close

Film

Film

România 100: filme românești clasice cu intrarea liberă la TIFF 2018

tiff_gala

Cea de-a 17-a ediție a Festivalului Internațional de Film Transilvania celebrează Centenarul Marii Uniri printr-o selecțiede opere reprezentative pentru trecutul extrem de diversificat al filmului românesc. Filme populare sau rarități din perioada comunistă, producții de gen, drame istorice sau de actualitate, cele șapte titluri din secțiunea România 100 au toate datele să activeze nu doar nostalgia generației care a crescut cu ele, ci și curiozitatea unui public tânăr, familiarizat poate doar cu celebritatea marilor actori români din distribuție. Programul e prezentat în parteneriat cu site-ul Cinepub și Arhiva Națională de Film, iar intrarea va fi liberă.

Răscoala (1965), filmul care i-a adus regizorului Mircea Mureșan Premiul pentru debut la cea de-a 20-a ediție a Festivalului Internațional de Film de la Cannes, a fost prima propunere a României la Oscarul pentru Cel mai bun film străin. Un titlu de referință pentru cel mai popular gen al filmului românesc, drama istorică, filmul ilustrează realitățile lumii rurale româneşti din primul deceniu al secolului al XX-lea și reconstituie, cu mii de figuranți, un moment istoric esențial anterior Marii Uniri, Răscoala țăranilor din 1907. Ecranizarea romanului omonim scris de Liviu Rebreanu a fost văzută de 5 milioane de spectatori, iar din distribuție au făcut parte legendarii Ilarion Ciobanu, Ion Besoiu, Amza Pellea, Colea Răutu, Ernest Maftei, Ștefan Mihăilescu-Brăila, Constantin Codrescu, dar și celebrul bariton Nicolae Secăreanu, aflat în acel moment la primul rol din cariera sa cinematografică.

La polul opus, Gaudeamus Igitur (1965) este un film de actualitate, regizat de Gheorghe Vitanidis și turnat în Cluj-Napoca. Povestea unor tineri absolvenți de liceu care aspiră la un parcurs universitar în orașul considerat unul dintre cele mai puternice centre academice din România este nu doar prilejul de a descoperi cum arăta Clujul în anii ′60, ci și șansa de-a o vedea pe Anna Széles, distinsă în acest an cu Premiul pentru întreaga carieră la TIFF, într-un rol mai puțin cunoscut. Alături de ea, Dem Rădulescu, Sebastian Papaiani și Ștefan Iordache completează galeria de mari actori din distribuție.

O surpriză pentru amatorii de trufandale cinematografice este debutul în lungmetraj al lui Mircea Veroiu, cunoscut pentru ecranizările sale după opere clasice, cu un neașteptat thriller polițist. În Șapte zile (1973), Mircea Albulescu, Irina Petrescu și Victor Rebengiucinterpretează trei personaje prinse într-un triunghi amoros și o intrigă de spionaj industrial, iar regretatul Adrian Enescu, premiat la TIFF în 2013 pentru întreaga carieră, compune aici prima lui coloană sonoră pentru un film.

O producție de gen este și extrem de popularul Explozia (1973), regizat de regretatul autor al seriei B.D., Mircea Drăgan, decedat anul trecut. Veritabil action movie, cu un suspans pe muchie de cuțit, acest film spectaculos în care nu s-au folosit trucaje a fost inspirat de o poveste reală: în 1971, incendiul izbucnit pe nava „Poseidon” risca să provoace o explozie ce ar fi dus la distrugerea orașului Galați și a Combinatului Siderurgic.Distribuția este de top, în frunte cu Gheorghe Dinică, în rolul antologic al lui Gicu Salamandră, secondat, printre alții, de Radu Beligan, Toma Caragiu, Jean Constantin, Dem Rădulescu, Draga Olteanu Matei și Florin Piersic.

Comedia romantică este reprezentată în acest program de recuperări cinematografice de unul dintre cele mai populare filme ale anilor ′80, Fata Morgana (1981)de Elefterie Voiculescu. Nelipsit de netezirile moralizatoare specifice filmelor din epocă, debutul lui Voiculescu își păstrează intacte cel puțin trei puncte de atracție. Un personaj masculin atipic – petrecăreț, afemeiat și cu o aură irezistibilă de bad boy. Magnetismul zdrobitor al protagoniștilor (Dinu Manolache și Diana Lupescu), cărora le datorăm și una din rarele scene de sex văzute într-un film din comunism, pe cît de eliptică pe atît de îndrăzneață. Și, nu în ultimul rînd, șlagărul pop de pe soundtrack, La fereastră, care se downloadează nostalgic și astăzi.

Două rarități completează programul România 100, filme de actualitate cu și despre tineri, regizate de doi cineaști din generații diferite: Ultima noapte a copilăriei (1966)al regizorului clujean Savel Stiopul și Muntele ascuns (1974), debutul lui Andrei Cătălin Băleanu. Ambele filme sondează frontal abisul psihologic al adolescenței, având ca figură centrală un băiatforțat să se maturizezedupă divorțul părinților săi, și au adus, la vremea respectivă, un suflu proaspăt în cinematografia română grație unui simț vizual aparte, stilului de filmare ciné-vérité și actorilor tineri și neprofesioniști din distribuție. Muntele ascuns este debutul în cinema al popularului actor Horațiu Mălăele, care va fi prezent la festival.

Romania 100 la TIFF va însemna și lansarea unei expoziții dedicate centenarului. O selecție de reproduceri ale unor fotografii din prima jumătate a secolului XX, din colecția Sorin Nica, Photo Historia promite o incursiune în viața țăranilor români din acea perioadă și redescoperirea unor locuri emblematice, în forma în care arătau acum aproape 100 de ani. Expozițiadebutează în prima zi de festival și va putea fi vizitată la Muzeul de Artă din Cluj pe toată durata TIFF.17

 

***

Ne puteți urmări pe:

www.tiff.ro | FB: TransilvaniaIFF | Twitter: TIFFRomania | Instagram

***

Festivalul Internațional de Film Transilvania este organizat de Asociația pentru Promovarea Filmului Românesc și Asociația pentru Festivalul de Film Transilvania.

Cu sprijinul: Ministerului Culturii și Identității Naționale, Centrului Național al Cinematografiei, Primăriei şi Consiliului Local Cluj, Institutului Cultural Român, Consiliului Judeţean Cluj, Programului Europa Creativă – MEDIA al Uniunii Europene

mai mult
Film

Filmul „Nu mă atinge-mă” în căutarea propriului corp

Touch-Me-Not

Cîștigător, în 2018, al Ursului de Aur pentru Cel mai bun film și al premiului pentru lungmetraj de debut la Festivalul Internațional de Film de la Berlin, Touch Me Not/Nu mă atinge-mă al Adinei Pintilie va avea premiera românească la TIFF (25 mai – 3 iunie), în cadrul secțiunii competiționale „Zilele Filmului Românesc“. Filmul este programat la Cluj în zilele de 30 mai (Cinema Victoria) și 1 iunie (Casa de Cultură a Studenților).

 

Corpul Laurei e frumos. E „normal“. Este cel mai „obișnuit“ dintre trupurile din Touch Me Not/Nu mă atinge-mă (nu expuse, nu dezgolite, nu arătate, ci pur și simplu care există în film) și-n același timp singurul de care „posesoarea“ lui se simte cu adevărat alienată, incapabilă de sentimentul de confort cu propria sexualitate. Acesta e paradoxul pe care pare a fi construit, conceptual, greu clasificabilul experiment, să-i zicem, cinematografic al Adinei Pintilie: raportul răsturnat dintre așteptările de împlinire, de satisfacție intimă generate de corporalitatea conformă normativ și cele asociate cu fizicalitatea non-normativă, atipică, marginală.

Un anume eveniment din viața Laurei (Laura Benson) o face nu conștientă, ci dornică să găsească calea, resorturile de a-și depăși incapacitatea, spaima de relaționare intimă cu alte persoane. În același timp (introducînd o dimensiune metacinematografică), Adina (Pintilie) lucrează la film/eseu/expe­riment despre intimitate, însoțind-o pe Laura în călătoria ei de autocunoaștere. Laura angajează un gigolo și-l privește în timp ce se masturbează (dar nu se poate apropia de el), apoi o terapeută sexuală transgender pasionată de Brahms și adeptă a unei „împrieteniri“ rațional-conștiente cu propriul corp, apoi un lucrător sexual care-i cere, în ultimă instan­ță, să-și descarce energia negativă lovindu‑l. De fapt, nimic nu funcționează, însă, odată ce descoperă participanții la un atelier de­spre atingere, în fața Laurei (și a camerei de filmat a Adinei) se deschide o lume a împlinirii sexuale cu totul neașteptată.

De departe, partea cea mai dificilă în gestul de a scrie despre filmul Adinei Pintilie e descoperirea acelui vocabular, a acelui univers lingvistic în stare să vorbească despre ceea ce este o călătorie în universul non-normativului corporal, sexual și de gen, al „diferit-abilității“, pe măsura empatiei și non-exotizării/non-exploatării cu care este construit Touch Me Not („diferit-abilitatea“ este felul
în care unul dintre „personaje“, Christian Bayerlein, diagnosticat cu amiotrofie spinală/atrofie musculară spinală și activist, își percepe non-conformarea corporală – „I am not dis-abled, I am differently-abled“/„Nu sînt diz-abilitat, sînt diferit-abilitat“). Parcursul Laurei în lumea sexului on demand, a persoanelor transgender, a terapeuților sexuali și, în final, a cluburilor BDSM (bondage and disciplinedominance and submission, sado-masochism) combină o structură ficțională, actori profesioniști (Laura Benson și islandezul Tómas Lemarquis, cunoscut mai ales pentru Nói albinói, pe care alopecia îl face să nu aibă nici un fir de păr), profesioniști („reali“) ai sexului și profesioniști/experți ai propriei vieți (în primul rînd Christian Bayerlein), toți conștienți, într-un moment sau altul, de prezența camerei de filmat, la intersecția dintre documentar și videoperformance, reenactment-ul par­țial al unui workshop de conștientizare corporală (alt aspect greu de numit și descris), observarea aproape clinică a specificului corporal al unei vaste serii de oameni, monologuri și dialoguri parțial documentare, parțial ficționale despre intimitate, imposibilitatea ei sau părțile preferate ale propriului trup, intervenții directe, dar decorporalizate ale regizoarei înseși (perpetuu reminder al naturii non-integral-ficționale a demersului) și explorări, la limita dintre documentar și film erotic de nişă, ale plăcerii fetișismului, sado-masochismului ori sexului pur și simplu.

Ideea care infuzează întregul film e perfect transparentă – profunda normativitate a lumii în care trăim, setul/corsetul de reguli și principii societale care nu doar că ne spun/impun ceea ce e bine și ceea ce e rău, ceea ce e frumos și ceea ce urît în raport cu ceilalți, ci ne dictează implacabil comportamente profund intime, relația cu propriul corp și a acestui corp cu altele (relație subsumabilă, printre altele, conceptului de sexualitate). Puține sînt tabuurile legate de fizicalitate (în ciuda prezenței Hannei Hofmann, o femeie transgender cu o practică de redescoperire feminină a propriilor organe sexuale masculine, filmul are puține elemente queer, dominanta fiind heterosexuală) pe care Touch Me Not nu le „atacă“, cu grade diferite de aten­ție (colateral fie spus, există o mică posibilitate ca tabuurile legate de fluidele corporale să ne ajute să coexistăm biologic).

Lungmetraj de debut cum e, Touch Me Not nu e totuși primul film dificil de privit al Adinei Pintilie („provocator“ e un cuvînt prea abuzat ca să mai însemne ceva). Mediumetrajul documentar Nu te supăra, dar… (2007; filmul e disponibil online pe platforma Cinepub.ro), cu care Pintilie a obținut o serie lungă de premii internaționale, urmărește patru pacienți ai unui spital de psihiatrie din Transilvania (și viața cotidiană din acest spital), cu aceeași privire empatică, nonexploatatoare și atentă la formele de reprezentare, ceea ce nu face receptarea dizabilității mentale mai puțin complexă (trebuie spus că, delicat cum e filmul, chestiunea consimțămîntului rămîne neclară – controversată fiind ea în general, în cazul persoanelor fără discernămînt legal, de la Titicut Follies al lui Wiseman încoace). Dacă Touch Me Notchestionează distanța dintre autoperceperea corpului și aparența lui exterioară, Nu te supăra, dar… e în căutarea regulilor interne, imperceptibile din afară, ale minții „cablate altfel“ (avînd în vedere contextul, documentarul e foarte atent cu protejarea intimității fizice). Iar pe de altă parte, ambele fac parte dintr-o căutare personală a Adinei Pintilie legată de resorturile iubirii, ale legăturilor umane genuine, o căutare, inevitabil, marcată de posibile contradicții. Dacă în mediumetrajul documentar pare să spună că nu sîntem doar inteligența noastră rațională şi nici propriile trupuri, în lungmetrajul de debut pare că sîntem în primul rînd corpurile noastre, carnea, oasele și diformitățile noastre, a căror frumusețe depinde, insidios, de recalibrarea privirii. (Și aici o paranteză pentru cei care au deplîns deja, în scris, dezinteresul Adinei Pintilie pentru latura intelectuală a eroilor propriului film: în zece ani de cînd și-a încheiat studiile de regie, Pintilie nu a părut niciodată interesată de celebrarea minții umane, ci de resorturile inconștiente ale relațiilor și atașamentelor omenești. Realitatea s-ar putea să fie că numai în filme ne îndrăgostim – exclusiv – de mintea celui de lîngă noi.)

Revenind la Touch Me Not, narativ nonliniar (și cu unele direcții narative neclare ori insuficient dezvoltate), filmul experimental al Adinei Pintilie face o pledoarie în favoarea redefinirii frumuseții fizice, care pledoarie e, în același timp, o celebrare a imaginii „frumoase“ (director de imagine: George Chiper‑Lillemark). Dintr-o anume perspectivă și în ciuda faptului că în mod evident nu evită asperitățile vizuale ale corporalităților noncon­forme (deși la fel de evident le protejează), filmul recodifică, astfel, aceste corporalități în termenii în care „posesorii“ lor le percep și, parțial, într-o manieră formal conformă. (Sînt perfect conștientă că asta e, probabil, singura manieră nonexploatatoare de abordare într-un astfel de film ce nu-și propune să facă statement-uri activiste, iar echilibrul fragil între expunere și protejarea intimității pe care-l reușește Adina Pintilie este admirabil, cu toate punctele cinematografic discutabile ale demersului.)

Desigur, acesta e departe de a fi primul film care explorează provocator sexualități nonnormative evadînd unei presiuni a conformității (Pianista lui Haneke e cît se poate de mainstream-canonic, într-o măsură pe care Touch Me Not, cu fluiditatea lui narativ-cinematografică, nici nu-și dorește s-o atingă, dar mai sînt în viața recentă a cinefililor și Paradise: Love, și, desigur, Nymphomaniac, și o armată de producții de nișă, ca să nu mai vorbim de video art) și se prea poate, e a­proape sigur că transparența ideatică și (posibil aparentul) polimorfism tematico-narativ sînt motivele lipsei de entuziasm a destulor cronici străine. Doar că numiții cronicari nu locuiesc în România – iar acest film, deși construit atemporal și aspațial și vorbit în engleză, reflectă într-o excepțională măsură nu o curiozitate psihică individuală, ci un handicap societal, transmis intergenerațional în țara noastră: sexualitatea ca rușine. „Spune‑mi cum ai fost iubit ca să-ți spun cum o să iubești“, parafraza replicii într-un fel fondatoare a Adinei Pintilie, într-unul dintre dialogurile ei cu Laura, exprimă sintetic principiul că relația psihologic disfuncțională cu propria sexualitate vine din familie și din societate.

România n-a trecut prin nici o revoluție sexuală, doar a înlocuit controlul Statului comunist asupra corpului cu variate forme de supunere voluntară la controlul Bisericii. În spațiul public de la noi, aluziile la practica sexului oral încă funcționează ca un ritual colectiv de degradare și excludere morală, iar despre BDSM știm destul cît să avem jurnaliști care anunță poliția pentru jocuri virtuale (și consensuale) de supunere-dominare. Imposibilitatea de a percepe intimitatea corporală cu altcineva drept plăcere poate fi o bizarerie personală în unele culturi, într-una precum cea românească, în schimb, e reacția la sexualitate pentru care sîntem pregătiți și educați. Sexualitatea ca „rușine“ și totodată ca formă de dominare, stăpînire, anulare personală nonconsensuală a celuilalt, a femeii, în cadrul trasat de acest film (adeseori pare că „alergia la intimitate“ și atingere a Laurei ține de o formă de protecție a autonomiei și autodeterminării personale cu o sensibilă componentă de gen), este general perceptibilă în raportarea la propunerile de introducere a educației sexuale în școli, în tratamentul femeilor persoane publice, în imaginarul colectiv legat de gen și identitate sexuală, în perceperea relației dintre sex(ualitate) și vîrstă/îmbătrînire etc. Consecințele pe care le are pudibonderia societală asupra relației cu partea cea mai concretă a ființei noastre, generatoare ale celor mai simple și „naturale“ emoții, sînt greu de estimat (dacă nu vorbim de­spre sexualitate, cert nu vorbim nici despre disfuncționalitățile ei), dar Touch Me Not clar va naște mici seisme personale și mari ultragii naționale, mai mult decît cinematografice.

Totuși, un film nu e o formă de interven­ție socială și nu e treaba lui să „vină cu soluții“, să salveze umanitatea ori măcar confortul cetățeanului român cu propriul corp sexualizat. E „doar un film“, e adevărat, unul cu un masiv potențial curativ-terapeutic, însă primul (și marele) pas pentru ca această func­ție a experimentului Adinei Pintilie să se activeze e acceptarea nesfîrșitei diversități a umanității. Și a sexualității.

mai mult
Film

Gala Premiilor UNITER, ediția a 26-a, la Alba Iulia, în Cetatea Alba Carolina

gala-uniter

Gala Premiilor UNITER, ajunsă la cea de a 26-a ediţie, se va desfăşura în acest an la Alba Iulia, în Cetatea Alba Carolina, în data de 7 mai, într-un pavilion amplasat pe esplanada dintre Catedrala Arhiepiscopală şi Catedrala Romano-Catolică, special construit pentru acest eveniment, potrivit unui comunicat transmis miercuri.
„În An Centenar, Gala Premiilor UNITER ajunge la Alba Iulia. Un loc istoric în care prezentăm teatrul românesc de azi. Spectacolul Galei are loc în data de 7 mai, cu începere de la ora 20.00, într-un decor istoric, patrimoniul-simbol al Cetăţii Alba Carolina”, se menţionează în comunicat.
Vor fi 13 premianţi, 31 de nominalizaţi şi peste 300 de invitaţi din Bucureşti şi din ţară aşteptaţi în data de 7 mai în Cetatea Alba Carolina pentru a sărbători performanţa în Teatrul românesc.
Potrivit sursei citate, miercuri a fost lansată campania de promovare a artiştilor aflaţi în competiţie la Gala Premiilor UNITER, „o campanie interactivă ce oferă posibilitatea publicului să fie mai aproape de concurenţi şi să-i susţină cu un simplu click”.
Au fost lansate prezentările video pentru fiecare dintre cele 11 categorii de premii – „Artiştii în competiţie!”. „Din 23 aprilie, concurenţii din acest an ai Galei beneficiază de susţinerea colegilor lor în testimoniale video şi vă invităm să le fiţi alături susţinându-i până în 7 mai, când vom afla cu toţii câştigătorii în direct”, se precizează în comunicat.
Tot din 23 aprilie, pagina de Facebook şi site-ul UNITER vor răspândi mesaje prin care artiştii îi încurajează pe cei aflaţi în competiţie pentru trofeul UNITER.

Pentru tine cine e câştigătorul? Susţine-ţi favoriţii! Din 23 aprilie, participă la VOTUL PUBLICULUI, pe www.uniter.ro.
Gala Premiilor UNITER 2018 – luni, 7 mai, ora 20.00, Cetatea Alba Carolina, Alba Iulia. Transmisiune în direct pe TVR 1 și Radio România Cultural. Livestreaming pe www.tvr.ro și www.uniter.ro.
Nominalizări. Debut
– Codrin Boldea pentru rolul ”Laertes” din spectacolul ”Hamlet” de William Shakespeare, direcția de scenă Victor Ioan Frunză la Teatrul Metropolis Bucureşti
– Andrei Dinu pentru regia spectacolului ”Edmond”, scenariu bazat pe textul lui David Mamet la Teatrul Municipal Baia Mare
– Mădălin Hîncu pentru regia spectacolului ”Noaptea ursului” de Ignacio del Moral la Teatrul de Comedie Bucureşti
Toate nominalizările, aici:
https://www.uniter.ro/premiile-senatului-si-nominalizarile…/

mai mult
Film

Gala Premiilor Gopo – Filmul care a strâns 15 nominalizări

premiile-gopo

Gala Premiilor Gopo (ediţia a XII-a) are loc marţi la Teatrul Naţional Bucureşti, peste 80 de filme – 23 de lungmetraje, 12 documentare şi 49 de scurtmetraje – intrând în cursa pentru nominalizări, conform Asociaţiei pentru Promovarea Filmului Românesc.
Juriul a luat în considerare 23 de lungmetraje româneşti lansate în cinematografe în 2017. Filmul „Un pas în urma serafimilor”, regia Daniel Sandu, a primit cele mai multe nominalizări – 15. Mai multe nominalizări au strâns şi peliculele „6,9 pe scara Richter” (regia Nae Caranfil) şi „Aniversarea” (regia Dan Chişu) – opt nominalizări, „Ana, mon amour” (regia Călin Peter Netzer), „Breaking News” (regia Iulia Rugină) şi „Fixeur” (regia Adrian Sitaru) – şapte nominalizări.

Premii pentru întreaga carieră vor fi oferite actorilor George Mihăiţă şi Vladimir Găitan.
Astfel, la categoria Cel mai bun film (lungmetraj) au intrat în cursă pentru trofeul Gopo „6,9 pe scara Richter” (regia Nae Caranfil), „Breaking News” (regia Iulia Rugină), „Fixeur” (regia Adrian Sitaru), „Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor” (regia Emanuel Pârvu) şi „Un pas în urma serafimilor” (regia Daniel Sandu).
Pentru statueta care îl recompensează pe Cel mai bun regizor, în competiţie au intrat Nae Caranfil, Călin Peter Netzer, Iulia Rugină, Adrian Sitaru şi Daniel Sandu.
Diana Cavaliotti („Ana, mon amour”), Voica Oltean („Breaking News”), Ela Ionescu („Dimineaţa care nu se va sfârşi”), Cristina Flutur („Hawaii”) şi Ofelia Popii („Portrete în pădure”) concurează pentru statueta acordată Celei mai bune actriţe într-un rol principal, iar actorii Mircea Postelnicu („Ana, mon amour”), Andi Vasluianu („Breaking News”), Tudor Aaron Istodor („Fixeur”), Alexandru Potocean („Mariţa”), Şerban Pavlu („Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor”) şi Vlad Ivanov („Un pas în urma serafimilor”) – pentru premiul acordat Celui mai bun actor într-un rol principal.
La categoria Cea mai bună actriţă în rol secundar au fost nominalizate Carmen Tănase („Ana, mon amour”), Simona Bondoc („Aniversarea”), Diana Spătărescu („Fixeur”), Rodica Lazăr („Hawaii”) şi Ana Ciontea („Mariţa”), iar actorii Emanuel Pârvu şi Lucian Ifrim („Aniversarea”), Adrian Văncică („Ultima zi”), Ali Amir şi Ilie Dumitrescu Jr. („Un pas în urma serafimilor”) sunt în competiţie pentru statueta acordată Celui mai bun actor într-un rol secundar.
Dintre documentarele de lungmetraj care au intrat în atenţia juriului de nominalizări, vor fi supuse votului producţiile: „Braşov 1987. Doi ani prea devreme” (regia Liviu Tofan), „Eu sunt Hercule” (regia Marius Iacob), „Ouăle lui Tarzan” (regia Alexandru Solomon), „Planeta Petrila” (regia Andrei Dăscălescu), „Procesul” (regia Claudiu Mitcu) şi „Ţara moartă” (regia Radu Jude).
La categoria Cel mai bun film european, criticii de film din juriul de nominalizări au votat pentru cinci titluri distribuite în cinematografele din România în 2017: „Cealaltă parte a speranţei” / „The Other Side of Hope” (regia Aki Kaurismäki), „Despre trup şi suflet” / „On Body and Soul” (regia Ildiko Enyedi), „Dunkirk” / „Dunkirk” (regia Christopher Nolan), „Mister în Slack Bay” / „Ma loute” (regia Bruno Dumont) şi „(M)ucenicul” / „(M)uchenik” (regia Kirill Serebrennikov).
La categoria Cel mai bun scenariu (lungmetraj ficţiune) intră în competiţie Nae Caranfil pentru filmul „6,9 pe scara Richter”, Ana Agopian, Oana Răsuceanu, Iulia Rugină pentru filmul „Breaking News”, Claudia Silişteanu, Adrian Silişteanu pentru filmul „Fixeur”, Anca Buja şi Cristi Eftime pentru filmul „Mariţa”, dar şi Daniel Sandu – filmul „Un pas în urma serafimilor”.

Premiul pentru Cea mai bună imagine (lungmetraj) va fi disputat de Liviu Pojoni pentru filmul „Aniversarea”, Adrian Silişteanu (RSC) pentru filmul „Fixeur”, Silviu Stavilă pentru filmul „Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor”, Andrei Dăscălescu pentru filmul „Planeta Petrila” şi George Dăscălescu pentru filmul „Un pas în urma serafimilor”.
Aleksander Simeonov, Tamas Szekely, Florin Tăbăcaru pentru filmul „6,9 pe scara Richter”, Dana Bunescu, Andre Rigaut, Sophie Chiabaut, Cristinel Şirli pentru filmul „Ana, mon amour”, Liviu Lupşa, Marius Leftărache pentru filmul „Aniversarea”, Ioan Filip, Dan Ştefan Rucăreanu pentru filmul „Fixeur”, şi Daniel Soare, Mirel Cristea, Marius Leftărache pentru filmul „Un pas în urma serafimilor” se vor întrece pentru premiu la categoria Cel mai bun sunet (lungmetraj).
Pentru statueta Gopo oferită la categoria Cel mai bun montaj (lungmetraj) se vor întrece Dana Bunescu pentru filmul „Ana, mon amour”, Cătălin Cristuţiu pentru filmul „Breaking News”, Mircea Olteanu, Ştefan Pârlog, Andrei Dăscălescu pentru filmul „Planeta Petrila”, Ştefan-Ioan Tatu pentru filmul „Ultima zi” şi Mircea Olteanu pentru filmul „Un pas în urma serafimilor”.
Distincţia pentru Cea mai bună muzică originală este disputată de Nae Caranfil, Bogdan Dimitriu, Liviu Mănescu pentru filmul „6,9 pe scara Richter”, Răzvan Enciu, Ferenc Darvas pentru filmul „La drum cu tata”, Vladimir Cosma pentru filmul „Octav”, Jurjak, Ana Dubyk pentru filmul „Planeta Petrila”, şi Marius Leftărache pentru filmul „Un pas în urma serafimilor”.
În lupta pentru premiul ”Cele mai bune decoruri” (lungmetraj ficţiune) se vor întrece Andreea Popa pentru filmul „6,9 pe scara Richter”, Alina Penţac – filmul „Aniversarea”, Bogdan Ionescu pentru filmul „La drum cu tata”, Călin Papură – filmul „Octav” şi Adrian Cristea pentru filmul „Un pas în urma serafimilor”.
La categoria Cele mai bune costume (lungmetraj ficţiune) au fost nominalizaţi Doina Levintza, Adina Bucur pentru filmul „6,9 pe scara Richter”, Velica Panduru pentru filmul „Aniversarea”, Ana Ioneci pentru filmul „Hawaii”, Svetlana Mihăilescu pentru filmul „Octav” şi Cireşica Cuciuc pentru filmul „Un pas în urma serafimilor”.
Pentru Cel mai bun machiaj şi Cea mai bună coafură (lungmetraj ficţiune) au fost nominalizaţi Cătălin Ciutu, Dana Roşeanu şi Iulia Roşeanu pentru filmul „6,9 pe scara Richter”, Cristina Paul şi Heike Ersfeld pentru filmul „Ana, mon amour”, Domnica Bodogan şi Dana Roşeanu pentru filmul „Aniversarea”, Domnica Bodogan şi Bianca Boeroiu pentru filmul „La drum cu tata” şi Lidia Ivanov şi Bianca Boeroiu pentru filmul „Un pas în urma serafimilor”.
Premiul la categoria Cel mai bun film de debut (lungmetraj) va fi disputat de „La drum cu tata” regia Anca Miruna Lăzărescu, producător Daniel Mitulescu, Cătălin Mitulescu (Strada Film), „Mariţa” regia Cristi Iftime, producător Ada Solomon, Radu Stancu (Hi Film Productions), „Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor” regia Emanuel Pârvu, producător Miruna Berescu (Asociaţia FAMart), şi „Un pas în urma serafimilor” regia Daniel Sandu, producător Ada Solomon, Ioana Drăghici (Hi Film Productions).
Câştigătorul statuetei Gopo la categoria Cel mai bun scurtmetraj va fi ales dintre „Alb”, producător Smaranda Sterian, Paul Cioran (Boom Film), regia Paul Cioran, „Chers Amis”, producător Valeriu Andriuţă (Asociatia Cinemascop), regia Valeriu Andriuţă, „Cumulonimbus”, producător Ana Maria Pîrvan (Storyscapes / Studio Set), regia Ioana Mischie, „O noapte în Tokoriki”, producător Natalia Gurău (UNATC „I.L.Caragiale” Bucureşti), regia Roxana Stroe, „Scris/Nescris”, producător Anamaria Antoci, Adrian Silişteanu (4 Proof Film), regia Adrian Silişteanu.
Ana Cântăbine pentru scenografia filmului „Offstage”, Serghei Chiviriga pentru regia filmului „Cel mai bun client”, Ştefan Iancu pentru rolul din filmul „Un pas în urma serafimilor”, Tudor Botezatu pentru regia filmului „Sechestraţi fără voie” şi Voica Oltean pentru rolul din filmul „Breaking News” au intrat în cursa pentru statueta oferită la categoria Tânăra speranţă.
Nominalizările la toate categoriile Premiilor Gopo au fost stabilite de un juriu de preselecţie alcătuit din profesionişti din domeniu – Nap Toader (regizor), Iuliana Tarnoveţchi (producător), Barbu Bălăşoiu (operator), Radu Corciova (scenograf), Gabriela Albu (exploatant) şi criticii de film Irina Margareta Nistor, Cătălin Olaru, Cristian Mărculescu, Angelo Mitchievici, Ion Indolean.
Gala Premiilor Gopo 2018 – ediţia a 12-a este organizată de Asociaţia pentru Promovarea Filmului Românesc, cu sprijinul Centrului Naţional al Cinematografiei, Babel Communications şi Ministerului Culturii şi Identităţii Naţionale.

mai mult
Film

Monarhia în filmele și vremurile de război

anacronic1

A existat o vreme în care războaiele nu își propuneau să rezulte în anihiliarea totală a adversarului (vezi Tratatul de la Versailles 1919) , în predarea necondiționată (vezi soarta Sudului în urma Războiului de Secesiune) sau în justificarea victimelor colaterale (vezi bomba atomică, atacul NATO asupra Serbiei etc).

Înainte de mult slăvita perioadă democratică, oamenii erau capabili să facă distincții, ierarhii  și să înțeleagă că războiul face parte din natura umană căzută. Iar din acest motiv trebuia disciplinat sub forma unui sistem cavaleresc, aristocratic, ce permitea înfruntarea sub auspiciile unei ordini naturale.

Aderarea la acest cod nu era desigur unanimă și anumite violări șocante pot fi menționate, dar lumea civilizată era împotriva lor, iar conceptul de război total nu făcea parte din ethosul încetățenit, scria, într-un eseu memorabil, Richard Weaver.

Exemplele de cavalerism și omenie, bazate pe o tradiție a onoarei cu rădăcini covârșitoare în creștinism, erau predominante. Prin comparație, astăzi asistăm la uciderea oamenilor nevinovați în numele unor idealuri vagi, în războaie declarate juste prin decizii birocratice ale unor agenții îndoielnice precum ONU.

Cântecul de lebădă al cavalerismului și monarhiei a fost Primul Război Mondial, deși semnele sfârșitului s-au întrevăzut mai devreme, dacă e să ne gândim doar la practicile democratice ale armatei revoluționare franceze, la războiul total, “war is hell”, dus de anumiți generali ai SUA contra civililor din statele Confederației, șamd.

Dar în timpul Marelui Război încă mai supraviețuiau comportamente nobile, oameni delicați sufletește, gesturi frumoase și o convingere aproape generală că adversarul nu reprezintă un demon ce trebuie exterminat cu orice preț. (Propaganda relațiilor publice și școala obligatorie nu își făcuseră încă simțite pe deplin efectele.)

O reprezentare cinematografică superbă a unui astfel de episod cavaleresc poate fi întâlnită în “La grande illusion” (1937), regizat de Jean Renoir, fiul celebrului pictor impresionist.

Filmul, despre care Orson Welles spunea că dacă ar fi nevoit să salveze un singur film pe acesta l-ar salva, prezintă povestea unor aviatori francezi capturați de armata germană. Căpitanul cu origini nobile al armatei imperiale, interpretat emoționant de Erich von Strotheim, află că printre prizonieri se află ofițeri, dintre care unul are sange albastru, așa că se apleacă în fața lor, le întinde primul mâna și îi invită la o masă foarte copioasă pentru situația în care se aflau. Apoi face tot ce îi stă omenește în putință pentru a le asigura prizonierilor săi un trai cât mai onorabil. Spre marele merit al regizorului, filmul nu rămâne doar la stadiul de evocare paseistă, ci surprinde dialectica istorică ce avea să înghită lumea într-o confruntare cvasiapocaliptică la  foarte puțin timp după aceea.
Astfel, într-un moment de slăbiciune progresivistă aristocratul francez  îi mărturisește ofițerului german că “nu putem face nimic pentru a opri mersul timpului”. Replica teutonului “nu știu cine va câștiga acest război, dar oricum când se va termina va fi sfârșitul Rauffensteinilor și Boeldiusilor (numele familiilor din care proveneau cei doi – n.a.)” surprinde într-o singură frază dispariția unei lumi întregi, a unei tradiții istorice, morale și religioase, apariția unui nou tip de om, omul democratic fără însușiri.

Oricât ar părea de romantic (în sensul de fantastic) acest episod, există numeroase alte întâmplări istorice cel puțin la fel de impresionante. De pildă, o întâmplare aproape similară a avut loc în timpul războaielor napoleoniene, când ofițerii francezi și-au cerut scuze baronului Wintzigerode, prizonier al armatei lor, pentru comportamentul de bădăran afișat de Bonaparte, care l-a insultat și a dorit să-l execute. După acest eveniment nefericit, francezii au încercat să acopere rușinea produsă de corsican și l-au invitat pe baron să cineze alături de ei.

Un film cu o temă similară, deși nu la fel de impresionant ca “La Grande Illusion”, este “Un Joyeux Noel”, realizat după o întâmplare adevărată petrecută în Ajunul Crăciunului în anul 1914. Atunci soldații din cele două tabere au oprit focul și au început să schimbe cadouri, mâncare, au participat la înmormântări și au cântat împreună colinde. Evenimentul arată foarte clar că nu doar nobilimea interiorizase codul cavaleresc. (un eseu despre „armistițiul de Crăciun” al lui John V. Denson aici

Peste numai câțiva ani lucrurile aveau să stea cu totul altfel după cum o dovedește exemplul armatei ruse rememorat de Erik von Kuehnelt-Leddihn intr-un eseu stralucit. În timpul Primului Război Mondial, după ce armata austriacă a recucerit orașul Lemberg, a descoperit într-unul din apartamentele părăsite de soldații țariști o listă a obiectelor stricate și suma de bani necesară pentru a acoperi înlocuirea lor. În următorul conflict mondial, femeile din toată Europa se ascundeau în pădure când auzeau că armatele rusești sunt prin preajmă, dar chiar și în aceste condiții au existat mai mult de două milioane de violuri în zonele “eliberate”.

În pofida (sau tocmai datorită tehnicii) foarte avansate pe care modernii o stăpânesc astăzi războaiele contemporane au devenit din ce în ce mai inumane, iar aminitiri precum cele de mai sus nu își mai au locul pentru că oameni ca personajul intrepretat de von Strotheim au dispărut în marșul democrației, iar codul cavaleresc și valorile ce l-au inspirat au devenit o relicvă incorectă politic.

Ninel Ganea

Publicat inițial pe Karamazov

mai mult
Film

Călugărul şi demonul – un film ortodox rusesc de excepție

12139864

Acțiunile au loc în prima jumătate a secolului al XIX-lea, în incinta unei mănăstirii de bărbați, iar odată cu venirea călugărului Ivan Semenovich, în mănăstire pătrund forțe ale întunericului

CHIȘINĂU, 8 apr — Sputnik. Noul film al regizorului rus Nikolai Dostal, întitulat „Călugărul și demonul”, a fost introdus în clasamentul primelor 5 cele mai bune filme ortodoxe, luând premiul cel mare în cadrul celei de-a XIV-a ediții a Festivalului Internațional de film ortodox — „Pokrov”, care s-a desfășurat, în luna octombrie 2016, la Kiev, în Ucraina, informează portalul altarulcredintei.md.

Acțiunile au loc în prima jumătate a secolului al XIX-lea. În incinta mănăstirii de bărbați apare un nou călugăr, Ivan Semenovich. Dar, împreună cu acest călugăr în mănăstire pătrund forțe ale întunericului, care se vor materializa în persoana cu numele Legiune (așa cum el însuși sa prezentat lui Ivan). Legiune l-a ales pe Ivan drept obiectul chinurilor sale diabolice ispitindu-l având ca scop să-l abată din drumul său ales spre ai sluji lui Dumnezeu. Dar, cu cât mai mare era ispita, cu atât mai mult sporeau virtuțile lui Ivan.

Filmului „Călugărul şi demonul”, considerat ca fiind cel mai bun după „Ostrov”, este inspirat dintr-o istorioară din viata Sfântului Ioan, Arhiepiscopul Novgorodului, care în timpul vieţii, fiind ispitit de diavol în chilia sa în timp ce îşi făcea pravila de rugăciune, a reuşit prin puterea Crucii să îl lege pe acel demon şi să îi poruncească să îl ducă la Ierusalim ca să se închine la Mormântul Domnului Iisus Hristos.

Pornind de la această istorioară, regizorul filmului „Monahul şi demonul” reuşeşte să ne dovedească că timpurile nu s-au schimbat şi că lupta pentru sufletele noastre este aceeaşi. Astfel, regizorul Dostal ne aduce trecutul în realitatea pe care o trăim zi de zi.

O realitate lipsită de pocainţă, plină de ispite şi unde, de cele mai multe ori, avem impresia că nu putem face faţă încercărilor. După ce urmăreşti acest film iţi dai seama de luptele pe care le are de înfruntat fiecare monah în mănăstire, dar şi fiecare crestin în lume, pentru a-şi câştiga mântuirea. După cum au precizat regizorul, Nicolae Dostal, şi scenaristul, Iurii Arabov, filmul „Monahul şi demonul” este despre Dragoste, ea ne vorbeşte încă o data nu doar despre victoria binelui asupra răului, dar şi despre felul în care trebuie să ne iubim unii pe alţii, precum şi despre ceea ce este şi mai important — să ne iubim vrăjmaşii.

mai mult
Film

Filmul “N-ai fost niciodată aici” pe ecranele din România înainte de a fi lansat în S.U.A. și Marea Britanie

niciodata-vizual

Cel mai nou film al actorului american Joaquin Phoenix, „You Were Never Really Here” („N-ai fost niciodată aici”) va avea premiera în cinematografele din România la începutul lunii martie, pe 2 martie, înainte de lansările din SUA (6 aprilie) sau Marea Britanie (9 martie). Încadrat la categoria de rating IM-18 (interzis minorilor), lung-metrajul regizat de faimoasa Lynne Ramsay  a fost prezentat în Competiția oficială la Festivalul de la Cannes ediţia din vara trecută și a obținut premiile pentru cel mai bun scenariu (Lynne Ramsay) și cel mai bun actor (Joaquin Phoenix).

Cronicarii de film de la publicaţia “The Times” l-au comparat cu „Taxi Driver” al lui Martin Scorsese „This is the Taxi Driver for a new century” au scris ei.

„O bijuterie atât pentru fanii filmului de acțiune cât și pentru cinefilii arty. Suntem cu toții norocoși că este aici”, scrie despre film Evan Saathoff (Birth.Movies.Death.), în timp ce “The Independent“ spune că „ spectatorii care au văzut We Need to Talk About Kevin știu deja că Lynne Ramsay este o maestră a tensiunii”.

La Cannes, filmul a fost prezentat în Competiția oficială și a obținut premiile pentru cel mai bun scenariu (Lynne Ramsay) și cel mai bun actor (Joaquin Phoenix).

Coloana sonoră poartă semnătura lui Jonny Greenwood. Faimosul chitarist nu este la prima colaborare cu lumea filmului. Tot el a semnat coloana sonoră pentru „There will be blood” și „Phantom Thread” regizate de Paul Thomas Anderson, pentru cel din urmă fiind nominalizat la Oscar la categoria „Cea mai bună coloană sonoră”.

Foto: original

Interpretul principal, Joaquin Pheonix, cunoscut cinefililor pentru rolurile din „Gladiatorul”, „Johny Cash” sau „Her”, este cîştigător al unui premiu la Cannes, un Glob de Aur, un Premiu Grammy și are trei nominalizări la Oscar. În „N-ai fost niciodată aici” îl interpretează pe Joe, un bărbat violent, fost om al legii, care își câștigă existența ca asasin plătit. Pentru portretul lui cinematografic,regizoarea foloseşte numeroase flash-back-uri care aduc în prim-planuri foarte scurte momente traumatizante, clipe de coşmar din copilăria personajulului, şi  surprinde spectatorul dezvăluind o latură sensibilă, caldă, a lui Joe care locuiește împreună cu mama o bătrână bolnavă pe care o îngrijește cu răbdare şi devotament. Acțiunea se desfăşoară cu rapiditate, odată ce Joe primește misiunea de a  găsi  fiica minoră a unui politician ajunsă într-o casă de postituţie.

Originară din Glasgow, regizoarea Lynne Ramsay a obținut deja peste 30 de premii, între care cinci la Cannes și un premiu BAFTA. Este considerată una dintre cele mai îndrăznețe regizoare britanice ale cinematografiei independente contemporane. Lynne Ramsay și actorul Joaquin Pheonix au participat anul trecut în România la festivalul Les Films de Cannes à Bucarest.

mai mult
Film

Lungmetrajul „Un pas în urma serafimilor”, cele mai multe nominalizări la gala premiilor Gopo 2018

serafimi

Lungmetrajul „Un pas în urma serafimilor”, în regia lui Daniel Sandu, a primit cele mai multe nominalizări, 15, la gala premiilor Gopo 2018, urmat de „6,9 pe scara Richter”, de Nae Caranfil, şi „Aniversarea”, de Dan Chişu, cu câte opt nominalizări fiecare.

Cele cinci lungmetraje nominalizate la categoria „cel mai bun film” la gala Gopo 2018 sunt: „6,9 pe scara Richter” (în regia lui Nae Caranfil), „Breaking News”, de Iulia Rugină, „Fixeur”, în regia lui Adrian Sitaru, „Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor”, de Emanuel Pârvu şi „Un pas în urma serafimilor”, regizat de Daniel Sandu.

Un număr de 23 de lungmetraje româneşti lansate în cinematografe în 2017 au fost luate în considerare de către juriu pentru desemnarea nominalizărilor celei de-a XII-a ediţii a premiilor Gopo. Câştigătorii vor fi anunţaţi în cadrul Galei Premiilor Gopo, care va avea loc pe 27 martie la Teatrul Naţional „I.L. Caragiale” din Bucureşti.

La această ediţie, cele mai multe nominalizări au primit: „Un pas în urma serafimilor”, în regia lui Daniel Sandu – 15, „6,9 pe scara Richter”, de Nae Caranfil şi „Aniversarea”, de Dan Chişu – 8 nominalizări, „Ana, mon amour”, regizat de Călin Peter Netzer, „Breaking News”, de Iulia Rugină şi „Fixeur”, de Adrian Sitaru – 7 nominalizări.

La categoria „cel mai bun regizor”, nominalizaţii sunt: Nae Caranfil, Călin Peter Netzer, Iulia Rugină, Adrian Sitaru şi Daniel Sandu.

„Cea mai bună actriţă într-un rol principal” va fi aleasă dintre Diana Cavaliotti („Ana, mon amour”), Voica Oltean („Breaking News”), Ela Ionescu („Dimineaţa care nu se va sfârşi”), Cristina Flutur („Hawaii”) şi Ofelia Popii („Portrete în pădure”)

La categoria „cea mai bună actriţă într-un rol secundar”, au fost nominalizate Carmen Tănase („Ana, mon amour”), Simona Bondoc („Aniversarea”), Diana Spătărescu („Fixeur”), Rodica Lazăr („Hawaii”) şi Ana Ciontea („Mariţa”).

Statueta Gopo pentru „cel mai bun actor într-un rol principal” îi va reveni unuia dintre protagoniştii: Mircea Postelnicu („Ana, mon amour”), Andi Vasluianu („Breaking News”), Tudor Aaron Istodor („Fixeur”), Alexandru Potocean („Mariţa”), Şerban Pavlu („Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor”) şi Vlad Ivanov („Un pas în urma serafimilor”).

În cursa pentru câştigarea statuetei acordate „celui mai bun actor într-un rol secundar” intră Emanuel Pârvu şi Lucian Ifrim („Aniversarea”), Adrian Văncică („Ultima zi”), Ali Amir şi Ilie Dumitrescu Jr. („Un pas în urma serafimilor”).

Dintre documentarele de lungmetraj care au intrat în atenţia juriului de nominalizări, vor fi supuse votului producţiile: „Braşov 1987. Doi ani prea devreme” (r. Liviu Tofan), „Eu sunt Hercule” (r. Marius Iacob), „Ouăle lui Tarzan” (r. Alexandru Solomon), „Planeta Petrila” (r. Andrei Dăscălescu), „Procesul” (r. Claudiu Mitcu) şi „Ţara moartă” (r. Radu Jude).

La categoria „cel mai bun film european”, criticii de film din juriul de nominalizări au votat pentru următoarele cinci titluri distribuite în cinematografele din România anul trecut: „Cealaltă parte a speranţei/ The Other Side of Hope” (r. Aki Kaurismäki), „Despre trup şi suflet/ On Body and Soul” (r. Ildikó Enyedi), „Dunkirk/ Dunkirk” (r. Christopher Nolan), „Mister în Slack Bay/ Ma loute” (r. Bruno Dumont) şi „(M)ucenicul/ (M)uchenik” (r. Kirill Serebrennikov).

Nominalizările la toate categoriile Premiilor Gopo au fost stabilite de un juriu de preselecţie alcătuit din profesionişti din domeniu: Nap Toader (regizor), Iuliana Tarnoveţchi (producător), Barbu Bălăşoiu (operator), Radu Corciova (scenograf), Gabriela Albu (exploatant) şi criticii de film Irina Margareta Nistor, Cătălin Olaru, Cristian Mărculescu, Angelo Mitchievici, Ion Indolean.

Aproximativ 450 de membri activi din industria cinematografică românească vor fi invitaţi să desemneze câştigătorii trofeelor Gopo 2018. Acest lucru va fi realizat printr-un sistem de vot asigurat de firma de audit şi consultanţă PwC România.

Gala Premiilor Gopo 2018, ediţia a 12-a, este organizată de Asociaţia pentru Promovarea Filmului Românesc, cu sprijinul Centrului Naţional al Cinematografiei, Babel Communications şi Ministerului Culturii şi Identităţii Naţionale.

mai mult
Film

28 februarie 1914 – Charlot şi umbrela, începutul unei legende

chaplin

La 28 februarie 1914, omenirea a fost martoră la nașterea  unuia dintre cele mai emblematice personaje ale cinematografiei și culturii universale.  Charlot, căci despre el este vorba, devine pentru prima dată personaj de film odată cu pelicula „Between showers”, tradus cu titlul „Charlot şi umbrela” (1914). Din momentul acela, omuleţul cu melon, mustăcioară şi mers legănat ca de raţă, agitând mereu bastonul prin aer, îşi va începe turneul prin enciclopediile lumii.

El s-a făcut cunoscut ca “Charlot” în Franța, Italia, Portugalia Grecia, Turcia, România, în Brazilia și Argentina a apărut pe generic cu numele de “Carlitos”, iar în Germania a cunoscut faima ca “Vagabond”. A fost un personaj pe care creatorul său, Sir Charlie Chaplin l-a construit treptat, reinventându-l în permanență, adăugându-i mereu alte și alte trăsături fizice și de caracter. Pantofii  uriași, melonul și haina strâmtă ce îmbracă un trup pirpiriu, pantalonii largi și  bastonul cu care își croiește rivalii vor deveni “etichetele” unui vagabond care străbate lumea cu un aer imperial.

Subiectul filmului “Charlot și umbrela” este simplu. Doi tineri, Charlie Chaplin (Masher) şi Ford Stearling (Rival Masher) se află la un moment dat într-o situaţie de rivalitate atunci când fiecare din ei încearcă să ajute o doamnă (Emma Clifton, Lady in Distress) să  traverseze strada peste o băltoacă. Stearling îi cere acesteia să-i ţină umbrela, furată unui poliţist, (Chester Conklin, Policeman), promiţându-i că o va ajuta, moment în care apare Chaplin (fără, însă, celebrul său baston). Împreună pleacă să caute scânduri pe care să le pună peste băltoacă.  Între timp, un alt poliţist (Edward Nolan, Chivalrous Policeman) ajută femeia să treacă strada. La întoarcere, cu scândurile în braţe, Stearling supărat că nu a fost aşteptat, îi cere doamnei înapoi umbrela. Ea îl refuză, iar Stearling este arestat de poliţist pentru că a încercat să-şi recupereze umbrela cu forţa.

La toată scena Chaplin asistă amuzându-se de ceea ce i se întâmplă tovarăşului său. Filmul, alb-negru,  este o înlănţuire de gaguri care, pe parcursul a 15 minute cât durează pelicula, asamblează, piesă cu piesă,  biografia unui personaj care a ştiut prin gesturi simple să vorbească despre lucrurile mari şi să stârnească râsul cu tristeţea sa.  În întunericul din sală pânza se luminează brusc și apare Charlot. Vrea să ajute o doamnă.  Așa a început  totul.

mai mult
FilmPromovate

Festivalul de Film Etnografic Zlatna, Ediția a II-a

film-2

Considerat poarta de intrare în Munţii Apuseni, oraşul Zlatnaare o istorie bimilenară. În perioada romană aici a existat o aşezare înfloritoare – Ampelum – ridicată la rang de municipium, care era un important centru de exploatare a aurului Apusenilor. Dezvoltarea oraşului şi a zonei a fost întotdeauna legată de bogăţia munţilor, astfel, în anul 1747 în Zlatna a fost instalată prima topitorie de cupru din sud-estul Europei. Mineritul şi metalurgia cuprului au fost industriile care au susţinut de-a lungul timpului creşterea economică a zonei, însă au avut preţul lor, poluarea. Timpurile actuale au impus o reorientare a direcţiilor de dezvoltare, o rearanjare a priorităţilor.
Zlatna de astăzi este un oraş curat, un oraş care îşi făureşte un nou viitor, fără a uita valorile şi trecutul vechiului ”Târg de aur”. Autorităţile locale depun eforturi susţinute pentru ca Zlatna să devină o atracţie turistică, prin punerea în valoare a potenţialului natural al zonei, dar şi un centru cultural, un pol al spiritualităţii româneşti. Organizarea Festivalului Internaţional de Film Etnografic este doar una dintre acţiunile menite să releve potenţialul uman al Zlatnei, o modalitate de a ne arăta respectul pentru tradiţiile şi obiceiurile străbune şi în acelaşi timp, deschiderea pentru interacţiunea cu alte culturi.

Primele trei ediţii ale festivalului zlătnean au fost încununate de succes, bucurându-se de aprecierea publicului şi presei din ţară şi din străinătate. Parada portului popular, filmele înscrise în competiţie, spectacolele folclorice şi celelalte manifestări prilejuite de acest eveniment au reuşit să aducă în inimile tuturor o fărâmă din bogăţia spirituală a poporului nostru, din tradiţiile şi obiceiurile româneşti, dar şi ale altor popoare, în cadrul festivalului concurând filme sosite şi din alte ţări, ca Spania, Polonia, Japonia, Croaţia, Africa de Sud, Turcia, Cehia, Germania, Mexic, Italia. Pe lângă proiecţia filmelor, spectacolele susţinute de artişti locali şi invitaţi, nume importante din viaţa cultural-artistică românească au trezit interesul publicului an de an cu ocazia manifestărilor prilejuite de Festivalul Internaţional de Film Etnografic. Dumitru Farcas, Ioan Bocsa, Mariana Anghel, Sava Negrean-Brudascu, Cristian Pomohaci, Traian Jurchela, Corina Chiriac, Stela Enache sunt doar câteva nume dintre cele care ne-au onorat cu prezenţa în zilele FIFE, la Zlatna. Dar cel mai important moment al fiecărei ediţii, cheia de boltă a întregului eveniment, a fost, în fiecare an, parada portului popular, care deschide festivalul. Sute de oameni din Zlatna şi satele aparţinătoare, dar şi delegaţi din alte localităţi din judeţ, îmbracă cu mândrie patriotică minunatele costume populare şi însoţiţi de care şi căruţe, traversează oraşul. Este o manifestare a bucuriei şi a emoţiei, o manifestare a respectului faţă de trecut, faţă de moştenirea culturală şi tradiţiile poporului român.
La fiecare ediţie a Festivalului Internaţional de Film Etnografic, din juriu au făcut parte personalităţi importante ale vieţii cultural-artistice româneşti. La prima ediţie, 2013, am avut onoarea de a-l avea ca preşedinte de juriu pe regretatul regizor Geo Saizescu, alături de care au jurizat regizorul Al. G. Croitoru, îndrăgitul actor Sebastian Papaiani, Călin Căliman, critic de film, Horia Barna, jurnalist, reprezentantul Institutului Cultural Român, Marcel Negruti, RomâniaFilm, Marian Stere, redactor Radio România Internaţional, Claudia Motea, actriţă româno-canadiană, reprezentanta în juriu a românilor din diaspora, Nicolae Clonţa, viceprimarul oraşului Zlatna, Mălina Dragnea, reprezentanta comunităţii locale, om de afaceri şi Horia Tanislav, profesor de muzică la liceul zlătnean. În 2014, preşedinte al juriului a fost maestrul Dorel Vişan iar membrii au fost Călin Căliman, critic de film, Horia Barna, jurnalist, ICR, Cristi Toporan, regizor Digi24, unul dintre laureaţii ediţiei 2013, Marian Stere, redactor Radio România Internaţional, conferenţiar doctor Florin Toader, profesor de cinematografie la Universitatea Hyperion şi Ionuţ Fulea, îndrăgitul interpret de folclor, fiu al acestor locuri. Anul trecut, la ediţia a III-a – 2015, preşedintele juriului FIFE a fost maestrul Dorel Vişan iar din juriu au mai făcut parte cunoscutul regizor, scenarist şi producător de film Nicolae Mărgineanu, Carmen Ştefănescu, realizator tv, membră a Uniunii Cineaştilor din România, Călin Căliman, critic de film, maestrul Dumitru Fărcaş şi profesor doctor Ioan Bocşa, doi reprezentanţi de mare valoare ai folclorului românesc şi regizorul Cristi Toporan de la Digi24Tv.
Ca manifestări conexe ale festivalului, în fiecare an au loc cu ocazia FIFE Zlatna lansări de carte, expoziţii, ateliere de lucru. În 2015, am avut plăcerea de a găzdui o retrospectivă Elisabeta Bostan, regizoarea fiind alături de noi pe tot parcursul celor trei zile de festival.
Şi în acest an, la a IV-a ediţie a festivalului, în juriu vor fi invitaţi oameni de artă şi cultură, specialişti în domeniul etnografic sau cinematografic.
Prezentator al festivalului a fost cunoscutul Octavian Ursulescu, la două ediţii, iar la ediţia din anul 2014, îndrăgita interpretă Corina Chiriac.

Câştigătorii trofeului FIFE la primele ediţii au fost:
2013 – „De la spicul de grâu, la pictură” / „Od zrna do slike” – producător- HRT – Televiziunea croată, Olimp și Atalanta, scenariu și regia Branko Istvancic
2014 – „Satul de demult”, regia: Dumitru Budrală
2015 – “Acasă la Brâncuşi”, producător: Radu Tora

Aşteptăm cu interes şi în acest an ca realizatorii de filme cu specific etnografic să-şi înscrie producţiile în festivalul nostru, pentru că ne dorim ca tradiţiile, cultura şi specificitatea poporului roman, dar şi a altor popoare, să fie relevate publicului, pentru a pune în valoare ceea ce ne diferenţiază, dar mai ales, ceea ce ne uneşte.

mai mult
1 2 3 4 10
Page 2 of 10