close

Film

Film

Filmul românesc, în 2018: opt debuturi în lungmetraj, nouă pelicule regizate de femei, peste 20 de premiere

filme

Anul 2018 ar putea fi privit, din punct de vedere cinematografic, drept unul dominat de femei, având în vedere că nouă dintre peliculele care se află în lucru şi vor fi lansate în următoarele luni sunt semnate de regizoare. În plus, 2018 înseamnă şi opt debuturi în lungmetraj, dar şi revenirea în prim-plan a unor nume precum Radu Jude, Corneliu Porumboiu şi Radu Muntean.

Recent, Adina Pintilie a devenit prima femeie regizor din România care va participa în competiţia oficială a a Festivalului de Film de la Berlin. Cu primul său lungmetraj, la care a lucrat mai mulţi ani – „Nu mă atinge-mă” -, ea va concura pentru Ursul de Aur. Filmul va avea premiera mondială la Berlinală pe 22 februarie.

Un alt debut este „Soldaţii. Poveste din Ferentari” al Ivanei Mladenovic. Filmul va fi lansat în cinematografele româneşti pe 2 februarie. Adaptare liberă a romanului omonim scris de Adrian Schiop şi apărut la editura Polirom în 2013, filmul a avut premiera mondială în 2017 în cadrul secţiunii „Discovery” a Festivalului Internaţional de Film de la Toronto şi pe cea europeană în competiţia oficială a Festivalului de la San Sebastián, unde a fost recompensat cu o menţiune specială a juriului Premios Sebastiane. În octombrie 2017, pelicula a fost recompensată cu Prix Découverte la cea de-a 32-a ediţie a Festivalului Internaţional de Film Francofon de la Namur. Presa internaţională de specialitate l-a considerat un debut „în forţă” şi „un excelent moment al cinematografiei româneşti”.

Anca Damian va reveni cu „Moon Hotel Kabul”, care îi are în distribuţie, între alţii, pe Florin Piersic Jr., Adrian Titieni şi Rodica Negrea. Ana Lungu, care a debutat în lungmetraj cu „Autoportretul unei fete cuminţi” (2015), lucrează la „Un print şi jumătate”, produs de Anca Puiu (Mandragora), iar Cristina Iacob, cunoscută pentru cele două filme din seria „Selfie”, va finaliza proiectul „Confessions of a teenager/ Suge-o Ramona”.

Mihaela Popescu a scris scenariul şi a regizat „În pronunţare”. Lungmetrajul ei de debut, care a fost prezentat la Les Films de Cannes a Bucarest în toamna anului trecut, va fi lansat în 2018.

Ioana Uricaru se află, de asemenea, la debut. Este scenarist şi regizor al filmului „Lemonade/ Luna de miere”, cu Mălina Manovici în rol principal.

Un documentar care va fi lansat anul acesta este „Distanţa dintre mine şi mine”, debutul Monei Nicoară, finanţat de CNC în 2014. Documentarul despre Nina Cassian realizat de Mona Nicoară va fi „povestea unui secol văzut prin viaţa şi personalitatea acestei artiste atât de complexe şi de interesante şi de carismatice”, după cum declara producătoarea Ada Solomon într-un interviu acordat News.ro anul trecut.

„E un film pe care mi-l doresc de multă vreme şi a durat ceva să înţeleg că Mona Nicoară este omul care va reuşi să transmită ceea ce simt eu faţă de Nina Cassian”, a mai spus ea.

Ana Dumitrescu va prezenta anul acesta documentarul „Licu: O poveste românească”, premiat în noiembrie 2017 la DOK Leipzig Film.

„Dacă ne uităm pe lista filmelor ce vor fi lansate în cinematografele din România în acest an, putem spune, pe bună dreptate, că 2018 este anul femeii regizor în cinema-ul romanesc.  Aproape o treime dintre filme sunt semnate de femei, ceea ce este o premieră pentru cinematografia românească. Fie că vorbim despre lungmetraje de ficţiune sau documentare, producţiile ce urmează să fie lansate au subiecte puternice şi abordează stiluri cinematografice diferite”, spune Cătălin Anchidin, comunicator din industria cinematografică.

Între debuturile în lungmetraj care vor rula pe marile ecrane româneşti se află „Charleston”, în regia lui Andrei Creţulescu, ce a avut premiera în competiţia internaţională a Festivalului de la Locarno 2017.
Pelicula, cu Şerban Pavlu, Radu Iacoban, Dorian Boguţă, Ana Ularu, Victor Rebengiuc şi Ana Ciontea în distribuţie, va avea premiera naţională în primăvara acestui an.

Alte debuturi vor fi „Un om la locul lui”, de Hadrian Marcu, cu Bogdan Dumitrache, Ada Galeş şi Mădălina Constantin în distribuţie, şi „Primum non nocere”, regia Gabi Virginia Şarga şi Cătălin Rotaru, semnatarii scurtmetrajului „4:15 p.m. sfârşitul lumii”, inclus în competiţia oficială a producţiilor de gen de la Cannes în 2016.

Lansările încep cu „Pororoca”

Primul film românesc care va avea premiera în cinematografe anul acesta este „Pororoca”, de Constantin Popescu. Pelicula, pentru care actorul Bogdan Dumitrache a fost premiat la Festivalul de la San Sebastián 2017, va rula din 19 ianuarie.

Radu Jude va reveni cu „Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari”.
Despre filmul lui, producătoarea Ada Solomon declara în acelaşi interviu acordat News.ro: „Este o peliculă care vorbeşte, cumva, despre condiţia artistului angajat. Este povestea unei regizoare de teatru, care pregăteşte un reenactment, un spectacol public de reconstituire militară în inima Bucureştiului. Cum, de ce şi care este viaţa dincolo de cea de artist a acestei tinere femei”.

Tudor Giurgiu a filmat în Spania pelicula „Apropierea”, cu Belén Cuesta şi Ariadna Gil, a cărei premieră este anunţată pentru 21 septembrie. Radu Muntean va lansa „Alice T”, după „Un etaj mai jos” (2015), iar Paul Negoescu, „Never let me go”.

Alte titluri vor fi „Cap şi pajură”, de Nicolae Constantin Tănase, „Scurtcircuit”, de Cătălin Saizescu, premiat pentru realizări artistice remarcabile la Festivalul de Film de la Shanghai de anul trecut, „1983”, de Andrei Cohn, şi „ Dragoste: Câine”, de Florin Şerban.

Corneliu Porumboiu va lansa documentarul „Fotbal infinit”, iar Claudiu Mitcu – „Procesul”, în timp ce Andrei Ujică lucrează la un documentar despre grupul The Beatles – „Things we said today”.

Lungmetrajul „Moromeţii 2”, în regia lui Stere Gulea, cu Horaţiu Mălăele şi Dana Dogaru în distribuţie, va fi lansat pe 9 noiembrie.

L.M.

mai mult
Film

„Umilința”, filmul de debut al lui Cătălin Apostol

cata-apostol

Aseară târziu, după ce mi-am făcut temele pentru emisiune și mi-am încheiat activitățile cotidiene, am vrut sa ma relaxez cu un film bun pe canalele de filme de pe “cablu” – încă îmi plac filmele văzute la cinema sau măcar pe un ecran de televizor. Negăsind nici unul pe gustul meu, am revăzut, poate a cincea oară, filmul de debut, Umilinta, al lui Catalin Apostol – invitatul meu de mâine, luni, 15 ian, ora 21, la emisiunea #IubesteCeeaCeFaci, de pe Canal 33 Romania.
L-am urmărit cu aceeași emoție, cu lacrimi in ochi, cu un sentiment de revolta, de deznădejde; un sentiment de indoiala existențiala pe care-l simțim (cei mai mulți dintre noi) tot mai acut in acest prezent crucial;
Văzând filmul lui Catalin Apostol o întrebare existențiala ar trebui sa se facă auzita in mintea și sufletul fiecărui om zi de zi, ceas de ceas: oare pe noi, oamenii simpli, oamenii cinstiti din aceasta țara, pe noi, cei care nu facem parte din acest sistem corupt al aparatului de partid și stat, pe noi cine ne apara?! Cui ne putem adresa când vine vorba de justitie, de o justitie socială?!
In filmul sau de debut, “Umilinta”, Catalin reuseste sa descrie, intr-o poveste cutremurătoare, universul societății românești in procesul de dezumanizare a satului românesc, a fiintei noastre naționale ce se degradează in neputința și vinovatie, in violenta născuta din frustrare, din neîncredere, din nesiguranța zilei de mâine.
Dar ceea ce mi-a atras atenția din nou aseară (vizionând filmul, cum va spuneam, a cincea oară, cred), este acel soi de ura de sine inconstienta a romanului manifestata prin agresivitate, prin violenta fizica gratuită si descărcarea furiei celui puternic asupra celui slab, ce e căzut deja la pământ.

Daca nu ați reușit sa vedeți filmul acesta încă, va rog frumos s-o faceți pana mâine seara, când o sa-l cunoasteti pe autor. Îl găsiți pe paginile mele, derulând puțin mai jos.

In tot ceea ce face in profesia lui de jurnalist (multipremiat APTR), regizor si scenarist, Catalin Apostol reuseste, cumva te obliga – fie ca ești cititor al articolelor sale din “Formula As”, fie ca telespectator al reportajelor pe care le realizează in prezent pentru Tvr – sa te confrunți cu sine printr-o privire atenta spre interiorul ființei, iar cu un (al treilea) ochi sa privești, printr-o conștiința extinsă la universalitate, spre realitatea colectivă așa cum este ea in prezent.

mai mult
Film

„Lettice și Leușteanul” la Centrul European Cultural și de Tineret pentru UNESCO „Nicolae Bălescu”

79095-xl

Teatrul Arte dell’Anima vă așteaptă la spectacolul „Lettice și Leușteanul” de Peter Shaffer, traducere de Crina Lință, regia Geanina Hergheligiu în data de 31 ianuarie, orele 19:00 la Centrul European Cultural și de Tineret pentru UNESCO „Nicolae Bălescu” din strada 11 iunie, nr. 41., București.

O comedie verbală, ierbală, dar nu și letală cu Crina Lință, Ioana Pavelescu și Silviu Biriș.

„Lettice și Leușteanul” este o savuroasă comedie satirică care spune, într-un stil plin de umor fin și nuanțat, British, povestea întâlnirii dintre Lettice Douffet (o femeie pasionată de istorie, teatru și bucătărie elisabetană), ghid turistic la Conacul Fustian, conac bântuit (în opinia ei) și Charlotte (Lotte) Schoen, aparent rigidul reprezentant al Consiliului Conservării și Protejării Obiectivelor Istorice ale Regatului Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord.

Ca în fiecare loc de muncă, Lettice decide să urmeze „regula celor trei Δ, regulă moștenită de la mama ei, imaginând fapte grandioase petrecute pe Marea Scară a Conacului. Lotte o concediază, dar are revelația întâlnirii unui om „spectaculos”, pe care, săptămâni mai târziu, simte nevoia sa îl caute. Lotte îi va împărtăși acesteia faptul că a moștenit de la tatăl ei (proprietarul Editurii Perseus), „ochii” pentru frumos, pentruconstrucțiile cu arhitectură splendidă, care dau identitate.

Cele două petrec tot mai mult timp împreună, reînviind scene din istorie și, inevitabil, se produce un accident, care conduce la un proces public. Cel mai intrigat de toate întâmplările ciudate care declanșează accidentul este avocatul Bardolph, un profesionist prins fără voia sa în mrejele imaginației actriței Lettice Douffet.

Ce au în comun Lettice DouffetCharlotte Schoen și Maria Stuart, regina Scoției rămâne să descoperim împreună pe 31 ianuarie, de la orele 19:00 la Centrul European Cultural și de Tineret pentru UNESCO „Nicolae Bălescu” din strada 11 iunie, nr. 41!

Distribuția: Lettice Douffet – Crina Lință

Charlotte/ (Lotte) Schoen – Ioana Pavelescu

Țâfnosul /Framer/Jim Mackintosh/ Mr. Bardolph – Silviu Biriș

Regie: Geanina Hergheligiu

Pictură décor: Alina Mavru

Sound&light: Alex Bibere

Producție: Teatrul Arte dell’Anima

Durata: 1h 45’

Preț bilet: 40 lei

Adresă: Str. 11 iunie, nr. 41, sector 4, București, Bucharest
Rezervările se fac pe pagina de Facebook: Teatrul Arte dell
’Anima, la nr. de tel.: 0733060033 sau prin e-mail: teatru@artedellanima.ro.

Biletele sunt disponibile în rețeaua mySTAGE aici:https://www.mystage.ro/bilete/lettice-si-leusteanul-895/#/r=4331 și la Casa de Bilete a Teatrului Arte dell’Anima din strada Făinari, nr. 17D.

mai mult
Film

Zece filme de Oscar care nu au trecut testul timpului

oscar

Cinefilii din toată lumea pot vedea în fiecare an câteva filme care se bat în topul nominalizărilor la premiile Oscar, care sunt în cele din urmă confirmate sau nu de votul membrilor Academiei americane de film. Însă, indiferent de vâlva pe care o fac în anul lansării, filmele mai au de trecut un test, iar acela nu are legătură cu încasările din cinematografe sau de numărul de premii primite, este vorba de testul timpului, care arată dacă ele au lăsat sau nu o urmă de durată în istoria celei de a 7-a arte. Site-ul Collider.com prezintă o listă de zece filme de Oscar care nu au reuşit să treacă testul timpului.

În fiecare an, Academia de film americană selectează tot ce este mai bun în cinema din anul precedent. Acest grup de profesionişti din industria americană de film este considerat de mulţi autoritatea de căpătâi în domeniu, aşa că un premiu al Academiei este considerat cea mai mare onoare de care poate avea parte un film. Uneori însă este o onoare doar să fii nominalizat, iar studiourile profită la maxim de momentul în care nominalizările sunt anunţate pentru a evidenţia meritele filmelor, ale actorilor şi ale regizorilor.

Însă nu toate filmele nominalizate la premiul Oscar rezistă testului timpului. Uneori au parte de aceeaşi soartă şi filme care au câştigat premii Oscar şi care „nu au îmbătrânit frumos”, iar de cealaltă parte pelicule care nici măcar nu au fost nominalizate obţin un loc mai important în analele istoriei filmului. Evident, există şi filmele care au fost cu totul uitate. Pe măsură ce au trecut anii strălucirea nominalizărilor (sau a statuetelor) la Oscar s-a estompat, iar filmele s-au pierdut în uitare, scrie Collider.com.

Nu toate filmele uitate de Oscar sunt rele. Unele sunt filme bune, dar această listă este o readucere aminte a faptului că nominalizările la Oscar sunt un instantaneu. Ele reflectă un anumit moment, iar votul Academiei a înregistrat fluxuri şi refluxuri de-a lungul deceniilor, având o evoluţie exponenţială numai în ultimii câţiva ani. Este uşor de uitat acum acest lucru, dar unele dintre filmele de pe listă au fost foarte importante când au fost lansate, făcând o impresie bună asupra unui număr suficient de membri ai Academiei pentru a avea un impact. Dar, spre deosebire de „Titanic”, „The Deer Hunter” sau chiar „Kramer vs. Kramer” aceste filme nu şi-au mai găsit, dintr-un motiv sau altul, noi spectatori.

Iată o listă de zece filme de Oscar care nu au trecut testul timpului, potrivit site-ului Collider.com.

„The English Patient” (1996)

Filmul a avut nu mai puţin de 12 nominalizări la Oscar, la categoriile cel mai bun film, regie, actor în rol principal, actriţă în rol principal, actriţă în rol secundar, scenariu adaptat, montaj, coloană sonoră, sunet, costume, decoruri, imagine. În cele din urmă a câştigat nouă premii ale Academiei, Ralph Fiennes şi Kristin Scott Thomas ratând însă distincţiile la categoriile cel mai bun actor şi cea mai bună actriţă în rol principal. Un alt premiu ratat este cel pentru scenariu adaptat, dar Anthony Minghella a obţinut premiul Academiei americane de film pentru cea mai bună regie.

„The English Patient” a fost un film important când s-a lansat în 1996, fiind la acel moment genul de film care câştigă premii Oscar. Este un film epic cu o poveste de dragoste dramatică şi este bazat pe o carte mult iubită: în anii ’90 aceasta era formula perfectă pentru o „momeală de Oscar”. Dar nu numai că a avut o mulţime de nominalizări la Oscar (şi de premii), a fost şi un mare succes de box office, având încasări de peste 230 de milioane de dolari. „The English Patient” a fost un film mare.

Atunci se pune întrebarea: de ce a fost uitat? Dacă te uiţi în urmă filmul nu este foarte rău, dar ţi se poate părea acum puţin demodat. Membrii distribuţiei au continuat să aibă succes, iar scenaristul/regizorul se va întoarce câţiva ani mai târziu cu filmul superior „The Talented Mr. Ripley”, dar „The English Patient” – în ciuda faptului că a câştigat o mulţime de nominalizări – a început să pălească. Trebuie totuşi să se ţină cont de faptul că filmul nu le-a plăcut tuturor la momentul lansării, pelicula fiind subiectul unui episod memorabil din sitcomul „Seinfeld” în care personajul Elaine nu poate pricepe de ce se vorbeşte atât de mult despre „The English Patient”. Ca aproape întotdeauna, „Seinfeld” a fost un vizionar.

„The Full Monty” (1997)

Filmul a fost nominalizat la Oscar la patru categorii – Cel mai bun film, regie, scenariul original şi cea mai bună coloană sonoră – dar a câştigat numai la ultima dintre ele.

Da, filmul britanic despre câţiva striperi şomeri a fost nominalizat pentru cel mai bun film! Comedia urmăreşte un grup de bărbaţi şomeri dintr-un orăşel industrial englez care decid să pună în scenă un număr de striptease. Aceasta este premisa filmului privit cu ochi buni de Academia americană de film.

Anii ’90 au fost o perioadă ciudată, dar în anul 1997 s-a înregistrat o selecţie destul de diversă în cadrul categoriei cel mai bun film, din care au mai făcut parte celebrele „Good Will Hunting”, „L.A. Confidential” sau „Titanic”. Acele filme continuă să fie amintite şi iubite şi astăzi, în timp ce cazul curios al „The Full Monty” este unul care provoacă una dintre cele mai mari nedumeriri în rândul membrilor Academiei din ultimele decenii.

„The Cider House Rules” (1999)

Filmul a fost nominalizat la Oscar la categoriile cel mai bun film, regie, actor în rol secundar, montaj, coloană sonoră originală, decoruri şi scenariu adaptat. În cele din urmă a câştigat premii ale Academiei pentru actor în rol secundar (Michael Caine) şi scenariu adaptat (John Irving).

După succesul devastator al „The English Patient”, ca să nu mai menţionăm „Titanic”, filmele romantice au început să facă furori. „The Cider House Rules” a fost unul dintre filmele care a lovit Academia foarte puternic, în timp ce o peliculă ca „Snow Falling on Cedars” (care este şi acum confundată cu prima pentru că sunt amândouă filme romantice în care ninge feeric şi care aspiră la Oscar) a avut parte de o soartă contrară.

Filmul este unul destul de epic din punctul de vedere al amplorii naraţiunii, întrucât urmăreşte evenimentele dintr-un orfelinat de dinainte, din timpul şi după Al Doilea Război Mondial dar, după cum dă de înţeles somnolenţa pe care o provoacă numai lectura acestei fraze, pelicula nu a pus pe jar foarte mulţi spectatori în anii care au urmat.

„Chocolat” (2000)

Filmul a fost nominalizat la categoriile cel mai bun film, actriţă în rol principal (Juliette Binoche), coloană sonoră, scenariu adaptat şi actriţă în rol secundar, dar în cele din urmă nu a primit niciun premiu Oscar.

„Chocolat” este probabil ţinut minte în zilele noastre mai mult ca subiect al unei glume în comedia „I Love You, Man”, cu Paul Rudd şi Jason Segel, din anul 2009.

Regizorul „The Cider House Rules”, Lasse Hallström, se întoarce, de data aceasta cu o poveste de dragoste care se petrece în Franţa. În acest film joacă Johnny Depp, ceea ce este un lucru ciudat, potrivit Collider.com. Povestea se învârte în jurul unei mame tinere (Juliette Binoche), care deschide un magazin de ciocolată într-un sat francez închistat, schimbându-le viaţa locuitorilor pentru totdeauna.

Da, într-adevăr, stimaţi telespectatori, o poveste de dragoste franţuzească despre o ciocolatieră este nominalizată la categoria cel mai bun film. Filmul nu a primit totuşi niciun premiu la gala Oscarurilor din acel an iar în anii care au urmat poveştile de dragoste gen „The English Patient” au început să iasă din graţiile Hollywoodului şi ale Academiei de film.

„In the Bedroom” (2001)

Filmul a fost nominalizat la categoriile cel mai bun film, actor în rol principal, actriţă în rol principal, scenariu adaptat şi actriţă în rol secundar, dar în cele din urmă nu a reuşit să câştige niciunul dintre aceste premii.

„In the Bedroom” este un film despre care nimeni nu mai vorbeşte în prezent, deşi nu există un motiv întemeiat pentru asta. Regizorul Todd Field va continua după acest film cu pelicula mai incisivă şi mai memorabilă „Little Children” (2006), dar filmul său de debut este o dramă de familie întunecată şi surprinzător de violentă în care Tom Wilkinson, Sissy Spacek, Nick Stahl şi Marisa Tomei fac roluri excepţionale.

Din nou, este greu de determinat motivul exact pentru care toată lumea a uitat de „In the Bedroom”, pe lângă faptul că este o dramă simplă şi de mică amploare. Asta însă nu-l face, cu siguranţă, un film rău, subliniază Collider.com.

„Babel” (2006)

Filmul lui Alejandro G. Inarritu a avut şi el parte de nominalizări la cele mai prestigioase premii ale industriei americane de film la categoriile cel mai bun film, regie, scenariu original, actriţă în rol secundar, coloană sonoră şi montaj. Cel mai însetat dintre filmele însetate de Oscar, după cum îl numeşte Collider.com, a câştigat însă doar Oscarul pentru cea mai bună coloană sonoră.

Înainte ca Alejandro G. Inarritu să devină primul regizor care câştigă doi ani la rând premiul Oscar pentru regie cu filmele „Birdman” şi „The Revenant”, el a încercat să facă valuri la premiile Academiei Americane cu „Babel”.

Filmul, cel mai mare al lui Inarritu de până atunci, i-a avut pe Brad Pitt şi Cate Blanchett în rolurile principale, dar tentativa sa de a spune povestea unor personaje fără legătură între ele din trei locuri diferite s-a soldat cu o producţie plată şi lipsită de semnificaţie. Se putea mirosi de la o poştă că filmul implora să câştige nişte Oscaruri şi probabil este mai bine că produsul finit a fost uitat. Practic, toţi cei implicaţi au făcut după aceea filme mai bune care au obţinut nominalizări importante la Oscar şi chiar premii ale Academiei, în timp ce Inarritu, în mod evident, şi-a perfecţionat tehnica în anii următori.

„The Reader” (2008)

Filmul a avut nominalizări la categoriile cel mai bun film, regie, actriţă în rol principal, scenariu adaptat şi imagine. Singura premiată cu Oscar a fost Kate Winslet, deşi nu toţi criticii au apreciat rolul ei din peliculă.

„The Reader” a rămas în memoria telespectatorilor galei Oscarurilor din două motive. Primul este că în numărul de cântec şi dans din deschiderea ceremoniei actorul Hugh Jackman a vorbit despre faptul că nimeni nu a văzut filmul şi că nu ştie nimic despre el. Al doilea este faptul că a fost de notorietate povestea că „The Reader” a fost strecurat în cursa pentru cel mai bun film în detrimentul favoritului „The Dark Knight” de către producătorul Harvey Weinstein. Faptul în sine a zguduit Academia americană de film atât de mult încât din anul următor a fost mărit numărul de nominalizări la această categorie.

„The Reader” este un film bun, dar este în acelaşi timp o peliculă pe care o poţi uita cu uşurinţă, scrie Collider.com. Rolul făcut de Kate Winslet nu este nici măcar sensibil mai bun decât cel din alte filme care ar fi trebuit să-i aducă premiul Oscar („Eternal Sunshine of the Spotless Mind” sau”Little Children”). Chiar şi rolul din „Revolutionary Road” a fost mai memorabil decât rolul ei din „The Reader”, dar Harvey Weinstein şi-a făcut magia de culise şi filmul a fost nominalizat la categoria cel mai bun film şi Kate Winslet a luat Oscarul pentru cea mai bună actriţă în rol principal, notează Collider.com.

„Frost/Nixon” (2008)

Nominalizat la categoriile cel mai bun film, regie, actor în rol principal, scenariu adaptat şi montaj, filmul nu a plecat acasă cu niciun premiu după gala Oscarurilor.

„The Reader” nu a fost singurul film uşor de uitat dintre cele nominalizate la categoria cel mai bun film în 2008 – drama biografică a lui Ron Howard „Frost/Nixon” s-a aflat şi ea în cursă în acel an. Filmul oferă un portret al lui Richard Nixon prin intermediul celebrului său interviu cu David Frost. Deşi pelicula nu are nimic evident care să facă din ea un film prost, este puţin prea tradiţională, puţin prea demodată pentru a lăsa o urmă de durată.

„The Artist” (2011)

Nominalizat la categoriile cel mai bun film, regie, actor şi actriţă în rol principal, actriţă în rol secundar, scenariu original, imagine, costume, montaj, coloană sonoră şi decoruri, filmul a primit patru Oscaruri.

„The Artist” este filmul care a câştigat în 2011 Oscarurile pentru cel mai bun film, regie (Michel Hazanavicius) şi actor în rol principal (Jean Dujardin), dominând ceremonia din acel an, şi totuşi, ştiinţific vorbind, 100% dintre fiinţele umane au uitat în întregime de el. Votanţii din cadrul Academiei s-au lăsat atraşi în această odă pentru filmul mut la momentul respectiv, dar unii dintre ei au intuit de atunci momentul jenant care va urma.

„The Artist” pare acum un fel de halucinaţie colectivă şi toată lumea se întreabă dacă s-a întâmplat cu adevărat, scrie Collider.com. Da, s-a întâmplat, s-a întâmplat cu adevărat, afirmă autorul articolului.

„The Imitation Game” (2014)

Filmul a fost nominalizat la categoriile cel mai bun film, regie, actor în rol principal, actriţă în rol secundar, scenariu adaptat, montaj, coloană sonoră şi „production design”. Singura categorie la care a câştigat este scenariu adaptat.

Deşi era normal ca extinderea numărului de nominalizări la categoria cel mai bun film să ducă la apariţia unor candidaţi „lesne de uitat”, „The Imitation Game” pare un film făcut după manualul Miramax din anii 1990. Filmul produs şi lansat de The Weinstein Company, ca şi altele de pe această listă, nu este un film rău într-un mod care să sară în ochi, ba este chiar destul de plăcut, scrie Collider.com. Totuşi, la doar trei ani de la lansare, se simte deja că filmul este uitat cu repeziciune.

F.Ș.

mai mult
Film

Se întâmplă în România: Filmele difuzate în cinematografe trebuie subtitrate sau dublate şi în limba minorităţilor naţionale din România, atunci când sunt traduse sau dublate în limba română

film

Filmele difuzate în cinematografe trebuie subtitrate sau dublate şi în limba minorităţilor naţionale din România, atunci când sunt traduse sau dublate în limba română, prevede un amendament propus de UDMR şi adoptat miercuri în Comisia de cultură din Camera Deputaţilor. Propunerea a fost inclusă în proiectul de lege privind adoptarea Ordonanţei de urgenţă nr. 67/2017, prin care se modifică Legea Cinematografiei.

La articolul 60, după alin. (2) din OG nr. 39/2005 se introduce un nou alineat, alin. (3), care specifică: ”Exploatarea prin proiecţie publică a filmelor cinematografice ori a videogramelor se poate realiza numai dacă acestea sunt traduse ori dublate în limba română, cu excepţia cazurilor în care proiecţia publică se realizează în aceeaşi perioadă, atât în limba română, cât şi în limba unei minorităţi naţionale”

Grupul parlamentar UDMR şi-a motivat propunerea afirmând că „într-o zonă în cadrul căreia o limbă regională sau minoritară este folosită de către locuitorii ei, ar fi necesar şi util să vizualizeze filme şi în limba minorităţii naţionale pentru dezvoltarea şi păstrarea identităţi lor etnice şi culturale”.

Potrivit Constituţiei, „statul garantează pentru minorităţile naţionale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice”.

„Astfel, minorităţile ar putea avea posibilitatea să beneficieze atât de filme cât şi de videograme subtitrate şi/sau dublate, care vor fi proiectate public în cinematografe în limba minorităţilor respective, prezente pe teritoriul României”, au explicat cei de la UDMR introducerea acestui amendament.

mai mult
Film

„Ţara moartă”, cel mai bun documentar românesc al anului 2017

Producţia „Ţara moartă”, pentru care Radu Jude a fost recent premiat pentru regie la festivalul de film La Orquídea (Cuenca), este cel mai vizionat documentar românesc al anului 2017.

Filmul a fost vizionat de peste 5.100 de spectatori, de când a fost lansat în cinematografele româneşti, pe 25 august, după ce a avut premiera internaţională în secţiunea „Signs of Life” a Festivalului de Film de la Locarno 2017.

„Ţara moartă” este un eseu documentar compus din mai mult de 500 de fotografii dintre cele peste 8.500 ale colecţiei Costică Acsinte, texte de Emil Dorian şi fragmente din coloana sonoră a filmelor de propagandă din anii ’30 – ’40.

Montajul documentarului este semnat de Cătălin Cristuţiu, sound design-ul de Dana Bunescu, iar consilierea tehnică a fost asigurată de Marius Panduru. Filmul este realizat cu sprijinul lui Cezar Mario Popescu, cel care a descoperit fotografiile lui Costică Acsinte.

Pelicula a participat, în luna octombrie, în competiţia de documentare a celei de-a 61-a ediţii a BFI London Film Festival şi în selecţia „Between Jewish and Israeli Identity” a Haifa Film Festival. În plus, a fost parte din selecţia oficială a Vienna Internaţional Film Festival şi a International Documentary Film Festival Amsterdam.

Lungmetrajul s-a bucurat de cronici favorabile, fiind considerat o operă „perfect suspendată între realism şi poezie”, iar Radu Jude, noul „copil de aur al cinematografiei româneşti”.

„«Ţara moartă» este o idee atrăgătoare, executată cu un talent artistic curajos care oscilează între experimental şi tehnici documentare tradiţionale”, a scris The Hollywood Reporter.

„Ţara moartă” este o producţie Hi Film şi Fast Film, cu sprijinul Centrului Naţional al Cinematografiei şi Orange România. Producător este Ada Solomon.

mai mult
Film

Lista completă a nominalizărilor pentru Globurile de Aur 2018

golden-globe-awards-20131

Filmul „The Shape of Water” domină nominalizările pentru Globurile de Aur 2018 (Golden Globe Awards), cu nu mai puțin de șapte nominalizări, urmate de „The Post” și „Three Billboards Outside Ebbing, Missouri”, cu câte șase. Miniserialul de televiziune „Big Little Lies” a obținut de asemenea cele mai multe nominalizări – șase – pentru premiile destinate producțiilor tv, relatează agențiile de presă internaționale și presa de specialitate de la Hollywood.

Iată lista completă a nominalizărilor pentru Globurile de Aur 2018, care vor fi decernate la 7 ianuarie 2018 de Asociația presei străine de la Hollywood.

Cel mai bun film categoria dramă: „Call Me By Your Name”, „Dunkirk”, „The Post”, „Shape of Water”, „Three Billboards Outside Ebbing, Missouri”

Cel mai bun film categoria musical sau comedie: „The Disaster Artist”, „Get Out”, „The Greatest Showman”, „I, Tonya”, „Lady Bird”.

Cea mai bună actriță într-o dramă: Jessica Chastain („Molly’s Game”), Sally Hawkins („The Shape of Water”), Frances McDormand („Three Billboards Outside Ebbing, Missouri”), Meryl Streep („The Post”), Michelle Williams („All the Money in the World”)

Cel mai bun actor într-o dramă: Timothee Chalamet („Call Me by Your Name”), Daniel Day-Lewis („Phantom Thread”), Gary Oldman („Darkest Hour”), Denzel Washington („Roman J. Israel, Esq.”)

Cea mai bună actriță într-un musical sau comedie: Judi Dench („Victoria & Abdul”), Helen Mirren („The Leisure Seeker”), Margot Robbie („I, Tonya”), Saoirse Ronan („Lady Bird”), Emma Stone („Battle of the Sexes”)

Cel mai bun actor într-un musical sau comedie: Steve Carell („Battle of the Sexes”), Ansel Elgort („Baby Driver”), James Franco („The Disaster Artist”), Hugh Jackman („The Greatest Showman”), Daniel Kaluuya („Get Out”)

Cel mai bun regizor: Guillermo del Toro („The Shape of Water”), Martin McDonagh („Three Billboards Outside Ebbing, Missouri”), Christopher Nolan („Dunkirk”), Ridley Scott („All the Money in the World”), Steven Spielberg („The Post”)

Cea mai bună actriță în rol secundar: Mary J. Blige („Mudbound”), Hong Chau („Downsizing”), Allison Janney („I, Tonya”), Laurie Metcalf („Lady Bird”), Octavia Spencer („The Shape of Water”)

Cel mai bun actor în rol secundar: Willem Dafoe („The Florida Project”), Armie Hammer („Call Me By Your Name”), Richard Jenkins („The Shape of Water”), Sam Rockwell („Three Billboards Outside Ebbing, Missouri”), Christopher Plummer („All the Money in the World”)

Cel mai bun scenariu: Aaron Sorkin („Molly’s Game”), Greta Gerwig („Lady Bird”), Martin McDonagh („Three Billboards Outside Ebbing, Missouri”), Liz Hannah și Josh Singer („The Post”), Guillermo del Toro și Vanessa Taylor („The Shape of Water”)

Cel mai bun film de animație: „Baby Boss”, „The Breadwinner”, „Coco”, „Ferdinand” și „Loving Vincent”.

Cel mai bun film într-o limbă străină: „First They Killed My Father” (Cambodgia), „In the Fade” (Germania-Franța), „Loveless” (Rusia), „A Fantastic Woman” (Chile), „The Suare” (Germania-Franța-Suedia)

Cea mai bună coloană sonoră originală: Alexandre Desplat („The Shape of Water”), Jonny Greenwood („Phantom Thread”), John Williams („The Post”), Hans Zimmer („Dunkirk”), Carter Burwell („Three Billboards Outside Ebbing, Missouri”)

Cel mai bun cântec original: „Remember Me” (Coco), „This Is Me” (The Greatest Showman), „Home” (Ferdinand), „Mighty River” (Mudbound), „The Star” (The Star)

Cel mai bun serial de televiziune categoria dramă: „The Crown”, „Game of Thrones”, „The Handmaid’s Tale”, „Stranger Things”, „This Is Us”

Cel mai bun serial de televiziune categoria musical sau comedie: „Black-ish”, „The Marvelous Mrs. Maisel”, „Master of None”, „SMILF”, „Will & Grace”

Cel mai bun miniserial sau film de televiziune: „Big Little Lies”, „Fargo”, „Feud: Bette and Joan”, „The Sinner”, „Top of the Lake: China Girl”

Cea mai bună actriță într-un miniserial sau film de televiziune: Jessica Biel („The Sinner”), Nicole Kidman și Reese Witherspoon („Big Little Lies”), Jessica Lange și Susan Sarandon („Feud: Bette and Joan”)

Cel mai bun actor într-un miniserial sau film de televiziune: Robert De Niro („The Wizard of Lies”), Jude Law („The Young Pope”), Kyle MacLachlan („Twin Peaks”), Ewan McGregor („Fargo”) și Geoffrey Rush („Genius”)

Cea mai buna actriță într-un serial de televiziune dramatic: Claire Foy („The Crown”), Elisabeth Moss („The Handmaid’s Tale”), Caitriona Balfe („Outlander”), Maggie Gyllenhaal („The Deuce”) Katherine Langford („13 Reasons Why”)

Cel mai bun actor într-un serial de televiziune dramatic: Sterling K. Brown („This Is Us”), Bob Odenkirk („Better Call Saul”), Liev Schreiber („Ray Donovan”), Jason Bateman („Ozark”), Freddie Highmore („The Good Doctor”)

Cea mai bună actriță într-un serial de televiziune musical sau comedie: Pamela Adlon („Better Things”), Alison Brie („Glow”), Rachel Brosnahan („The Marvelous Mrs. Maisel”), Issa Rae („Insecure”), Frankie Shaw („SMILF”)

Cel mai bun actor într-un serial de televiziune musical sau comedie: Anthony Anderson („Black-ish”), Aziz Ansari („Master of None”), Kevin Bacon („I Love Dick”), William H. Macy („Shameless”), Eric McCormack („Will & Grace”)

Cea mai buna actriță în rol secundar într-un serial, miniserial sau film de televiziune: Laura Dern și Shailene Woodley („Big Little Lies”), Ann Dowd („The Handmaid’s Tale”), Chrissy Metz („This Is Us”), Michelle Pfeiffer („The Wizard of Lies”)

Cel mai bun actor în rol secundar într-un serial, miniserial sau film de televiziune: David Harbour („Stranger Things”), Alfred Molina („Feud: Bette and Joan”), Alexander Skarsgard („Big Little Lies”), David Thewlis („Fargo”), Christian Slater („Mr. Robot”).

C.M.

mai mult
Film

The Script Contest – concurs de scenarii de scurtmetraj

the-script-contest

The Script Contest, primul și singurul concurs de scenarii de scurtmetraj din România care oferă ca premiu producția scenariului câștigător, a ajuns la ediția a doua. Participanții sunt invitați să-și înscrie scenariile între 15 noiembrie 2017 și 10 ianuarie 2018 la adresa de e-mail thescriptcontestro@gmail.com. Ediția cu numarul doi propune tema “Portrete ale unei lumi pe cale de dispariție”.

The Script Contest este un concurs de scenarii de scurtmetraj, care își propune să descopere oameni talentați și creativi ale căror povești nu au fost încă descoperite. Proiectul s-a născut din dorința de a dezvolta comunitatea scenariștilor din Romania, oferind astfel posibilitatea de a aplica oricărui rezident al României, cu vârsta peste 18 ani și cu o pasiune pentru film și/sau scenaristică.

Câștigătorii primei ediții au fost Vlad Ghinea (cu scenariul “Sete”) și Iulia D. Popa (“Odihneasca-se în pace”. Premiul pentru fiecare dintre cei doi câștigători a constat într-un cec de 500€, plus producția scenariului într-un scurtmetraj. Iulia a beneficiat și de un workshop de scenaristică, oferit de CTRL+N, pentru a-și îmbunătați scenariul, produs ulterior într-un scurtmetraj.

Vlad Ghinea, despre participarea sa la prima ediție a concursului TSC: Pentru mine, The Script Contest a fost rotița care a pus în mișcare angrenajul care a dus la producerea acestui film. Astfel, TSC a devenit o alternativă reală și palpabilă la mult-prea-doritele fonduri ale CNC. Mi s-a dat efectiv șansa să scot scenariul din sertar, să-l trimit unor oameni care chiar să-l citească și, ulterior, să-l transform în film. The Script Contest oferă posibilitatea mai mult sau mai puțin tinerilor scenariști/regizori să producă un film, necerând în schimb decât un scenariu bun.

Cea de-a doua ediție propune niște schimbări de regulament, și anume o temă, trei genuri de film și un singur câștigător. De asemenea, anul acesta fiecare participant poate înscrie un singur scenariu în competiție. Premiul rămâne neschimbat, așadar și la ediția a doua TSC se vor oferi 500euro câștigătorului, urmand ca scenariul său să fie produs într-un scurtmetraj, cu ajutorul casei de producție Castalia Pictures și FILM+ , în decursul unui an de la data finalizării concursului.

Mai multe informatii, precum si regulile de participare le puteti gasi pe www.thescriptcontest.com.

Asociația de Dezvoltare a Filmului Românesc este o organizație non-profit, care dezvoltă constant proiecte și evenimente atât pentru industrie, cât și pentru publicul cinefil, oferind totodată pe website-ul oficial informații despre cinematografia română.

Fondată în 2016 de un grup de tinere din domeniul filmului, ADFR își dorește să susțină, să promoveze și să dezvolte industria filmului românesc într-un puternic producator de film global.

Parteneri
FILM+
Castalia Pictures

Contact
Adina Doneanu
ADFR Public Relations Manager
office@romfilmdevelopment.org

Website ADFR
www.romfilmdevelopment.org
The Script Contest’s official website
www.thescriptcontestro.com
The Script Contest’s official Facebook
https://www.facebook.com/TheScriptContestRo/

mai mult
Film

DOCUMENTAR Războiul Regelui (2016)

no thumb

Documentarul istoric Războiul Regelui / The King Who Tricked Hitler (r. Trevor Poots), narat de Marcel Iureș. Aceasta este ultima dintre marile povești nespuse ale celui de-al Doilea Război Mondial, dezvăluită de ultimul Șef de Stat din acele vremuri rămas în viață, Regele Mihai I al României.

“Am luat trenul spre Berlin să vedem ce ar fi rezervat cealaltă cale și am avut un prânz cu Hitler. Nu a fost deloc o întâlnire plăcută.”

Povestea deciziei unui Rege care, într-un punct critic în al Doilea Război Mondial, a renunțat la sprijinul acordat Germaniei, îndreptând România spre Aliați și a grăbit sfârșitul războiului. Este o poveste a intrigilor de palat. Și o poveste a decepțiilor. De la Palatul Buckingham spre București. De la Moscova spre Washington. Semnale diplomatice pierdute, spioni aristocratici, șantaj sub amenințarea pistolului. Și curajul unui tânăr rege ce a îndrăznit. Izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial găsea România ca o națiune tânără, de abia atingând vârsta de 20 de ani.

Vezi filmul AICI : https://m.ok.ru/video/368935963173

mai mult
Film

Verdictul necruţător al unui preot român exilat în Cipru: „Are nevoie Biserica de o exorcizare? S-o facem noi, cei care o iubim!“

cipru

Preotul Ciprian Mega a finalizat cel de-al treilea lungmetraj al său. Filmul „21 de rubini“ spune povestea unui adolescent animat de dorinţa de a urma Seminarul Teologic, însă drumul urmat se dovedeşte unul plin de greutăţi, într-o lume măcinată de probleme grave de moralitate.
Ciprian Mega (32 de ani) este singurul preot român care a ales să se exprime artistic, şi nu numai, cu ajutorul celei de-a şaptea arte. Exilat în Cipru – un exil asumat, după cum singur mărturiseşte – pentru că a deranjat cu un roman în care a avut curajul să scrie prea multe despre problemele grave din cadrul Bisericii Ortodoxe Române, Ciprian Mega a finalizat filmările la cel de-al treilea lung metraj al său în care semnează atât regia, cât şi scenariul şi în care abordează din nou scandalurile care macină BOR. Cu o distribuţie de excepţie, filmul urmează să aibă premiera anul viitor.

Preotul-regizor a reuşit să aducă la un loc, pe platoul de filmare amenajat într-un sătuc uitat de lume din Dobrogea, nume mari ale cinematografiei româneşti: Răzvan Vasilescu, Dorel Vişan, Magda Catone, Nuami Dinescu, Manuela Hărăbor, Ela Ionescu, Ana Maria Moldovan, Doru Ana, Sebastian Bălan, Costel Caşcaval şi Ovidiu Crişan.

„Weekend Adevărul“: Cum se numeşte cel mai nou film pe care l-aţi turnat în această vară în Dobrogea? Ce temă abordează şi când îl vom putea viziona pe marele ecran?

Ciprian Mega: „21 de rubini“ se numeşte filmul. Deşi povestea e mai complexă şi, dincolo de primul ei strat, priveşte până în profunzimile societăţii româneşti din acea vreme, filmul se dezvoltă pe dorinţa unui adolescent de a urma Seminarul Teologic. Numai că dorinţa băiatului deschide un drum greu, marcat de inevitabile compromisuri, pentru familia lui. Încă de la începutul poveştii, simţi dilema morală din sufletul mamei. Bolnavă de cancer şi suferindă de tulburare bipolară, mama ţine cont de sfaturile părintelui Alexie, un preot pensionar, marginalizat de şefii lui, dar foarte iubit de credincioşi. Filmul va fi lansat anul următor.

Prezenţa preotului marginalizat de confraţi pare a fi o constantă în filmele regizate de dumneavoastră. Îl regăsim şi în pelicula „Dimineaţa care nu se va sfârşi“. Fără a vă provoca să intraţi într-un conflict cu BOR, nu mă pot abţine să nu întreb: de ce revine această temă?

Valoarea e singulară pe lumea asta, în orice domeniu. Dacă vrei să dai valoare lucrului pe care-l faci, atunci te delimitezi de cei mulţi, care vorbesc la unison, şi mergi pe drumul tău. În cazul preotului, oricare ar fi el în lumea asta, dacă are minte, conştientizează că duce o misiune care-i mai presus de el. E, de fapt, preoţia Singurului Preot, Care e Domnul Hristos. Ori Hristos a fost Întâiul marginalizat. N-am căutat neapărat să aduc în prim-plan personaje din zona celor izolaţi de aparatul bisericesc, însă când văd lucrurile acestea urâte care se-ntâmplă şi-n spaţiul destinat sacrului, inevitabil caut puncte de reper, ca să pot identifica, în fapt, Biserica. Eu ştiu că ea nu e o utopie. Eu ştiu că există, că slujesc în ea şi că e o realitate dincolo de imediatul pe care-l vedem la ştiri. De-aceea am încercat, în special în acest film, să prezint întâi perdeaua aceasta pestriţă, pe care o vedem adesea în faţa ochilor. Şi-am prezentat-o aşa cum este ea: opacă, greoaie, murdară. Dar mi-am permis s-o dau şi la o parte, ca să prezint spectatorului o realitate ascunsă, tăcută, luminoasă. De fapt, acea realitate pe care o cunosc şi pentru care dau mărturie că există, ea fiind şi raţiunea pentru care mi-am dorit să fiu preot. Acea realitate, de dincolo de perdeaua fariseismului ieftin şi a decăderii morale, aceea e Biserica!

– Cum aţi lucrat cu actorii, având în vedere că scenariul, implicit rolurile nu sunt deloc comode?

-Toţi actorii mi-au spus că au fost încântaţi de rolurile propuse şi că scenariul, în sine, e o scriitură puternică. De fiecare dată când i-am propus un rol unui actor, am ştiut că-l va accepta. Fiecare personaj duce cu sine o dramă, fiecare are o justificare pentru sine însuşi. Nu vă ascund că am căutat, mai ales pentru anumite roluri, actori de o anumită factură sufletească, oameni cu care să împărtăşesc aceleaşi valori şi care să iubească Biserica. Fiindcă acesta este principalul vector: dragostea de Biserica lui Hristos. Or, când iubeşti pe cineva, îl vrei sănătos, luminos, cuminte. Dacă Biserica aceasta, pe care o iubim, are nevoie de o primenire, o facem noi. Refuz să cred că, în România, Biserica va merge pe calea celei din Apus sau a celei din Bulgaria. Are nevoie Biserica de o exorcizare? S-o facem noi, cei care o iubim! La „21 de rubini“ am lucrat din nou cu Ela Ionescu, care e o actriţă de mare forţă. Din nou cu Valer Dellakeza şi Ovidiu Crişan, prietenii mei şi actori de profunzime. Sebastian Bălan e la primul rol în film. Nici teatru n-a prea făcut, dar am ales ca, în distribuţia aceasta atât de sonoră, un rol principal să-i încredinţez acestui actor la început de drum. Dorel Vişan e un primar, din cei atotputernici în epocă. Ştie şi rezolvă tot. Şi are grijă să-l ponegrească pe preotul denigrat de episcopie. Magda Catone e o mătuşă, cadru didactic, care ştie cum să te descurci în viaţă. Am lucrat cu Doru Ana, cu Răzvan Vasilescu, cu Costel Caşcaval, cu Sorin Tofan, Manuela Hărăbor, Nuami Dinescu, Ana Maria Moldovan şi încă mulţi alţii.

– Către ce face trimitere titlul filmului?

– La un ceas vechi, elveţian, care ascunde pietre preţioase. Ca să dau o replică din film: „pietre pe care le-a furat Adam din Rai“.  

Este acest film o formă de a arăta mercantilismul care se ascunde de prea multe ori în spatele hainelor preoţeşti care au putere de decizie. Poate fi considerat o formă de protest?

-Arta a fost întotdeauna o formă de protest. Dar nu pe acest protest am insistat, ci pe o poveste reală, care să înduioşeze spectatorul şi să-l determine să reflecteze o perioadă.

-Aţi găsit în film şi în scriitură o modalitate de a duce mai departe mesajul despre care vorbeaţi anterior?

– E o formă de libertate. A venit, iniţial, ca o formulă de a suporta un exil, pe care mi l-am asumat în totalitate. Fiecare moment din scenariu, fiecare stare pe care mi-o propun s-o transmit, toate secvenţele din film, până la urmă, presupun o încărcătură de adevăr. La un moment dat, cineva a trăit lucrurile alea şi eu le-am auzit. O parte din aceste amintiri sunt chiar trăite de mine. Şi-am fost sensibilizat într-atât, încât le-am ţinut minte şi le-am dus cu mine. Filmul îmi oferă posibilitatea ca toate stările şi sentimentele astea, pe care le scriu la un moment dat, să le transmit celuilalt prin imagine, prin replici, dar mai ales prin gesturi, prin privire, prin tot de presupune trăirea actorului în acel moment.

– Aşadar filmele dumneavoastră nu sunt în totalitate ficţiune, ci au o mare doza de realitate?

-Povestea din „Dimineaţa care nu se va sfârşi“ este reală în întregime. Personajul principal, interpretat de Ela Ionescu, e construit din poveştile mai multor fete, care-au trăit în acest fel, în Cipru.

-De când slujiţi în Cipru şi de ce tocmai în această ţară?

-E un exil pe care mi l-am şi asumat. Când eram student, am scris un roman, o poveste istorico-ficţională care surprindea pasaje din istoria BOR în interbelic şi în comunism. Nu am realizat atunci dimensiunile poveştii care va urma. Un episcop, astăzi răposat, care inspirase un personaj din carte, s-a asigurat ca primul tiraj să nu ajungă-n librării. Momentul acela m-a aşezat în umbra aceasta de nonconformist. De aceea nu am încăput în ţară. În Cipru, slujesc din 2010. Am întâlnit un mitropolit cumsecade, care m-a încurajat. Mi-a oferit o bursă pentru un doctorat în Anglia şi m-a angajat, în acelaşi timp, preot la o parohie de limbă greacă. Ulterior, cu acordul dumnealui, am format o comunitate românească în insulă şi am construit singura biserică românească din această ţară, cu un mic aşezământ social pe lângă ea.

Citeste mai mult: adev.ro/oz95zq

mai mult
Film

Anghel Damian: „Birocratizarea a dus lumea teatrală într-o comă”

anghel-2

În stagiunea curentă, îl puteți vedea în spectacole ca „After Hours” (TNB), „Două liniuțe” (Teatrul Metropolis), „Emancipare”, „Tartuffe” și „Shylock” (Teatrul de Comedie). A câștigat mai multe premii, inclusiv pentru roluri din scurtmetraje, a debutat în lungmetraj cu „Roxanne”, a jucat în serialul „Îngeri pierduți”. Recent, l-ați văzut în filmul „Perfect sănătos”, în regia Ancăi Daman, în rolul principal. În decembrie 2015, a devenit consilier pentru teatru al ministrului Culturii Vlad Alexandrescu, începând astfel o aventură despre care am vorbit în dialogul nostru, trecând în revistă câteva „răni” din corpul bolnav care este teatrul de la noi, dar și câteva posibile „scheme de tratament”, despre cum l-a schimbat scurta, dar intensa lui experiență biocratică pe artistul care vrea să fie, despre resurse, autorevizuire și posibile începuturi.

Se dă un foarte tânăr actor care face teatru, film, film de televiziune. La un moment dat, este numit consilier de un ministru tehnocrat și e ușor de închipuit că are parte de o experiență dură.În ce punct te-au dus toate astea acum?

Acum sunt în punctul în care caut. Bineînțeles că, având toate experiențele astea prin care am putut să observ fenomenul din toate unghiurile, atât din interior, cât și din exterior, pendulând între multiple ipostaze, încerc să-mi dau seama ce e de făcut. Mărturisesc că, privind în ansamblu fenomenul teatrul românesc, am o dezamăgire, ca un nod în gât. Iar motivele sunt multiple. Mi se pare că birocratizarea a dus lumea teatrală într-o comă susținută de aparate. Sigur, dacă privești la rece, pot să spui că lucrurile merg bine, actorii joacă, sunt destule spectacole… Dar eu am impresia că din toată agitația asta lipsește arta, că lipsește motivul pentru care se face artă, că totul devine foarte asemănător cu niște uzine care trebuie să producă rulmenți de anumite dimensiuni și au un plan anual, cu doi rulmenți mari și doi mai mici de produs, iar lumea nu-și mai pune probleme de creație. În breasla teatrală există câteva clustere, câteva grupuri care încă își mai pun probleme de creație, dar în general preocuparea principală s-a îndepărtat foarte mult de scopul artei.

Asta pentru că artistul e sufocat în proiecte, adică dosare, documente și formulare?

Cumva, el e luat pe sus de o viziune birocratică și viziunea nu mai e una artistică. Asta se vede până și în felul în care se gândesc repertoriile într-un teatru, fie el din București sau din provincie, deși în provincie e mai simplu, pentru că acolo repetițiile încă mai au gust de repetiții și, fiindcă e o lume mai închisă, în unele locuri trupa încă e trupă. Dar la București viziunea a devenit una birocratică. Plan minimal, grad de ocupare a sălii etc. – întrebări care au înlocuit întrebările cu caracter artistic. Atunci, când tu ești preocupat în primul rând de unde faci spectacolul și câte locuri sunt în sală, în loc să-ți pui problema spectacolului în sine și a ceea ce vrei să cauți, deja ești extrem de departe și, din păcate, e un departe care, odată ce ai luat-o pe panta birocratică, face aproape imposibilă revenirea. E foarte greu să te descotorosești de ea, pentru că ea a devenit deja o a doua natură.

Eu am impresia că din toată agitația asta lipsește arta, că lipsește motivul pentru care se face artă, că totul devine foarte asemănător cu niște uzine care trebuie să producă rulmenți de anumite dimensiuni și au un plan anual, cu doi rulmenți mari și doi mai mici de produs, iar lumea nu-și mai pune probleme de creație.

Suntem sub logica economică înainte de orice?

Nici măcar. Nu, problema e departe de a fi în cheie economică. Dacă stăm să analizăm la rece, niciun teatru instituționalizat nu scoate profit și nici măcar nu produce din vânzarea de bilete sau din alte venituri măcar 30-40% din bugetul anual. Majoritatea teatrelor din București au 80-90% din bugetul anual asigurat și logica ar trebui să fie departe de una economică. Până la urmă, noi ne apropiem mai mult de modelul francez, unde cultura este o responsabilitate a statului și, atunci, suntem departe de modelul american. Există, să zicem, câteva entități independente care funcționează după un criteriu economic, dar atât. La stat, criteriul economic este un fals criteriu economic, deși în general managerii sunt judecați după acest fals criteriu economic. Experiența mea de la minister m-a făcut să fiu destul de aproape de unele evaluări anuale sau de la final de mandat și am văzut că elementele care contează în judecarea valorii unui mandat sunt, de fapt, niște criterii mai degrabă împotriva artei – cum am spus, grad de ocupare a sălii, venituri proprii etc. Contează, de exemplu, dacă un manager a atras venituri proprii (în afară de bilete). Un manager de teatru poate să închirieze contra cost o sală de câteva locuri unui brand de cosmetice care vine și ține o conferință. Asta aduce „venituri proprii”. Iar respectivul director e punctat în plus, lucru care pe mine mă face să cred că ne îndepărtăm foarte mult… Nu vreau să vorbesc pompos, dar există o oarecare sacralitate pe care teatrul o presupune și chiar s-o îmbrăcăm așa, în conferințe de duzină, care arată „performanța” unui manager, mi se pare ridicol.

Imagine din filmul „Perfect sănătos”

E nevoie de curățenie, o știm de ani. De unde să înceapă ea?

În primul rând, trebuie despărțite apele. Noi ne amăgim de ani că avem teatre de repertoriu, când de fapt nu avem. Un teatru de repertoriu presupune o trupă și o viziune făcută pentru ea, pe un număr îndelungat de ani. Mai presupune că acea trupă este, cumva, legată de acel teatru și are obligația contractuală și morală de a funcționa în cadrul lui, iar teatrul trebuie să ofere în schimb această viziune. Tu, actor, vei primi roluri, într-un sistem de rotație, trupa se echilibrează. Cele câteva modele autentice de trupă de la noi sunt trupe în adevăratul sens al cuvântului. Dar adevărul e că în teatrele de stat sunt actori angajați care mai colaborează cu alte încă nu știu câte teatre și asta, nu din „vina” lor, câtă vreme nu-și găsesc o mulțumire din punct de vedere artistic în teatrul în care funcționează. Sunt convins că, dacă ar ști exact care ar trebuie să fie parcursul lor artistic în următorii cinci ani, foarte mulți actori ar face pariul și efortul de a rămâne împreună într-o formă de trupă, care presupune o creștere, o dezvoltare artistică împreună, ceea ce înseamnă o concentrare mai mare asupra creației. Așa, lucrurile ar putea funcționa mai bine decât cu 50 de actori angajați pe care îi leagă un sindicat și atât, nicidecum o mentalitate de trupă. Atunci, se pune întrebarea: Este acest sistem de repertoriu funcțional? Eu aș merge mai degrabă pe extreme. Una ar fi trupă funcțională, dar cu reguli stricte, cu accent pe rigurozitate, cu convingerea că trupa e trupă, iar tu, actor, faci efortul de a rămâne în ea, dar și teatrul face efortul de a-ți asigura o creștere artistică. Cealaltă extremă ar fi liberalizarea completă a teatrelor, care să devină teatre de proiect, cum e Metropolis, unde funcționează cel puțin trei trupe, fiecare având în fiecare an cel puțin una-două premiere, un parcurs, o creștere și public, chiar și succes de critică și premii. E o formă de teatru acoperit, pentru că aceste trupe au, de fapt, liniștea pentru creație, funcționează în armonie, fiindcă se formează doar pe baza unul mutual agreement. E clar că acești oameni au gând comun, scop comun, intenții comune și asta se vede pe scenă. Am fost recent la un spectacol în direcția de scenă a lui Victor Ioan Frunză și, da, primul lucrul pe care-l vezi e trupa. N-ai cum să nu-ți scoți pălăria în fața acestei trupe, care e perfect omogenă, unită de dorința de a face acest lucru împreună. În zona independentă, funcționarea „pe proiect” nu e posibilă pentru că acolo sunt mijloace nule. Etapa „4 actori, 1 scaun și 1 masă” e necesară, e frumoasă, dar, la un moment dat, unii artiști nu pot să rămână la nivelul ăsta. Cât de creativ poți să fii, când ești atât de constrâns? Arta costă dintotdeauna. Eu nu cred că teatrul din România e prost subvenționat. Studiind bugetele din mai multe teatre, mi s-a părut că n-avem deloc de ce să ne plângem. Ba chiar am impresia că, dacă opinia publică ar afla dedesubturile acestor finanțări, dacă ar vedea cât costă ce se produce, s-ar putea crea o disensiune cu publicul, s-ar putea să nu se reflecte finanțarea, care mi se pare la un nivel mai mult decât decent pentru România. Posibilități există, problema este în plan uman, problema e o mentalitate.

Eu nu cred că teatrul din România e prost subvenționat. Studiind bugetele din mai multe teatre, mi s-a părut că n-avem deloc de ce să ne plângem. Ba chiar am impresia că, dacă opinia publică ar afla dedesubturile acestor finanțări, dacă ar vedea cât costă ce se produce, s-ar putea crea o disensiune cu publicul, s-ar putea să nu se reflecte finanțarea, care mi se pare la un nivel mai mult decât decent pentru România. Posibilități există, problema este în plan uman, problema e o mentalitate.

Ce e cel mai rău, adică?

La noi, teatrul și filmul nu sunt „industrii creative”. Breasla e o mică grupare. E suficient s-o iei de la nivel micro: artiști mari nu văd spectacole ale altor artiști mari, ceea ce mie mi se pare impardonabil, actori dintr-o anumită trupă nu vă spectacole ale actorilor din alte trupe, directori de teatre nu prea văd spectacole din alte teatre (unii nu prea le văd nici pe cele din teatrul lor). Atunci, evident, comunicarea e viciată pe toate planurile. Și pun iarăși un deget pe o mică rană din cele multe pe care le are acest corp care abia mai respiră: și spiritul critic este, din păcate, ușor îngropat. Foarte rar găsești un tip de critică care să se situeze obiectiv la fenomen, la demersul inițial al artistului și la cât a reușit el să-l transpună scenic. Rolul unui critic nu este doar de a scrie cronici, ci de a susține fenomenul pe toate planurile. Aș vrea să văd un critic care stă la repetiții de la momentul lectură la momentul premieră și asistă, intervine, ghidează poate, mai ales când vorbim de texte clasice, de anumite curente etc., unde e nevoie de o înțelegere aprofundată. Din păcate, așa cum sunt așezate acum cărțile, critica e subjugată cumva de fenomen. Criticii depind de festivaluri, care sunt organizate de numite teatre. Tu, critic, cu venituri modeste, ai de făcut o selecție pentru festivalul X, organizat de teatrul Y. „Întâmplarea” face că tu nu scrii „urât” de teatrul Y, pentru că, într-un fel pervers, el ți-a devenit aproape „patron”. Este un fenomen pe care nu poți să-l ignori. În unele cazuri, poți să știi dinainte cine ce va scrie despre anumite spectacole. Lucrurile sunt foarte previzibile, în funcție de orientări politice, relații financiare și altele.

Imagine din spectacol „Peretele”

Dar știi să fi sprijinit Ministerul Culturii în vreun fel, câtă vreme ai fost consilier în domeniu, vreun proiect ce vizează formarea, să-i spuneam așa, de critici de teatru?

Din păcate, Ministerul Culturii este o poveste care va trebui povestită odată cap-coadă. Este, totuși, fascinant ce iluzie e acest minister. Dar acolo pârghiile sunt extrem de modeste, iar lucrurile sunt așezate într-o asemenea rutină, încât fiecare încercare de a le scoate de pe șină poate produce cutremure fatale pentru cei care încearcă să desțelenească puțin zona. Iar în spatele unui minister lucrurile sunt așezate după niște situații străvechi, care nu țin de o funcție sau alta, ci de felul în care s-au așezat lucrurile după anii 1990. Și atunci, îți dai seama că fenomenul teatral a luat-o într-o direcție și, din păcate, nu mai poate fi oprit din mersul înainte, cu ochelari de cal și fără scop. Dacă o luăm și faptic, și dacă ești ministru, pârghiile sunt mici, pentru că nu ai rol de legiferare și poți să propui în vacanța parlamentară modificări punctuale sau să faci un proiect pe care să-l depui în Parlament. Până la urmă, tot de o voință politică ține. Iar politicul, de cele mai multe ori, nu susține absolut deloc fenomenul. Dacă mergi să explici cuiva importannt, îi pierzi atenția în două minute… Teatrul are încă o imagine idealizată și lumea nu prea înțelege mecanismele și birocrația din spate. Apoi, în unele situații, dacă ai vrea să schimbi ceva, ar trebui s-o iei de la Codul Muncii, Codul Fiscal, prevederi ANAF etc. și atunci îți depășești cu mult puterea și atribuțiile. E foarte complicat, de exemplu, să se înțeleagă că o angajare pe viață într-un teatru nu e benefică. Dar lumea încă se raportează la o epocă care n-ar trebui să mai existe: terminai facultatea, primeai un post pe viață, salariu, casă etc. Or, până la urmă, dacă tot urmărim noi cu atâta vehemență modelele occidentale, pe care le înțelegem foarte puțin, dacă studiem mai multe, ne dăm seama că trăim într-o epocă în care artistul este de cele mai multe ori freelancer și nu e contractat pe viață niciodată. Cum multă vreme angajarea pe viață într-un teatru a fost ceva firesc, e foarte greu să le explici acum oamenilor că nu e, au impresia că li se ia un drept. Dar, până la urmă, partea terifiantă e că, din punct de vedere birocratic ne raportăm în continuare la acele epoci, dar, din punct de vedere artistic suntem, poate, mai rău ca atunci, pentru că în acest pseudocapitalism pe care-l trăim e o confuzie generală și, revenind la povestea cu actorul într-o trupă de repertoriu, ne dăm seama că povestea asta nu mai e posibilă… Tu ești angajat la teatru, dar ai colaborări: un film, o reclamă etc. Țin minte că, fiind la minister, am făcut la un moment dat o modificare în legea teatrelor: actorul angajat care are o colaborare să ceară permisiunea în scris doar managerului, nu consiliului de administrație, un organism care se întrunea o dată la câteva luni și era complicat să aștepți nu știu câte semnături. Ei bine, în momentul acela a fost un fel de revoluție populară, în primul rând pentru că actorii nu erau conștienți că ei trebuie să facă această cerere, pentru că 90% dintre actorii care colaborau cu alte teatre nu aveau de fapt permisiunea teatrului la care erau angajați, ceea ce le putea fi imputat chiar de către Curtea de Conturi. Au fost cazuri – e drept, rare – în care actorii au fost nevoiți să dea banii înapoi pe colaborări pentru care nu aveau permisiune și ei nu știau că sunt în situația de ilegalitate. Ei bine, ei s-au simțit lezați în dreptul de a munci, ceea ce e aberant când ai un contract de muncă cu un angajator care are dreptul să-ți ceară să anunți când nu vei fi acolo și să-i soliciți acordul. Am avut discuții aproape halucinante cu colegi actori, chiar cu prieteni, care nu înțelegeau de ce să-i ceară permisiunea directorului de teatru ca să joace în alt teatru, care nu citiseră clauza din propriul contract de muncă. Atunci, te întrebi, cum să nu fim departe de teatrul de repertoriu și de spiritul de trupă?

Cum multă vreme angajarea pe viață într-un teatru a fost ceva firesc, e foarte greu să le explici acum oamenilor că nu e, au impresia că li se ia un drept. Dar, până la urmă, partea terifiantă e că, din punct de vedere birocratic ne raportăm în continuare la acele epoci, dar, din punct de vedere artistic suntem, poate, mai rău ca atunci, pentru că în acest pseudocapitalism pe care-l trăim e o confuzie generală.

E o experiență care te-a făcut, evident, pesimist?

Da. Ministerul Culturii e atribuit pe criterii politice și oamenii numiți miniștri nu au neapărat, de cele mai multe ori, tangențe cu mediul cultural. Ar fi nevoie de o voință politică absolută pentru a face niște modificări, modificări care la început ar fi dureroase, dar s-ar dovedi apoi sistemice și ar presupune a consolida bazele acum pentru următorii 25-30 de ani. Or, voință politică nu văd să existe în sensul acesta, pentru că mediul artistic e un mediu destul de gălăgios și, în momentul în care s-ar întâmpla ceva de genul acesta, lucrurile ar fi foarte ușor de răsturnat. Ar fi o gălăgie susținută de anumiți artiști. Artiștii nu vor găsi un consens. De exemplu, pusă astăzi, banala întrebare „Este necesar să fii angajat într-un teatru?” va naște răspunsuri halucinante de la oameni de la care nu te aștepți. Vei rămâne șocat să vezi cât de tare se despart apele în momentul acela. Șocant e de fapt că breasla, fiind o minoritate, nu înțelege că e o minoritate, iar singura șansă a unei minorități e să fie unită, unită în ciuda diferențelor de viziune. Iar diferențele de viziune artistică, oricum, n-ar trebui traduse la un nivel personal. Breasla cinematografică, când s-a propus schimbarea legii cinematografiei, a făcut celebrul război între garda veche și garda nouă. Ministrul Culturii din Franța, cu care din întâmplare am avut niște întâlniri, ne-a povestit că a avut aceeași problemă în Franța cu trei ani în urmă și că artiștii, când au fost nevoiți să apere interesele breslei, au fost toți braț la braț și au mers mai departe cu o inițiativă care părea imposibil de trecut, fiind în interesul lor, dar împotriva intereselor Internet Service Providers, care trebuia să cedeze 1% din venituri fondului cinematografic din Franța. Și, capitalizând pe aura artistului și mergând braț la braț au reușit, deși Internet Service Providers sunt extrem de bogați și influenți politic. La noi, n-a fost posibil, deși era o inițiativă care, privită obiectiv, le servea tuturor, ba aș zice că era chiar prea protecționistă pentru mediu. Ei bine, cineaștii de la noi și-au anulat propriul interes ca să se omoare într-o luptă meschină. Da, trăiesc o decepție, o decepție care mă confuzează. N-am fost niciodată un idealist, vin dintr-o familie cu legături cu mediul artistic și știam că lucrurile nu sunt deloc atât de frumoase pe cât par din afară, dar niciodată nu m-am așteptat la o asemenea lipsă de solidaritate. Și, de fapt, cred că degeaba gândim și regândim sisteme, formule, forme, modalități de a face, pentru că problema se pune undeva mult mai adânc, undeva la nivel profund uman. Am impresia că ne-am îndepărtat de la omenesc, că am devenit extrem de meschini, de negeneroși și de intoleranți. Vedem ideologii de suprafață, care nu se regăsesc în felul în care oamenii ăștia trăiesc. E dureros să vezi cât de singur ești, de fapt, în povestea asta, lucru pe care nu-l anticipam. Nu m-am așteptat niciodată să fie o horă frumoasă, dar m-am așteptat să mă pot raporta la un grup.

Ai pierdut prieteni din cauza funcției de la minister?

Da, am pierdut. Mi-am pierdut cu totul și ultima fărâmă de inocență. Dar am și câștigat prieteni și relații frumoase. N-o iau ca pe o experiență absolut negativă, ci ca pe o experiență absolut necesară, care într-adevăr mi-a demonstrat fără echivoc că înainte nu e bine și că trebuie să mă reașez eu cu mine la un nou „T zero”, de unde să încerc să construiesc ceva care să aibă o valoare pentru mine în condițiile astea. Acum am imaginea de ansamblu și știu care sunt condițiile. Încerc să refac lista de priorități. Acum, e foarte greu să reașez lucrurile. Cumva, spre norocul meu, începutul meu fusese destul de interesant și de productiv sub anumite aspecte. Sunt nevoit să șterg totul cu buretele. Am impresia că am construit un castel de nisip care s-a dărâmat nu pentru că a fost un fenomen meteorologic extraordinar, ci pentru că eu n-am crezut că lucrez cu nisip, ci am crezut că lucrez cu ciment. Mi-am dat seama prea târziu că e un nisip, că se dărâmă pur și simplu la cea mai mică adiere de vânt și că, dacă vei încerca să-l refaci, se va dărâma. Acum încerc să-mi pun alte întrebări, întrebările care să mă ducă mai departe și să mă spele de acest sentiment de inutilitate.

Am impresia că am construit un castel de nisip care s-a dărâmat nu pentru că a fost un fenomen meteorologic extraordinar, ci pentru că eu n-am crezut că lucrez cu nisip, ci am crezut că lucrez cu ciment. Mi-am dat seama prea târziu că e un nisip, că se dărâmă pur și simplu la cea mai mică adiere de vânt și că, dacă vei încerca să-l refaci, se va dărâma. Acum încerc să-mi pun alte întrebări, întrebările care să mă ducă mai departe și să mă spele de acest sentiment de inutilitate.

Dar un sentiment care, din fericire, nu ți-a tăiat cheful de actorie.

Nu, nu mi-a tăiat cheful de actorie și mă bucur că am avut experiența asta acum, pentru că m-a găsit într-un punct în care am, totuși, resurse pentru a o lua de la capăt. Sunt, dintr-un punct de vedere, proaspăt și simt că voi ajunge să mă echilibrez la un moment dat. Dar, da, a fost un duș al extremelor, și rece, și cald în același timp. Partea bună e că n-am niciun regret. Profesional, îmi doresc să găsesc oameni care să-și pună același probleme ca mine și împreună cu ei să încercăm să acționăm la nivel micro, să găsim un model care să funcționeze pentru noi, în speranța că va funcționa și pentru alții. Și, dacă înainte de experiența cu ministerul, puteam să numesc foarte clar ce-mi doresc de la parcursul meu profesional, cu anumiți regizori, acum îmi doresc doar întâlniri cu acei oameni care se situează și ei în același punct ca mine, în care e clar că e nevoie să ne așezăm din nou la masă și să ne rescriem.

Acum, după experiența asta, ce apreciezi cel mai mult la un artist?

Puterea de a continua în condițiile date. Dar câteodată e periculos, pentru că nu-mi dau seama cât de mult e, de fapt, ignoranță și cât e conștientizare și putere de a merge mai departe. De foarte multe ori mă gândesc că e ignoranță și atunci lucrurile sunt mai simple și derizorii. Eu acum nu fac critica mediului teatral, ci îmi fac autocritica, pentru că cea mai mare dezamăgire o am în raport cu așteptările mele. Poate că aici am greșit fundamental: m-am autoiluzionat de multe ori și m-am dus cu capul înainte ca berbecul. Vina nici măcar nu poate fi atribuită cuiva, e vorba de o sumă de întâmplări. Vina e a fiecăruia. Cumva, în ultima perioada soarta m-a și pus în niște situații destul de traumatice și cred că s-a întâmplat tocmai ca să-mi fac o resetare definitivă. De multe ori, mă las păcălit ușor, deși instinctul funcționează foarte bine, dar sunt multe atașamente emoționale ori gânduri venite dintr-o anume educație pe care am primit-o, gânduri care mă fac să închid ochii când n-ar fi trebuit. Singura bucurie din ultima vreme, dacă pot spune așa, e că am trăit întâmplări profund traumatice, dar care m-au pus în situația de a mă revizui, de mă regăsi, poate. De fapt, ultima bucurie am trăit-o când am reușit să duc la bun sfârșit un scurtmetraj, produs cu mijloace proprii, scris și regizat de mine. Mi se pare că a ieșit un lucru bun, dus de la cap la coadă din nimic, care nu s-a îndepărtat deloc de la ce și-a propus să fie.

Foto: Arhiva personală Anghel Damian

mai mult
FilmPromovate

Festivalul Filmului Francez – ediția a XXI-a ajunge și la Ploiești

Vizual-FFF-2017

Realitate, decor, acțiune! Între 9 și 19 noiembrie, Festivalul Filmului Francez (FFF) ajunge pe marile ecrane din 9 orașe românești (București, Arad, Brașov, Buzău, Cluj-Napoca, Constanța, Iași, Ploiești, Timișoara). O bună ocazie de a sărbători majoratul pe stil vechi al acestui eveniment – adică cei 21 de ani de existență ai festivalului -, dar mai ales pentru a atrage atenția asupra mediilor sociale și a realităților în care trăim.

Pe 9 noiembrie, la ora 20.45, la Cinema Elvire Popesco, Festivalul își dă mâna cu Berlinala de anul acesta și se deschide cu același film de forță, mult apreciatul DJANGO, în regia lui Etienne Comar. Filmul aduce în fața spectatorilor o poveste pe cât de incredibilă pe atât de necunoscută din timpul celui de-al doilea razboi mondial, cea a celebrului muzician Django Reinhart, cel care a schimbat spiritul swingului și al jazzului.

Anul acesta, de asemenea, FFF își reinventează secțiunile care l-au făcut popular în rândul cinefililor.

6 filme de debut alese cu grijă dintre cele mai interesante prime creații cinematografice apărute în ultima vreme își vor disputa preferințele publicului în cadrul secțiunii Competiție. Câțiva dintre regizorii acestor pelicule se vor afla, de altfel, în România pentru a explica mizele demersului lor artistic (Lila Pinell și Chloé Mahieu, realizatoarele filmului KISS & CRY, la București ; Morgan Simon, regizorul COMPTE TES BLESSURES / NUMĂRĂ-ȚI RĂNILE – la București și la Cluj-Napoca). ”Premiul publicului TV5 MONDE” va recompensa filmul cel mai apreciat de spectatori, producția urmând să fie distribuită în toate cinamatografele din România.

Așteptat ca de obicei cu nerăbdare, programul Săptămânii Cahiers du cinéma – realizată în colaborare cu cea mai importantă revistă de cinema din Franța – are ca punct de pornire ideea de ”arhitectură”. Selecția propusă de Joachim Lepastier, critic de film la Cahiers du cinéma, întoarce pe toate fețele sensurile noțiunii de ”arhitectură” pentru cea de a 7-a artă – de la decorul concret la structura conceptuală sau la arhitectura unei opere filmice.

Nu în cele din urmă, Panorama invită publicul român să vizioneze cele mai noi și mai bune creații ale cinematografiei franceze actuale, producții îndelung aplaudate de critici și de public, cu ocazia marilor festivaluri de pe mapamond.

Și dacă la deschiderea festivalului frământările interioare surprinse de cameră sunt ritmate de sunetele războiului și ale chitarei, ele sunt întipărite în piatră în filmul de închidere – RODIN de Jacques Doillon (Gala de închidere – 16 noiembrie, la ora 21.00, Cinema Elvire Popesco), producție care s-a aflat în competiția oficială a Festivalului de la Cannes 2017. Un omagiu pe care FFF îl aduce marelui sculptor francez, de la moartea căruia se împlinesc exact o sută de ani pe17 noiembrie.

Una dintre principalele atracții ale celei de a 21-a ediții a Festivalului Filmului Francez va fi însă secțiunea Realitatea virtuală. Un program experimental atât în ceea ce privește forma cât și selecția, care va fi disponibil doar la București în acest an, și care va deschide noi piste de reflecție asupra evoluției cinematografului spre noile versiuni hi-tech de mâine, modelate de realitatea virtuală, ficțiunile interactive, webdocumentarele etc.

Toate filmele sunt prezentate în versiune originală cu subtitrare în limba română.

Orașe :
– București / Cinema Elvire Popesco , 9 – 16 noiembrie
– Cluj-Napoca / Cinema Dacia , 16-19 noiembrie
– Iași / Galeria Fondane și Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza” – 9-12 noiembrie
– Timișoara / Universitatea de Vest – Aula Magna – 16-19 noiembrie
– Constanța / Cityplex Tomis Mall , 16-19 noiembrie
– Brașov / Cinemateca Patria , 9-12 noiembrie
– Ploiești / Alianța Franceză Ploiești, 9-10, 15, 17-18 noiembrie
– Buzău / Teatrul George Ciprian, 10 noiembrie
– Arad / Cinema Arta , 17-19 noiembrie
Toate filmele sunt prezentate în versiune originală cu subtitrare în limba română.
Biletele pot fi achiziționate de la casa de bilete a sălii de cinema, cu o oră înaintea proiecției, de
la librăriile Kyralina, Hecate și lanțul de librării Humanitas în timpul programului de lucru cu
publicul, precum și online pe elvirepopesco.ro.

mai mult
Film

Festivalul de Film Francofon va avea loc la ICR, cu ocazia Conferinței Internaționale a Femeilor Francofone

festiva

În perioada 31 octombrie – 2 noiembrie 2017, cu ocazia Conferinței Internațională a Femeilor Francofone la București, se va desfășura, la sediul Institutului Cultural Român din Aleea Alexandru , Festivalul de Film Francofon.

Deschidere oficială va avea loc marți, 31 decembrie, la ora 19.00, în Sala Mare a ICR, în prezența secretarului general OIF, doamna Michaëlle Jean, directorului OIF România, doamna Rennie Yotova și președintelelui ICR, doamna Liliana Țuroiu. Cu acest prilej va fi prezentat proiectul „Women/Femmes” al fotograful francez Yann Arthus-Bertrand, care a călătorit în 60 de țări pentru a surprine portrete de femei.

Seare de deschidere aparține filmului de animație „Aya de Yopougon” realizat de Marguerite Abouët și de Clément Oubrerie în 2013.

Programul festivalului reflectă parteneriatul între OIF și Trophées francophones. Cele 10 filme care vor fi prezentate la ICR sunt realizate de femei și au fost prezentate în diferite secțiuni ale Trophées francophones .

Conferința Femeilor Francofone este organizată în perioada 1-2 noiembrie de România, prin Ministerul Afacerilor Externe și de Organizația Internațională a Francofoniei (OIF), sub înaltul patronaj al Președintelui României, și în prezența Secretarului General al Francofoniei.

—————————————-

Programul fimelor prezentate la ICR în perioada 1-2 noiembrie:

Miercuri, 1 noiembrie 2017:

10.30: À peine j’ouvre les yeux de Leyla Bouzid (TFC 2016 / Tunisie/fiction)

14.30: La Passion d’Augustine de Lea Pool (TFC 2016/ Quebec/fiction)

16.30: Moi Zafirade Apolline Traore (TFC 2013 / Burkina Faso/fiction)

18.30: L’enfant d’en haut de Ursula Meier (TFC 2014 / Suisse/fiction)

20.30: La cour de Babel de Julie Bertuccelli (TFC 2015 / France/doc)

Joi, 2 noiembrie 2017:

10.30: Congo, un médecin pour sauver les femmes de Angèle Diabang (TFC 2016 / Sénégal/doc)

14.30: Ici ou la-basde Siu Pham (TFC 2016/ Vietnam/fiction)

16.30:Ayiti mon amourde Guetty Felin (TFC 2016/ Haïti/fiction)

18.30: Tous les chats sont gris de Savina Dellicour (TFC 2016 / Belgique/fiction)

20.30: Le miracle de Tékir de Ruxandra Zenide (TFC 2016/ Roumanie-Suisse/fiction)

I.C.R.

mai mult
Film

Peste 100 de scurtmetraje din 25 de țări participă la HyperFest International Student Film Festival 2017

afis_hyperfest_2017

În perioada 27 — 31 octombrie 2017, la Cinema Europa (Calea Moșilor, nr. 127) se desfășoară a XVI-a ediție a HyperFest — Festivalul Internațional de Film Studențesc al Universității Hyperion.

Timp de 5 zile, organizatorii Universitatea HyperionParadox FilmDinadins și Straniu Film le-au pregătit cinefililor peste 100 de scurtmetraje românești și internaționale din 25 de țări, precum Marea Britanie, Columbia, Franța, Germania, Spania, SUA și Rusia, 5 filme de top— ‘6,9 pe scara Richter’ (regia Nicolae Caranfil), ‘I figli della notte’ (regia Andrea de Sica), ‘Vara s-a sfârșit’ (regia Radu Potcoavă), ‘Breaking News’ (regia Iulia Rugină), ‘Un pas în urma serafimilor’(regia Daniel Sandu), dar și masterclass-uri și workshop-uri susținute de Cristi Puiu (regizor), Adrian Titieni (actor) și Nicoleta Ciobanu (acting coach).

Ediția de anul acesta promite să depășească succesul celei de anul trecut, ținând cont de numărul impresionant al scurtmetrajelor studențești înscrise în competiție, de prezența unor personalități din industria filmului românesc care vor împărtăși din experiența lor tinerilor studenți de la facultățile de profil, prin intermediul unor masterclass-uri și workshop-uri de regie și actorie inedite, și de participarea, în premieră, a unor jurați internaționați.

De altfel, o altă premieră a HyperFest 2017 constă în prezența a două jurii: juriul criticii și juriul festivalului.

Juriul criticii este format din Manuela Cernat (critic de film, cercetător științific și profesor universitar), Mihai Fulger (jurnalist, critic și selecționer de film) și Andreea Berechet (critic de film), iar scurtmetrajele prezentate publicului vor fi evaluate, anul acesta, de un juriu din care fac parte Andrea de Sica (regizor și scriitor italian), Enrico Vannucci (specialist în scurtmetraje, membru al Festivalului de Film de la Veneția). În vara acestui an, Vannucci a susținut masterclass-ul ‘About Shorts’ la Facultatea de Arte Hyperion. Celor doi jurați li se alătură Dorotheea Petre (actriță), Barbu Bălășoiu (director de imagine) și Ana Ularu (actriță).

Ca de fiecare dată, vor fi oferite premii la mai multe categorii, printre care cel mai bun film, cea mai bună regie, cea mai bună imagine, dar și cel mai bun actor, respectiv cea mai bună actriță.

Echipa organizatoare a HyperFest 2017 este formată din: Prof. Univ. Dr. Sever Spânulescu (Rectorul Universității Hyperion) — Președintele festivalului, Catrinel Dănăiață (regizor și profesor la Facultatea de Arte Hyperion) și Avram Iclozan (producător de film și absolvent al Facultății de Arte Hyperion) — Directorii festivalului, Ștefan Pătrașcu — Directorul artistic; Claudiu Oprea — selecționer; Alexandra Apostol — Purtătorul de cuvânt al festivalului și Marius Marin — Media Relations, iar evenimentul este prezentat de Cosmin Cornici (Directorul trupei de teatru Arthesium și absolvent al Facultății de Arte Hyperion) și Irina Puria (actriță și studentă a Facultății de Arte Hyperion).

Intrarea la festival este LIBERĂ!

Pagina de Facebook dedicată evenimentului: facebook.com/events/144070252881299

mai mult
Film

Relansare pe DVD: „Mortea domnului Lăzărescu”, un film de Cristi Puiu

dvd

„Moartea Domnului Lăzărescu”, lungmetrajul regizat de Cristi Puiu, va fi lansat pe DVD, într-o nouă ediție, la 12 ani de la premiera în România.

Relansarea va avea loc la București, la Cărturești Carusel, pe 10 octombrie 2017, de la ora 18.30, și la Sibiu, în cadrul festivalului Astra Film Festival, pe 13 octombrie 2017, de la ora 16,00, în prezența regizorului Cristi Puiu. Evenimentele de lansare vor continua și în alte orașe mari din țară în lunile octombrie și noiembrie 2017.

După succesul înregistrat de prima lansare pe DVD în 2009, acestă nouă ediție va apărea într-un tiraj de 1.850 de exemplare și va cuprinde filmul în format DVD cu subtitluri în engleză.

Lungmetrajul a câștigat premiul ‘Un Certain Regard’ la Festivalul de Film de la Cannes în 2005 și peste 50 de premii naționale și internaționale, fiind unul dintre cele mai recompensate filme din cinematografia românească.

‘Moartea Domnului Lăzărescu’ a fost clasat de New York Times pe locul 5 în topul ‘The 25 Best Films of the 21st Century So Far’, în 2017.

Cristi Puiu este unul dintre cei mai apreciați regizori români, iar cel mai recent film al său, ‘Sieranevada’ a fost propunerea României la Oscar în 2016.

Din 10 octombrie, fanii ‘Moartea Domnului Lăzărescu’ pot cumpăra această ediție din rețelele librăriilor Cărturești, Humanitas și Librarium din toată țara.

Pagina de Facebook: www.facebook.com/Moarteadomnuluilazarescu
Trailer: https://www.facebook.com/pg/Moarteadomnuluilazarescu/videos/?ref=page_internal

Pentru informații și detalii vă rugăm contactați:

Iuliana ȘIMANDAN | telefon 0747 273 833
email: iuliana.simandan@mandragora.ro

Sinopsis Moartea domnului Lăzărescu

Moartea domnului Lazarescu Marele Premiu „Un certain regard”, Cannes 2005
Premiul publicului la TIFF 2005, Cluj-Napoca
Marele Premiu „The Silver Orb”, Alba Regia 2005
Marele Premiu „The Golden Tower”, Palic 2005
Marele premiu al juriului Copenhaga 2005
„Lebada de Aur” – Cel mai bun actor Ion Fiscuteanu, Copenhaga 2005
Premiile Bayard d’Or pentru Cel mai bun film, si Cea mai buna actrita, Luminita Gheorghiu, Namur 2005
Un batran de 63 de ani – domnul Lazarescu – locuieste intr-un apartament de bloc cu cele trei pisici ale sale. Sotia lui a murit, iar fiica sa traieste in Canada. Simtindu-se rau, batranul cheama salvarea. Pana la sosirea acesteia, cere ajutorul vecinilor. Consultandu-l si suspectand un cancer de colon, medicul decide sa-l interneze. La spital intervin alte prioritati si batranul, care e presupus a fi alcoolic, este dus la alt spital, apoi la altul… Ceea ce parea la inceput o simpla formalitate – consultarea si supraveghearea unui batran care a vomat si se plange de dureri de cap – se transforma intr-un cosmar. Pe masura ce inainteaza in noapte, paramedicii conduc prin Bucuresti, incercand sa gaseasca un spital care sa le accepte pacientul, a carui stare se deterioreaza alarmant.

C.P.

mai mult
Film

TEATRU ȘI FILME ROMÂNEȘTI: „Carol I”

carol-insider

Filmul „Carol I”, regizat de Sergiu Nicolaescu, a avut premiera de gală la 9 aprilie 2009, în preajma zilei de naștere a lui Carol I (10 aprilie 1839). Realizat după un scenariu de Emil Slotea, „Carol I” este o peliculă ce se referă la ultimele luni din viața regelui și pe controversele dintre Carol și membrii Guvernului, în contextul izbucnirii Primului Război Mondial.

Carol I este unul din putinele filme din cinematografia romaneasca in care Carol I apare ca personaj, celelalte doua fiind “Independenta Romaniei” (1912, actor Aristide Demetriade, regia Grigore Brezeanu), “Restul e tacere” (2007, actor Alexandru Hasnas, regia Nae Caranfil).

Sergiu Nicolaescu îi dă viață regelui Carol, personaj pe care l-a mai interpretat și în 1978, într-un alt film al său, „Pentru patrie”. Acțiunea filmului este plasată în vara anului 1914. La 75 de ani, regele Carol I, întemeietorul României moderne, trăiește retras în Castelul Peleș. O are alături pe Regina Elisabeta, soție devotată și prietenă de suflet. Monarhul se află într-o poziție dificilă: onoarea și rădăcinile de familie îi dictează să intre în război alături de Germania și Austro-Ungaria, dar opinia publică cere ca țara să rămână în neutralitate. Regele Carol I își joacă ultima carte în Consiliul de Coroană. El încerca să îi convingă pe reprezentanții poporului să voteze pentru intrarea în război de partea Puterilor Centrale.

Pe lângă Sergiu Nicolaescu, interpretul personajului Carol I, din distribuția filmului mai fac parte actorii: Răzvan Vasilescu (Ionel I.C. Brătianu), Andreea Măcelaru Șofron (Principesa Maria), Ștefan Velniciuc (Ottakar Chernin), Geo Dobre (Regele Ferdinand), Marina Procopie (Regina Elisabeta), Claudiu Istodor(Take Ionescu), Ion Lupu (Louis Basset), Mihai Niculescu (Alexandru Marghiloman), Dumitru Dumitru(P.P. Carp), Roxin Ion (Theodor Rosetti), precizează site-ul cinemagia.ro.

Filmările s-au desfășurat la Castelul Peleș și Palatul Cotroceni. La concursul de proiecte cinematografice din 2006, „Carol I” a primit 195.000 de lei de la Centrul Național al Cinematografiei, cea mai mare finanțare acordată la secțiunea documentare.

Regizorul Sergiu Nicolaescu declara înaintea premierei că a ales acest subiect deoarece „Carol e unul dintre cele mai importante personaje ale României moderne, chiar cel mai important al istoriei generale a românilor. El a fost creatorul României moderne”.

În seara premierei filmului, au fost lansate și DVD-ul cu filmul „Carol I”, precum și o carte cu scenariul filmului și cu informații despre epoca în care a trăit suveranul României.

Actrița Marina Procopie mărturisea, într-un interviu acordat AGERPRES în 2014, că o importanță deosebită a avut-o colaborarea sa, la mai multe filme, cu Sergiu Nicolaescu — ”Wilhelm Cuceritorul”, ”Orient Express” și ”Carol I”.

”Dincolo de a fi fost un foarte bun regizor, Sergiu Nicolaescu era foarte bun în selectarea distribuției. Eu nu am dat probe pentru rolurile din ‘Orient Express’ sau ‘Carol I’, m-a sunat maestrul Nicolaescu și m-a chemat. Ținea cont mereu de asemănarea actorilor cu personajele reale pe care le jucau. Și privind unele fotografii ale reginei Elisabeta i s-a părut că semăn bine cu ea”, a declarat Marina Procopie.

Regizorul, actorul și producătorul Sergiu Nicolaescu s-a născut la 13 aprilie 1930, la Târgu-Jiu. La 5 ani a plecat din orașul natal împreună cu familia, care și-a stabilit reședința la Timișoara, orașul în care marele regizor a copilărit. Din acei ani ai copilăriei i-au plăcut filmele și a visat să joace într-o zi în filme. A făcut ultimele patru clase de liceu în doi ani, potrivit cinemagia.ro.

În 1948, la terminarea liceului, a intrat la trei facultăți: Belle Arte, Politehnică și Școala de Ofițeri de Marină. A absolvit Politehnica în 1952, devenind inginer, meserie pe care a practicat-o la Studioul ”Al. Sahia” până în 1965, intrând astfel în lumea filmului.

Începuturile carierei sale regizorale sunt marcate de o serie de scurtmetraje — „Scoicile nu au vorbit niciodată”, „Memoria trandafirului”, o metaforă de 7 minute (1962), foarte curând ajungând să abordeze, ca profesionist, lungmetrajul.

Debutul în lungmetraj cu ”Dacii” (în coproducție cu Franco-London-Film, 1966), în care este și interpret, se dovedește a fi un mare succes românesc, ajungând să fie difuzat și în străinătate. În anii ’70, demonstrează o reală voință de a-și însuși tehnici narative și de montaj preluate din cinematograful american comercial, pe care le aplică filmelor sale de acțiune și suspans.

Filmografia sa impresionantă cuprinde filme la care, în afară de regizor sau co-regizor, este în egală măsură actor sau scenarist cu certe calități. După numărul de filme realizate (peste 50 de lungmetraje), Sergiu Nicolaescu este, de departe, regizorul cel mai productiv din cinematografia autohtonă, situându-se în același timp la nivelul celor mai activi cineaști în plan internațional.

De-a lungul carierei, a abordat o largă arie tematică și de gen (inclusiv filmul de actualitate, serialul de televiziune, comedia, drama psihologică, filmul biografic), însă certa sa vocație se dovedește a fi superproducția de inspirație istorică și filmul de acțiune.

Din filmografia sa amintim: ”Dacii” (1967), ”Mihai Viteazul” (1970), ”Cu mâinile curate” (1972), ”Chemarea aurului” (1973), ”Nemuritorii” (1974), ”Un comisar acuză” (1974), ”Accident” (1976), ”Osânda” (1976), ”Pentru patrie” (1978), ”Nea Mărin Miliardar” (1979), ”Revanșa” (1978), ”Ultima noapte de dragoste” (1979), ”Capcana mercenarilor” (1981), ”Wilhelm Cuceritorul” (serial TV, 1981), ”Ringul” (1983), ”Ciuleandra” (1984), ”Noi, cei din linia întâi” (1985), ”Francois Villon — poetul vagabond” (1987), ”Mircea” (1988), ”Coroana de foc” (1990), ”Oglinda — Începutul adevărului” (1993), ”Punctul zero” (1995), ”Triunghiul morții” (1999), ”Orient Express” (2004), ”15” (2005), ”Supraviețuitorul” (2008), ”Carol I” (2009), ”Poker” (2010, cea de-a doua comedie din cariera sa regizorală, după ”Nea Mărin Miliardar”), ”Ultimul corupt din România” (2012).

La 28 decembrie 2012 a fost operat, pe cale laparoscopică, la Spitalul Elias, intervenția chirurgicală fiind impusă de evoluția clinică din ultimele 24 de ore, în contextul unei afecțiuni digestive cronice benigne. A murit câteva zile mai târziu, la 3 ianuarie 2013.

M.B.

mai mult
1 2 3 4 5 7
Page 3 of 7