LUNI, 8 OCTOMBRIE, DE LA ORA 17.00, CENACLUL LITERAR „I.L. CARAGIALE” PLOIEȘTI CONTINUĂ ŞEDINŢELE BILUNARE LITERARE LA FILARMONICA „PAUL CONSTANTINESCU” PLOIEȘTI.
E X O R D I U
Scopul inițial al acestei lucrări (aparent destul de ambițios, cel puțin având în vedere cantitatea de documentație colaterală necesară suplinirii lipsurilor inexorabile), și de fapt scânteia generatoare, este acela de a combate ideea obsedantă lansată de ilustrul erudit Bogdan Petriceicu Hasdeu (1838-1907), preluată de Nicolae Iorga (1871-1940) și apoi consacrată în istoriografia română, potrivit căreia primii domnitori ai Țării Românești n-ar fi fost de origine română, subiect speculat uneori mai târziu de către diverși superficiali, ce nu respectau nici măcar un minim de normă obligatorie a istoriei. Hasdeu considera numele Basarab ca fiind raportabil la iranieni, Iorga îi considera cumani. Această semiindig-nare justificată poate înlocui in extremis orice captatio benevolensis consacrată a unui studiu problematic, deși s-a spus aproape dintotdeauna că istoria se scrie precum Tacitus, sine ira et studio (adică fără ură și părti-nire). Ca în numeroase cazuri din vechile izvoare istorice româ-nești, informațiile asupra neamului Basarabilor sunt atât de precare că majoitatea cercetătorilor n-au avut de analizat aproape nimic mai mult decât un nume – Basarab cu cele câteva variante, – prin urmare dezba-terile asupra acestuia au însemnat lucru intens cu lingvistica, domeniu în care ne vom încumeta și noi, căutând însă a extinde mult mai mult sfera din care ne vom prelucra materialul, întrucât se știe că istoria unui popor nu s-a limitat vreodată la granițele ocupate de el, și nici la o perioadă restrânsă de timp. Afirmația e cu atât mai valabilă pentru istoria ro-mânilor, fiind binecunoscut faptul că dacă romanii au participat târziu și pe o perioadă relativ scurtă la istoria românilor, – fără a le ignora sau escamota participarea la însăși formarea limbii și poporului român, – cealaltă componentă (daco-getă) a fost consemnată în izvoarele scrise încă de pe vremea când măreața Romă nici nu se întemeiase. Și, întrucât grecii au fost aparent cei dintâi europeni care au adoptat scrierea și beneficiile ei, va fi indispensabilă recurgerea la documentele lor, traco-daco-geții preferând să-și păstreze în continuare străvechile cutume ariene de a evita în general scrierea pentru a nu-și lenevi și diminua memoria (Socrate n-a scris foarte probabil nimic, – versurile menționate de Platon sunt destul de incerte, – în virtutea aceleiași norme „sacre”, poate cunoscute și lui Hristos), cu toate că nobilimea daco-getă cunoștea scrierea și o folosea dar foarte restrâns, de la și despre ei păstrându-se doar mărturii străine indirecte.
A porni la lungul drum ce ne așteaptă va însemna însă a pătrunde oricât de sumar și parțial în lumea și mai captivantă decât cea a nimfei Ca-lypso, adică pe mirificele dar alunecoasele teritorii ale lingvisticii și mitologiei, din care s-au păstrat nume ce se pot invoca drept martori nume antice preluate și apoi conservate de către urmași, iar argumentul lingvistic și mai ales repertoriul numelor proprii, cu precădere geo-grafice, au servit istoricilor români ca sprijin deosebit de solid în a sus-ține cu justețe atât originea cât și continuitatea populației române pe teritoriul anticei și stimatei Dacii, iubită de populația sa dintotdeauna, indiferent de urgiile și urgisirile aproape constante. Dacă francezul Mar-celin Defourneaux spunea că Spania secolului de apogeu părea o imensă gură prin care intrau averile coloniilor americane fără a se alege cu mare lucru din ele, (Viața de fiecare zi în Spania secolului de aur), atunci isto-ria românilor se poate compara cu o articulație osoasă importantă a or-ganismului uman, solicitată și la torsiune, și la întindere, și la compri-mare, rezultatul părând totuși per total benefic românilor. A rămas chiar o zicală, probabil generată de secole întregi de lupte neîncetate: „tot răul spre bine”, deși s-a întâmplat ades și varianta ca răul să fie din nefericire spre mai rău.
Pătrunderea pe terenul mitologiei e cât se poate de asemănătoare cu apelul la lingvistică: un nume, un termen, pot declanșa o adevărată ava-lanșă de problematici, ca și cum ne-am afla sub un imens siloz de cereale căruia încercând să-i deschidem clapeta de golire, greutatea semințelor încărcate de germenii viitoarelor descifrări ar izbucni într-o viteză și forță greu de controlat, nici măcar traiectoria lor neputând fi urmărită, nicidecum controlată. Renumitul nostru savant în domeniul istoriei și filosofiei religiilor Mircea Eliade (1907-1986) remarcase în eseul său Aspecte ale mitului că din momentul în care s-a dat mitologiei credibi-litate s-au obținut mult mai bune și mai numeroase rezultate decât atunci când această primordială și importantă etapă a gândirii umane, speculată și aproape desființată de către profitori parveniți, a fost abordată în limitele dubiului cartezian. Indiscutabil, la momentul în care mitologia a căzut în desuetudine, au fost date uitării o sumedenie de amănunte im-portante, cercetătorul modern trebuind să se confrunte cu probleme lingvistice, numele personajelor crezându-se a deține taine ce ar releva incredibil de mult. Dar același Eliade constatase că atunci când s-au tradus nume de zei, marea lor majoritate nu erau mai mult decât epitete, destul de puțin edificatoare pentru funcțiile lor religioase. În acest con-text putem încadra un citat din prima scriere europeană păstrată și cunoscută ce s-a aventurat pe terenul lingvisticii, anume celebrul dialog platonic Cratylos (426a), scris în jur de 420 î.Hr.:
”De fapt, în orice chip ar nesocoti cineva dreapta potrivire a numelor primitive, este cu neputință a se cunoaște pe cea a numelor derivate, care sunt deslușite cu necesitate din primele, despre care însă nimeni nu știe nimic. Or este limpede că cel care se pretinde iscusit cu privire la derivate trebuie să poată să dea seama în primul rând și cât mai lămurit de numele primitive sau dacă nu, să fie convins că despre derivate nu ar putea spune decât fleacuri”.
Se spune că protagonistul Cratylos, filosof atenian heraclitic, l-ar fi fa-miliarizat pe Socrate cu gândirea efeseanului.
Putem deduce din acest pasaj celebru că nivelul cunoștințelor lingvistice de atunci era limitat, însuși Socrate văzându-se nevoit a-și contrazice propriile sentențe, aventurându-se în dezbateri prea puțin fondate (renu-mitul elenist și specialist în religia greacă, suedezul Martin Peerson Nilsson (1874-1967) susținea că numai două etimologii sunt valabile în Cratylos, anume Hades și Pluto). Dacă nivelul lingvisticii nu depășise în antichitatea europeană nivelul celor prezentate în dialogul Cratylos (indienii având gramatica lui Panini prin secolul 4 î.Hr.), nu înseamnă că interesul lingvistic lipsea total lumii antice, nici lor și nici vecinilor sud-estici israeliți. Galii aveau un mare zeu al vorbirii numit Ogmios, Homer are grijă să diferențieze între limba zeilor și a muritorilor, iar consem-narea biblică a episodului legat de împărțirea pământului și răspândirea limbilor lumii pe vremea miticului Nimrod, regele ctitor al turnului Ba-bel, denotă cel puțin interesul scribului sau scribilor biblici pentru obser-varea asemănărilor lingvistice ale popoarelor cu care evreii intraseră în contact, mai puțin a deosebirilor. La noi, pașoptistul Alecu Russo aducea și el un omagiu textului biblic, tot în stil biblic: “…toate limbile pămân-tului sunt surori iubite de Dumnezeu. Neamurile toate s-au cunoscut între sine…limbile toate s-au îmbrățișat“ (Cântarea României, 26, 27). Vom atrage însă atenția că rezolvarea sau nerezolvarea semnificației numelui Basarab nu va afecta nicicum vreo perioadă importantă a is-toriei românilor, deși orice strădanie în direcția rezolvării acestei ches-tiuni nu poate fi blamată, ci dimpotrivă. În fericitul caz că vom reuși tăl-măcirea numelui generic al primilor domni români, poate că singurul rezultat concret va fi renunțarea inamicilor românilor și a istoriei lor la susținerea superficială și fără pondere semnificativă a originii cumane a primei dinastii de domni români, fapt ce nu a deranjat pe români și nici nu avea cum, ei stimând pe primii lor domnitori, conștienți că aceștia au marcat pentru neam și țară un moment unic de o însemnătate majoră, conștienți mai ales că aceștia au fost români get-beget. Aproape toți cer-cetătorii în această direcție au ajuns la consensul că numele supus aici discuției nu poate primi o altă rezolvare temeinică decât ceea ce s-a sta-bilit anterior, deși fără prea multă demonstrație, și asta din lipsă de argu-mente.
Herodot ne povestește despre serioasa competiție dintre egipteni și fri-gieni asupra vechimii neamurilor lor (Istorii, II, 2), dar e puțin probabil ca un grec contemporan lui să nu fi știut că limba se învață din familie, nimeni n-o moștenește a priori. Povestea lui ne relevă totuși cel puțin două lucruri, anume aparenta prezență printre greci a convingerii că frigienii sunt un popor foarte vechi, și că bekós=pâine în limba lor e un cuvânt germanic (cf. germ. backen, eng. to bake, etc.). Artos e numele pâinii grecești, dar theriô e numele animalului, cât se poate de apropiat de germanul Tiere cu același sens. Povestea aceasta ne mai arată pro-babil și ranchiuna grecilor față de egiptenii ce nu rareori îi considerau fățiș nimic mai mult decât mici copíi, foarte posibil din cauza inter-pretării eronate a obiceiului lor de a pune mii de întrebări asupra celor necunoscute, procedeu consacrat de Socrate prin “moșirea adevărului”. Poate că și limitele limbajului lor sau al interlocutorilor îi va fi obligat la o abundență de întrebări…
Până la finalul eseului de față ne așteaptă un drum lung și sinuos, vom invoca din străfundurile vremurilor umbre – asemeni vrăjitoarei din En-dor pentru regele Saul, – și limbi din cele mai diverse, în speranța că vom reuși să eliminăm una din cele mai vechi și inacceptabile afirmații ale is-toriei românilor, sau cel puțin să ajungem cât mai aproape de realitate. Până acolo însă, vom încerca să abordăm și o serie de alte nume, pro-babil eronat înregistrate sau traduse, folosind și limbi moderne, păstră-toare ale substratului celor astăzi ieșite din uz. La urma urmei, compara-ția duce inevitabil la deviații, oricât de minore. Într-o anumită măsură am împrumutat parțial din metoda de abordare a mitologiei recoman-dată de Eliade, cu aplicare și la lingvistică. Pornind de la observația bib-lică asupra înrudirii limbilor, am considerat că existența unui sesizabil fond lingvistic umanitar comun poate fi folosită mai intens decât până acum. Multora poate părea neortodox modul nostru de lucru, însă pe această cale vom găsi probabil mai multe explicații decât confuziile sau eresurile ce au rezistat timpului și au trecut adeseori drept cimentate de rutina celor ce au evitat să pună întrebări și să se adăpostească în dosul paravanului unor nume celebre, simpla lor menționare părând rostirea unei formule magice, menită a scuti de întrebări sau explicații. Magister dixit a constituit pe vremea redescoperirii lui Aristotel în Evul Mediu un soi de scutire de amănunte necesare dar greu sau imposibil de găsit, uneori poate un paravan ce permitea adausuri neverificabile, consacrând și perpetuând astfel eresuri nu atât imposibil cât mai ales incomod de verificat. Și nu facem referire aici exclusiv la cazul celor ce s-au folosit în mod abuziv de numele stagiritului, situații care au consacrat drept corecte unele erori vizibile existând de-a lungul istoriei, intenția de a le rectifica dovedindu-se o întreprindere grea, opozițiile îndemnând adesea cercetătorii să păstreze un confortabil status quo.
De exemplu, o minimă observare atentă a obiceiurilor funerare egiptene – foarte posibil familiare și evreilor, ei trăind un timp în țara Egiptului, contribuind foarte probabil la însăși formarea neamului egiptean (Msr în scriptele lor era numele Egiptului, citit meser sau misir) – va fi transfor-mat vestul egiptean foarte important și meticulos respectat în ritualurile de înmormântare, – într-o formulă preluată aproape intactă și de creștini: amen constituie și finalul actualelor slujbe de înhumare creștine. Ament era la egipteni denumirea vestului ca punct cardinal, dar și a locului în care se duceau sufletele după mumificare, ei aveau și o zeiță Amentet a vestului, loc numit adesea Frumosul amenti. Poate părea insuficient pentru o demonstrație, însă legătura ne pare vizibilă. Pentru credincioșii egipteni vestul reprezenta înțelepciunea ajunsă la maturitate, iar creștinii își înhumează decedații cu capul spre vest. Majoritatea dicționarelor etimologice dau pentru amen echivalarea așa să fie, precum și o origine ebraică a cuvântului. Asemenea cazuri vom mai sesiza pe parcursul lucrării de față, dezbaterile noastre fiind susținute cu argumente aparent destul de greu de combătut, dicționarele folosite fiind întocmite de specialiști incontestabili, iar noi nu le-am întrebuințat decât în situații ne-echivoce, termenii dezbătuți fiind în covârșitoarea lor majoritate destul de simpli și accesibili, în niciun caz savanți ori ambigui. Dacă uneori comparațiile noastre terminologice nu vor părea mai mult decât pure coincidențe, numărul lor mare ne va atrage atenția spre opinia justă a istoricului italian Sabatino Moscati (Vechi imperii ale Orientului antic): oricât de numeroase ar fi, coincidențele nu pot constitui o demonstrație, ele nu pot fi nicicând ignorate, dar pot forma o solidă bază pentru între-prinderea de cercetări (am citat din memorie dar am păstrat esențialul). Nicolae Iorga remarcase (tot just și el) că nu există domeniu al științei care să-și schimbe orizontul atât de des ca istoria. Împărtășindu-i acestă convingere, putem încheia introducerea noastră cu un citat din renumitul poet-filosof americano-britanic tradus în toată lumea Thomas Stearns Eliot (1888-1965, premiul Nobel pe 1949), – un mare poet, dramaturg și eseist, foarte pasionat și de istorie, – în East Cocker, al doilea din cele Patru quartete:
For us there is only the trying. The rest is not our business.
(Pentru noi există doar încercarea. Restul nu-i treaba noastră).
Dacă eseul prezent dezbate probleme preponderent lingvistice, referitor la citatul din Eliot vom remarca originea cuvântului consacrat în lumea întreagă, uitându-i-se cel mai ades originea și sensul inițial. În limba franceză, – din care englezii l-au adoptat, substantivul essai înseamnă încercare, trying în citatul din East Cocker e ceva mai diferit. A încerca este de cele mai multe ori o acțiune curajoasă și hazardată, deoarece nu i se cunoaște rezultatul, prin urmare ne vom încumeta să pornim la drum în căutarea unor unghiuri și puncte de vedere mai deosebite, urmând a le analiza efectele. Și vom încerca să pornim la lungul drum ce ne așteaptă de la momente foarte vechi, urmând ca în final să vedem la ce concluzii putem ajunge, sau cât de mult ne putem apropia de o corecție a aparen-telor erori întâlnite pe parcurs. Acum mai bine de două milenii și ju-mătate, Heraclit din Efes observase (prin secolul 6 î.Hr.) că cei dedicați descoperirii aurului sapă mult și găsesc puțin. Dacă se vor aproba un sfert din cele susținute de noi, considerăm că nu vom fi săpat în zadar, deoarece este greu de descoperit ceva when everything is told (când totul a fost spus), potrivit versului renumitului poet irlandez William Butler Yeats (1865-1939, Nobel pe 1923 – Girl’s song), deși într-un context di-ferit.
Am considerat că una din caracteristicile esențiale ale limbilor indo-eu-ropene, anume formarea cuvintelor din unirea mai multor silabe-cuvânt nu a fost întotdeauna suficient luată în calcul, iar prezența unui oricât de restrâns fond lingvistic umanitar comun, încă și mai puțin. Întrucât ne-au atras atenția, am apelat la ele și uneori ne-au condus spre diverse căi ce pot părea la prima vedere departe de subiect sau îngreunătoare, însă credem că abaterile în sine prezenta aici nu pot fi decât atractive, mai ales în măsura în care au dus la posibilitatea de a rectifica sau de a pro-pune rectificări la unele situații deja cimentate de-a lungul timpului.
Referitor la sursele de informație întrebuințate în acest eseu, pentru a elimina alcătuirea unui întreg capitol separat, am preferat să le mențio-năm cu promptitudine imediat ce le-am citat, completându-le cu succinta bibliografie atașată în final. Precum se știe, nicio bibliografie nu poate fi vreodată completă. Poate fi bogată, dar nu completă.
LUNI, 16 IULIE 2018, DE LA ORA 17.00, CENACLUL LITERAR „I.L. CARAGIALE” PLOIEȘTI CONTINUĂ ŞEDINŢELE BILUNARE LITERARE LA CLUB JAZZ CAFE PLOIEȘTI, STR. PRAGA NR. 11, ÎNTRUCÂT FILARMONICA „PAUL CONSTANTINESCU” PLOIEȘTI A ÎNCHEIAT STAGIUNEA.
După cum știți, în cadrul Cenaclului vor avea loc dezbateri pe teme literare actuale, sugerate de iniţiatorii cenaclului sau cerute de participanţi, vor fi recitate sau citite ultimele creații literare și vor fi prezentate cărţi nou apărute.
Cenaclul literar „I.L. Caragiale” Ploiești se adresează iubitorilor de literatură care vor să se întâlnească şi să vorbească despre pasiunea lor comună.
Într-o atmosferă cu iz de grădină umbroasă, unde se întâlneau înaintaşii noştri artişti, luni, 02 iulie, 2018, la Jazz Cafee, Ploieşti şi-au desfăşurat şedința membrii Cenaclului literar „I. L. CARAGIALE”, puțin perturbați, ce-i drept, de un grup de tineri exuberanți, aflat la mesele alăturate. Dar dragostea pentru literatură a învins şi Marian Zmaranda, cu verva lui caracteristică, ne-a ținut, la propriu, cu gura căscată, prin periplurile critice, prezentându-ne cartea lui EUGEN NEGRICI: „Iluziile literaturii române”, ce a fost desemnată „Cartea anului 2008”, de revista România Literară şi fundația Anonimul. O istorie a literaturii române privită din cu totul alt unghi, un curaj de a scrie împotriva miturilor culturale învățate în şcoală sau citite în alte critici, un adevăr dureros, o dezamăgire, dar şi o mare iubire ce se ascunde în spatele sarcasmului tăios. O carte care trebuie citită neapărat, pentru a ne putea rupe întrucâtva de stereotipia iluziilor trecute.
Şedința de cenaclu a continuat cu o scurtă respirație a poeziei lui Valentin Irimia, apoi s-a trecut la lectura propriu-zisă: Maria Udrea -poezie, cu o emoție inerentă a celui ce se dezvăluie pentru prima oară membrilor „de o viață” a Cenaclului I. L. Caragiale. Iar, când ceea ce se citeşte stârneşte discuții aprinse, înseamnă că şi-a atins scopul de a coborî (sau urca) simțirea în sufletele auditorilor, Fintiş Ioan Vintilă, şeful Cenaclului şi responsabilul cu prezentarea presei la fiecare şedință, descoperind mostre de poezie autentică, împlinită cap-coadă, Marian Zmaranda, Oprea Sălceanu dându-i cititoarei unele sfaturi, pentru a fi puțin mai riguroasă cu sine însăşi. În cele din urmă, majoritatea celor prezenți au ajuns la concluzia că în fața lor se află un real talent, cu reale şanse de afirmare pe firmamentul poeziei contemporane.
A urmat subsemnatul, cu un fragment din proza „Trecere obişnuită”. Acelaşi Marian Zmaranda mi-a propus o rupere de ritm în monotonia descrierilor detaliilor, un „altceva”, evident fiind şi el văduvit, ca toți ceilalți, de cunoaşterea întregii lucrări.
În concluzie: o şedință reuşită, în care şi-au însorit spiritele: Fintiş Ioan Vintilă Fintiş, Marian Zmaranda, Alecu Felicia, Cătălin Apostol, Valentin Irimia, Livia Dimulescu, Oprea Sălceanu, actorul Ilie Gâlea, Alice Necula, Nicu Drăgulin, Nae Rus, Ioana Niculea, Florin Manole, Corina Nistor, Maria Udrea, Ioan Corin Culcea.
Ioan Corin Culcea
După cum știți, în cadrul Cenaclului vor avea loc dezbateri pe teme literare actuale, sugerate de iniţiatorii cenaclului sau cerute de participanţi, vor fi recitate sau citite ultimele creații literare și vor fi prezentate cărţi nou apărute.
Cenaclul literar „I.L. Caragiale” Ploiești se adresează iubitorilor de literatură care vor să se întâlnească şi să vorbească despre pasiunea lor comună.
Luni, 18 iunie, 2018, în aceeaşi sală de la demisolul Filarmonicii din Ploieşti, membrii cenaclului literar-artistic I. L. Caragiale s-au reunit, pentru a-l omagia, în deschiderea şedinței, pe Cezar Baltag, stins din viață pe 26 mai, 1997, la vârsta de 58 ani. Ioan Vintilă Fintiş, şeful cenaclului, şi criticul Marian Zmaranda au avut păreri total diferite, primul elogiind poezia scrisă de Baltag, al doilea concluzionând, după discuții aprinse, că versurile nu reuşesc să trezească în cititor acele simțiri şi reverberații adânci, necesare apropierii.
În aşteptarea sculptorului Eugen Petri, care a întârziat puțin, din motive temeinice, am citit din creațiile noastre mai mulți membri prezenți.
După „aterizarea precipitată” în oraş a sculptorului, am urmărit cu deosebit interes filmul călătoriei lui în Egipt, împreună cu Gabriela Petri, Eugen Petri fiind singurul român selecționat şi invitat la Simpozionul Internațional de Sculptură, organizat de Universitatea Badr din Cairo.
Fiind obligat de moartea tatălui să întrerupă şederea la Cairo, pentru câteva zile, a trebuit să lucreze neobosit, să recupereze timpul pierdut şi să îşi termine lucrarea de sculptură în termenul impus.
Eugen Petri s-a născut la 07 ianuarie, 1958, în Sibiu, devine mai târziu mândria oraşului marelui Nichita Stănescu.
Are un C. V. impresionant, cu numeroase distincții şi premii, despre care promit că voi vorbi în mod special cât de curând.
Cu câteva luni în urmă, am avut norocul şi deosebita plăcere să vizitez atelierul de lucru al colegului şi prietenului Eugen Petri şi chiar să rămân peste noapte acolo, să dorm într-unul din cele două paturi rustice, supraetajate, în acea atmosferă de inspirație artistică, mansardă, fum de țigare şi de narghilea. Amintiri pentru o viață… şi o neuitare…
Au „pătimit” împreună starea poeziei, a artei: Ioan Vintilă Fintiş, Eugen Petri, Gabriela Petri, Florin Manole, Virgil Rădulescu, Marian Zmaranda, Adrian Rîmniceanu, Raul Sebastian Baz, Florin Oprea Sălceanu, Felicia Alecu, Drăgulin Nicolae, Rus Ioan, Mihai Benoni, Cristina Crăciun, Ioana Neculea, Alice Neculea, Toni Savu, Roxana Lica, Valentin Irimia, Blanca Trandafir, Maria Udrea, Ioan Corin Culcea.
Ioan Corin Culcea
Luni, 18 iunie 2018, orele 17.00, Cenaclul literar „I.L. Caragiale” Ploiești continuă şedinţele bilunare literare la Filarmonica „Paul Constantinescu” Ploiești.
După cum știți, în cadrul Cenaclului vor avea loc dezbateri pe teme literare actuale, sugerate de iniţiatorii cenaclului sau cerute de participanţi, vor fi recitate sau citite ultimele creații literare și vor fi prezentate cărţi nou apărute.
Cenaclul literar „I.L. Caragiale” Ploiești se adresează iubitorilor de literatură care vor să se întâlnească şi să vorbească despre pasiunea lor comună.
Aducem în atenţia celor interesaţi că, luni, 21 mai 2018, orele 17.00, Cenaclul literar „I.L. Caragiale” Ploiești continuă şedinţele bilunare literare la Filarmonica „Paul Constantinescu” Ploiești.
După cum știți, în cadrul Cenaclului vor avea loc dezbateri pe teme literare actuale, sugerate de iniţiatorii cenaclului sau cerute de participanţi, vor fi recitate sau citite ultimele creații literare și vor fi prezentate cărţi nou apărute.
Cenaclul literar „I.L. Caragiale” Ploiești se adresează iubitorilor de literatură care vor să se întâlnească şi să vorbească despre pasiunea lor comună.
Program:
Colegiul Naţional „Nichita Stănescu” din Ploiești în parteneriat cu Cenaclul „I.L. Caragiale” Ploiești și Asociația Tinerilor din Liceul Nichita Sănescu „ATEENS” au organizat, săptămâna trecută, o dezbatere artistică cu tema „Pentru ce poezia?”.
Evenimentul s-a adresat tinerilor autori (elevi de liceu si de gimnaziu) care tind către un nivel de performanţă artistică, depăşind faza primelor încercări.
Alături de cadrele didactice și elevii Colegiului „Nichita Stănescu”, membrii Cenaclului literar „I.L. Caragiale” Ploiești, respectiv Alice Neculea, Ioan Vintilă Fintiș, Nicolae Stanciu, Raul Baz, Cătălin Apostol, Florin Manole și Virgil Rădulescu au interacționat cu elevii pe tema propusă.
Elevii colegiului ploieștean, sub coordonarea profesorului de Limba și literatura română, Corina Barbu, au fost interesați de temele propuse, fiind dornici de informare și de implicare directă.
Cenaclul literar „Ion Luca Caragiale” Ploiești, aflat sub tutela Asociației Culturale „24 PH Arte” își va continua periplul prin școlile și liceele prahovene, propunând dezbateri pe diverse teme culturale.
În cadrul activităților extrașcolare, prin care elevii își formează anumite competențe legate de viața reală, elevii se deprind cu munca în echipă, cu spiritul de competiție. Activitățile extrașcolare sunt mai îndrăgite tocma pentru că au loc intr-un mediu informal.
În cadrul ședințelor bilunare ale Cenaclului literar „I.L. Caragiale Ploiești, luni, 21 mai, la Filarmonica „Paul Constantinescu” Ploiești, Ioana Scoruș și Vasile Ciutacu au susținut, fiecare în parte, un recital de proză și poezie.
După ce a recitat câteva din propriile poeme, Ioana Scoruș a citit pasaje din ultimul volum publicat, „Un an din viața Liubei B”. Romanul este confesiunea tulburatoare a unei femei ajunse la maturitate, care-si radiografiaza trecutul si spune povestea iubirilor ce i-au marcat definitiv viata.
Dupa un mariaj esuat, Liuba descopera voluptatea si libertatea singuratatii, dar totodata resimte cinismul si detasarea inerente maturitatii. Iar in aceasta libertate o intalnire neasteptata ii va schimba destinul. Intr-o librarie il cunoaste pe poetul ale carui poezii le-a descoperit in tinerete, poezii incarcate de un erotism aparte, care au fascinat-o. Astfel, casa batranului poet, de care Liuba se ingrijeste de trei ori pe saptamana, devine locul unde infloreste o pasiune ametitoare, care s-a nascut, de fapt, cu multa vreme in urma.
Penduland intre prezent si trecut, impregnata cu amintiri despre o copilarie idilica si o tinerete marcata de schimbari istorice dramatice, cartea Ioanei Scorus vorbeste despre distorsiunile pe care le creeaza memoria, uneori pana la a-ti confunda viata cu cea a predecesorilor tai, cu tot ce poate decurge de aici.
Ioana Scoruș este psihanalist, avand o dubla formatie, stiintifica si umanista. A semnat rubrica Scriitornicul din suplimentul cultural Litere, Arte&Idei si a publicat numeroase articole, interviuri, cronici de carte si poezie in revistele Dilema, Romania literara, Convorbiri literare, Timpul, Q Magazine, Psychologies etc. Semneaza rubrica saptamanala de proza scurta din revista on-line LiterNet. A mai publicat o placheta de versuri (Iubiri imperfecte, Ed. Premier), un roman (Povestea unei sinucideri, Ed. Albatros) si o carte de interviuri (Paradoxurile psihanalizei in Romania, Ed. Paralela 45).
După debutul Ioanei Scoruș la Cenaclul ploieștean, a urmat Vasile Ciutacu care a citit câteva „povestioare”, dar și trei dintre poemele sale.
Au urmat Cati Enache, Valentin Irimia, Sorin Vânătoru, Dan Drăguș, Diana Trandafir și Mihaela Taulest care au recitat din propriile poezii. Florin Manole a încheiat serata literară cu un eseu despre Imitarea lui Hristos.
Printre cei prezenți s-au aflat Ioan Vintilă Fintiș, Alice Neculea, Raul Baz, Livia Dimulescu, Nicoleta Moldoveanu, Năstaca Chifu, Leonida Chifu, Mihaela Taulet, Blanca Trandafir, Octavian Onea, Virgil Rădulescu, Florin Sălceanu și Aristotel Averescu.
Colegiul Naţional „Nichita Stănescu” din Ploiești în parteneriat cu Cenaclul „I.L. Caragiale” Ploiești și Asociația Tinerilor din Liceul Nichita Sănescu „ATEENS” organizează astăzi, joi, 24 mai, ora 18.00, o dezbatere artistică cu tema „Pentru ce poezia?”. Evenimentul se adresează tinerilor autori (elevi de liceu si de gimnaziu) care tind către un nivel de performanţă artistică, depăşind faza primelor încercări.
Alături de cadrele didactice și elevii Colegiului „Nichita Stănescu”, membrii Cenaclului literar „I.L. Caragiale” Ploiești, respectiv Alice Neculea, Ioan Vintilă Fintiș, Raul Baz, Cătălin Apostol, Florin Manole și Virgil Rădulescu vor interacționa cu elevii pe tema propusă.
Aducem în atenţia celor interesaţi că, luni, 21 mai 2018, orele 17.00, Cenaclul literar „I.L. Caragiale” Ploiești continuă şedinţele bilunare literare la Filarmonica „Paul Constantinescu” Ploiești.
După cum știți, în cadrul Cenaclului vor avea loc dezbateri pe teme literare actuale, sugerate de iniţiatorii cenaclului sau cerute de participanţi, vor fi recitate sau citite ultimele creații literare și vor fi prezentate cărţi nou apărute.
Cenaclul literar „I.L. Caragiale” Ploiești se adresează iubitorilor de literatură care vor să se întâlnească şi să vorbească despre pasiunea lor comună.
Program:
Vă așteptăm cu drag,
Cenaclul literar „I.L. Caragiale” Ploiești
