close

Film

Film

„Teatru” sau „când poezia urcă pe scenă”

teatrul2

Azi suntem actori, 
Deși pe scenă se joacă 
Despre dragoste, minciuni și eroi
Cum era și-ntre noi altădată. 
Hai, pune-ți cealaltă mască, te invit!
Și zâmbește sub lumini și decor
De azi sentimentele nu se simt
Decât în piese de teatru despre niciun amor.

Respiră adânc, vedem la final cine trăiește…
Începe, se-ncheie: cortinele trase ne sunt
Și-ntrebarea e doar „Cine iubește?”,
Nu „Cine iubește mai mult?”.

M-am îndrăgostit de teatru când nu-l înțelegeam. Mergeam la Casa Sindicatelor sau la Teatrul „Toma Caragiu” din Ploiești. Mergeam cu școala de cele mai multe ori, dar mi-am luat și bilete cu prietenii, pe când eram la liceu. La teatru am cunoscut nobelețea performând și primind aplauze, iar la Sindicate am aflat că arta primește aplauze mereu, chiar și în fața unui public mai dezinteresat sau zgomotos.

M-am îndrăgostit de teatru la fel cum te îndrăgostești prima dată: la prima vedere, amăgitor, intens, orbitor, fără logică, contrar priorităților, pe viață (chiar dacă inima ta se mai mută).  M-am îndrăgostit de teatru din momentul în care am simțit ecoul sălii imense, scaunele de catifea, uzate prin colțuri, care au păstrat în strănsori amintirea generațiilor ce au simțit emoția primului sărut. M-am îndrăgostit când am simțit mirosul de lemn vechi și praf de recuzită, când luminile stinse înainte de spectacol mi-au ascuns sentimente, când liniștea era zgomotul atâtor suflete nerăbdătoare. M-am îndrăgostit de teatru când nu-i înțelegeam arta, ci doar iubeam creația în forma ei brută, dar cu-n perfect finisaj. M-am îndrăgostit de oamenii de la teatru, de aplauzele lor, de magia care coboară când cortinele se trag, de actori, de vibrația glasurilor și de ochii lor ce transmit atâta energie, chiar de ești spectator dintr-un ultim rând. M-am îndrăgostit…

Când am revenit la București am mers la un altfel de teatru. Era o sală mai mică, dar o emoție la fel de mare. Și atunci mi-am dat seama că m-am reîndrăgostit de teatru: acum, într-un alt fel; unul pe care îl înțelegeam. Era artă adusă la viață, într-o formă sub care să ne arate că singura artă e viața. Era vocea blândă care ne spunea că nu suntem reali, că, în fond, suntem teatru: cu măști, sentimente de ocazie, zâmbete sparte de aplauze, dar cu o trăire atât de profundă a fiecărui moment… Carpe diem, cum s-ar spune. M-am reîndrăgostit de teatru atunci când mi-am dat seama că toată vraja lui stă în priviri… Și ce-i mai frumos decât privirea pentru un om bolnav de „a vedea”? Ce e de reținut e că nu te duci la teatru să vezi cu ochii, ci cu sufletul; să vezi dincolo de replici, dincolo de disciplină, de măiestrie și talent. Te duci să vezi trăirea și s-o privești atent în ochi, până când pupilele i se dilată, să o confrunți, până pierzi, te domină și ajungi să o simți. Așa e teatrul: o poartă deschisă spre tot ce ești și ce nu ești, spre tot ce ai putea și ce nu vei fi niciodată; teatrul e o definiție a cuvântului „tot”.

Recent, am fost la un spectacol al trupei de teatru care m-a reîntors la o veche iubire. ARTonic a jucat la El Grande Comandate. Au jucat despre iubire și despre lipsa ei. Într-un spațiu cât o sufragerie, am întâlnit câteva zeci de oameni pasionați: de toate vârstele, cu ocupații diferite, cu entuziasm distinct, dar uniți de aceeași bucurie din privire: vraja privirii, cu efecte evidente. S-a râs mult, s-a aplaudat și mai mult, dar, cel mai important, au fost ridicate întrebări. „Cine iubește?” ar fi o întrebare relevantă și, totodată, numele piesei. Și ai fi surprins de câte posibile răspunsuri îți pot oferi 2 ore, în acest cadru. Am plecat de la teatru cu o singură dezamăgire: mă gândeam că am ratat un spectacol al trupei. În rest, am rămas cu aceeași idee pe care mi-a înfiripat-o primul spectacol la care am fost: teatrul e viață, e expunerea ei în formă vie, vibrantă, pe scenă. E viața goală, nuditate superbă a experinețelor trăite și posibile, e emoție în versuri.

Acum, mi-am luat bilete la Metropolis și la operă pentru săptămâna următoare. Bolnav, aștept să privesc trăirea drept în ochi!

Dacă vrei și tu să te îndrăgostești de teatru, ARTonic te așteaptă pe 28 februarie, iar rezervările le poți face aici. În rest, se joacă teatru în fiecare săptămână la sălile de spectacol, dar și prin lumea noastră cotidiană. Trebuie doar să ții ochii deschiși (ți-am spus ce ochi…)!

28176232_1864770226897859_2030375373_n

27857950_1770972496288479_2321080096898305959_n

Larisa Bălan

mai mult
Film

Gelu Niţu: Nu zic să aruncăm cu roşii, dar nici să lăudăm cu deşănţare ce nu merită

gelu-nitu-768×343

Gelu Niţu este un actor atipic; este iubit de public fără a fi popular. Nu e un renumit al bonomiei teatrale, vorbeşte rar şi puţin despre el, nu îşi dă în public cu părerea, nu se bagă în seamă, dar joacă mult şi divers. Şi o face bine. Multor colegi actori pare să le fie drag şi spun că este un partener pe care şi-l doresc pe scenă. Inevitabil, probabil mulţi îl şi invidiază pentru cât e de ocupat şi de tonic. El vrea să fie cunoscut doar la ridicarea cortinei. Şi are multe de arătat cu acest prilej. Dar în spatele cortinei, la cabină, în haine civile, lângă costumul agăţat în cui, farmecul de prieten al lui Gelu Niţu, simţul umorului sprinten şi complicitatea inteligentă în discurs îl fac un interlocutor alături de care poţi sta de vorbă uitând de reportofonul care înregistrează documentar fiecare cuvânt, până la descărcarea bateriei.

Gelu Niţu: Ştiu că se obişnuieşte ca primul cuvânt să îl aibă intervievatorul care începe să scormonească în gândurile celui intervievat. Eu am să fiu mai puţin convenţional de această dată şi sper ca lipsa asta de convenţionalism să dureze pe tot parcursul interviului. Îmi e frică să nu fiu cumva banal în ceea ce voi povesti, nu vreau să bat drumuri comune, nu vreau să dau răspunsuri stupide, la care se aşteaptă toată lumea, aşa că ajută-mă, te rog, să nu se întâmple chestia asta.

Alina Epîngeac: Nicio grijă. Din acest punct de vedere sunteţi pe mâini bune. Şi dacă tot am stabilit să nu fim banalo-convenţionali, am să vă întreb ca în „Minunea” lui Sorescu: „Ce mai faci?”

Am înţepenit. Chiar nu ştiu ce să răspund. Păi ce să fac? Uite că spre surprindere mea pot să zic cu sufletul împăcat că fac bine. În această etapă de viaţă, în care mă aflu acum, sănătos, slavă Domnului, am destul de mult de lucru. De curând am avut o surpriză foarte plăcută. Imediat după ce am avut premiera cu „Vârstele lunii” de Sam Shepard în regia lui Toma Dănilă, de la Unteatru, unde joc împreună cu prietenul şi colegul meu Constantin Cojocaru, la câteva zile am primit, pe neaşteptate, propunerea să încep deja ceva la Teatrul Odeon. Şi, ca să nu fiu vag în răspunsul meu, sintetizând, am bucuria de a juca în cinci teatre de stat şi două teatre particulare. Deci cam asta fac.

Ştiu că actorii nu prea agreează o perioadă de vacanţă lungă între repetiţii.

Da, nici eu. După o perioadă de repetiţii susţinute, când se întâmplă să ai un rol care te solicită mai mult îţi doreşti un timp în care să îţi aduni forţele. Dar asta nu durează prea mult. Ai nevoie de o săptămână, două, după care începi să te gândeşti că deja ar fi cazul să începi ceva nou. Ai „trândăvit” destul.

Aş vrea să vorbim puţin despre cel mai recent rol, Ames din „Vârstele lunii”. Cum a fost această întâlnire? A fost una dintre acele Întâlniri cu „Δ mare cu acest rol?

Mi-e frică să spun cât de mic sau mare este „î”ul. În orice caz a fost o întâlnire foarte plăcută, deosebit de plăcută chiar. Mi-e frică să cataloghez eu; să spun eu despre mine însumi. Îi las pe alţii. Pentru mine este foarte foarte foarte plăcută. Şi subliniez aceşti trei de „foarte”. A început foarte simplu, cu un telefon primit de la actorul Toma Dănilă care de la o vreme a început să cocheteze din ce în ce mai serios şi cu regia, mi-a spus că are o piesă americană în două personaje pe care a tradus-o şi m-a întrebat dacă aş fi de acord să lucrăm împreună. Textul mi s-a părut foarte ofertant şi am acceptat. Asta şi pentru că vreau să ţin cât mai aproape de generaţia tânără. În ultima vreme am încercat să păstrez cât mai bine contactul cu cei care vin din urmă şi pot să împrospăteze felul de gândire al unui matur.

E un schimb de experienţă?

„Şablonizarea” pândeşte la toate colţurile. Dacă lucrezi exclusiv cu oameni din aceeaşi generaţie, se poate întâmpla să perpetuezi acelaşi şi acelaşi sistem de a face teatru, fără să mai fii atent la ceea ce se întâmplă proaspăt în jur. Eu încerc să privec cu atenţie ce fac cei tineri. Şi noi când am fost la început eram urmăriţi cu interes şi asta ne-a prins bine. Chiar în acest moment am mulţi parteneri tineri. Mă uit cu plăcere la ei şi mă bucur să le observ calităţile care în scurt timp îi vor transforma în mari personalităţi actoriceşti. În spatele nostru vin enorm de mulţi tineri. De zeci de ori mai mulţi decât atunci când eram eu de vârsta lor.

Şi e bine sau nu prea?

Partea proastă e că îşi găsesc greu de lucru. Dar fenomenul acesta îşi are şi partea lui bună: concurenţa este fantastică între aceşti mulţi, poate chiar prea mulţi absolvenţi şi dintre ei e normal să se cearnă realele talente.

Şi chiar reuşesc cei mai talentaţi? Sau cei care au şansă sau coatele mai ascuţite?

Ei, aici este o discuţie veşnică. Cine sunt cei care reuşesc? De tânăr am auzit lucrul ăsta şi de-a lungul vieţii de foarte multe ori, că într-un grup de, să zicem, zece oameni aproximativ egal talentaţi, cu aceleaşi calităţi, reuşesc cei care au puţin mai mult noroc. Pot fi zece „George Constantini” într-un grup. Dar o să reuşescă „George Constantin-ul” căruia i se pune în faţă un text special, cu un regizor foarte bun şi într-un context foarte bun. Contextul este hotărâtor în meseria asta. Dacă se împlinesc aceste trei condiţii chiar ai şansa să faci ceva important şi să însemni ceva. Nu mai vorbim despre cei care, cu sau fără voia lor, dau cu piciorul şanselor care li se ivesc. Eu, de exemplu. Am făcut prostia asta de câteva ori; mi s-a pus şansa pe tavă, eu m-am uitat lung la ea şi n-am recunoscut-o. Ea, şansa, s-a simţit jignită şi s-a dus la altul. Că doar nu era să stea să îmbătrânească aşteptându-mă pe mine.

„Eu nu am ştiut să mă zbat, nu sunt un luptător”

Şi ai cum să momeşti această şansă?

Cred că stă puţin şi în puterile fiecăruia. Am văzut de curând o declaraţie a unui actor american – eu nu mă omor după el, dar el e o vedetă, a filmat şi pe la noi – care spunea un lucru pe care eu nu am ştiut să îl fac: „Eu nu aştept să vină proiectele la mine. Mă duc în întâmpinarea lor. Eu provoc proiectele”. Adică el se interesează, caută texte, caută regizori, stă în preajma decidenţilor. Nu aşteaptă doar să îi sune telefonul şi să fie invitat. Eu unul respect acest tip de acţiune, dar nu fac parte din această categorie. Eu nu am ştiut să mă zbat, nu sunt un luptător. Dar în momentul în care mi s-a propus ceva, da, atunci pot să spun cu mâna pe suflet că am făcut ce era de făcut la maximul puterilor mele, atâtea câte le-am avut. Ştiu demult, de la părinţii mei, un principiu care m-a urmărit toată viaţa şi de care o să ţin cont până la capăt: când faci un lucru, încearcă să-l faci cât mai bine posibil.

Sunteţi un actor care se ia foarte în serios pe scenă. Indiferent că aveţi de jucat într-o farsă, o comedie, o dramă, o tragedie, indiferent de natura personajului. Sunteţi foarte versatil. De unde vine această personalitate artistică multiplă? E dobândită, e înnăscută, educată…

În mine zac mai mulţi oameni. Ştiu asta şi mi s-a şi spus. Eu nu sunt într-un singur fel. Nu sunt un om sobru sau vesel sau exuberant sau depresiv. Sunt în toate felurile. Poate că asta mă ajută să joc tipuri diferite de personaje. Nu pot să spun când şi de ce anume sunt într-un anume fel. Nu ştiu ce declanşează felul meu de a fi. Sunt un om echilibrat în general (mi-ar plăcea să cred asta). De-a lungul anilor am făcut roluri şi mai bune şi mai puţin bune. Sunt foarte conştient de lucrul ăsta. Dar ştiu că de multe ori se întâmplă ca la şcoală – din cauza unor lucruri mai slabe pe care le-am făcut, cele foarte bune, uneori, nu au fost apreciate la justa lor valoare. În şcoală am păţit asta: după ce fusesem premiant, luasem toate coroniţele posibile în toţi anii de şcoală generală, când am intrat la liceu, la Sfântul Sava, prima notă luată a fost un patru. Pentru că în ziua respectivă învăţasem pentru toate materiile, mai puţin la botanică. Şi domnul profesor, care era poreclit „Zarzavat”, m-a ascultat şi mi-a trântit un patru. Şi apoi, chiar dacă ştiam de şapte, opt, nouă la celelalte materii, profesorii vedeau patru la botanică… Aha! Şi în loc de opt sau nouă primeam şapte. Îi ajunge, ziceau ei… Am povestit întâmplarea din liceu, pentru că am păţit aşa şi în teatru. La începuturile carierei mele eram anunţat cumva cu surle şi trâmbiţe că ce mare şi tare am să fiu eu. Şi apoi a venit un moment când am fost distribuit într-un spectacol important, în care, din cauza emoţiilor şi din cauza altor factori, care nu ţineau numai de mine – nu am fost singurul vinovat; cele mai importante indicaţii erau „Gelu, tare şi răspicat!” – ei bine, am ratat. Şi chiar dacă vina era împărţită, eu fiind personajul principal, toate s-au spart în capul meu. Nu am avut nişte cronici foarte elogioase, ba din contră. Şi în mare parte aveau dreptate. Dar eu nu puteam să stau şi să explic pe toate străzile de ce eu am jucat în felul în care am jucat. Nu puteam să răspund cronicilor din ziare de ce am greşit. Deşi argumente erau. Dar a trebuit după aceea, ani în şir, să fac roluri destul de multe şi destul de bune, chiar dacă nu neapărat în spectacole foarte importante, pentru ca, în sfârşit, să îmi recapăt un statut. Drumul meu a fost puţin atipic. Mi-am construit poziţia pe care o am astăzi, atât cât e, nici mai mult nici mai puţin, cu multă muncă şi o mare seriozitate. Ba chiar eram contrariat că vreme îndelungată lumea continua să se mire: „Vai, dar tu chiar eşti bun!”. Mi se întâmplă şi azi.

Care e statutul pe care spuneţi că l-aţi dobândit? Pe ce poziţie consideraţi mai exact că vă aflaţi?

Între noi există o ierarhie recunoscută mai tacit sau mai pe faţă de cam toată lumea cu mintea la cap. Ştim cu toţii cam care sunt adevăraţii fruntaşi, în funcţie de CV şi de calitatea realizărilor. Nu suntem egali. Ca în armată –  e la fel de multă nevoie şi de generali şi de soldaţi. Din fericire, sunt destui care se mulţumesc să ajungă şi sergenţi. Şi le e foarte bine aşa. Pe umerii lor generalii obţin victorii. Eu cu statutul de sergent nu m-aş fi putut mulţumi niciodată. Cred că sunt un bun colonel şi fac tot ce îmi stă în putinţă pentru a merita bastonul de general. Timp ar mai fi.

Parcursul profesional a mers mână în mână cu cel personal?

În viaţa personală am încercat, din instinct probabil, şi sper că am şi reuşit, să rămân un om normal. Fără să etalez veleităţi artistice pe stradă, la restaurant, în cabinete. Am încercat să îmi păstrez cele câteva calităţi pe care le am pentru momentul în care cortina se ridică pe scenă. Doar atunci vreau să fiu actor. În rest vreau să fiu un om normal.

„Dacă tu te gândeşti doar cum să arăţi cât de „cel mai bun” eşti, rolul e ratat”

Publicul îi cunoaşte şi îi îndrăgeşte foarte mult pe actorii histrioni care spun bancuri, sunt populari, adună oameni în jurul lor. Nu e o condiţie sine-qua-non, nu?

Nu. Dar nici nu trebuie judecat acest lucru. Nu e bine sau rău. Nu înseamnă că cei care îşi demonstrează veleităţile actoriceşti şi în viaţă fac un lucru rău. Mai ales dacă pe scenă sunt cel puţin la fel de buni. Actorii sunt de mai multe feluri. Au structuri diferite. Unii sunt geniali de la prima lectură.

Nu e periculos, nu există riscul să intri cu rolul gata mort în premieră?

E discutabil. Unii au reuşit să fie grozavi de la început până la sfârşit. Şi la prima lectură, şi în timpul repetiţiilor, şi când a venit publicul în sală. Dar sunt cazuri rare. Sunt şi actori geniali care la prima lectură dau impresia că sunt analfabeţi. Bâjbâie, se încurcă, transpiră, se jenează, nu ştiu să citească logic din prima. Fac greu cunoştinţă cu textul. Dar îi vezi de la repetiţie la repetiţie cum pun cărămidă peste cărămidă şi, când spectacolul iese la public, sunt de nerecunoscut – în sensul cel mai bun al cuvântului. Şi există şi categoria „sprinţară”, cei cărora totul li se pare uşor, totul e din vârful buzelor şi al degetelor. Cei care au aerul ăla de „ştie băiatu’ meserie, îţi arăt eu aicea cum se face”. Doamne fereşte să le sugerezi, cu bună intenţie, cum s-ar putea rezolva un moment sau altul din rolul lor. Îi simţi cum se aricesc şi te întreabă din priviri cum de-ţi permiţi. Şi ei nu au altă preocupare decât să îţi arate cât de buni sunt ei. Dacă tu te gândeşti doar cum să arăţi cât de „cel mai bun” eşti, rolul e ratat. Pentru că se vede. Şi e jenant şi enervant.

Şi calea de mijloc?

După părerea mea, actorul trebuie să fie modest cu măsură, să nu fie umil. Încrederea în sine are o importanţă pe care nu e bine să o neglijezi. Încrederea în sine îţi dă încredere în personajul pe care îl joci. Dacă tu ai încredere că ceea ce faci este bine, dar cu măsura bunului simţ, lucrul ăsta se transmite. Eu, ca spectator, te văd că eşti acel personaj şi m-ai luat cu tine. Atunci partida este câştigată. Dar dacă eu văd că tu vrei să îmi deomnstrezi cât de mare actor eşti, m-ai pierdut.

Şi eu ştiu că mai există o categorie de actori. Cea din care faceţi parte dumneavoastră.

Dar eu din ce categorie fac parte?

Categoria care joacă la potenţial maxim doar în spectacol. Care la repetiţii nu turează întotdeauna motoarele la temperatură maximă.

E adevărat şi asta nu e neapărat o calitate, dar mi-o asum. Se întâmplă ca pe parcursul repetiţiilor, după ce am găsit personajul, să îmi fie jenă să tot repet aceleaşi lucruri zi de zi. Şi asta nu ar trebui să se întâmple, pentru că asta e condiţia actorului profesionist. Dacă trebuie repetat de o sută de ori acelaşi lucru, actorul profesionist trebuie să poată să o facă fără nicio problemă. Mie asta îmi lipseşte. Eu nu aş fi funcţionat în genul teatrului independent occidental unde se programează cincizeci de reprezentaţii seară de seară cu acelaşi spectacol. Cred că m-aş fi plictisit îngrozitor. Mie îmi place să joc roluri diverse. Chiar dacă inevitabil se întâmplă să repet unele mijloace de la un rol la altul, că doar oameni suntem, poveştile sunt diferite, ambientul e altul, partenerii sunt alţii. Ideea de a juca seară de seară acelaşi lucru mă inhibă. Dar, legat de această „ciudăţenie” a mea, au existat momente în timpul lucrului când unii regizori nu au privit cu prea mare încredere felul meu de a repeta şi mi-au şi spus-o. Dar după premieră, când rezultatul a fost cel pe care şi-l doreau, foarte bun au zis ei, s-au liniştit şi m-au felicitat în gura mare. Scuze că spun asta, dar chiar aşa s-a întâmplat. Am colegi care repetă tot timpul în plin. Eu nu. Dar când trebuie o fac.

„Visul meu e să am regizori care ştiu ce să spună şi ştiu să răspundă la întrebări”

Se pare că sunteţi destul de incomod la repetiţii.

Ba deloc. De fapt eu sunt destul de cuminte la repetiţii. Îmi place foarte mult să ascult regizorii. Visul meu e să am regizori care ştiu ce să spună şi ştiu să răspundă la întrebări. Eu pun multe întrebări la repetiţii pentru că vreau să ştiu ce gândeşte personajul când spune ceva. Cu ce intenţie. Mie, unul, îmi place să ştiu ce vrea regizorul de la personajul meu şi de la mine, de ce m-a distribuit pe mine. Nu vreau să dau senzaţia acum că dau lecţii. Doamne fereşte! Astea sunt lucruri care se învaţă încă din şcoală. Pe urmă, pe parcursul vieţii şi al activităţii nu facem decât să le conştientizăm cu adevărat şi să le aprofundăm.

Ce trebuie să spună un regizor pentru a vă câştiga încrederea?

Au existat regizori pe care i-am ascultat cu sfinţenie, pentru că au avut un discurs de necontrazis. Propunerea prin care ei voiau să transmită acel text către public era foarte convingătoare, drumul lor foarte valabil. Dar se poate întâmpla ca regizorul să spună ceva, tu să fii foarte de acord şi ambii să fim în greşeală. Şi el, şi eu odată cu el. Se poate ca regizorul să greşească şi tu să dai ca prostul din cap, să spui „da, da, da” şi să mergeţi aşa, mână în mână, cu capul înainte, într-o tâmpenie.

Eu vă consider un actor foarte serios. Care credeţi că sunt calităţile unui actor serios?

Îţi înţeleg întrebarea, înţeleg şi de ce mi-o adresezi şi o să îţi dau un răspuns care o să fie surprinzător, în mod paradoxal, pentru că este caraghios de simplu. A fi un actor serios înseamnă, în primul rând, să te prezinţi acolo unde eşti chemat la ora fixată. Să asculţi pe bune ceea ce ţi se spune despre proiectul propus. Să discerni în mod real dacă ţi se potriveşte acel proiect. Să nu te arunci cu capul înainte într-o chestie pe care ştii că nu poţi s-o duci. Şi, odată lucrul început, să fii punctual la repetiţii, să fii pregătit la repetiţie (să „te cunoşti” bine cu textul şi să-l înveţi cât mai repede posibil), să laşi naibii de-o parte problemele personale la uşa intrării în teatru, musai să colaborezi cu regia şi să nu fii o piatră de moară în cârca regizorului, să îţi respecţi partenerii, să le asculţi şi lor punctele de vedere, nu să încerci să ţi le impui numai pe ale tale, să te comporţi firesc cu tot personalul teatrului – pentru că fără ei nu poţi face nimic – să nu intri gâfâind din tramvai direct pe scenă, dă-ţi olecuţă de timp să devii personajul şi tratează întotdeauna cu respect publicul din sală şi nu te menaja, dă tot ce ai de dat. Or mai fi şi alte calităţi necesare pentru statutul de profesionist, dar dacă măcar cele pe care le-am enumerat ar fi respectate, toată lumea ar avea de câştigat.

De ce nu aţi fost niciodată profesor de teatru?

Bună întrebare. Recunosc că am mai fost întrebat în particular. Eu consider că prima mare calitate a unui pedagog trebuie să fie răbdarea. Au ajuns câţiva tineri la mine şi m-au rugat să îi pregătesc pentru intrarea în Institut. Am constatat atunci că am destul de multe de spus, am fost surprins de mine însumi câte taine cunosc şi am încercat să le împărtăşesc. S-a întâmplat ca ori din lipsa mea de abilitate, ori din lipsa lor de receptivitate, lucrurile pe care le spuneam să nu prea ajungă la ei. Şi atunci, pentru că ştiam că asta trebuie să facă un pedagog, mai încercam o dată, şi încă o dată, şi încă o dată. Rezultatul era nesatisfăcător pentru mine. I-am sfătuit pe tinerii respectivi să se apuce de altceva pentru că, dacă vor intra, printr-un noroc chior, în această meserie vor fi nişte nefericiţi toată viaţa, pentru că nu au talent. Pot duce o viaţă onorabilă în orice altă meserie, dar profesia asta, a noastră, e crudă rău de tot cu lipsa de talent. Deci mi-am dat seama că nu am răbdarea şi tactul necesar şi am abandonat gândul de a urma acest drum. Am tot respectul pentru realii pedagogi.

„Eu nu sunt genul de actor care scapă creionul pe jos când vorbeşte un coleg în scenă”

În prezentul teatrului românesc câtă încredere aveţi?

Am, pentru că altfel m-aş fi lăsat de meserie. De multe ori ne ducem la pomul lăudat şi, deşi rezultatul nu e pe măsura aşteptărilor, nu ştiu de ce, laudele curg şi simţi o conspiraţie între lăudători; adică ei laudă, dar îşi fac aşa cu ochiul, în sensul că zicem de bine, pentru că e vorba despre un anume cineva. Dar ne menţinem aşa într-o atmosferă „de bine”, de indulgenţă. Nu zic să aruncăm cu roşii, dar nici să lăudăm cu deşănţare ce nu merită. Cum, ne-cum, cu bune şi rele, cu sublim şi derizoriu, tagma asta a noastră este minunată. Nu vă bateţi joc de ea! O iubesc din tot sufletul şi mă doare când, uneori, e tratată ca a cincea roată la căruţă. Nu merită asta.

Vreau să vorbim despre generozitatea de pe scenă. Pentru că am văzut la dumneavoastră şi am şi scris despre asta, o calitate pe care o preţuiesc foarte mult şi pe care o găsesc prea rar – ascultarea. Sunteţi unul dintre actorii care atunci când ascultă e foarte interesant de privit, fără să facă nimic special aparent, fără să vrea să atragă atenţia. Felul în care ascultaţi e foarte autentic.

Îţi mulţumesc că spui lucrul ăsta şi îl faci cunoscut pentru că eu atunci când sunt pe scenă chiar mă uit şi îl ascult cu atenţie pe cel din faţa mea. Încerc ca reacţiile mele să nu deranjeze momentul celui care este în prim-plan. De mic am avut grijă să nu deranjez ce face altul.

Tot de seriozitate şi respect ţine.

Probabil. Eu nu sunt genul de actor care scapă creionul pe jos când vorbeşte un coleg în scenă. Doar dacă îmi cere regizorul ca să sublinieze nu-ştiu-ce. Dar mie nu mi se pare nimic ieşit din comun ce fac eu. Mi se pare firesc. Cinstea de a asculta şi de a fi în realaţie curată şi cinstită cu partenerii e un dat al profesiei, nu mi se pare ceva greu de realizat. Îmi aduc aminte ce am citit într-un interviu cu Mastroiani. A fost întrebat ce a învăţat-o pe Chiara, fata lui care este tot actriţă. Ce i-a împărtăşit din experienţa lui. Şi el a răspuns foarte simplu. Nu a dat nicio lecţie de teatru. „Am sfătuit-o ca atunci când spune ceva să se gândească la ceea ce are de spus. Dacă ştie de ce spune ce are de spus, nu are cum să fie prost”. Mi s-a părut de o simplitate şi un adevăr dezarmant. A spus atât de simplu un adevăr esenţial pentru meseria asta.

E paradoxal. Simplitatea către care se tinde…

Nu se ajunge uşor la ea.

Exact. Firescul artistic e mai greu de dobândit.

Firescul ăsta e de mai multe feluri. Şi, din păcate, uneori se mai fac confuzii. Se confundă în mod voit sau involuntar felul de a vorbi pe stradă cu felul de a vorbi pe scenă. Publicul nu agreează întotdeauna aducerea firescului stradal pe scenă. În teatru chiar şi o vorbire voit vulgară a personajului trebuie să aibă o nobleţe teatrală. Talentul îl ai sau nu îl ai. Tehnica o înveţi. Îţi adaugi la talent tehnici de joc. Dar talentul e sau nu. Vorba aia – „ăsta e un actor înnăscut, nu făcut”. Sunt oameni născuţi să îţi placă, să fie interesanţi, să îţi atragă atenţia, să nu te poţi uita decât la ei, au o aură cumva, atunci când intră în scenă nu fac niciun efort deosebit şi îi vezi doar pe ei. Asta nu e de explicat.

Tehnica poate să suplinească o strălucire mai puţin strălucitoare?

Doar într-o anumită măsură. Sublim nu poţi fi numai din tehnică. Poţi să fii respectabil. Există actori pe care îi respecţi şi actori pe care îi iubeşti. E foarte important. Unii fac rolul corect, foarte bine. Dar sunt unii care nu respectă nicio regulă şi pur şi simplu îi iubeşti – indiferent dacă joacă personaj pozitiv sau negativ.

„Nu sunt un răsfăţat”

Aţi spus cuvântul „iubire”. Sunteţi iubit de public, simţiţi că sunteţi iubit, primiţi un soi de feedback în sensul acesta?

Nu sunt un răsfăţat. Câteodată… „în nemernicia mea”…

…aţi „muşcat mâna care v-a hrănit”?

…Nu… aveam momente de „pierdere de cunoştinţă” când mi-aş fi dorit să umble elicoptere pe cerul patriei cu panouri de 100/100 cu poza mea pe care să scrie „Gelu Niţu – cel mai extraordinar actor din estul şi sud-estul Europei”. Au fost momente din astea de nebunie. Şi cred că mulţi dintre noi au orgoliul acesta stupid. Dar destul de des am avut plăcerea să mă oprească oameni şi să primesc semne de simpatie. S-a întâmplat să fiu recunoscut când nu mă aşteptam sau, invers, când mă aşteptam la asta să nu mă ştie nici dracu’.

Vorbeaţi mai devreme despre „actorul înnăscut”. Cum a fost naşterea dumneavostră pe scenă?

Aveam 16 ani, aşteptam să intru în scenă şi eram convins că în momentul în care voi păşi în lumină voi cădea pe jos fără suflere. Vor veni 84 de salvări cu tuburi de oxigen, care nu se ştie dacă vor mai putea să mă salveze. Dar am intrat în scenă şi n-am auzit nicio sirenă de salvare. Din contră, m-am simţit deodată Mozart, pentru că asta jucam „Mozart şi Salieri” de Puşkin, am început să spun textul cu o uşurinţă care nu înţelegeam de unde vine, să râd atunci când trebuia să râd cu o mare naturaleţe, fără niciun efort, să spun textul fără nicio bâlbâială, să fiu conştient de tot ce se întâmplă în jurul meu, să am relaţie perfectă cu partenerul meu şi aşa, plutind, dar cu control, să ajung până la finalul spectacolului când din sală, în loc de roşii, pietre şi castraveţi, cum mă aşteptam, au venit flori, apluaze şi strigăte de „Bravo!”. Eu m-am dus cu inconştienţă pe drumul ăsta, l-am ales, nu ştiam cum va fi mai departe, dar uşor-uşor m-am îndrăgostit de această meserie şi mi-am dat seama că nu găsesc alt domeniu în care să mă desfăşor mai bine. Ar mai fi fost unul, dacă stau să scormonesc.

Care?

Vezi că am nişte cucuie pe cap? Le vezi, da?

Credeam că aşa e modelul.

Ei, cucuiele sunt de la pumnii pe care mi-i trag singur în cap de câteva ori pe lună, când mă mai aşez şi eu la pian şi îmi dau seama că nu am studiat suficient. Probabil aveam talent să fiu un bun pianist de jazz, dar cu lucrul la instrument nu e de glumă. Ori stai ore în şir şi exersezi gamele şi arpegiile alea, ori la revedere. Se spune că în meseria de actor poţi lua o pauză de câteva luni, câţiva ani şi o poţi relua fără probleme, ca şi cum nu s-a întâmplat nimic, dar cu instrumentul nu e de glumit. Există o vorbă: „Muzica, dacă o laşi, te lasă şi ea pe tine”.

Deci e mai comod să lucrezi cu tine însuţi ca instrument decât cu un instrument fizic?

Da, deşi în mod cert nu e deloc comod, prin comparaţie cu lucrul cu un instrument, e mai accesibil.

Probabil această pasiune pentru muzică este „vinovată” pentru o altă calitate scenică a dumneavoastră – ritmul. Am observat şi chestia asta.

Tiiiiii… ce ochi ai! Ce mă bucur că spui lucrul ăsta. Pentru că, da, îmi recunosc această „vină”: stau bine cu ritmul. Talentul muzical nefructificat pe deplin, din păcate, m-a ajutat să transfer această calitate în teatru. Da, sunt foarte conştient de ritmuri. Sunt atent la ele. Lucrez în sensul ăsta. Am grijă să nu fie monoton ceea ce fac. Ştim foarte bine cu toţii că ritm nu înseamnă neapărat galop. Ci alternanţă de viteze, intensitate, tăceri, pauze, accente şi aşa mai departe.

„Eu sunt un chinuit şi nu sunt mulţumit cu ceea ce am făcut”

Nu ştiu de ce, dar simt nevoia să pun şi întrebarea aia penibilă despre regrete. Aveţi regrete în profesie? Nu care sunt ele. E prea personal. Dar cum vă împăcaţi cu ele dacă le aveţi?

Ohoho! Aş schimba enorm de multe dacă aş putea. Nu pot afirma – din păcate sau din fericire – că sunt mulţumit. Eu sunt un chinuit şi nu sunt mulţumit cu ceea ce am făcut. Cred că puteam să fac mai multe. Cum şi în ce fel nu am să mai povestesc.

Dar e o dimensiune foarte umană. Şi din punctul meu de vedere e o atitudine benefică. Automulţumirea nu e o virtute. Eu traduc această nemulţumire în şansa de a merge mai departe, de a progresa şi de a merge înainte. Mulţumirea de sine înseamnă stagnare, moarte şi zero barat. Aşa că eu încurajez cât pot de sincer nemulţumirea, chiar dacă e un chin.

Eu îţi mulţumesc pentru portiţa asta pe care o deschizi. Dar, dacă discuţia noastră ar fi avut loc acum treizeci de ani, poate că eram mai optimist. Acum sunt destul de lucid şi realist. Îmi dau seama că prea mult nu mai e, atât cât să însemn ceva important. Vine o vârstă, vine o vamă… nu îmi mai pot permite să visez la rolurile la care visam acum douăzeci-treizeci de ani. Din fericire, cel mai recent rol al meu din „Vârstele lunii” e un rol pe care orice actor din generaţia mea şi-ar dori să îl joace şi sunt norocos să îl joc. Uite, că spuneam că sunt un chinuit. Dar deocamdată, datorită rolurilor pe care le joc în perioada asta, pentru că toate îmi plac, mă simt foarte bine. Au existat şi perioade când nu îmi plăceau toate rolurile pe care le jucam şi mi-e teamă că asta se şi vedea cu ochiul liber…

„Dacă 100% dintre spectacolele pe care le-am vedea ar fi excepţionale nu am mai şti ce e acela un spectacol excepţional”

De prezentul nostru teatral sunteţi mulţumit?

Fenomenul teatral este foarte aparte. Ca orice fenomen artistic, ţine de subiectivitate şi personalitate. Citeam de curând în revista voastră ce spunea domnul Miklós Bács despre un procent dezarmant de 80% de spectacole proaste în defavoarea a doar 20% de spectacole bune (după părerea dumnealui). Consider că atâta vreme cât 20% dintre spectacole sunt valoroase şi de luat în seamă e bine. E o sită justă şi e normal să existe. Dacă 100% dintre spectacolele pe care le-am vedea ar fi excepţionale nu am mai şti ce e acela un spectacol excepţional.

Cine e Gelu Niţu pe care aţi vrea să îl cunoască publicul? Asta pentru că am început cu „Ce mai faci?” aş vrea să terminăm cu  „Cine eşti?”

Nu am un răspuns la această întrebare. Dar pornind de la provocarea ta, aş vrea să spun altceva – recunosc că nu fac parte dintre cei care spun că nu îi interesează ce spune lumea despre ei. Recunosc că mă interesează ce spune lumea despre mine. Şi s-a întâmplat ca atunci când am aflat lucruri neplăcute care se spun despre mine să mă doară, dar, paradoxal, să mă ajute. Mi-am reparat într-o anumită măsură unele defecte. Dar şi când am auzit vorbe de bine… ce să mai zic? Cui nu-i place…

Şi eu care tocmai ce voiam să vă spun ceva de bine. Dar dacă ziceţi că v-au spus alţii înaintea mea… nu mai are rost. Aşa că eu vă mulţumesc!

Am înţeles, vrei să scapi de mine. Te ştiu fată deşteaptă, aşa că găseşte şi tu o încheiere frumoasă pentru discuţia asta.

Poate că ce mai condensată şi fidelă imagine care surprinde personalitatea artistică a acestui atipic şi întortocheat actor este finalul simplu pe care el însuşi l-a ales articolului „Vjjjt”, pe care l-a scris cu ocazia împlinirii a treizeci de ani de când a devenit actor.

 Alina Epingeac

mai mult
FilmPromovate

Un grup de creștini a întrerupt proiecția filmului „120 bătăi pe minut”, la MTR, motivând că filmul este despre homosexuali, iar țăranul român este creștin ortodox

120-bpm-2

Mai multi oameni cu icoane in maini au inceput sa cante „Mantuieste Doamne, poporul tau!” si Imnul Romaniei in timpul difuzarii filmului 120 de Batai pe Minut, care rula, duminica seara, la Muzeul Taranului Roman. Credinciosii au urcat pe scena MTR cu pancarte cu mesaje precum „Romania nu e Sodoma si Gomora” si „Hey Soros, leave them kids alone”.

In sala de cinema si-a facut aparitia si Politia.

Oamenii care au intrerupt filmul spun ca „un film cu acest subiect este inadmisibil sa fie proiectat” la MTR, pentru ca „este un film despre homosexuali”, iar „taranul roman e crestin ortodox”. Oamenii spun ca nu reprezinta nicio asociatie, ci sunt membri ai poporului roman.
120 de batai pe minut este castigatorul marelui premiu al juriului la Cannes 2017.  Filmul prezinta actiunile organizatiei civice ACT UP din Franta anilor 90 si activismul acesteia privind accesul persoanelor homosexuale infectate cu HIV la tratament, despre constientizare, despre iubire si moarte. Nu doar atat, filmul atrage atentia asupra faptului ca la vremea respectiva persoanele heterosexuale credeau ca nu pot contata virusul, complacandu-se in prejudecata, eroare.
Pentru că SIDA face nenumărate victime de mai bine de 10 ani, activiștii de la Act Up-Paris își intensifică acțiunile în lupta contra indiferenței generale. Viața lui Nathan, care s-a alăturat grupului de curând, este bulversată de întâlnirea cu Sean, un militant radical.
Reamintim ca un moment similar a avut loc si in 2013, la Muzeul Taranului Roman, cand proiectia filmului „The kids are all right”, din cadrul evenimentului Luna LGBT (Lesbian, Gay, Bisexual, Transgender), a fost intrerupta de un grup de activisti nationalisti. 
Vezi video aici:
mai mult
Film

„Vârstele lunii” şi vârsta fără de ani a prieteniei

varstele-lunii-1-768×436

În toată graba vieţilor noastre care se agită către nu-prea-ştim-ce, uităm des, fără să ne îngrijorăm prea mult, care ne sunt punctele fixe; acele borne kilometrice de-a stânga şi de-a dreapta drumului cel sinuos, care ne poartă de grijă şi ne ţin în frâu alergarea bezmetică şi alertă. Cuvinte precum „prietenie”, „camaraderie”, „familie” se tocesc repede şi se răresc până când vocabularul nostru le asimilează ca arhaisme. Sentimentele pe care înţelesul lor şi numai al lor le tezaurizează ca pe mici colţuri de comori ne devin tot mai străine şi abia când punem pauză scrollării haotice prin imaginile care ne devin realitate, avem vreme să ne mirăm de frumuseţea lor. Dar cu toţii avem nevoie de acele puncte fixe. Chiar dacă nu prea le băgăm de seamă, ele sunt acolo pentru noi, indiferent cât de mult sau dacă le merităm. Pentru că suntem norocoşi toţi cei care contăm pentru cineva, toţi cei care suntem prietenii sau familia cuiva.

Spectacolul „Vârstele lunii” de Sam Shepard, în regia lui Toma Dănilă, de la Teatrul Unteatru, este una dintre acele întâlniri cu o stare specială de linişte, aşezare, timp răbdător şi prilej de pauză de la fuga noastră către nu-prea-ştim-ce. Doi prieteni de-o viaţă, bătrâni fără vârstă, într-un loc fără de spaţiu, într-un timp fără durată, îşi sunt punct fix unul celuilalt, îşi vorbesc fără cuvinte, se ascultă din priviri şi îşi poartă de grijă. Recitalurile celor doi protagonişti, Gelu Niţu (Ames) şi Constantin Cojocaru (Byron) sunt două demonstraţii actoriceşti de sensibilitate a forţei şi de relaţie scenică, în care ascultarea joacă rolul principal. Există spectacole în care imaginea cu efect „wow” îţi rămâne ca o fotogramă în memorie, există spectacole în care povestea te ia de mână şi te duce cu ea departe de realitatea imediată, dar există şi spectacole în care starea pe care o plantează în tine te însoţeşte câteva zile bune; la răstimpuri îţi aminteşti o replică, o privire, o tăcere şi atunci zgomotul alb care îţi ţine loc de fundal sonor înainte de culcare amuţeşte şi lasă loc unei căderi în adâncimile sufletului tău. Şi te întrebi cât poţi tu de sincer: ţie cât de frică îţi e de moarte, cât eşti de singur, câte vini ai, cât de prieten mai ştii să fii?

Un bărbat trecut prin a doua tinereţe îşi cheamă prietenul din celălalt capăt al ţării, în căutarea unui umăr pe care să îşi plângă vina de a-şi fi înşelat soţia. Simplu, banal, nimic mai firesc. Iar prietenul răspunde apelului din miez de noapte şi peste trei zile ascultă cu răbdare lamentările adolescentine ale încă-îndrăgostitului chinuit ca un Raskolnikov al dragostei. Discuţia curge într-un ritm dincolo de timp – din crâmpeie de amintiri, nostalgii, păreri de rău şi mirări se nasc  două dialoguri paralele: cel pe care îl auzim şi cel de dincolo de cuvinte – mai sonor şi mai sincer, pe care îl intuim încet-încet, până când aproape că ceea ce se spune se topeşte în dublul cel neauzit. Aceste două planuri ale dialogului sunt atât de bine strunite de cei doi actori, încât reuşita spectacolului le poartă semnăturile. Într-o atmosferă densă, dar fără o greutate apăsătoare ostentativă, din mici detalii casnice, se construieşte un univers întreg, două biografii răsucite ca într-un ADN comun numit Prietenie. Nu e nevoie de mai mult – câteva sticle de whisky, două plante mai mult moarte decât vii, un ventilator-martor şi un radio vechi. Şi ar mai fi şi Luna; cea bătrână de patru mii de milioane şase sute de ani, aşa cum „Scrie şi-n carte”. Luna care le veghează trecerea prin timp şi prin viaţă, aflată în prag de eclipsă. O atmosferă beckettiană, lejeră, însă, în care e loc şi pentru umor á la Woody Allen.

Gelu Niţu este cel care impune ritmul de jazz al spectacolului; un motor diesel care ştie când să schimbe vitezele pentru a face din călătorie o experienţă care să merite. Inteligenţa sa scenică îşi găseşte partitura perfectă, pe care o merita de mult; expresivitatea ascultării sale este palpabilă. Privirea lui este un al treilea personaj în scenă; ochii lui joacă fiecare reacţie a lumii de dincolo de cuvinte şi îi lasă pe cei din sală să ridice cortina de peste sufletul său. Cu o concentrare continuă şi cu o intensitate conţinută pe interior, construieşte un personaj paradoxal, undeva pe muchia dintre râsu’-plânsu’, pe care îl crezi, indiferent dacă îi accepţi sau nu motivele. Autenticitatea interpretării sale este unul dintre acele momente de „teatru de artă” – un actor care se ia în serios la modul cel mai serios şi reuşeşte să facă performanţă.

Constantin Cojocaru are atu-ul unei prezenţe scenice unicat; expresia figurii sale ca de plastilină pe care se imprimă semnele tuturor sentimentelor pe care le conţine şi volutele glasului său construiesc din mici detalii un personaj pe care nu ştii cum, când şi de ce îl îndrăgeşti. Răspunsurile vin sec şi cu efect maxim. Încremenirea sa din începutul spectacolului potenţează fiecare cuvânt pe care îl spune şi, cu cât este mai imobil, cu atât începi să înţelegi mai bine ce se ascunde în spatele ironiilor spuse cu subînţeles. Drama sa arde la temperaturi înalte şi îi simţi dogoarea. Cu o candoare aparte, tandreţea prin care îţi intră în suflet, acea linişte pe care o radiază în jurul lui, toate aceste sentimente căptuşite de un pluş moale, parcă te învelesc şi pe tine, în sală, în această plapumă de bunătate şi grijă. O interpretare ca de catifea care completează perfect strălucirile armurii partenerului său.

„Vârstele lunii” este un spectacol în care actorii fac spectacol – o întâlnire fericită cu o piesă care să le folosească la intensitate maximă atu-urile şi care să le ascută meşteşugul până când taie în carnea vie a sentimentelor spectatorilor. După o oră şi mai bine e imposibil să nu îţi aminteşti ce înseamnă cu adevărat „prietenie”, „camaraderie” şi „familie”; iar dacă până acum nu ştiai care îţi sunt punctele fixe, poate că vei şti unde să le cauţi.

UNTEATRU

„Vârstele lunii” de Sam Shepard

Regia: Toma Dănilă

Cu: Gelu Niţu şi Constantin Cojocaru

Alina Epingeac

mai mult
Film

Filmul „O NUNTĂ LA OLTENI”, 1967

nunta-arcani

Filmul „O NUNTĂ LA OLTENI”, a fost realizat în com. Arcani, Gorj. Au fost protagoniști, lăutarul Petre Geagu Cătăroiu din Tismana, domnii prof. Grigore Pupăză și prof. Dan Pupăză și cumnatul de mână, C. C. Cheznoiu.

Film realizat de studioul de cinema „Alexandru Sahia” din București din anul 1967.

Folclorul românesc ne prezintă valori autentice ale simţirii poporului nostru, care trebuie cunoscute şi preţuite ca orice zestre lăsată de înaintaşi, pentru că el, folclorul, este o oglindă vie a existenţei de secole a unui popor cu vădite înclinaţii artistice şi a trecerii sale prin timp. El ne reprezintă astăzi cu cinste în cultura vechilor popoare europene contribuind la identitatea noastră ca popor al Europei.

In creaţia populară a satului românesc, obiceiurile sunt adevărate sărbători, bogate în cântece, dansuri, poezie, chiar şi teatru.

La toate popoarele, momentele de căpetenie din viaţa omului (naşterea, căsătoria, înmormântarea) sunt însoţite de numeroase obiceiuri.

Chiar dacă obiceiurile de azi se află într-un proces intens de evoluţie, de transformare, cele legate de momentele importante din viaţă, cel puţin de la Tismana s-au păstrat prin strădania locuitorilor ei ca o moştenire vie a unei bogate zestre a străbunilor acestor meleaguri.

mai mult
FilmPromovate

O celebră actriță le numeşte ipocrite şi ridicole pe actriţele care se plâng că sunt hărţuite sexual

Brigitte-Bardot

Brigitte Bardot a criticat mişcarea #MeToo, spunând că actriţele care se plâng că sunt hărţuite sexual sunt doar în căutare de publicitate şi că „marea majoritate sunt ipocrite şi ridicole”, transmite AFP.

„Multe dintre actriţe încearcă să flirteze cu producătorii pentru a obţine un rol. Şi apoi, ca să vorbim despre ele, spun că au fost hărţuite”, a declarat, miercuri, Brigitte Bardot, în vârstă de 83 de ani, pentru publicaţia Paris Match.

„Nu am fost niciodată o victimă a hărţuirii sexuale. Şi mi se părea şarmant când bărbaţii îmi spuneau că sunt frumoasă sau că am un posterior frumos”, a mai spus actriţa, care, după lansarea filmului „Şi Dumnezeu a creat femeia”, în 1956, a devenit un sex simbol internaţional.

Comentariile ei vin după cele ale colegei sale de breaslă Catherine Deneuve, care a stârnit controverse la nivel internaţional după ce a apărut ca semnatară, alături de alte aproape 100 de celebrităţi, a unui articol publicat în cotidianul Le Monde, cu scopul de „a apăra” „dreptul de a deranja” al bărbaţilor.În acest articol, semnatarele afirmau că mişcarea #MeToo a devenit o „vânătoare de vrăjitoare” a puritanilor, care ameninţă libertatea sexuală.

Ulterior, Deneuve a nuanţat poziţia sa, distanţându-se de unele cosemnatare, după ce una dintre ele a afirmat că o femeie poate avea orgasm în timpul unui viol. Astfel, Catherine Deneuve, a spus că îşi asumă acest text şi că le cere scuze „doar” victimelor hărţuirilor sexuale.

„Evident, nimic din acest text nu susţine ideea că hărţuirea este bună, altfel nu l-aş fi semnat”, a spus Deneuve, în vârstă de 74 de ani, adăugând că, pe parcursul carierei sale, a fost „martoră la situaţii şi mai lipsite de delicateţe”.

Bardot, care a pus punct carierei sale în cinema în 1973, pentru a se dedica mişcării de apărare a drepturilor animalelor, este celebră pentru comentariile sale provocatoare la adresa feministelor.

Totuşi, Bardot a declarat nu i-a plăcut ce i s-a întâmplat când se afla în culmea gloriei, în anii 1960, iar viaţa sa amoroasă era prezentată în toate ziarele.

„Încă găsesc dificil să înţeleg ce mi s-a întâmplat”, a spus aceasta. „Acele timpuri incontrolabile m-au făcut să nu mai am încredere în rasa umană”, a mai spus Bardot, care a completat că, în prezent, nu mai are aproape niciun contact cu oamenii din industria de divertisment, cu excepţia unor convorbiri telefonice cu prieteni vechi, precum Alain Delon.

Din 1973, Bardot locuieşte în sudul Franţei, făcând naveta între proprietatea sa „La Madrague” din Saint-Tropez, un liniştit sat de pescari devenit parţial din cauza ei un loc la modă frecventat de celebrităţi, şi Franţa profundă, unde deţine o a doua reşedinţă, la distanţă de privirile indiscrete, în Lagarrigue. Acolo, Brigitte Bardot primeşte multe animale pierdute şi abandonate şi şi-a înfiinţat, în 1986, propria fundaţie.

„Nu mă întâlnesc cu nimeni sau aproape cu nimeni. Şi nu merg la coafor”, declara ea. „Sunt însă combativă. Nu trebuie să fii pasiv în viaţă. Trebuie să serveşti unui scop!”, a adăugat actriţa.

Printre obiectivele ei prioritare se află cauze diverse, precum abolirea sacrificărilor ritualice, închiderea abatoarelor pentru cai şi protejarea elefanţilor din Africa.

Bardot a mai declarat, miercuri, pentru Paris Match că, după ce va muri, vrea să fie cunoscută ca „zâna animalelor”.

The New York Times a publicat, la începutul lunii octombrie 2017, o anchetă despre comportamentul de „prădător sexual” al producătorului de cinema Harvey Weinstein. Peste o sută de femei, printre care Ashley Judd, Rose McGowan, Gwyneth Paltrow, Angelina Jolie, Rosanna Arquette, Asia Argento şi Cara Delevingne, l-au acuzat pe Harvey Weinstein de hărţuire, agresiune sexuală şi viol. Trei anchete sunt în curs, deschise de autorităţile din Londra, New York şi Los Angeles.

În urma acuzaţiilor, în SUA a fost iniţiată o mişcare online, la care participă milioane de femei. Acestea au vorbit pe Facebook şi pe alte reţele sociale despre traumele pe care le-au suferit din cauza experienţelor de hărţuire sexuală sau abuz şi au folosit hashtag-ul „#MeToo” („Şi Eu”, n.r.). Mai multe personalităţi s-au alăturat campaniei sociale din mediul online, între acestea numărându-se Lady Gaga şi actriţele Anna Paquin şi Evan Rachel Wood. În plus, au fost şi bărbaţi care s-au implicat în acest demers, între aceştia fiind actorul Javier Munoz.

Consecinţele acestui scandal au depăşit colinele oraşului Los Angeles. Scandalul nu s-a limitat la industria cinematografiei, atingând şi oficiali ai marilor companii, precum Disney şi Amazon, dar şi zona media.

De asemenea, printre vedetele acuzate de abuz sexual se numără actorul Kevin Spacey, regizorul Bryan Singer, actorul Dustin Hoffman, producătorul muzical Russell Simmons, actorul de comedie Louis CK şi actorul Geoffrey Rush.

gandul.info

mai mult
Film

Filmul românesc, în 2018: opt debuturi în lungmetraj, nouă pelicule regizate de femei, peste 20 de premiere

filme

Anul 2018 ar putea fi privit, din punct de vedere cinematografic, drept unul dominat de femei, având în vedere că nouă dintre peliculele care se află în lucru şi vor fi lansate în următoarele luni sunt semnate de regizoare. În plus, 2018 înseamnă şi opt debuturi în lungmetraj, dar şi revenirea în prim-plan a unor nume precum Radu Jude, Corneliu Porumboiu şi Radu Muntean.

Recent, Adina Pintilie a devenit prima femeie regizor din România care va participa în competiţia oficială a a Festivalului de Film de la Berlin. Cu primul său lungmetraj, la care a lucrat mai mulţi ani – „Nu mă atinge-mă” -, ea va concura pentru Ursul de Aur. Filmul va avea premiera mondială la Berlinală pe 22 februarie.

Un alt debut este „Soldaţii. Poveste din Ferentari” al Ivanei Mladenovic. Filmul va fi lansat în cinematografele româneşti pe 2 februarie. Adaptare liberă a romanului omonim scris de Adrian Schiop şi apărut la editura Polirom în 2013, filmul a avut premiera mondială în 2017 în cadrul secţiunii „Discovery” a Festivalului Internaţional de Film de la Toronto şi pe cea europeană în competiţia oficială a Festivalului de la San Sebastián, unde a fost recompensat cu o menţiune specială a juriului Premios Sebastiane. În octombrie 2017, pelicula a fost recompensată cu Prix Découverte la cea de-a 32-a ediţie a Festivalului Internaţional de Film Francofon de la Namur. Presa internaţională de specialitate l-a considerat un debut „în forţă” şi „un excelent moment al cinematografiei româneşti”.

Anca Damian va reveni cu „Moon Hotel Kabul”, care îi are în distribuţie, între alţii, pe Florin Piersic Jr., Adrian Titieni şi Rodica Negrea. Ana Lungu, care a debutat în lungmetraj cu „Autoportretul unei fete cuminţi” (2015), lucrează la „Un print şi jumătate”, produs de Anca Puiu (Mandragora), iar Cristina Iacob, cunoscută pentru cele două filme din seria „Selfie”, va finaliza proiectul „Confessions of a teenager/ Suge-o Ramona”.

Mihaela Popescu a scris scenariul şi a regizat „În pronunţare”. Lungmetrajul ei de debut, care a fost prezentat la Les Films de Cannes a Bucarest în toamna anului trecut, va fi lansat în 2018.

Ioana Uricaru se află, de asemenea, la debut. Este scenarist şi regizor al filmului „Lemonade/ Luna de miere”, cu Mălina Manovici în rol principal.

Un documentar care va fi lansat anul acesta este „Distanţa dintre mine şi mine”, debutul Monei Nicoară, finanţat de CNC în 2014. Documentarul despre Nina Cassian realizat de Mona Nicoară va fi „povestea unui secol văzut prin viaţa şi personalitatea acestei artiste atât de complexe şi de interesante şi de carismatice”, după cum declara producătoarea Ada Solomon într-un interviu acordat News.ro anul trecut.

„E un film pe care mi-l doresc de multă vreme şi a durat ceva să înţeleg că Mona Nicoară este omul care va reuşi să transmită ceea ce simt eu faţă de Nina Cassian”, a mai spus ea.

Ana Dumitrescu va prezenta anul acesta documentarul „Licu: O poveste românească”, premiat în noiembrie 2017 la DOK Leipzig Film.

„Dacă ne uităm pe lista filmelor ce vor fi lansate în cinematografele din România în acest an, putem spune, pe bună dreptate, că 2018 este anul femeii regizor în cinema-ul romanesc.  Aproape o treime dintre filme sunt semnate de femei, ceea ce este o premieră pentru cinematografia românească. Fie că vorbim despre lungmetraje de ficţiune sau documentare, producţiile ce urmează să fie lansate au subiecte puternice şi abordează stiluri cinematografice diferite”, spune Cătălin Anchidin, comunicator din industria cinematografică.

Între debuturile în lungmetraj care vor rula pe marile ecrane româneşti se află „Charleston”, în regia lui Andrei Creţulescu, ce a avut premiera în competiţia internaţională a Festivalului de la Locarno 2017.
Pelicula, cu Şerban Pavlu, Radu Iacoban, Dorian Boguţă, Ana Ularu, Victor Rebengiuc şi Ana Ciontea în distribuţie, va avea premiera naţională în primăvara acestui an.

Alte debuturi vor fi „Un om la locul lui”, de Hadrian Marcu, cu Bogdan Dumitrache, Ada Galeş şi Mădălina Constantin în distribuţie, şi „Primum non nocere”, regia Gabi Virginia Şarga şi Cătălin Rotaru, semnatarii scurtmetrajului „4:15 p.m. sfârşitul lumii”, inclus în competiţia oficială a producţiilor de gen de la Cannes în 2016.

Lansările încep cu „Pororoca”

Primul film românesc care va avea premiera în cinematografe anul acesta este „Pororoca”, de Constantin Popescu. Pelicula, pentru care actorul Bogdan Dumitrache a fost premiat la Festivalul de la San Sebastián 2017, va rula din 19 ianuarie.

Radu Jude va reveni cu „Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari”.
Despre filmul lui, producătoarea Ada Solomon declara în acelaşi interviu acordat News.ro: „Este o peliculă care vorbeşte, cumva, despre condiţia artistului angajat. Este povestea unei regizoare de teatru, care pregăteşte un reenactment, un spectacol public de reconstituire militară în inima Bucureştiului. Cum, de ce şi care este viaţa dincolo de cea de artist a acestei tinere femei”.

Tudor Giurgiu a filmat în Spania pelicula „Apropierea”, cu Belén Cuesta şi Ariadna Gil, a cărei premieră este anunţată pentru 21 septembrie. Radu Muntean va lansa „Alice T”, după „Un etaj mai jos” (2015), iar Paul Negoescu, „Never let me go”.

Alte titluri vor fi „Cap şi pajură”, de Nicolae Constantin Tănase, „Scurtcircuit”, de Cătălin Saizescu, premiat pentru realizări artistice remarcabile la Festivalul de Film de la Shanghai de anul trecut, „1983”, de Andrei Cohn, şi „ Dragoste: Câine”, de Florin Şerban.

Corneliu Porumboiu va lansa documentarul „Fotbal infinit”, iar Claudiu Mitcu – „Procesul”, în timp ce Andrei Ujică lucrează la un documentar despre grupul The Beatles – „Things we said today”.

Lungmetrajul „Moromeţii 2”, în regia lui Stere Gulea, cu Horaţiu Mălăele şi Dana Dogaru în distribuţie, va fi lansat pe 9 noiembrie.

L.M.

mai mult
Film

„Umilința”, filmul de debut al lui Cătălin Apostol

cata-apostol

Aseară târziu, după ce mi-am făcut temele pentru emisiune și mi-am încheiat activitățile cotidiene, am vrut sa ma relaxez cu un film bun pe canalele de filme de pe “cablu” – încă îmi plac filmele văzute la cinema sau măcar pe un ecran de televizor. Negăsind nici unul pe gustul meu, am revăzut, poate a cincea oară, filmul de debut, Umilinta, al lui Catalin Apostol – invitatul meu de mâine, luni, 15 ian, ora 21, la emisiunea #IubesteCeeaCeFaci, de pe Canal 33 Romania.
L-am urmărit cu aceeași emoție, cu lacrimi in ochi, cu un sentiment de revolta, de deznădejde; un sentiment de indoiala existențiala pe care-l simțim (cei mai mulți dintre noi) tot mai acut in acest prezent crucial;
Văzând filmul lui Catalin Apostol o întrebare existențiala ar trebui sa se facă auzita in mintea și sufletul fiecărui om zi de zi, ceas de ceas: oare pe noi, oamenii simpli, oamenii cinstiti din aceasta țara, pe noi, cei care nu facem parte din acest sistem corupt al aparatului de partid și stat, pe noi cine ne apara?! Cui ne putem adresa când vine vorba de justitie, de o justitie socială?!
In filmul sau de debut, “Umilinta”, Catalin reuseste sa descrie, intr-o poveste cutremurătoare, universul societății românești in procesul de dezumanizare a satului românesc, a fiintei noastre naționale ce se degradează in neputința și vinovatie, in violenta născuta din frustrare, din neîncredere, din nesiguranța zilei de mâine.
Dar ceea ce mi-a atras atenția din nou aseară (vizionând filmul, cum va spuneam, a cincea oară, cred), este acel soi de ura de sine inconstienta a romanului manifestata prin agresivitate, prin violenta fizica gratuită si descărcarea furiei celui puternic asupra celui slab, ce e căzut deja la pământ.

Daca nu ați reușit sa vedeți filmul acesta încă, va rog frumos s-o faceți pana mâine seara, când o sa-l cunoasteti pe autor. Îl găsiți pe paginile mele, derulând puțin mai jos.

In tot ceea ce face in profesia lui de jurnalist (multipremiat APTR), regizor si scenarist, Catalin Apostol reuseste, cumva te obliga – fie ca ești cititor al articolelor sale din “Formula As”, fie ca telespectator al reportajelor pe care le realizează in prezent pentru Tvr – sa te confrunți cu sine printr-o privire atenta spre interiorul ființei, iar cu un (al treilea) ochi sa privești, printr-o conștiința extinsă la universalitate, spre realitatea colectivă așa cum este ea in prezent.

mai mult
Film

„Lettice și Leușteanul” la Centrul European Cultural și de Tineret pentru UNESCO „Nicolae Bălescu”

79095-xl

Teatrul Arte dell’Anima vă așteaptă la spectacolul „Lettice și Leușteanul” de Peter Shaffer, traducere de Crina Lință, regia Geanina Hergheligiu în data de 31 ianuarie, orele 19:00 la Centrul European Cultural și de Tineret pentru UNESCO „Nicolae Bălescu” din strada 11 iunie, nr. 41., București.

O comedie verbală, ierbală, dar nu și letală cu Crina Lință, Ioana Pavelescu și Silviu Biriș.

„Lettice și Leușteanul” este o savuroasă comedie satirică care spune, într-un stil plin de umor fin și nuanțat, British, povestea întâlnirii dintre Lettice Douffet (o femeie pasionată de istorie, teatru și bucătărie elisabetană), ghid turistic la Conacul Fustian, conac bântuit (în opinia ei) și Charlotte (Lotte) Schoen, aparent rigidul reprezentant al Consiliului Conservării și Protejării Obiectivelor Istorice ale Regatului Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord.

Ca în fiecare loc de muncă, Lettice decide să urmeze „regula celor trei Δ, regulă moștenită de la mama ei, imaginând fapte grandioase petrecute pe Marea Scară a Conacului. Lotte o concediază, dar are revelația întâlnirii unui om „spectaculos”, pe care, săptămâni mai târziu, simte nevoia sa îl caute. Lotte îi va împărtăși acesteia faptul că a moștenit de la tatăl ei (proprietarul Editurii Perseus), „ochii” pentru frumos, pentruconstrucțiile cu arhitectură splendidă, care dau identitate.

Cele două petrec tot mai mult timp împreună, reînviind scene din istorie și, inevitabil, se produce un accident, care conduce la un proces public. Cel mai intrigat de toate întâmplările ciudate care declanșează accidentul este avocatul Bardolph, un profesionist prins fără voia sa în mrejele imaginației actriței Lettice Douffet.

Ce au în comun Lettice DouffetCharlotte Schoen și Maria Stuart, regina Scoției rămâne să descoperim împreună pe 31 ianuarie, de la orele 19:00 la Centrul European Cultural și de Tineret pentru UNESCO „Nicolae Bălescu” din strada 11 iunie, nr. 41!

Distribuția: Lettice Douffet – Crina Lință

Charlotte/ (Lotte) Schoen – Ioana Pavelescu

Țâfnosul /Framer/Jim Mackintosh/ Mr. Bardolph – Silviu Biriș

Regie: Geanina Hergheligiu

Pictură décor: Alina Mavru

Sound&light: Alex Bibere

Producție: Teatrul Arte dell’Anima

Durata: 1h 45’

Preț bilet: 40 lei

Adresă: Str. 11 iunie, nr. 41, sector 4, București, Bucharest
Rezervările se fac pe pagina de Facebook: Teatrul Arte dell
’Anima, la nr. de tel.: 0733060033 sau prin e-mail: teatru@artedellanima.ro.

Biletele sunt disponibile în rețeaua mySTAGE aici:https://www.mystage.ro/bilete/lettice-si-leusteanul-895/#/r=4331 și la Casa de Bilete a Teatrului Arte dell’Anima din strada Făinari, nr. 17D.

mai mult
Film

Zece filme de Oscar care nu au trecut testul timpului

oscar

Cinefilii din toată lumea pot vedea în fiecare an câteva filme care se bat în topul nominalizărilor la premiile Oscar, care sunt în cele din urmă confirmate sau nu de votul membrilor Academiei americane de film. Însă, indiferent de vâlva pe care o fac în anul lansării, filmele mai au de trecut un test, iar acela nu are legătură cu încasările din cinematografe sau de numărul de premii primite, este vorba de testul timpului, care arată dacă ele au lăsat sau nu o urmă de durată în istoria celei de a 7-a arte. Site-ul Collider.com prezintă o listă de zece filme de Oscar care nu au reuşit să treacă testul timpului.

În fiecare an, Academia de film americană selectează tot ce este mai bun în cinema din anul precedent. Acest grup de profesionişti din industria americană de film este considerat de mulţi autoritatea de căpătâi în domeniu, aşa că un premiu al Academiei este considerat cea mai mare onoare de care poate avea parte un film. Uneori însă este o onoare doar să fii nominalizat, iar studiourile profită la maxim de momentul în care nominalizările sunt anunţate pentru a evidenţia meritele filmelor, ale actorilor şi ale regizorilor.

Însă nu toate filmele nominalizate la premiul Oscar rezistă testului timpului. Uneori au parte de aceeaşi soartă şi filme care au câştigat premii Oscar şi care „nu au îmbătrânit frumos”, iar de cealaltă parte pelicule care nici măcar nu au fost nominalizate obţin un loc mai important în analele istoriei filmului. Evident, există şi filmele care au fost cu totul uitate. Pe măsură ce au trecut anii strălucirea nominalizărilor (sau a statuetelor) la Oscar s-a estompat, iar filmele s-au pierdut în uitare, scrie Collider.com.

Nu toate filmele uitate de Oscar sunt rele. Unele sunt filme bune, dar această listă este o readucere aminte a faptului că nominalizările la Oscar sunt un instantaneu. Ele reflectă un anumit moment, iar votul Academiei a înregistrat fluxuri şi refluxuri de-a lungul deceniilor, având o evoluţie exponenţială numai în ultimii câţiva ani. Este uşor de uitat acum acest lucru, dar unele dintre filmele de pe listă au fost foarte importante când au fost lansate, făcând o impresie bună asupra unui număr suficient de membri ai Academiei pentru a avea un impact. Dar, spre deosebire de „Titanic”, „The Deer Hunter” sau chiar „Kramer vs. Kramer” aceste filme nu şi-au mai găsit, dintr-un motiv sau altul, noi spectatori.

Iată o listă de zece filme de Oscar care nu au trecut testul timpului, potrivit site-ului Collider.com.

„The English Patient” (1996)

Filmul a avut nu mai puţin de 12 nominalizări la Oscar, la categoriile cel mai bun film, regie, actor în rol principal, actriţă în rol principal, actriţă în rol secundar, scenariu adaptat, montaj, coloană sonoră, sunet, costume, decoruri, imagine. În cele din urmă a câştigat nouă premii ale Academiei, Ralph Fiennes şi Kristin Scott Thomas ratând însă distincţiile la categoriile cel mai bun actor şi cea mai bună actriţă în rol principal. Un alt premiu ratat este cel pentru scenariu adaptat, dar Anthony Minghella a obţinut premiul Academiei americane de film pentru cea mai bună regie.

„The English Patient” a fost un film important când s-a lansat în 1996, fiind la acel moment genul de film care câştigă premii Oscar. Este un film epic cu o poveste de dragoste dramatică şi este bazat pe o carte mult iubită: în anii ’90 aceasta era formula perfectă pentru o „momeală de Oscar”. Dar nu numai că a avut o mulţime de nominalizări la Oscar (şi de premii), a fost şi un mare succes de box office, având încasări de peste 230 de milioane de dolari. „The English Patient” a fost un film mare.

Atunci se pune întrebarea: de ce a fost uitat? Dacă te uiţi în urmă filmul nu este foarte rău, dar ţi se poate părea acum puţin demodat. Membrii distribuţiei au continuat să aibă succes, iar scenaristul/regizorul se va întoarce câţiva ani mai târziu cu filmul superior „The Talented Mr. Ripley”, dar „The English Patient” – în ciuda faptului că a câştigat o mulţime de nominalizări – a început să pălească. Trebuie totuşi să se ţină cont de faptul că filmul nu le-a plăcut tuturor la momentul lansării, pelicula fiind subiectul unui episod memorabil din sitcomul „Seinfeld” în care personajul Elaine nu poate pricepe de ce se vorbeşte atât de mult despre „The English Patient”. Ca aproape întotdeauna, „Seinfeld” a fost un vizionar.

„The Full Monty” (1997)

Filmul a fost nominalizat la Oscar la patru categorii – Cel mai bun film, regie, scenariul original şi cea mai bună coloană sonoră – dar a câştigat numai la ultima dintre ele.

Da, filmul britanic despre câţiva striperi şomeri a fost nominalizat pentru cel mai bun film! Comedia urmăreşte un grup de bărbaţi şomeri dintr-un orăşel industrial englez care decid să pună în scenă un număr de striptease. Aceasta este premisa filmului privit cu ochi buni de Academia americană de film.

Anii ’90 au fost o perioadă ciudată, dar în anul 1997 s-a înregistrat o selecţie destul de diversă în cadrul categoriei cel mai bun film, din care au mai făcut parte celebrele „Good Will Hunting”, „L.A. Confidential” sau „Titanic”. Acele filme continuă să fie amintite şi iubite şi astăzi, în timp ce cazul curios al „The Full Monty” este unul care provoacă una dintre cele mai mari nedumeriri în rândul membrilor Academiei din ultimele decenii.

„The Cider House Rules” (1999)

Filmul a fost nominalizat la Oscar la categoriile cel mai bun film, regie, actor în rol secundar, montaj, coloană sonoră originală, decoruri şi scenariu adaptat. În cele din urmă a câştigat premii ale Academiei pentru actor în rol secundar (Michael Caine) şi scenariu adaptat (John Irving).

După succesul devastator al „The English Patient”, ca să nu mai menţionăm „Titanic”, filmele romantice au început să facă furori. „The Cider House Rules” a fost unul dintre filmele care a lovit Academia foarte puternic, în timp ce o peliculă ca „Snow Falling on Cedars” (care este şi acum confundată cu prima pentru că sunt amândouă filme romantice în care ninge feeric şi care aspiră la Oscar) a avut parte de o soartă contrară.

Filmul este unul destul de epic din punctul de vedere al amplorii naraţiunii, întrucât urmăreşte evenimentele dintr-un orfelinat de dinainte, din timpul şi după Al Doilea Război Mondial dar, după cum dă de înţeles somnolenţa pe care o provoacă numai lectura acestei fraze, pelicula nu a pus pe jar foarte mulţi spectatori în anii care au urmat.

„Chocolat” (2000)

Filmul a fost nominalizat la categoriile cel mai bun film, actriţă în rol principal (Juliette Binoche), coloană sonoră, scenariu adaptat şi actriţă în rol secundar, dar în cele din urmă nu a primit niciun premiu Oscar.

„Chocolat” este probabil ţinut minte în zilele noastre mai mult ca subiect al unei glume în comedia „I Love You, Man”, cu Paul Rudd şi Jason Segel, din anul 2009.

Regizorul „The Cider House Rules”, Lasse Hallström, se întoarce, de data aceasta cu o poveste de dragoste care se petrece în Franţa. În acest film joacă Johnny Depp, ceea ce este un lucru ciudat, potrivit Collider.com. Povestea se învârte în jurul unei mame tinere (Juliette Binoche), care deschide un magazin de ciocolată într-un sat francez închistat, schimbându-le viaţa locuitorilor pentru totdeauna.

Da, într-adevăr, stimaţi telespectatori, o poveste de dragoste franţuzească despre o ciocolatieră este nominalizată la categoria cel mai bun film. Filmul nu a primit totuşi niciun premiu la gala Oscarurilor din acel an iar în anii care au urmat poveştile de dragoste gen „The English Patient” au început să iasă din graţiile Hollywoodului şi ale Academiei de film.

„In the Bedroom” (2001)

Filmul a fost nominalizat la categoriile cel mai bun film, actor în rol principal, actriţă în rol principal, scenariu adaptat şi actriţă în rol secundar, dar în cele din urmă nu a reuşit să câştige niciunul dintre aceste premii.

„In the Bedroom” este un film despre care nimeni nu mai vorbeşte în prezent, deşi nu există un motiv întemeiat pentru asta. Regizorul Todd Field va continua după acest film cu pelicula mai incisivă şi mai memorabilă „Little Children” (2006), dar filmul său de debut este o dramă de familie întunecată şi surprinzător de violentă în care Tom Wilkinson, Sissy Spacek, Nick Stahl şi Marisa Tomei fac roluri excepţionale.

Din nou, este greu de determinat motivul exact pentru care toată lumea a uitat de „In the Bedroom”, pe lângă faptul că este o dramă simplă şi de mică amploare. Asta însă nu-l face, cu siguranţă, un film rău, subliniază Collider.com.

„Babel” (2006)

Filmul lui Alejandro G. Inarritu a avut şi el parte de nominalizări la cele mai prestigioase premii ale industriei americane de film la categoriile cel mai bun film, regie, scenariu original, actriţă în rol secundar, coloană sonoră şi montaj. Cel mai însetat dintre filmele însetate de Oscar, după cum îl numeşte Collider.com, a câştigat însă doar Oscarul pentru cea mai bună coloană sonoră.

Înainte ca Alejandro G. Inarritu să devină primul regizor care câştigă doi ani la rând premiul Oscar pentru regie cu filmele „Birdman” şi „The Revenant”, el a încercat să facă valuri la premiile Academiei Americane cu „Babel”.

Filmul, cel mai mare al lui Inarritu de până atunci, i-a avut pe Brad Pitt şi Cate Blanchett în rolurile principale, dar tentativa sa de a spune povestea unor personaje fără legătură între ele din trei locuri diferite s-a soldat cu o producţie plată şi lipsită de semnificaţie. Se putea mirosi de la o poştă că filmul implora să câştige nişte Oscaruri şi probabil este mai bine că produsul finit a fost uitat. Practic, toţi cei implicaţi au făcut după aceea filme mai bune care au obţinut nominalizări importante la Oscar şi chiar premii ale Academiei, în timp ce Inarritu, în mod evident, şi-a perfecţionat tehnica în anii următori.

„The Reader” (2008)

Filmul a avut nominalizări la categoriile cel mai bun film, regie, actriţă în rol principal, scenariu adaptat şi imagine. Singura premiată cu Oscar a fost Kate Winslet, deşi nu toţi criticii au apreciat rolul ei din peliculă.

„The Reader” a rămas în memoria telespectatorilor galei Oscarurilor din două motive. Primul este că în numărul de cântec şi dans din deschiderea ceremoniei actorul Hugh Jackman a vorbit despre faptul că nimeni nu a văzut filmul şi că nu ştie nimic despre el. Al doilea este faptul că a fost de notorietate povestea că „The Reader” a fost strecurat în cursa pentru cel mai bun film în detrimentul favoritului „The Dark Knight” de către producătorul Harvey Weinstein. Faptul în sine a zguduit Academia americană de film atât de mult încât din anul următor a fost mărit numărul de nominalizări la această categorie.

„The Reader” este un film bun, dar este în acelaşi timp o peliculă pe care o poţi uita cu uşurinţă, scrie Collider.com. Rolul făcut de Kate Winslet nu este nici măcar sensibil mai bun decât cel din alte filme care ar fi trebuit să-i aducă premiul Oscar („Eternal Sunshine of the Spotless Mind” sau”Little Children”). Chiar şi rolul din „Revolutionary Road” a fost mai memorabil decât rolul ei din „The Reader”, dar Harvey Weinstein şi-a făcut magia de culise şi filmul a fost nominalizat la categoria cel mai bun film şi Kate Winslet a luat Oscarul pentru cea mai bună actriţă în rol principal, notează Collider.com.

„Frost/Nixon” (2008)

Nominalizat la categoriile cel mai bun film, regie, actor în rol principal, scenariu adaptat şi montaj, filmul nu a plecat acasă cu niciun premiu după gala Oscarurilor.

„The Reader” nu a fost singurul film uşor de uitat dintre cele nominalizate la categoria cel mai bun film în 2008 – drama biografică a lui Ron Howard „Frost/Nixon” s-a aflat şi ea în cursă în acel an. Filmul oferă un portret al lui Richard Nixon prin intermediul celebrului său interviu cu David Frost. Deşi pelicula nu are nimic evident care să facă din ea un film prost, este puţin prea tradiţională, puţin prea demodată pentru a lăsa o urmă de durată.

„The Artist” (2011)

Nominalizat la categoriile cel mai bun film, regie, actor şi actriţă în rol principal, actriţă în rol secundar, scenariu original, imagine, costume, montaj, coloană sonoră şi decoruri, filmul a primit patru Oscaruri.

„The Artist” este filmul care a câştigat în 2011 Oscarurile pentru cel mai bun film, regie (Michel Hazanavicius) şi actor în rol principal (Jean Dujardin), dominând ceremonia din acel an, şi totuşi, ştiinţific vorbind, 100% dintre fiinţele umane au uitat în întregime de el. Votanţii din cadrul Academiei s-au lăsat atraşi în această odă pentru filmul mut la momentul respectiv, dar unii dintre ei au intuit de atunci momentul jenant care va urma.

„The Artist” pare acum un fel de halucinaţie colectivă şi toată lumea se întreabă dacă s-a întâmplat cu adevărat, scrie Collider.com. Da, s-a întâmplat, s-a întâmplat cu adevărat, afirmă autorul articolului.

„The Imitation Game” (2014)

Filmul a fost nominalizat la categoriile cel mai bun film, regie, actor în rol principal, actriţă în rol secundar, scenariu adaptat, montaj, coloană sonoră şi „production design”. Singura categorie la care a câştigat este scenariu adaptat.

Deşi era normal ca extinderea numărului de nominalizări la categoria cel mai bun film să ducă la apariţia unor candidaţi „lesne de uitat”, „The Imitation Game” pare un film făcut după manualul Miramax din anii 1990. Filmul produs şi lansat de The Weinstein Company, ca şi altele de pe această listă, nu este un film rău într-un mod care să sară în ochi, ba este chiar destul de plăcut, scrie Collider.com. Totuşi, la doar trei ani de la lansare, se simte deja că filmul este uitat cu repeziciune.

F.Ș.

mai mult
1 2 3 4 5 10
Page 3 of 10