close

Grupul de la Ploiești

Grupul de la PloieștiPromovate

Memoria culturală -Theodor Vasilache, poetul cuvintelor de veghe

poem_cuvinte_de_veghe_17_ian_2017

Theodor Vasilache (născut în 1942, la Ploiești) a făcut studii de germanistică la Cluj și București. În anii 1960‑1970, profesor de engleză și membru al cenaclului și boemei literare din orașul natal. Debut în primul număr al României literare în 1968, sub auspiciile și prezentarea entuziastă a maestrului și prietenului de mai târziu, Geo Dumitrescu.

În perioada cât a trait la Ploiești este unul dintre personajele de prim plan al Cenaclului I.L.Caragiale. Bibi cum îi spunea prietenii, era pe atunci, adică prin anii 70, o autentică figură de boem, înconjurat de o mica gașcă de admiratori,cu care se etala , prin cafenele și grădini de vară, după furtunoasele ședințe de cenaclu

Deranjat de atenția specială de care „se bucură” pe lângă organele de supraveghere și intimidare, mai ales după moartea foarte mis­terioasă a prietenului și colegului de cenaclu Helmuth Weber, în 1978, „rupe rândurile” și fuge în Occident. Se stabilește cu familia la Hanau, unde lucrează douăzeci de ani ca profesor.

În 1990, la chemarea prietenilor literați Laurențiu Ulici, Nicolae Prelipceanu și Petre Stoica, nu dă curs îndemnului acestora de repatriere, însă se reapucă de scris cu forțe noi și publică șapte cărți: Fiul Risipitor (Cartea Românească, 1994), Turnul Babel pe Main (Cartea Românească, 1995), Spectacol Împotrivă – Gegenschauspiel, volum bilingv, traducerea germană de Horst Samson (Kriterion, 1996), Carnaval la Gurile Dunării (Cartea Românească, 1997), Primul Milion și alte Fantasme (Kriterion, 1998), Fantasme la Gurile Dunării (Vinea, 2002), Fantasme din Lumea Cealaltă (Vinea, 2003), Fantasme, oglindiri, înscenări (Paralela 45, 2012), Fleurs du mal(heure). Flori de ceas rău (Paralela 45, 2013).

Călătoreşte mult în Europa şi frecventează diverse cercuri literare, îndeosebi pe cele ale scriitorilor germani emigraţi din România (Herta Muller, Horst Samson, Johannes Lippet etc.). Face parte din PEN-Clubul german.

(Documentare Ioan Vintilă – Fintiș)

 

SCRISOARE DE ACASĂ

 Nimic nu se mai aseamănă cu ceea ce a fost,

deși nic n-a fost clintit din vechea alcătuire…

Poate doar portretul lipsește de pe perete

dar nu și cuiul din suflet.

 

Oamenii aceștia care au fost, care sunt încă,

maieștri în arta travestiului, ies pe scena mare a străzii

atât de distrați încât nici unul nu pare a-și mai aduce aminte

cum a fost îmbrăcat prima oară…

Și asta acum, la ora 12 în Europa, unde cam peste tot

lumea se schimbă să coboare la masă…

 

Ei singuri, pe inima goală,

în bucătăria țării stau și discută

proiecte de schimbarea pașnică a meniului

în funcție de nervozitatea pieței de-aiurea sau

de apatia aragazului de acasă…Sfânta cale de mijloc :

nici Mc Donald dar nici supa cu steluțe de general,

și  totul după rețete de mult compromise…

 

Și iată iată bărbatul acesta cu ochii în lacrimi

nu e nimeni altul decât călăul, care parcă nici

nu ar mai tăia capete, ci doar ceapa – mărunt, mărunt…

 

 PRÂNZ DE BINEFACERE

 

Duminica după liturghie

dăm buzna în sala de mese

ca să mâncăm și să bem creștinește

pentru aproapele mai puțin norocos

din Bosnia, Somaalia, etc…

 

Strecurăm niște bănuți într-un plic

și ne punem pe treabă

mâncând și band ecumenic, cum spuneam

pentru fratele mai vitregit

întru Christos, Mahomed etc…

 

Uneori, nici nu mai știm exact

pentru cine ne ghiftuim;

adică urmează să îi aducem

o rază de soare în viață…

( cu-atât mai mult cu cât, adesea,

burta lui lui sfârtecată tot n-ar putea

să rețină aceste bucate sau băuturi…)

 

Sunt și unii obosiți de-a mai da,

argumentând că, în definitiv, nici pentru ei

nu prea mânâncă sau bea

aproape nimeni în lumea a treia;

( și poate pe bună dreptatae… )

 

Noi însă, cei mai mulți, după slujbă

continuăm să mâncăm și să bem

convinși că-n trupurile noastre greoiae

locuiește Bunul Samaritean

cu tot neamul lui,

confortabil…

 

POVESTE DEGEABA

 

Nu-ți mai răci gura cu povestea

nemaipomenitelor aventuri

ale Măiestriei

în țara ei etern călătoare

pe schimbători curenți de aer.

 

Și nici, când obosiți

dăm prin colțuri de somn,

nu ne mai fredona sub ferestre

din strania muzică

a sferelor.

 

Fiindcă, imuni la ficțiune

noi nu cunoaștem lumea

decât din impactul direct,

nădușit,

în lucrurile crude ale ei…

                    (Din volumul Spectacol împotrivă, Kriterion 1996)

mai mult
Grupul de la PloieștiPromovate

Memoria culturală – Sorin Vânătoru, omul strigăt, poetul visător

vanatoru_poem_17_ianuarie_2017

Sorin VÂNĂTORU – Născut în 9 iulie, 1954. Licenţiat în psihologie, studii autodidacte de filozofie şi ştiinţe, membru al Grupului de Studii Interdisciplinare Ploieşti, vechi membru al Cenaclului I.L.Caragiale( aprox. din 1971). La vârsta de 18 ani publică în revista „Luceafărul”, în pagina condusă de Geo Dumitrescu, un poem.La acea vârstă este apreciat de scriitorul Coman Şova, de la revista “Amfiteatru”. Mai târziu, peste ani, scriitorul Nino Stratan îl prezintă în revista „Contrapunct” din Bucureşti.

Este foarte bine primit de criticul Alex Ştefănescu care scrie:

“Însemnările lui Sorin Vânătoru atrag imediat atenţia şi impresionează prin îndrăzneala şi impresia de noutate pe care o provoacă dramatismul gândirii, prin paradoxurile spectaculoase, deloc ieftine, prin expresivitatea energică a formulărilor.

Autorul loveşte năpraznic, cu un baros de oţel, în stratul de idei pietrificate pe care alţii le consideră incontestabile şi, chiar dacă nu reuşeşte să le disloce, măcar face să sară din ele scântei. Poezia sa este un alcool tare. Te ameţeşte şi îţi creează un fel de dependenţă. După ce termini de citit un poem simţi nevoia să mai citeşti unul. Prin comparaţie, versurile multor autori de azi încep să ţi se pară apă chioară.

Se mai remarcă sensibilitatea faţă de suferinţa umană, umorul de idei, de o rar întâlnită fineţe.”

Criticul literar Puiu Spiridon Damian:

„un „tenor al cuvântului”, cu o vocație ieșită din comun. Chiar Nino Stratan aprecia, spunând: „Dacă acest om trăia într-un mediu media mai dezvoltat, cultural vorbind, cred că ar fi fost o vedetă reală” a completat Puiu Damian.

Prof.Nicolae Stanciu:

„Trebuie să spun că Republica de la Ploiești, este o republică culturală. Acest Sorin Vînătoru este o latură specială. Negativist, nu acceptă tiparele, modelele anchilozate, și atunci vine și le dinamitează „

Scriitorul Ion (Nino) Stratan :

„Sorin Vânătoru este un fantast decis. Viziunile sale se structurează în discursuri apoftegmatice, mustrătoare, poezia sa este obsesia unui „illo tempore”, în care reflexivitatea, schimbarea codurilor şi intertextualitatea se găsesc la mare preţ. Făcut pentru poezie, văzând în ea un mod de existenţă, Sorin Vânătoru adaugă aerului de Ecleziast într-o lume pragmatică, imagini mişcătoare ale obiectului contestat. Eul său lărgit, Eul său bun,  sfărîmă barierele singurătăţii unui împătimit al moralei într-un limbaj meandrat, sarcastic şi adesea autoironic, pentru a spulbera aerul de rigiditate. „Cearta” sa este cearta noastră cu cele văzute şi nevăzute, cu sentimentele şi cu limbajul, deci o continuă apropiere a limitelor care nu ne limitează.” Revista “Contrapunct”-Bucureşti.

A publicat două cărţi(spune ca mai mult citeşte decât scrie):

O carte de poeme, însemnări şi eseuri literare,-“La capătul răbdării”-şi o carte de filozofia ştiinţei ,în care trece în revistă şi comentează tehnicile predictive, iar în partea a doua a cărţii interpretează faptele de conştiinţă în raport cu moartea şi neantul.

(Documentare Ioan Vintilă – Fintiș)

 

Acum e momentul !

 Nu, Doamne, n-am să înlocuiesc nicio literă din Cuvîntul Tău nemaipomenit,

ba am să înlocuiesc!

Mereu între Rai şi Iad la masa de scris,

mereu în pariu cu Tine pe muchie de cuţit,

între mine şi Tine mereu am strigat „Acum e momentul ! „, „Acum e momentul ! “

şi mă prăbuşesc în oligofrenie, ca într-o supremă rugăciune!

 

Cearta oamenilor cu Dumnezeu

                                                 (fragment)

Suntem o  halucinaţie  a  memoriei  tale,

deraiaţi  în praful şi pulberea trupurilor noastre !

uciderea  noastră  sporeşte  începături  nescrise,

mai  siguri  de  vinovăţia  risipirii

decît  de  întinderile  începutului  de  lume,

cu toţii am fost  provocaţi să  ispăşim o străveche confuzie,

docenţii  supravieţuirii  spre tine se înalţă !

 

EU  SÎNT ALFA ŞI OMEGA,

SALVAREA  VOASTRĂ  E-N  BLESTEM,

ŞI  TOTUL  VA  URMA

VOI  NU TRĂIŢI SEMNUL,

SEMNUL  MEU  E  DINCOLO  DE  MINE,

V-AM  DAT  O  REALITATE, DAR VOI AŢI ELIBERAT EXILUL,

LA CE BUN LUCIDITATEA,CÎND TOTUL EXISTĂ ?

VĂ  ÎNTREB  CE  E  OMUL  ŞI  SPUNEŢI  CĂ  E  TÎRZIU,

VĂ  ÎNTREB  CE  E  APA   ŞI  SPUNEŢI  CĂ  AŢI  UITAT !

dar  existenţa  ne dă ocol

boala şi moartea  ne  arată  calea  învingătorilor

viaţa ne putrezeşte

în carcera  tuturor  simţurilor plus unul,

şi  lăuntrul  nostru  e  inundat  de  fierăraie,

ARBORELE  MEU  FULGERĂ

DIN  NELOCUITA  VOASTRĂ  SURPARE

IN NOMINE  IN NOMINE  IN NOMINE

VEŞNIC  AM  FOST  MUT  PENTRU  A  VORBI

EU  SÎNT NEANTUL  DE  A  CUVÎNTA

NEANTUL  LIBER,

VOI  CĂUTAŢI  UN  GRĂUNTE,

ROTINDU-VĂ  CU  FIEREA-N  VOI

PÎNĂ  LA  SECĂTUIRE

MATEMATICII  MELE  I-AŢI  GĂSIT  NIMICNICIE

ŞI  AŢI  RĂMAS  SOLDAŢI  AI  LIBERTĂŢII

INUTILI  ÎN  MIJLOCUL  FRIGULUI  !

CINE  VĂ  APĂRĂ ?

UNDE  ERAŢI

CÎND  BURNIŢAM  PESTE  VERTEBRELE VOASTRE ?

VEŢI  RĂMÎNE

TIFLE  SÎNGERÎNDE  LA  RĂSCRUCILE  EXISTENŢEI

VOI  ÎNŞIVĂ  O CONJUNCŢIE

ÎNTRE  PERFECŢIUNE  ŞI  VILEAG

NEMURITORI  DE  RÎND  LA  DREAPTA  SFIDĂRII

ASCUNDEŢI  LANTERNE  ÎN  LUMINĂ

AŢI  SUFLAT  PESTE  SPIRITUS

ŞI  AŞCHII  VĂ  SAR  DIN  NĂSCARE

UNGHIILE  VI  SE  ÎNFIG  ÎN  DEGETE

DEGETELE  SE  ÎNFIG  ÎN  URLET

AŢI  DESPUIAT  TEXTELE  NINSORII

ŞI  STÎRNIŢI  NISIPURI  UNDE  NU  PUTEŢI  AJUNGE

NU VEI AFLA SEMNUL,

OMULE -VAERULE !

 

Auschwitz

Am fost împins pe marginea gropii, plină cu cadavre.În aşteptarea glonţului, am zărit, pentru o fracţiune de secundă, intelectul lui Dumnezeu, avea o mutră de tarat mintal, se uita la mine chiorâş, ce, nu mă recunoşti ?

N-am apucat să-i zic ceva verde în faţă. Au aruncat var peste mine. M-am destrămat şi-am început să mă scurg la rigola divină.

De atunci, scriu continuu.

mai mult
Grupul de la PloieștiPromovate

Reţeta zilei: delicatese de divorţ

repere_taulet_16_ianuarie_17

Sunteţi în divorţ? Şi ce dacă?

Veţi ajunge să distilaţi în urechile dumneavoastră, mai uşor sau nu, invitaţii anulate, promisiuni nepromise, proiecte de baluri, de vacanţe care nu se vor face nicăieri. De ce? Un divorţ e un divorţ. Toată lumea înţelege, însă agenda prietenelor devine din ce în ce mai mică.

Nu vei mai fi invitată la dineuri, cocktail-uri şi ale prostii de genul ăsta. Chiar dacă ai copii lângă tine şi te ocupi, nu eşti iertată. După, vei avea o serie de invitaţii pe la înmormântări, parastase, slujbe. Nimic rău. Însă prietenele tale vor fi invizibile. Nu vei fi niciodată invitată unde sunt familii definite. Pentru că domnilor nu trebuie să le sară ochii. Săracii! sunt ţinuţi într-un fel de rezervaţie natural-matriarhală, ca nu cumva să pleci la sfârşitul dineului cu chelul sau grasul preferat la subsuoară.

Un alt deliciu: telefoanele aşa ziselor prietene, feisbukuri şi alte prostii, pentru a afla ce faci tu şi pentru a transmite dezinteresate viitorului ex-soţ, buletinul de ştiri. Magnific.

În timpul ăsta: copiii cresc, te zbaţi cu proceduri, facturi. Moralul poate merge. Ai lângă tine copiii, uneori împotriva ta… Să nu uităm de conceptul divorţ…

Şi telefonul sună cu întârzieri şi scuze.

În ceea ce mă priveşte, aceste penibile căutări de explicaţii m-au făcut întotdeauna să râd.

Mă duc în bucătărie, tai o felie de şuncă cu ceapă la cinci dimineaţa, beau un pahar de lapte bătut şi râd şi o iau de la început.

Morală: O femeie divorţată de iure et facto, la fel pentru una pe care a divorţat-o moartea, nu poate rămâne singură decât dacă îşi impune.

În rest, îi rămân toate acele anotimpuri pe care nu le-a trăit înainte, deltele de ger şi soare, cuvintele care se mişcă, nopţi senine cu lumini pătrunse, cuvintele oamenilor, cu sens sau fără sens… Vara, teii, salcâmii,

râurile, munţii, salcâmii…

Toate rămân.

Şi iubirea vine.

Pe cărare.

(Mihaela Popescu – TAULET)

mai mult
Grupul de la PloieștiPromovate

Deşertul plecărilor

articol_taulet_6_ianuarie_17

mihaela_tauletEa trăia într-un oraş. Un oraş destul de vechi. Avea casă pe o stradă principală. Una din cele mai frumoase case. Cu arabescuri în arcade şi coloane la balcoane. Flori, nu. Vitraliile nu pemiteau.

Îmbrăcată în straie de brocart, în fiecare zi păşea cu picioarele-i mititele dintr-o încăpere într-alta. Aranja lucruri, diverse obiecte… porţelanuri, statui, sipete, statuete, cântece, acorduri…

Însă tot ce atingea cu mâinile ei devenea aur. De unde casa era plină de bogaţii nemăsurate. Chiar şi strugurii de pe mese nu mai puteau respira de-atâta aur.

Într-o bună zi, edilii oraşului împreună cu alţi cetăţeni au bătut la porţile mari. Ea, ocupată pentru a aranja şi ramifica diverse lucruri şi obiecte cu mânuţele ei, a deschis cu întârziere.

Oamenii nerăbdători au năvălit de-a valma înăuntru. Ea a rămas afară. Şi a văzut cum toată casa ei era devastată de lăcomie. Cu părul ei de aur şi veşminte de brocart a trecut strada vis-à-vis. Îngheţată, privea la cei care se luptau în casa ei pentru Aur.

Tristă, a plecat mai departe. Spre Oraş.

Dispăruse.

După ce toată lumea a împărţit totul din casa ei, totul ieşit din mânuţele ei, au început să întrebe: şi acum??

Acum, cum facem aur ?

Fata cu mâinile de aur nu mai era nicăieri.

*

Ea era ea cu el. Şi erau bine. Cântecul lui era vis pentru auzul ei. Mâinile ei mângâiau braţele lui şi prefirau aur. Au trecut secole şi nu se mai despărţeau. Amalgamaţi de-atâta dor, zâmbeau şi râdeau întruna.

Într-o bună zi, un vânt rău a venit. El a plecat până jos, pe pământuri. Ea a zis că rămâne acolo, sus, şi că îl aşteaptă.

Au trecut iar secole şi el n-a mai venit către sus. Ca niciodată, ea aştepta. A tot aşteptat, până când a considerat că e cazul să coboare să îl caute. Poate o fi păţit ceva.

Jos. Ea, cu părul ei de aur şi cu mânuţele ei.

El, undeva pierdut în labirintul oraşului. De vorbă cu cetăţenii oraşului. Despre orice.

Îl cheamă cu iubire. El se uită la ea cu ură şi îi aruncă în faţă: „Faci aur cu mânile şi eu nu ştiu? E, da! Acum ştim cu toţii cine eşti!”.

Ea îl priveşte mută, fără a putea scoate un cuvânt. Îl iubea. Cu adevărat. Era pierdută fără el. Era în pielea ei. Îşi măsurase paşii după paşii lui.

Ea: „Iubitul meu…” . Cu un gest larg el îi spuse că toată povestea lor de sus s-a terminat şi că, de fapt, ea poate pleca unde o vedea cu ochii.

Ea n-a înţeles de ce el, iubitul ei din secole, o aruncă aşa, departe…

*

Pentru că mâinile ei cântau aur, glasul ei era aur, iar lacrimile ei făceau să curgă aur pe obraji…

El a rămas jos. În oraşul – cetate. Ea, singură, cu cărări de deşert în faţă. Din nou către în sus.

Morală: Coborâm Paradisul, precum trapeziştii de circ, pentru Unul, pentru El, pentru Acela. Am ales a părăsi Cetatea cu secole înainte tot pentru El, pentru Unicul, pentru cel mai Minunat. Iar într-o zi oarecare, sub un pretext oarecare, El va uita Paradisul unde ea cânta deunăzi, numai pentru el…

Atunci aurul din lacrimi dispare, iar mâinile le vom îmbrăca cu mănuşi. Pentru a evita ca tot ceea ce atingem să devină aur. Iubirea nu trebuie să poarte aur. Pentru că Iubitul e Obosit.

Şi călătoria către În Sus reîncepe cu glas şi suflet îngheţat. Dar reîncepe…

*

Uneori, dimineaţa, ne trezim cu anunţ de dispecerat: „Am terminat. Nu te mai vreau.”. Tu, năucă, nu pricepi nimic din toate acestea. Tu te plimbai prin poveste. Paralizată, nu mai ştii ce poţi face şi cum ai putea repara acel ceva de care nu ai cunoştinţă.

Vei trece deşertul şi vei regăsi drumul. Fără lacrimi şi fără alte căutări.

(Mihaela Popescu – TAULET)

mai mult
Grupul de la PloieștiPromovate

Memoria culturală – Victor Sterom, poetul ca un semn pe clipă

no thumb

victor_steromPseudonimul lui Ion Vergu Dumitrescu, n. 14 februarie 1937, Mizil, jud. Prahova, d. 10 august 2014, Ploieşti. Poet, prozator, critic literar, publicist. Fiul Mariei Dumitrescu şi al lui Terente Filimon. A studiat la Liceele “I.L. Caragiale” şi “Mihai Viteazul” din Ploieşti. A urmat cursurile unei şcoli postliceale de petrochimie. A debutat cu versuri la Familia în 1965, iar în volum, cu numele lui real, în 1974 la Cartea Românească – În iarna cu fluturi albaştri. A colaborat la publicaţiile Viaţa românească, Ateneu, Tomis, Luceafărul, România literară, Orizont, Tribuna, Cronica, Steaua etc. A iniţiat şi condus publicaţiile Sinteze, Sinteze literare, Esteu şi Poarta sărutului. A iniţiat Grupul de la Ploieşti, din care au mai făcut parte Ion Vintilă Fintiş, Marius Bunea, Stelian Stan, Vladimir Deteşanu. A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România (din 1994) şi al Societăţii Scriitorilor Târgovişteni (din 2008). A fost distins cu premiul filialei Braşov a Uniunii Scriitorilor din România în 2001 şi 2004, cu premiul “Opera omnia” al aceleiaşi filiale în 2012. A fost laureat al festivalurilor de literatură “Lucian Blaga”, Sebeş (1993) şi “Nichita Stănescu”, Ploieşti (2007).

OPERA: În iarnă cu fluturi albaştri (1974); Rana (1980); Durata (1982); Semn pe clipă (1987); Pauza dintre crime (1990); Interior (1991); Umbre pe faleză (1991); Nemărginire (1992); Labirintul alb (1992); Agonia Templului (1993); Culorile sparte (1993); Mac, Ham şi Cucurigu (1993); Poeme fără timp (1994); Roata durerii (1995); Borne (1996); Sintonia (1996); Fumul (1997); Convoiul (1997); L’Ombre parlante (1997); Destinul umbrei (1998); Esteu (1998); Deasupra tainei (1999); Nimicul ca o cruce (2000); Memoria sferei (2000); Gânduri în oglindă (2001); Banca de metafore (2002); Răscruci (2002, reed. 2007); Praguri şi trepte (2003); Naufragiul (2003); Casa cerului (2006); Litote (2009); Ispitele clipei (2009); Treptele (2010); Geometria fumului (2011).

REFERINŢE CRITICE: Eugen Simion, Dicţionarul general al literaturii române, editat de Academia Română; Laurenţiu Ulici, Mircea Moga, Mircea Ciobanu, Alina Hristea, Ioan Moldovan, Lucian Chişu, Gheorghe Grigurcu, Horea Poenar, Iulian Boldea, Victor Cubleşan, Mona Mamulea, Constantin Trandafir, Tudor Cristea, Ioana Dana Nicolae, Marian Chirulescu.

(Documentare, Ioan Vintila Fintis)

 

ÎN ZAREA CELELATEI VĂI

din timp în timp ies fumuri prelungi

din spinarea colinei. un gândac, o lăcustă.

un cărăbuș. se topește iarba sub pasul trecătorului.

văzută din vale, ai credința că fumegă

o așezare de oameni preistorici. te apropii

și nu vezi nimic. doar măceșii răspândiți

ici-colo și câte-un șir de furnici, un gândac,

o lăcustă, o pasăre.cineva va spune :

aici au fost cruci de lemn albastru înfipte

în coastele colinei dar ele s-au dus

în adânc. Și pasul trece

mai departe. ochiul trecătorului

se întunecăpuțin apoi se luminează

în zarea celelaltei văi.

 

DOAR ATÂTA ȘTIA DESPRE SINE

simplu se cucerea într-un fel straniu

dar mulțumindu-se ajunse la capăt și spuse

că de unde vine nu-și mai aduce aminte

acolo lăsase un câine și-o broască și-o pisică

dar toate lucrurile lui sunt peste tot răspâdite

iar acum bate vântul – e noapte și-ar vrea să ne spună

că întoarcerea lui ar fi pentru noi o altă poveste

stă mult în dreptul podului și – și aruncă privirile

în apa care trece. se vede și crede că acolo este el

vorbește cu el la o distanță de o sută de metri –

el deasupra și tot el dedesubt și se cheamă

făcându-și cu mâna

dar apa duce chipul lui în valuri și-l pierde

odată cu pietrele vântului.

 

ÎN IARNĂ CU FLUTURI ALBAȘTRI

în iarnă cu fluturi albaștri și cu urși

vei dormi și nu vei înțelege nimic

și vei spune că eu sunt

într-un câmp fără morminte

fără cruci și fără morminte și fără viață

ochiul tău se va mișca mort sub o lacrimă

în iarnă aproape de foc

lângă urși și lângă fluturi

și clopotele se vor face de piatră

aici în câmp

departe de sânul tău înroșit de febră.

 

PRIMA IEȘIRE PRIN BOLTA CARE NE ACOPEREA

 

ne-am dus pe acoperișul cerului lumea sub noi

dormea s-au visa o dimineață cu iarba căzută din soare

ne înconjurase un zid înalt de păsări ce nu-l puteam

străbate ;

vorbeam de felul bărbaților de femeia în devenire

de rodul pământului de viață și liniștea ei

și câte cuvinte ne-am spus să nu cădem

necunoscuți de-acolo. era o lume verzuie, albastră,

roșie pe acoperișul cerului în seara aceea iar noi

căutam o ieșire –  de unde venisem nu ne aminteam.

unde trebuia să ajungem se vedea o spărtură

în aripa unei păsări. eram singuri așteptam.

să se întâmple ceva să nu ne putem ăntoarce iarăși

acolo jos ca două frunze alunecate din marea iubire.

 

 

 Peme din volumul ÎN IARNĂ CU FLUTURI ALBAȘTRI

                                             EDITURA CARTEA ROMÂNEASCĂ 1974

 

 

mai mult
Grupul de la PloieștiPromovate

Memoria culturală – George Moroşanu, poetul străzilor albe

articol_poeti_cenaclu_23_decembrie_2016

POEȚII CENACLULUI I.L.CARAGIALE-Un remember

GEORGE MOROȘANU

(22.07.2011- 6.11.1988)

poet_cenaclu_23_decembrie_16MOROSANU George, se naște la 22 iul. 1911, cătunul Bodea, Câmpulung Moldovenesc – moare în 6 nov. 1988, Ploiesti. Poet si prozator.
Intre anii 1923-l931 e elev la Liceul „Dragoș Voda” din Câmpulung Moldovenesc, unde l-a avut ca prof. de muzică pe Alexandru Bogza, filosoful, fratele lui Geo Bogza. în perioada 193l-l935 e student la Iași, la Facultatea de Litere si Filosofie, avându-l, printre alții, ca prof. si pe G. Ibrăileanu.
Debutează in 1930 în revista Glasul Bucovinei, la Cernăuți, unde îi apare și primul volum de poeme, Dezacord, in 1934 .
La Iași întemeiază in 1933, împreunăcu Ghedeon Coca si Victor Magură, revista Alfa, iar in 1934, împreună cu Al. Voitin și alți tineri, revista de stânga Manifest. În editura acesteia îi apare al doilea volum de poezii, in 1935, Întoarceri in biografia mea, cu o prefata de Octav Botez. Profesor de romană, franceză si latină la licee din Iași, Piatra Neamț, București. Din 1947 locuiește la Ploiești.O retrospectivă a activității sale poetice e volumulIarba stelelor (1968), care înseamnă si o discretă revenire a autorului, după o indelungată pauză editorială și publicistică. Momentele marmorei (1976) oferă un acord poematic final. Aceeași temă a memoriei, predominantă în poezii, răzbate stăruitor si la suprafata prozei în Vârsta neuitării (1973) sau în Punte peste ani (1984).

          (Documentare, Ioan Vintilă Fintiş)

 

DRUM ÎN MEMORIE

 

N-au moarte stelele mele  !

Punți îmi întind.

Prin furtuni.

Peste ani.

Și toate îmi cresc – copii năzdrăvani

 

Bat veșnic miriștia cerului.

Hoinăresc pe la hanurile văzduhului.

Beau cu bărdacă lumină.

 

Trandafiri îmi culeg de pe lujerii soarelui

Flori de jăratec, râvnesc, sentimente.

Crainici – îmi poartă de pe altă lume legende.

 

Știu și ele să-mi râdă să-mi plângă.

Dureros să se piardă pe ceața nătângă.

Și mă tem de răscoala norilor.

Îngălbenesc și se sting la întoarcerea zorilor.

 

Și acum, ca-n trecut,

îmi ară camp nevăzut.

Brazde-mi răstoarnă.

Adânc în azur.

 

An după an,

În cuiburi în seamănă foc.

Păsuri și cântec fără liman…

 

Iar îmi surâd de departe stelele mele din munți !

Ticluitoare-s de zodii. Pe lună albă și plină,

domol, cu anii mei duși vorovind

acolo, pe prisma vegheată de știmă,

Vărsând limpezimi, numai vrajă – risipă  –

în părul mei nins și în pipă.

 

    STRĂZILE ALBE

 

Fug străzile.

În freamătul proaspăt al nopții.

Linii drepte.

Imaculate. Pe meridianele lumii.

În grandios torent de lumină.

 

–     Gigantici pândari  _-

le-nsoțesc obeliscuri

arbori în cavalcadă.

 

Fug albe prin sufletul meu.

Se confundă.

În neastâmpăr se-mbină.

Stăruie,

sufletul plin să-mi învăluie.

 

Munți sonori – orizonturi

le cheamă-n rotocol,

Fără vană.

 

Fug străzile albe.

Mânate de lună.

 

Fug prin răscruci.

În răspăr.

De mână cu fântânile nopții.

 

Și-n spulber

Fug strrăzile albe.

 

Mereu.

Mai departe.

Pe meridianele lumii.

 

 

CÂND MINTEA-I VĂPAIE

 

Se stinge pădure de-o vreme,

aici, în sufletul meu ;

de toamnă și rariști se teme.

 

Pustie tânjește păddurea.

  • Ce grele-s ferestrele-i toamna

și-n umbră pândește securea !

 

Când mintea-i văpaie, – să – nfrângă

desișuri de gânduri și vulturi,

încearcă securea nătângă…

 

 

Bat valuri, dar cade securea,

izbită de stânci, în răscoală…

E toamnă și-mi cântă pădurea !

 

 

Notă: Din volumul   MOMENTELE MARMOREI

                                                          E.d.CARTEA ROMÂNEASCĂ 1976

mai mult
Grupul de la PloieștiPromovate

Memoria culturala – poetii Cenaclului IL Caragiale

no thumb

ROMEA CANTEMIR

poet_cenaclu_1Cu numele adunat pe-o (singurã) târzie carte,Romea Cantemir se dezvãluie, așadar, o prezențã originalã în cadrul primei promoții lirice de la Echinox. Are, ca și congenerii sãi, și știe sã-l comunice cu o limpede dicțiune, sentimentul comuniunii cu lumea elementelor, stilizatã și întâmpinatã cu o gesticã și ea aproape de ritual, fascinat de puritãți pe care le știe precare înlumea fenomenelor, dar în staresã-i solicite și provoace straturile adânci ale sensibilitãtii. Mai posedã darul asocierilor sugestive, adesea neașteptate, dintre natural și cultural, în ecuații revelatoare, selectându-și datele dintr-un univers aproape deloc frecventat de confrați, reactivând ceva din reveriile solar-mediteraneene cu o anume tradiție în poezia româneascã, fãrã, însã, niciun semn de epigonism. E un întârziat act de(auto)recuperare, dar nu prea târziu pentru a scoate din mulțimea în care amenința sã se piardã, o voce liricã adevãratã și proaspãtã.

 

  Ion Pop, revista Tribuna Nr.148, 1-15 nov.2008

 

Rouă pe trupul…

 

… să mai fi prins o zi a Înălţării,

cu lumina curgând din vitralii –

ediţie rară – zi-început de secol,

cu malurile hăt-depaaaarte…încât

păşind pe ape s-ajunge – o altă generaţie.

Dormind între petale, nu i se ştie chipul;

de-oglinzi nu i se-atinge duhul – ah,

– viaţa în roz

(spre care, nu o dată, m-am ridicat,

ştiind atâtea i încă netrăind nimic)

– un fel de mireasmă

deschizându-mi uşile (ca la ea acasă)

prin încăperi, călcând desculţă cu

tălpi mici şi roz.

 

ERA ÎNTUNERIC TÂRZIU

UN FEL DE MIREASMĂ

(muuuult, după cină)

şi în zori…rouă

PE TRUP PLUTITOR,

în …LUMINĂ…

 

Năvodul

 

între valuri şi plase din oţel,

ne-mpinge viaţa din sala maşinilor;

păianjeni „acvatici care trăiesc pe

uscat şi-ar vrea să zboare” – sporesc

pânda pe cap de locuitor.

PEŞTELEMAREÎNGHITEPECELMIC

restul, îi duce soarta-nspre Năvod –

pacifice ieşiri în larg, atlantice

pescadoare în zona de riscuri verde-a

curenţilor; zodia Peştilor e umilită

de alte unsprezece (când la rame se

vădeşte sufletul lor), se-aud en gros

strigările cazone, din hala – (acvariu

mort, cu pereţii – vocale de piatră).

Spre-a salva negoţul – e ziua de

m o r u n – ce încă de puiet simţise,

ochiurile dese cum sporesc: ca apoi

Cineva de foooarte de sus –

să arunce Năvodul.

 

…scrie: DEZNĂDEJDE

 

noaptea din Carul Mare…(de licurici

în lentă decimare) v i s e a z ă –

cele Două Roze: miresme roşii în

armuri albe; război întins pân-la

corăbiile sub care curcubee de corali

concep – atolul, ca pe-o

succesiune de vitralii-m trepte, spre

farul luminând un hârşâit de vâsle

de la 1450 şiiii…

se dă la foale din infern (se-ncinge

de-o Furtună) – ce va plăti totu-n

natură…

„Eroilor aducerii de nenoroc” (cu palma

streaşină la ochi) – acelaşi Orizont –

(de câte generaţii?…) citeşte…

ordinea de zi, pe care scrie:

DEZNĂDEJDE

(Documentare literara, Ioan Vintila Fintis)

 

mai mult
Grupul de la Ploiești

Cenaclul literar I.L.Caragiale, o istorie de citit la lumina ceaiului (II)

foto_cenaclu_front

Revin în Ploiești în septembrie 1983. Responsabil cu cenaclul era Romea Cantemir, un redutabil poet echinoxisit, pe care de altfel îl știam de foarte multă vreme. Se întoarce de la București Ion Stratan. Sub directoratul lui Florin Dochia se formează o echipă puternică, din care fac parte poeți deja afirmați prin cenaclurile bucureștene sau chiar în volum. Este vorba de Ion Stratan, Florin Toma, Dan David ( frecventa mai puțin cenaclul I.L.C.), Ioan Vintilă Fintiș. Cleopatra Lorințiu realizează o pagină dedicată cenaclului în S.L.A.S.T, Constantin Hârlav alcătuiește în două rânduri pagini în revista Tribuna.

Dcă ar fi să întocmesc o listă, desigur subiectivă, cu scriitori ploieșteni ai generației optzeci  care s-au afirmat, sau au devenit foarte cunoscuți, la Cenaclul de Luni, Amfiteatru, Cenaclul revistei Luceafărul, Numele poetului, Cenaclul Cofluiențe al S.L.A.S.T. aș enumera într-o ordine aleatorie pe : Ion Stratan, Martin Culcea, Ioan Vintilă Fintiș, Ioan Mihai Cochinescu, Florin Dochia, Sever Avram, Florin Toma, Mariana Criș, Călin Angelescu, Costin Lupu, Dan David, etc.

Deseori participa la ședințele cenaclului un foarte important și de succes prozator al vremii, Ioan Dan Nicolescu.

Evdent, am încercat să subliniez foarte pe scurt, fragmente de timp importante pentru activitatea acestui cenaclu. Sunt întâmplări de o frumusețe rară în cadrul și în afara cenaclului. Rămân memorabile întâlnirile întâmplate acasă la Costin Lupu, Leonida Chifu, doamna Nicolescu- soacra lui Ion Cojanu, Martin Culcea etc.

Chiar din primele zile ale anului 1990, împreună cu Martin Culcea am inițiat înființarea Societății Pentru Literatură Ploieși, al cărui statut a fost redactat în formă finală de către Ioan Mihai Cochinescu. La Cap.I,Art.4.c se stipulează că unul dintre obiestivele S.P.L.P. este organizarea activității cenaclului literar “I.L.Caragiale   “.Prin SENTINȚA CIVILĂ NR.6 din 14 martie 1990 S.P.L.P. cu sediul în Ploiești, Palatul Culturii, dobândește  personalitate juridică.

Împreună cu Costin Lupu am machetat revista PENTAROMB, care din nefericire nu a fost tipărită, pentru că a început războiul orgoliilor și nu numai atât. A apărut suspiciunea că unii  ar fi fost informatori ai securității. Și se pare că au fost (vezi cazul Nelu Stan). Proiectul revistei moare.Cenaclul începe să se divizeze. Împreună cu Ion Vergu Dumitrescu, Vladimir Deteșanu, Stelian Stan și încă alții punem bazele GRUPULUI DE LA PLOIEȘTI, după ce revista Apostrof de la Cluj publică sub această denumire un grupaj de poeme. Între timp Ion Stratan pleacă la revista Contrapunct,Florin Toma la Televiziune, Ioan Mihai Cochinescu publică Ambasadorul. Cum spune Hârlav :E și un alt timp și o altă istorie…

După 20 de ani, la inițiativa mea și a lui Florin Manole, l-am contactat pe Ioan Mihai Cochinescu pentru a stabili modul în care se va relua activitatea cenaclului I.L.Caragiale.

Cenaclul poieștean „I. L. CARAGIALE”, din Ploiești, renaște astăzi, după 50 de ani de existență și două decenii de „adormire”

Evenimentul zilei va consemna acest eveniment astfel :

Membrii cenaclului vă invită luni, 7 martie 2016, de la ora 18,00, la Filarmonica „Paul Constantinescu” din Ploieşti, în Sala de Concerte „Ion Baciu”, unde va avea loc întâlnirea după 20 de ani de întrerupere şi 50 de ani de existenţă a istoricului cenaclu „I.L.Caragiale” din Ploieşti.

Cenaclul a fost  condus, pe rând, de-a lungul timpului de scriitorii George Moroşanu, Anton Tănăsescu, Florin Dochia, Romea Cantemir, Ioan Mihai Cochinescu, Ioan Vintilă Fintiş. La întâlnire, vor susţine microrecitaluri solişti instrumentişti şi vocali, va avea loc un recital de poezie şi un dialog între poeţi, va fi proiectat filmul artistic „Umilinţă”, în prezenţa regizorului Cătălin Apostol, și se vor redeschide porţile cenaclului pentru toţi creatorii şi iubitorii de literatură, muzică, arte, film, dans, teatru.

Se aduc mulţumiri speciale, cu această ocazie, pentru: Vlad Mateescu, Galea Ilie, Catalin Apostol, Ioan Vintilă Fintiş, Florin Manole, Leonida Corneliu Chifu, Ioan Vieru, Ioan Mihai Cochinescu şi Florin Andreescu, Mihai Vasile, Emilia Vasile, Lucia Gruescu, Sorina Ianculescu, Marin Marian, Catalin Tzetze, Arthur Teodorescu, Florin Toma, Florin Sicoie, Bogdan-Lucian Stoicescu, Christian Craciun, Cris Mariana, Florin Dochia – pentru contribuţia din perioada anilor ’80, in care au mai activat şi scriitorii: Romea Cantemir, Martin Culcea, Gheorghe Iova, Ion Stratan, Florin Iaru, Puiu Damian, Anton Tănăsescu, George Moroşanu, Costin Lupu, Sever Avram, Ion Vergu Dumitrescu, Bibi Vasilache, Ştefan Plăiaşu, Doru Bogdan, Nelu Stan, Mihai Ispirescu, Persida Ispirescu, Constantin Hârlav, Nic. Dumitrescu, Reli Ionescu, Nelu Stan, Ioan Cordoş, Călin Angelescu, Florin Oprea-Salcieanu, Dan Mocănescu, Nicolae Stan, Ioan-Dan Nicolescu, Vladimir Deteşanu, Nicolae Ion Dragu, Maria Georgescu, Lili Enoiu, Marian Popescu şi mulţi alţii.

cenaclu-465x390În montajul foto, imagini de arhivă de la întâlnirile optzeciste ale cenaclului „I.L.Caragiale” în Ploieşti, Câmpina, Slănic, Mizil, Pucioasa, Târgovişte, Văleni, Urlaţi şi multe alte localităţi. O fericită prietenie îl reunea, periodic, cu „Teatrul Equinox”, actualmente Centrul Dramatic Mythos, condus de regizorul Mihai Vasile şi cu Filiala „Muntenia” a Asociaţiei Artiştilor Fotografi din România (AAF) condusă de artistul fotograf David Friedmann. (Ioan Vintila Fintis)

mai mult
Grupul de la PloieștiPromovate

O amintire, poet in serviciul public!

fintis_front_29_nov16

În 1980, poetul Ioan Vintila Fintis (dl. din imagine) sosea la Piteşti ca tânăr inginer stagiar. Poet notabil şi cu aspiraţii de conetabil, poetul a descoperit boema piteşteană aproape simultan cu întreprinderea la care fusese repartizat. Găzar de baştină (pardon, ploieştean), poetul avea şi mai are o alianţă privilegiată cu berea – o consuma, aidoma concitadinului său, celebrul Nenea Iancu, cu aprige prinţipuri!

fintis_pitesti_29_nov_16(Poetul Fintis, in 1980, la Pitesti)

Gambrinus-ul piteştenilor era „Berăria Zimbru”, stabiliment „cultural” în care Fintiş ne invita conform prinţipului său: „Io beau două, voi câte una!” „Păi, ziceam, nu prea e cuşer, Coane Fănică!” „Bine, zicea, fără a socoti, că avea paradigma aritmeticii fixată în neuron încă de la naştere (alături de estetica poetică) voi câte două de om şi io – patru!” Şi tot aşa – plusam noi, plusa şi poetu’, mereu în beneficiu său personal, să-şi împlinească cel fără de limite climax 🙂))

Uneori, după ce îşi valida prinţipurile cu asupra de măsură, poetul simţea nevoia să îngrozească realul şi, în acest sens, nu ducea lipsă de idei! Poza pe care o priviţi este făcută în 1982, taman după ce ieşisem dintr-o şedinţă de lucru cu halba şi poezia. Fintiş dă cu ochii de căruţul unui gunoier şi se lasă încăierat de gânduri măreţe. Îşi pune diplomatul şi sacoşa (cu mici cumpărături pentru familie – famelist poetul, ca tot găzarul republican) în căruţ, apucă târşul de nuiele şi se pune pe treabă. Deodată, pe când deplasa căruţul spre grămada de gunoi, apare o patrulă de miliţie, compusă dintr-un sergent şi doi soldaţi în termen, patrulă pe care o botezasem „Capra cu doi iezi.” Văzând că straşnicul gunoier nu are mutră de târşaliu, sergentul intră-n vorbă cu acesta: „Tov-ule (adică tovarăşe), lucrezi la „Gospodăria comunală?” „Nu prea”, zice poetul. „Atunci, de unde până unde la târş?” „Păi, ştiţi, io sunt poet şi am trimis nişte poezii la Cântarea României, da’ am uitat să scriu o poezie despre… ştiţi dumneavoastră cine…”

Miliţianul se uită gânditor la poet, aproape compătimitor, şi după circa un minut zice: „De, tovule, nu’ ş’ ce să zic… Dă-i bătaie şi ai grijă ce scrii.” Noi, aflaţi la câţiva paşi, priveam şi râdeam cu mâinile la gură. Sergentul ne vede şi ne zice: „Circulaţi, tovarăşi, ce vă holbaţi la omu’ ăla? Ori vreţi să vă pun câte un târş în mână?” Un soldat îi spune sergentului ceva, la ureche. „Zău, mă?”, întreabă şi se îndreaptă iar spre poetul cu târş. „Tov-ule, văd că în căruţ e o geantă-diplomat, a cui e?” „E a mea!” „Auzi, de fapt cu ce îţi ţii dumneata zilele?” „Sunt inginer.”

Miliţianul nu mai pricepea nimic, privea în jos, în sus, nu mai avea nici un sprijin în lumea reală. După un minut sau două, apare un domn înalt şi voinic – era căpitanul Darie, de la Pază şi Ordine Publică, care umbla mai mult în civil – îl poreclisem „Chirurgul”, din motive lesne de înţeles! În vremea lui, hoţii şi tâlharii au fost în concediu prelungit, ieşeau noaptea doar pentru a nu pierde deprinderea promenadelor nocturne şi, dacă îi întâlneai, te salutau ceremonios, ca-n vremea „commediei dell arte!”

Chirurgul îl priveşte pe poet, apoi pe sergent şi zice: „Vasile, ai luat ţeapă, mă, ăştia-s poeţi, au mintea mai aşa, mai nu ştiu cum, au râs de tine!” „Să trăiţi, tov. Căpitan! Au râs, au râs, da… căruţu’?” „Vasile, numai căruţu’ n-a râs de tine, mă 🙂))) Ia circulă tu, că faci miliţia de râs la poeţi.” Rămaşi cu Chirurgul, ne-am dat drumu’ la râs, râdea şi el, mai ales că eram cam tot aceiaşi pe care în urmă cu un an ne întânise, la ora trei noaptea, cântând „La Marseillaise”, pe „Centru”, aproape de Judeţeana PCR, după ce gătasem de cântat altceva, ceva cu adevărat periculos – şi atunci, şi acu’!

(Foto – Ioan Clopoţel; din nefericire, arhiva foto a fost confiscată de Securitate, au mai rămas doar câteva zeci de fotografii, pe la unu’, pe la altu’…)

(Aurel SIBICEANU)

mai mult
Grupul de la PloieștiPromovate

Cenaclul literar I.L.Caragiale, o istorie de citit la lumina ceaiului (I)

cenaclul_il_caragiale_istorie_28_nov_16

Din informațiile prezentate de criticul Nicolae Dumitrescu, în lucrarea sa  PLOIEȘTI – ORIZONTURI CULTURALE 2005, aflăm că cenaclul literar I.L.Caragiale a fost înființat în anul 1949, într-o formulă de echipă demnă de invidiat : George Moroșanu, N. Rădulescu Lemnaru, Ntalia Boncu, Ștefan Alexiu, Aurelia Popescu, Ștefan Dimitriu, Leonida Secrețeanu, Mariana Costescu, Corneliu Șerban, Hristu Cândroveanu, Ieronim Tătaru etc.

Tot această lucrare vine să-mi confirme și alte activități ale cenaclului,  pe care le cunosc și din alte surse, transmise oral,  cu ocazia unor discuții purtate pe marginea actului de cultură din Ploiești cu diverși scriitori și ei membrii ai cenaclului ( Ioan Vergu Dumitrescu, cunoscut mai apoi ca Victor Sterom, Costin Lupu, Nicolae Stanciu, Bibi Vasilache, Anton Tănăsescu, Romea Cantemir etc.). Aflăm că în 1968, Eugen Simion a solicitat preluarea onorifică a coordonării cenaclului, la ședința de redeschidere din 27 octombrie participând scriitorii Marin Preda, Cezar Baltag și Adrian Păunescu. Pentru asigurarea unei conduceri de permanență, Eugen Simion îl delegă pe poetul Nicolae Breb – Popescu, pentru ca după un an coordonarea să fie prelutaă de Laurențiu Ulici.

Grație lui Eusebiu Ștefănescu, în 1976 am fost introdus la cenaclul I.L.Caragiale ca interpret de muzică folk și tânăr aspirant în poezie. Aici i-am cunoscut pe Ion Vergu Dumitrescu, un foarte bun îndrumător a tinerelor talente, Romea Cantemir, Emilian Luncașu, Niculae Alexandru Vest, Costin Lupu, Bibi Vasilache, Dan Anton Tănăsescu, Ion Gheorghe, Rodion Galeriu, Stelică Comșa, Sorin Vânătoru, Florin Oprea Sălceanu, Vladimir Deteșeanu și mulți alții care s-au perindat dealungul timpului și care s-au pierdut ca iluștrii necunoscuți.

Cenaclul se desfășura lejer, fără cenzură, materialele eara dactilogrifiate de către secretara, metodista care răspundea de cenaclu, trebuia să fii programat pentreu citire, dar, s-a întâmplat un fenomen și, aici cred că domnul Nicolae Dumitrescu nu are dreptate în privința timpului. De ce spun aceste vorbe. Este vorba despre o intervenție a lui Nelu Stan, directorul Palatului Culturii, care la o ședință de cenaclu, la care am fost de față, și care a făcut următoare afirmație : Băi, hai să mai terminăm cu această Căcare a României…Cine are talent se afirmă oricum…Mai dă-o-n pizda măsii…Nu știu dacă în sală era un ofițer de securitate…cum afirmă Nicolae Dumitrescu…Dar cineva a spus…

Până în 1983, am fost la Pitești, unde am condus cenaclul Liviu Rebreanu. Într-o echpă. Nu intru în amănunte. Mă întorc la Ploiești în 1983.

Începe, ca să spun așa, perioada optzecistă a cenaclului I.L.Caragiale. Vine Florin Dochia, sau este numit la directoratul Palatului Culturii. Și am să citez din prefața pe care a scris-o Constantin Hârlav, la o antologie, alcătuită de mine și care se numește MELANCOLIE DIESEL , în care are informații tot din Nicolae Dumitrescu. Scrie Constantin Hârlav : Strămutat la Ploiești, din decmbrie 1980, i-am cunoscut direct, înexercițiul funcțiunii, la cenaclul I.L.Caragiale, pe Nelu Stan  ( directorul Casei de Cultură), Florin Dochia ( successor la direcția instituției, actualul redactor șef al revistei câmpinene Revista Nouă) , Nicolae Alexandru Vest, Costin Lupu, Mariana Criș, Florin Toma, Ion Stratan, Ioan Vintilă Fintiș, Martin Culcea, Romea Cantemir, Mihai Ionuț Constantinesacu..

 (NOTA: Cenaclul IL Caragiale se intruneste in prezent, in doua sedinte lunare in prezenta multor poeti, scriitori, muzicieni, regizori, scenografi, pictori… Cenaclul este gazduit in acest moment de Filarmonica „Paul Constantinescu”)

IoanVintilă Fintiș

 

mai mult
1 4 5 6
Page 6 of 6