close

Grupul de la Ploiești

Grupul de la PloieștiPromovate

Întâmplări la Cenaclu…

intamplari_la_cenaclu_13_martie_17

La fiecare două săptămâni, Cenaclul ,,I.L Caragiale ” se întruneşte cam în aceeaşi formulă la Filarmonică, unde gazda noastră, Domnul Director al acestei pretigioase instituţii, Domnul Vlad Mateescu, a avut bunăvoinţa să ne ofere spaţiu de lucru şi de popas. Cred că am să fac o scriere după fiecare sfârşit de Cenaclu, să rămână şi posterităţii ceva vis a vis de zbaterea noastră…

Săptămâna aceasta au răspuns prezent colegii noştri, Ioan Vintilă Fintiş, Preşedinte al acestui Cenaclu, apoi alţi scriitori de bază ai acestei Cetăţi, numind aici aleatoriu pe Florin Manole, Ivone Scărlătescu, Livia Dimulescu, Rodica Enache, Marian Zmaranda – criticul nostru, Gabriela Petri şi renumitul ei soţ, sculptorul, şi nu numai, Eugen Petri, apoi Octavian Onea, Leonida Chifu, un alt critic de forţă al Cenaclului, Cătălin Apostol, regizorul de filme duioase, triste şi reale şi scriitorul de mare talent care este, apoi Raul Sebastian Baz şi Dan Minoiu.

S-a urmărit programul care fusese discutat şi s-au respectat întocmai rubricile permanente : Revista Presei, făcută de preşedintele nostru, poezia la alegere, citind aici doar doi poeţi, Dan Minoiu şi Rodica Enache, apoi, , Şerbetul de sâmbătă după amiază, citit de Dan Minoiu, autorul pastilelor. S-a discutat puţin pe tema poeziilor şi pe tema acidităţii Şerbetului, câţiva colegi împărtăşind păreri şi opinii. S-a trecut apoi la rubrica – Poet în Recital – unde a fost supus examinării noastre pertinente Poetul Raul Sebastian Baz.

Cu un timbru bun şi clar, poezia lui a dat la iveală un poet copt, cum s-a exprimat Vintilă Fintiş, un poet cu o metaforă bine situată la nivelul întregului, cum s-a exprimat Dan Minoiu, şi cu o dicţie poetică demnă de luat în seamă, după cum arăta Livia Dimulescu suţinută de Rodica Enache, care de altfel a citit frumos de tot o altă poeziei a poetului pus în discuţie. S-au mai raportat la cele auzite şi ceilalţi , fiecare nuanţând în stil propriu, vezi Marian Zmaranda, Florin Manole, zicerile poetului. Un om de succes căruia i-a fost apreciată lucrarea citită, poezia, în speţă. Felicitări !

S-a trecut, după o scurtă pauză de ţigară la Program, respectiv la 2 filme proiectate de acest mare regizor, care este Cătălin Apostol, de obicei sau tot timpul şi scenarist al filmelor, prietenul nostru drag. Primul film, un documentar ,, Cuibul de cuci ” ne-a adus în faţă lumea tristă şi hâdă a alienării, într-o lume a noastră, departe de a fi mai sănătoasă decât cea din film.

O lume adevărată, palpabilă, dar de care ne ferim neignorând-o totuşi. Un film premiat în ţară şi străinătate. Dură e realitatea privită de aproape în ochi. Colega noastră, Livia Dimulescu a plâns tot timpul. E mai sensibilă ca mine…A urmat apoi, al doilea film, înaintaşul lui ,, Las Fierbinţi,, un film care i-a adus satisfacţii naţionale şi internaţionale celebrului nostru contemporan.

Dar, dacă stăm să contabilizăm , ce film făcut de el, nu i-a adus satisfacţii ?… Bravo, Cătălin Apostol, ne mândrim cu tine. Un film bine tensionat, bine gradat, cu umor şi tristeţe, intitulat ,,O zi bună” Numai o zi bună aşa ca aia să nu fi avut, dar ironia face parte din viaţă şi Cătălin ştie asta .

A fost aplaudat la scenă deschisă, s-au făcut poze, s-au dat întâlniri, s-a mers la bere, s-a comentat şi pe acolo, că aşa-i firesc, să combaţi din orice poziţie. O seară plăcută. Păcat că nu veniţi în număr mai mare. Este o bucurie pentru noi să avem musafiri. Nu suntem gazde nici simandicoase , nici pretenţioase şi firesc, ne plac musafirii. Veniţi fraţilor că nu aveţi ce pierde…Din contră. Vă pup pe frunte…

(Dan Minoiu)

mai mult
Grupul de la Ploiești

Poneii, intr-o buna zi…

ponei_taulet_7_feb_17

Deunazi, stateam de vorba cu un foarte, foarte bun prietin, asa cum ar spune un moldovean neaos, intr-o noapte cu ger si vifor si cu un pahar de vin bun in fata, la caldura casei…

Dupa rasete si cimilituri, el ma intreba printre altele de o maniera serioasa  cum mai merge viata pe sus.

Oooo !!! Viata pe sus pluteste si este calare. Calare in permanenta.

Intrebarea : Cum adica???

Pai, tu nu stii??? Inaltul este populat  de  ponei, de multi ponei.

Contrariat, tovarasul meu intr-o noapte de iarna : Ce ponei, despre ce vorbesti ???

Poneii… Fiinte fabuloase  care umplu Susul cu tropotele lor micute, precum inorogii, padurile si raurile…

Ei circula Sus pestrazi si acum incep chiar sa isi faca si autostrazi speciale pentru piciorusele lor vanjoase si scurte. Au instalat chiar semne de circulatie. Unii vor chiar sa fie politisti la circulatie. Iar altii, jandarmi. Insa niciunul, politician sau presedinte.

Pretinul meu din seara viforoasa mai ntreaba daca ei au case, proprietati, mosteniri, samd…

Nuuuu !!! Nicidecum ! Sus, nici nu se pune vorba ! Ei nu au nevoie. Nu au nevoie decat de strazi si autostrazi pavate cu flori si insoleite. Atat vor.

Pai si in rest ce fac ?!

Pai se ocupa de minunatele lor culori.

Pai cum adica ?! pai uite asa, foarte simplu : aerul sus este mult mai colorat, iar ei cu ochii lor mari si blanzi privesc cu lacrimi dulci care curg si ele de asemenea in culori. Atunci coamele, care dealtfel sunt foarte bine pieptanate si cat mai lungi scutura si ele culori.Ei nasc curcubeele pe ceruri. De fapt ocupatia lor de baza este aceasta. Aranjeaza culorile si se ingrijesc de curcubee.

Ei au blanite sidefii, iar din coamele lor pornesc asa usor catre lumi curcubeele cu toate culorile ceresti.

Unii cand sunt mai suparati pentru ca nu au reusit sa fie politisti sau ce voiau ei in jandarmerie, isi mai pun in coame niste flori aduse d-aiurea de vanturi si vifore.

Dar sa vezi ce copitute au… aurete si cochete. Cu acelea bat in poarta cerului pentru aprovizionerea cu culori. Si daca nu se intampla nimic, nu, nu ei nu fac greva, ci dau o raita pe la sfinti si fac… Ce ? Comunicare, Domnule !Sunt maiastri  in treaba asta.

Dupa ce rezolva cu toate aceste chestiuni, incep sa verifice daca este ordine in acareturile micilor zane. Ca astea sunt cam deocheate. Lasa totul vraiste, zicand ca ele zboara cu bagheta sa adoarma copiii seara. Dar de fapt ele umbla creanga, pana le ia durerea de cap.

La un momendat, unul care s-a vrut lider al poneilor venise si el cu idei dintr-astea pamantesti : improprietarire, legislatie, strategie, pacea mondiala, etc. .

Si atunci s-a vazut un mare lucru : ceilalti i-au spus raspicat ca ii vor ridica  asa,simplu culorile, caci intre noi fie vorba, fiecare este responsabil cu anumite nuante. Ala, liderul s-a sucit, s-a rasucit, s-a burzuluit  si pana la urma a lasat coama balta.

Dom’le, noroc ca e iarna afara si e vifor, caci altfel i-am vedea si noi cu ochiul liber, daca am fi atenti. Asa nu ii auzim decat tropotind.

Tropotit linistit cu muzica aleasa.

(Mihaela Popescu TAULET)

mai mult
Grupul de la PloieștiPromovate

Ghid de tortură pentru soţ, iubit, amant

ghid_tortura_taulet_3_februarie_2017

Acest ghid nu se doreşte a fi decât un îndrumar prealabil pus în slujba doamnelor şi domnişoarelor pentru a le călăuzi pe drumurile necunoscute ale iubirii şi amărăciunii…

Să purcedem deci:

– Când El, soţul, îţi spune: „Dar de ce mă torturezi, dragă?” (discuţii despre modă, coafor, cheltuieli, maşină buşită… indexul poate continua).

Tu, tabloul perfect al inocenţei şi al calmului, fără a te enerva sau a remarca faptul că nu te ascultă şi că este cu ochii beliţi în televizor, la ştiri sau spre o altă preopinentă, vei răspunde ferm, dar melodios:

„Iubire, te întreb pentru că nu ştiu ce să fac şi am nevoie de sfatul tău înţelept!” Şi, strâns cu uşa, va fi nevoie să dea sfaturi.

– Când El, soţul, este bolnav şi anchilozat pe canapea, în pat etc. şi urlă şi plânge ca un copil, implorându-te să te prefaci în infirmieră… Nu vei spune nu şi nu vei ţipa că te-ai săturat.

Melodios şi de data aceasta, glasul îţi va cânta şi vei pleca gătită top către farmacie sau pentru a aduce nu ştiu ce cutare medic, pe care îl ştii printr-o cunoştinţă şi aceasta ţi-a zis că este eficient. După, ieşi frumuşel pe uşă şi suni repede o prietenă sau un prieten şi vă vedeţi la o cafea de taclale. După vreo două, trei ore treci şi pe la farmacie şi cumperi o sacoşă de algocalmine, nurofene, paracetamoale, pansamente de stomac etc… şi revii senină acasă.

Inevitabil, el va fi îmbufnat şi furios, urlându-ţi: „Dar ce ai făcut atâta timp? ai fost pe Luna să cauţi medicamente şi medic?”.

Tu, calmă, inocentă ca întotdeauna, răspunzi cu iubire, că în trafic ţi s-a oprit maşina sau autobuzul a avut pană şi numai cu nişte persoane de Doamne Ajută ai ieşit la liman. Dar că ai alergat cât ai putut de repede către el, ştiindu-l în suferinţă, acest lucru nefiindu-i, de fapt, caracteristic.

– Când vrea să facă amor seara, noaptea, iar toată ziua a ţipat ca un nebun, nu vei zice că te doare capul. Nu. Vei fi drăgălaşă, cerându-i o poziţie nemaivăzută, nemaipomenită, de coțopeneală. Despre asta ai citit într-o carte mai veche de kamasutra, nu din ediţiile astea noi, contrafăcute, şi ai dori ca să se întâmple aşa. Sau ai dori, dar ar fi bine să vă îmbrăcaţi şi să căutaţi un alt loc prielnic: pădure, tomberoane, staţia de autobuz etc…Utilizaţi imaginaţia. Şi veţi constata că minunata apetenţă pentru datoria conjugală în poziţia misionarului sau alte câteva clasice poziţii va dispărea. După, urgent: de găsit un amant drept antidot.

– Sunteţi în divorţ. Case, acareturi, copii la mijloc, un câine, o pisică etc… multe de împărţit. Amanta avidă, ca un animal de pradă. Pentru a fi lucidă în prima instanţă, recomand amant ca antidot.

După certuri, lupte care mai de care cu avocatul lui – unul mai breaz unul decât altul -, lăsaţi lucrurile la foc mic şi reveniţi către preopinent, desigur, cu voce melodioasă, dar fermă, spunându-i că aţi reflectat la chestiune şi că aţi avut, aşa, ca o revelaţie: v-aţi gândit profund, v-aţi rugat, aţi vorbit cu părintele duhovnic şi aţi ajuns la concluzia că pentru o amantă, aceste lupte sângeroase intestine nu sunt necesare. Şi, în consecinţă, nu mai sunteţi de acord cu divorţul.

Să vedeţi după, fibrilaţii!! Iar în timpul ăsta, amanta poate rămâne la locul ei respectabil de amantă. Îi permiteţi.

– Când trebuie să plecaţi în concediu şi trebuie să vă hotărâţi asupra unei destinaţii. Inevitabil, încep discuţiile de genul: că alegerea mea e mai bună, ba nu, a mea etc. Că aia a ta e prea scumpă. Tu vei zice că nu mai vrei să te întâlnești şi anul ăsta acolo cu Popeştii, Georgeștii… pe care i-ai mai văzut şi anul trecut…

Atunci, soluţie: după ce ai avut câteva lacrimi în ochi scoase cu o ceapă tocată, delicat şi ferm, ve începe comunicarea absolutistă. Vei spune că dacă nu va fi aleasă destinaţia ta, tu rămâi acasă. După două zile de bufnituri şi mormăieli, va ajunge la concluzie că cea mai minunată tortură este să meargă unde doreşte sufletul doamnei.

– Când trebuie înlocuită maşina. Cu care tu, în principiu, te deplasezi cu copii la şcoală, cu câini şi pisici la veterinar, bineînţeles că el, bine intenționat de altfel, va alege din motive de economie un fel de mobiletă.

Veţi vizita nenumărate parcuri auto şi el va găsi de cuviinţă că aia şi aia e cea mai bună, că deh, se pricepe la motoare. Dar tu nu vrei şi nu eşti de acord cu niciuna din variante. Şi dacă nu vrei, nimeni nu te poate obliga. Şi atunci îi vei spune pe acelaşi ton ferm că te-ai decis la o bicicletă Decathlon cu numeroase opţiuni şi scaune de purtat copiii şi genţi ataşabile pentru cumpărături, animale, ghivece şi altele. Şi pleci tu îmbufnată de data asta.

Vă garantez rezultatul.

În consecinţă, subiectele pot fi numeroase cum ar fi :
– alegerea şcolilor pentru copii
– alegerea prietenilor
– florile pentru nunta finilor
– alegerea filmului care trebuie privit
– rochia care este nepotrivită, ca şi coafura
– faptul că vii tu prea târziu de la muncă
– faptul că vrei la spa şi nu la un grătar în pădure
etc., etc.

Sfatul general este: păstraţi-vă cumpătul, băgaţi capul în frigider, vorbiţi cântat şi alegeţi cea mai fermă metodă de tortură. Dacă nu funcţionează, atunci nu vă rămâne decât argumentul cratiței în cap în timpul somnului.

Seria următoare va face referinţă la torturarea iubitului şi, eventual, a amantului.

Experimentare plăcută.

(Mihaela Popescu – TAULET)

mai mult
Grupul de la PloieștiPromovate

Pătrunjelurile Pisicilor

patrunjelul_pisicilor_29_ianuarie_17

A stat şi a ascultat ore în şir vocea de dincolo de telefon. Orice i-ar fi spus ea, nimic nu era în regulă. Tot ce putea spune despre ea e că era o pisică de interior şi că atunci când ieşea aşa, frumuşel, din căsuţa pisicilor periate şi deocheate, un tigru nu-i făcea frică.

El vorbea continuu. Fără şir. La un moment dat, ea închide telefonul blestemat, pur şi simplu. Nici aşa nu e bine. Telefonul nu mai sună, însă încep mesajele fără şir. Din amuzament, începe să răspundă. Parola anului: pătrunjelul!!!

Ce putea cere ceva mai complicat unuia ca el? El, acela, nesperatul, favoritul să poată rezista în faţa cererii unui pisici de casă: rămâi cu mine două zile în casă ca să râdem şi după, dacă te rog să cumperi pătrunjel, să nu te superi…

În teorie, nu e complicat. În aparenţă, DA. De unde vine contradicţia favoritului, nesperatului, frumuşelului???

El îi spune cu glas tare :

„Dom’le, dacă e iarnă, unde găsesc, draga mea, pătrunjel?!”

Pisica de casă, ştia EA. Însă scuturând fin din clopoţelul ei încheiat cu colier verde la gâtușor, spune :

„Iubire, nu am idee, însă ieşi tu, afărică şi caută! Întreabă călătorii, întreabă alte pisici de tomberon, întreabă vânzătoarea de la brutăria din colţ şi poate avea-vei un rezultat. Dacă nu, ajungi în Piaţa Parlamentului şi acolo, cu siguranţă, vei avea răspuns şi vei şi găsi.”

Cu inima grea şi îndoită, el se avântă în geruri, cu lacrimi care nu reuşeau să urce paneaua ochiului, gândindu-se cu amar la pisica de apartament. Tortură curată.

Între timp, ea cânta şi îşi lingea lăbuţele… aşteptând pătrunjelul!

Apăi, trecu o zi, trecu o noapte, trecu iar o zi şi iar o noapte, trecură nouă şi multe nenumărate, iar el, nesperatul, favoritul, frumuşelul, nimic. Nici el şi nici urmă de pătrunjel.

După ce miorlăi cu plânset amar, îşi scutură clopoţelul, îşi şterse ochii de ametist şi se gândi repede că nu-i bai. De fapt, înainte, pe vremuri, frumoşii ăştia plecau în cruciade. Unii crăpau, iar alţii se întorceau victorioşi şi aveau încă mult chef să cultive… pătrunjel. Cât despre stat în casă, nu mai vorbim! Nicio ezitare!!

Astăzi, iaca, na! Păi, uite-aşa devii feministă, îşi spuse ea. În cele din urmă, se hotărî să îşi ia mantoul şi să iasă ea însăşi în căutare de pătrunjel.

Merse ce merse prin ninsoare, până ajunse pe bulevardul din centru. Şi când, acolo, ce să vază?

Iubitul, nesperatul, favoritul, frumuşelul trecea într-o caleaşcă în braţe cu o pisică de tomberon. Şi culmea! Caleaşca era plină de pătrunjel!!!

Îi veni să se tăvălească pe jos, când simţi o bătaie uşoară pe umăr. Se întoarse şi ce îi fu dat să vadă?!

Unul mai frumos, mai vânjos şi mult mai surâzător şi mai puţin miorlăit îi întindea un buchet smaraldit de-adevăratelea de pătrunjel.

Morală: Să nu fii pisică de casă atunci când nu trebuie!
Și-am încălecat pe-o șa şi v-am spus povestea-aşa!

(Mihaela Popescu – TAULET)

mai mult
Grupul de la PloieștiPromovate

Memoria culturală -Theodor Vasilache, poetul cuvintelor de veghe

poem_cuvinte_de_veghe_17_ian_2017

Theodor Vasilache (născut în 1942, la Ploiești) a făcut studii de germanistică la Cluj și București. În anii 1960‑1970, profesor de engleză și membru al cenaclului și boemei literare din orașul natal. Debut în primul număr al României literare în 1968, sub auspiciile și prezentarea entuziastă a maestrului și prietenului de mai târziu, Geo Dumitrescu.

În perioada cât a trait la Ploiești este unul dintre personajele de prim plan al Cenaclului I.L.Caragiale. Bibi cum îi spunea prietenii, era pe atunci, adică prin anii 70, o autentică figură de boem, înconjurat de o mica gașcă de admiratori,cu care se etala , prin cafenele și grădini de vară, după furtunoasele ședințe de cenaclu

Deranjat de atenția specială de care „se bucură” pe lângă organele de supraveghere și intimidare, mai ales după moartea foarte mis­terioasă a prietenului și colegului de cenaclu Helmuth Weber, în 1978, „rupe rândurile” și fuge în Occident. Se stabilește cu familia la Hanau, unde lucrează douăzeci de ani ca profesor.

În 1990, la chemarea prietenilor literați Laurențiu Ulici, Nicolae Prelipceanu și Petre Stoica, nu dă curs îndemnului acestora de repatriere, însă se reapucă de scris cu forțe noi și publică șapte cărți: Fiul Risipitor (Cartea Românească, 1994), Turnul Babel pe Main (Cartea Românească, 1995), Spectacol Împotrivă – Gegenschauspiel, volum bilingv, traducerea germană de Horst Samson (Kriterion, 1996), Carnaval la Gurile Dunării (Cartea Românească, 1997), Primul Milion și alte Fantasme (Kriterion, 1998), Fantasme la Gurile Dunării (Vinea, 2002), Fantasme din Lumea Cealaltă (Vinea, 2003), Fantasme, oglindiri, înscenări (Paralela 45, 2012), Fleurs du mal(heure). Flori de ceas rău (Paralela 45, 2013).

Călătoreşte mult în Europa şi frecventează diverse cercuri literare, îndeosebi pe cele ale scriitorilor germani emigraţi din România (Herta Muller, Horst Samson, Johannes Lippet etc.). Face parte din PEN-Clubul german.

(Documentare Ioan Vintilă – Fintiș)

 

SCRISOARE DE ACASĂ

 Nimic nu se mai aseamănă cu ceea ce a fost,

deși nic n-a fost clintit din vechea alcătuire…

Poate doar portretul lipsește de pe perete

dar nu și cuiul din suflet.

 

Oamenii aceștia care au fost, care sunt încă,

maieștri în arta travestiului, ies pe scena mare a străzii

atât de distrați încât nici unul nu pare a-și mai aduce aminte

cum a fost îmbrăcat prima oară…

Și asta acum, la ora 12 în Europa, unde cam peste tot

lumea se schimbă să coboare la masă…

 

Ei singuri, pe inima goală,

în bucătăria țării stau și discută

proiecte de schimbarea pașnică a meniului

în funcție de nervozitatea pieței de-aiurea sau

de apatia aragazului de acasă…Sfânta cale de mijloc :

nici Mc Donald dar nici supa cu steluțe de general,

și  totul după rețete de mult compromise…

 

Și iată iată bărbatul acesta cu ochii în lacrimi

nu e nimeni altul decât călăul, care parcă nici

nu ar mai tăia capete, ci doar ceapa – mărunt, mărunt…

 

 PRÂNZ DE BINEFACERE

 

Duminica după liturghie

dăm buzna în sala de mese

ca să mâncăm și să bem creștinește

pentru aproapele mai puțin norocos

din Bosnia, Somaalia, etc…

 

Strecurăm niște bănuți într-un plic

și ne punem pe treabă

mâncând și band ecumenic, cum spuneam

pentru fratele mai vitregit

întru Christos, Mahomed etc…

 

Uneori, nici nu mai știm exact

pentru cine ne ghiftuim;

adică urmează să îi aducem

o rază de soare în viață…

( cu-atât mai mult cu cât, adesea,

burta lui lui sfârtecată tot n-ar putea

să rețină aceste bucate sau băuturi…)

 

Sunt și unii obosiți de-a mai da,

argumentând că, în definitiv, nici pentru ei

nu prea mânâncă sau bea

aproape nimeni în lumea a treia;

( și poate pe bună dreptatae… )

 

Noi însă, cei mai mulți, după slujbă

continuăm să mâncăm și să bem

convinși că-n trupurile noastre greoiae

locuiește Bunul Samaritean

cu tot neamul lui,

confortabil…

 

POVESTE DEGEABA

 

Nu-ți mai răci gura cu povestea

nemaipomenitelor aventuri

ale Măiestriei

în țara ei etern călătoare

pe schimbători curenți de aer.

 

Și nici, când obosiți

dăm prin colțuri de somn,

nu ne mai fredona sub ferestre

din strania muzică

a sferelor.

 

Fiindcă, imuni la ficțiune

noi nu cunoaștem lumea

decât din impactul direct,

nădușit,

în lucrurile crude ale ei…

                    (Din volumul Spectacol împotrivă, Kriterion 1996)

mai mult
Grupul de la PloieștiPromovate

Memoria culturală – Sorin Vânătoru, omul strigăt, poetul visător

vanatoru_poem_17_ianuarie_2017

Sorin VÂNĂTORU – Născut în 9 iulie, 1954. Licenţiat în psihologie, studii autodidacte de filozofie şi ştiinţe, membru al Grupului de Studii Interdisciplinare Ploieşti, vechi membru al Cenaclului I.L.Caragiale( aprox. din 1971). La vârsta de 18 ani publică în revista „Luceafărul”, în pagina condusă de Geo Dumitrescu, un poem.La acea vârstă este apreciat de scriitorul Coman Şova, de la revista “Amfiteatru”. Mai târziu, peste ani, scriitorul Nino Stratan îl prezintă în revista „Contrapunct” din Bucureşti.

Este foarte bine primit de criticul Alex Ştefănescu care scrie:

“Însemnările lui Sorin Vânătoru atrag imediat atenţia şi impresionează prin îndrăzneala şi impresia de noutate pe care o provoacă dramatismul gândirii, prin paradoxurile spectaculoase, deloc ieftine, prin expresivitatea energică a formulărilor.

Autorul loveşte năpraznic, cu un baros de oţel, în stratul de idei pietrificate pe care alţii le consideră incontestabile şi, chiar dacă nu reuşeşte să le disloce, măcar face să sară din ele scântei. Poezia sa este un alcool tare. Te ameţeşte şi îţi creează un fel de dependenţă. După ce termini de citit un poem simţi nevoia să mai citeşti unul. Prin comparaţie, versurile multor autori de azi încep să ţi se pară apă chioară.

Se mai remarcă sensibilitatea faţă de suferinţa umană, umorul de idei, de o rar întâlnită fineţe.”

Criticul literar Puiu Spiridon Damian:

„un „tenor al cuvântului”, cu o vocație ieșită din comun. Chiar Nino Stratan aprecia, spunând: „Dacă acest om trăia într-un mediu media mai dezvoltat, cultural vorbind, cred că ar fi fost o vedetă reală” a completat Puiu Damian.

Prof.Nicolae Stanciu:

„Trebuie să spun că Republica de la Ploiești, este o republică culturală. Acest Sorin Vînătoru este o latură specială. Negativist, nu acceptă tiparele, modelele anchilozate, și atunci vine și le dinamitează „

Scriitorul Ion (Nino) Stratan :

„Sorin Vânătoru este un fantast decis. Viziunile sale se structurează în discursuri apoftegmatice, mustrătoare, poezia sa este obsesia unui „illo tempore”, în care reflexivitatea, schimbarea codurilor şi intertextualitatea se găsesc la mare preţ. Făcut pentru poezie, văzând în ea un mod de existenţă, Sorin Vânătoru adaugă aerului de Ecleziast într-o lume pragmatică, imagini mişcătoare ale obiectului contestat. Eul său lărgit, Eul său bun,  sfărîmă barierele singurătăţii unui împătimit al moralei într-un limbaj meandrat, sarcastic şi adesea autoironic, pentru a spulbera aerul de rigiditate. „Cearta” sa este cearta noastră cu cele văzute şi nevăzute, cu sentimentele şi cu limbajul, deci o continuă apropiere a limitelor care nu ne limitează.” Revista “Contrapunct”-Bucureşti.

A publicat două cărţi(spune ca mai mult citeşte decât scrie):

O carte de poeme, însemnări şi eseuri literare,-“La capătul răbdării”-şi o carte de filozofia ştiinţei ,în care trece în revistă şi comentează tehnicile predictive, iar în partea a doua a cărţii interpretează faptele de conştiinţă în raport cu moartea şi neantul.

(Documentare Ioan Vintilă – Fintiș)

 

Acum e momentul !

 Nu, Doamne, n-am să înlocuiesc nicio literă din Cuvîntul Tău nemaipomenit,

ba am să înlocuiesc!

Mereu între Rai şi Iad la masa de scris,

mereu în pariu cu Tine pe muchie de cuţit,

între mine şi Tine mereu am strigat „Acum e momentul ! „, „Acum e momentul ! “

şi mă prăbuşesc în oligofrenie, ca într-o supremă rugăciune!

 

Cearta oamenilor cu Dumnezeu

                                                 (fragment)

Suntem o  halucinaţie  a  memoriei  tale,

deraiaţi  în praful şi pulberea trupurilor noastre !

uciderea  noastră  sporeşte  începături  nescrise,

mai  siguri  de  vinovăţia  risipirii

decît  de  întinderile  începutului  de  lume,

cu toţii am fost  provocaţi să  ispăşim o străveche confuzie,

docenţii  supravieţuirii  spre tine se înalţă !

 

EU  SÎNT ALFA ŞI OMEGA,

SALVAREA  VOASTRĂ  E-N  BLESTEM,

ŞI  TOTUL  VA  URMA

VOI  NU TRĂIŢI SEMNUL,

SEMNUL  MEU  E  DINCOLO  DE  MINE,

V-AM  DAT  O  REALITATE, DAR VOI AŢI ELIBERAT EXILUL,

LA CE BUN LUCIDITATEA,CÎND TOTUL EXISTĂ ?

VĂ  ÎNTREB  CE  E  OMUL  ŞI  SPUNEŢI  CĂ  E  TÎRZIU,

VĂ  ÎNTREB  CE  E  APA   ŞI  SPUNEŢI  CĂ  AŢI  UITAT !

dar  existenţa  ne dă ocol

boala şi moartea  ne  arată  calea  învingătorilor

viaţa ne putrezeşte

în carcera  tuturor  simţurilor plus unul,

şi  lăuntrul  nostru  e  inundat  de  fierăraie,

ARBORELE  MEU  FULGERĂ

DIN  NELOCUITA  VOASTRĂ  SURPARE

IN NOMINE  IN NOMINE  IN NOMINE

VEŞNIC  AM  FOST  MUT  PENTRU  A  VORBI

EU  SÎNT NEANTUL  DE  A  CUVÎNTA

NEANTUL  LIBER,

VOI  CĂUTAŢI  UN  GRĂUNTE,

ROTINDU-VĂ  CU  FIEREA-N  VOI

PÎNĂ  LA  SECĂTUIRE

MATEMATICII  MELE  I-AŢI  GĂSIT  NIMICNICIE

ŞI  AŢI  RĂMAS  SOLDAŢI  AI  LIBERTĂŢII

INUTILI  ÎN  MIJLOCUL  FRIGULUI  !

CINE  VĂ  APĂRĂ ?

UNDE  ERAŢI

CÎND  BURNIŢAM  PESTE  VERTEBRELE VOASTRE ?

VEŢI  RĂMÎNE

TIFLE  SÎNGERÎNDE  LA  RĂSCRUCILE  EXISTENŢEI

VOI  ÎNŞIVĂ  O CONJUNCŢIE

ÎNTRE  PERFECŢIUNE  ŞI  VILEAG

NEMURITORI  DE  RÎND  LA  DREAPTA  SFIDĂRII

ASCUNDEŢI  LANTERNE  ÎN  LUMINĂ

AŢI  SUFLAT  PESTE  SPIRITUS

ŞI  AŞCHII  VĂ  SAR  DIN  NĂSCARE

UNGHIILE  VI  SE  ÎNFIG  ÎN  DEGETE

DEGETELE  SE  ÎNFIG  ÎN  URLET

AŢI  DESPUIAT  TEXTELE  NINSORII

ŞI  STÎRNIŢI  NISIPURI  UNDE  NU  PUTEŢI  AJUNGE

NU VEI AFLA SEMNUL,

OMULE -VAERULE !

 

Auschwitz

Am fost împins pe marginea gropii, plină cu cadavre.În aşteptarea glonţului, am zărit, pentru o fracţiune de secundă, intelectul lui Dumnezeu, avea o mutră de tarat mintal, se uita la mine chiorâş, ce, nu mă recunoşti ?

N-am apucat să-i zic ceva verde în faţă. Au aruncat var peste mine. M-am destrămat şi-am început să mă scurg la rigola divină.

De atunci, scriu continuu.

mai mult
Grupul de la PloieștiPromovate

Reţeta zilei: delicatese de divorţ

repere_taulet_16_ianuarie_17

Sunteţi în divorţ? Şi ce dacă?

Veţi ajunge să distilaţi în urechile dumneavoastră, mai uşor sau nu, invitaţii anulate, promisiuni nepromise, proiecte de baluri, de vacanţe care nu se vor face nicăieri. De ce? Un divorţ e un divorţ. Toată lumea înţelege, însă agenda prietenelor devine din ce în ce mai mică.

Nu vei mai fi invitată la dineuri, cocktail-uri şi ale prostii de genul ăsta. Chiar dacă ai copii lângă tine şi te ocupi, nu eşti iertată. După, vei avea o serie de invitaţii pe la înmormântări, parastase, slujbe. Nimic rău. Însă prietenele tale vor fi invizibile. Nu vei fi niciodată invitată unde sunt familii definite. Pentru că domnilor nu trebuie să le sară ochii. Săracii! sunt ţinuţi într-un fel de rezervaţie natural-matriarhală, ca nu cumva să pleci la sfârşitul dineului cu chelul sau grasul preferat la subsuoară.

Un alt deliciu: telefoanele aşa ziselor prietene, feisbukuri şi alte prostii, pentru a afla ce faci tu şi pentru a transmite dezinteresate viitorului ex-soţ, buletinul de ştiri. Magnific.

În timpul ăsta: copiii cresc, te zbaţi cu proceduri, facturi. Moralul poate merge. Ai lângă tine copiii, uneori împotriva ta… Să nu uităm de conceptul divorţ…

Şi telefonul sună cu întârzieri şi scuze.

În ceea ce mă priveşte, aceste penibile căutări de explicaţii m-au făcut întotdeauna să râd.

Mă duc în bucătărie, tai o felie de şuncă cu ceapă la cinci dimineaţa, beau un pahar de lapte bătut şi râd şi o iau de la început.

Morală: O femeie divorţată de iure et facto, la fel pentru una pe care a divorţat-o moartea, nu poate rămâne singură decât dacă îşi impune.

În rest, îi rămân toate acele anotimpuri pe care nu le-a trăit înainte, deltele de ger şi soare, cuvintele care se mişcă, nopţi senine cu lumini pătrunse, cuvintele oamenilor, cu sens sau fără sens… Vara, teii, salcâmii,

râurile, munţii, salcâmii…

Toate rămân.

Şi iubirea vine.

Pe cărare.

(Mihaela Popescu – TAULET)

mai mult
Grupul de la PloieștiPromovate

Deşertul plecărilor

articol_taulet_6_ianuarie_17

mihaela_tauletEa trăia într-un oraş. Un oraş destul de vechi. Avea casă pe o stradă principală. Una din cele mai frumoase case. Cu arabescuri în arcade şi coloane la balcoane. Flori, nu. Vitraliile nu pemiteau.

Îmbrăcată în straie de brocart, în fiecare zi păşea cu picioarele-i mititele dintr-o încăpere într-alta. Aranja lucruri, diverse obiecte… porţelanuri, statui, sipete, statuete, cântece, acorduri…

Însă tot ce atingea cu mâinile ei devenea aur. De unde casa era plină de bogaţii nemăsurate. Chiar şi strugurii de pe mese nu mai puteau respira de-atâta aur.

Într-o bună zi, edilii oraşului împreună cu alţi cetăţeni au bătut la porţile mari. Ea, ocupată pentru a aranja şi ramifica diverse lucruri şi obiecte cu mânuţele ei, a deschis cu întârziere.

Oamenii nerăbdători au năvălit de-a valma înăuntru. Ea a rămas afară. Şi a văzut cum toată casa ei era devastată de lăcomie. Cu părul ei de aur şi veşminte de brocart a trecut strada vis-à-vis. Îngheţată, privea la cei care se luptau în casa ei pentru Aur.

Tristă, a plecat mai departe. Spre Oraş.

Dispăruse.

După ce toată lumea a împărţit totul din casa ei, totul ieşit din mânuţele ei, au început să întrebe: şi acum??

Acum, cum facem aur ?

Fata cu mâinile de aur nu mai era nicăieri.

*

Ea era ea cu el. Şi erau bine. Cântecul lui era vis pentru auzul ei. Mâinile ei mângâiau braţele lui şi prefirau aur. Au trecut secole şi nu se mai despărţeau. Amalgamaţi de-atâta dor, zâmbeau şi râdeau întruna.

Într-o bună zi, un vânt rău a venit. El a plecat până jos, pe pământuri. Ea a zis că rămâne acolo, sus, şi că îl aşteaptă.

Au trecut iar secole şi el n-a mai venit către sus. Ca niciodată, ea aştepta. A tot aşteptat, până când a considerat că e cazul să coboare să îl caute. Poate o fi păţit ceva.

Jos. Ea, cu părul ei de aur şi cu mânuţele ei.

El, undeva pierdut în labirintul oraşului. De vorbă cu cetăţenii oraşului. Despre orice.

Îl cheamă cu iubire. El se uită la ea cu ură şi îi aruncă în faţă: „Faci aur cu mânile şi eu nu ştiu? E, da! Acum ştim cu toţii cine eşti!”.

Ea îl priveşte mută, fără a putea scoate un cuvânt. Îl iubea. Cu adevărat. Era pierdută fără el. Era în pielea ei. Îşi măsurase paşii după paşii lui.

Ea: „Iubitul meu…” . Cu un gest larg el îi spuse că toată povestea lor de sus s-a terminat şi că, de fapt, ea poate pleca unde o vedea cu ochii.

Ea n-a înţeles de ce el, iubitul ei din secole, o aruncă aşa, departe…

*

Pentru că mâinile ei cântau aur, glasul ei era aur, iar lacrimile ei făceau să curgă aur pe obraji…

El a rămas jos. În oraşul – cetate. Ea, singură, cu cărări de deşert în faţă. Din nou către în sus.

Morală: Coborâm Paradisul, precum trapeziştii de circ, pentru Unul, pentru El, pentru Acela. Am ales a părăsi Cetatea cu secole înainte tot pentru El, pentru Unicul, pentru cel mai Minunat. Iar într-o zi oarecare, sub un pretext oarecare, El va uita Paradisul unde ea cânta deunăzi, numai pentru el…

Atunci aurul din lacrimi dispare, iar mâinile le vom îmbrăca cu mănuşi. Pentru a evita ca tot ceea ce atingem să devină aur. Iubirea nu trebuie să poarte aur. Pentru că Iubitul e Obosit.

Şi călătoria către În Sus reîncepe cu glas şi suflet îngheţat. Dar reîncepe…

*

Uneori, dimineaţa, ne trezim cu anunţ de dispecerat: „Am terminat. Nu te mai vreau.”. Tu, năucă, nu pricepi nimic din toate acestea. Tu te plimbai prin poveste. Paralizată, nu mai ştii ce poţi face şi cum ai putea repara acel ceva de care nu ai cunoştinţă.

Vei trece deşertul şi vei regăsi drumul. Fără lacrimi şi fără alte căutări.

(Mihaela Popescu – TAULET)

mai mult
Grupul de la PloieștiPromovate

Memoria culturală – Victor Sterom, poetul ca un semn pe clipă

no thumb

victor_steromPseudonimul lui Ion Vergu Dumitrescu, n. 14 februarie 1937, Mizil, jud. Prahova, d. 10 august 2014, Ploieşti. Poet, prozator, critic literar, publicist. Fiul Mariei Dumitrescu şi al lui Terente Filimon. A studiat la Liceele “I.L. Caragiale” şi “Mihai Viteazul” din Ploieşti. A urmat cursurile unei şcoli postliceale de petrochimie. A debutat cu versuri la Familia în 1965, iar în volum, cu numele lui real, în 1974 la Cartea Românească – În iarna cu fluturi albaştri. A colaborat la publicaţiile Viaţa românească, Ateneu, Tomis, Luceafărul, România literară, Orizont, Tribuna, Cronica, Steaua etc. A iniţiat şi condus publicaţiile Sinteze, Sinteze literare, Esteu şi Poarta sărutului. A iniţiat Grupul de la Ploieşti, din care au mai făcut parte Ion Vintilă Fintiş, Marius Bunea, Stelian Stan, Vladimir Deteşanu. A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România (din 1994) şi al Societăţii Scriitorilor Târgovişteni (din 2008). A fost distins cu premiul filialei Braşov a Uniunii Scriitorilor din România în 2001 şi 2004, cu premiul “Opera omnia” al aceleiaşi filiale în 2012. A fost laureat al festivalurilor de literatură “Lucian Blaga”, Sebeş (1993) şi “Nichita Stănescu”, Ploieşti (2007).

OPERA: În iarnă cu fluturi albaştri (1974); Rana (1980); Durata (1982); Semn pe clipă (1987); Pauza dintre crime (1990); Interior (1991); Umbre pe faleză (1991); Nemărginire (1992); Labirintul alb (1992); Agonia Templului (1993); Culorile sparte (1993); Mac, Ham şi Cucurigu (1993); Poeme fără timp (1994); Roata durerii (1995); Borne (1996); Sintonia (1996); Fumul (1997); Convoiul (1997); L’Ombre parlante (1997); Destinul umbrei (1998); Esteu (1998); Deasupra tainei (1999); Nimicul ca o cruce (2000); Memoria sferei (2000); Gânduri în oglindă (2001); Banca de metafore (2002); Răscruci (2002, reed. 2007); Praguri şi trepte (2003); Naufragiul (2003); Casa cerului (2006); Litote (2009); Ispitele clipei (2009); Treptele (2010); Geometria fumului (2011).

REFERINŢE CRITICE: Eugen Simion, Dicţionarul general al literaturii române, editat de Academia Română; Laurenţiu Ulici, Mircea Moga, Mircea Ciobanu, Alina Hristea, Ioan Moldovan, Lucian Chişu, Gheorghe Grigurcu, Horea Poenar, Iulian Boldea, Victor Cubleşan, Mona Mamulea, Constantin Trandafir, Tudor Cristea, Ioana Dana Nicolae, Marian Chirulescu.

(Documentare, Ioan Vintila Fintis)

 

ÎN ZAREA CELELATEI VĂI

din timp în timp ies fumuri prelungi

din spinarea colinei. un gândac, o lăcustă.

un cărăbuș. se topește iarba sub pasul trecătorului.

văzută din vale, ai credința că fumegă

o așezare de oameni preistorici. te apropii

și nu vezi nimic. doar măceșii răspândiți

ici-colo și câte-un șir de furnici, un gândac,

o lăcustă, o pasăre.cineva va spune :

aici au fost cruci de lemn albastru înfipte

în coastele colinei dar ele s-au dus

în adânc. Și pasul trece

mai departe. ochiul trecătorului

se întunecăpuțin apoi se luminează

în zarea celelaltei văi.

 

DOAR ATÂTA ȘTIA DESPRE SINE

simplu se cucerea într-un fel straniu

dar mulțumindu-se ajunse la capăt și spuse

că de unde vine nu-și mai aduce aminte

acolo lăsase un câine și-o broască și-o pisică

dar toate lucrurile lui sunt peste tot răspâdite

iar acum bate vântul – e noapte și-ar vrea să ne spună

că întoarcerea lui ar fi pentru noi o altă poveste

stă mult în dreptul podului și – și aruncă privirile

în apa care trece. se vede și crede că acolo este el

vorbește cu el la o distanță de o sută de metri –

el deasupra și tot el dedesubt și se cheamă

făcându-și cu mâna

dar apa duce chipul lui în valuri și-l pierde

odată cu pietrele vântului.

 

ÎN IARNĂ CU FLUTURI ALBAȘTRI

în iarnă cu fluturi albaștri și cu urși

vei dormi și nu vei înțelege nimic

și vei spune că eu sunt

într-un câmp fără morminte

fără cruci și fără morminte și fără viață

ochiul tău se va mișca mort sub o lacrimă

în iarnă aproape de foc

lângă urși și lângă fluturi

și clopotele se vor face de piatră

aici în câmp

departe de sânul tău înroșit de febră.

 

PRIMA IEȘIRE PRIN BOLTA CARE NE ACOPEREA

 

ne-am dus pe acoperișul cerului lumea sub noi

dormea s-au visa o dimineață cu iarba căzută din soare

ne înconjurase un zid înalt de păsări ce nu-l puteam

străbate ;

vorbeam de felul bărbaților de femeia în devenire

de rodul pământului de viață și liniștea ei

și câte cuvinte ne-am spus să nu cădem

necunoscuți de-acolo. era o lume verzuie, albastră,

roșie pe acoperișul cerului în seara aceea iar noi

căutam o ieșire –  de unde venisem nu ne aminteam.

unde trebuia să ajungem se vedea o spărtură

în aripa unei păsări. eram singuri așteptam.

să se întâmple ceva să nu ne putem ăntoarce iarăși

acolo jos ca două frunze alunecate din marea iubire.

 

 

 Peme din volumul ÎN IARNĂ CU FLUTURI ALBAȘTRI

                                             EDITURA CARTEA ROMÂNEASCĂ 1974

 

 

mai mult
Grupul de la PloieștiPromovate

Memoria culturală – George Moroşanu, poetul străzilor albe

articol_poeti_cenaclu_23_decembrie_2016

POEȚII CENACLULUI I.L.CARAGIALE-Un remember

GEORGE MOROȘANU

(22.07.2011- 6.11.1988)

poet_cenaclu_23_decembrie_16MOROSANU George, se naște la 22 iul. 1911, cătunul Bodea, Câmpulung Moldovenesc – moare în 6 nov. 1988, Ploiesti. Poet si prozator.
Intre anii 1923-l931 e elev la Liceul „Dragoș Voda” din Câmpulung Moldovenesc, unde l-a avut ca prof. de muzică pe Alexandru Bogza, filosoful, fratele lui Geo Bogza. în perioada 193l-l935 e student la Iași, la Facultatea de Litere si Filosofie, avându-l, printre alții, ca prof. si pe G. Ibrăileanu.
Debutează in 1930 în revista Glasul Bucovinei, la Cernăuți, unde îi apare și primul volum de poeme, Dezacord, in 1934 .
La Iași întemeiază in 1933, împreunăcu Ghedeon Coca si Victor Magură, revista Alfa, iar in 1934, împreună cu Al. Voitin și alți tineri, revista de stânga Manifest. În editura acesteia îi apare al doilea volum de poezii, in 1935, Întoarceri in biografia mea, cu o prefata de Octav Botez. Profesor de romană, franceză si latină la licee din Iași, Piatra Neamț, București. Din 1947 locuiește la Ploiești.O retrospectivă a activității sale poetice e volumulIarba stelelor (1968), care înseamnă si o discretă revenire a autorului, după o indelungată pauză editorială și publicistică. Momentele marmorei (1976) oferă un acord poematic final. Aceeași temă a memoriei, predominantă în poezii, răzbate stăruitor si la suprafata prozei în Vârsta neuitării (1973) sau în Punte peste ani (1984).

          (Documentare, Ioan Vintilă Fintiş)

 

DRUM ÎN MEMORIE

 

N-au moarte stelele mele  !

Punți îmi întind.

Prin furtuni.

Peste ani.

Și toate îmi cresc – copii năzdrăvani

 

Bat veșnic miriștia cerului.

Hoinăresc pe la hanurile văzduhului.

Beau cu bărdacă lumină.

 

Trandafiri îmi culeg de pe lujerii soarelui

Flori de jăratec, râvnesc, sentimente.

Crainici – îmi poartă de pe altă lume legende.

 

Știu și ele să-mi râdă să-mi plângă.

Dureros să se piardă pe ceața nătângă.

Și mă tem de răscoala norilor.

Îngălbenesc și se sting la întoarcerea zorilor.

 

Și acum, ca-n trecut,

îmi ară camp nevăzut.

Brazde-mi răstoarnă.

Adânc în azur.

 

An după an,

În cuiburi în seamănă foc.

Păsuri și cântec fără liman…

 

Iar îmi surâd de departe stelele mele din munți !

Ticluitoare-s de zodii. Pe lună albă și plină,

domol, cu anii mei duși vorovind

acolo, pe prisma vegheată de știmă,

Vărsând limpezimi, numai vrajă – risipă  –

în părul mei nins și în pipă.

 

    STRĂZILE ALBE

 

Fug străzile.

În freamătul proaspăt al nopții.

Linii drepte.

Imaculate. Pe meridianele lumii.

În grandios torent de lumină.

 

–     Gigantici pândari  _-

le-nsoțesc obeliscuri

arbori în cavalcadă.

 

Fug albe prin sufletul meu.

Se confundă.

În neastâmpăr se-mbină.

Stăruie,

sufletul plin să-mi învăluie.

 

Munți sonori – orizonturi

le cheamă-n rotocol,

Fără vană.

 

Fug străzile albe.

Mânate de lună.

 

Fug prin răscruci.

În răspăr.

De mână cu fântânile nopții.

 

Și-n spulber

Fug strrăzile albe.

 

Mereu.

Mai departe.

Pe meridianele lumii.

 

 

CÂND MINTEA-I VĂPAIE

 

Se stinge pădure de-o vreme,

aici, în sufletul meu ;

de toamnă și rariști se teme.

 

Pustie tânjește păddurea.

  • Ce grele-s ferestrele-i toamna

și-n umbră pândește securea !

 

Când mintea-i văpaie, – să – nfrângă

desișuri de gânduri și vulturi,

încearcă securea nătângă…

 

 

Bat valuri, dar cade securea,

izbită de stânci, în răscoală…

E toamnă și-mi cântă pădurea !

 

 

Notă: Din volumul   MOMENTELE MARMOREI

                                                          E.d.CARTEA ROMÂNEASCĂ 1976

mai mult
1 4 5 6 7
Page 6 of 7