristina Flutur („Hawaii”) şi Ofelia Popii („Portrete în pădure”) concurează pentru statueta acordată Celei mai bune actriţe într-un rol principal, iar actorii Mircea Postelnicu („Ana, mon amour”), Andi Vasluianu („Breaking News”), Tudor Aaron Istodor („Fixeur”), Alexandru Potocean („Mariţa”), Şerban Pavlu („Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor”) şi Vlad Ivanov („Un pas în urma serafimilor”) – pentru premiul acordat Celui mai bun actor într-un rol principal.
La categoria Cea mai bună actriţă în rol secundar au fost nominalizate Carmen Tănase („Ana, mon amour”), Simona Bondoc („Aniversarea”), Diana Spătărescu („Fixeur”), Rodica Lazăr („Hawaii”) şi Ana Ciontea („Mariţa”), iar actorii Emanuel Pârvu şi Lucian Ifrim („Aniversarea”), Adrian Văncică („Ultima zi”), Ali Amir şi Ilie Dumitrescu Jr. („Un pas în urma serafimilor”) sunt în competiţie pentru statueta acordată Celui mai bun actor într-un rol secundar.
Dintre documentarele de lungmetraj care au intrat în atenţia juriului de nominalizări, vor fi supuse votului producţiile: „Braşov 1987. Doi ani prea devreme” (regia Liviu Tofan), „Eu sunt Hercule” (regia Marius Iacob), „Ouăle lui Tarzan” (regia Alexandru Solomon), „Planeta Petrila” (regia Andrei Dăscălescu), „Procesul” (regia Claudiu Mitcu) şi „Ţara moartă” (regia Radu Jude).
La categoria Cel mai bun film european, criticii de film din juriul de nominalizări au votat pentru cinci titluri distribuite în cinematografele din România în 2017: „Cealaltă parte a speranţei” / „The Other Side of Hope” (regia Aki Kaurismäki), „Despre trup şi suflet” / „On Body and Soul” (regia Ildiko Enyedi), „Dunkirk” / „Dunkirk” (regia Christopher Nolan), „Mister în Slack Bay” / „Ma loute” (regia Bruno Dumont) şi „(M)ucenicul” / „(M)uchenik” (regia Kirill Serebrennikov).
La categoria Cel mai bun scenariu (lungmetraj ficţiune) intră în competiţie Nae Caranfil pentru filmul „6,9 pe scara Richter”, Ana Agopian, Oana Răsuceanu, Iulia Rugină pentru filmul „Breaking News”, Claudia Silişteanu, Adrian Silişteanu pentru filmul „Fixeur”, Anca Buja şi Cristi Eftime pentru filmul „Mariţa”, dar şi Daniel Sandu – filmul „Un pas în urma serafimilor”.

Premiul pentru Cea mai bună imagine (lungmetraj) va fi disputat de Liviu Pojoni pentru filmul „Aniversarea”, Adrian Silişteanu (RSC) pentru filmul „Fixeur”, Silviu Stavilă pentru filmul „Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor”, Andrei Dăscălescu pentru filmul „Planeta Petrila” şi George Dăscălescu pentru filmul „Un pas în urma serafimilor”.
Aleksander Simeonov, Tamas Szekely, Florin Tăbăcaru pentru filmul „6,9 pe scara Richter”, Dana Bunescu, Andre Rigaut, Sophie Chiabaut, Cristinel Şirli pentru filmul „Ana, mon amour”, Liviu Lupşa, Marius Leftărache pentru filmul „Aniversarea”, Ioan Filip, Dan Ştefan Rucăreanu pentru filmul „Fixeur”, şi Daniel Soare, Mirel Cristea, Marius Leftărache pentru filmul „Un pas în urma serafimilor” se vor întrece pentru premiu la categoria Cel mai bun sunet (lungmetraj).
Pentru statueta Gopo oferită la categoria Cel mai bun montaj (lungmetraj) se vor întrece Dana Bunescu pentru filmul „Ana, mon amour”, Cătălin Cristuţiu pentru filmul „Breaking News”, Mircea Olteanu, Ştefan Pârlog, Andrei Dăscălescu pentru filmul „Planeta Petrila”, Ştefan-Ioan Tatu pentru filmul „Ultima zi” şi Mircea Olteanu pentru filmul „Un pas în urma serafimilor”.
Distincţia pentru Cea mai bună muzică originală este disputată de Nae Caranfil, Bogdan Dimitriu, Liviu Mănescu pentru filmul „6,9 pe scara Richter”, Răzvan Enciu, Ferenc Darvas pentru filmul „La drum cu tata”, Vladimir Cosma pentru filmul „Octav”, Jurjak, Ana Dubyk pentru filmul „Planeta Petrila”, şi Marius Leftărache pentru filmul „Un pas în urma serafimilor”.
În lupta pentru premiul ”Cele mai bune decoruri” (lungmetraj ficţiune) se vor întrece Andreea Popa pentru filmul „6,9 pe scara Richter”, Alina Penţac – filmul „Aniversarea”, Bogdan Ionescu pentru filmul „La drum cu tata”, Călin Papură – filmul „Octav” şi Adrian Cristea pentru filmul „Un pas în urma serafimilor”.
La categoria Cele mai bune costume (lungmetraj ficţiune) au fost nominalizaţi Doina Levintza, Adina Bucur pentru filmul „6,9 pe scara Richter”, Velica Panduru pentru filmul „Aniversarea”, Ana Ioneci pentru filmul „Hawaii”, Svetlana Mihăilescu pentru filmul „Octav” şi Cireşica Cuciuc pentru filmul „Un pas în urma serafimilor”.
Pentru Cel mai bun machiaj şi Cea mai bună coafură (lungmetraj ficţiune) au fost nominalizaţi Cătălin Ciutu, Dana Roşeanu şi Iulia Roşeanu pentru filmul „6,9 pe scara Richter”, Cristina Paul şi Heike Ersfeld pentru filmul „Ana, mon amour”, Domnica Bodogan şi Dana Roşeanu pentru filmul „Aniversarea”, Domnica Bodogan şi Bianca Boeroiu pentru filmul „La drum cu tata” şi Lidia Ivanov şi Bianca Boeroiu pentru filmul „Un pas în urma serafimilor”.
Premiul la categoria Cel mai bun film de debut (lungmetraj) va fi disputat de „La drum cu tata” regia Anca Miruna Lăzărescu, producător Daniel Mitulescu, Cătălin Mitulescu (Strada Film), „Mariţa” regia Cristi Iftime, producător Ada Solomon, Radu Stancu (Hi Film Productions), „Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor” regia Emanuel Pârvu, producător Miruna Berescu (Asociaţia FAMart), şi „Un pas în urma serafimilor” regia Daniel Sandu, producător Ada Solomon, Ioana Drăghici (Hi Film Productions).
Câştigătorul statuetei Gopo la categoria Cel mai bun scurtmetraj va fi ales dintre „Alb”, producător Smaranda Sterian, Paul Cioran (Boom Film), regia Paul Cioran, „Chers Amis”, producător Valeriu Andriuţă (Asociatia Cinemascop), regia Valeriu Andriuţă, „Cumulonimbus”, producător Ana Maria Pîrvan (Storyscapes / Studio Set), regia Ioana Mischie, „O noapte în Tokoriki”, producător Natalia Gurău (UNATC „I.L.Caragiale” Bucureşti), regia Roxana Stroe, „Scris/Nescris”, producător Anamaria Antoci, Adrian Silişteanu (4 Proof Film), regia Adrian Silişteanu.
Ana Cântăbine pentru scenografia filmului „Offstage”, Serghei Chiviriga pentru regia filmului „Cel mai bun client”, Ştefan Iancu pentru rolul din filmul „Un pas în urma serafimilor”, Tudor Botezatu pentru regia filmului „Sechestraţi fără voie” şi Voica Oltean pentru rolul din filmul „Breaking News” au intrat în cursa pentru statueta oferită la categoria Tânăra speranţă.
Nominalizările la toate categoriile Premiilor Gopo au fost stabilite de un juriu de preselecţie alcătuit din profesionişti din domeniu – Nap Toader (regizor), Iuliana Tarnoveţchi (producător), Barbu Bălăşoiu (operator), Radu Corciova (scenograf), Gabriela Albu (exploatant) şi criticii de film Irina Margareta Nistor, Cătălin Olaru, Cristian Mărculescu, Angelo Mitchievici, Ion Indolean.
Gala Premiilor Gopo 2018 – ediţia a 12-a este organizată de Asociaţia pentru Promovarea Filmului Românesc, cu sprijinul Centrului Naţional al Cinematografiei, Babel Communications şi Ministerului Culturii şi Identităţii Naţionale.

mai mult
Film

Monarhia în filmele și vremurile de război

anacronic1

A existat o vreme în care războaiele nu își propuneau să rezulte în anihiliarea totală a adversarului (vezi Tratatul de la Versailles 1919) , în predarea necondiționată (vezi soarta Sudului în urma Războiului de Secesiune) sau în justificarea victimelor colaterale (vezi bomba atomică, atacul NATO asupra Serbiei etc).

Înainte de mult slăvita perioadă democratică, oamenii erau capabili să facă distincții, ierarhii  și să înțeleagă că războiul face parte din natura umană căzută. Iar din acest motiv trebuia disciplinat sub forma unui sistem cavaleresc, aristocratic, ce permitea înfruntarea sub auspiciile unei ordini naturale.

Aderarea la acest cod nu era desigur unanimă și anumite violări șocante pot fi menționate, dar lumea civilizată era împotriva lor, iar conceptul de război total nu făcea parte din ethosul încetățenit, scria, într-un eseu memorabil, Richard Weaver.

Exemplele de cavalerism și omenie, bazate pe o tradiție a onoarei cu rădăcini covârșitoare în creștinism, erau predominante. Prin comparație, astăzi asistăm la uciderea oamenilor nevinovați în numele unor idealuri vagi, în războaie declarate juste prin decizii birocratice ale unor agenții îndoielnice precum ONU.

Cântecul de lebădă al cavalerismului și monarhiei a fost Primul Război Mondial, deși semnele sfârșitului s-au întrevăzut mai devreme, dacă e să ne gândim doar la practicile democratice ale armatei revoluționare franceze, la războiul total, “war is hell”, dus de anumiți generali ai SUA contra civililor din statele Confederației, șamd.

Dar în timpul Marelui Război încă mai supraviețuiau comportamente nobile, oameni delicați sufletește, gesturi frumoase și o convingere aproape generală că adversarul nu reprezintă un demon ce trebuie exterminat cu orice preț. (Propaganda relațiilor publice și școala obligatorie nu își făcuseră încă simțite pe deplin efectele.)

O reprezentare cinematografică superbă a unui astfel de episod cavaleresc poate fi întâlnită în “La grande illusion” (1937), regizat de Jean Renoir, fiul celebrului pictor impresionist.

Filmul, despre care Orson Welles spunea că dacă ar fi nevoit să salveze un singur film pe acesta l-ar salva, prezintă povestea unor aviatori francezi capturați de armata germană. Căpitanul cu origini nobile al armatei imperiale, interpretat emoționant de Erich von Strotheim, află că printre prizonieri se află ofițeri, dintre care unul are sange albastru, așa că se apleacă în fața lor, le întinde primul mâna și îi invită la o masă foarte copioasă pentru situația în care se aflau. Apoi face tot ce îi stă omenește în putință pentru a le asigura prizonierilor săi un trai cât mai onorabil. Spre marele merit al regizorului, filmul nu rămâne doar la stadiul de evocare paseistă, ci surprinde dialectica istorică ce avea să înghită lumea într-o confruntare cvasiapocaliptică la  foarte puțin timp după aceea.
Astfel, într-un moment de slăbiciune progresivistă aristocratul francez  îi mărturisește ofițerului german că “nu putem face nimic pentru a opri mersul timpului”. Replica teutonului “nu știu cine va câștiga acest război, dar oricum când se va termina va fi sfârșitul Rauffensteinilor și Boeldiusilor (numele familiilor din care proveneau cei doi – n.a.)” surprinde într-o singură frază dispariția unei lumi întregi, a unei tradiții istorice, morale și religioase, apariția unui nou tip de om, omul democratic fără însușiri.

Oricât ar părea de romantic (în sensul de fantastic) acest episod, există numeroase alte întâmplări istorice cel puțin la fel de impresionante. De pildă, o întâmplare aproape similară a avut loc în timpul războaielor napoleoniene, când ofițerii francezi și-au cerut scuze baronului Wintzigerode, prizonier al armatei lor, pentru comportamentul de bădăran afișat de Bonaparte, care l-a insultat și a dorit să-l execute. După acest eveniment nefericit, francezii au încercat să acopere rușinea produsă de corsican și l-au invitat pe baron să cineze alături de ei.

Un film cu o temă similară, deși nu la fel de impresionant ca “La Grande Illusion”, este “Un Joyeux Noel”, realizat după o întâmplare adevărată petrecută în Ajunul Crăciunului în anul 1914. Atunci soldații din cele două tabere au oprit focul și au început să schimbe cadouri, mâncare, au participat la înmormântări și au cântat împreună colinde. Evenimentul arată foarte clar că nu doar nobilimea interiorizase codul cavaleresc. (un eseu despre „armistițiul de Crăciun” al lui John V. Denson aici

Peste numai câțiva ani lucrurile aveau să stea cu totul altfel după cum o dovedește exemplul armatei ruse rememorat de Erik von Kuehnelt-Leddihn intr-un eseu stralucit. În timpul Primului Război Mondial, după ce armata austriacă a recucerit orașul Lemberg, a descoperit într-unul din apartamentele părăsite de soldații țariști o listă a obiectelor stricate și suma de bani necesară pentru a acoperi înlocuirea lor. În următorul conflict mondial, femeile din toată Europa se ascundeau în pădure când auzeau că armatele rusești sunt prin preajmă, dar chiar și în aceste condiții au existat mai mult de două milioane de violuri în zonele “eliberate”.

În pofida (sau tocmai datorită tehnicii) foarte avansate pe care modernii o stăpânesc astăzi războaiele contemporane au devenit din ce în ce mai inumane, iar aminitiri precum cele de mai sus nu își mai au locul pentru că oameni ca personajul intrepretat de von Strotheim au dispărut în marșul democrației, iar codul cavaleresc și valorile ce l-au inspirat au devenit o relicvă incorectă politic.

Ninel Ganea

Publicat inițial pe Karamazov

mai mult
Film

Călugărul şi demonul – un film ortodox rusesc de excepție

12139864

Acțiunile au loc în prima jumătate a secolului al XIX-lea, în incinta unei mănăstirii de bărbați, iar odată cu venirea călugărului Ivan Semenovich, în mănăstire pătrund forțe ale întunericului

CHIȘINĂU, 8 apr — Sputnik. Noul film al regizorului rus Nikolai Dostal, întitulat „Călugărul și demonul”, a fost introdus în clasamentul primelor 5 cele mai bune filme ortodoxe, luând premiul cel mare în cadrul celei de-a XIV-a ediții a Festivalului Internațional de film ortodox — „Pokrov”, care s-a desfășurat, în luna octombrie 2016, la Kiev, în Ucraina, informează portalul altarulcredintei.md.

Acțiunile au loc în prima jumătate a secolului al XIX-lea. În incinta mănăstirii de bărbați apare un nou călugăr, Ivan Semenovich. Dar, împreună cu acest călugăr în mănăstire pătrund forțe ale întunericului, care se vor materializa în persoana cu numele Legiune (așa cum el însuși sa prezentat lui Ivan). Legiune l-a ales pe Ivan drept obiectul chinurilor sale diabolice ispitindu-l având ca scop să-l abată din drumul său ales spre ai sluji lui Dumnezeu. Dar, cu cât mai mare era ispita, cu atât mai mult sporeau virtuțile lui Ivan.

Filmului „Călugărul şi demonul”, considerat ca fiind cel mai bun după „Ostrov”, este inspirat dintr-o istorioară din viata Sfântului Ioan, Arhiepiscopul Novgorodului, care în timpul vieţii, fiind ispitit de diavol în chilia sa în timp ce îşi făcea pravila de rugăciune, a reuşit prin puterea Crucii să îl lege pe acel demon şi să îi poruncească să îl ducă la Ierusalim ca să se închine la Mormântul Domnului Iisus Hristos.

Pornind de la această istorioară, regizorul filmului „Monahul şi demonul” reuşeşte să ne dovedească că timpurile nu s-au schimbat şi că lupta pentru sufletele noastre este aceeaşi. Astfel, regizorul Dostal ne aduce trecutul în realitatea pe care o trăim zi de zi.

O realitate lipsită de pocainţă, plină de ispite şi unde, de cele mai multe ori, avem impresia că nu putem face faţă încercărilor. După ce urmăreşti acest film iţi dai seama de luptele pe care le are de înfruntat fiecare monah în mănăstire, dar şi fiecare crestin în lume, pentru a-şi câştiga mântuirea. După cum au precizat regizorul, Nicolae Dostal, şi scenaristul, Iurii Arabov, filmul „Monahul şi demonul” este despre Dragoste, ea ne vorbeşte încă o data nu doar despre victoria binelui asupra răului, dar şi despre felul în care trebuie să ne iubim unii pe alţii, precum şi despre ceea ce este şi mai important — să ne iubim vrăjmaşii.

mai mult
Film

Filmul “N-ai fost niciodată aici” pe ecranele din România înainte de a fi lansat în S.U.A. și Marea Britanie

niciodata-vizual

Cel mai nou film al actorului american Joaquin Phoenix, „You Were Never Really Here” („N-ai fost niciodată aici”) va avea premiera în cinematografele din România la începutul lunii martie, pe 2 martie, înainte de lansările din SUA (6 aprilie) sau Marea Britanie (9 martie). Încadrat la categoria de rating IM-18 (interzis minorilor), lung-metrajul regizat de faimoasa Lynne Ramsay  a fost prezentat în Competiția oficială la Festivalul de la Cannes ediţia din vara trecută și a obținut premiile pentru cel mai bun scenariu (Lynne Ramsay) și cel mai bun actor (Joaquin Phoenix).

Cronicarii de film de la publicaţia “The Times” l-au comparat cu „Taxi Driver” al lui Martin Scorsese „This is the Taxi Driver for a new century” au scris ei.

„O bijuterie atât pentru fanii filmului de acțiune cât și pentru cinefilii arty. Suntem cu toții norocoși că este aici”, scrie despre film Evan Saathoff (Birth.Movies.Death.), în timp ce “The Independent“ spune că „ spectatorii care au văzut We Need to Talk About Kevin știu deja că Lynne Ramsay este o maestră a tensiunii”.

La Cannes, filmul a fost prezentat în Competiția oficială și a obținut premiile pentru cel mai bun scenariu (Lynne Ramsay) și cel mai bun actor (Joaquin Phoenix).

Coloana sonoră poartă semnătura lui Jonny Greenwood. Faimosul chitarist nu este la prima colaborare cu lumea filmului. Tot el a semnat coloana sonoră pentru „There will be blood” și „Phantom Thread” regizate de Paul Thomas Anderson, pentru cel din urmă fiind nominalizat la Oscar la categoria „Cea mai bună coloană sonoră”.

Foto: original

Interpretul principal, Joaquin Pheonix, cunoscut cinefililor pentru rolurile din „Gladiatorul”, „Johny Cash” sau „Her”, este cîştigător al unui premiu la Cannes, un Glob de Aur, un Premiu Grammy și are trei nominalizări la Oscar. În „N-ai fost niciodată aici” îl interpretează pe Joe, un bărbat violent, fost om al legii, care își câștigă existența ca asasin plătit. Pentru portretul lui cinematografic,regizoarea foloseşte numeroase flash-back-uri care aduc în prim-planuri foarte scurte momente traumatizante, clipe de coşmar din copilăria personajulului, şi  surprinde spectatorul dezvăluind o latură sensibilă, caldă, a lui Joe care locuiește împreună cu mama o bătrână bolnavă pe care o îngrijește cu răbdare şi devotament. Acțiunea se desfăşoară cu rapiditate, odată ce Joe primește misiunea de a  găsi  fiica minoră a unui politician ajunsă într-o casă de postituţie.

Originară din Glasgow, regizoarea Lynne Ramsay a obținut deja peste 30 de premii, între care cinci la Cannes și un premiu BAFTA. Este considerată una dintre cele mai îndrăznețe regizoare britanice ale cinematografiei independente contemporane. Lynne Ramsay și actorul Joaquin Pheonix au participat anul trecut în România la festivalul Les Films de Cannes à Bucarest.

mai mult
Film

Lungmetrajul „Un pas în urma serafimilor”, cele mai multe nominalizări la gala premiilor Gopo 2018

serafimi

Lungmetrajul „Un pas în urma serafimilor”, în regia lui Daniel Sandu, a primit cele mai multe nominalizări, 15, la gala premiilor Gopo 2018, urmat de „6,9 pe scara Richter”, de Nae Caranfil, şi „Aniversarea”, de Dan Chişu, cu câte opt nominalizări fiecare.

Cele cinci lungmetraje nominalizate la categoria „cel mai bun film” la gala Gopo 2018 sunt: „6,9 pe scara Richter” (în regia lui Nae Caranfil), „Breaking News”, de Iulia Rugină, „Fixeur”, în regia lui Adrian Sitaru, „Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor”, de Emanuel Pârvu şi „Un pas în urma serafimilor”, regizat de Daniel Sandu.

Un număr de 23 de lungmetraje româneşti lansate în cinematografe în 2017 au fost luate în considerare de către juriu pentru desemnarea nominalizărilor celei de-a XII-a ediţii a premiilor Gopo. Câştigătorii vor fi anunţaţi în cadrul Galei Premiilor Gopo, care va avea loc pe 27 martie la Teatrul Naţional „I.L. Caragiale” din Bucureşti.

La această ediţie, cele mai multe nominalizări au primit: „Un pas în urma serafimilor”, în regia lui Daniel Sandu – 15, „6,9 pe scara Richter”, de Nae Caranfil şi „Aniversarea”, de Dan Chişu – 8 nominalizări, „Ana, mon amour”, regizat de Călin Peter Netzer, „Breaking News”, de Iulia Rugină şi „Fixeur”, de Adrian Sitaru – 7 nominalizări.

La categoria „cel mai bun regizor”, nominalizaţii sunt: Nae Caranfil, Călin Peter Netzer, Iulia Rugină, Adrian Sitaru şi Daniel Sandu.

„Cea mai bună actriţă într-un rol principal” va fi aleasă dintre Diana Cavaliotti („Ana, mon amour”), Voica Oltean („Breaking News”), Ela Ionescu („Dimineaţa care nu se va sfârşi”), Cristina Flutur („Hawaii”) şi Ofelia Popii („Portrete în pădure”)

La categoria „cea mai bună actriţă într-un rol secundar”, au fost nominalizate Carmen Tănase („Ana, mon amour”), Simona Bondoc („Aniversarea”), Diana Spătărescu („Fixeur”), Rodica Lazăr („Hawaii”) şi Ana Ciontea („Mariţa”).

Statueta Gopo pentru „cel mai bun actor într-un rol principal” îi va reveni unuia dintre protagoniştii: Mircea Postelnicu („Ana, mon amour”), Andi Vasluianu („Breaking News”), Tudor Aaron Istodor („Fixeur”), Alexandru Potocean („Mariţa”), Şerban Pavlu („Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor”) şi Vlad Ivanov („Un pas în urma serafimilor”).

În cursa pentru câştigarea statuetei acordate „celui mai bun actor într-un rol secundar” intră Emanuel Pârvu şi Lucian Ifrim („Aniversarea”), Adrian Văncică („Ultima zi”), Ali Amir şi Ilie Dumitrescu Jr. („Un pas în urma serafimilor”).

Dintre documentarele de lungmetraj care au intrat în atenţia juriului de nominalizări, vor fi supuse votului producţiile: „Braşov 1987. Doi ani prea devreme” (r. Liviu Tofan), „Eu sunt Hercule” (r. Marius Iacob), „Ouăle lui Tarzan” (r. Alexandru Solomon), „Planeta Petrila” (r. Andrei Dăscălescu), „Procesul” (r. Claudiu Mitcu) şi „Ţara moartă” (r. Radu Jude).

La categoria „cel mai bun film european”, criticii de film din juriul de nominalizări au votat pentru următoarele cinci titluri distribuite în cinematografele din România anul trecut: „Cealaltă parte a speranţei/ The Other Side of Hope” (r. Aki Kaurismäki), „Despre trup şi suflet/ On Body and Soul” (r. Ildikó Enyedi), „Dunkirk/ Dunkirk” (r. Christopher Nolan), „Mister în Slack Bay/ Ma loute” (r. Bruno Dumont) şi „(M)ucenicul/ (M)uchenik” (r. Kirill Serebrennikov).

Nominalizările la toate categoriile Premiilor Gopo au fost stabilite de un juriu de preselecţie alcătuit din profesionişti din domeniu: Nap Toader (regizor), Iuliana Tarnoveţchi (producător), Barbu Bălăşoiu (operator), Radu Corciova (scenograf), Gabriela Albu (exploatant) şi criticii de film Irina Margareta Nistor, Cătălin Olaru, Cristian Mărculescu, Angelo Mitchievici, Ion Indolean.

Aproximativ 450 de membri activi din industria cinematografică românească vor fi invitaţi să desemneze câştigătorii trofeelor Gopo 2018. Acest lucru va fi realizat printr-un sistem de vot asigurat de firma de audit şi consultanţă PwC România.

Gala Premiilor Gopo 2018, ediţia a 12-a, este organizată de Asociaţia pentru Promovarea Filmului Românesc, cu sprijinul Centrului Naţional al Cinematografiei, Babel Communications şi Ministerului Culturii şi Identităţii Naţionale.

mai mult
Film

28 februarie 1914 – Charlot şi umbrela, începutul unei legende

chaplin

La 28 februarie 1914, omenirea a fost martoră la nașterea  unuia dintre cele mai emblematice personaje ale cinematografiei și culturii universale.  Charlot, căci despre el este vorba, devine pentru prima dată personaj de film odată cu pelicula „Between showers”, tradus cu titlul „Charlot şi umbrela” (1914). Din momentul acela, omuleţul cu melon, mustăcioară şi mers legănat ca de raţă, agitând mereu bastonul prin aer, îşi va începe turneul prin enciclopediile lumii.

El s-a făcut cunoscut ca “Charlot” în Franța, Italia, Portugalia Grecia, Turcia, România, în Brazilia și Argentina a apărut pe generic cu numele de “Carlitos”, iar în Germania a cunoscut faima ca “Vagabond”. A fost un personaj pe care creatorul său, Sir Charlie Chaplin l-a construit treptat, reinventându-l în permanență, adăugându-i mereu alte și alte trăsături fizice și de caracter. Pantofii  uriași, melonul și haina strâmtă ce îmbracă un trup pirpiriu, pantalonii largi și  bastonul cu care își croiește rivalii vor deveni “etichetele” unui vagabond care străbate lumea cu un aer imperial.

Subiectul filmului “Charlot și umbrela” este simplu. Doi tineri, Charlie Chaplin (Masher) şi Ford Stearling (Rival Masher) se află la un moment dat într-o situaţie de rivalitate atunci când fiecare din ei încearcă să ajute o doamnă (Emma Clifton, Lady in Distress) să  traverseze strada peste o băltoacă. Stearling îi cere acesteia să-i ţină umbrela, furată unui poliţist, (Chester Conklin, Policeman), promiţându-i că o va ajuta, moment în care apare Chaplin (fără, însă, celebrul său baston). Împreună pleacă să caute scânduri pe care să le pună peste băltoacă.  Între timp, un alt poliţist (Edward Nolan, Chivalrous Policeman) ajută femeia să treacă strada. La întoarcere, cu scândurile în braţe, Stearling supărat că nu a fost aşteptat, îi cere doamnei înapoi umbrela. Ea îl refuză, iar Stearling este arestat de poliţist pentru că a încercat să-şi recupereze umbrela cu forţa.

La toată scena Chaplin asistă amuzându-se de ceea ce i se întâmplă tovarăşului său. Filmul, alb-negru,  este o înlănţuire de gaguri care, pe parcursul a 15 minute cât durează pelicula, asamblează, piesă cu piesă,  biografia unui personaj care a ştiut prin gesturi simple să vorbească despre lucrurile mari şi să stârnească râsul cu tristeţea sa.  În întunericul din sală pânza se luminează brusc și apare Charlot. Vrea să ajute o doamnă.  Așa a început  totul.

mai mult
FilmPromovate

Festivalul de Film Etnografic Zlatna, Ediția a II-a

film-2

Considerat poarta de intrare în Munţii Apuseni, oraşul Zlatnaare o istorie bimilenară. În perioada romană aici a existat o aşezare înfloritoare – Ampelum – ridicată la rang de municipium, care era un important centru de exploatare a aurului Apusenilor. Dezvoltarea oraşului şi a zonei a fost întotdeauna legată de bogăţia munţilor, astfel, în anul 1747 în Zlatna a fost instalată prima topitorie de cupru din sud-estul Europei. Mineritul şi metalurgia cuprului au fost industriile care au susţinut de-a lungul timpului creşterea economică a zonei, însă au avut preţul lor, poluarea. Timpurile actuale au impus o reorientare a direcţiilor de dezvoltare, o rearanjare a priorităţilor.
Zlatna de astăzi este un oraş curat, un oraş care îşi făureşte un nou viitor, fără a uita valorile şi trecutul vechiului ”Târg de aur”. Autorităţile locale depun eforturi susţinute pentru ca Zlatna să devină o atracţie turistică, prin punerea în valoare a potenţialului natural al zonei, dar şi un centru cultural, un pol al spiritualităţii româneşti. Organizarea Festivalului Internaţional de Film Etnografic este doar una dintre acţiunile menite să releve potenţialul uman al Zlatnei, o modalitate de a ne arăta respectul pentru tradiţiile şi obiceiurile străbune şi în acelaşi timp, deschiderea pentru interacţiunea cu alte culturi.

Primele trei ediţii ale festivalului zlătnean au fost încununate de succes, bucurându-se de aprecierea publicului şi presei din ţară şi din străinătate. Parada portului popular, filmele înscrise în competiţie, spectacolele folclorice şi celelalte manifestări prilejuite de acest eveniment au reuşit să aducă în inimile tuturor o fărâmă din bogăţia spirituală a poporului nostru, din tradiţiile şi obiceiurile româneşti, dar şi ale altor popoare, în cadrul festivalului concurând filme sosite şi din alte ţări, ca Spania, Polonia, Japonia, Croaţia, Africa de Sud, Turcia, Cehia, Germania, Mexic, Italia. Pe lângă proiecţia filmelor, spectacolele susţinute de artişti locali şi invitaţi, nume importante din viaţa cultural-artistică românească au trezit interesul publicului an de an cu ocazia manifestărilor prilejuite de Festivalul Internaţional de Film Etnografic. Dumitru Farcas, Ioan Bocsa, Mariana Anghel, Sava Negrean-Brudascu, Cristian Pomohaci, Traian Jurchela, Corina Chiriac, Stela Enache sunt doar câteva nume dintre cele care ne-au onorat cu prezenţa în zilele FIFE, la Zlatna. Dar cel mai important moment al fiecărei ediţii, cheia de boltă a întregului eveniment, a fost, în fiecare an, parada portului popular, care deschide festivalul. Sute de oameni din Zlatna şi satele aparţinătoare, dar şi delegaţi din alte localităţi din judeţ, îmbracă cu mândrie patriotică minunatele costume populare şi însoţiţi de care şi căruţe, traversează oraşul. Este o manifestare a bucuriei şi a emoţiei, o manifestare a respectului faţă de trecut, faţă de moştenirea culturală şi tradiţiile poporului român.
La fiecare ediţie a Festivalului Internaţional de Film Etnografic, din juriu au făcut parte personalităţi importante ale vieţii cultural-artistice româneşti. La prima ediţie, 2013, am avut onoarea de a-l avea ca preşedinte de juriu pe regretatul regizor Geo Saizescu, alături de care au jurizat regizorul Al. G. Croitoru, îndrăgitul actor Sebastian Papaiani, Călin Căliman, critic de film, Horia Barna, jurnalist, reprezentantul Institutului Cultural Român, Marcel Negruti, RomâniaFilm, Marian Stere, redactor Radio România Internaţional, Claudia Motea, actriţă româno-canadiană, reprezentanta în juriu a românilor din diaspora, Nicolae Clonţa, viceprimarul oraşului Zlatna, Mălina Dragnea, reprezentanta comunităţii locale, om de afaceri şi Horia Tanislav, profesor de muzică la liceul zlătnean. În 2014, preşedinte al juriului a fost maestrul Dorel Vişan iar membrii au fost Călin Căliman, critic de film, Horia Barna, jurnalist, ICR, Cristi Toporan, regizor Digi24, unul dintre laureaţii ediţiei 2013, Marian Stere, redactor Radio România Internaţional, conferenţiar doctor Florin Toader, profesor de cinematografie la Universitatea Hyperion şi Ionuţ Fulea, îndrăgitul interpret de folclor, fiu al acestor locuri. Anul trecut, la ediţia a III-a – 2015, preşedintele juriului FIFE a fost maestrul Dorel Vişan iar din juriu au mai făcut parte cunoscutul regizor, scenarist şi producător de film Nicolae Mărgineanu, Carmen Ştefănescu, realizator tv, membră a Uniunii Cineaştilor din România, Călin Căliman, critic de film, maestrul Dumitru Fărcaş şi profesor doctor Ioan Bocşa, doi reprezentanţi de mare valoare ai folclorului românesc şi regizorul Cristi Toporan de la Digi24Tv.
Ca manifestări conexe ale festivalului, în fiecare an au loc cu ocazia FIFE Zlatna lansări de carte, expoziţii, ateliere de lucru. În 2015, am avut plăcerea de a găzdui o retrospectivă Elisabeta Bostan, regizoarea fiind alături de noi pe tot parcursul celor trei zile de festival.
Şi în acest an, la a IV-a ediţie a festivalului, în juriu vor fi invitaţi oameni de artă şi cultură, specialişti în domeniul etnografic sau cinematografic.
Prezentator al festivalului a fost cunoscutul Octavian Ursulescu, la două ediţii, iar la ediţia din anul 2014, îndrăgita interpretă Corina Chiriac.

Câştigătorii trofeului FIFE la primele ediţii au fost:
2013 – „De la spicul de grâu, la pictură” / „Od zrna do slike” – producător- HRT – Televiziunea croată, Olimp și Atalanta, scenariu și regia Branko Istvancic
2014 – „Satul de demult”, regia: Dumitru Budrală
2015 – “Acasă la Brâncuşi”, producător: Radu Tora

Aşteptăm cu interes şi în acest an ca realizatorii de filme cu specific etnografic să-şi înscrie producţiile în festivalul nostru, pentru că ne dorim ca tradiţiile, cultura şi specificitatea poporului roman, dar şi a altor popoare, să fie relevate publicului, pentru a pune în valoare ceea ce ne diferenţiază, dar mai ales, ceea ce ne uneşte.

mai mult
Film

„Teatru” sau „când poezia urcă pe scenă”

teatrul2

Azi suntem actori, 
Deși pe scenă se joacă 
Despre dragoste, minciuni și eroi
Cum era și-ntre noi altădată. 
Hai, pune-ți cealaltă mască, te invit!
Și zâmbește sub lumini și decor
De azi sentimentele nu se simt
Decât în piese de teatru despre niciun amor.

Respiră adânc, vedem la final cine trăiește…
Începe, se-ncheie: cortinele trase ne sunt
Și-ntrebarea e doar „Cine iubește?”,
Nu „Cine iubește mai mult?”.

M-am îndrăgostit de teatru când nu-l înțelegeam. Mergeam la Casa Sindicatelor sau la Teatrul „Toma Caragiu” din Ploiești. Mergeam cu școala de cele mai multe ori, dar mi-am luat și bilete cu prietenii, pe când eram la liceu. La teatru am cunoscut nobelețea performând și primind aplauze, iar la Sindicate am aflat că arta primește aplauze mereu, chiar și în fața unui public mai dezinteresat sau zgomotos.

M-am îndrăgostit de teatru la fel cum te îndrăgostești prima dată: la prima vedere, amăgitor, intens, orbitor, fără logică, contrar priorităților, pe viață (chiar dacă inima ta se mai mută).  M-am îndrăgostit de teatru din momentul în care am simțit ecoul sălii imense, scaunele de catifea, uzate prin colțuri, care au păstrat în strănsori amintirea generațiilor ce au simțit emoția primului sărut. M-am îndrăgostit când am simțit mirosul de lemn vechi și praf de recuzită, când luminile stinse înainte de spectacol mi-au ascuns sentimente, când liniștea era zgomotul atâtor suflete nerăbdătoare. M-am îndrăgostit de teatru când nu-i înțelegeam arta, ci doar iubeam creația în forma ei brută, dar cu-n perfect finisaj. M-am îndrăgostit de oamenii de la teatru, de aplauzele lor, de magia care coboară când cortinele se trag, de actori, de vibrația glasurilor și de ochii lor ce transmit atâta energie, chiar de ești spectator dintr-un ultim rând. M-am îndrăgostit…

Când am revenit la București am mers la un altfel de teatru. Era o sală mai mică, dar o emoție la fel de mare. Și atunci mi-am dat seama că m-am reîndrăgostit de teatru: acum, într-un alt fel; unul pe care îl înțelegeam. Era artă adusă la viață, într-o formă sub care să ne arate că singura artă e viața. Era vocea blândă care ne spunea că nu suntem reali, că, în fond, suntem teatru: cu măști, sentimente de ocazie, zâmbete sparte de aplauze, dar cu o trăire atât de profundă a fiecărui moment… Carpe diem, cum s-ar spune. M-am reîndrăgostit de teatru atunci când mi-am dat seama că toată vraja lui stă în priviri… Și ce-i mai frumos decât privirea pentru un om bolnav de „a vedea”? Ce e de reținut e că nu te duci la teatru să vezi cu ochii, ci cu sufletul; să vezi dincolo de replici, dincolo de disciplină, de măiestrie și talent. Te duci să vezi trăirea și s-o privești atent în ochi, până când pupilele i se dilată, să o confrunți, până pierzi, te domină și ajungi să o simți. Așa e teatrul: o poartă deschisă spre tot ce ești și ce nu ești, spre tot ce ai putea și ce nu vei fi niciodată; teatrul e o definiție a cuvântului „tot”.

Recent, am fost la un spectacol al trupei de teatru care m-a reîntors la o veche iubire. ARTonic a jucat la El Grande Comandate. Au jucat despre iubire și despre lipsa ei. Într-un spațiu cât o sufragerie, am întâlnit câteva zeci de oameni pasionați: de toate vârstele, cu ocupații diferite, cu entuziasm distinct, dar uniți de aceeași bucurie din privire: vraja privirii, cu efecte evidente. S-a râs mult, s-a aplaudat și mai mult, dar, cel mai important, au fost ridicate întrebări. „Cine iubește?” ar fi o întrebare relevantă și, totodată, numele piesei. Și ai fi surprins de câte posibile răspunsuri îți pot oferi 2 ore, în acest cadru. Am plecat de la teatru cu o singură dezamăgire: mă gândeam că am ratat un spectacol al trupei. În rest, am rămas cu aceeași idee pe care mi-a înfiripat-o primul spectacol la care am fost: teatrul e viață, e expunerea ei în formă vie, vibrantă, pe scenă. E viața goală, nuditate superbă a experinețelor trăite și posibile, e emoție în versuri.

Acum, mi-am luat bilete la Metropolis și la operă pentru săptămâna următoare. Bolnav, aștept să privesc trăirea drept în ochi!

Dacă vrei și tu să te îndrăgostești de teatru, ARTonic te așteaptă pe 28 februarie, iar rezervările le poți face aici. În rest, se joacă teatru în fiecare săptămână la sălile de spectacol, dar și prin lumea noastră cotidiană. Trebuie doar să ții ochii deschiși (ți-am spus ce ochi…)!

28176232_1864770226897859_2030375373_n

27857950_1770972496288479_2321080096898305959_n

Larisa Bălan

mai mult
Film

Gelu Niţu: Nu zic să aruncăm cu roşii, dar nici să lăudăm cu deşănţare ce nu merită

gelu-nitu-768×343

Gelu Niţu este un actor atipic; este iubit de public fără a fi popular. Nu e un renumit al bonomiei teatrale, vorbeşte rar şi puţin despre el, nu îşi dă în public cu părerea, nu se bagă în seamă, dar joacă mult şi divers. Şi o face bine. Multor colegi actori pare să le fie drag şi spun că este un partener pe care şi-l doresc pe scenă. Inevitabil, probabil mulţi îl şi invidiază pentru cât e de ocupat şi de tonic. El vrea să fie cunoscut doar la ridicarea cortinei. Şi are multe de arătat cu acest prilej. Dar în spatele cortinei, la cabină, în haine civile, lângă costumul agăţat în cui, farmecul de prieten al lui Gelu Niţu, simţul umorului sprinten şi complicitatea inteligentă în discurs îl fac un interlocutor alături de care poţi sta de vorbă uitând de reportofonul care înregistrează documentar fiecare cuvânt, până la descărcarea bateriei.

Gelu Niţu: Ştiu că se obişnuieşte ca primul cuvânt să îl aibă intervievatorul care începe să scormonească în gândurile celui intervievat. Eu am să fiu mai puţin convenţional de această dată şi sper ca lipsa asta de convenţionalism să dureze pe tot parcursul interviului. Îmi e frică să nu fiu cumva banal în ceea ce voi povesti, nu vreau să bat drumuri comune, nu vreau să dau răspunsuri stupide, la care se aşteaptă toată lumea, aşa că ajută-mă, te rog, să nu se întâmple chestia asta.

Alina Epîngeac: Nicio grijă. Din acest punct de vedere sunteţi pe mâini bune. Şi dacă tot am stabilit să nu fim banalo-convenţionali, am să vă întreb ca în „Minunea” lui Sorescu: „Ce mai faci?”

Am înţepenit. Chiar nu ştiu ce să răspund. Păi ce să fac? Uite că spre surprindere mea pot să zic cu sufletul împăcat că fac bine. În această etapă de viaţă, în care mă aflu acum, sănătos, slavă Domnului, am destul de mult de lucru. De curând am avut o surpriză foarte plăcută. Imediat după ce am avut premiera cu „Vârstele lunii” de Sam Shepard în regia lui Toma Dănilă, de la Unteatru, unde joc împreună cu prietenul şi colegul meu Constantin Cojocaru, la câteva zile am primit, pe neaşteptate, propunerea să încep deja ceva la Teatrul Odeon. Şi, ca să nu fiu vag în răspunsul meu, sintetizând, am bucuria de a juca în cinci teatre de stat şi două teatre particulare. Deci cam asta fac.

Ştiu că actorii nu prea agreează o perioadă de vacanţă lungă între repetiţii.

Da, nici eu. După o perioadă de repetiţii susţinute, când se întâmplă să ai un rol care te solicită mai mult îţi doreşti un timp în care să îţi aduni forţele. Dar asta nu durează prea mult. Ai nevoie de o săptămână, două, după care începi să te gândeşti că deja ar fi cazul să începi ceva nou. Ai „trândăvit” destul.

Aş vrea să vorbim puţin despre cel mai recent rol, Ames din „Vârstele lunii”. Cum a fost această întâlnire? A fost una dintre acele Întâlniri cu „Δ mare cu acest rol?

Mi-e frică să spun cât de mic sau mare este „î”ul. În orice caz a fost o întâlnire foarte plăcută, deosebit de plăcută chiar. Mi-e frică să cataloghez eu; să spun eu despre mine însumi. Îi las pe alţii. Pentru mine este foarte foarte foarte plăcută. Şi subliniez aceşti trei de „foarte”. A început foarte simplu, cu un telefon primit de la actorul Toma Dănilă care de la o vreme a început să cocheteze din ce în ce mai serios şi cu regia, mi-a spus că are o piesă americană în două personaje pe care a tradus-o şi m-a întrebat dacă aş fi de acord să lucrăm împreună. Textul mi s-a părut foarte ofertant şi am acceptat. Asta şi pentru că vreau să ţin cât mai aproape de generaţia tânără. În ultima vreme am încercat să păstrez cât mai bine contactul cu cei care vin din urmă şi pot să împrospăteze felul de gândire al unui matur.

E un schimb de experienţă?

„Şablonizarea” pândeşte la toate colţurile. Dacă lucrezi exclusiv cu oameni din aceeaşi generaţie, se poate întâmpla să perpetuezi acelaşi şi acelaşi sistem de a face teatru, fără să mai fii atent la ceea ce se întâmplă proaspăt în jur. Eu încerc să privec cu atenţie ce fac cei tineri. Şi noi când am fost la început eram urmăriţi cu interes şi asta ne-a prins bine. Chiar în acest moment am mulţi parteneri tineri. Mă uit cu plăcere la ei şi mă bucur să le observ calităţile care în scurt timp îi vor transforma în mari personalităţi actoriceşti. În spatele nostru vin enorm de mulţi tineri. De zeci de ori mai mulţi decât atunci când eram eu de vârsta lor.

Şi e bine sau nu prea?

Partea proastă e că îşi găsesc greu de lucru. Dar fenomenul acesta îşi are şi partea lui bună: concurenţa este fantastică între aceşti mulţi, poate chiar prea mulţi absolvenţi şi dintre ei e normal să se cearnă realele talente.

Şi chiar reuşesc cei mai talentaţi? Sau cei care au şansă sau coatele mai ascuţite?

Ei, aici este o discuţie veşnică. Cine sunt cei care reuşesc? De tânăr am auzit lucrul ăsta şi de-a lungul vieţii de foarte multe ori, că într-un grup de, să zicem, zece oameni aproximativ egal talentaţi, cu aceleaşi calităţi, reuşesc cei care au puţin mai mult noroc. Pot fi zece „George Constantini” într-un grup. Dar o să reuşescă „George Constantin-ul” căruia i se pune în faţă un text special, cu un regizor foarte bun şi într-un context foarte bun. Contextul este hotărâtor în meseria asta. Dacă se împlinesc aceste trei condiţii chiar ai şansa să faci ceva important şi să însemni ceva. Nu mai vorbim despre cei care, cu sau fără voia lor, dau cu piciorul şanselor care li se ivesc. Eu, de exemplu. Am făcut prostia asta de câteva ori; mi s-a pus şansa pe tavă, eu m-am uitat lung la ea şi n-am recunoscut-o. Ea, şansa, s-a simţit jignită şi s-a dus la altul. Că doar nu era să stea să îmbătrânească aşteptându-mă pe mine.

„Eu nu am ştiut să mă zbat, nu sunt un luptător”

Şi ai cum să momeşti această şansă?

Cred că stă puţin şi în puterile fiecăruia. Am văzut de curând o declaraţie a unui actor american – eu nu mă omor după el, dar el e o vedetă, a filmat şi pe la noi – care spunea un lucru pe care eu nu am ştiut să îl fac: „Eu nu aştept să vină proiectele la mine. Mă duc în întâmpinarea lor. Eu provoc proiectele”. Adică el se interesează, caută texte, caută regizori, stă în preajma decidenţilor. Nu aşteaptă doar să îi sune telefonul şi să fie invitat. Eu unul respect acest tip de acţiune, dar nu fac parte din această categorie. Eu nu am ştiut să mă zbat, nu sunt un luptător. Dar în momentul în care mi s-a propus ceva, da, atunci pot să spun cu mâna pe suflet că am făcut ce era de făcut la maximul puterilor mele, atâtea câte le-am avut. Ştiu demult, de la părinţii mei, un principiu care m-a urmărit toată viaţa şi de care o să ţin cont până la capăt: când faci un lucru, încearcă să-l faci cât mai bine posibil.

Sunteţi un actor care se ia foarte în serios pe scenă. Indiferent că aveţi de jucat într-o farsă, o comedie, o dramă, o tragedie, indiferent de natura personajului. Sunteţi foarte versatil. De unde vine această personalitate artistică multiplă? E dobândită, e înnăscută, educată…

În mine zac mai mulţi oameni. Ştiu asta şi mi s-a şi spus. Eu nu sunt într-un singur fel. Nu sunt un om sobru sau vesel sau exuberant sau depresiv. Sunt în toate felurile. Poate că asta mă ajută să joc tipuri diferite de personaje. Nu pot să spun când şi de ce anume sunt într-un anume fel. Nu ştiu ce declanşează felul meu de a fi. Sunt un om echilibrat în general (mi-ar plăcea să cred asta). De-a lungul anilor am făcut roluri şi mai bune şi mai puţin bune. Sunt foarte conştient de lucrul ăsta. Dar ştiu că de multe ori se întâmplă ca la şcoală – din cauza unor lucruri mai slabe pe care le-am făcut, cele foarte bune, uneori, nu au fost apreciate la justa lor valoare. În şcoală am păţit asta: după ce fusesem premiant, luasem toate coroniţele posibile în toţi anii de şcoală generală, când am intrat la liceu, la Sfântul Sava, prima notă luată a fost un patru. Pentru că în ziua respectivă învăţasem pentru toate materiile, mai puţin la botanică. Şi domnul profesor, care era poreclit „Zarzavat”, m-a ascultat şi mi-a trântit un patru. Şi apoi, chiar dacă ştiam de şapte, opt, nouă la celelalte materii, profesorii vedeau patru la botanică… Aha! Şi în loc de opt sau nouă primeam şapte. Îi ajunge, ziceau ei… Am povestit întâmplarea din liceu, pentru că am păţit aşa şi în teatru. La începuturile carierei mele eram anunţat cumva cu surle şi trâmbiţe că ce mare şi tare am să fiu eu. Şi apoi a venit un moment când am fost distribuit într-un spectacol important, în care, din cauza emoţiilor şi din cauza altor factori, care nu ţineau numai de mine – nu am fost singurul vinovat; cele mai importante indicaţii erau „Gelu, tare şi răspicat!” – ei bine, am ratat. Şi chiar dacă vina era împărţită, eu fiind personajul principal, toate s-au spart în capul meu. Nu am avut nişte cronici foarte elogioase, ba din contră. Şi în mare parte aveau dreptate. Dar eu nu puteam să stau şi să explic pe toate străzile de ce eu am jucat în felul în care am jucat. Nu puteam să răspund cronicilor din ziare de ce am greşit. Deşi argumente erau. Dar a trebuit după aceea, ani în şir, să fac roluri destul de multe şi destul de bune, chiar dacă nu neapărat în spectacole foarte importante, pentru ca, în sfârşit, să îmi recapăt un statut. Drumul meu a fost puţin atipic. Mi-am construit poziţia pe care o am astăzi, atât cât e, nici mai mult nici mai puţin, cu multă muncă şi o mare seriozitate. Ba chiar eram contrariat că vreme îndelungată lumea continua să se mire: „Vai, dar tu chiar eşti bun!”. Mi se întâmplă şi azi.

Care e statutul pe care spuneţi că l-aţi dobândit? Pe ce poziţie consideraţi mai exact că vă aflaţi?

Între noi există o ierarhie recunoscută mai tacit sau mai pe faţă de cam toată lumea cu mintea la cap. Ştim cu toţii cam care sunt adevăraţii fruntaşi, în funcţie de CV şi de calitatea realizărilor. Nu suntem egali. Ca în armată –  e la fel de multă nevoie şi de generali şi de soldaţi. Din fericire, sunt destui care se mulţumesc să ajungă şi sergenţi. Şi le e foarte bine aşa. Pe umerii lor generalii obţin victorii. Eu cu statutul de sergent nu m-aş fi putut mulţumi niciodată. Cred că sunt un bun colonel şi fac tot ce îmi stă în putinţă pentru a merita bastonul de general. Timp ar mai fi.

Parcursul profesional a mers mână în mână cu cel personal?

În viaţa personală am încercat, din instinct probabil, şi sper că am şi reuşit, să rămân un om normal. Fără să etalez veleităţi artistice pe stradă, la restaurant, în cabinete. Am încercat să îmi păstrez cele câteva calităţi pe care le am pentru momentul în care cortina se ridică pe scenă. Doar atunci vreau să fiu actor. În rest vreau să fiu un om normal.

„Dacă tu te gândeşti doar cum să arăţi cât de „cel mai bun” eşti, rolul e ratat”

Publicul îi cunoaşte şi îi îndrăgeşte foarte mult pe actorii histrioni care spun bancuri, sunt populari, adună oameni în jurul lor. Nu e o condiţie sine-qua-non, nu?

Nu. Dar nici nu trebuie judecat acest lucru. Nu e bine sau rău. Nu înseamnă că cei care îşi demonstrează veleităţile actoriceşti şi în viaţă fac un lucru rău. Mai ales dacă pe scenă sunt cel puţin la fel de buni. Actorii sunt de mai multe feluri. Au structuri diferite. Unii sunt geniali de la prima lectură.

Nu e periculos, nu există riscul să intri cu rolul gata mort în premieră?

E discutabil. Unii au reuşit să fie grozavi de la început până la sfârşit. Şi la prima lectură, şi în timpul repetiţiilor, şi când a venit publicul în sală. Dar sunt cazuri rare. Sunt şi actori geniali care la prima lectură dau impresia că sunt analfabeţi. Bâjbâie, se încurcă, transpiră, se jenează, nu ştiu să citească logic din prima. Fac greu cunoştinţă cu textul. Dar îi vezi de la repetiţie la repetiţie cum pun cărămidă peste cărămidă şi, când spectacolul iese la public, sunt de nerecunoscut – în sensul cel mai bun al cuvântului. Şi există şi categoria „sprinţară”, cei cărora totul li se pare uşor, totul e din vârful buzelor şi al degetelor. Cei care au aerul ăla de „ştie băiatu’ meserie, îţi arăt eu aicea cum se face”. Doamne fereşte să le sugerezi, cu bună intenţie, cum s-ar putea rezolva un moment sau altul din rolul lor. Îi simţi cum se aricesc şi te întreabă din priviri cum de-ţi permiţi. Şi ei nu au altă preocupare decât să îţi arate cât de buni sunt ei. Dacă tu te gândeşti doar cum să arăţi cât de „cel mai bun” eşti, rolul e ratat. Pentru că se vede. Şi e jenant şi enervant.

Şi calea de mijloc?

După părerea mea, actorul trebuie să fie modest cu măsură, să nu fie umil. Încrederea în sine are o importanţă pe care nu e bine să o neglijezi. Încrederea în sine îţi dă încredere în personajul pe care îl joci. Dacă tu ai încredere că ceea ce faci este bine, dar cu măsura bunului simţ, lucrul ăsta se transmite. Eu, ca spectator, te văd că eşti acel personaj şi m-ai luat cu tine. Atunci partida este câştigată. Dar dacă eu văd că tu vrei să îmi deomnstrezi cât de mare actor eşti, m-ai pierdut.

Şi eu ştiu că mai există o categorie de actori. Cea din care faceţi parte dumneavoastră.

Dar eu din ce categorie fac parte?

Categoria care joacă la potenţial maxim doar în spectacol. Care la repetiţii nu turează întotdeauna motoarele la temperatură maximă.

E adevărat şi asta nu e neapărat o calitate, dar mi-o asum. Se întâmplă ca pe parcursul repetiţiilor, după ce am găsit personajul, să îmi fie jenă să tot repet aceleaşi lucruri zi de zi. Şi asta nu ar trebui să se întâmple, pentru că asta e condiţia actorului profesionist. Dacă trebuie repetat de o sută de ori acelaşi lucru, actorul profesionist trebuie să poată să o facă fără nicio problemă. Mie asta îmi lipseşte. Eu nu aş fi funcţionat în genul teatrului independent occidental unde se programează cincizeci de reprezentaţii seară de seară cu acelaşi spectacol. Cred că m-aş fi plictisit îngrozitor. Mie îmi place să joc roluri diverse. Chiar dacă inevitabil se întâmplă să repet unele mijloace de la un rol la altul, că doar oameni suntem, poveştile sunt diferite, ambientul e altul, partenerii sunt alţii. Ideea de a juca seară de seară acelaşi lucru mă inhibă. Dar, legat de această „ciudăţenie” a mea, au existat momente în timpul lucrului când unii regizori nu au privit cu prea mare încredere felul meu de a repeta şi mi-au şi spus-o. Dar după premieră, când rezultatul a fost cel pe care şi-l doreau, foarte bun au zis ei, s-au liniştit şi m-au felicitat în gura mare. Scuze că spun asta, dar chiar aşa s-a întâmplat. Am colegi care repetă tot timpul în plin. Eu nu. Dar când trebuie o fac.

„Visul meu e să am regizori care ştiu ce să spună şi ştiu să răspundă la întrebări”

Se pare că sunteţi destul de incomod la repetiţii.

Ba deloc. De fapt eu sunt destul de cuminte la repetiţii. Îmi place foarte mult să ascult regizorii. Visul meu e să am regizori care ştiu ce să spună şi ştiu să răspundă la întrebări. Eu pun multe întrebări la repetiţii pentru că vreau să ştiu ce gândeşte personajul când spune ceva. Cu ce intenţie. Mie, unul, îmi place să ştiu ce vrea regizorul de la personajul meu şi de la mine, de ce m-a distribuit pe mine. Nu vreau să dau senzaţia acum că dau lecţii. Doamne fereşte! Astea sunt lucruri care se învaţă încă din şcoală. Pe urmă, pe parcursul vieţii şi al activităţii nu facem decât să le conştientizăm cu adevărat şi să le aprofundăm.

Ce trebuie să spună un regizor pentru a vă câştiga încrederea?

Au existat regizori pe care i-am ascultat cu sfinţenie, pentru că au avut un discurs de necontrazis. Propunerea prin care ei voiau să transmită acel text către public era foarte convingătoare, drumul lor foarte valabil. Dar se poate întâmpla ca regizorul să spună ceva, tu să fii foarte de acord şi ambii să fim în greşeală. Şi el, şi eu odată cu el. Se poate ca regizorul să greşească şi tu să dai ca prostul din cap, să spui „da, da, da” şi să mergeţi aşa, mână în mână, cu capul înainte, într-o tâmpenie.

Eu vă consider un actor foarte serios. Care credeţi că sunt calităţile unui actor serios?

Îţi înţeleg întrebarea, înţeleg şi de ce mi-o adresezi şi o să îţi dau un răspuns care o să fie surprinzător, în mod paradoxal, pentru că este caraghios de simplu. A fi un actor serios înseamnă, în primul rând, să te prezinţi acolo unde eşti chemat la ora fixată. Să asculţi pe bune ceea ce ţi se spune despre proiectul propus. Să discerni în mod real dacă ţi se potriveşte acel proiect. Să nu te arunci cu capul înainte într-o chestie pe care ştii că nu poţi s-o duci. Şi, odată lucrul început, să fii punctual la repetiţii, să fii pregătit la repetiţie (să „te cunoşti” bine cu textul şi să-l înveţi cât mai repede posibil), să laşi naibii de-o parte problemele personale la uşa intrării în teatru, musai să colaborezi cu regia şi să nu fii o piatră de moară în cârca regizorului, să îţi respecţi partenerii, să le asculţi şi lor punctele de vedere, nu să încerci să ţi le impui numai pe ale tale, să te comporţi firesc cu tot personalul teatrului – pentru că fără ei nu poţi face nimic – să nu intri gâfâind din tramvai direct pe scenă, dă-ţi olecuţă de timp să devii personajul şi tratează întotdeauna cu respect publicul din sală şi nu te menaja, dă tot ce ai de dat. Or mai fi şi alte calităţi necesare pentru statutul de profesionist, dar dacă măcar cele pe care le-am enumerat ar fi respectate, toată lumea ar avea de câştigat.

De ce nu aţi fost niciodată profesor de teatru?

Bună întrebare. Recunosc că am mai fost întrebat în particular. Eu consider că prima mare calitate a unui pedagog trebuie să fie răbdarea. Au ajuns câţiva tineri la mine şi m-au rugat să îi pregătesc pentru intrarea în Institut. Am constatat atunci că am destul de multe de spus, am fost surprins de mine însumi câte taine cunosc şi am încercat să le împărtăşesc. S-a întâmplat ca ori din lipsa mea de abilitate, ori din lipsa lor de receptivitate, lucrurile pe care le spuneam să nu prea ajungă la ei. Şi atunci, pentru că ştiam că asta trebuie să facă un pedagog, mai încercam o dată, şi încă o dată, şi încă o dată. Rezultatul era nesatisfăcător pentru mine. I-am sfătuit pe tinerii respectivi să se apuce de altceva pentru că, dacă vor intra, printr-un noroc chior, în această meserie vor fi nişte nefericiţi toată viaţa, pentru că nu au talent. Pot duce o viaţă onorabilă în orice altă meserie, dar profesia asta, a noastră, e crudă rău de tot cu lipsa de talent. Deci mi-am dat seama că nu am răbdarea şi tactul necesar şi am abandonat gândul de a urma acest drum. Am tot respectul pentru realii pedagogi.

„Eu nu sunt genul de actor care scapă creionul pe jos când vorbeşte un coleg în scenă”

În prezentul teatrului românesc câtă încredere aveţi?

Am, pentru că altfel m-aş fi lăsat de meserie. De multe ori ne ducem la pomul lăudat şi, deşi rezultatul nu e pe măsura aşteptărilor, nu ştiu de ce, laudele curg şi simţi o conspiraţie între lăudători; adică ei laudă, dar îşi fac aşa cu ochiul, în sensul că zicem de bine, pentru că e vorba despre un anume cineva. Dar ne menţinem aşa într-o atmosferă „de bine”, de indulgenţă. Nu zic să aruncăm cu roşii, dar nici să lăudăm cu deşănţare ce nu merită. Cum, ne-cum, cu bune şi rele, cu sublim şi derizoriu, tagma asta a noastră este minunată. Nu vă bateţi joc de ea! O iubesc din tot sufletul şi mă doare când, uneori, e tratată ca a cincea roată la căruţă. Nu merită asta.

Vreau să vorbim despre generozitatea de pe scenă. Pentru că am văzut la dumneavoastră şi am şi scris despre asta, o calitate pe care o preţuiesc foarte mult şi pe care o găsesc prea rar – ascultarea. Sunteţi unul dintre actorii care atunci când ascultă e foarte interesant de privit, fără să facă nimic special aparent, fără să vrea să atragă atenţia. Felul în care ascultaţi e foarte autentic.

Îţi mulţumesc că spui lucrul ăsta şi îl faci cunoscut pentru că eu atunci când sunt pe scenă chiar mă uit şi îl ascult cu atenţie pe cel din faţa mea. Încerc ca reacţiile mele să nu deranjeze momentul celui care este în prim-plan. De mic am avut grijă să nu deranjez ce face altul.

Tot de seriozitate şi respect ţine.

Probabil. Eu nu sunt genul de actor care scapă creionul pe jos când vorbeşte un coleg în scenă. Doar dacă îmi cere regizorul ca să sublinieze nu-ştiu-ce. Dar mie nu mi se pare nimic ieşit din comun ce fac eu. Mi se pare firesc. Cinstea de a asculta şi de a fi în realaţie curată şi cinstită cu partenerii e un dat al profesiei, nu mi se pare ceva greu de realizat. Îmi aduc aminte ce am citit într-un interviu cu Mastroiani. A fost întrebat ce a învăţat-o pe Chiara, fata lui care este tot actriţă. Ce i-a împărtăşit din experienţa lui. Şi el a răspuns foarte simplu. Nu a dat nicio lecţie de teatru. „Am sfătuit-o ca atunci când spune ceva să se gândească la ceea ce are de spus. Dacă ştie de ce spune ce are de spus, nu are cum să fie prost”. Mi s-a părut de o simplitate şi un adevăr dezarmant. A spus atât de simplu un adevăr esenţial pentru meseria asta.

E paradoxal. Simplitatea către care se tinde…

Nu se ajunge uşor la ea.

Exact. Firescul artistic e mai greu de dobândit.

Firescul ăsta e de mai multe feluri. Şi, din păcate, uneori se mai fac confuzii. Se confundă în mod voit sau involuntar felul de a vorbi pe stradă cu felul de a vorbi pe scenă. Publicul nu agreează întotdeauna aducerea firescului stradal pe scenă. În teatru chiar şi o vorbire voit vulgară a personajului trebuie să aibă o nobleţe teatrală. Talentul îl ai sau nu îl ai. Tehnica o înveţi. Îţi adaugi la talent tehnici de joc. Dar talentul e sau nu. Vorba aia – „ăsta e un actor înnăscut, nu făcut”. Sunt oameni născuţi să îţi placă, să fie interesanţi, să îţi atragă atenţia, să nu te poţi uita decât la ei, au o aură cumva, atunci când intră în scenă nu fac niciun efort deosebit şi îi vezi doar pe ei. Asta nu e de explicat.

Tehnica poate să suplinească o strălucire mai puţin strălucitoare?

Doar într-o anumită măsură. Sublim nu poţi fi numai din tehnică. Poţi să fii respectabil. Există actori pe care îi respecţi şi actori pe care îi iubeşti. E foarte important. Unii fac rolul corect, foarte bine. Dar sunt unii care nu respectă nicio regulă şi pur şi simplu îi iubeşti – indiferent dacă joacă personaj pozitiv sau negativ.

„Nu sunt un răsfăţat”

Aţi spus cuvântul „iubire”. Sunteţi iubit de public, simţiţi că sunteţi iubit, primiţi un soi de feedback în sensul acesta?

Nu sunt un răsfăţat. Câteodată… „în nemernicia mea”…

…aţi „muşcat mâna care v-a hrănit”?

…Nu… aveam momente de „pierdere de cunoştinţă” când mi-aş fi dorit să umble elicoptere pe cerul patriei cu panouri de 100/100 cu poza mea pe care să scrie „Gelu Niţu – cel mai extraordinar actor din estul şi sud-estul Europei”. Au fost momente din astea de nebunie. Şi cred că mulţi dintre noi au orgoliul acesta stupid. Dar destul de des am avut plăcerea să mă oprească oameni şi să primesc semne de simpatie. S-a întâmplat să fiu recunoscut când nu mă aşteptam sau, invers, când mă aşteptam la asta să nu mă ştie nici dracu’.

Vorbeaţi mai devreme despre „actorul înnăscut”. Cum a fost naşterea dumneavostră pe scenă?

Aveam 16 ani, aşteptam să intru în scenă şi eram convins că în momentul în care voi păşi în lumină voi cădea pe jos fără suflere. Vor veni 84 de salvări cu tuburi de oxigen, care nu se ştie dacă vor mai putea să mă salveze. Dar am intrat în scenă şi n-am auzit nicio sirenă de salvare. Din contră, m-am simţit deodată Mozart, pentru că asta jucam „Mozart şi Salieri” de Puşkin, am început să spun textul cu o uşurinţă care nu înţelegeam de unde vine, să râd atunci când trebuia să râd cu o mare naturaleţe, fără niciun efort, să spun textul fără nicio bâlbâială, să fiu conştient de tot ce se întâmplă în jurul meu, să am relaţie perfectă cu partenerul meu şi aşa, plutind, dar cu control, să ajung până la finalul spectacolului când din sală, în loc de roşii, pietre şi castraveţi, cum mă aşteptam, au venit flori, apluaze şi strigăte de „Bravo!”. Eu m-am dus cu inconştienţă pe drumul ăsta, l-am ales, nu ştiam cum va fi mai departe, dar uşor-uşor m-am îndrăgostit de această meserie şi mi-am dat seama că nu găsesc alt domeniu în care să mă desfăşor mai bine. Ar mai fi fost unul, dacă stau să scormonesc.

Care?

Vezi că am nişte cucuie pe cap? Le vezi, da?

Credeam că aşa e modelul.

Ei, cucuiele sunt de la pumnii pe care mi-i trag singur în cap de câteva ori pe lună, când mă mai aşez şi eu la pian şi îmi dau seama că nu am studiat suficient. Probabil aveam talent să fiu un bun pianist de jazz, dar cu lucrul la instrument nu e de glumă. Ori stai ore în şir şi exersezi gamele şi arpegiile alea, ori la revedere. Se spune că în meseria de actor poţi lua o pauză de câteva luni, câţiva ani şi o poţi relua fără probleme, ca şi cum nu s-a întâmplat nimic, dar cu instrumentul nu e de glumit. Există o vorbă: „Muzica, dacă o laşi, te lasă şi ea pe tine”.

Deci e mai comod să lucrezi cu tine însuţi ca instrument decât cu un instrument fizic?

Da, deşi în mod cert nu e deloc comod, prin comparaţie cu lucrul cu un instrument, e mai accesibil.

Probabil această pasiune pentru muzică este „vinovată” pentru o altă calitate scenică a dumneavoastră – ritmul. Am observat şi chestia asta.

Tiiiiii… ce ochi ai! Ce mă bucur că spui lucrul ăsta. Pentru că, da, îmi recunosc această „vină”: stau bine cu ritmul. Talentul muzical nefructificat pe deplin, din păcate, m-a ajutat să transfer această calitate în teatru. Da, sunt foarte conştient de ritmuri. Sunt atent la ele. Lucrez în sensul ăsta. Am grijă să nu fie monoton ceea ce fac. Ştim foarte bine cu toţii că ritm nu înseamnă neapărat galop. Ci alternanţă de viteze, intensitate, tăceri, pauze, accente şi aşa mai departe.

„Eu sunt un chinuit şi nu sunt mulţumit cu ceea ce am făcut”

Nu ştiu de ce, dar simt nevoia să pun şi întrebarea aia penibilă despre regrete. Aveţi regrete în profesie? Nu care sunt ele. E prea personal. Dar cum vă împăcaţi cu ele dacă le aveţi?

Ohoho! Aş schimba enorm de multe dacă aş putea. Nu pot afirma – din păcate sau din fericire – că sunt mulţumit. Eu sunt un chinuit şi nu sunt mulţumit cu ceea ce am făcut. Cred că puteam să fac mai multe. Cum şi în ce fel nu am să mai povestesc.

Dar e o dimensiune foarte umană. Şi din punctul meu de vedere e o atitudine benefică. Automulţumirea nu e o virtute. Eu traduc această nemulţumire în şansa de a merge mai departe, de a progresa şi de a merge înainte. Mulţumirea de sine înseamnă stagnare, moarte şi zero barat. Aşa că eu încurajez cât pot de sincer nemulţumirea, chiar dacă e un chin.

Eu îţi mulţumesc pentru portiţa asta pe care o deschizi. Dar, dacă discuţia noastră ar fi avut loc acum treizeci de ani, poate că eram mai optimist. Acum sunt destul de lucid şi realist. Îmi dau seama că prea mult nu mai e, atât cât să însemn ceva important. Vine o vârstă, vine o vamă… nu îmi mai pot permite să visez la rolurile la care visam acum douăzeci-treizeci de ani. Din fericire, cel mai recent rol al meu din „Vârstele lunii” e un rol pe care orice actor din generaţia mea şi-ar dori să îl joace şi sunt norocos să îl joc. Uite, că spuneam că sunt un chinuit. Dar deocamdată, datorită rolurilor pe care le joc în perioada asta, pentru că toate îmi plac, mă simt foarte bine. Au existat şi perioade când nu îmi plăceau toate rolurile pe care le jucam şi mi-e teamă că asta se şi vedea cu ochiul liber…

„Dacă 100% dintre spectacolele pe care le-am vedea ar fi excepţionale nu am mai şti ce e acela un spectacol excepţional”

De prezentul nostru teatral sunteţi mulţumit?

Fenomenul teatral este foarte aparte. Ca orice fenomen artistic, ţine de subiectivitate şi personalitate. Citeam de curând în revista voastră ce spunea domnul Miklós Bács despre un procent dezarmant de 80% de spectacole proaste în defavoarea a doar 20% de spectacole bune (după părerea dumnealui). Consider că atâta vreme cât 20% dintre spectacole sunt valoroase şi de luat în seamă e bine. E o sită justă şi e normal să existe. Dacă 100% dintre spectacolele pe care le-am vedea ar fi excepţionale nu am mai şti ce e acela un spectacol excepţional.

Cine e Gelu Niţu pe care aţi vrea să îl cunoască publicul? Asta pentru că am început cu „Ce mai faci?” aş vrea să terminăm cu  „Cine eşti?”

Nu am un răspuns la această întrebare. Dar pornind de la provocarea ta, aş vrea să spun altceva – recunosc că nu fac parte dintre cei care spun că nu îi interesează ce spune lumea despre ei. Recunosc că mă interesează ce spune lumea despre mine. Şi s-a întâmplat ca atunci când am aflat lucruri neplăcute care se spun despre mine să mă doară, dar, paradoxal, să mă ajute. Mi-am reparat într-o anumită măsură unele defecte. Dar şi când am auzit vorbe de bine… ce să mai zic? Cui nu-i place…

Şi eu care tocmai ce voiam să vă spun ceva de bine. Dar dacă ziceţi că v-au spus alţii înaintea mea… nu mai are rost. Aşa că eu vă mulţumesc!

Am înţeles, vrei să scapi de mine. Te ştiu fată deşteaptă, aşa că găseşte şi tu o încheiere frumoasă pentru discuţia asta.

Poate că ce mai condensată şi fidelă imagine care surprinde personalitatea artistică a acestui atipic şi întortocheat actor este finalul simplu pe care el însuşi l-a ales articolului „Vjjjt”, pe care l-a scris cu ocazia împlinirii a treizeci de ani de când a devenit actor.

 Alina Epingeac

mai mult
FilmPromovate

Un grup de creștini a întrerupt proiecția filmului „120 bătăi pe minut”, la MTR, motivând că filmul este despre homosexuali, iar țăranul român este creștin ortodox

120-bpm-2

Mai multi oameni cu icoane in maini au inceput sa cante „Mantuieste Doamne, poporul tau!” si Imnul Romaniei in timpul difuzarii filmului 120 de Batai pe Minut, care rula, duminica seara, la Muzeul Taranului Roman. Credinciosii au urcat pe scena MTR cu pancarte cu mesaje precum „Romania nu e Sodoma si Gomora” si „Hey Soros, leave them kids alone”.

In sala de cinema si-a facut aparitia si Politia.

Oamenii care au intrerupt filmul spun ca „un film cu acest subiect este inadmisibil sa fie proiectat” la MTR, pentru ca „este un film despre homosexuali”, iar „taranul roman e crestin ortodox”. Oamenii spun ca nu reprezinta nicio asociatie, ci sunt membri ai poporului roman.
120 de batai pe minut este castigatorul marelui premiu al juriului la Cannes 2017.  Filmul prezinta actiunile organizatiei civice ACT UP din Franta anilor 90 si activismul acesteia privind accesul persoanelor homosexuale infectate cu HIV la tratament, despre constientizare, despre iubire si moarte. Nu doar atat, filmul atrage atentia asupra faptului ca la vremea respectiva persoanele heterosexuale credeau ca nu pot contata virusul, complacandu-se in prejudecata, eroare.
Pentru că SIDA face nenumărate victime de mai bine de 10 ani, activiștii de la Act Up-Paris își intensifică acțiunile în lupta contra indiferenței generale. Viața lui Nathan, care s-a alăturat grupului de curând, este bulversată de întâlnirea cu Sean, un militant radical.
Reamintim ca un moment similar a avut loc si in 2013, la Muzeul Taranului Roman, cand proiectia filmului „The kids are all right”, din cadrul evenimentului Luna LGBT (Lesbian, Gay, Bisexual, Transgender), a fost intrerupta de un grup de activisti nationalisti. 
Vezi video aici:
mai mult
Film

„Vârstele lunii” şi vârsta fără de ani a prieteniei

varstele-lunii-1-768×436

În toată graba vieţilor noastre care se agită către nu-prea-ştim-ce, uităm des, fără să ne îngrijorăm prea mult, care ne sunt punctele fixe; acele borne kilometrice de-a stânga şi de-a dreapta drumului cel sinuos, care ne poartă de grijă şi ne ţin în frâu alergarea bezmetică şi alertă. Cuvinte precum „prietenie”, „camaraderie”, „familie” se tocesc repede şi se răresc până când vocabularul nostru le asimilează ca arhaisme. Sentimentele pe care înţelesul lor şi numai al lor le tezaurizează ca pe mici colţuri de comori ne devin tot mai străine şi abia când punem pauză scrollării haotice prin imaginile care ne devin realitate, avem vreme să ne mirăm de frumuseţea lor. Dar cu toţii avem nevoie de acele puncte fixe. Chiar dacă nu prea le băgăm de seamă, ele sunt acolo pentru noi, indiferent cât de mult sau dacă le merităm. Pentru că suntem norocoşi toţi cei care contăm pentru cineva, toţi cei care suntem prietenii sau familia cuiva.

Spectacolul „Vârstele lunii” de Sam Shepard, în regia lui Toma Dănilă, de la Teatrul Unteatru, este una dintre acele întâlniri cu o stare specială de linişte, aşezare, timp răbdător şi prilej de pauză de la fuga noastră către nu-prea-ştim-ce. Doi prieteni de-o viaţă, bătrâni fără vârstă, într-un loc fără de spaţiu, într-un timp fără durată, îşi sunt punct fix unul celuilalt, îşi vorbesc fără cuvinte, se ascultă din priviri şi îşi poartă de grijă. Recitalurile celor doi protagonişti, Gelu Niţu (Ames) şi Constantin Cojocaru (Byron) sunt două demonstraţii actoriceşti de sensibilitate a forţei şi de relaţie scenică, în care ascultarea joacă rolul principal. Există spectacole în care imaginea cu efect „wow” îţi rămâne ca o fotogramă în memorie, există spectacole în care povestea te ia de mână şi te duce cu ea departe de realitatea imediată, dar există şi spectacole în care starea pe care o plantează în tine te însoţeşte câteva zile bune; la răstimpuri îţi aminteşti o replică, o privire, o tăcere şi atunci zgomotul alb care îţi ţine loc de fundal sonor înainte de culcare amuţeşte şi lasă loc unei căderi în adâncimile sufletului tău. Şi te întrebi cât poţi tu de sincer: ţie cât de frică îţi e de moarte, cât eşti de singur, câte vini ai, cât de prieten mai ştii să fii?

Un bărbat trecut prin a doua tinereţe îşi cheamă prietenul din celălalt capăt al ţării, în căutarea unui umăr pe care să îşi plângă vina de a-şi fi înşelat soţia. Simplu, banal, nimic mai firesc. Iar prietenul răspunde apelului din miez de noapte şi peste trei zile ascultă cu răbdare lamentările adolescentine ale încă-îndrăgostitului chinuit ca un Raskolnikov al dragostei. Discuţia curge într-un ritm dincolo de timp – din crâmpeie de amintiri, nostalgii, păreri de rău şi mirări se nasc  două dialoguri paralele: cel pe care îl auzim şi cel de dincolo de cuvinte – mai sonor şi mai sincer, pe care îl intuim încet-încet, până când aproape că ceea ce se spune se topeşte în dublul cel neauzit. Aceste două planuri ale dialogului sunt atât de bine strunite de cei doi actori, încât reuşita spectacolului le poartă semnăturile. Într-o atmosferă densă, dar fără o greutate apăsătoare ostentativă, din mici detalii casnice, se construieşte un univers întreg, două biografii răsucite ca într-un ADN comun numit Prietenie. Nu e nevoie de mai mult – câteva sticle de whisky, două plante mai mult moarte decât vii, un ventilator-martor şi un radio vechi. Şi ar mai fi şi Luna; cea bătrână de patru mii de milioane şase sute de ani, aşa cum „Scrie şi-n carte”. Luna care le veghează trecerea prin timp şi prin viaţă, aflată în prag de eclipsă. O atmosferă beckettiană, lejeră, însă, în care e loc şi pentru umor á la Woody Allen.

Gelu Niţu este cel care impune ritmul de jazz al spectacolului; un motor diesel care ştie când să schimbe vitezele pentru a face din călătorie o experienţă care să merite. Inteligenţa sa scenică îşi găseşte partitura perfectă, pe care o merita de mult; expresivitatea ascultării sale este palpabilă. Privirea lui este un al treilea personaj în scenă; ochii lui joacă fiecare reacţie a lumii de dincolo de cuvinte şi îi lasă pe cei din sală să ridice cortina de peste sufletul său. Cu o concentrare continuă şi cu o intensitate conţinută pe interior, construieşte un personaj paradoxal, undeva pe muchia dintre râsu’-plânsu’, pe care îl crezi, indiferent dacă îi accepţi sau nu motivele. Autenticitatea interpretării sale este unul dintre acele momente de „teatru de artă” – un actor care se ia în serios la modul cel mai serios şi reuşeşte să facă performanţă.

Constantin Cojocaru are atu-ul unei prezenţe scenice unicat; expresia figurii sale ca de plastilină pe care se imprimă semnele tuturor sentimentelor pe care le conţine şi volutele glasului său construiesc din mici detalii un personaj pe care nu ştii cum, când şi de ce îl îndrăgeşti. Răspunsurile vin sec şi cu efect maxim. Încremenirea sa din începutul spectacolului potenţează fiecare cuvânt pe care îl spune şi, cu cât este mai imobil, cu atât începi să înţelegi mai bine ce se ascunde în spatele ironiilor spuse cu subînţeles. Drama sa arde la temperaturi înalte şi îi simţi dogoarea. Cu o candoare aparte, tandreţea prin care îţi intră în suflet, acea linişte pe care o radiază în jurul lui, toate aceste sentimente căptuşite de un pluş moale, parcă te învelesc şi pe tine, în sală, în această plapumă de bunătate şi grijă. O interpretare ca de catifea care completează perfect strălucirile armurii partenerului său.

„Vârstele lunii” este un spectacol în care actorii fac spectacol – o întâlnire fericită cu o piesă care să le folosească la intensitate maximă atu-urile şi care să le ascută meşteşugul până când taie în carnea vie a sentimentelor spectatorilor. După o oră şi mai bine e imposibil să nu îţi aminteşti ce înseamnă cu adevărat „prietenie”, „camaraderie” şi „familie”; iar dacă până acum nu ştiai care îţi sunt punctele fixe, poate că vei şti unde să le cauţi.

UNTEATRU

„Vârstele lunii” de Sam Shepard

Regia: Toma Dănilă

Cu: Gelu Niţu şi Constantin Cojocaru

Alina Epingeac

mai mult
Film

Filmul „O NUNTĂ LA OLTENI”, 1967

nunta-arcani

Filmul „O NUNTĂ LA OLTENI”, a fost realizat în com. Arcani, Gorj. Au fost protagoniști, lăutarul Petre Geagu Cătăroiu din Tismana, domnii prof. Grigore Pupăză și prof. Dan Pupăză și cumnatul de mână, C. C. Cheznoiu.

Film realizat de studioul de cinema „Alexandru Sahia” din București din anul 1967.

Folclorul românesc ne prezintă valori autentice ale simţirii poporului nostru, care trebuie cunoscute şi preţuite ca orice zestre lăsată de înaintaşi, pentru că el, folclorul, este o oglindă vie a existenţei de secole a unui popor cu vădite înclinaţii artistice şi a trecerii sale prin timp. El ne reprezintă astăzi cu cinste în cultura vechilor popoare europene contribuind la identitatea noastră ca popor al Europei.

In creaţia populară a satului românesc, obiceiurile sunt adevărate sărbători, bogate în cântece, dansuri, poezie, chiar şi teatru.

La toate popoarele, momentele de căpetenie din viaţa omului (naşterea, căsătoria, înmormântarea) sunt însoţite de numeroase obiceiuri.

Chiar dacă obiceiurile de azi se află într-un proces intens de evoluţie, de transformare, cele legate de momentele importante din viaţă, cel puţin de la Tismana s-au păstrat prin strădania locuitorilor ei ca o moştenire vie a unei bogate zestre a străbunilor acestor meleaguri.

mai mult
FilmPromovate

O celebră actriță le numeşte ipocrite şi ridicole pe actriţele care se plâng că sunt hărţuite sexual

Brigitte-Bardot

Brigitte Bardot a criticat mişcarea #MeToo, spunând că actriţele care se plâng că sunt hărţuite sexual sunt doar în căutare de publicitate şi că „marea majoritate sunt ipocrite şi ridicole”, transmite AFP.

„Multe dintre actriţe încearcă să flirteze cu producătorii pentru a obţine un rol. Şi apoi, ca să vorbim despre ele, spun că au fost hărţuite”, a declarat, miercuri, Brigitte Bardot, în vârstă de 83 de ani, pentru publicaţia Paris Match.

„Nu am fost niciodată o victimă a hărţuirii sexuale. Şi mi se părea şarmant când bărbaţii îmi spuneau că sunt frumoasă sau că am un posterior frumos”, a mai spus actriţa, care, după lansarea filmului „Şi Dumnezeu a creat femeia”, în 1956, a devenit un sex simbol internaţional.

Comentariile ei vin după cele ale colegei sale de breaslă Catherine Deneuve, care a stârnit controverse la nivel internaţional după ce a apărut ca semnatară, alături de alte aproape 100 de celebrităţi, a unui articol publicat în cotidianul Le Monde, cu scopul de „a apăra” „dreptul de a deranja” al bărbaţilor.În acest articol, semnatarele afirmau că mişcarea #MeToo a devenit o „vânătoare de vrăjitoare” a puritanilor, care ameninţă libertatea sexuală.

Ulterior, Deneuve a nuanţat poziţia sa, distanţându-se de unele cosemnatare, după ce una dintre ele a afirmat că o femeie poate avea orgasm în timpul unui viol. Astfel, Catherine Deneuve, a spus că îşi asumă acest text şi că le cere scuze „doar” victimelor hărţuirilor sexuale.

„Evident, nimic din acest text nu susţine ideea că hărţuirea este bună, altfel nu l-aş fi semnat”, a spus Deneuve, în vârstă de 74 de ani, adăugând că, pe parcursul carierei sale, a fost „martoră la situaţii şi mai lipsite de delicateţe”.

Bardot, care a pus punct carierei sale în cinema în 1973, pentru a se dedica mişcării de apărare a drepturilor animalelor, este celebră pentru comentariile sale provocatoare la adresa feministelor.

Totuşi, Bardot a declarat nu i-a plăcut ce i s-a întâmplat când se afla în culmea gloriei, în anii 1960, iar viaţa sa amoroasă era prezentată în toate ziarele.

„Încă găsesc dificil să înţeleg ce mi s-a întâmplat”, a spus aceasta. „Acele timpuri incontrolabile m-au făcut să nu mai am încredere în rasa umană”, a mai spus Bardot, care a completat că, în prezent, nu mai are aproape niciun contact cu oamenii din industria de divertisment, cu excepţia unor convorbiri telefonice cu prieteni vechi, precum Alain Delon.

Din 1973, Bardot locuieşte în sudul Franţei, făcând naveta între proprietatea sa „La Madrague” din Saint-Tropez, un liniştit sat de pescari devenit parţial din cauza ei un loc la modă frecventat de celebrităţi, şi Franţa profundă, unde deţine o a doua reşedinţă, la distanţă de privirile indiscrete, în Lagarrigue. Acolo, Brigitte Bardot primeşte multe animale pierdute şi abandonate şi şi-a înfiinţat, în 1986, propria fundaţie.

„Nu mă întâlnesc cu nimeni sau aproape cu nimeni. Şi nu merg la coafor”, declara ea. „Sunt însă combativă. Nu trebuie să fii pasiv în viaţă. Trebuie să serveşti unui scop!”, a adăugat actriţa.

Printre obiectivele ei prioritare se află cauze diverse, precum abolirea sacrificărilor ritualice, închiderea abatoarelor pentru cai şi protejarea elefanţilor din Africa.

Bardot a mai declarat, miercuri, pentru Paris Match că, după ce va muri, vrea să fie cunoscută ca „zâna animalelor”.

The New York Times a publicat, la începutul lunii octombrie 2017, o anchetă despre comportamentul de „prădător sexual” al producătorului de cinema Harvey Weinstein. Peste o sută de femei, printre care Ashley Judd, Rose McGowan, Gwyneth Paltrow, Angelina Jolie, Rosanna Arquette, Asia Argento şi Cara Delevingne, l-au acuzat pe Harvey Weinstein de hărţuire, agresiune sexuală şi viol. Trei anchete sunt în curs, deschise de autorităţile din Londra, New York şi Los Angeles.

În urma acuzaţiilor, în SUA a fost iniţiată o mişcare online, la care participă milioane de femei. Acestea au vorbit pe Facebook şi pe alte reţele sociale despre traumele pe care le-au suferit din cauza experienţelor de hărţuire sexuală sau abuz şi au folosit hashtag-ul „#MeToo” („Şi Eu”, n.r.). Mai multe personalităţi s-au alăturat campaniei sociale din mediul online, între acestea numărându-se Lady Gaga şi actriţele Anna Paquin şi Evan Rachel Wood. În plus, au fost şi bărbaţi care s-au implicat în acest demers, între aceştia fiind actorul Javier Munoz.

Consecinţele acestui scandal au depăşit colinele oraşului Los Angeles. Scandalul nu s-a limitat la industria cinematografiei, atingând şi oficiali ai marilor companii, precum Disney şi Amazon, dar şi zona media.

De asemenea, printre vedetele acuzate de abuz sexual se numără actorul Kevin Spacey, regizorul Bryan Singer, actorul Dustin Hoffman, producătorul muzical Russell Simmons, actorul de comedie Louis CK şi actorul Geoffrey Rush.

gandul.info

mai mult
1 2 3 4 7
Page 2 of 7