close

Istorie

Istorie

Remember: 4 aprilie 1944, bombardarea Capitalei de către americani, 2.942 de bucureșteni uciși

img051a

4 aprilie 1944, ziua cea mai NEAGRĂ din istoria Capitalei: AMERICANII AU OMORÂT 2.942 de bucureșteni. REVOLTĂTOR: românii le-au ridicat două monumente aviatorilor care au adus moartea în numele Unchiului Sam.


Se împlinesc 74 de ani de la marea tragedie din 4 aprilie 1944, când Bucureștiul  a fost ținta unui masiv bombardament al aviației americane. Au fost vizate ținte civile, cu deosebire zona Gării de Nord, dar și partea centrală a orașului, zone care nu aveau o justificare militară, deoarece frontul se afla departe, la peste 300 km, pe linia Iași-Chișinău, iar luptele încetaseră de la sfârșitul lunii martie. Mai mult, o mare parte din victime erau refugiați basarabeni, ce fugeau din calea urgiei sovietice.

Tragedia a avut loc într-o marți, pe la ora prânzului. Atunci, un număr de 220 bombardiere B-17 (numite Fortărețe zburătoare) și 93 bombardiere B-24 (Libertador) au intrat în spațiul aerian al României, venind din Italia. Și au făcut prăpăd.

Iată o mărturie din acele vremuri făcută de Mihail Sebastian în jurnalul său a doua zi după masacru: „Ieri după-amiază am fost în cartierul Grivița. De la Gară la bulevardul Basarab nicio casă – nici una – n-a scăpat neatinsă. Priveliștea e sfâșietoare. Se mai dezgroapă încă morți, se mai aud încă vaiete de sub dărâmături. La un colț de stradă trei femei boceau cu țipete ascuțite, rupându-și părul, sfâșiindu-și hainele, un cadavru carbonizat, scos tocmai atunci de sub moloz. Plouase puțin dimineața și peste toată mahalaua plutea un miros de noroi, de funingine, de lemn ars. Viziune, atroce, de coșmar. N-am mai fost în stare să trec dincolo de Basarab – și m-am întors acasă, cu un sentiment de silă, oroare și neputință.”

Oficial, în bombardamentul din 4 aprilie 1944 au murit 2.942 de persoane și au fost rănite alte 2.126. Morții au fost îngropați într-o margine a Cimitirului Calvin, cu ceremonii amintind de funeralii naționale. Cimitirul va purta numele „4 aprilie”, dar va fi desființat în anii comunismului.

Conform datelor oficiale, americanii au pierdut 10 avioane. Dacă de morții noștri nu își mai amintește nimeni, în București există însă doua monumente ridicate în memoria aviatorilor americani uciși în misiunile de bombardament asupra orașului: unul a fost realizat în 2002 în Cișmigiu, iar celălalt se află în Parcul Kiseleff și a fost inaugurat în 2007. „Vă închipuiți, păstrând proporțiile, cum ar arăta la Londra un monument dedicat aviatorilor germani, la Hiroshima unul dedicat celor americani și la Dresda britanicilor?”, se întreba în urmă cu trei ani istoricul Manuel Stănescu, în articolul: Bombardamentul de la 4 aprilie 1944 sau cum au devenit selectivi „bocitorii de serviciu”.
Aproape 3000 de morți într-o singură zi, toți, civili nevinovați. Mă întreb, pentru cei care nu pierd ocazia să-și smulgă hainele de pe ei, de ce nu vă amintiți niciodată de această tragedie? Care sunt criteriile pentru care 3000 de civili morți în căteva minute nu reprezintă decât o „pagubă colaterală”? De ce susțineți că nu trebuie să uităm împrejurările acestor morți tragice, dar pe aceștia nu-i amintim niciodată? Din păcate, lucrurile nu se opresc aici. Într-un gest care demonstrează că avem comportamentul de slugă în codul genetic, autoritățile au avut teribila inspirație să ridice un monument dedicat….aviatorilor americani, și care tronează bine-mersi în Cișmigiu. Vă închipuiți, păstrând proporțiile, cum ar arăta la Londra un monument dedicat aviatorilor germani, la Hiroshima unul dedicat celor americani și la Dresda britanicilor? Cum e posibil așa ceva? Dacă vrem să ne dovedim loialitatea față de un aliat, așa cum sunt Statele Unite acum, nu de asemenea gesturi dezgustătoare avem nevoie! În bunul stil românesc, al formelor fără fond, putem crede că un gest slugarnic ține loc de principii în care să credem cu adevărat? Acel monument trebuie să dispară. Nu ne putem bate joc de memoria a aproape 3000 de oameni. Și pentru că „bocitorii de serviciu” cu siguranță vor avea azi amnezie, cu puterile mele modeste mă înclin și păstrez un moment de reculegere în amintirea lor.” – istoricul militar Manuel Stănescu.

Concluziile contemporanilor sunt unanime: bombardamentele americane nu aveau nici o justificare logică. A fost măcelărită populația civilă, lipsită de apărare, au fost distruse importante bunuri materiale.

4 aprilie 1944 a fost doar începutul, capitala fiind bombardată masiv în zilele următoare. Un bilanț statistic arată că de-a lungul celor 17 de bombardamente aeriene, începând cu cel din 4 aprilie 1944, executate de americani și englezi cu aproximativ 3.640 de avioane de bombardament de diferite tipuri, însoțite de circa 1.830 de avioane de vânătoare pe timp de zi, au fost uciși 5.524 de locuitori, răniți 3.373, iar 47.974 au rămas fără adăpost devenind sinistrați. Au fost distruse 3.456 de case de locuit, au fost distruse parțial 3.473, 401 au fost avariate și au fost 2.305 de incendieri. Pentru apărarea Capitalei, s-au ridicat și au angajat lupte antiaeriene, de multe ori în inferioritate numerică, 601 avioane de vânătoare românești și 709 germane.

Autor: Tudor Matei

mai mult
Istorie

Procurorul general cere „capetele” lui Ion Iliescu şi Gelu Voican Voiculescu în dosarul Revoluţiei

ion-iliescu-petre-roman-gelu-voican-voiculescu-revolutia-din-1989

Procurorul general Augustin Lazăr urmărirea penală în dosarul Revoluţiei pentru doi „grei” ai evenimentelor din decembrie 1989, care au fus la instalarea puterii FSN: Ion Iliescu şi Gelu Voican Voiculescu.

Astfel, Lazăr a transmis luni preşedintelui Klaus Iohannis cererea de efectuare a urmăririi penale, în dosarul Revoluţiei, în legătură cu săvârşirea infracţiunii contra umanităţii, faţă de Ion Iliescu, Petre Roman şi Gelu Voican Voiculescu.

revolutia_romana-22-decembrie-1989„Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a adresat preşedintelui României o solicitare de exercitare a prerogativelor constituţionale şi legale privind cererea de urmărire penală în legătură cu săvârşirea infracţiunii contra umanităţii (…) faţă de: Iliescu Ion, membru şi preşedinte al Consiliului Frontului Salvării Naţionale  – din 22 decembrie 1989- , organism care de facto a exercitat puterea executivă şi legislativă centrală, comportându-se ca un Guvern până la apariţia Decretului-Lege nr. 2 din 27 decembrie 1989, când preşedintele consiliului a primit rolul unui şef de stat, iar atribuţiile legislative ale consiliului au fost separate de cele executive, ce necesită autorizare pentru intervalul 22-27 decembrie 1989; Roman Petre, membru al Consiliului Frontului Salvării Naţionale, din 22 decembrie 1989, numit oficial prim-ministru al Guvernului României prin Decretul nr.1 din 26 decembrie 1989, ce necesită autorizare pentru perioada 22-31 decembrie 1989; Gelu Voican Voiculescu, membru al Consiliului Frontului Salvării Naţionale din 22 decembrie 1989, numit oficial vice prim-ministru al Guvernului României prin Decretul nr. 5 din 28 decembrie 1989, ce necesită autorizare pentru perioada în perioada 22-31 decembrie 1989”, anunţă Parchetul General într-un comunicat.

„Solicitarea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se întemeiază pe prevederile constituţionale şi legale (art. 109 alin. 2 din Constituţia României, respectiv art. 12 şi 19 din Legea nr. 115/1999), precum şi pe Decizia Curţii Constituţionale nr. 270 din 10 martie 2008”, precizează comunicatul Parchetului General.

Pe 18 decembrie 2017, Parchetul Militar anunţat că în decembrie 1989 nu a existat vid de putere.

procuror lazarProcurorul militar Marian Lazăr declara, într-o conferinţă de presă, că a existat o diversiune militară începând cu seara zilei de 22 decembrie 1989, aceasta fiind principala cauză a numeroaselor decese, vătămări corporale şi distrugeri.

În plus, procurorii au identificat, inclusiv prin probe testimoniale, sursa sunetului cu efect de panică (emis la data de 21 decembrie 1989, în timpul discursului lui Nicolae Ceauşescu), care a contribuit, alături de alte elemente, la dezorganizarea mitingului din Piaţa Palatului şi declanşarea protestelor în Bucureşti.

Totodată, procurorii susţineau că au existat diversiuni exercitate asupra cadrelor de comandă ale UM 01417 Târgovişte, locaţia unde s-a aflat cuplul Ceauşescu, dar şi ordine venite de la vârful ierarhiei militare privind eliminarea fizică a cuplului prezidenţial.

Potrivit lui Marian Lazăr,  până la execuţia soţilor Ceauşescu, de pe 25 decembrie 1989, au fost identificate trei tentative de lichidare fizică a acestora.

mai mult
Istorie

Din vremea lui Pazvante Chiorul. Dame de pension și bărbați de salon

pension

Prin sfaturile oferite, femeia este pregătită să-și asume o poziție importantă în sfera publică, unde tactul și cumpătarea trebuie să primeze. Salonul, acest teatrul politic avant la lettre, se află sub autoritatea femeilor: „femeile, care totdeauna și pretutindeni se cade a da tonul în societăți, împărățesc mai cu osebire în saloane”. Sunt atăt de puternice, încât părerea lor are „o nemărginită întindere de lege”.

Dar un gest necugetat, un zâmbet oferit cui nu trebuie, un ton mai înalt sau o privire galeșă, orice cuvânt spus la întâmplare o pot pierde. Prinși foarte repede în sociabilitatea de salon, românii încep să organizeze serate și soarele, să înființeze locuri publice, de la societăți filarmonice la teatre. Pentru fiecare dintre aceste locuri ale sociabilității apar reguli de bună purtare, cu ajutorul cărora sunt stăpânite adunările și sunt patronate întâlnirile.

Serata va fi prin excelență locul de manifestare al femeilor, unde își pun în evidență abilitățile dobândite prin educația de pension. La pension și în școlile de fete se transmit bunele și distinsele maniere pe care ar trebui să le stăpânească și apoi să le afișeze doamnele din lumea saloanelor. Manualul lui Penescu este unul dintre multe alte ghiduri construite în acest scop. Așadar, dincolo de regulile de luare în stăpânire a unei soarele, o tânără educată, o tânără de familie bună trebuie să știe să anime și să dirijeze o petrecere.

Ea mânuiește clavirul și penelul, ciripește voios ariile la modă, în timp ce conversația în franceză, cumpătată și cuminte, însuflețește lumea bună adunată în salon. Moda salonului va aduce cu sine și schimbări importante în sistemul educațional. Pensioanele se întrec în pregătirea tinerilor cuconițe la clavir, danț, franceză și pictură, și abia mai apoi la cusături și pregătirea de gugoșele. Zinca Băluță, fiica negustorului Ioan Băluță din Craiova, este trimisă în Țara Nemțească pentru a învăța franceză, pian și „f’o trei, patru jocuri”, ca o „domniță”, cum avea să scrie tatăl ei când va descoperi că, din nefericire, comportamentul tinerei nu justifică investiția.

Bărbatul trece și el printr-o serie de transformări, pentru că sociabilitatea de salon este altceva decât întâlnirile politice, altceva decât vizitele de curtuazie la curtea domnească, altceva decât sastiseala fanariotă. Salonul se află sub directa supraveghere a femeii, dar bărbatului îi revine sarcina de a participa la conversație, de a invita cucoanele la dans, de a asculta cu mare atenție și satisfacție diferitele reproduceri muzicale, afișând aerul de cunoscător. Dincolo de haine, el trebuie să-și modeleze o nouă conduită, o nouă ținută, un alt mod de a fi.

Schițele din gazeta franceză L’Illustration ne oferă portretul acestui om de lume, bine încorsetat în frac, pantaloni strânși în talie, sigur pe sine, învârtindu-se în jurul cucoanelor, în timp ce vechea generație privește nostalgic (și greoi) de pe fotoliu. Care sunt calitățile și cunoștințele grație cărora poate fi primit și acceptat de „buna societate”? Gheorghe Sion numește limba franceză, poezia, litaratura, așadar, conversația, jocul de cărți, bunele maniere, un anumit costum la modă. Costache Negruzzi, sub numele de împrumut Carlu Nervil, completează această listă.

Așadar, bărbatul de salon trebuie „să fie abonat la un cabinet de lectură; să bea șampanie; să fie încușmat, încălțat și înmănușat după jurnal; să poarte baston rococo și pumnar cerchezesc; să scrie cu condee de oțel și să-și pecetluească biletele cu buline cu levize; să joace șah și să danseze polca; să aibă pe masa din cabinetul său cel puțin o duzină de albomuri caricaturale și de cărți ilustrate”. Bastonul rococo și pumnalul cerchezesc ne duc cu gândul la trupul subțire, care trebuie modelat după noile modele de masculinitate, aducând în cultura românilor sportul,care înseamnă scrimă și echitație. Și să te ții apoi dueluri din ofense, onoare și amor! (Fragment din romanul „Patimă şi desfătare” de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu http://www.humanitas.ro/humanitas/patim%C4%83-%C8%99i-desf%C4%83tare )

Dănuț Deleanu

Povestea lui Pazvante Chioru’

Cu siguranta ca ai auzit de celebra expresie „pe vremea lui Pazvante Chioru'” si, probabil, ca te-ai intrebat care este istoria acestei zicale. Nu este vorba de ceva inventat, ci chiar despre niste lucruri reale din istoria romanilor. Pazvante Chioru’ este porecla pe care a primit-o pasa Osman Pazvantoglu, un lider turc ce s-a rasculat impotriva sultanului si care si-a facut un stat independent cu Capitala la Vidin.

Acum mai bine de 200 de ani, ispravile unui pasa rebel zguduiau provinciile balcanice ale Imperiului Otoman. Ecouri ale acelor vremuri s-au pastrat pana in zilele noastre sub forma unei expresii care ne trimite cu gandul la o perioada istorica indepartata si anacronica. Putin se cunoaste in prezent despre personajul istoric Pazvante. Viata si ispravile sale au fost insa strans legate de suferintele romanilor de pe malurile Dunarii, iar sfarsitul sau a fost pe masura vietii sale…

Viata si ispravile celui care a dat limbii romane una dintre cele mai vechi expresii, des uzitata si in prezent, sunt atipice pentru majoritatea pasalelor care au servit de generatii intregi interesele Inaltei Porti. De fapt, indrazneala de neconceput pentru un supus al sultanului din acele timpuri l-a dus pe pasa Pazvante direct in cartile de istorie turcesti, el ramanand pana astazi singurul pasa care a indraznit sa se revolte contra autoritatii supreme de la Stambul si sa creeze un adevarat “stat” independent, cu capitala la Vidin, relatii diplomatice private si moneda proprie. Pentru istoricii pasionati, Pazvante este si astazi o personalitate greu de etichetat. Diplomat, egocentrist, maniac, fanatic, lingusitor, sadic, prieten fidel, nostalgic, invatat, vizionar, haimana, arivist, complexat, depresiv, ambitios, misogin, razbunator, el intruchipeaza perfect figura dusa pana la extrem al unui slujbas de rangul doi din Balcanii inceputului de secol 19.

Baiatul din Balcani

Undeva prin iarna anului 1758, se nastea intr-un satuc din vilayet-ul Bosniei, un copil a carui faima de mai tarziu va straluci putin dar intens in noianul de intrigi si taifasuri care zugraveste perfect imaginea unui Imperiu Otoman a carui stea incepea sa apuna. Orfan de tata de la o varsta frageda, micutul Osman, duce in spate o zestre genetica diversa si un caracter pestrit si maleabil cum numai Balcanii puteau da nastere in acele vremuri. Exista o sursa conform carora Osman era fiul unei familii de romani din Valea Timocului, trecuti la Islam din simplul motiv ca astfel erau scutiti de taxele comerciale percepute de turci cetatenilor non-musulmani din provinciile stapanite de ei. Nu exista, insa, mai multe izvoare care sa confirme ipoteza originii romanesti. Astfel, se pare ca bunicul sau facuse parte din garzile de akingii bosniaci ale orasului Sofia. De aici rezulta, de fapt, al doilea nume al tanarului Osman, Pazvantoglu, o derivatie a poreclei Pasban-Oglu, adica fiul gardianului. Bunicul sau era nascut in Bosnia din tata turc si mama croata. Mama sa avea radacini amestecate, rudele dupa bunica fiind formate din albanezi, evrei, sarbi, bulgari si turci. Tipic balcanic!
Dupa moartea timpurie a tatalui, Osman ajunge in grija bunicului sau. Alaturi de acesta deprinde arta armelor, isi insuseste primele notiuni de politica si se apuca de camatarie. Cum pentru orice credincios musulman, camataria este o indeletnicire strict interzisa de perceptele religioase, Osman se afla pentru prima data in viata in fata pericolului de a sfarsi in streang. Prins de autoritatile turce, are de ales intre spanzuratoare si exil. In urma interventiilor bunicului si datorita mitei avansate de acesta judecatorilor, Osman scapa de la moarte si fuge intr-o noapte din inchisoarea din Sofia unde, spre norocul sau, o parte dintre gardieni erau vechi cunostinte ale bunicului. Cateva zile mai tarziu, Osman Pazvantoglu strabate pe furis, intr-o barca, apele Dunarii si ajunge in Tara Romaneasca. Aici, dupa multe peripetii, datorate caracterului sau bataios si a catorva scandaluri datorate escrocarii unor boieri, Pazvantoglu ajunge sa frecventeze cercul de apropiati ai domnitorului muntean de origine fanariotaNicolae Mavrogheni.

Politichie, smecherie, talharie…

Aflat in element propriu printre demnitarii fanarioti care parazitau Tara Romaneasca, Pazvantoglueste brusc inflacarat de ideea de a ajunge sef al garzilor domnitorului. Pentru inceput se angajeaza in paza palatului domnesc din Bucuresti, oferindu-si serviciile ca simplu mercenar. Ajutat de insistenta si ambitia nativa, dublate de numeroase pungi de galbeni, Pazvantoglu avanseaza, ajungand in doar doi ani sef al garzilor personale de arnauti ale domnitorului Mavrogheni. Fire sensibila, simte o stranie atractie pentru poezie, astfel ajunge sa il cunoasca si sa se imprieteneasca cu renumitul poet revolutionar grec de origine aromana, Rigas Feraios. Atras de frumusetea domnitelor romance de la curte, Pazvante, dupa cum l-au denumit romanii, este respins de o asa numita jupanita Anica. Pazvante cade intr-o depresie care l-a tinut la pat timp de doua luni. Ridicandu-se plin de razbunare, dezvolta o ura bolnava impotriva femeilor, ura care va fi concretizata mai tarziu, in timpul raidurilor de jaf efectuate in Valahia, cand personal indeamna hoardele de pazvangii sa siluiasca orice femeie romanca intalnita in cale, indiferent de varsta sau rang social.
Pofta de glorie si marire a lui Pazvante nu mai putea fi tinuta in frau astfel incat, in scurt timp, ajunge sa comploteze cu boierii fanarioti, mazilirea lui Mavrogheni. Acesta afla si, turbat de furie, ordona decapitarea lui Pazvante pe o platforma construita undeva in apropiere de Strada Lipscani. Nesabuitul aventurier bosniac este salvat de la moarte, in ultima instanta, de catre interventia lui Rigas Feraios, interventie dublata de o suma considerabila de bani platita in prealabil de acesta domnitorului Mavrogheni.
Pazvante trece inapoi Dunarea si organizeaza o banda de turci si albanezi cu care incepe sa jefuiasca sistematic Balcanii in lung si in lat. Reuseste astfel sa stranga o suma considerabila de bani pe care o va trimite direct sultanului Selim, impreuna cu asigurarea ca daca va fi pus aga, va dubla peschesultrimis Inaltei Porti. Sultanul accepta momeala, iar Pazvante devine aga. Nemultumit, doreste sa ajunga pasa in cel mai scurt timp. Cum politica de la Stambul era indiferenta la insistentele lui, el strange o armata de mercenari adusi din toate colturile Europei si se rascoala impotriva stapanirii turcesti a sultanului Selim al treilea.
Pazvante nu mai poate fi oprit. In nebunia sa creaza un stat independent cu capitala la Vidin si se autoproclama pasa. Fascinat de puterile occidentale, dezvolta relatii diplomatice cu toate tarile din jur, ajungand chiar sa-si deschida un consulat in Republica Franceza! In anul 1798, Pazvante stapanea deja un teritoriu marginit de Dunare, Muntii Balcanicetatea Belgradului si orasul Varna. Dus de val, nu se lasa pana nu ajunge sa bata moneda proprie care pe o parte il infatisa, iar pe cealalta avea gravata puscaria din Sofia.

Jaf si durere in Valahia

Sultanul nu putea lasa nepedepsita indrazneala nebuna a lui Pazvante astfel incat, in anul 1798, trimite o expeditie militara de pedepsire compusa din 100.000 de oameni condusa de aga Husein Kukuc.
In mod bizar, armata lui Kucuk nu reuseste sa cucereasca Vidinul si, implicit, sa-l captureze pe Pazvante. Pus in fata acestei situatii, aga Kucuk da vina pe domnitorul fanariot din Tara Romaneasca, Constantin Hangerli, pe care il acuza ca nu i-a aprovizionat suficient armata. Hangerli trebuie sa plateasca oalele sparte. In consecinta, sultanul emite un firman de mazilire si executie a domnitorului fanariot, act dus la indeplinire de aga Kucuk la data de 18 februarie 1799. In vara aceluiasi an, sultanul decide sa-l ierte pe Pazvante si se hotaraste sa-l numeasca, in sfarsit, pasa de Vidin, impresionat de ambitia de neoprit a baiatului din Balcani.
Stapanit de o sete nestinsa de bani si bunuri, Pazvante inteprinde unele dintre cele mai crunte expeditii de jaf si distrugere din intreaga istorie a Tarii Romanesti. Bolnav de ura, nu se multumeste cu jefuirea satelor si targurilor, ci ordona incendierea acestora. Astfel de fapte, alaturi de siluirea femeilor si uciderea barbatilor, duc la intarirea sentimentului antiotoman printre romani precum si la constituirea primelor cete de haiduci, organizate pe sistem militar, din Tara Romaneasca. In anul 1800 trupele sale, denumite pazvangii, jefuiesc si incendiaza Craiova, dintre cele circa 7000 de case de la aceea vreme doar 300 fiind salvate de incendiu. Acesta situatie a dus la un fapt straniu: depasit total de realitate, domnitorul fanariot Alexandru Moruzi isi cere singur automazilirea! In ianuarie 1802, Bucurestii sunt terorizati la aflarea vestii ca Pazvante si-a trimis trupele spre capitala. Domnitorul Mihail Sutu fuge si ordona garnizoanei de arnauti albanezi sa apere orasul. Acestia se cearta intre ei, fiecare aga albanez dorind sa detina comanda. Bucurestiul cade in anarhie, fiind stapanit de bandele de pazvangii care fraternizeaza cu vagabonzii si cersetorii locali. Acesta situatie dramatica ia sfarsit odata cu interventia brutala a trupelor turcesti care restabilesc ordinea.

Mort de mana Jianului?

Distrugerile aduse de Pazvante nu au ramas fara replica. Intr-un episod remarcabil, si din nefericire pea putin cunoscut al Istoriei Romanilor, trupele de haiduci olteni conduse de Iancu Jianu reusesc sa dea o replica pe masura atacurilor pazvangiilor. Astfel, celebrul haiduc si erou nationalIancu Jianu, organizeaza o serie de incursiuni de urmarire si pedepsire dincolo de Dunare. Intr-una din inclestari ajunge sa se lupte personal cu iataganele cu Pazvante. Cuprins de setea rabunarii, Jianu-i scoate un ochi cu iataganul temutului Pazvante, de unde acesta se alege cu porecla de Pazvante Chiorul. Grav ranit de Jianu, el este salvat in ultima instanta de garda sa personala. Supararea peste masura a Jianului este retinuta in unele balade, celebre atat in Romania cat si in Serbia si Bulgaria. Conform versurilor, Jianu ar fi strigat :
Cu mana asta ti-am scos un ochi, tot cu mana asta te omor, caine de pagan!”

Marele nostru haiduc nu se opreste, si alaturi de cetele de panduri olteni continua sa treaca Dunarea. In anul 1809, haiducii lui Iancu incendiaza Vidinul si Plevna, ucigand orice turc intalnit in cale, in replica la actiunile lui Pazvante care atacase Craiova si incendiase satele din Oltenia. Trupele de panduridistrug din temelie raiaua turceasca de la Turnu Magurele care devenise baza favorita de incursiuni a lui Pazvante.
Iancu Jianu in persoana aprinde fitilul care va arunca in aer moscheea din Turnu Magurele. In urma acestor lovituri, turcii nu vor mai incerca niciodata construirea vreunui edificiu musulman in Valahia.
Sfarsitul lui Pazvante este neclar, existand doua surse care precizeaza acest acest moment. Intr-una dintre variante, Pazvante moare la data de 27 ianuarie 1807, otravit de catre medicul evreu al orasului Vidin, din ordinul sultanului, varianta putin probabila datorita faptului ca Pazvante era o sursa importanta de stoarcere a birurilor din Balcani. Mai plauzibila ramane varianta mortii sale in urma distrugerii Vidinului de catre Iancu Jianu, care probabil ca si-a indeplinit dorinta de a-l ucide pe Pazvante. De altfel, dupa episodul distrugerii Vidinului de catre panduri, nu mai apare nici o referire la Pazvante Chioru’, decat o simpla expresie, des folosita si in zilele noastre… In orasul Vidin din Bulgaria mai pot fi vazute si astazi moscheeabiblioteca și cazarma construite… pe vremea lui Pazvante.

mai mult
Istorie

Proclamația de la Timișoara, fără nomenclaturiști și securiști la putere

proclamatia_timisoara

În martie 1990, la Timișoara, era lansat unul dintre cele mai importante documente politice din România: Proclamația de la Timișoara. Principalul punct al proclamației era lustrarea foștilor nomenclaturiști și securiști.

În primele săptămâni după căderea lui Nicolae Ceaușescu, România a fost cuprinsă de convulsii sociale. Partidele democratice de opoziție, în special PNȚCD și PNL au început să protesteze împotriva puterii conduse de foști nomenclaturiști precum Ion Iliescu, care întârziau să adopte reformele necesare transformării României într-o democrație de tip occidental.

Reacția puterii de la București a fost una brutală: i-a adus pe mineri la București pentru a-i agresa și intimida pe liderii opoziției. În aceste condiții, la Timișoara, liderii Revoluției din decembrie 1989 au decis să ia atitudine. Jurnalistul și scriitorul George Șerban a redactat un document care sintetiza idealurile revoluționarilor timișoreni. Documentul a rămas în istorie sub numele de Proclamația de la Timișoara, după ce a fost citit în fața unei mulțimi imense strânse în centrul orașului, pentru a protesta împotriva abuzurilor puterii FSN de la București. Însă ce conținea Proclamația de la Timișoara?

Principala idee a proclamației era exprimată în punctul opt care cerea îndepărtarea din funcțiile publice, pentru o perioadă de 10 ani, a foștilor nomenclaturiști și securiști. Dacă ar fi fost aplicat acest punct, ar fi însemnat dispariția de pe scena politică a unor personaje precum Ion Iliescu sau Petre Roman, președintele, respectiv prim-ministrul României de la acea dată.

Proclamația de la Timișoara mai cuprindea și o serie de reforme precum privatizarea întreprinderilor prin distribuirea de acțiuni salariaților sau descentralizarea economică și administrativă a România. Acest punct a devenit pretextul lansării unei dezinformări pe scară largă. Televiziunea și ziarele aservite puterii au prezentat o așa-zisă tentativă de secesiune a Banatului. Autorii Proclamației de la Timișoara erau acuzați că ar vrea dezmembrarea României.

Ca urmare a propagandei de acest fel, au fost situații în care oameni din diferite părți ale României începuseră să arunce cu pietre după mașinile cu număr de Timiș, în condițiile în care, cu câteva săptămâni înainte, timișorenii erau primiți cu aplauze pentru curajul cu care porniseră Revoluția. Au fost și cazuri extreme. În Pitești, medicii au refuzat să îl opereze pe un timișorean care avea nevoie de o intervenție de urgență, pentru că suferea de apendicită. A fost trimis să se opereze în ”Republica Banat”.

Autorul proclamației, George Șerban, a ajuns deputat PNȚCD de Timiș și a încercat să impună lustrarea comuniștilor printr-o lege, însă acesta a murit înainte ca proiectul său să fi fost votat. De altfel, Legea Lustrației nu a intrat în vigoare nici până azi.

Bianca Pădurean

mai mult
Istorie

MUCENICII din decembrie 1989 trebuie CANONIZAȚI

Revolutia_Bucuresti

„Vom muri și vom fi liberi!” România a fost singura țară din lagărul comunist în care a răsunat acest strigăt, asemenea celui cu care primii creștini mergeau la jertfă. El trebuie recunoscut ca atare.

Părintele Ioan Dură, preot al comunităţii ortodoxe române din Olanda din anul 1981, este o figură reprezentativă a clerului nostru. Doctor în teologie ortodoxă al Universităţii din Atena, respectiv doctor în istorie al Universităţii Catolice Pontificale din Louvain, părintele Ioan Dură provine dintr-o familie care a dat Bisericii noastre trei preoţi slujitori.

Înainte de prăbuşirea regimului comunist, părintele Ioan Dură a fost singurul cleric din diasporă aparţinând de Patriarhia Română care a protestat public faţă de demolările de biserici din ţara noastră şi de distrugerea satelor. Recent, într-un volum intitulat Dar din „râvna casei Tale” (Editura Magic Print, 2018), părintele Ioan Dură reface filmul acelor atitudini, tipărindu-şi memoriile adresate preşedintelui de atunci al Consiliului Mondial al Bisericilor, Emilio Castro, şi corespondenţa cu acesta. De asemenea, părintele Ioan Dură îşi republică o serie de foarte curajoase articole scrise în perioada de după decembrie 1989.

Într-unul dintre acestea, autorul menţionează primele propuneri de canonizare a tinerilor căzuţi în timpul insurecţiei anticomuniste din decembrie 1989: „La începutul anului 1990, în primul număr al publicaţiei «Amfiteatru», eseistul şi cronicarul ortodox, domnul Dan Ciachir, publica articolul Să fie canonizaţi mucenicii! În articolul său, domnul Dan Ciachir propunea şi solicita, în acelaşi timp, Bisericii Ortodoxe Române canonizarea «martirilor Revoluţiei» din decembrie 1989. Domnul Dan Ciachir formula, de altfel, pentru prima dată o asemenea propunere de canonizare a martirilor Revoluţiei şi îşi exprima, cu acelaşi prilej, nădejdea că Sfântul Sinod «va lua în considerare problema canonizării mucenicilor Revoluţiei».

Totodată, în numărul următor al aceleiaşi publicaţii (…), binecunoscutul teolog şi preot ortodox Dumitru Stăniloae (…), intervievat dacă susţine ideea canonizării martirilor (propusă în revista «Amfiteatru»), a răspuns după cum urmează: «Aş compara pe martirii Revoluţiei cu pruncii ucişi de Irod. De un Irod modern, mult mai crud, care nu putea tolera pe Hristos. Pruncii ucişi de Irod nu erau conştienţi de jertfa lor, în vreme ce martirii din decembrie ştiau că merg la moarte. Sacrificiul lor trebuie canonizat şi ar trebui să capete o semnificaţie mondial-creştină. Să-i pomenească toate bisericile ortodoxe. În general, mucenicii creştini, în decursul timpului, s-au jertfit individual sau în grupuri (cel mai numeros fiind al celor 40 de ostaşi), nu însă într-un aşa mare număr deodată. Martirii noştri ar putea fi prăznuiţi fie pe 22 decembrie, fie pe 20, odată cu pruncii ucişi de Irod».

În continuare, până în momentul de faţă cel puţin – arată părintele Ioan Dură –, propunerea de canonizare a martirilor Revoluţiei, exprimată public de domnul Dan Ciachir şi de părintele Dumitru Stăniloae, n-a fost luată în considerare de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române” (pp. 146-147 din volumul menţionat).

EVZ.ro

mai mult
Istorie

Cine este femeia din celebrul tablou „România Revoluționară”

revol

Marea Unire din 1918 a fost rezultatul unui proiect de ţară asumat de revoluţionarii din 1848. Mai multe generaţii de oameni politici au lucrat pentru conectarea României cu Occidentul, din punct de vedere diplomatic, economic şi al educaţiei. După 70 de ani, când toate aceste eforturi s-au concretizat prin aducerea teritoriilor naţionale între aceleaşi graniţe, românii ştiau cine sunt şi aveau încredere în viitorul lor.

Una dintre cele mai cunoscute imagini din a doua jumătate a secolului al XIX-lea a fost cea a „României Revoluţionare”, tablou pictat în 1850 de Constantin Rosenthal. A fost cea care i-a însufleţit paşoptişti în vremea exilului la Paris. Simbolul se va regăsi mai târziu în portretele ale Reginei Elisabeta şi Reginei Maria. Lucrarea a fost prezentă în manualele de istorie ale multor generaţii, dar adevărata ei poveste este puţin cunoscută.

„Era după înfrângerea Revoluţiei de la 1848 din Valahia şi toţi patrioţii care fuseseră în această mişcare de reînnoire spirituală, socială, morală a ţării se refugiaseră în Occident. Alţii se aflau la Constantinopol şi la Bursa, ca musafiri ai sultanului, o formă foarte elegantă de a-i ţine sub observaţie. I-ar fi putut stingheri ajungând în ţara natală unde consulul rus era atotputernic, mai puternic decât domnitorul însuşi”, explică Adrian Silvan Ionescu, director la Institutul de Istorie a Artei.

Maria Rosetti, întruchiparea României luptătoare

Printre revoluţionarii de la 1848 refugiaţi după înfrângere la Paris se aflau fraţii Goleşti, fraţii Brătianu, dar şi familia Constantin Alexandru şi Maria Rosetti. Între întâlniri politice şi comentarii în presa vremii, doamna Rosetti a găsit timp să pozeze pentru un portret. Nu era vorba de un tablou pentru galeria familiei, ci de un mesaj politic.

Iconografia romantică franceză o crease şi o impusese deja pe Marianne, muza care inspira şi conducea naţiunea franceză la luptă. Revoluţionarii români au simţit nevoia ca ţara lor să aibă, la rândul ei, un chip. Au apelat la un pictor care lucrase câţiva ani la Bucureşti şi le era apropiat politic. La momentul pictării tabloului, artistul şi modelul se cunoşteau deja de ani buni.

Maria Rosetti este pictată de Constantin Daniel Rosenthal, iar tabloul se află la Muzeul Naţional de Artă, Bucureşti.

„Cine nu îşi aminteşte din manualele de istorie de România Revoluţionară? Indiferent de epocă şi în ciuda cenzurii, frumoasa brunetă din imagine, îmbrăcată în ie, cu tricolorul pe umăr şi hangerul la brâu, a ilustrat revoluţia modernă de la 1848. Puţini ştiu însă că doamna din imagine este englezoaică, iar pictorul un evreu maghiar născut la Budapesta. Amândoi îndrăgostiţi de România şi de istoria ei şi profund dedicaţi programului naţional românesc. De ce? Se pare că în acea vreme, românii erau o naţiune pasionantă”, spune Codruța Cruceanu, expert în istoria artei la Muzeul Național de Artă, București.

„Apropierea lui Rosenthal de familia Rosetti a dat naştere la mai multe portrete de familie. Există un portret al lui Costache Rosetti îmbrăcat într-o redingotă albă şi o legătură de gât roşie, semn al definitivei sale legături cu o intelectualitate de stânga, liberală. Un portret al soţiei sale, Maria, Mary, sora unui comerciant şi consul al Marii Britanii, de sânge scoţian, Effinghan Grant, era născută Mary Grant, care a devenit o foarte bună româncă. Şi această britanică era întruchiparea României Revoluţionare. Era cea mai apropiată fiinţă dintre prietenii lui Rosenthal şi a ales-o pentru că nu avea nimic specific tipului de femeie din perfidul Albion. Era brună, un păr foarte bogat, ochii negri, o carnaţie albă, foarte apropiată de facies-ul specific româncelor”, explică Adrian Silvan Ionescu.

Şi Maria Rosetti, născută Mary Grant, şi pictorul Constantin Daniel Rosenthal au ajuns la Bucureşti la începutul anilor 1840. Maria, cu tată scoţian şi descendenţă franceză din partea mamei, îşi însoţea fratele, diplomatul Effingham Grant, care lucra la consulatul Angliei din Ţara Românească.

„Familia fiind destul de lipsită de mijloace financiare, Mary şi-a găsit de lucru la familia Odobescu în calitate de guvernantă. Cu acel prilej, în Bucureşti, a întâlnit şi pe reprezentantul unei familii aristocratice locale, nu tocmai scăpătat, dar nici foarte avut, C.A. Rosetti. Acesta este începutul poveştii care avea să se termine câţiva ani mai târziu printr-o căsătorie”, relatează Codruța Cruceanu.

Roshenthal, un evreu maghiar îndrăgostit de România

Constantin Daniel Rosenthal, sosit la Bucureşti în 1843, îl cunoscuse pe C.A. Rosetti în timpul studiilor pe care le făceau amândoi în Occident. Convingerile politice comune aveau să-i lege pentru totdeauna.

„Rosenthal era un artist maghiar, un evreu budapestan, care, pentru că nu se înţelegea cu familia care îi reproşa orientarea sa spre artele plastice, în loc să se ocupe de comerţ ca părintele său, a plecat de acasă. După peregrinări pe la diverse instituţii de învăţământ superior artistic, la Paris se întâlneşte cu câţiva români aflaţi la studii în oraşul luminilor şi se împrieteneşte cu ei, în mod special cu C. A. Rosetti, Rosetaki, cum era poreclit de prieteni. Un om comunicativ, un literat din născare şi un mare patriot”, spune Silvan Ionescu, director la Institutul de Istoria Artei.

„Sigur că în acest moment, privind-o pe Maria Rosetti, deschidem un soi de cufăr cu amintiri în care există multe elemente pe care deseori le ignorăm. Şi printre elementele pe care le ignorăm este şi modalitatea în care cei doi s-au întâlnit la studii acolo (la Viena). Că erau probabil amândoi masoni, că unul dintre idealurile mişcării masonice din acea vreme era mişcarea de eliberare, de rupere a marilor imperii, de aşezare a Europei pe baze noi, de creare a unor state naţionale, în general, o epocă de mari mişcări, fie de suprafaţă, fie subterane. Ei sunt fraţi într-o lojă masonică, iar tema lui Rosenthal este să vină şi să sprijine mişcarea revoluţionară din România. El nu vine aici ca prieten”, explică experta Codruța Cruceanu.

În toiul Revoluţiei de la 1848, Rosenthal obţine din partea Guvernului Provizoriu, condus de prietenii săi politici, cetăţenia românească. Este autorul primei statui de for public din Bucureşti.

„El face Monumentul Libertăţii care a fost aşezat în Piaţa Vorniciei, de aici, în centrul Bucureştilor. Era din material perisabil, din ghips. Dar o statuie impozantă, tot aşa, reprezenta un simbol al României, o femeie tânără – cu trupul acoperit la un hiton grecesc, referirile la antichitatea clasică erau foarte frecvente în acea perioadă – care într-o mână ţine un crucifix spre care ţine ochii ridicaţi, semnul că prin credinţă, prin Dumnezeire ne punem izbăvi, la amândouă mâinile are cătuşe, dar cu lanţurile rupte, semn că se eliberase deja. Şi sub picior calcă un şarpe care reprezenta foarte clar duşmanii ţării”, arată Silvan Ionescu.

„Monumentul Libertăţii” n-a apucat să fie distrus de ploi. Reacţiunea, adică notabilii conservatori, au îndepărtat-o la vestea apropierii armatelor otomane. Folosindu-se de calitatea de artist, Daniel Rosenthal s-a întâlnit în tabăra turcească de la Giurgiu cu marele comandant Suleiman Paşa şi însoţitorul său, Omar Paşa. Pe lângă însărcinările oficiale primite de la Guvernul Provizoriu de la Bucureşti, le face portretele. Probabil că acesta este momentul în care prietenul revoluţionarului Rosetti primeşte comanda de a le oferi ocupanţilor un arc de triumf la intrarea în Bucureşti.

„A făcut o cerere de a deveni cetăţean român în primele zile ale Revoluţiei şi Guvernul Provizoriu îi dă această cetăţenie cu câteva zile înainte de a intra trupele ruseşti în Bucureşti împreună cu Omer Paşa şi cu Suleiman Paşa pentru care el a făcut un arc de triumf de mare anvergură, cu simboluri ale Victoriilor, cu panoplii, cu portretul sultanului Abdul Mecit cae era aşezat în coronament şi Suleiman Paşa a trecut pe sub acest arc de triumf când a intrat în Bucureşti”, explică Silvan Ionescu.

O eroină de legendă

Arestarea guvernului revoluţionar şi apăsătorul protectorat otomano-rusesc care a urmat l-a determinat pe Constantin Daniel Rosenthal să părăsească Valahia. La fel face şi familia Rosetti de îndată ce a fost posibil. Rosetaki fusese arestat alături de mulţi alţi paşoptişti proeuropeni. Maria, proaspătă mamă, face imposibilul şi reuşeşte să îşi elibereze soţul de pe o nava turcească aflată la Orşova.

„În perioada Revoluţiei de la 1848, Maria era proaspătă mamă, avea o fiică numită Libertatea Sofia. În clipa în care Revoluţia din 1848 din Ţ. R. suferă un eşec şi revoluţionarii sunt arestaţi şi duşi pe un vas la Dunăre, Maria înţelege că trebuie să facă tot ce-i stă în putinţă pentru a-şi elibera soţul. Şi odată cu el întreg grupul de revoluţionari. Pentru a-şi disimula identitatea se îmbracă în costum popular, cu alte cuvinte nu îşi arată starea socială. Călătoreşte spre Dunăre, iar legenda spune că atât de milă i se face unei ţărănci de tânăra mamă epuizată şi copilul nemâncat, încât se oferă să îi hrănească copilul, să joace rolul de doică”, povestește Codruța Cruceanu, expert în istoria artei la MNAR.

Ajunsă în garnizoana austriacă de la Orşova, Maria reuşeşte să îl convingă pe şeful militar al locului să îi permită să îi arate soţului ei fetiţa nou-născută, numită Libertatea Sofia. Legenda spune că ajunsă pe vas, printr-un sărut, Maria Rosetti îi lasă soţului un bilet cu informaţii necesare evadării. Cert este că la puţin timp, C.A. Rosetti şi prietenii săi se află în drum spre exilul parizian. Datorită lor, într-un Occident pasionat de ideea unei Europe a Naţiunilor, imaginea „României Revoluţionare” şi multe alte acţiuni de lobby bine ţintite au pus problema Unirii Principatelor pe agenda Marilor Puteri:

„Întorcându-ne la tablou, evident, ea este îmbrăcată în costum popular, într-un costum popular care aminteşte de costumul de Muscel. Are la gât o salbă bogată – asta ţine şi de un anumit statut, şi de felul în care e foarte posibil ca oamenii aflaţi din exil să fi trăit, vânzându-şi salbele, bijuteriile – după aceea ne uităm la felul în care este înveşmântată cumva în tricolor, la faptul că are un hanger la brâu, deci are o atitudine nu neapărat belicoasă, dar care îndeamnă la o atitudine activă, de luptă, în timp ce în fundal, locul spre care este îndreptată privirea, se află grupul revoluţionarilor surprinşi pe Dealul Spirii de armata otomană în 1848. Toate aceste lucruri – un tablou port-drapel al ideii de continuare a luptei pentru realizarea visului de eliberare”, detaliază Codruța Cruceanu.

De ce steagul e cu un mâner rupt?

„Cu hampa ruptă. Era un simbol al înfrângerii temporare a Revoluţiei. De altfel, în timpul Revoluţiei de la 1848 se adoptă tricolorul naţional. pentru că nuanţele celor două ţări au fost unite. Atât pentru Moldova, cât şi pentru Valahia existau staguri în două nuanţe. Pentru Moldova era roşu – albastru, iar pentru Ţara Românească, albastru şi galben. Şi unindu-se cele două se enunţa deja dorinţa de Unire a celor două Ţări Române. Hampa era ruptă pentru că revoluţia fusese îngenunchiată, dar prin acest tablou Rosenthal voia să simbolizeze renaşterea, revitalizarea sentimentului patriotic şi ridicarea până la urmă drapelului naţional în locul care i se cuvenea”, explică Silvan Ionescu.

După înfrângerea Rusiei în Războiul Crimeei, boierii patrioţi au putut reveni în ţară. Maria Rosetti s-a dedicat modernizării educaţiei şi a principiilor de creştere a nou-născuţilor. Daniel C. Rosenthal s-a stins însă în 1851, în timp ce transporta materiale revoluţionare spre Bucureşti. Interceptat la Budapesta, unde se oprise ca să se împace cu mama sa, a murit într-o închisoare habsburgică. Raportul oficial vorbea de sinucidere, amicii politici de asasinat. Maria Rosetti îi va fi purtat probabil o amintire plină de afecţiune. Dar nimeni nu ştie dacă pasiunea pictorului a-i reda chipul se rezuma la artă sau ascundea admiraţia sa nemărginită faţă de soţia prietenului său.

Digi 24

mai mult
Istorie

A fost descoperit locul exact al martirajului lui Horea, Cloșca și Crișan

Horea–Closca-si-Crisan
În urmă cu 233 de ani, pe 28 februarie 1785, țaranii români Vasile Ursu Nicola, zis Horea, pentru că știa să horească, Ion Oargă  – Cloşca  şi Marcu Giurgiu – Crişan, erau martirizați bestial pe Dealul Furcilor de lângă cetatea Alba Iulia după ce au ridicat Țara Moților împotriva maghiarimii barbare asupritoare. Un tânăr cercetător din zonă. Alexandru Moldoveanu, susține că a reușit să identifice exact locul martirajului de pe Dealul Furcilor, comparând terenul cu prezentarea acestuia de pe cunoscuta gravură a lui Johann Andreas Brinhauser, realizată după relatările martorilor oculari (dintre care redăm și noi două mărturii la final).
Cercetătorul ne-a transmis locația (foto) și afirmă că terenul, împrejmuit, ar putea să ia o altă destinație, dacă autoritățile locale nu intervin pentru a ridica un cuvenit monument pe locul martiriului. De altfel, un astfel de pământ îmbibat cu sânge de martiri nici nu ar trebui să fie decât în proprietatea statului. În prezent nici măcar o troiță de lemn la stradă nu amintește de această oribilă crimă anti-românească.

La Arad, în schimb, ca să dăm un singur exemplu, statuia impunătoare a 13 generali ucigași de români – demontată de Guvernul lui Ion I. C. Brătianu în 1925 și reinstalată de Guvernul lui Adrian Năstase în 2004– tronează sfidător în centrul orașului.
La Alba Iulia, în memoria lui Horea, Cloșca și Crișan există doar un obelisc ridicat prin donații în perioada interbelică, după ce regele criminal Carol al II-lea a refuzat să se implice. Aici au loc ceremonii de comemorare, după care se ține, ca și anul acesta, o slujbă, undeva pe Deal, pe unde se poate. Considerăm ca în Anul Centenarului Marii Unirii este imperios ca Alba Iulia să înceapă măcar demersul construirii unui monument pe Dealul Furcilor. Dacă nu sunt fonduri pentru așa ceva, deși zeci de milioane de euro se ventileaza sub pretextul sărbătoririi Centenarului, propunem o subscripție publică pentru acest act național. Nu în ultimul rând, Biserica Ortodoxă Română ar putea solicita edificarea unui schit sau a unei mănăstiri, pe locul jertfei dramatice a lui Horia și Cloșca și a batjocoririi animalice a trupului lui Crișan.
Răscoala a avut, de altfel, și un caracter creștinesc, nobilii maghiari fiind iertați dacă treceau alături de români. „Cari se dau cu noi şi se împărtăşesc cu noi din faptele noastre, – nu trebuie supăraţi. Ci ca să fim mai siguri că vor ţinea tot mereu cu noi, să-i botezaţi pe legea noastră.”, ar fi spus Horea. Nobilii botezaţi de preotul ortodox român primeau de la acesta câte un bilet pe care era scris „Acesta-i creştin bun”. Revendicările lor aveau, de asemenea, note creștinești și, evident, naționale. Acestea erau:

„1. Ca nobilul comitat dimpreună cu toţi posesorii şi cu toată seminţia lor să pună jurământul sub cruce!

2. Nobilime (nemeşime) să nu mai fie, ci fiecare nobil, dacă va putea să capete vreo slujbă împărătească, să trăiască din aceea.

3. Stăpânii nobili să părăsească odată pentru totdeauna moşiile nobilitare.

4. Că dânşii (nobilii) încă să plătească dările întocmai ca poporul contribuabil plebeu.

5. Pământurile nemeşeşti să se împărţească între poporul plebeu, în înţelesul poruncii ce o va da Maiestatea Sa Împăratul.”

La 10 ianuarie 1785, după capturarea prin trădare a capilor insurecției, împăratul Austriei Iosif al II-lea redactează “manu propria” un document destinat comisiei de anchetă, dând indicaţii despre cum dorea să se procedeze în cazul conducătorilor răscoalei ţărăneşti din Transilvania. Acest document spunea: „În orice caz, trebuie să dea un exemplu convingător şi aşa fel regizat, ca aceşti răufăcători să fie purtaţi nu numai prin una, ci prin mai multe localităţi…şi arătaţi poporului de rând…ca o înspăimântătoare pildă şi, apoi, la o zi dinainte anunţată să fie executaţi într-un chip spectacular într-un loc capital, unde să se poată strânge un număr cât mai mare de supuşi.”, informează EnciclopediaRomaniei.ro.

Cum a avut loc execuția sălbatică prin tragere pe roată

Primul a fost executat Cloșca. Întreaga procedură a durat 50 de minute și a constat în 20-25 lovituri. Apoi a urmat Horea, care a primit 8 lovituri, pentru că după primele lovituri, se spune că ar fi început să strige că adevăratul responsabil pentru izbucnirea răscoalei este împăratul. Atunci, reprezentantul Comisiei, de teamă ca poporul să nu se revolte din nou, a dat ordin de lovitură de grație, deși în sentința inițială nu era prevăzutăevocă istoricul Tudor Roşu de la Muzeul Naţional al Unirii din Alba Iulia pentru Alba24.ro. La execuție au fost prezenți circa 7000 de țărani care au fost aduși cu forța să privească torturile bestiale, câte 3 tineri și 3 bătrâni din fiecare sat care fusese curpins în răscoală, și reprezentanți ai noblilmii, care asistau la eveniment ca la o sărbatoare, considerând că se dă un exemplu țăranilor, amintește aceeași sursă.Lovitura de grație se dădea pe piept, pentru a-l omorî pe condamnat imediat, fără a-l mai supune la chinuri, iar celelalte lovituri erau aplicate pe membre, pe mâini, pe picioare, la un interval de  aproximativ două minute. Aparatul de tortură era compus dintr-o roată de car ce avea o lamă de fier pe obadă, iar cu partea de fier se frângeau oasele. Se așezau niște suporturi de lemn, din 20 în 20 cm, sub membre, iar lovitura se dădea între suporturi, pentru a frânge osul mai ușor. După execuție, urma eviscerarea. Măruntaiele și inima au fost înmormântate la locul execuției, iar corpurile, tăiate în patru părți, așezate pe roți identice cu cele din execuție, la diverse răscruci de drumuri. Corpurile lor au fost mai apoi despicate în mai multe bucăţi şi au fost expuse în diferite sate şi oraşe din Ardeal unde s-a manifestat răscoala iobagilor români, cu scopul de a-i teroriza pe aceştia şi a-i descuraja de la viitoare acţiuni de acest gen. Fără a putea fi confirmat dintr-o sursă sigură, se spune că mâna dreaptă a lui Horea ar fi fost expusă pe Gorunul lui Horea de la Ţebea, acesta fiind unul dintre locurile unde Horea ar fi ţinut sfat cu răsculaţii. Mâna ar fi fost ulterior îngropată la rădăcina gorunului, mai consemnează EnciclopediaRomaniei.ro.

The Times din 1785: Românii, “deposedaţi şi oprimaţi de sălbaticii lor stăpâni”

În arhiva celebrului cotidian lodonez The Times se găseşte un articol din 31 ianuarie 1785, care relata „la cald” despre răscoala lui Horea, transmite Rador citând un pasionat în cercetare. Articolul a fost inserat în secţiunea „Ştiri”, pe prima coloană din a treia pagină (din totalul de patru câte avea la acea vreme ziarul) şi încerca să explice cauzele răscoalei caracterizându-l pe Horea drept „un desperado îndrăzneţ”. Iată o traducere a textului, publicat sub titlul „O relatare despre insurgenţii din Transilvania”:

„Aceşti oameni sunt valahi (Wallachians), coborâtori la origine din coloniştii romani care au fost aşezaţi în Dacia. Cei mai mulţi ţin de Biserica Grecească [ortodoxă], iar populaţia ţării pe care o locuiesc este crezută să fie de 670.000 de suflete. Sunt de constituţie puternică, înalţi şi bine făcuţi; deşi sunt supuşi celui mai împovărător jug al guvernării feudale, ei nu îşi dezmint originea romană. Reduşi la cel mai abject statut de sclavi, nu li se îngăduia să se bucure de niciun fel de drept de proprietate, fiind la mila stăpânilor lor, care nu puteau accepta că aceşti chinuiţi vasali ai lor ar putea gândi că ar avea nişte drepturi de revendicat. Deposedaţi şi oprimaţi de sălbaticii lor stăpâni, ei erau obligaţi să îşi pună până şi soţiile la muncă în câmp, să cultive pământul, ca să poată fi capabili să satisfacă birurile absurde puse de stăpânii lor. Această stare de servitute nu mai putea fi tolerată, iar ei urmăreau cu consecvenţă un moment favorabil să se elibereze de ea. De ceva timp era uşor de observat că inimile clocotesc în piepturile acestor oameni; după ceva vreme  au izbucnit şi au refuzat să îndeplinească îndatoririle feudale care le erau cerute; au transmis o listă cu plângerile lor Împăratului; dar deşi doleanţele erau îndreptăţite, şi susţinute de cele mai clare principii ale dreptului natural, acestea au fost nesocotite: nu era în interesul unor persoane puternice ca Împăratul să vadă aceste plângeri în adevărata lor lumină; ei au reuşit să se impună în faţa domnului lor şi nicio reparaţie nu a fost acordată acestei naţiuni oprimate.

Au vazut că nu au nimic la ce să se aştepte de la conducătorii lor; au simţit că trebuie să îşi ia soarta mâini; au aşteptat aşadar doar un moment propice pentru a scutura jugul împovărător al sclaviei. Această oportunitate le-a fost oferită în scurt timp. Perspectivele unui război cu Olanda a făcut necesară recrutarea de armate imperiale; ofiţeri cu ordine de recrutare au fost trimişi în Transilvania ca şi în alte provincii. Valahii s-au mobilizat în număr mare şi s-au înrolat: le-au fost puse bineînţeles la dispoziţie arme şi echipament militar din arsenalele imperiale. Procurându-şi astfel armele prin propria lor isteţime, au intrat imediat în război cu opresorii lor. Au ales un desperado îndrăzneţ să le fie căpetenie; se numeşte Hora sau Horiah, care a fost de mai multe ori condamnat la moarte pentru crime cumplite. Acestea sunt cauzele adevărate ale insurecţiei, care va fi de aceea mai greu de stins în timp scurt, deoarece insurgenţii se tem să se încreadă în promisiunile care li se fac, cu condiţia de a preda armele şi a se întoare la îndatoririle lor”.

Despre The Times trebuie spus că, la vremea aceea, era un cotidian proaspăt pe piaţă, primul număr apărând în 1 ianuarie 1785, numele sub care au apărut primele 940 de numere, până la 1 ianuarie 1788, fiind The Universal Daily Register. Prezentăm alpaturat și copia articolului de epocă.

În arhiva Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga” Cluj-Napoca există un număr al publicaţiei Transilvania din 1925 în care se vorbeşte despre relicvele lui Horea, Cloşca şi Crişan, obiecte personale care se presupune că au fost recuperate de la aceştia după execuţie şi care constau într-un pandativ şi două inele și care arată și starea lor socială. Vă punem la dispoziţie extrasul din arhivă:

Mărturii ale veneticilor despre martirajul lui Horea, Cloșca și Crișan

Două documente importante sunt publicate de DacoRomania-Alba.ro sub Motto-ul lui Barbu Ştefănescu Delavrancea: “România este patria noastrã şi a tuturor românilor. E România celor de demult şi-a celor de mai apoi. E patria celor dispãruţi şi a celor ce va sã vie”. Este vorba de epilogul dramaticei Răscoale ţărăneşti de la 1784-1785, care a fost execuţia barbară a căpeteniilor ei, Horea, Cloşca şi Crişan. Referitor la acest sângeros epilog sunt prezentate scrisoarea profesorului Iosif Gabri din Alba Iulia adresată prietenului său, Daniel Emeric de la Roma şi pe cea a omului de afaceri (săpunar?), Iohan Andreas Maetz din Alba Iulia adresată fratelui său Mihael, din Sighişoara(1). Scrisoarea lui I. Gabri, cea mai importantă, este scrisă în limba maghiară, pe o hârtie groasă, fină, cu cerneală neagră şi se păstrează la Biblioteca Documentară Batthynaeum din Alba Iulia. I. Gabri a fost profesor, între anii 1771-1796, la gimnaziul de pe lângă Episcopia româno-catolică din Alba Iulia. Scrisoarea lui I. A Maetz are 3 pagini, este scrisă îngrijit, în limba germană şi se află la Muzeul din Sighişoara, scrie profesorul dr. Cloşca L. Băluţa. Discordantele dintre informaţiile cuprinse în aceste două scrisori sunt relativ insignifiante: referirea la citirea sentinţei de execuţie: între caracterul detaliat şi punctual al descrierii execuţiei şi cel sumar, concis; legat de obiectul sinuciderii (uciderii) lui Crişan privitor la numărul celorlalţi ţărani întemniţaţi şi caracterul pedepselor s.a. Concordantele dintre elementele relatate sunt numeroase şi obiective: caracterul şi numărul militarilor care au escortat cele două care cu Horea şi Cloşca; ordinea execuţiei lor; unele detalii din timpul execuţiei; locul întemniţării lui Crişan informaţii referitoare la arestarea şi escortarea contelui Wcsselenyi; polemica dintre catolici şi reformaţi de atunci în Transilvania; poziţia ostilă fată de răscoală şi conducătorii ei etc. Cu toate acestea, scrisorile rămân documente valoroase care elucidează, în mare parte, epilogul răscoalei ţărăneşti condusă de Horea, Cloşca şi Crişan în Transilvania. Iată scrisorile:

Primită la Roma la 26 martie 1785

Alba Iulia , 2 martie 1785

Iubite domnule părinte

În sfârşit s-a terminat cu lumea lui Horia !

O ! de nu s-ar mai ivi în primăvara aceasta mai mulţi Horia !

În dimineaţa zilei de 26 februarie, între orele 10 şi 11 în faţa Gărzii celei mari, fiind de fată o mare mulţime, s-a dat citire în limbile germană şi română a sentinţelor de condamnare la moarte a lui Horea şi Cloşca; în nemţeşte a citit-o auditoriul ostaşilor grăniceri, iar în româneşte domnul Erckard, translatorul Excelentei Sale contele Iankovits. Sentinţa prevede ca aceştia să fie duşi până sub furci (locul execuţiei) şi acolo de vii să li se frângă oasele cu roata, mai întâi lui Cloşca, apoi lui Horea; iar după ce vor fi frânţi, să fie tăiaţi în bucăţi, măruntaiele să fie îngropate sub furci, câte o bucată din trupul lor să fie pusă aici pe roată, iar celelalte părţi să fie expuse în acele locuri unde au săvârşit atâtea crime, aprinderi şi prădăciuni.

După cum prevedea sentinţa, întocmai aşa, în dimineaţa zilei de 28 februarie pe la ceasurile 9 şi jumătate , Horia şi Cloşca au fost aşezaţi separat pe câte un car special, fiecare fiind însoţit de câte un preot schismatic. Este cu neputinţă să descriu convoiul şi mulţimea care a fost de fată. Ei au fost însoţiţi de un excadron de cavalerişti din Ioscana în ţinută de paradă, cu mare pompă, de aproximativ trei sute de pedestri orăşeni şi de haiduci. Batalionul pedeştrilor i-a încadrat într-un careu, iar călăreţii s-au aşezat pe cele două aripi. Eu, prin bunăvoinţa unui locotenent de cavalerie, am stat călare între batalionul în formă de careu şi între cavalerie şi astfel, am văzut de la început execuţia şi parada, cum văd această foaie de hârtie în faţa mea. În afară de nobili şi oameni mai deosebiţi din comitate au trebuit să fie de faţă mulţi oameni prosti şi asta se poate aprecia din faptul că din fiecare sat a celor patru comitate au trebuit să ia parte, după o grea poruncă, câte sase oameni prosti, trei bătrâni şi trei tineri, prin urmare a trebuit să fie cel putin cinci mii de oameni. Cloşca a primit cel putin 20 de lovituri până si-a dat sufletul.

În timp ce Cloşca era frânt cu roata, Horea, legat, a fost ţinut în picioare de doi ucenici ca să vadă de ce moarte şi prin ce chinuri grozave a trebuit să moară ucigaşul său tovarăş.

După ce s-a terminat execuţia lui Cloşca şi i-a dat leşul la o parte, l-au urcat pe Horea pe patul său şi l-au legat; în vaiete au început să-i sfarme picioarele cu roata, iar după patru lovituri, din porunca domnului Eckard, au început să-i lovească pieptul şi astfel, după opt-nouă lovituri a murit. N-am mai voit să văd şi despicarea lor în bucăţi, mi-am întors calul şi am venit în cetate, unde am povestit cele văzute lui Ştefan Regeny, Iosif K. Nagy şi colegilor mei profesori care m-au aşteptat acasă.

Excelenta sa contele Iankovits pleacă mâine la Timişoara, dar cu mai putin însoritori decât a venit, deoarece însoritorul său, consilierul Fraycsek s-a mutat pe lumea cealaltă în săptămâna trecută, iar pe subprefectul legal, pe ilustrul domn Ladislau Bela, l-au înmormântat în Aiud dimineaţa trecută, după ritul calviniştilor.

Pe robii care au mai rămas, i-au predat comitatului ca să-i judece după faptele lor, iar sentinţa, înainte de a fi pronunţată să fie înaintată Majestăţii Sale. Între aceştia se află şi preoţi, care pe lângă că au prădat, au îndemnat poporul sălbatec la omor şi prădăciuni.

Majestatea Sa a dat poruncă în toată tara că oriunde se va găsi contele Wasseleny să fie prins cu ajutorul soldaţilor. Domnul comisar, contele Ştefan Daniel, plecat la Datori, satul aceluia, a încercat cu vorba bună să-l înduplece pe contele Wasseleny să meargă la Sibiu. Au mai mers acolo şi domni, ca baronul Antonie Orban, groful Alexandru Bethnel, groful Ladislau Bethlen, baronul Iosif Balintet, baronul Iosif Bornemisza şi multi altii. Cu toate acestea după ce ei au iesit, excorta lor (militară) formată din soldaţi, dragoni din Savoia, au năvălit înăuntru, au apucat pe baronul Wasseleny de păr şi l-au legat. În zadar a strigat baronul Wasseleny: “Armă”, “Armă”, pentru că totul a fost în zadar. Ba chiar şi pe domnii mai sus amintiti, care au rugat soldaţii să-l trateze mai frumos pe baron, i-au împins cu patul pustii. O bucată de drum l-au dus pe baronul Wasseleny pe jos, apoi călăuza l-a legat de calul său şi l-a dus la St. Ivan (Sântioara); aceasta s-a întâmplat la 12 febr. În 19 febr., la St Ivan l-au pus în careta lui de sticlă şi l-au dus la Târgu- Mureş, în cetate; până acum cred că l-au pus în fiare şi i-au făcut identificarea ad notam.

(Domnia ta a citit sau a auzit noutăţi mai importante decât cele pe care vi le-am comunicat de la despărţire).

Despre prinderea lui Gheorghe Crişan şi aducerea lui aici, ştiu că v-am scris deja. Dar faptul că s-a sugrumat într-o noapte în închisoarea de sub Gardă cu legătoarele de la izmene, poate că nu v-am comunicat, şi că gâzii l-au dus sub furci şi l-au tăiat în patru; o bucată au lăsat-o aici, iar celelalte le-au dus în alte părţi.

Reutenstrauch a scris o cărticică în limba germană pe care calvariştii au tradus-o în ungureşte şi au umplut cu ea tot Ardealul, sub titlul: “O scrisoare înaintată Sfântului Papă de la Roma, lui Papa Pius al VI-lea”. Această carte a fost combătută foarte bine (într-o lucrare) de onorabilul domn Andrei Ferenczi, predicatorul din Târgu – Mureş, cu titlul “Combaterea scrisorii înaintată Sfântului Papă Pius al VI-lea, scrisă de Ferenczi Andrei”. Din numele său a făcut anagramă.

Excelenta Sa episcopul i-a obţinut aprobarea de la Viena şi zilele trecute i-a tipărit-o în tipografia sa din Cluj. Partea cea mai mare, după cum se poate observa este lucrarea Excelentei Sale, pentru că în ea se află foarte multă ştiinţă.

Acesta să fie destinul deocamdată. Un bucuros “aleluia”

I(osif) G(abri)

Prea onorate frate !

Domnia Ta m-a onorat cu o scrisoare încă de două luni în urmă şi eu vă sunt dator cu un răspuns. Vă rog să mă iertaţi pentru tăcerea mea atât de îndelungată şi sper că nu-mi veţi face reproşuri, cunoscând că am fost nevoit să fac fată multor neplăceri. Noi suntem cu toţi bucuroşi şi sănătoşi – slavă şi mulţumită lui Dumnezeu, şi dorim să ne bucurăm din inimă dacă am afla acelasi lucru şi despre dumneavoastră.

În ceea ce priveşte execuţia căpeteniilor răsculaţilor din ţara noastră a fost complet îndeplinită tocmai într-o formă cu totul militară. Delicvenţii au fost transportaţi până la locul execuţiei, sub paza unei trupe de 300 de soldaţi infanterişti şi a unui excadron de husari din Ioscana. Acolo domnul general auditor le-a citit, în public, în limbile germană şi română, sentinţa pentru faptele lor groaznice şi barbare. După aceea Cloşca a fost cel dintâi zdrobit cu roata de jos în sus, până la moarte, apoi Horia, prin intervenţia contelui Iankovitsch a primit , în numele Majestăţii Sale, cele două lovituri de gratie în piept, iar după aceea a fost zdrobit cu roata de jos în sus. După îndeplinirea execuţiei cele două trupuri au fost tăiate în patru bucăţi, capetele au fost fixate pe casele lor proprii, iar celelalte părţi ale trupului au fost expuse în locurile în care au comis fapte de adevăraţi câini turbaţi fiind fixate pe lângă drumuri spre învăţătura celorlalţi răsculaţi români.

Al treilea căpitan de oaste, cu numele de Crişan, s-a sugrumat el însusi în închisoare, sub (poarta) Gărzii principale, în cetate, dar cadavrul lui, a fost târât la locul execuţiei şi tăiat în patru părţi: capul a fost fixat pe casa lui proprie, iar celelalte părţi ale trupului au fost trimise să fie expuse pe marginea drumurilor. Ceilalţi (răsculaţi) care au fost prinşi, au fost pedepsiţi, unii la moarte, altii la închisoare pe viată iar altii cu 90 până la lovituri (de baston) şi apoi lăsaţi în libertate; dar mai sunt câtiva deţinuţi despre care nu se poate afla nimic sigur, despre care va fi soarta lor.

Gândurile mele despre însurătoare au fost întotdeauna pe primul plan, dar zadarnic; tulburările m-au ţinut departe de a încerca aşa ceva. Pentru un tânăr începător ca mine absenta îndelungată de la lucru este foarte păgubitoare. Am pus ochii la Sibiu pe o fată, adică fiica Domnului Martin Spetz, măcelar, cu numele de Sofia. Acesta este o cunoştinţă a Doamnei Hirling, deoarece sora vitregă a Doamnei Hirling este mama vitregă a fetei. Eu am ţinut mult la ea dar până acum n-am primit nici un semn. Cel mai profund compliment doamnei Mamă şi tuturor stimaţilor prieteni.

Va trimit câteva reproduceri ale căpitanilor de oaste ai răsculaţilor, căre au fost desenaţi după original.

Vă sărutam pe toţi din inimă şi rămânem al prea cinstitului domn şi frate.

Foarte prea îndatorat

Ion Andr. Maetz m.p.

Scrisă la Alba Iulia (Karlsburg) la 31 martie 1785

Surse: DacoRomania-Alba.ro. Alba24.ro, Rador, EnciclopediaRomaniei.ro, Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” Cluj-Napoca , Ziaristi Online

ziaristionline.ro

mai mult
Istorie

Puțină istorie…

rus

Cu rușii noi am dus-o bine!, îmi spune Jora, un băiat de 30 de ani care stă așezat la o masă din fața bufetului din Negureni, Telenești. Cu el mai sunt câțiva consăteni cam de vârsta lui.
Prin localitate trece șoseaua Sărătenii Vechi, Soroca, pentru care Guvernul SUA a cheltuit 142 de milioane de dolari, tot aici Guvernul României a făcut o școală de două milioane de euro, dar tot satul a votat cu… Dodon.
– De ce? devin eu curios.
Ca să nu vină americanii la noi în sat, zice unul. Şi nici românii… Las’ să ne facă şcoala şi să plece.
– De ce să plece românii?, devin curios. Doar și tu ești român…
Eu? rămâne mirat Jora. Niciodată! Eu sânt moldovan. Ca Ștefan cel Mare.
– Dar Ștefan cel Mare nu și-a zis nicăieri moldovean, ci doar valah, adică român.
Treaba lui. Noi cu rușii am dus-o tare bine, repetă el.
– Când?, întreb. Când ne-au deportat în Siberia?
Pe mine nu m-au deportat. Numai pe tata…
Unul dintre meseni, care-și zice Sașa, îmi divulgă tot secretul:
– Când au venit alegerile, badea Grișa a umblat prin sat și ne-a dat câte o sticlă de votcă la patru oameni și ne-a zis să votăm cu Dodon.
Badea Grișa e primarul satului.
– Noi încă nu ne-am săturat de ruși, zice cu sarcasm Sașa. Toate femeile noastre lucrează la Moscova, iar noi le bem banii aici.
– Cu Rusia noi am dus-o tare bine, mai zice o dată Jora.
Dacă Jora, Sașa și ceilalți săteni, printr-o minune, ar deschide vreo carte de istorie, ar ști că țara care ne-a făcut cel mai mare rău de-a lungul istoriei a fost tocmai ea.
Aceasta a făcut zeci de războaie pe teritoriul Moldovei, ne-a luat în robie concetățenii, ne-a deportat, ne-a închis bisericile, ne-a interzis limba, numele, ne-a furat teritoriile, ne-a pârjolit satele, ne-a decapitat intelectualii, a umplut închisorile cu ei, ne-a acceptat doar ca slugi, ne-a tratat ca oameni inferiori, și tot așa…
Anume țarii ruși au ucis-o în 1505 pe Elena Voloșanca (adică Românca, nu Moldoveanca), fiica lui Ștefan cel Mare, apoi și pe feciorul ei Dimitrie, desemnat ca moștenitor al tronului Rusiei. Toate soliile și scrisorile pe care le trimite bătrânul domnitor al Moldovei cu rugămintea de a-i elibera din închisoare, ca să poată veni în Moldova, rămân fără răspuns.
Începând cu 1711, rușii au tot încercat, ca niște creștini ce eram și noi, să ne „elibereze” de turci. Despre modul cum o făceau povestesc letopisețele noastre. Cronicarul Nicolae Costin relatează cum oștenii lui Petru I, în preajma bătăliei de la Stănilești din 28 iunie 1711, în loc să-i prade pe turci, aceștia i-au prădat vitejește pe… moldoveni: „…iar peste noaptea aceea n-au scăpat fără pagubă niciun boier nefurat de muscali: cui pistoale, cui rafturi, cui epingele, nici boier, nici slugă” (Nicolae Costin, „Letopisețul Țării Moldovei”, Chișinău, Ed. Hyperion, 1990, pag. 385)
Halal „eliberatori”!
Un alt cronicar, Ion Neculce, explică de ce nordul Moldovei a rămas aproape fără oameni: rușii se împăcau cu moldovenii pe care veneau să-i salveze „ca lupul cu oaia”, oștirile lor intrând în Moldova doar ca să o prade, ducând în Rusia sute de mii (!) de moldoveni în robie, procedând mai rău ca păgânii, pe care să-i folosească drept sclavi sau ca să-i vândă la târgurile lor de robi.
Iată ce zice Neculce despre o campanie rusească din 1731: „Și atunci la purcesul lui Minih (generalul armatei ruse – n.n.) trimis-au de au robit mulți oameni din ținutul Hotinului și de pe marginea Cernăuților, și i-au trecut cu femei și copii la Mosku (Moscova – n.n.) și-i împărțeau pe oameni ca pe dobitoace; unul lua bărbații, alții – femeile, alții – copiii. Și-i vindeau unii la alții fără de leacă de milă, mai rău decât ţătarii. Și era vreme de iarnă. Bogate și multe lacrimi era, cât se auzea glasurile lor la cer… Socotiți, fraților cetitori, cum este osânda și mânia lui Dumnezeu pe țara aceasta!”. Ion Neculce, Letopisețul Țării Moldovei, în „Cronicile României” de Mihail Kogălniceanu, București, 1872, pag. 412.
Acele lacrimi bogate au tot continuat să curgă de-a lungul celor peste 20 de războaie pe care le-au tot purtat rușii cu turcii pe teritoriul nostru, unde „frații” creștini veneau să se bată cu turcii și să se întoarcă acasă cu robi moldoveni.
M. Eminescu avea să spună despre noi în secolul XIX: „A rosti numele Basarabia e totuna cu a protesta contra ocupațiunii rusești”.
Eram o țară mare.
Mai întâi Rusia ne-a luat proprietățile din Transnistria. Chiar dacă, generoasă, a intitulat Pacea din 1740 cu turcii „Pacea dintre imperiul rus și imperiul otoman despre stabilirea granițelor Țării Moldovei pe râul Bug” și, întrucât acel spațiu era în majoritatea lui locuit de moldoveni, a denumit inițial acel teritoriu Moldova Nouă.
Dar foarte repede s-a răzgândit.
În 1792 ea a ajuns la Nistru și a botezat acele întinderi cu sate de moldoveni și tătari – când acolo nu era atestat încă nici măcar un singur rus sau ucrainean – Rusia Nouă (Novorossia).
În 1812, cu pretextul de a fi „eliberat-o”, armatele ruse au rupt Moldova în două, ei luându-și jumătatea cea mai mare.
Am avut ieșire la Marea Neagră.
Rusia ne-a furat-o.
Mai întâi, în 1812, și-a luat-o sieși. Apoi, în 1940, i-a dăruit-o surorii sale, pe care acum o sfârtecă fără milă, Ucraina.
Am avut ieșire la Dunăre.
Tot această țară hulpavă de la răsărit ne-a răpit Dunărea. Astăzi gurile Dunării curg prin țara vecină și prietenă, dăruite acesteia de „fratele de la Răsărit”.
Am avut o insulă – Insula Șerpilor –, unica din Marea Neagră, cuibul piraților moldoveni în alte secole; Rusia ne-a furat-o și pe ea, azi având proprietară Ucraina.
Tot cu concursul Rusiei ni s-a răpit, în 1775, partea de nord a Moldovei, numită de austrieci Bucovina, în cinstea generalului austriac Bukow, căreia îi aparține ideea de a lua de la Moldova teritoriile ei de la nord, ca Austria să poată face legătură cu Galiția achiziționată de curând.
Generalii ruși au acceptat furtul pentru o tabacheră de aur.
Jafurile teritoriale au continuat în 1940: Nikita Hrușciov a cerut de la Stalin toată Basarabia, pretextând că 90% din totalul populației Basarabiei sunt ucraineni. Noroc de cel mai mare criminal al istoriei, I. Stalin, care nu l-a crezut și a constatat că informația din Ultimatumul URSS dat României în care se spunea că populația Basarabiei e alcătuită din ucraineni „e un pic exagerată”. Iar atunci când conducerea RSS Moldovenești – Piotr Borodin și Tihon Konstantinov – a mers la tătucul popoarelor să-l roage ca regiunile Ismail, Bolgrad, Cetatea Albă, Chilia, Hotin, inclusiv jumătate din teritoriul RASS Moldovenești, să treacă la Ucraina, conducătorul URSS i-a ascultat pufăind din lulea și le-a spus: „Хорошо, пусть будет как вы хотите, но будьте уверены: через время народ Молдавии будет вас проклинать” („Bine, să fie așa cum doriți, dar să fiți siguri: peste ani poporul Moldovei vă va blestema”) (Stenograma acestei întâlniri a fost descoperită în arhivele Kremlinului de istoricul V. Pasat).
Aș vrea să-i înțeleg și pe conducătorii R.S.S.M. de atunci: ei și-au făcut datoria lor de patrioiți ruși.
Bănuiesc că Jora și Sașa din Negureni cred că atunci moldovenilor le-a fost cel mai bine.
Au urmat deportările masive în 1940, 1944, 1945, 1949, 1951, 1952 către Siberia și Kazahstan. După date mai recente, au avut de suferit din cauza deportărilor –, aici îi includem și pe tinerii trimiși la școlile de meserii FZO, pe cei expediați să desțelenească Kazahstanul, să industrializeze Siberia – peste 300 000 de basarabeni. Cei mai mulți au fost deportați din satele alipite în 1940 la Ucraina din sudul și nordul Basarabiei – localități întregi de moldoveni –, în locul lor fiind aduși ucraineni, ca să se schimbe componența etnică, ceea ce constituie, conform dreptului internațional, acte de genocid contra populației băștinașe.
A fost decapitată toată intelectualitatea, toți cei cu studii superioare au fost deportați, fiind lăsate la baștină doar persoanele care au acceptat să colaboreze cu organelle NKVD. Elevii care studiau la liceele din România au fost trimişi și ei către Siberia.
Preoții au fost scoși din amvoane și judecați. Părintele Alexandru Baltaga a fost aruncat din trenul care-l ducea spre Siberia. Părintele Mihail Ciocanu a fost împușcat în altarul bisericii din Nișcani. Părintele Chicu din Pitușca-Călărași a fost îngropat de viu într-o groapă de la marginea satului de către șeful NKVD-ului rational, tatăl lui V. Kutârkin, cel care până nu demult a fost ministru în R.S.S.M. ș.a.
Azi urmașii acelor preoți din aceleași altare cântă osanale țării care a închis cele 2000 de biserici și toate mănăstirile (afară de Japca, pentru că avea călugărițe rusoaice).
În 1940 și 1944 se refugiaseră în România peste un million de basarabeni. Atunci au fost deportați, împușcați, lichidați de către ruși 563 de primari ai satelor noastre. Toți cei care nu reușiseră să treacă Prutul.
Ei au fost „pedepsiți” pentru „colaboraționism”, dar în aceste funcții nu fuseseră numiți de Statul Român, ci au fost aleși de locuitorii satelor, care-i aleseseră în fruntea lor pe cei mai buni dintre ei: gospodari de frunte, oameni respectați, înțelepți și omenoși.
Mătușa mea Tecla Leancă, sora bunicii mele Ana Caragea-Dabija, a fost omorâtă în Siberia, unde fusese deportată în 1940, numai pentru „vina” că soțul ei, Mihail Leancă, fusese ales primar al localității Satu-Nou, Cimișlia.
Tot rușii i-au trimis drept carne de tun pe basarabeni pe linia întâi a frontului celui de-al Doilea Război Mondial, peste 250 000 dintre ei căzând pe câmpul de luptă într-un război care nu era al lor.
Sute de basarabeni au murit ulterior în Afganistan, în Angola, la Damansk, în războiul contra Chinei, în Coreea de Nord etc.
Pentru ce? De ce?
Să fi murit ei de fericire sau de multul bine pe care li l-au adus rușii?
foametea organizată de sovietici, pentru că în prima parte a războiului basarabenii ar fi luptat contra lor, în anii 1946-1947 au murit alte 300 000 de persoane.
Ni se spune că din cauza secetei.
Nu este adevărat.
Secetă a fost și în România, dar acolo n-a murit nimeni de foame, din motiv că n-au umblat ca la noi bande de activiști venetici, însoțite de enkavediști, milițieni și soldați, ca să măture podurile caselor până la ultimul grăunte.
Atunci, se vede, basarabenii au fost fericiți.
Ni s-a interzis, după 1940, să ne rugăm la Cel de Sus, să ne vorbim limba, să citim cărțile clasicilor noștri, să ne cunoaștem istoria neamului…
Moldovenilor nu le era îngăduit să se stabilească în orașe – ele erau doar pentru ruși, moldovenii urmând să rămână la coada vacii, iar puținii dintre ei care ajungeau în orașe trebuiau să aștepte zeci de ani ca să poată primi un apartament – și acela doar cooperativ, adică plătit din banii lor.
Pe când „specialiștii” ruși obţineau apartamente pe parcursul unui an.
Ce fel de „specialiști”?
Ne spune un anunț pe care ni l-a adus un concetățean de-al nostru din Tambov, care l-a găsit la ieșirea din închisoare și pe care l-am publicat în 1988 în „Literatura și arta”: „В Молдавской ССР нужны разнорабочие. В течении года предоставится квартира” („RSS Moldovenească angajează muncitori necalificați. În decursul unui an asigurarea cu apartamente e garantată”).
Avize de acestea erau afișate la ieșirile din toate închisorile din fosta URSS și „eliberații” au dat buzna cu toții încoace. Azi ei și urmașii lor votează cu Dodon și ies la mitingurile lui ca să ne strige: „Убирайтесь в вашу Румынию!” („Plecați în România voastră!”).
Dar de ce n-ați pleca voi în Rusia voastră?
Aici ei sunt stăpâni. Aici ei dictează.
Iar noi mai suntem străini în propria țară.
Mă îndoiesc că vom fi stăpâni atunci când vom intra pentru totdeauna cu tot cu țară, așa cum dorește Dodon, în Federația Rusă.
O constatare: lumea pleacă pe-un cap din „țărișoară”. Dar cei care pleacă sunt moldoveni. N-am auzit niciun rus să plece. Măcar în Federația Rusă. Ei rămân aici să lupte „pentru Maldova”. „Maldova” e a lor.
Iar ruși în Republica Moldova sunt, conform ultimului recensământ, doar 4,8% din totalul populației. Dar aceștia ocupă posturile-cheie. De aceea ei lasă impresia că ar constitui 90% sau 100%.
Doar așa se explică faptul că, într-o țară cu 4,8% de ruși, proporția de școli rusești este de 32%.
În 1992, după ce Republica Moldova s-a declarat stat independent, Federația Rusă ne-a declarat război, ca să ne răpească și teritoriile de dincolo de Nistru și orașul Tighina de dincoace, cu satele din jurul ei.
Acum ne amenință că, dacă nu o vom iubi, o să ne ia Găgăuzia și Bălțiul. Iar la Soroca se construiește în aceste zile „Цыганский Парламент» („Parlamentul Țiganilor”).
Asta – după ce va încheia campania sa pacifistă din Ucraina.
Iar Rusia vrea să-i știm de frică. Ea știe că, aflându-ne cu pistolul la tâmplă, o vom iubi nespus, ca și-n 1812, ca și-n 1917, ca și-n 1940, ca și-n 1944… Cum zice și cântecul nostru popular:
Dragul lelii, Ionică,
Te iubesc mai mult de frică.
Ionică, aici, e Ivan. Iar Ivan e Rusia, cea despre care poetul Nikolai Gumiloiov afirma: „Rusia este un tramvai deraiat”. Care se duce niciunde, care duce în niciunde.
Iar cei care se vor cu ruşii, n-ar strica să mai deschidă vreo carte de istorie, evident nu cele la care-i trimite Dodon, unde îşi vor găsi rudele, bunicii, părinţii nedreptăţiţi şi ţara lor decapitată.
Iar când se vor gândi ce destin ar putea să aibă copiii și nepoții lor, nu le va mai arde, cred, a se dori să ajungă în Rai, avându-l pe Satan călăuză.
Nicolae DABIJA

mai mult
Istorie

21 februarie, acum 37 de ani

radio-europa

Ieșim astăzi din actualitatea politică internă și ne întoarcem în istorie. Am hotărât să dedic un comentariu unui episod rămas, din păcate, încă tulbure, neclarificat pe de-a întregul, din istoria Postului de Radio “Europa Liberă”. Atacul comis la sediul din München al REL, de teroristul internațional Carlos Șacalul, pe data de 21 februarie 1981.

Într-un editorial rostit de la microfonul Europei libere la data de 11 noiembrie 1984, directorul de atunci al Departamentului românesc, istoricul Vlad Georgescu, făcea referiri la o cuvântare din 19 februarie 1981 a lui Nicolae Ceaușescu, cuvântare în care șeful comuniștilor români chema la inițierea unor eforturi internaționale comune în lupta antiteroristă.

Cu inteligența-i binecunoscută, Vlad Georgescu releva șiretenia Dictatorului care, în buna tradiție comunistă, limita terorismul la mișcările neofasciste, încercând astfel să scoată basma curată terorismul agreat de regimul de la București, mai exact cel practicat de palestinienii lui Arafat, teroriștii lui Gaddafi sau teroriștii basci ori irlandezi.

Cu toate că mai departe se menționau în editorial acțiunile cu caracter terorist cărora le-au căzut victimă în cursul anului 1981 însuși Serviciul românesc al Europei libere, unii dintre proeminenții lui angajați (Emil Georgescu) sau (pe atunci) colaboratori (Șerban Orescu, Virgil Tănase, Nicolae Penescu), totul culminând cu moartea mai mult decât suspectă a directorului Noel Bernard (23 decembrie 1981), Vlad Georgescu nu insista asupra faptului că respectivul discurs al lui Nicolae Ceaușescu venea doar cu două zile înainte de încercarea în aer a Europei libere. Simple coincidențe? Comuniștii români nu aveau gustul acestora.

Omisiunea lui Vlad Georgescu se explica prin faptul că la momentul scrierii și difuzării comentariului inovocat mai sus, atentatul petrecut în seara de 21 februarie 1981 era încă neatribuit.

Cercetarea asiduă a arhivelor serviciilor secrete maghiare și românești (atât cât a fost ea posibilă) le-a permis unor cercetători precum Nestor Ratesh (în 1981 corespondent la Washington, iar, mai apoi, el însuși director al Serviciului românesc) sau Richard Cummings (pe atunci șef al Serviciului de securitate al postului) să afirme, fără putință de tăgadă, că încercarea eșuată de la Europa liberă purta semnătura lui Carlos, că ea viza Departamentul românesc și nu cel în limba cehă și că a fost comandată de autoritățile române. Cele care, prin gura lui Nicolae Ceaușescu, se arătau, formal și mincinos, foarte îngrijorate de recrudescența terorismului fascist, dar care practicau, încurajau și stipendiau terorismul roșu, înțeles ca parte a politicii de stat.

Ce s-a întâmplat, de fapt, la 21 februarie 1981?

Sunt tot mai multe indicii ce validează ipoteza că, plătind și sprijinind logistic respectivul atentat, regimul comunist de la București urmărea mai multe lucruri. Dincolo de distrugerile materiale ca și de posibilele victime omenești ( în atentat au fost grav răniți câțiva angajați ai Departamentului ceh al REL), Nicolae Ceaușescu urmărea, în fond, intimidarea întregului personal redacțional al Departamentului românesc, intensificarea terorii psihologice, inducerea stării de teamă ce ar fi putut determina, după părerea Dictatorului) o atenuare a vehemenței criticilor lansate pe unde de postul anticomunist de la München.

Nu cred că era vizată o persoană anume. Noel Bernard era la data respectivă într-un concediu medical prelungit. Cum atentatul a fost comis într-o seară de sâmbătă, era puțin probabil ca în post să se fi aflat Emil Georgescu, la acea vreme realizatorul principal al Actualității românești, perceput de Nicolae Ceaușescu drept dușman personal, datorită comentariilor sale extrem de virulente.

Atentatul a avut loc, la adăpostul nopții și al unei paze precare, cu puțin timp înainte de ora 22. Zilnic, după ora 18, se difuzau doar emisiuni înregistrate, ceea ce făcea ca activitatea redacțională să fie redusă. Cu atât mai redusă cu cât era vorba despre o seară de sâmbătă, când se transmiteau, în afara Programului politic, a cărui primă ediție trecea pe unde la ora 17.10 (18. 10, ora României), preponderent emisiunile culturale realizate la Paris de Monica Lovinescu și de Virgil Ierunca. Ele însele înregistrate.

În afara tehnicienilor (de origine germană sau americană) ce asigurau emisia, în zona afectată Departamentului românesc nu erau decât trei persoane: redactorul de știri Dan Comșa, crainicul Ion Ioanid și dactilografa Anca Tylo Vorvoreanu. Clădirea din Grădina engleză (Englischer Garden) în care funcționa complexul Europa liberă- Libertatea a fost zguduită, dar, în pofida spaimei, Serviciul românesc și-a continuat emisiunea. Așa a fost posibil ca Dan Comșa să redacteze la repezeală știrea despre atentat, așa a fost posibil ca știrea să treacă pe unde în lectura lui Ion Ioanid. Informația aceasta mi-a fost cu vreo doi ani în urmă confirmată de Liviu Tofan (pe atunci șef al Serviciului de știri) care, la rându-i, a obținut certificarea veridicității ei chiar de la Dan Comșa.

Câteva minute după ora 22, Poliția federală germană de comun acord cu serviciile proprii de securitate ale postului, au decis încetarea emisiei. Serviciul românesc și-a reluat programul normal, a doua zi dimineață, în conformitate cu grila specifică unei zile de duminică, la ora 7 (8, ora României).

Certificarea unui eșec

Dincolo de marele profesionalism al echipei de serviciu din acea seară, dincolo de felul eroic în care Ion Ioanid și-a stăpânit spaima în fața microfonului (Gertrud Dumitrescu, cunoscută sub numele de Ioana Crișan, mi-a mărturisit că îndată ce a aflat de atentat a alergat la Radio unde primul pe care l-a întâlnit a fost chiar Ion Ioanid, profund marcat de clipele dramatice prin care trecuse), era evident un lucru. Era clar ca lumina zilei eșecul regimului de la București de a pune căluș Europei libere. Mai era evident că nimeni și nimic nu îi va putea împiedica pe angajații Europei libere să își facă datoria. Era limpede că nimeni și nimic nu va putea pune stavilă adevărului și că, nu aruncând în aer Europa liberă, Nicolae Ceaușescu și regimul său își vor putea asigura supraviețuirea.

La 28 iulie 1981, un atac terorist încă nu pe deplin elucidat, l-a scos din serviciu pentru mai multe luni pe Emil Georgescu. În 1985, Georgescu va pieri răpus de un cancer pulmonar. În decembrie 1981 murea Noel Bernard. Tot de cancer la plămâni. Succesorul lui, Mihai Cismărescu (al cărui nume de radio era Radu Gorun), va muri de cancer în primele luni ale anului 1983. În 1984 a fost dejucat un atentat similar celui din februarie 1981. Vlad Georgescu va înceta din viață la 13 noiembrie 1988, în urma unei tumori canceroase localizată la creier, după ce în ianuarie același an, sfidând amenințările, a difuzat cartea Orizonturi roșii, a cărei trecere pe unde a fost anunțată încă din noiembrie 1987.

Oamenii au dispărut, au plătit cu viața eroismul lor. Ideile pentru care a militat Radioul la care au lucrat ei, dar și alții, pe care parcă îi uităm prea lesne, nu au putut fi niciodată anihilate. Cum nu a putut fi făcută uitată una dintre valorile supreme ce definesc ființa umană: libertatea. În fața căreia terorismul roșu și-a dovedit impotența.

Mircea Morariu

mai mult
Istorie

Două trădări din care nu am învățat nimic: August 106 și August 1944

tradare

„Existențial, la nivel individual, prezentul e singurul moment din viața omului. Istoric, pentru orice neam, e trecutul; viitorul e o consecință”.

Iulie 106, Sarmizegetusa Regia

După două atacuri succesive ratate în care atacatorii pierd mulți oameni, în special auxiliari, spre deosebire de apărători, puțin afectați, romanii se retrag pentru a construi aggere – platforme lungi de lemn, înalte cât zidurile cetății asediate şi paralele cu acestea, ceea ce în condițiile superiorității numerice ducea la un deznodământ predictibil. În acest timp, în orașul-cetate asediat, unul dintre cele mai fascinante din istoria antichității, pe care nu îl vom cunoaște niciodată în completa lui valoare istorică şi culturală, are loc un ultim consiliu de război al dacilor. Columna indică tensiuni şi păreri divergente privind tactica şi strategia viitoare. Probabil se aplică, constrânsă de autoritate, opinia Regelui. Dacii dau foc incintei sacre şi părăsesc în corpore cetatea (mult mai mare și întinsă decât ce se vede azi, fără ca romanii să sesizeze acest lucru în zona larg împădurită). Rămâne doar clasa preoțească ce nu îşi putea abandona templele, adică înșiși Zeii la care slujeau cu propriul sufletul, aceasta însemnând să se lipsească de mântuirea lor. Urmează una dintre cele mai tulburătoare scene din istoria noastră: un număr impresionat de sacerdoți şi nobili îşi pun capăt zilelor într-un act de libație unitar de un dramatism înfiorător. Romanii (Traian?), impresionați, le exagerează numărul pe Columnă; dacă păstrăm proporția din reprezentarea similară cu scenele de luptă (numărul de oameni pe care îl reprezintă o figură), s-ar traduce aici în ca. 4,000 de preoți şi pileati, desigur neverosimil.


Dacii abandonează Sarmizegetusa. În stânga spate, ca orice mare comandant, ultimul care părăsește cetatea este Decebalus, cu aceeași figură gravă, nobilă și calmă, convingerea că îi poate birui pe romani nu l-a părăsit nici clipă.
În jurul lui Decebalus cei mai mulți sunt comati, confirmând ceea ce știam și se va vedea, mulți nobili trădaseră.

În Memoriile lui Hadrian, scriitoarea franceză Marguerite Yourcenar, documentată dar mai ales inspirată, îi atribuie viitorului împărat roman, acum general şi amantul lui Traian, o viziune devastatoare, dar reală: când am intrat în Sarmizegetusa am fost copleșit de mulțimea cadavrelor, spune Hadrian.


Actul libației. Nu este vorba de ultimele rezerve de apă cum afirmă istoria comunistă în care nu puteau fi prezente elemente religioase, în Sarmizegetusa sunt trei izvoare permanente, unul chiar în incinta sacră, ci de împărțirea otrăvii dintr-un vas foarte similar cu celebrul și enigmaticul obiect ștampilat cu „Decebalus per Scorilo”. (Să fi fost chiar acesta vasul, iar actul libației să fi avut loc în / lângă marea casă unde a fost descoperit?)

(Pentru cei supărați pe daci refuzând-le scrierea sau alte forme culturale superioare, acesta este principalul moment în care marea cultură dacică întră în mormânt pentru totdeauna (cu siguranță au fost și Costești, Piatra Roșie, șamd). Fiind o cultură ezoterică (un ezoterism dus până la punctul în care numele unor zei erau comunicate doar celor inițiați), aceasta era apanajul preoților, o castă semnificativă în civilizația dacică – una extrem de spiritualizată, adânca religiozitate a românilor fiind genă getică (dusă la sublim de ortodoxie). Aici era centrul religios, filozofic și științific pe care se închega întreaga societate. Construcțiile incintei sacre păstrate până azi relevă cunoștințe foarte avansate pentru vreme de astronomie, astrologie sau geometrie. Desigur, acestea aveau fundament scriptic și organizat, nu putea fi instinctiv-intuitive.)

Decebal se retrage spre nord de unde putea organiza o nouă replică la adăpostul munților şi cetăților rămase necucerite. Un mare comandant ca Traian (un mare lider în primul rând, prin oamenii eterogeni, dezavuați de alți împărați pe care a reușit să-i coaguleze în jurul său sub acest scop – amintim doar pe Lusius Quetius și a lui cavalerie maură, cu rol important în război sau Apolodor din Damasc, amândoi uciși de Hadrian după ce a preluat puterea) știe că sosirea iernii cu Decebal viu și armata romană încă în Dacia putea însemna începutul pierderii războiului. Nici armata romană și nici imperiul nu erau pregătite logistic, politic și militar pentru a susține o luptă de guerilă pe timp de iarnă în Dacia, mai ales una condusă de omul capabil de cele mai ingenioase combinații strategice, în ciuda unei rețele impresionante de castre, construite în timp record (principala armă cu care au cucerit romanii Dacia, celor ce nu le recunosc calitatea de mari constructori).

De cealaltă parte, mulți nobili daci ce foarte probabil nu au agreat din prima clipă al doilea război trebuiau acum să susțină material nu doar armata dacică, în retragere, dar și cea romană (nu știm cu precizie numărul ei, dar în mod cert peste 100,000 de oameni), cuceritoare, văzând-și confortul, existența și pozițiile compromise în incertitudine.

Interesele converg, probabil la unele promisiuni ale lui Traian, marii nobili trădează.

Acum intrăm pe teren fragil. Plăcuțele apocrife de la Sinaia, în interpretarea lui Dan Romalo, indică numele trădătorului. Într-o societate dacică strictă, unde Regele avea statut de semizeu, marii nobili trebuiau să se coalizeze cu cineva de puterea lui Decebalus. Acesta nu putea fi decât fratele lui, Diegis, bun cunoscător al romanilor.

„Diegis puse coroană războiului” spun plăcuțele de plumb, foste de aur, și noi le credem. Diegis semnase pacea din 89 cu Domițian în numele Regelui, fusese la Roma în 102 pentru ratificarea tratatului de pace, era apropiat de romani, cu multe „relații” în imperiu.

Politica lui Decebalus era contrară intereselor marii aristocrații, aceasta având poziția cea mai îngreunată. Aventurile războinice ale Regelui dac trebuiau oprite și Dacia salvată. Astfel, după ce un grup de comati indică romanilor locul tezaurului regal, Diegis și prietenii săi speră că romanii se vor retrage o dată ce Decebalus e prins și eliminat, lăsând Dacia intactă și vasală Romei, cu marele ei tezaur (cel puțin de două ori rezervele de aur ale BNR de azi) compensație pentru eforturile de război imperiale. Desigur, cu un rege supus și pro-roman, în persoana lui Diegis. Astfel, nobilii indică romanilor direcția de retragerea a Regelui și gardei sale.
Logică imbatabilă, similară celei din August 1944, dar falsă, pentru că orice act de trădare, indiferent de scopul său, e supus unui blestem intrinsec: acela de a-și dezavua și distruge însăși justificarea sa. În termeni cioranieni, nenorocul își desfășoară imensitatea.


Marea Trădare: (probabil) Diegis se închină lui Traian în timp ce alți nobili indică direcția în care a fugit Regele. În scena imediat următoare cavaleria romană începe urmărirea lui Decebalus și suitei sale.

Plăcuțele de la Sinaia sunt considerate apocrife pentru simplul motiv că nu au fost autentificate. Adică zac în Muzeul de istorie fără a fi cercetate de istoricii cu patalama, dar fără curaj. Acest curaj l-a avut un inginer, Dan Romalo, care a propus interpretări fundamentate și plauzibile.
A fi considerate o glumă a unui mare erudit, precum Hașdeu, e o șansă infimă, conțin informații imposibil de cunoscut în sec. XIX.

Continuarea o știm: toate templele și cetățile dacice sunt demantelate cu o cruzime feroce, palatul regal al lui Decebalus ras din temelii, Dacia transformată în provincie romană iar marea civilizație dacică dispărută în negrul istoriei, încât e munca noastră, a tuturora, să o scoatem la iveală pentru a ne cunoaște cu adevărat.

Un alt fapt subsecvent acestei decizii, ce reflectă probitatea populară, o bună parte din comati se sinucid în afara cetății, act preferat luptei – lucru nemaiîntâlnit şi inexplicabil la daci. Gestul e mai mult ca sigur legat de trădarea nobililor ce probabil ordonă subordonaților o decizie similară de non-combat, neonorabilă și neonorată. Cu alte cuvinte, am avut și noi japonezii noștri.

Decebalus moare în luna august 106, moment ce marchează finalul războiului. Peste exact 11 ani se stinge și Traian, iar tot în august, la 304 ani de la căderea Daciei (din nou în combinație cifra 7, obsedantă în istoria dacilor), Roma este cucerită de barbarii gotului Alaric, originar din Geția.

Fast-forward explicativ 1838 de ani.

August 1944, București

Victoria de la Falaise din 20 august 1944 deschidea Aliaților drumul către Berlin. Momentul e decisiv pentru finalul celui de-al doilea război, de acum începe concursul direct între marile puteri, vestice și estice pentru cucerirea Berlinului, miza fiind controlul geo-politic al Europei. Dacă aliații căpătaseră „linie directă” spre capitala Germaniei, rușii erau blocați în Moldova, dincolo de Carpați. Până când?

Un cerc vicios similar celui din 106, pe o propagandă anti-Antonescu, face mulți ofițeri să nu apere onorabil cauza, rezultând în marea și rapidă înfrângere din bătălia Moldovei, lucru ce încurajează actul de la 23 August. Chiar și așa, rușii putea petrece binișor 3-5 luni pe linia Focșani-Nămăloasa-Brăila, ceea ce ar fi făcut propagarea comunismului sovietic în Europa centrală imposibilă.

Pe acest fond, dar ignorând total poziția defavorizată a rușilor în raport cu aliații, se decide 26 August ca dată pentru răsturnarea Mareșalului Antonescu. (Într-o întâmplare ironică, pe un lac bucureștean se află că Mareșalul va fi pe front atunci, data istorică devine 23). Momentul diferă față de acum 18 secole, dar esența problemei transcende.


Bătălia Moldovei, una dintre cele mai rapide și dezastruoase înfrângeri din istoria noastră

Între timp primim însă telegrama sovietică de la Stockholm, pesemne în noaptea de 22-23 august, ca răspuns la cererile lui Antonescu: zona neutră unde aliații nu au voie să pătrundă și neîntoarcerea armelor împotriva nemților – lucru pentru care Germania nu ne-a iertat nici până azi, apărând interesele Ungariei în fața celor românești (sovieticii, disperați de evoluția lucrurilor pe frontul de vest, acceptă condițiile fraților Antonescu).

Telegrama e sustrasă, probabil de dl. Buzești, Director în MAE cu acces la Cifru, apropiat al lui Iuliu Maniu, principalul conjurat, astfel încât Neagu Djuvara e trimis în capitala suedeză pentru clarificări inutile. Fără telegramă șansele lui Antonescu sunt nule, Iuliu Maniu și comuniștii preiau puterea, sub un Rege politic slab. (Regele Mihai a fost și este un mare simbol pentru românism și românitate, un patriot și un model exemplar, ceea ce nu îl face neapărat un mare om de stat).

Dovada telegramei? Discursul lui I. Maniu din ședința de guvern din septembrie 1944. Însuși Regele Mihai era la curent cu manevrele cuplului Buzești-Maniu când trimiteau clandestin din cifrul MAE mesaje aliaților:

« Iuliu Maniu : „(…) între altele a avut sugestia și i s-a pus în vedere (lui M. Antonescu – n.n.) că se va sigura o zonă neutră, liberă, în care să nu poată intra aliații. Am văzut eu, dl. Buzești are textul (dl. Buzești – Director din MAE sub Antonescu, apropiat al lui I. Maniu – n.n.) și vă închipuiți în ce situație ajungem noi, guvernul acesta (guvernul Sănătescu, cel care a urmat după 23 august – n.n.), noi care am lucrat efectiv la pregătirea acestui armistițiu, când ni se pune în față mâine-poimâine faptul că lui Antonescu i s-a promis de către dl. Molotov o zonă neutră pe care noi nu o avem(…)”. (Domnul ministru Buzești citește textul telegramei conținând acest punct de vedere, privitor la recunoașterea zonei libere). »
(sursa: Arhivele CC al PCR, apud. Constantin Corneanu).

Logica conjuraților e similară cu cea din 106 a nobililor daci: țara trebuie salvată de tancurile rusești, iar liderul încercărilor nereușite în joaca cu războiul, Antonescu, eliminat. Din nou, armistițiu fără de armistițiu, adică punerea țării la dispoziția adversarului iar comandantul politic și militar cedat acestuia (gest dezonorant, Antonescu e predat rușilor care, indirect, îl execută în 1946). Datorită momentului 23 August 1944 sovieticii ajung la Berlin concomitent cu aliații, ceea ce le va oferi un avantaj geopolitic fantastic pentru următorii 50 de ani, și o zonă de influență directă în țările pe care le știm.

Pentru noi consecințele sunt dramatice: rușii nu sunt romani, nici măcar turci (zgândăre-l pe rus și dai de mongol spune un proverb): distrug în următorii 10-15 ani toată esența și spiritul societății românești, iar marea aristocrație și elită interbelice dispar în temnițe și exil, nerefăcute nici în cel mai mic procent azi (hidoșeniile snobilimii post-revoluționare nu fac obiectul prezentei). Mult mai mult, au distrus ceea ce nu au reușit toate stăpânirile de la romani, huni, turco-tătari sau austrieci: celula și esența spațiului autohton – satul românesc; adică locul unde vechii daci, deposedați de puterea politică, și-au dus mai departe, de acum îmbogățite inefabil, o spiritualitate și un folclor unice în lume.

Aceste sisteme de non-valori, complet străine și inversate ființei noastre, de la republică la dominația prostului rău-voitor în toate ramurile, au făcut Romania a două ca număr de emigranți după Siria, iar perspectivele de a ne regăsi într-o societate ce ne reprezintă, cvasi-nule.

………………………………………………………………………………………………………………………………….

Acest popor e născut pe un act de trădare, fapt ce duce această genă detestabilă și respingătoare în toată istoria noastră, la cei mai slabi dintre noi, în cele mai grele momente; dat fiind că servirea unor interese străine a devenit sport național în România de azi, noi restul, pentru a nu ajunge prin acest păcat „suflet de rob”, cum spune N. Steinhardt, trebuie să îi repetăm cu obstinație – cum a făcut-o el însuși toată viața – marele adevăr la care a ajuns după ani grei de temniță absurdă: „taina libertății nu-i alta decât curajul în fața morții”.

Post-scriptum în Munții Apuseni: în decembrie 1784, Cloșca și Horea (noul Rex Daciae) nu sunt prinși de soldații austrieci sau maghiari sau de vreo trupă de comando a imperiului, ci de înșiși moții locului, consăteni cu ei, foarte aproape de locul unde, cu aproape 1700 de ani înainte, Decebalus îşi punea capăt zilelor blestemând trădătorii Daciei.

Vasile Dolean

mai mult
1 2 3 11
Page 1 of 11