close

Istorie

Istorie

Mihai Viteazu: ”Incredintati-va ca adevarata este credinta noastra ortodoxa”

MViteanu

Mihai Viteazul către catolici: “Voi nu sunteți mărturisitori ai dreptei credințe, căci nu aveți harul Sfintului Duh în adunarea voastră”

Cind Mihail-Voda, domnul Ungro-Vlahiei, l-a alungat pe Andrei Bathory si a luat sceptrul Ardealului, a sosit in orasul de scaun, numit Balgrad [Alba Iulia], si a voit ca sa zideasca acolo, in oras, o biserica ortodoxa. Insa preotii, orasenii si toti boierii, fiind de credinta latineasca [a Papei], nu-i ingaduiau sa zideasca, zicind ca ei sint de credinta dreapta si de aceea nu doresc sa aiba in orasul lor o biserica de lege straina. Atunci domnitorul le-a spus:

“Voi nu sinteti marturisitori ai dreptei credinte, caci nu aveti harul Sfintului Duh in biserica voastra. Noi insa, fiind dreptcredinciosi, avem puterea cea adevarata a harului Sfintului Duh, pe care si cu fapta sintem gata intotdeauna s-o aratam, cu ajutorul lui Dumnezeu”.

Dar ei voiau sa-si dovedeasca dreptatea prin infruntare de cuvinte si dispute. Ci el le-a zis:

“Nu, nu prin dispute, ci cu fapta vreau s-o dovediti, altfel va voi arata eu, intru incredintarea tuturor”.

Iar ei i-au spus:

“Cum sa aratam? Caci nu e cu putinta sa dovedim decit cu cuvintul sfintelor scripturi”.

El le-a zis:

“In dispute este osteneala fara de capat, dar noi, fara infruntari de vorbe, putem usor sa dovedim cu ajutorul lui Dumnezeu. Haideti, zice, in mijlocul orasului si acolo sa ni se aduca apa curata, iar arhiereul meu si preotii sai o vor sfinti in vazul tuturor. Tot asa vor face si ai vostri, deosebit, si, sfintind-o, o vom pune in biserica voastra cea mare, in vase osebite, pe care le vom astupa si le vom pecetlui cu pecetile noastre, pecetluind si usa bisericii pentru 40 de zile. Si a cui apa va ramine nestricata, ca si cum de-abia ar fi fost scoasa din izvor, credinta aceluia este dreapta, iar daca apa cuiva se va strica, credinta lui este rea. Daca apa mea va ramine nestricata, cum nadajduiesc ca ma va ajuta Dumnezeu, voi n-o sa va mai impotriviti si o sa-mi ingaduiti sa zidesc biserica, iar daca nu, faca-se voia voastra, n-am s-o zidesc”.

Ei au strigat cu totii intr-un glas:

“Bine, bine, sa fie asa!”.

Si, a doua zi dimineata, a iesit domnitorul cu toti boierii si curtenii sai in piata, cu episcopul si cu preotii, slujind litia dupa obicei, cu cruci, cu luminari si candele. Si, ajungind la locul pregatit, au savirsit marea sfintire a apei, rugindu-se cu totii lui Dumnezeu, cu lacrimi si suspine, sa proslaveasca dreapta credinta, iar pe cea rea s-o faca de rusine. Tot in piata, dar deoparte, in fata tuturor, latinii au sfintit apa si au sarat-o. Dupa care, astfel sfintindu-si apa, fiecare a turnat apa lui sfintita in cite un vas osebit, apoi si-au pus pecetile pe amindoua parti ale vaselor, le-au dus si le-au pus in biserica cea mare, au incuiat usile, le-au pecetluit si au plecat.

In fiecare zi, domnitorul cu episcopul, cu preotii si cu toti dreptcredinciosii, se rugau, postind. Tot asa au facut si latinii. Si dupa ce au trecut 25 de zile, Dumnezeu i-a dat episcopului un semn. El a venit la domnitor si i-a zis:

“Doamne, cheama-i pe latini si pe preotii lor si nu astepta ziua a patruzecea, cea hotarita. Sa mergem la biserica si, desfâcind pecetile, sa deschidem usile. Vei vedea harul lui Dumnezeu, iar robii Lui, care-si pun cu adevarat nadejdea in El, nu se vor face de rusine”.

Domnitorul, deci, chemindu-i pe toti, precum l-a sfatuit episcopul, a mers la biserica si, deschizind usile, au intrat cu totii. Mai intii, episcopul ortodox, ingenunchind, s-a rugat cu lacrimi la Dumnezeu, zicind:

“Doamne, Dumnezeule, Unul in Sfinta Treime slavit si preamarit, precum inainte vreme pe dreptul Tau Ilie l-ai auzit vestind cu foc adevarul Tau si i-ai rusinat pe cei de rea credinta, auzi-ma acum si pe mine, robul Tau nevrednic, dimpreuna cu toti robii Tai de aici, nu pentru vrednicia noastra, pe care n-o avem, ci pentru slavirea numelui Tau sfint si pentru intarirea credintei noastre, care este adevarata credinta in Tine, arata intreg harul Sfintului Duh in apa aceasta, ca prin nestricaciunea ei sa vada toti ca numai in biserica Ta greceasca si soborniceasca de la Rasarit se afla credinta cea adevarata si harul cel adevarat al Sfintului Duh. Caci Tu esti singurul Care pe toate le binecuvintezi si le sfintesti, Dumnezeul nostru, si slava Tie iti inaltam, Tatalui si Fiului si Sfintului Duh, acum, si pururi, si in vecii vecilor, Amin!”.

Ridicindu-se si cintind: “Doamne, Lumina mea si Mintuitorul meu, de cine sa ma tem” – a rupt pecetea vasului cu apa sfintita si, uitindu-se la ea, a gasit-o mai curata si mai limpede decit inainte, cu mirosul neschimbat, ca si cum ar fi fost luata dintr-un izvor curgator, dupa care strigat, zicind:

“Slava Tie, Dumnezeul nostru, Care Ti-ai plecat urechea la rugaciunile noastre, Slava Tie, Care proslavesti biserica Ta, Slava Tie, care intaresti cu slava credinta cea dreapta si nu ne-ai facut de rusine in asteptarile noastre”.

Si a zis catre toti:

“Veniti sa vedeti cum a stat aceasta apa atitea zile, raminind nestricata datorita harului Sfintului Duh, si incredintati-va ca adevarata este credinta noastra ortodoxa”.

Iar latinii, rugindu-se si facind slujba dupa cum le era obiceiul, au rupt pecetea vasului in care se afla apa lor si, cum l-au destupat, toata biserica s-a implut de duhoare, ca s-au inspaimintat toti latinii si au strigat cu uimire:

“Adevarata este credinta greceasca pe care o tine domnitorul. Sa-si zideasca, deci, biserica in orasul nostru, caci, fiindca nu i-am ingaduit, Dumnezeu s-a miniat pe noi si ne-a imputit apa”.

Si astfel, facuti de ocara, latinii si cu preotii lor s-au imprastiat cu mare rusine, iar unii dintre ei s-au convertit la credinta ortodoxa. Iar domnitorul, cu episcopul sau, cu preotii, cu toti boierii si ostasii sai, plini de bucurie si fericire, s-au intors la curte, slavindu-L si multumindu-I lui Dumnezeu pentru minunea ce a fost spre intarirea adevaratei credinte ortodoxe. In aceeasi zi a facut o mare ospat pentru intregul oras si pentru toata oastea sa.

Toti locuitorii tarii Ardealului, cu juramint, s-au aratat bucurosi sa zideasca biserica si sa n-o darime niciodata. Deci, domnitorul a inceput indata zidirea (dar nu in oras, ca nu cumva, o data cu schimbarea vremurilor, sa fie darimata, ci linga oras, aproape de zidul cetatii, intr-un loc frumos) si, dupa ce a zidit-o, a inchinat-o “…” si a mutat episcopia acolo (caci episcopii locuisera pina atunci in alt loc), unde se afla si astazi, cu bunavointa lui Dumnezeu. L-a pus acolo pe primul episcop al Balgradului, pe Ioan, barbat blind, virtuos si sfint, care, traind acolo in mare sfintenie, s-a invrednicit sa capete harul facerii de minuni. Dupa ce a murit, trupul lui a ramas si pina astazi neputrezit si bine mirositor, facind multe minuni pentru cei ce vin cu credinta la racla lui, intru slavirea lui Hristos, Dumnezeul nostru, Caruia I se cuvine toata slava, cinstirea si inchinaciunea, dimpreuna cu Tatal Lui Cel fara de inceput si cu preasfintul, preabunul, de viata datatorul Duh Sfint al Lui, acum, si pururea, si in vecii vecilor, Amin!

Si cele scrise aici le-am am citit intr-un letopiset muntenesc si le-am auzit de la multi oameni vrednici de crezare, care au vazut cu ochii lor, dar mai ales de la parintele, care pe atunci era vistiernic, iar acum este mare logofat al tarii Ungro-Vlahiei, si de la Dragomir, marele pitar al aceleiasi tari.

Petru Movila, Arhiepiscop, Mitropolit al Kievului, Arhimandrit al Lavrei Pecerska, cu mina proprie

Faptul că minunea apei din vremea lui Mihai Viteazul este consemnată de marele ierarh Petru Movilă, alături de o listă impresionantă de alte asemenea evenimente, nu era un lucru întâmplător. În secolul al XVII-lea, Ortodoxia, slăbită şi aşa de puterea otomană, era asaltată de Reforma protestantă şi de Contrareforma catolică. Acest lucru s-a tradus prin încercările de calvinizare a românilor ortodocşi din Transilvania sau prin ‘unirea’ de la Brest a ortodocşilor ruteni sub patronajul regilor catolici polonezi.

În faţa resurselor enorme puse la bătaie de adversari, ortodocşii ‘de frontieră’ au avut în primul rând la îndemână arma ‘încredinţării’, a convingerii că Ortodoxia înseamnă cu adevărat ‘calea, adevărul şi viaţa’. De fapt, aşa se întâmplă în vremurile ‘călduţe’: sfinţii mor neştiuţi, icoanele par să nu mai facă minuni. În schimb, în momente de criză, există o frenezie a căutării şi a consemnării actului sau gestului care mărturiseşte şi convinge…

(cuvantul-ortodox.ro)

mai mult
Istorie

Povestea statuilor de pe Universitate

statui

V-ați întrebat vreodată cine se află în spatele unor minunate lucrări de artă din București? Sau cine a fost modelul, muza, ce gânduri avea ea, în momentul în care artistul încerca să eternizeze clipa, ideea, zborul?

Care dintre dumneavoastră, trecând prin faţa Universităţii, nu s-a oprit, fie şi pentru o clipă, să admire cele patru statui de pe frontispiciu: Dreptul, Filosofia, Ştiinţa şi Arta? Patru statui privesc forfota de jos, cu ochii înguști și parcă vii. Ele au văzut și au trăit o fărâmă din istoria Bucureștiului: gărzi legionare cu brațele drepte întreptate spre cer, comuniști dârji, agitând niște portrete, pionieri, uteciști, revoluționari decembriști murind.

Fiica… statuilor

Puţini ştiu că aceste mărturii din piatră, ale unui trecut nu chiar atât de îndepărtat, au ieşit din mâinile unui mare artist: Emil Wilhelm Becker, sculptorul Casei Regale. Ca model, a slujit chiar fiica lui, Else, o frumuseţe nordică, diafană.

Azi, artistul este pe nedrept uitat și o mare parte din lucrările lui au rămas nesemnate, o pedeapsă dată de comuniști pentru că a avut ”neobrăzarea” să fie sculptorul casei regale! Singurii care s-au luptat pentru reabilitarea și recunoașterea maestrului au fost nepoata lui, Rodica Filip von Becker și fiul acesteia, Șerban.

Moștenitoarea, Rodica, seamăna ca două picături de apă cu statuile. Avea aceleași trăsături fine, dar ferme. ”De multe ori, trec pe sub cariatidele acestea și mi se face dor de mama, ne-a mărturisit doamna Rodica von Becker. Îmi amintesc și de bunicul, Opapa, cum îi spuneam noi, ai casei. A fost un om cu totul special, deosebit. Minunat. Parcă îl văd cum lucra în atelierul de pe strada Bateriilor, plin de ciment, praf de piatră, cu degetele albe-albe. Stătea ore în șir închis acolo, ciocănea, șlefuia, finisa. Eu eram mică, mă jucam uneori pe lângă el și mă întreba: îți place Rodicuța?”

Un artist uitat pe nedrept

Emil von Becker a creat de-a lungul anilor numeroase lucrări spectaculoase: monumente publice, funerare, statui, clădiri publice, private, cu sculpturi ornamentale, busturi, cavouri, grădini publice sau particulare, medalistică, numismatică, măşti mortuare, realizate în atelierul din strada Bateriilor nr. 50.

O capodoperă semnată Becker este ”Mormântul Eroului Necunoscut”, închinată memoriei celor căzuţi în Primul Război Mondial şi expusă în parcul Carol. Pe vremea lui Gheorghiu-Dej, lucrarea a fost mutată la Mărăşeşti pentru a nu concura cu mausoleul eroilor comunişti. Şi-a reluat locul în Parcul Carol abia în 1990.

În 1922, Becker a realizat o altă operă monumentală: „Clopotul încoronării” de la Alba-Iulia, un uriaş cu sunet clar, care a bătut pentru prima dată la încoronarea Regelui Ferdinand I şi a Reginei Maria, primii regi ai României Mari. Artistul a făcut peste 130 de lucrări, medalii şi plachete pe teme istorice, culturale sau militare, fiind şi membru al Societăţii Numismatice Române. Impresionantă este colecţia de măşti mortuare.

Becker a făcut mulaje după figurile unor marcante personalităţi ale vremii: I.C. Brătianu, Take Ionescu, O. Goga, I.G. Duca, Regina Maria, Patriarhul Miron Cristea, apoi a creat măşti mortuare. A ridicat monumente funerare de o deosebită frumuseţe: pentru Emil Lahovary, la cimitirul Bellu sau pentru Take Ionescu, la mănăstirea Sinaia.

Frontonul care decorează clădirea Camerei Române de Comerţ, reprezenând Industria şi pe Hermes- zeul comerţului, sculpturile exterioare şi interioare ale Muzeului G. Enescuvila Minovici şi cele din parcul ei sau lucrările ornamentale ale fostei Bănci Marmorosch-Blank, tot de el sunt realizate. Becker şi-a pus ”amprenta” şi pe faţada Primăriei “de verde” din sectorul 1, pe clădirea Primariei Capitalei, a Catedralei din Cluj, a Palatului de Justiţie din Ploieşti.

Dar poate cea mai importantă lucrare a artistului este Mausoleul de la Mărăşeşti. În anul 1924, Becker a realizat toate sculpturile din capelă şi interiorul criptei. Monumentul a fost ridicat din iniţiativa principesei Alexandrina Cantacuzino. O lucrare cu o adâncă semnificație istorică și națională este sarcofagul cu pământ românesc, aflat în mausoleul ridicat în memoria aliaților care au luptat împreună în Primul Război Mondial: Interallie de Cointe-Liege, în Belgia. Sarcofagul are pe capac o spadă de bronz, gravată cu cei doi ”F” de la Ferdinand. Sculptorul a creat și două medalii, reprezentând monumentele și pe cei doi regi: Leopold al III-lea al Belgiei si Carol al II-lea.

Monumentul ”Avântul Țării” nu are…autor nici în ziua de azi

Rădăcinile familiei străvechi Becker se pierd în Germania secolului XVII. Filip Becker, străbunul lui Emil, a fost un faimos gravor. La un moment dat, acesta a fost rugat de ţarul Rusiei, Petru cel Mare, să facă nişte bijuterii pentru familia sa. Urmaşul lui Filip, August Becker, era, la rândul lui, un renumit gravor şi modelator în metal. El a venit în România la 1875, chemat de regele Carol I pentru a restaura ornamentele de plumb ale Mănăstirii Curtea de Argeş. Viitorul sculptor al Casei Regale, Emil Wilhem August von Becker, era fiul lui August Becker. S-a născut la data de 7 iulie 1881, în suburbia Manea Brutaru (azi Calea Griviţei). Tânărul urmează cursurile Şcolii Germane evanghelice din Bucureşti, apoi devine elev al maestrului Ion Georgescu, directorul Şcolii de Belle-Arte, părintele sculpturii moderne româneşti. În 1900, Emil W. A. Becker realizează catapeteasma pavilionului românesc la expoziţia internaţională de la Paris. Din 1904 studiază la Institutul Regal de Arte din Munchen. Fiind un student eminent numele său a fost gravat pe placa de onoare, conform tradiţiei instituţiei.

În 1921 ridică monumentul ”Avântul Ţării” vizibil şi astăzi în Piaţa Walter Mărăcineanu din Bucureşti (la intrarea în Cișmigiu, dinspre Sala Palatului). Lucrarea a fost construită în cinstea eroilor căzuţi la datorie în campania din 1913. La bază, sculptura înfăţişa trecerea românilor peste Dunăre în Bulgaria. Basoreliefurile însă, au fost şterse de comunişti. Și în ziua de azi, numele lui Becker nu se află pe lucrarea respectivă.

O familie de militari

Sculptorul a avut o fiică, Else. O iubea ca pe ochii din cap și, de multe ori, era muza lui. Fata  a urmat Cursurile pensionului de călugăriţe Sfânta Maria, de pe Pitar Moş, (azi Facultatea de Limbi Străine din cadrul Universităţii Bucureşti). Acolo a deprins arta picturii, participând la expoziţii anuale, pentru a-i ajuta, pe săraci, cu banii primiţi. În 1935 s-a căsătorit cu ofiţerul de geniu Stelian Şerbănescu, mariaj care a trebuit ”să aştepte” aproape patru ani. De ce? Pentru că maestrul Becker nu avea banii necesari pentru nuntă. Abia mai târziu a obținut sumă multvisată, când liberalii i-au plătit ”comanda”, adică cele patru muze de pe faţada Universităţii Bucureşti, creaţii pentru care Else Becker chiar a pozat. Ajuns colonel, în anii celui de-al Doilea Război Mondial, soţul Elsei Becker e disponibilizat de comunişti în 1948, la 39 de ani, fiind obligat să se pensioneze. Soţii Şerbănescu şi Else Becker au avut o fată, pe nume Apolonia Paraschiva Rodica von Becker, născută la 14 octombrie 1935, botezată de Apolonia Gagel (familia Gagel era proprietara fabricii de panificaţie Otto Gagel, azi dispărută).

”Suntem muritori de foame!”

Emil W. A. Becker a plecat dintre cei vii în 1952, trist, dezamăgit, sufocat de o lume nouă şi prea rea pentru sufletul lui. Implantul comunismului, în ţărişoara cu formă de pumn, a distrus aproape orice urmă de viaţă din trupul marelui om de cultură. Târziu de tot, sculptorul, prietenul regilor şi al miniştrilor, cel care a fost unul dintre membrii fondatori, preşedinte şi vicepreşedinte al Sindicatului Artelor Frumoase, a primit şi el, în sfârşit, o pensie de la statul român.

Iată un fragment dintr-un memoriu înaintat Sindicatului Artelor Frumoase şi al Fondului Plastic: „Acum fiind de 69 de ani, dăunat de război, neavând nici un venit de nicăieri, rog să binevoiţi a urgenta pensionarea mea, căci nu am cu ce trăi cu soţia, suntem muritori de foame.”

Sculptorul Casei regale s-a bucurat de pensia comunistă doar un an de zile. Apoi a murit, lăsând în urmă o rană deschisă şi o operă care încă dăinuie. Şi nu de puţine ori lucrările semnate Becker au fost trecute cu ”autor necunoscut” sau atribuite altor artişti.

Criticul Petre Oprea spunea despre maestrul Becker: „Prin aceste reușite, Emil W. Becker își înscrie numele printre artiștii valoroși ai timpului, iar opera lui ar trebui depistată și prezentată la adevărata ei valoare artistică în cadrul sculpturii românesti din prima jumătate a secolului XX.”

Mulţumim doamnei Rodica Filip von Becker şi istoricului Adrian Majuru pentru sprijinul acordat la realizarea acestui material.

Dana Fodor
Răzvan Mateescu (2005)

(revistatreispe.wordpress.com)

mai mult
Istorie

15 aprilie 1944, Paștile însângerate al severinenilor. 75 de ani de la momentul în care avioanele anglo-americane au distrus orașul Drobeta Turnu Severin

sev

După ce SUA. au declarant război României (5 iunie 1942), ca răspuns la declarația de război primită din partea României (12 decembrie 1941), aviația anglo-americană a executat (în 1942, 1943 și, mai ales în 1944) mai multe raiduri aeriene de bombardament asupra teritoriului românesc, alături de bombe, care au produs mari pagube materiale și umane, fiind aruncate (în vara anului 1944) și manifeste prin care se îndemna la capitulare necondiționată și la ieșirea țării din războiul dus alături de Axă.

În total, au murit 7.592 de persoane în toată țara și au fost distruse sau avariate 47.335 de imobile.

Din 15 aprilie, în ziua de Paște, până în iunie 1944, orașul Drobeta Turnu Severin a fost bombardat de către aviația anglo-americană. Potrivit unui raport din cel De-al Doilea Răboi Mondial, în urma atacurilor și-au pierdut viețile în jur de 250 de persoane și alte câteva sute au fost rănite.

La 15 aprilie 1944, ora 23:00, în seara de Paște, a fost efectuat primul bombardament al aviației anglo-americane asupra Severinului. A fost pimul bombardament de noaptei asupra României: 83 de avioane: 30 de bombardiere Wellington, de producție engleză, având o escortă de 53 de avioane de vânătoare, atacă Turnu Severin.

La acest bombardament au fost folosite atât bombe explozive, cat și bombe incendiare. A doua zi, pe 16 aprilie, alte 100 de avioane au aruncat cu bombe deasupra orașului.

Atacurile din 15 și 16 aprilie au lovit portul, instalațiile portuare, gara, regimentul, aerodromul și parțial orașul, distrugerile fiind apreciabile: tancuri cu benzină incendiate, parcul de vagoane și locomotive distrus în proporție de 2/3.

Bombardamentul din 21 aprilie a avut ca obiectiv principal centrul orașului și cartierul „nemțesc”. De la 15 aprilie până la 22 august 1944, forțele aeriene anglo-americane efectuează asupra Severinului un număr de 11 bombardamente. Atacurile din 6 mai și, respectiv, 6 iunie 1944, au fost și ele extrem de violente din cauza numărului mare de bombardiere folosite.

Scopul atacului asupra Severinului urmărea deopotrivă distrugerea concentrării de refugiați civili, universitari și industriali sosiți din Bucovina și Moldova.

Bombardamentele în Severin au început în noaptea de Paște pe 16 aprilie 1944, când ieșeam cu lumânări de Înviere ne-am pomenit cu o escadrilă de aviație și au început să arunce bombe, parcă erau lumânări aprinse pe cer. Severinul atunci a fost bombardat în special cu bombe incendiare. A fost un foc cumplit, focul de aici din acea noapte, se vedea din toate comunele îndepărtate ale județului nostru. Partea proastă a fost că în gară a fost și un tren, un marfar care avea muniție și a explodat și aceea și vă dați seama, gara distrusă, linia ferată la fel, fiindcă de fapt asta s-a și urmărit, să întrerupă circulația și pe Dunăre, și pe calea ferată ca frontul să nu mai poată fi aprovizionat sau să îngreunăm retragerea nemților pentru că ei trebuiau să se retragă acum. După aceea, ei au repetat bombardamentul de cel puțin 10-12 ori , de data aceasta cu bombe de distrugere”, își amintește fostul copil de trupă,  lt. Col. (r) Dumitru Petcu, care la vremea respectivă avea 16 ani.

(Tudor Matei – activenews.ro)

mai mult
Istorie

ION ANTONESCU – SCRISOARE INCENDIARĂ adresată lui C.I.C. BRĂTIANU la 29 octombrie 1942. OMORURILE de la JILAVA, AFACEREA SKODA și motivul pentru care ROMÂNIA a trecut NISTRUL. ISTORIA-ALTFEL decât la ȘCOALĂ

evz

La 29 octombrie 1942, mareșalul Ion Antonescu îi adresa un răspuns scris politicianului C.I.C. Brătianu. Conținutul acestei scrisori explozive ar trebui menționat în manualele de istorie. Nu de alta, dar astăzi, la 67 de ani de la momentul expedierii acestui răvaș, România nu s-a îndepărtat prea mult de realitatea acelor ani grei de război.

Redăm, mai jos, integral, această scrisoare istorică, păstrată în Arhiva Istorică Centrală, fond Președinția Consiliului de Miniștri, Cabinet I. Antonescu, dosar 61/1940, f. 88-221:

„Am lasat fara raspuns scrisorile dumneavoastra anterioare. Am facut-o din intelepciune, fiindca urmaream unirea, si nu vrajba. Puteam sa va raspund, aducand justitiei pe toti vinovatii de catastrofa morala si politica a tarii, printre care sunteti, in primul rand, si dumneavoastra. Natia o doreste si o asteapta de la mine. Nu am facut-o totusi, fiindca nu am voit sa atat si mai mult spiritele si, mai ales, nu am voit sa dau un spectacol care ar fi fost speculat de inamicii nostri. Am lasat ziua acestor rafuieli mai tarziu. Abuzati, insa, de rabdarea, de tacerea si de intelepciunea mea si, rand pe rand, la scurte intervale de timp, imi trimiteti, cand dumneavoastra, cand dl. Maniu, avertismente, sfaturi si acuzatiuni. In virtutea carui drept? Ce reprezentati in aceasta tara , dumneavoastra, toti fostii oameni politici, in afara de interesele dumneavoastra egoiste si un trecut politic total compromis si dureros?! Uitati, domnule Bratianu, ca eu sunt omul muncii mele si martirul greselilor acelora care au primit in 1918 Romania Mare si au dus-o, dupa 22 de ani de conducere, in prapastia de unde am luat-o eu in 1940, pe cand dumneavoastra sunteti din profitorii si daramatorii unei mosteniri mari. In mai putin de un sfert de secol, fiecare in parte si toti la un loc, ati prabusit lupta, sacrificiile si suferintele duse si indurate, 20 de secole, de poporul nostru, pentru a face unitatea sa politica. Orice aparare incercati si orice diversiune faceti dumneavoastra, conducatorii politici de ieri, purtati pe umeri aceasta raspundere. Dumneavoastra, liberalii, mai mult ca altii, fiindca si din opozitie si de la guvern, prin actiunea dumneavoastra de dirijare si de indrumare a vietii noastre politice, economice, morale si spirituale, exercitata direct si indirect, de pe bancile ministeriale, din birourile bancilor si din culisele politice, ati dus tara la catastrofa din 1940. Stati fata in fata cu constiinta dumneavoastra, depanati cu corectitudine, pas cu pas, atat actele dumneavoastra, cat si pe ale acelora cu care, rand pe rand, v-ati intovarasit si v-ati acuzat,in fata natiei dezolate, scandalizate si inmarmurite; rasfoiti toata colectia ziarelor din ultimii 40 de ani, incepand cu Universul si terminand cu Viitorul si cu ziarele jidovesti pe care se sprijinea nationalistul domn Maniu si va reamintiti: Cine sunteti dumneavoastra si dumnealui; cate pacate ati facut; cum v-ati calificat singuri si cum v-a calificat natia; cate raspunsuri aveti. Pentru a va usura munca, va reamintesc, domnule Bratianu, ca, impreuna cu dl. Maniu, v-ati acuzat public si zilnic, in presa, in intruniri, in parlament, de: „incapacitate”; „talharie”; „falsificari” si „furturi de urne”, in Bucuresti, pentru obtinerea puterii; „demisii in alb”; „batai si omoruri”; „calcarea legilor si Constitutiei”; luari de comisioane” la toate furniturile statului; „traficarile de influenta” practicate de partizanii, deputatii, ministrii si presedintii corpurilor dumneavoastra legiutoare; „scandalurile cu contingentarile” cu „graul britanic”; modul cum ati facut reforma agrara si cum „ati profitat de ea”; risipa avutului public; „concesionarile oneroase ale bunurilor statului”; „demagogie”; incorectitudine civica, provocata de faptul ca atunci cand erati in opozitie dirijati ocult statul, in profitul intereselor d-umneavoastra si ale jidanilor din ale caror consilii de administratie – mari si mici – faceati parte, iar de pe fotoliile ministeriale incurajati si favorizati, acopereati si musamalizati afacerile lor si ale d-stra, in detrimentul statului. Adaugati, la acest bogat si concludent stat de serviciu al partizanilor si al adversarilor dumneavoastra de ieri, cu care – ca totdeauna cand va gasiti in opozitie – sunteti azi prieteni: cazurile, pe care natia le tine numai in dormitoare, ale domnilor Tatarescu, Barsan, Boila, Aristide Blank si afacerea Skoda; ruinarea poporului, prin dobanzile oneroase care au prabusit economiile, avutul si munca tuturor, de la taran la marele proprietar, de la micul pana la marele negustor roman; ravagiile facute de conversiune si de concesionarea bunurilor statului, pe care am inceput sa le rascumpar eu; imprumuturile externe, oneroase si umilitoare; introducerea controlului strain la Banca Nationala si Caile Ferate, comisioanele scandaloase etc. etc. si veti avea, domnule Bratianu, imaginea unui trecut tragic, pe care l-am platit atat de scump si pe care natia intreaga o are permanent in fata ochilor sai. Totusi, domnule Bratianu, cu totii credeti ca toate acestea au fost uitate si, cu perfidia politicianista de alta data – de totdeauna – atat de bine cunoscuta, va asezati cu cinism pe acest trecut si – de la cel dintai dintre dumneavoastra, pana la cel din urma – incercati sa acuzati si sa sabotati, pe sub mana, opera de indreptare si consolidare la care s-a antrenat toata natia si sa taiati elanul unui om care nu a avut, nu are si nu va avea nici mosii, nici vii, nici pivniti de desfacere, nici bani depusi, nici industrii, nici consilii de administratie, nici safeuri, in tara si strainatate, nici cupoane de taiat, nici timp de pierdut la club si care nu si-a pricopsit nici cumnatii, nici nepotii, nici prietenii, nici partizanii, nici adversarii. Chiar daca am gresit, gresesc sau voi gresi, nu pot fi acuzat, domnule Bratianu, de nici unul dintre dumneavoastra. Fiti incredintati, sunteti infierati si pusi chiar de generatia actuala pe banca acuzatilor. Daca va fi sa fiu si eu pe aceasta banca, pentru ca fac tot ceea ce un om putea sa faca, nu numai pentru a slava un neam de la dezunire si de la prabusire, dar si pentru a-l intregi si a-i asigura o viata noua, in onoare si in munca, atunci in nici un caz nu veti fi dumneavoastra acuzatorii si in nici un caz nu voi fi pus alaturi de dumneavoastra si acuzat de aceleasi greseli ca dumneavoastra. Fac aceasta afirmare nu pentru ca ma simt vinovat cu ceva fata de tara, dar pentru ca stiu ce au suferit, din antichitate si pana azi, de la Socrate si Demostene, pana la Clemenceanu, atatia nenumarati – mici si mari – oameni care si-au servit poporul cu credinta, cu devotament si cu folos si, mai ales, pentru ca nu au uitat ca in Iasi, in tragica primavara din 1918, si chiar la Bucuresti, dupa Unire, s-a cerut trimiterea in judecata si condamnarea fratelui dumneavoastra, atat pentru ca facuse razboiul, cat si pentru dezmatul creat de nepriceperea dumneavoastra a tuturor, chiar de catre aceia care cerusera intrarea in lupta; care il acuzasera in 1914–1915 de lunga si dezmatata perioada de neutralitate; care au aplaudat cu frenezie intrarea in razboi si care, ca o culme a cinismului lor, erau ei insisi vinovati de modul cum fusese administrata si ruinata tara. Eu si multi altii inca nu am uitat ridicolul acestei indrazneli pe care istoria l-a inregistrat. Oricum ar fi insa eu nu voi putea fi acuzat de dumneavoastra si nici pus pe aceiasi banca cu dumneavoastra, pentru ca nu sunt nici profitorul meritelor predecesorilor mei si nici seful unei bande de corbi odiosi, care au ajuns la conducere prin „minciuna”, „promisiuni”, „furt de urne” sau prin „sprijin ocult masonic si iudaic”, ci sunt omul adus de un trecut onest si de vointa unanima a unei natii care, pentru a se slava, a facut apel la mine, iar nu la dumneavoastra sau la dl. Maniu, si nici la domnii care stau in jurul dumneavoastra si cu care ati facut si faceti sistem.

Niciodata, pentru a fi salvata, natiunea, armata si corpurile constituite nu au indicat numele dumneavoastra sau al d-lui Maniu, in ultimii ani ai tragicei guvernari, care s-a sfarsit la 6 septembrie 1940. Dumneavoastra v-ati strecurat si v-ati alaturat acestei multimi, cu discretia impusa de instinctul raspunderii pe care o aveti si a dorintei legitime de a va salva si nu ati facut nici un gest pentru a va valorifica drepturile la conducere, cand aceasta multime spulbera un regim care era de fapt al dumneavoastra si cand aclama un om nou, care eram eu. Cand am intrat in razboi, cu prudenta caracteristica a politicienilor valorosi nu v-ati manifestat nici pentru, nici contra. Dupa ce am reluat Basarabia si Bucovina , v-ati grabit sa-mi cereti, si dumneavoastra, si domnul Maniu, sa ma opresc la Nistru. V-am aratat consideratiunile militare, politice, economice si morale pentru care nu puteam sa o fac si v-am invitat, pentru a treia oara, sa luati conducerea, raspunderea si riscurile unei asemenea actiuni. Bineinteles, ati refuzat. Dupa omorurile de la Jilava si imediat dupa rebeliune, mi-ati trimis memorii prin care imi aratati situatia si-mi dadeati noi sfaturi. V-am oferit sa luati conducerea si sa faceti cum credeti ca este mai bine. Si unul, si altul v-ati scuturat. Luandu-va dupa cativa ofiteri, fara prestigiu militar, care au deraiat dupa linia principiilor sanatoase strategice, morale si politice, pe care poate ca nici nu le-au avut vreodata, mi-ati cerut sa retrag armata din Rusia si m-ati indemnat sa ma „aranjez” cu Anglia si cu America. Ar fi o greseala si o felonie, iar greselile si feloniile se platesc scump. Suntem la peste 1.500 km de tara, drumurile sunt cum sunt, iarna bate la usa, depozitele sunt ale germanilor, caile ferate sunt in mana lor, aviatia are forta de distrugere pe care ar trebui s-o cunoasteti. Retragerea fortelor din situatia lor actuala ar insemna parasirea frontului. Exact ceea ce au facut rusii in Moldova in 1917-1918. Va intrebati ce s-ar intampla daca germanii ar face cu noi astazi in caz de parasirea frontului, ceea ce am facut noi, atunci, cu rusii? Va dati seama ce s-ar alege de armata noastra de disciplina noastra, de soldatii si caii nostri, de tunurile noastre, daca am incerca, in conditiile aratate mai sus, sa parasim frontul fara asentimentul Comandantului german? Situatia aceasta, a oamenilor care la cea dintai greutate se descurajeaza, ar denota usurinta totala nepricepere militara si prostie. Solutia ar fi criminala, domnule Bratianu, fiindca nu s-ar prabusi numai armata, s-ar prabusi insasi tara, deoarece germanii ar ocupa-o imediat si am ajunge in situatia Serbiei si Greciei. Poftiti, domnule Bratianu, va ofer din nou conducerea statului si a guvernului. Retrageti dumneavoastra armata si „aranjati-va” cu Anglia. Numai ca trebuie sa intreb si armata si poporul. Sunt gata sa le pun aceasta intrebare, deschis si categoric, daca si dumneavoastra sunteti gata sa va luati raspunderea. A ma fi „oprit la Nistru” si a „retrage astazi fortele din Rusia” inseamna, pentru un om care mai poate inca judeca, a anihila dintr-odata totul, sacrificiile facute de la trecerea Prutului, actiune in contra careia nu v-ati pronuntat public; insemneaza a ne dezonora pentru vecie ca popor; insemneaza a crea tarii, in cazul victoriei germane, conditii dezastruoase, fara a ne asigura, in cazul victoriei ruse, nici provinciile pentru care luptam, nici granitele care vor voi sa ni le lase rusii, nici libertatile noastre si nici macar viata familiilor si a copiilor nostri; in sfarsit, insemneaza, din cauza nestabilitatii si a feloniei pe care ma sfatuiti sa o practic – si aceasta este cea mai mare crima – a asigura tarii in viitoarea comunitate europeana o pozitie morala care ii va ridica drepturile idealurilor sale si ar putea sa-i fie chiar fatala. Gestul pe care-l cereti sa-l fac, domnule Bratianu, va face din neamul romanesc o victima a tuturor, fiindca concomitent cu dezorganizarea, prabusirea si distrugerea armatei, ar incepe instaurarea anarhiei in tara. Comunistii, legionarii, jandarmii, ungurii, sasii ar incepe agitatiile, lupta, distrugerea ordinei, a linistei, pentru a profita de ocazie, pentru a da ultima lovitura de picior unui neam care cu adevarat ar merita calificativul de netrebnic. Ungurii ar ocupa imediat restul Ardealului. Iata, domnule Bratianu, la ce ar da nastere gestul pe care mi-l cereti sa-l fac. Ar fi gestul nefericit al unui soldat lipsit de onoare si al unui om de stat, nu numai inconstient, dar nebun. Conducatorul nefericit al Frantei – si mai nefericite de azi – a declarat, intr-o recenta chemare la realitatea a unui popor, care a cazut si el victima josnica a unei guvernari venale, iudeo-democratice si masonice, ca are convingerea ca daca „Germania ar fi infranta, Sovietele ar impune maine legea in Europa si s-ar termina astfel cu independenta si patriotismul natiunilor”. Am avut si am aceasta convingere. Raman la aceasta convingere, fiindca noi, mai curand ca altii, mai total ca altii, vom fi zdrobiti: pentru ca suntem punte intre slavi si zagazul care le sta de secole in calea expansiunii lor, catre vestul si sud-vestul Europei; pentru ca avem bogatiile pe care le avem; si pentru ca vom fi trambulina salturilor lor viitoare. Tragand invataminte din trecut, cunoscand tendintele slave, plecand de la consideratiunile facute mai sus si indrumat de instinctul de conservare si de logica bunului-simt, nu puteam, domnule Bratianu, ca un conducator responsabil, sa ma „opresc la Nistru” si nici nu pot „sa retrag armata din Rusia”. Ar fi o prostie din partea mea. Este cu neputinta sa o faca cineva si ar fi o greseala ireparabila pe care nu eu si dumneavoastra, ci neamul ar plati-o scump. Maresalul Petain, intr-una din valoroasele sale cuvantari, a dat speculatorilor situatiunile grele lectia care li se cuvenea si care a fost aplaudata de toti oamenii cu constiinta clara si nepatata. Raspunzand unor critici ale actiunii sale, el a spus: „CandFranta este in nenorocire, nu mai este loc pentru minciuni si himere”. Nici la noi, domnule Bratianu, nu mai este loc pentru „minciuni si himere” si, mai ales, nu mai putem sa ne platim luxul de a face si prostii. V-am raspuns, domnule Bratianu, punct cu punct, nu numai la scrisoarea dumneavoastra de la 24 septembrie, dar si la cele anterioare. Este raspunsul unui soldat, care nu are nimic de ascuns si care este constient de greutatile si pericolele ceasului de fata, precum si de indatoririle si de raspunderile lui. V-am raspuns, cum v-am raspuns, fiindca nu ati inteles nici tinuta si nici intelegerea cu care am voit sa trec atat peste greselile trecutului, cat si peste marii vinovati de ele. Ca oamenii cei mai lipsiti de pacat, marile si numeroasele greseli politice care s-au comis sub dumneavoastra, continuand a considera comunitatea romaneasca ca pe o turma de sclavi, pe care – impreuna cu celelalte organizatii politice, cu firma nationalista, insa in acord cu oculta iudeo-masonica, cu care numai pe fata erati in lupta – ati exploatat-o, ati mintit-o, ati demoralizat-o, ati exasperat-o si, in cele din urma, din neputinta, ati dus-o, mana in mana cu trinitatea Tatarescu – Urdareanu – Lupeasca, la catastrofa din 1940 si la rebeliunea din 1941, indrazniti astazi, cand s-a pus regula in tara si viata nimanui nu mai este in pericol, sa ridicati capul, de dupa saltarele consiliilor de administratie, ale industriilor si ale multiplelor afaceri, pentru a ma acuza. Ei bine, domnule Bratianu, cand cineva a fost seful unui partid care, de la mare la mic, de la primaria din sat pana la cabinetul ministrilor, are raspunderea destrabalarii administrative, dezmatul moral, a iudeo-masonizarii tarii, a venalitatii, a compromiterii viitorului neamului si a catastrofei granitelor, nu mai are calitatea sa vorbeasca si in numele comunitatii romanesti, sa dea sfaturi de conducere altora si mai ales sa-i acuze ca lucrurile nu merg cum trebuie.”

(Arhiva Istorica Centrala; fond Presedintia Consiliului de Ministri, Cabinet I. Antonescu,dos. 61/1940, f. 88-221)

(https://evz.ro/ion-antonescu-scrisoare-incendiara-adresata-lui-cic-bratianu.html)

mai mult
Istorie

Augustin Lazăr a făcut marele anunț: Dosarul Revoluției din decembrie 1989 a fost trimis în judecată

Revolutia

Procurorul General Augustin Lazăr a anunțat luni că Dosarul Revoluției a fost finalizat, iar Parchetul Militar l-a trimis în judecată.

„A fost înaintat rechizitoriul către instanța de judecată în cauza cunoscută generic sub numele de Dosarul Revoluției. Este un moment desoebit pentru justiția militară și pentru justiția română în general. E un moment care marchează îndeplinirea unei îndatoriri profesionale, dar și a unei datorii de onoare față de istorie și față de patrie.

Finalizarea acestei cauze de către colegii noștri, procurorii militari, reprezintă unul din cele mai importante obiective din proiectul managerial pe care mi l-am asumat în urmă cu 3 ani, soluționarea dosarelor istorice. Oameni de cultură, politicieni, cercetători, istorici, au exprimat de-a lungul timpului diverse teorii, explicații, aprecieri în legătură cu momentul decembrie 1989. Astăzi, juriștii încheie această provocare prezentând adevărul judiciar ca parte componentă a unei investigații foarte complexe care a pornit de la ideea că responsabilitatea pentru victimele Revoluției din decembrie 1989 nu este una instituțională, ci este una directă, individuală. Rechizitoriul Secției Parchetelor Militare însumează 12 volume, în total 3280 de file. Dosarul cauzei curpinde 3330 de volume printre care 2030 de volume au fost instrumentate, administrate după 13 iunie 2016. Sunt niște cifre ilustrative pentru volumul impresionant de muncă efectuat de către colegii noștri”, a declarat Augustin Lazăr.

Amintim că în Dosarul Revoluției din decembrie 1989 Ion Iliescu, Gelu Voican Voiculescu, Iosif Rus şi Emil Dumitrescu au fost puşi sub acuzare pentru infracţiuni contra umanităţii.

(Mircea Savin – podul.ro)

mai mult
Istorie

Sosirea unui lot de detinuti politici in lagarul de la Salcia

Salcia

,,Când am acostat la locul de debarcare, se făcuse întuneric. Ajunsesem la Salcia, în Balta Brăilei.
Deodată, ca la o comandă, şi comandă a şi fost, s-a dezlănţuit un concert asurzitor de răcnete, ordine şi înjurături, însoţit de lătrat de câini. Abia când ne-am căţărat pe scara ce ne-a fost coborâtă de soldaţi şi am ajuns să privim peste bord, am realizat ce primire de zile mari ni se pregătise.

Împleticindu-ne în lanţurile care ne limitau lungimea pasului, am pornit zornăind pe cei doi dulapi alăturaţi (scânduri groase), întinşi între bordul bacului şi mal, în chip de punte. Aici ne aşteptau o sumedenie de gardieni, înarmaţi cu felinare şi ciomege cu care, pe lângă răcnete şi înjurături, ne îndemnau să ne aliniem în rânduri strânse de câte cinci sau şase inşi.

O dată toată lumea debarcată şi coloana formată, tot în urlete s-a dat comanda de pornire. Prin jurul nostru, în imediata apropiere, mişunau în susul şi în josul coloanei gardieni cu ciomegele într-o mână şi în cealaltă cu felinarele pe care le ridicau, din când în când, deasupra capului pentru a supraveghea mai bine alinierea rândurilor. Mai la distanţă, însoţindu-ne coloana şi înaintând o dată cu noi, mergea cordonul de ostaşi din batalioanele de intervenţie ale Securităţii, înarmaţi cu pistoale automate. Câţiva aduceau în lesă câini-lupi, care, aţâţaţi de zarva produsă, lătrau fără încetare.

Cred că nu am avut de mers mai mult de un kilometru. După câteva sute de metri de teren plat, am urcat şi coborât apoi un mal înalt de pământ, care nu era altceva decât faimosul dig, la ridicarea căruia munciseră şi muriseră atâţia deţinuţi în anii precedenţi. De pe dig se vedea, la alte câteva sute de metri, incinta lagărului, iluminată electric şi măturată de fasciculele luminoase ale reflectoarelor din prepeleacurile de pază.

Drumul, relativ scurt, a durat mult în ciuda zbieretelor şi ameninţărilor gardienilor. Slăbiciunea oamenilor, oboseala şi lanţurile care ne împiedicau şi ne răneau picioarele umflate erau motivele principale ale încetinelii cu care ne deplasam, pe lângă cel calculat de deţinuţi de a nu merge mai repede decât cel dintre noi care înainta cel mai greu. Unul dintre aceştia eram eu, care, deşi menţinut vioi de tensiunea momentului şi de curiozitatea în faţa necunoscutului, abia mă mai ţineam pe picioare.

Când, în sfârşit, târându-ne mai mult decât mergând, am intrat pe poarta lagărului, chinurile noastre erau departe de a se fi terminat. Singura uşurare de care am avut parte a fost tăierea lanţurilor. In rest, timp de câteva ore până târziu în noapte, am fost victimele obişnuite ale luării noastre în primire de o mână de ofiţeri secondaţi de gardieni, pe cât de zeloşi pe atât de obtuzi şi de certaţi cu număratul, cu cititul numelor proprii şi cu simţul organizării.

Ţinuţi la nesfârşit pe „platou”, terenul de adunare din mijlocul lagărului, am fost număraţi şi renumăraţi de mai multe ori, până ce le-a ieşit socoteala, şi apoi strigaţi după o listă nominală şi identificaţi. În cele din urmă, am fost repartizaţi în prima baracă de pe partea dreaptă, când intrai pe poarta lagărului. Fusese, de altfel, golită în aşteptarea noastră.

Toţi deţinuţii care se aflau în lagăr fuseseră închişi în barăcile lor şi supravegheaţi să nu ia contact cu noi. Era în virtutea acelei inexplicabile măsuri de carantină în care trebuia ţinut orice nou-venit, chiar dacă această izolare nu avea să dureze decât câteva ore, cum era cazul nostru. După ce că era stupidă, măsura mai era şi ineficace, deoarece, sub pretextul diferitelor servicii ce trebuiau îndeplinite, la bucătărie, la tăiatul lemnelor de foc, la adusul apei de la cişmea etc, un număr destul de mare din deţinuţii lagărului, dându-se drept membri ai echipelor de corvezi, au început să circule prin curte, căutându-şi printre noi prietenii şi cunoscuţii. Aşa m-a găsit şi pe mine Iosif Ripan, de care mă despărţisem la Timişoara. Ne-am bucurat de reîntâlnire, dar aceasta ne-a fost întreruptă de chemarea noastră, pe rând, la magazia de efecte pentru a ne preda aşa-zisul bagaj personal şi îmbrăcămintea civilă. Ni s-au dat haine de doc vărgate, cămăşi, izmene, obiele, bocanci şi bonetă. Din nou o operaţie de lungă durată, gardianul fiind supus la proba scrisului, nevoit să consemneze efectele preluate şi cele predate, pentru care trebuia să semnăm. A mai urmat, cu formalităţi similare, primirea „cazarmamentului”: pătură, cearşaf şi faţa de pernă. Paturile cazone, suprapuse, din baracă, erau dotate cu saltele şi perne umplute cu paie.

Eram atât de zdrobit de oboseală, nesomn şi, mai ales, de durerea din spate, încât mă deplasam ca prostit de la un loc la altul unde eram chemat, îndeplinind automat toate formalităţile de predare şi preluare, ce mi se cereau. Când în fine, am crezut că totul s-a terminat şi m-am trântit pe patul din baracă, n-am apucat să adorm. Afară, un gardian a început să bată toaca şi să strige cât îl ţinea gura: „Deşteptarea!”. Era ora 3.

În primul moment ne-am gândit că ordinul nu ne privea pe noi, cei proaspăt sosiţi cu bacul, care nici nu apucasem să dormim, ci numai pe deţinuţii mai vechi ai lagărului. Am fost însă repede lămuriţi de un gardian, care, din uşa barăcii, ne-a strigat să ieşim afară la spălat şi la cafea.

Chiar în faţa barăcii noastre se afla un jgheab de tablă cu o serie de robinete dispuse de-a lungul unei ţevi instalate deasupra lui. Gurile de apă erau mult prea puţine faţă de numărul oamenilor, care, pe deasupra, erau şi zoriţi în permanenţă, de răcnetele gardienilor, aşa că spălatul nu era nici el decât tot o formalitate, la care aveai dezavantajul de a putea renunţa.

Cafeaua, o apă neagră şi călâie, şi o bucată de pâine pe care le-am primit, le-am mâncat cum am apucat fiecare, fie aşezaţi pe paturi, fie în picioare, fie aşezaţi chiar în curte, pe jos.

Cu toată graba pe care căutau să o imprime gardienii programului, spălatul şi băutul cafelei cred că a durat mai bine de o oră pentru cei aproximativ o mie de deţinuţi, care formau efectivul lagărului.

A urmat un alt răcnet: „Încolonarea pe brigăzi!”
Deocamdată, în prima zi de lucru, lotul nostru, venit de la Aiud, forma o brigadă.

Fiecare brigadă avea câte un şef, zis brigadier, nume devenit odios de pe vremea lucrărilor de la Canal, unde în marea lor majoritate erau numiţi de administraţie, care îi recruta pe sprânceană dintre cei mai ticăloşi turnători sau chiar dintre criminalii de drept comun.

Intre timp, lucrurile se mai schimbaseră, brigadierii de la Salcia fiind propuşi de deţinuţi şi aprobaţi de administraţie. Postul era oricum ingrat, pentru că trebuia să dovedeşti totuşi că urmăreşti interesul administraţiei de a îndeplini norma şi că îndemni deţinuţii la muncă, dar atâta vreme cât brigadierul se punea de acord cu oamenii pentru a încerca să împace şi capra şi varza, lucrurile mergeau bine. Administraţia trebuia să-şi primească satisfacţia numai în măsura în care deţinuţii nu erau împinşi la muncă istovitoare.”

(Ion Ioanid, Inchisoarea noastra cea de toate zilele)

 

mai mult
Istorie

Masacrul de la Bălți

Rusi

A.D.Xenopol: ,,O alianţă cu ruşii în orice împrejurare, o încredere în cuvântul lor sau în semnătura lor va fi totdeauna o nebunie scump plătită.”

Masacrul de la Bălți, (aproape necunoscut): vara si toamna anului 1944: 40 000 de prizonieri români uciși de ruși în lagărul din Basarabia. Cât înseamnă patruzeci de mii de oameni? Populația municipiului Onești sau a municipiului Lugoj. Întreaga populație. Urmașii puținilor supravietuitori din lagărul morții au făcut la Bălți in anii 1991, 1992 săpături în acel loc în care Iadul a ajuns pe pământ, adus de sovietici. Mormanele de oase descoperite au format un adevărat deal. Românii noștri basarabeni l-au acoperit cu pământ si au ridicat acolo o Troiță, pentru ca noi să nu uităm. Să nu uităm de ce au fost în stare ”eliberatorii” roșii.

Iată cum sună cutremurătoare scrisoare a Ierodiaconului Nicodim Schiopu din Bălți trimisă călugărilor români de pe Muntele Athos. O scrisoare ca un strigăt de disperare:

“In anul 1944, la navala hoardelor rusesti care au ocupat Basarabia, Armata Rosie a facut prizonieri zeci de mii de militari. In orasul Balti, au fost concentrati circa 50000 de militari ai Armatei Romane, care tinusera piept hoardelor dezlantuite. Dintre acestia, 80% erau romani, iar ceilalti erau peste 5000 de germani, 2000 de unguri, iar restul cehi si polonezi. In nord-estul orasului, unde curge raul Raut si se formeaza mlastini, KGB-ul a gasit locul cel mai nimerit sa amplaseze lagarul, inconjurat de garduri inalte cu sarma ghimpata. Chinurile acestor prizonieri erau de neanchipuit: foamea era flagelul numarul unu, insotita de lipsa de igiena; bolile, frigul si umezeala produceau decese fara numar. Din acest lagar, unii mai curajosi au incercat sa evadeze, dar au fost mitraliati. Totusi, au mai fost si fugari scapati, pe care nu i-a gasit nimeni, decat atunci cand s-au facut singuri cunoscuti, dupa destramarea Uniunii Sovietice. Din declaratiile celor evadati, s-au stabilit crimele KGB-ului savarsite la Balti: toti cei 50000 de prizonieri au fost impuscati in ceafa de militarii KGB-ului si aruncati in santuri mocirloase, pe care tot ei le-au sapat. Indata ce au fost date in vileag cele petrecute, s-au facut cercetari in mlastini, in anii 1991-1992. Rezultatele au fost cutremuratoare: nici harletele, nici lopetile nu au putut fi utilizate din cauza multimii de oseminte raspandite in aceste mocirle! Inimile indurate ale bunilor romani, ale evlaviosilor crestini, i-au impins pe acestia sa faca o piramida de oase si cranii, care au fost stranse pe un loc uscat; peste care s-a asternut o mare cantitate de pamant batatorit si s-a ridicat, in felul acesta, un delusor mai inalt, o movila in forma de trepte, tot din tarana, iar pe partea ei de sus s-a asezat o troita. Troita de lemn, sculptata, a fost darul credinciosilor din raionul Rascani, din apropierea Baltilor. Pe data de 7 mai 1992, aceasta troita a fost sfintita de catre Preafericitul Petru de Balti, cu sobor de preoti si monahi, la care sfintire au participat mii de credinciosi si autoritatile orasenesti. Atunci, prin cuvantul solemn rostit de Ierodiaconul Nicodim Schiopu, s-a lansat apelul ca, pe acel loc, sa se construiasca o Biserica sau Manastire a Oaselor, pentru ca, zi si noapte, prea-cuviosii monahi si cucernici preoti sa pomeneasca sufletele celor 50000 de militari, ucisi miseleste, cu un glonte in ceafa, de catre militarii sovietici. Dupa aceea, lucrurile au luat o intorsatura tragica: Preasfintitul Petru a fost agresat, cu arme si bate, chiar in sediul Palatului Episcopal, de catre un grup de calugari si preoti, agenti ai arhiepiscopului Vladimir, care tine de Patriarhia Moscovei. Din lipsa de fonduri, Biserica Oaselor a ramas numai un proiect, un plan facut de arhitecti inimosi. Oare de ce nu se vorbeste nimic despre acest genocid impotriva Poporului Roman? De ce nu se stabileste adevarul in privinta masacrelor facute impotriva Neamului nostru?

Caci si aceste crime monstruoase nu sunt nimic altceva decat un holocaust, trecut sub tacere. Oare, nici chiar mortii nu sunt egali in fata Domnului?”

(Mihai Sorin Târnoveanu)

mai mult
ActualitateIstorie

LECȚIA DE ISTORIE – 4 aprilie 1944: Marele bombardament asupra Bucureștiului

Bucuresti

La data de 4 aprilie 1944, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Bucureştiul este bombardat masiv de către aviaţia anglo-americană, în urma atacului înregistrându-se importante distrugeri materiale şi numeroși morţi şi răniţi.

Au fost vizate zone civile, în special partea centrală a oraşului, cartierul Griviţa și zona Gării de Nord, ținta principală fiind această gară, deoarece prin bombardarea ei se încerca împiedicarea transporturilor militare spre frontul din Moldova, unde armata sovietică forţa înaintarea spre vest. Pe la ora prânzului, un număr circa 220 de bombardiere B-17, numite și „fortăreţe zburătoare” şi peste 100 bombardiere B-24 Liberador, au intrat în spaţiul aerian al României, venind de la Baza Aeriană de la Foggia din Italia și în scurt timp au fost deasupra capitalei României. În acel moment, în Gara de Nord se aflau câteva sute de moldoveni refugiați din zona Moldovei, care urmau să fie repartizaţi în diferite locaţii din Bucureşti şi din provincie. Erau mai ales femei, copii şi bătrâni, într-o stare de totală de deprimare şi de derută după ce își părăsiseră casele şi agoniseala de o viață, aşteptând flămânzi şi obosiţi ca autoritățile să găsească locuri unde să fie repartizați. Când s-a dat alarma, aproape toţi au rămas în vagoane, deoarece nu aveau unde se adăposti, iar dezastrul a fost total deoarece sub ploaia de bombe au murit majoritatea acestor refugiați. De asemenea, mii de case au fost distruse în bombardament, iar cartiere precum Grant, Griviţa, Giuleşti, Triaj, Chitila, au devenit de nerecunoscut, suferind pagube enorme. Au căzut bombe şi în Calea Victoriei asupra Hotelului „Splendid” şi a Teatrului Național, a Ateneului Român, asupra Universității și a multor alte clădiri cu valoare de patrimoniu. Numărul victimelor bombardamentului din 4 aprilie 1944 a fost deosebit de mare, iar bilanţul oficial consemnează un număr de 2942 de morți, peste 4000 de răniţi și peste 55.000 de oameni care au rămas fără adăpost.

Concluziile desprinse de contemporani sunt unanime și spun că bombardamentele americane nu aveau nici o justificare logică, deoarece a fost măcelărită populaţia civilă, lipsită de apărare, Bucureștiul neavând la acea dată zone economice strategice sau cu așa de mare importanță, încât să influențeze soarta războiului. Și chiar dacă rețeaua feroviară şi nodurile de comunicație sunt obiective militare și sunt atacate în timp de război, bombardarea Bucureștiului din ziua de 4 aprilie 1944 rămâne un atac fără rațiune asupra populației civile.

Acea zi de Paşti din 4 aprilie 1944 a fost un moment tragic pentru capitala României, un moment care nu trebuie uitat, niciodată.

Sursa: lectia-de-istorie.blogspot.ro

mai mult
Istorie

Să ne cunoaștem istoria

ManastireaPutna

„Să ne cunoaștem istoria” – interviu cu Prof. univ. Viorica Moisuc în timpul lucrărilor celei de-a XII-a ediții a simpozionului dedicat memoriei Acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga – Maica Benedicta și Acad. Dan Hăulică. #Centenar#MareaUnire

Mănăstirea Putna
23-25 august 2018

Viorica Moisuc – Să ne cunoaștem istoria

„Să ne cunoaștem istoria” – interviu cu Prof. univ. Viorica Moisuc în timpul lucrărilor celei de-a XII-a ediții a simpozionului dedicat memoriei Acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga – Maica Benedicta și Acad. Dan Hăulică. #Centenar #MareaUnireMănăstirea Putna23-25 august 2018

Publicată de Mănăstirea Putna pe Joi, 15 noiembrie 2018

(Mănăstirea Putna – facebook.com/pg/SfantaManastirePutna)

mai mult
Istorie

Iertăm, dar nu uităm!

Martiri

Anul 1940 reprezintă pentru români una dintre cele mai negre file de istorie. În data de 30 august, pierdeam Ardealul prin odiosul Diktat de la Viena, ca numai după circa o săptămână, pe 7 septembrie, să cedăm şi Cadrilaterul, bulgarilor.

Dintre toate, cea mai tragica va rămâne cedarea Ardealului, ca urmare a crimelor făptuite de armata hortystă, sprijinită de o bună parte a localnicilor maghiari. În doar 11 zile, criminalii unguri au ucis aproximativ 1.000 de români. Cele mai lovite de soartă au fost localităţile Ip, cu 157 de martiri şi Trăznea, cu 87.

Singura vină a acestor oameni a fost că s-au născut români.
Buciumul

(George Aninoșanu)

mai mult
Istorie

Istoria unei trădări naţionale: Tratatul cu Ucraina. O carte-document de Tiberiu Tudor, cu un Cuvânt înainte al regretatului academician Florin Constantiniu

Istoria

“În 1997, pentru prima dată de la constituirea României Mari, un guvern român a cedat părți ale teritoriului național fără a fi amenințat cu agresiunea (ca în 1940), sau fără a se gasi sub presiunea ocupantului străin (ca în 1944 și 1947). Opinia publică românească nu a perceput dimensiunea dramatică a evenimentului. 

Cartea profesorului Tiberiu Tudor dezvăluie gravele erori săvârșite de factorii decizionali ai țării în desfășurarea negocierilor și în redactarea Tratatului, precum și de parlamentarii chemați să-l ratifice. 

Românii trebuie să cunoască adevărul într-o problemă capitală, în care cenzura, manipulările, propaganda și presiunile exercitate de Putere au ocultat sensul real al negocierilor și al Tratatului.”

Academician Florin Constantiniu

Notă asupra ediţiei

Această carte este scrisă în perioada iulie 1997 – iulie 1999, imediat după semnarea tratatului cu Ucraina. Prima ediţie a apărut în vara anului 2000. Formulări ca ,,actuala Putere” şi ,,actuala Opoziţie”, ,,la … luni de guvernare a actualei coaliţii” corespund perioadei sau momentului în care au fost scrise paginile respective.
Cartea este în primul rând un rechizitoriu, amplu documentat juridic şi istoric, la adresa unui act de politică externă pe care o bună parte a românilor l-a considerat un act de trădare naţională: prin semnarea tratatului cu Ucraina, în 1997, România recunoaşte dreptul de succesiune al Republicii Ucraina asupra unor teritorii româneşti ocupate prin forţă de fosta Uniune Sovietică. Astăzi când, după summit-ul de la Praga a devenit clar că invitarea României de a adera la NATO nu a depins de semnarea Tratatului cu Ucraina, ci de cu totul alte considerente, de geopolitică globală, acest act politic dovedeşte, după caz, iresponsabilitatea, oportunismul, dezorientarea sau incompetenţa celor care l-au decis.

În al doilea rând, această carte este un act de restituire a istoriei. Sub acţiunea propagandei şi educaţiei antinaţionale, comunizantă până în 1989 şi globalizantă după 1989, generaţiile care au fost supuse acestui veritabil proces de spălare a creierului au pierdut conştiinţa apartenenţei teritoriilor de peste Prut la spaţiul etnic unitar românesc şi nu cunosc istoria desprinderii, relativ recente, a acestor teritorii din spaţiul statal românesc. Două capitole ale cărţii redau această istorie, începând cu ocuparea Bucovinei de către Imperiul Habsburgic în 1775 şi a Basarabiei de către Imperiul Rus în 1812 şi terminând cu marea revoluţie naţională de la Chişinău din 1988 –1991.

  Prof. Dr. Tiberiu Tudor

***
La 7 iulie 1997, cu 65 de voturi pentru, 50 contra, 3 abţineri, într-o atmosferă de totală confuzie, Senatul României ratifică „Tratatul cu Ucraina”. Republica Ucraina – stat apărut în 1991 – dispune de un act prin care actuala graniţă îi este recunoscută de statul român. Bucăţi din marmura trupului ţării se desprind, ducând cu ele zidurile Cetăţii Albe şi ale HotinuluiŢinutul Herţa, sanctuarul de cultură al Cernăuţilor. La data votării acestui act, preşedintele Senatului era Petre Roman, ministrul de Externe – Adrian Severin, preşedinte al României – Emil Constantinescu.

Profesorul Tiberiu Tudor face un rechizitoriu foarte dur prin această carte, care a fost scrisă imediat, în perioada iulie 1997 – 1999, şi a apărut într-o primă ediţie în anul 2000. Această nouă ediţie a cărţii arată că încă în România se poate aborda şi scrie despre istoria recentă a ţării. Cartea este un document juridic şi istoric la adresa unui act de politică externă considerat, de o mare parte a românilor, un act de trădare naţională. Prin semnarea tratatului cu Ucraina, în iulie 1997, România recunoaşte dreptul de succesiune al Republicii Ucraina asupra unor teritorii româneşti ocupate prin forţă de fosta Uniune Sovietică. Astăzi este cât se poate de clar că invitarea României de a adera la NATO nu a depins de semnarea Tratatului cu Ucraina. Considerentele aderării României la NATO erau de natură geopolitică, de locul în care România este aşezată în Europa.

„Istoria unei trădări naţionale” cuprinde şi pagini de restituire a istoriei românilor.

„Sub acţiunea propagandei şi educaţiei antinaţionale – comunizată până în 1989 şi globalizată după 1989 – generaţiile care au fost supuse acestui amplu proces de spălare a creierului au pierdut conştiinţa apartenenţei teritoriilor de peste Prut la spaţiul etnic unitar românesc şi nu cunosc istoria desprinderii, relativ recente, a acestor teritorii din spaţiul statal românesc. Două capitole ale cărţii redau această istorie, începând cu ocuparea Bucovinei de către Imperiul Habsburgic în 1775 şi a Basarabiei de către Imperiul Ţarist în 1821 şi terminând cu marea revoluţie naţională de la Chişinău din 1988-1991”.

La sfârşitul lunii ianuarie 1997 are loc reuniunea de la Dovos, pe teme de politică externă ale ţărilor europene participante. În cadrul acelei reuniuni, preşedintele Emil Constatinescu „îşi permite să avanseze disponibilitatea României de a ceda de jure Ucrainei Teitoriile Ocupate, fără să aibă niciun mandat în acest sens, fără să consulte Parlamentul sau poporul român, fără să-şi pună problema că un asemenea sacrificiu priveşte întregul neam românesc”.

Despre aceste „discuţii” lansate atunci, presa românească, care încă era haotică în frunte cu nou apăruta televiziune PRO TV, nu s-a pronunţat. Practic, ratificarea Tratatului cu Ucraina s-a produs într-un fel de taină politică, pe care acum actanţii de atunci nu o mai recunosc. Iar actanţii, cei care au „pus în operă” acest tratat de trădare naţională, Petre Roman şi Adrian Severin, sunt vii. Încă se agită în politica românească. Nimeni nu a venit să spună că, de fapt, la îndemnul lui Silviu Brucan, „ideologul”, prin intermediul PRO TV, au acţionat cei doi oameni de stat, Petre Roman şi Adrian Severin. Iar preşedintele Emil Constantinescu a semnat tratatul ca pe un document de rând, măsurat de o iresponsabilitate pe care astăzi nu o recunoaşte.

Sursa: Melidonium via Ziaristi Online

mai mult
Istorie

La 101 ani de la Unirea Basarabiei cu Țara-Mamă, deputatul Constantin Codreanu i-a dăruit lui Iohannis o carte de istorie

Istorie

De la tribuna Camerei Deputaților, în ziua în care s-au împlinit 101 ani de la Unirea Basarabiei cu Țara Mamă, deputatul Constantin Codreanu i-a cerut președintelui Klaus Iohannis să revină public asupra distincției făcute între românii din România și cei din Republica Moldova. Președintele Comisiei pentru comunitățile de români din afara granițelor țării i-a transmis și o scrisoare oficială președintelui Iohannis, alături de cartea „Marea istorie ilustrată a României și a Republicii Moldova” semnată de acad. Ioan Aurel Pop.

Parlamentarul a reamintit gafa comisă de Iohannis, care, la întrebarea despre o viitoare Unire a Republicii Moldova cu România, a răspuns cu sintagma „ambele popoare”, făcând, distincția clară între românii de pe cele două maluri ale Prutului.

Acesta este mesajul deputatului Codreanu pentru președintele României:

””Dar din dar se face rai” spune o veche și frumoasă frântură de înțelepciune românească. Declarația mea politică este despre un dar special pe care îl voi face unui om special, într-o zi specială. Darul este o carte. Nu e o carte oarecare. Este exact cartea de care are nevoie urgent cel pe care l-am investit, în 2014, cu încredere și așteptări acordându-i votul meu: nimeni altul decât președintele României, domnul Klaus Werner Iohannis. Ziua e cât se poate de specială – marcăm, astăzi, 27 martie, 101 ani de la Unirea Basarabiei cu Țara-Mamă.

Săptămâna trecută, domnul Iohannis a comis o eroare care nu poate fi trecută cu vederea. Răspunzând unei întrebări despre o viitoare Unire a Republicii Moldova cu România, acesta a utilizat sintagma „ambele popoare”, făcând, deci, distincția clară între românii de pe cele două maluri ale Prutului. O veche teză stalinistă care a venit, pe vremuri, la pachet cu „limba moldovenească” diferită de limba română. Mai grav este că, la doar o zi după, în inima Europei, la Bruxelles, președintele României a recidivat reluând această teză criminală cu un mic amendament: a vorbit de două națiuni distincte – „românii și moldovenii”.

Este pentru prima dată în istoria României când un oficial de rang înalt – cel mai înalt, în acest caz – acceptă și vorbește public despre existența unui popor moldovenesc, a unei națiuni moldovenești. Sunt convins că, la Moscova, au răsunat ropote de aplauze cu această ocazie. Oare și nemții din fosta Republică Democrată Germană sunt o națiune diferită de nemții din fosta Republică Federală Germană pentru președintele României?

În cei aproape 5 ani de mandat, Klaus Werner Iohannis nu a făcut nimic nici pentru românii din Republica Moldova, în general, nici pentru noi, românii din cele două state românești care militează pentru ReUnire. Dimpotrivă. În 2016, atunci când un grup de tineri de peste Prut, a ajuns la Cotroceni după un Marș al Unirii, pornit pe jos de la Chișinău, președintele Iohannis a dispărut. Acum un an, nu a fost prezent la ședința solemnă prin care Camera Deputaților și Senatul marcau 100 de ani de la Unirea Basarabiei cu România și adoptau o Declarație în care se menționa faptul că România este pregătită să răspundă dorinței organice de ReUnire a românilor de peste Prut. Afirmațiile de săptămâna trecută au reprezentat însă punctul culminant al acestei atitudini inexplicabile și inacceptabile.

”Aceasta este o istorie a unui singur popor, dar și o istorie reunită a românilor din cele două state românești de azi, state care, din păcate, nu-i adăpostesc nici ele pe toți românii. Această carte de istorie este însă menită să învingă uitarea și să conducă la frângerea risipirii noastre. Să ne amintim mereu că „Hora Unirii” a scris-o moldoveanul Vasile Alecsandri și să încercăm să ne cuprindem cu toții „de acel farmec sfânt” al iubirii de popor și țară, de țara noastră, care, oriunde ar fi ea, se numește Țara Românească. Până o vom avea din nou întreagă pe hartă, se cuvine să o purtăm în suflete și, astfel, nimic nu va fi pierdut”. Semnează această carte Ioan-Aurel Pop, în calitate de coautor și coordonator, președintele Academiei Române, membru al Comisiei prezidențiale pentru elaborarea Proiectului de Țară.

Solicit președintelui României să revină asupra afirmațiilor sale cât mai curând posibil. Există un purtător de mesaje ale lui Putin la Chișinău. Nu avem nevoie de unul și la București. Până atunci, domnule Klaus Werner Iohannis, dezideratul nostru, al unioniștilor din Republica Moldova, România și Diaspora rămâne același – ein Volk, ein Staat, eine Regierung!”

(activenews.ro)

mai mult
Istorie

Cine sunt aromânii?

Aromani

Împrăştiaţi prin Balcani încă din Evul Mediu, aromânii trec astăzi printr-o criză identitară fără ieşire. Academiile fiecărui stat în care trăiesc susţin propria teorie despre originea aromânilor:români, macedoneni romanizaţi sau greci latinofoni. Chiar şi specialiştii cu origine aromână s-au integrat curentelor academice din ţara în care locuiesc, ceea ce provoacă un semn şi mai mare de întrebare printre aromânii din România, Albania, Macedonia şi Grecia. Izvoarele şi istoriografia îi menţionează sub diverse nume:vlahi, vlasi, aromâni, macedoromâni, fârşeroţi, saracaceni, armâni, rrămâni etc. Vă propunem în paginile următoare o discuţie despre originea aromânilor şi despre cauzele crizei lor identitare, fără pretenţia de a găsi elixirul. Dar sperăm să aducem în atenţia cititorului crâmpeie din istoria fascinantă a aromânilor balcanici, dintre care un număr destul de mare ne sunt azi concetăţeni.

În a doua jumătate a secolului al XI-lea, un demnitar bizantin cu origini armene, Kekaumenos, dedică mai multe pasaje românilor balcanici, de obicei în legătură cu răscoalele lor împotriva autorităţilor bizantine. Despre originea aromânilor, Kekaumenos ne povesteşte într-o diatribă contra acestora, pe care îi vedea veşnic răsculaţi contra autorităţilor:„Vă sfătuiesc deci pe voi şi pe urmaşii voştri următoarele, deoarece neamul vlahilor este cu totul necredincios şi stricat, neavând credinţă dreaptă nici faţă de Dumnezeu, nici faţă de împărat, nici faţă de rudă sau de prieten… şi deoarece n-a păstrat niciodată credinţă faţă de cineva, nici faţă de împăraţii mai de demult ai romeilor. Loviţi cu război de către împăratul Traian şi înfrânţi deplin, au fost supuşi de acesta, iar regele lor, numit Decebal, a fost ucis şi capul i-a fost înfipt într-o suliţă în mijlocul oraşului romeilor.Căci aceştia sunt aşa-numiţii daci, zişi şi besi. Şi locuiau mai întâi lângă râul Dunăre şi Saos, râu pe care acum îl numim Sava, unde locuiesc mai de curând sârbii, în locuri întărite de natură şi greu accesibile. Bizuindu-se pe acestea s-au prefăcut că nutresc prietenie şi că sunt supuşi faţă de împăraţii de mai demult ai romeilor şi ieşind din întăriturile lor prădau ţinuturile romeilor. De aceea romeii mâniindu-se au pornit, cum am spus, împotriva lor şi i-au zdrobit. Şi aceştia, fugind de acolo, s-au împrăştiat în tot Epirul şi toată Macedonia, iar cei mai mulţi dintre ei s-au aşezat în Elada.” (Fontes Historiae Daco-Romanae, III, Bucureşti, 1975, p. 39-41, s.n. – M.D.).

Citește mai mult (Historia)

mai mult
Istorie

Pagina de istorie: De ce Germania nazistă a ocupat Ungaria hortysită – Operațiunea Margareta I

amiral

În 1943, atunci când Germania a suferit o serie de înfrângeri devastatoare pe frontul de est, a devenit limpede, chiar și pentru cei mai apropiați aliați ai lui Hitler, că Axa a pierdut războiul. Prima țară care a ieșit din război a fost Italia. De asemenea, și Ungaria și România începuseră tratative separate pentru a ieși din războiul contra Națiunilor Unite.

Încă dinaintea Celui De-al Doilea Război Mondial, amiralul maghiar Miklos Horty s-a remarcat drept unul dintre cei mai vocali aliați ai lui Adolf Hiltler. Miklos Horty și Adolf Hitler împărtășeau dorința de a-și revizui frontierele țărilor proprii, stabilite după Primul Război Mondial, dar și antisemitismul și brutalitatea metodelor.

De aceea, Ungaria a fost unul dintre primele state care au aderat la Axa Roma-Berlin-Tokyo. De asemenea, Ungaria a fost unul dintre principalii beneficiari ai reîmpărțirii Europei aflate sub hegemonie germană. Însă înfrângerile suferite de Germania l-au determinat pe prim-ministrul maghiar Miklos Kallai să înceapă negocieri cu Națiunile unite, pentru a ieși din război.

Serviciile secrete germane au aflat despre aceste tratative. De aceea, Adolf Hitler l-a invitat pe regentul maghiar Miklos Horty în apropiere de Salzburg, pentru a discuta situația de pe front. Însă invitația nu era decât o capcană menită să lase armata maghiară fără conducător, în timpul Operațiunii Margareta I. Trupele germane au ocupat Ungaria. Horty a plecat cu trenul din Austria în 18 martie 1944, fără să știe acest lucru. A ajuns la Budapesta, o zi mai târziu, iar cei care l-au întâmpinat au fost soldații germani, în locul gărzii de onoare maghiare. Hitler i-a spus că Ungaria își va putea păstra suvernaitatea doar dacă îl va demite pe premierul Miklos Kallai. Miklos Horty a acceptat și l-a numit premier pe Dome Szojtay.

Una dintre cele mai nefaste consecințe ale ocupației germane a fost deportarea la Auschwitz a peste 550.000 de evrei din teritoriile controlate de maghiari, inclusiv din Transilvania de nord. Hitler pregătise și Operațiunea Margareta II, care viza ocuparea României, operațiune care nu a mai fost pusă niciodată în aplicare.

 

Sursa: rfi.ro/politica-110065-pagina-de-istorie-germania-nazista-ocupat-ungaria-horty-operatiunea

mai mult
ActualitateIstorie

ISTORIE. Stephan Ludwig Roth, sasul omorât de unguri pentru că s-a opus unirii Transilvaniei cu Ungaria și a militat pentru folosirea limbii române ca limbă oficială în Transilvania

Stephan_Ludwig_Roth

Stephan Ludwig Roth (n. 24 noiembrie 1796, Mediaș – d. 11 mai 1849, Cluj) a fost un gânditor umanist, istoric, profesor și pastor luteran sas din Transilvania, participant la Revoluția de la 1848.

Biografie

Stephan Ludwig Roth s-a născut în familia pastorului luteran Gottlieb Roth.

A urmat studiile liceale la Sibiu și cele superioare, de teologie, la Tübingen. Suplimentar a urmat cursuri de fizică, chimie, matematică, psihologie și pedagogie. La 4 iulie 1820 a obținut titlul de doctor al universității din Tübingen, susținând teza, revoluționară pentru vremea aceea, “Esența statutului”. [1]

Timp de doi ani, din 1818 până în 1820, fost colaborator al marelui pedagog Johann Heinrich Pestalozzi, la școala specială de la Yverdon, unde și-a însușit ideile maestrului, ale iluminismului, dar și moderna teză a „egalității limbilor și naționalităților”.

Întors în Transilvania, Stephan Ludwig Roth a intrat în învățământ, fiind numit profesor și director al liceului săsesc din Mediaș. În 1834 a fost înlăturat din învățământ pentru convingerile sale prea radicale, fiind obligat de situație să devină predicator și pastor la Mediaș, apoi la Nemșa și Moșna. În această calitate a cunoscut în detaliu problemele țărănimii, a pauperizării acestei categorii sociale. Drept urmare, Roth a susținut în scrierile sale o mulțime de soluții pentru eficientizarea agriculturii, a economiei în general. Propunerile sale vizau, de exemplu, comasarea suprafețelor agricole mici, metode noi de prelucrare a pământului, cultivarea plantelor industriale, introducerea plugului de fier, înființarea de ferme-model, dar și construcția de drumuri sau căi ferate.

El a urmărit reformarea învățământului și înființarea mai multor școli sătești, a unei școli pedagogice spre a combate înapoierea și sărăcia, întrucât „conștiința omului se luminează prin educație și cultură”. La sugestia lui Roth, în programa de învățământ au fost introduse, de exemplu, ca materii distincte gimnastica și muzica.

În 1842 Dieta de la Cluj era procupată (pentru maghiarizare) să legifereze limba maghiară ca limbă oficială de stat în Transilvania, în locul celei latine. Revoltat, Roth a scris în celebra broșură „Războiul limbilor în Transilvania” (Der Sprachenkampf in Siebenbürgen), replicând Dietei: „Nu văd nevoia de a se impune o limbă oficială a țării. Nu este nici limba germană, nici cea maghiară, ci limba română” pe care „o înveți singur, pe stradă, în contact singur cu oamenii. Și chiar dacă nu ai dori să înveți limba aceasta, o înmiită trebuință impune cunoștința (cunoașterea) ei.(…) Folosirea limbii materne este un drept uman, care e dat copilului prin naștere. Iar cu pierderea limbii dispare națiunea însăși”.

În 1846, Roth a alcătuit Istoria Transilvaniei în 3 volume și a tradus în limba germană (traducere rămasă netipărită) și a prefațat lucrarea de istorie bisericească “Istorie pe scurt a credinței românilor” scrisă de Iosif Pop Silaghi (Sălăgianu) în 1845, mai târziu episcop unit al Orăzii (Oradei).

Stephan Ludwig Roth a participat și la Marea Adunare populară de la Blaj, din 3/15 mai 1848 unde a văzut deșteptată conștiința națională a românilor și hotărârea zecilor de mii de țărani da a sfărâma lanțurile iobăgiei și de a cere drepturi politice pentru elita românească. Puternicele sale impresii și o descriere a Marii Adunări au fost publicate în ziarul săsesc „Beiblatt zum Siebenbürger Boten” – „Foaie suplimentară la Vestitorul Transilvan” – din 16 iulie 1848. Articolul lui Ștephan Roth, purta titlul semnificativ, „Die Volksversammlung der Romanen in Blasendorf” (Adunarea romanilor de la Blaj), nefolosind termenul uzual german pe atunci, “Walachen” pentru “români”. Roth justifica expresia: „…un popor întreg are dreptul sa spună cum vrea să fie numit.” (transilvănenii revendicaseră printre altele la Blaj, să fie numiți români și nu doar, de multe ori injurios, “olahi”.

Când Dieta de la Cluj a votat, în 29 Mai 1848, unirea Transilvaniei cu Ungaria, ignorând revendicările și voința românilor majoritari în Transilvania, lui Roth i se părea „periclitată însăși existența națională a sașilor”.

A doua Adunare populară de la Blaj, din 13/25 septembrie 1848 nu recunoștea „uniunea silită a Transilvaniei cu Ungaria” și revendica o Dietă și un guvern provizoriu, compus din deputați aleși proporțional cu numărul populației Transilvaniei.

La 30 septembrie 1848, Adunarea sașilor din Sibiu a adoptat rezoluția Blajului iar Comitetul Național Român a hotărât crearea a 15 legiuni care s-au opus corpurilor de armată conduse de nobilii maghiari.

În 21 octombrie 1848, Roth a fost numit în Comitetul de Pacificație și apoi comisar imperial plenipotențiar în 13 sate de pe Târnave, fiind pentru frăție, egalitate în drepturi, desființarea iobăgiei fără răscumpărare plătită de țărani, fără jafuri și spânzurători, iar împreună cu Ștefan Moldovan, protopop al Mediașului, a dispus încetarea obligațiilor feudale (deziobăgirea) în 13 sate din zona Târnavelor.

Dar o armată revoluționară maghiară și secuiască, condusă de generalul polonez Józef Bem a ocupat mai toată Transilvania și Banatul, excepție făcând Carpații Apuseni, Țara Moților, apărată și controlată de Avram Iancu. Prietenul lui Roth, prototopopul Moldovan a fost nevoit, împreună cu mulți români și sași, să se refugieze peste munți, în Țara Românească sfătuindu-l pe Stephan Roth să facă același lucru.

Într-o scrisoare adresată lui George Bariț, din 20 martie 1848, Roth sublinia: „Pentru mine, diversele naționalități nu sunt decât fragmente ale unui tot mai mare, iar furia luptelor pentru limbă o socotesc drept o decădere din umanitatea maltratată și pe cale de a apune în haosul atâtor rătăciri”.

În ianuarie 1849, lui Roth i-a murit soția și s-a întors la Moșna, având promisiune de amnistie de la generalul revoluționar Józef Bem, dar Lajos Kossuth și comisarul său, Ladislau Csányi n-au ținut cont de aceasta și l-au arestat în 21 aprilie 1849, fiind condamnat la moarte prin împușcare de către „tribunalul de sânge” al nobililor de la Cluj, pentru „înaltă trădare”, deși ajunsese de curând doar, văduv cu cinci copii minori. Sentința a fost executată la trei ore după pronunțare.

În scrisoarea adresată copiilor săi, în ziua execuției (11 mai 1849) menționa „Am avut cele mai bune gânduri pentru nația mea, fără să fi voit răul celorlalte națiuni”(din Transilvania).

Adevăratul motiv al condamnării sale au fost ideile și activitatea sa, dar mai ales ideile din broșura în care pleda și susținea drepturile poporului român.

„Procesul și execuția lui Roth au stârnit o indignare generală… Din multe puncte de vedere era înaintea timpului său” scria academicianul Camil Mureșanu.

A fost înmormântat la Mediaș, unde i s-a ridicat un monument, unde există o casă memorială (pe strada Herman Oberth 10, din Mediaș) și un bust în fața liceului ce-i poartă numele.

Istoricul Otto Folberthi i-a tipărit scrierile în șapte volume.

Editura 100 + 1 Gramar a editat lucrarea Stephan Ludwig Roth, Lupta pentru limbă în Transilvania cu o prefață de academicianul Camil Mureșanu. Cartea cuprinde o selectie de fragmente din lucrarea lui Stephan Ludwig Roth, Lupta pentru limba în Transilvania (1842) și o selecție de documente ale vremii privind situația social-politică din această provincie istorică, precum și unele aprecieri și mărturii despre personalitatea lui Stephan Ludwig Roth. Traducere Cristina Teodorescu, îngrijire și note dr. Constantin Vlăduț. [2]

O serie de personalități și-au exprimat impresii despre Stephan Ludwig Roth: [3]

“Ceea ce constituie originalitatea acestui om capabil de a exprima într-un stil personal idei de un adânc adevăr, găsite în cetirea sa desigur, dar și în propria sa intuiție, e, într-o epocă de formule și formalism, desfacerea de lucruri din afară, căutarea sinceră a soluțiilor din jurul său însuși, prin observație și iubire”. – Nicolae Iorga.
“Stephan Ludwig Roth a fost unul dintre cei mai progresiști intelectuali ai Transilvaniei, influența sa exercitându-se deopotrivă atât în sectoarele cultural-economice, cât și în cele social-politice. Plecând de la realitatea etnică a Transilvaniei el a militat cu însuflețire pentru respectarea drepturilor tuturor naționalităților și pentru crearea unui climat favorabil progresului în toate domeniile”. – Vasile Netea
“Provenit din rândurile uneia din naționalitățile conlocuitoare – cea săsească – Stephan Ludwig Roth s-a ridicat deasupra oricărui spirit îngust și a reușit să aducă o însemnată contribuție la exprimarea năzuințtelor de progres în Transilvania, sub semnul libertății și egalității în drepturi a tuturor nationalităților …” -Camil Mureșan
“Intelectualul înaintat sas Stephan Ludwig Roth a fost îndrumător al poporului său, un luptător hotărât pentru progres. Spirit clarvăzător, publicist de seamă, militant cu vederi înaintate în problema națională, Roth a fost neîndoielnic una din figurile cele mai luminoase ale intelectualității săsești …” – Dan Berindei.

 

Sursa: dantanasa.ro

mai mult
Istorie

Istoricul Vasile Lechințan: 15 martie 1848 înseamnă amintirea unei crunte perioade de teroare pentru români

Istoric-Vasile-Lechintan

Având în vedere faptul că azi este 15 martie iar comunitatea maghiară din România sărbătorește ziua maghiarilor de pretutindeni, prilej cu care liderii maghiari se vor întrece în declarații care mai de care mai sfidătoare la adresa României și a românilor, l-am rugat pe istoricul Vasile Lechințan din Cluj-Napoca să ne explice însemnătatea acestei zile pentru maghiarii și românii din Ardeal.

Domnia sa a avut amabilitatea de a răspunde întrebărilor mele. Îi mulțumesc și pe această cale.

Dan Tanasă: Au maghiarii ce să sărbătorească la 15 martie ? 

Vasile Lechinţan: Desigur că au, partea luminoasă a Revoluţiei ungare de la 1848, când la Pesta şi Buda (azi Budapesta, Ungaria) s-a declanşat revoluţia împotriva dominaţiei habsburgice, momentul fiind prielnic urmare revoluţiilor începute deja în Imperiul Austriac. S-au formulat 12 puncte în programul revoluţiei maghiare, printre care libertatea presei, desfiinţarea cenzurii, egalitate în faţa legii în chestiunile civile şi religioase, plata dărilor de toţi deopotrivă, desfiinţarea iobăgiei, deţinuţii politici de stat să fie eliberaţi, puncte de o deosebită importanţă pentru accedere la progres, libertate şi civilizaţie. Din păcate, punctul 12 al programului prevedea uniunea Ardealului cu Ungaria, neţinându-se cont de voinţa românilor majoritari în Transilvania şi de aici a pornit dezastrul…

Dan Tanasă: Ce înseamnă pentru românii transilvăneni ziua de 15 martie 1848?

Vasile Lechinţan: Înseamnă amintirea unei crunte perioade de teroare care a urmat, amintirea războiului civil şi a jertfelor numeroase în populaţia civilă românească: copii de vârste diferite, femei, bătrâni ucişi nevinovaţi, preoţi şi dascăli schingiuiţi, case si chiar sate întregi incendiate de către gardiştii secui şi maghiari, distrugerea prin incendiere a unei comori uriaşe a românilor, şi anume arhiva Episcopiei Ortodoxe de la Sibiu, amintirea ameninţărilor teroriste ale lui Kossuth adresate românilor care nu i se supun, într-un cuvânt amintirea terorismului maghiar de atunci. Cuvântul terorism este relevat de documentele de epocă, nu este o asociere hazardată de acum. Şi abia astăzi ne dăm seama, concret, ce s-a-ntâmplat atunci, pentru că în anul trecut s-au publicat trei volume şi două studii importante pe tema victimelor româneşti de la 1848-1849, autori şi editori de documente fiind dr. Dumitru Suciu (cu o echipă) de la Cluj-Napoca, dr. Ana Hancu de la Târgu Mureş, Elena Mihu de la Târgu Mureş şi eu, Vasile Lechinţan. Documentele sunt cutremurătoare şi iată că abia la 165 de ani de la dezastru sunt publicate şi urmează şi alte volume la care se lucrează în prezent. Trebuie să ştim exact ce s-a-ntâmplat atunci. De aceea românii şi saşii sunt toleranţi în privinţa sărbătoririi de către maghiari a acestei zile de 15 martie, pornind de la partea luminoasă a evenimentului şi consider că şi maghiarii conştienţi îşi asumă cu responsabilitate şi demnitate trecutul istoric netrunchiat, pentru că jertfele pentru libertate umană de atunci să nu fi fost făcute în zadar.

(dantanasa.ro)

mai mult
1 2 3 10
Page 1 of 10