close

Istorie

Istorie

Victorie istorică: Regele Mihai l-a înfrânt pe Hitler în 23 august 1944

procalamatia-regelui-mihai-23-august1944

23 august 1944 a fost Ziua Naţională a României timp de mai bine de 40 de ani. O zi în care, datorită Regelui Mihai şi deciziei sale de a se opune Germaniei lui Hitler, s-a scurtat războiul cu şase luni. Istorici din toată lumea îi recunosc meritul regelui, însă această decizie istorică a fost confiscată de comunişti timp de mai bine de 40 de ani.

Regele Mihai l-a cunoscut pe Hitler înainte ca România să intre în război. Prima dată l-a însoţit pe Carol al-II-lea la întrevederea pe care a avut-o cu Fuhrerul, a cărei alianţă a refuzat-o. A doua oară, Regele Mihai l-a întâlnit la Berlin, în 1941. Mareşalul Antonescu i-a cerut să-i întâlnească pe Hitler şi pe Mussolini, în interesul ţării.

Regele Mihai: „Am luat masa cu el, cu Hitler, m-a impresionat în sensul periculos. Când am văzut cum o lua razna cu o problemă care ne interesează, avea această impresie pe faţă. Era foarte neplăcut”.

Mareşalul Antonescu a angajat armata română în război alături de nemţi şi după câştigarea Bucovinei şi Basarabiei. Hitler a profitat astfel şi de rezervele de petrol ale României. Ruşii însă erau deja în nord-vestul României, pe care se pregăteau să o ocupe.

Regele Mihai: „Chestiunea principală la care mă rezumam eu era toată populaţia României care nu mai putea să suporte războiul”.

Antonescu şi Hitler îl considerau pe Regele Mihai un copil naiv, dar au primit lovitura de graţie chiar de la Majestatea Sa, în 23 August 1944. Regele i-a propus lui Antonescu să rupă alianţa cu Hitler şi să înceapă tratative de armistiţiu cu Aliaţii: Marea Britanie, SUA şi URSS. Antonescu a refuzat, iar Regele l-a arestat. Au urmat lupte grele cu nemţii care, la scurt timp, au şi pierdut războiul.

Aliaţii l-au acoperit pe Regele Mihai de onoruri, dar au cedat România sovieticilor. Ulterior, comuniştii s-au întrecut să îşi asume meritele pentru evenimentele din 1944.

Proclamaţia regelui către ţară

În seara zilei de 23 august, regele Mihai I a citit la radio o proclamaţie prin care anunţa lumii întregi modificările politice, formarea unui nou guvern, ieşirea din războiul contra naţiunilor unite şi alăturarea trupelor noastre coaliţiei antihitleriste. Până la 28 august, Bucureştiul a fost curăţat de forţele germane, iar la 30 august a fost ocupat de armata sovietică. Armistiţiul cu puterile aliate a fost unul dintre obiectivele pe care Guvernul constituit la 23 august 1944, condus de generalul Sănătescu, şi-a propus să-l înfăptuiască de urgenţă. Convenţia de armistiţiu, semnată la 23 septembrie 1944, stabilea obligaţiile economice, politice şi militare ale României. Documentul a fost iscălit, din partea României, de către Lucreţiu Pătrăşcanu, generalul adjutant Dumitru Dămăceanu, Barbu Ştirbei şi Ghiţă Popp, iar din partea aliaţilor de către mareşalul Rodion Malinovski.

Iată Proclamația: 

Români,

În ceasul cel mai greu al istoriei noastre am socotit, în deplină înţelegere cu poporul meu, că nu este decât o singură cale, pentru salvarea ţării de la o catastrofă totală: ieşirea noastră din alianţa cu puterile Axei şi imediata încetare a războiului cu Naţiunile Unite.

Români,

Un nou guvern de uniune naţională a fost însărcinat să aducă la îndeplinire voinţa hotărâtă a ţării de a încheia pacea cu Naţiunile Unite. România a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii. Din acest moment încetează lupta şi orice act de ostilitate împotriva armatei sovietice, precum şi starea de război cu Marea Britanie şi Statele Unite. Primiţi pe soldaţii acestor armate cu încredere. Naţiunile ne-au garantat independenţa ţării şi neamestecul în treburile noastre interne. Ele au recunoscut nedreptatea dictatului de la Viena, prin care Transilvania ne-a fost răpită.

Români,

Poporul nostru înţelege să fie stăpân pe soarta sa. Oricine s-ar împotrivi hotărârii noastre libere luate şi care nu atinge drepturile nimănui este un duşman al neamului nostru. Ordon armatei şi chem poporul să lupte prin orice mijloace şi cu orice sacrificii împotriva lui. Toţi cetăţenii să se strângă în jurul tronului şi al guvernului pentru salvarea Patriei. Cel care nu va da ascultare guvernului se opune voinţei poporului şi este un trădător de ţară.

Români,

Dictatura a luat sfârşit şi cu ea încetează toate asupririle. Noul guvern înseamnă începutul unei ere noi în care drepturile şi libertăţile tuturor cetăţenilor ţării sunt garantate şi vor fi respectate. Alături de armatele Aliate şi cu ajutorul lor, mobilizând toate forţele naţiunii, vom trece hotarele impuse prin dictatul nedrept de la Viena, pentru a elibera pământul Transilvaniei noastre de sub ocupaţia străină.

Români,

De curajul cu care ne vom apăra cu armele în mână independenţa împotriva oricărui atentat la dreptul nostru de a ne hotărî singuri soarta depinde viitorul ţării noastre. Cu deplină încredere în viitorul neamului românesc, să păşim hotărâţi pe drumul înfăptuirii României de mâine, a unei Românii libere, puternice şi fericite.

Mihai R

I.R.

 

mai mult
IstoriePromovate

Adevărul ascuns timp de 71 de ani despre lovitura de stat din 23 August 1944

coposu

Marele om politic Corneliu Coposu a acordat pe 20 august 1945 un interviu amplu pentru Associated Press în care a dezvăluit în detaliu culisele acţiunii din 23 August 1944, care a condus la răsturnarea regimului dictatorial al mareşalului Ion Antonescu. Articolul n-a mai apărut la vremea respectivă în presa din România deoarece liderul ţărănist Iuliu Maniu l-a oprit de la publicare.

Istoricul sălăjan Marin Pop, cercetător ştiinţific în cadrul Muzeului Judeţean de Istorie şi Artă Zalău, a descoperit în baza de date a Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii un document istoric legat de lovitura de stat din 23 august 1944. Este vorba despre un interviu acordat de Corneliu Coposu jurnalistei Margaret Tayer, corespondent al agenţiei de ştiri Associated Press. Discuţia dintre cei doi a avut loc pe 20 august 1945, la aproape un an de la evenimentele care au condus la arestarea mareşalului Ion Antonescu. Corneliu Coposu relatează în detaliu cum a decurs conspiraţia gândită încă din anul 1941 de liderul Partidului Naţional Ţărănesc, Iuliu Maniu, pentru răsturnarea regimului dictatorial condus de mareşal. Teoretic, articolul era programat să apară pe data de 23 august 1945 în ziarul „Dreptatea“, oficiosul PNŢ. Cu toate acestea, Maniu a interzis publicarea articolului în ultimul moment, liderul ţărănist considerând că „nu este momentul să se analizeze, în presă, fazele şi culisele loviturii de Stat“. În august 1945, la conducerea României se afla guvernul comunist condus de Petru Groza. Guvernul Groza fusese impus cu forţa de sovietici pe data de 6 martie 1945, la scurt timp după Conferinţa de la Ialta, unde un acord secret semnat între liderii SUA, Marea Britanie şi Uniunea Sovietică avea să condamne România la comunism pentru următorii 45 de ani. În plus, în august 1945 suveranul Mihai I tocmai intrase în greva regală, declanşată de refuzul lui Petru Groza de a demisiona la cererea regelui, fapt fără precedent în istoria monarhiei române.

În acest context, comuniştii desfăşurau o campanie amplă de mistificare a adevărului istoric referitor la lovitura de stat din 23 august 1944, iar interviul lui Coposu era menit să contracareze dezinformarea oficială. „Comuniştii au confiscat evenimentul, atribuindu-şi toate meritele loviturii de stat. De altfel, după preluarea puterii în stat, regimul comunist a declarat 23 august Ziua Naţională a României. Spre sfârşitul regimului comunist, Nicolae Ceauşescu a transformat titulatura evenimentului în «revoluţia de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă», toţi românii fiind obligaţi să participe la defilări şi manifestări pe stadioane, în cadrul cărora era aniversată, de fapt, familia Ceauşescu, şi nu evenimentul propriu-zis“, explică istoricul Marin Pop. Nu există informaţii care să indice că articolul a fost publicat la vremea respectivă de către Associated Press. Interviul va fi publicat în volumul „Corneliu Coposu sub lupa Securităţii“, coordonat de istoricul Marin Pop, la Editura ALL din Bucureşti. Cartea va fi publicată ca urmare a câştigării de către istoricul sălăjan a primei ediţii a concursului de manuscrise din perioada comuniste, organizat în februarie 2016 de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc.   Redăm mai jos, integral, interviul acordat pe 20 august 1945 de către Corneliu Coposu: „Începutul acţiunii pregătitoare este situat în aprilie 1941“ Associated Press: Răsturnarea de la 23 august 1944 care se aniversează acum într-o atmosferă destul de încordată, a fost evenimentul crucial care a determinat prăbuşirea dictaturii şi încetarea Războiului nepopular în care România era angajată de către factori politici nereprezentativi care au acţionat împotriva opiniei publice. Presa română a publicat diferite relatări, declaraţii, interviuri şi comentarii de tot felul pe marginea acestui eveniment. De curând s-a lansat în cercurile de stânga o formulă nouă botezată ca insurecţia armată. În calitatea dumneavoastră de secretar politic şi colaborator apropiat al Preşedintelui Maniu care aţi făcut parte din conspiraţia de la august 1944 şi aţi fost prezent la toate etapele de pregătire şi realizare, vă rugăm să ne precizaţi care este după opinia dvs. definiţia evenimentului. Corneliu Coposu: Actul de la 23 august 1944 nu a fost o insurecţie armată, ci o lovitură de stat care a fost pregătită de multă vreme de către o conspiraţie restrânsă ca număr şi executată prin surprindere, fără forţă militară. Acţiunea întreprinsă s-a bucurat de acordul desăvârşit al majorităţii covârşitoare a poporului roman care a fost în mod consecvent, antidictatorial, anti-antonescian şi antihitlerist. Poporul roman a fost cu totul favorabil încetării războiului în Est şi desprinderii din Axă, precum şi dornic să restaureze instituţiile democratice călcate în picioare însă nu masele insurgente au realizat răsturnarea ci un grup de conspiratori luminaţi, în colaborare cu Palatul.   Opinia publică din străinătate care nu a avut posibilitatea să cunoască culisele politice, activitatea conspirativă şi acţiunile discrete care au stat la baza succesului remarcabil al opoziţiei care milita pentru ALIAŢI este dornică să cunoască amănunte legate de pregătirea loviturii. Când situaţi d-voastră începutul acţiunii pregătitoare? Începutul acţiunii pregătitoare este situată în primăvara anului 1941 (aprilie), când se conturase clar perspectiva intrării României în război, alături de Axă. Relaţiile României cu Aliaţii ei fireşti (Anglia, Franţa, Statele Unite şi Uniunea Sovietică) urmau să fie rupte, iar ţara aluneca pe povârnişul dependenţei totale faţă de Germania. Dictatura militară instaurată de Antonescu (în sucesiunea dictaturii legionare şi a celei regale) împingea ţara la război contra Uniunii Sovietice, împotriva dorinţei populaţiei (lipsite de posibilităţi de manifestare).   Faţă de războiul din perspectivă, dl. Maniu avea următoarea opinie: Basarabia şi Bucovina de Nord (ocupate abuziv de Uniunea Sovietică în anul precedent) sunt teritorii româneşti. În conformitate cu principiile stabilite de Aliaţi (Casablanca, Atlantic) la care au aderat şi sovieticii, niciunul din aliaţi, nu puteau să întreprindă ocuparea unor teritorii străine, ci trebuia să respecte fronturile din 1938 (care înglobau Basarabia şi Bucovina de Nord). În cazul când armata germană pornea războiul din Est, România era îndreptăţită să-şi reocupe teritoriile răpite, până la vechile frontiere, fără să depăşească acele frontiere. Iuliu Maniu şi Corneliu Coposu au fost printre coordonatorii conspiraţiei pentru răsturnarea regimului Antonescu DESEN Vali Ivan   Dl. Iuliu Maniu a stabilit, încă din ultima fază a dictaturii regale, o înţelegere fermă cu dl. Dinu Brătianu, pentru a întreprinde (partidul naţional ţărănesc şi partidul liberal rămas credincios Brătienilor) acţiuni comune, împotriva dictaturii, pentru restaurarea constituţiei nesocotite, a concepţiilor democratice călcate în picioare şi a regimului parlamentar, pe plan intern şi acţiuni comune pentru salvarea independenţei şi suveranităţii naţionale, pentru salvarea integrităţii teritoriale şi respectarea orientării politicei externe tradiţionale şi a vechilor alianţe, – pe plan extern. În timpul guvernării legionare şi mai apoi militare, această înţelegere s-a menţinut şi s-a manifestat prin consultări reciproce, acţiuni paralele sau commune, în toate problemele de interes major.   În ajunul sărbătoririi Paştelui 1941, Dl. Dinu Brătianu (n.r. – foto jos) în numele partidului liberal, a investit (prin declaraţie verbală solemnă) pe dl. Maniu, să acţioneze în interesul superior al Naţiunii şi în numele partidului liberal: Dl Maniu a solicitat (ca reprezentat al opoziţiei unite – P.N.Ţ. şi P.N.L.) o întrevedere comună cu cei doi reprezentanţi diplomatici ai guvernelor englez şi American la Bucureşti (după ce tratase cu aceştia separate, în trei, respective două întrevederi). Conferinţa a avut loc în 27 aprilie 1941 la sediul legaţiei britanice, cu participarea dlui Maniu, a d-lui Reginald Hoare şi a d-lui Gunther. Cu acest prilej s-au tability toate măsurile ce urmau să fie luate după întreruperea relaţiilor diplomatice cu Anglia şi U.S.A.   Astfel: Constituirea a două grupuri de legătură, între „opoziţia unită” din România şi o reprezentaţă autorizată a guvernului englez; aceste grupuri urmau să fie înzestrate cu mijloace sigure şi moderne de comunicare (emisie-recepţie) şi cu bază materială de activitate, precum şi cu cifru. Pentru acoperirea cheltuielilor legate de acţiune s-a afectat disponibilul Soc. „Unirea” de Petrol.   S-au luat toate măsurile destinate reînodăriii legăturilor, în cazul când reţelele ar deveni indisponibile (trimiterea de oameni instruiţi şi înzestraţi cu material adecvat, direct din Anglia). Cu acest prilej Dl. Maniu a cerut celor două guverne: să asigure anularea arbitrajului de la Viena şi retrocedarea Transilvaniei de Nord; să asigure dreptul României la frontierele din 1938 (Basarabia, Bucovina de Nord şi Cadrilaterul dobrogean); să considere „opoziţia unită” drept reprezentant legitim al României; să nu recunoască guvernul Antonescu, instalat la conducere în mod neconstituţional şi să considere caducei toate actele sale. Răspunsul guvernului englez şi amrican urma să fie comunicat de către reprezentanţii diplomatici, după contactarea acestor guverne. – Răspunsul a sosit după o săptămână şi a fost adus la cunoştinţa D-lui Maniu de către respectivii miniştri plenipotenţiari, printr-o notă verbală cu următorul cuprins: Guvernul Statelor Unite este de acord deplin ca toate măsurile avizate de guvernul Marii Britanii şi se consideră angajat în toate aceste măsuri.   Guvernul britanic dă asigurări categorice că nu va recunoaşte niciodată arbitrajul germano-italian de la Viena şi urmările lui şi consideră Transilvania atribuită Ungariei drept teritoriu românesc aparţinând României; în ce priveşte frontiera româno-sovietică este favorabil temei româneşti, însă nu poate contracta nici un angajament, soluţionarea problemei fiind în funcţie de comportarea României şi tratatele dintre Aliaţi; în ce priveşte reglementarea intervenită prin acordul încheiat la Craiova cu Bulgaria, socoteşte inoportună orice imixtiune, acest diferent fiind reglementabil numai între cele două ţări. În ce priveşte guvernul Antonescu, opinia publică românească este cea care trebuie să ateste prin acţiuni deschise nelegimitatea lui. Guvernul este dispus să considere „opoziţia unită” drept reprezentant legitim al naţiunii române şi să colaboreze cu ea, susţinând în măsura posibilului activitatea ei şi dându-i tot concursul, ca răspuns la toate solicitările ei.   Guvernul pune la dispoziţia „opoziţiei unite” mijloace de comunicare şi propagandă şi va asigura permanenţa legăturii stabilite. (S-au pus la dispoziţie: două aparate de emisie, 5 de recepţie, fonduri). Dl. Maniu a construit, ca urmare Grupul Rică Georgescu (ing. Popescu, Iaroslavici, Beza, etc.) şi Grupul Vişa (Radocea, etc.) cel dintâi din persoane apolitice, iar cel de al doilea din aderenţi P.N.Ţ. În subsidiar s-au organizat grupurile de legătură ing. Ciupercescu, Câmpeanu (Dir. Gen. C.P.R.) Simşa şi Păsătoia-Bădescu (de agitaţie şi propagandă). Pentru ipoteza descoperirii grupurilor s-a stabilit ca „în extremis” la legaţiile Elveţiei (René de Weck) Turciei (Suphi Tanrîöwer) şi Suediei (Gerster).   După căderea grupurilor Georgescu-Vişa, englezii, la cererea D-lui Maniu, au trimis echipa de Chastelein-Poster-Meţianu, eşuată şi apoi echipa Doran-Ţurcan (paraşutată în teritoriul controlat de Mihailovici şi strecurată peste Dunăre în ţară).   Prin aceste grupuri de legătură s-au transmis relatări cu caracter politic, s-au primit informaţii legate de evenimentele de războiu şi de tratativele diplomatice până la 23 August 1944. După arestarea grupărilor Rică Georgescu-Vişa (descoperită de Gestapo printr-o agentă dublă) Ţurcanu a transmis (pe cifrul şanjant al marinei britanice) până în ajunul armistiţiului 105 telegrame. Prin aceste telegrame s-a întocmit preambul de la Cairo (de care nu s-a ţinut seamă în Septembrie 1944 la Moscova) al tratatului de armistiţiu. Asupra acestui capitol am prezentat un raport detaliat, apărut în presă, în cadrul şedinţei Comitetului Central al Partidului Naţional Ţărănesc.   Care era ţinta preparativelor făcute ? Obiectul acţiunii conspirative a fost, iniţial, (1941-1942) nerecunoaşterea arbitrajului de la Viena, răsturnarea guvernului militar al lui Antonescu la momentul oportun; ieşirea României din Axă; încetarea neîntârziată a războiului din Est. Începând cu anul 1942, obiectivul se conturează în: încheierea armistiţiului cu Aliaţii, în cele mai bune condiţii; ieşirea României din Axă, eliberarea ţării de ocupaţia hitleristă şi alăturarea ei la Naţiunile Aliate; restabilirea independenţei şi suveranităţii naţionale; înlăturarea guvernului de dictatură; întronarea unui regim democratic şi restabilirea libertăţilor civice; realizarea păcii.   Răsturnarea de la 23 August 1944, s-a făcut, fără îndoială în asentimentul unanim al poporului român. Desigur că măsurile de prudenţă, impuse de prezenţa Nemţilor în ţară, de supraveghierea atentă a Siguranţei Statului şi de activitatea intensă a serviciilor de informaţie ale Mareşalului Antonescu şi ale Gestapo-ului german, au determinat o limitare a publicităţiii legate de preparative şi o discreţie totală în ce priveşte activitatea conspirativă. În consecinţă numărul celor iniţiaţi era foarte redus. Marele public, care ignoră proporţiile juste ale antecedentelor, ar dori să ştie cum a pornit şi cum s-a extins acţiunea? Acţiunea s-a extins după cum urmează: iniţial P.N.Ţ. şi P.N.L.; începând cu 1943 şi P.S.D.; de la 20 iunie 1944 şi P.C.R., – ca formaţiuni politice reprezentative. În acţiune au fost antrenaţi: de la sfârşitul anului 1942, M.S. Regele şi anturajul său (prin străduinţele lui Grigore Niculescu Buzeşti); grupul Buzeşti din Ministerul Afacerilor Externe (de la început, adică din anul 1941); prin sondaje şi acţiuni individuale de convingere, (purtate cu discreţie prin intermediari apropiaţi respectivilor, sau prin convorbiri directe, purtate de Dl. Maniu, cu Dnii. Sănătescu, Buzeşti, Gen. Niculescu) au fost antrenaţi din comanda unităţilor şi Statul Major; au fost apoi ataşaţi grupului de conspiratori şi simpatizanţi (neangajaţi politiceşte) dintre devotaţii Naţiunilor Aliate (funcţionari, industriaşi) şi mai multe persoane de încredere din Ministere, Siguranţa Statului, S.S.I.; apoi un grup de legionari (neimplicaţi în crime şi abuzuri, desprinşi din punct de vedere ideologic de Sima). Marea masă a opiniei publice era categoric ostilă nemţilor şi adversară, în marea ei majoritate, lui Antonescu şi practicelor lui. Această masă constituia un piedestal potenţial pe care se putea conta, în momentul declanşării acţiunii.   Întrucât s-au înregistrat controverse privind iniţierea şi conducerea acţiunii, care este opinia Dvoastre, privind această chestiune controversată ? Acţiunea conspirativă a fost pusă sub auspiciile M. Sale Regelui, în numele căruia se desfăşura tentativa. Iniţiativa şi dirijarea conspiraţiei a aparţinut Dlui Maniu. Coordonatorul şi centralizatorul întregii activităţi a fost dl. Grigore Niculescu-Buzeşti (n.r. – foto sus). El a fost cel care, convins de dl. Maniu, a îmbrăţişat ideia din anul 1942 (când încă nu făcea parte din P.N.Ţ.). Dl. Maniu l-a cunoscut în casa prinţului Ştirbey. (Dl. Buzeşti fiind prietenul şi în cele din urmă soţul fiicei D-lui Ştirbey – divorţată de Hiot). Dl. Maniu avea pentru dl. Buzeşti o consideraţie deosebită şi o apreciere ieşită din comun, socotindu-l foarte serios, tenace, inteligent şi bine documentat şi îi rezerva misiuni viitoare de mare însemnătate. La rândul său dl. Buzeşti manifesta faţă de dl. Maniu un devotament vecin cu adoraţia, o fidelitate totală şi o admiraţie fără egal. Începând cu anul 1942, dl. Buzeşti (care avea calitatea de Director al Cifrului în Ministerul de Externe, mai târziu consilier) l-a ţinut pe dl. Maniu la curent cu toate informaţiile recepţionate la Minister, privind evoluţia situaţiei politice internaţionale, mersul războiului, atmosfera din ţările neutre şi „Aliate”, precum şi cu raporturile dintre Nemţi şi guvernul Antonescu. (De multe ori dl. Buzeşti îl consulta pe dl. Maniu dacă este sau nu cazul să aducă la cunoştinţa guvernului).   (Ică şi Gen. Antonescu) – anumite rapoarte, informaţii, comentarii, şi pe care le descifra din corespondenţa diplomatică a Ministerului. De asemenea, în mod discret, transmitea, din partea D-lui Maniu, prin curieri şi valize diplomatice, anumite indicaţii şi instrucţiuni destinate personalului diplomatic român din străinătate, devotat acţiunii d-lui Maniu, şi chiar românilor neîncadraţi în Ministerul de Externe, care se găseau expatriaţi în ţările neutre. După ce prin persuasiunea d-lui Buzeşti, M.S. Regele (şi anturajul său) a fost determinat să îmbrăţişeze (cu toată discreţia impusă de „pânda” lui Antonescu şi presiunea germană), teza d-lui Maniu, tot dl. Buzeşti a fost cel care a mijlocit întâlnirile secrete dintre M.S. Regele şi dl. Maniu (începând cu anul 1942) şi mai apoi, întâlnirile dintre Suveran şi dl. Pătrăşcanu. Dl. Buzeşti a fost prezent la toate întâlnirile, discuţiile, negocierile, tratativele impuse de situaţie, cu partidele istorice, cu social-democraţii, cu comuniştii, cu militarii. Toate discuţiile, propunerile erau comunicate d-lui Maniu, care aviza. (Inclusiv măsura luată în ziua de 23 August 1944, orele 14, de arestare a Mareşalului şi a colaboratorilor lui – (cu putere de a opune rezistenţă), s-a decis după ce dl. Buzeşti a obţinut asentimentul D-lui Maniu pentru arestare). Asupra rolului jucat de Dl. Buzeşti este lămuritor comunicatul publicat de acesta în septembrie 1944 şi apărut în presă, (în urma unor interview-uri al unor participanţi la conspiraţie şi al unor comentariii contradictorii privitoare la lovitura de stat) în care îşi afirmă rolul de coordonator şi centralizator al acţiunii – fără a fi fost deszis de cineva. În ce priveşte poziţia Dlui Iuliu Maniu (n.r. – foto stânga), în iniţierea, conducerea şi realizarea răsturnării de la 23 August 1944, literatura politică subiectivă ulterioară, (beneficiind de monopolul difuzării şi de maniera dictatorială de a interzice orice manifestare a neconformiştilor, lipsindu-i pe aceştia nu numai de posibilitatea de a-şi etala punctul de vedere dar chiar şi de libertate) – a elaborat, succesiv, mai multe variante, lipsite de temei şi chiar de seriozitate. Conform cu aceste versiuni apocrife: Dl. Maniu s-ar fi opus răsturnării de la 23 August 1944; Dl. Maniu s-ar fi opus construirii unui front comun de eliberare naţională; Dl. Maniu ar fi colaborat cu Antonescu, chiar şi cu Nemţii şi alte asemenea fantezii. După ce, iniţial, Partidul Comunist Român, prin manifeste şi publicitate, s-a străduit să marcheze şi prezenţa lui, la organizarea şi realizarea răsturnării de la 23 August 1944, cu trecerea timpului a început să revendice actul: că ar fi fost iniţiat, condus şi realizat de Partidul Comunist; că acest partid ar avea meritul înfiinţării coaliţiei; că celelalte formaţii ar fi prestat o colaborare subsidiară, fortuită, de ultim moment, etc. Pentru a invedera lipsa de temei şi seriozitate, a acestor teze, este suficient să se precizeze că: după însăşi afirmaţiile unanime ale susţinătorilor acestor teze, P.C.R. a fost de acord, a stăruit şi a emis chiar „ultimatum-uri” dlui Maniu să accepte preşedinţia guvernului de la 23 August 1944, (or, nu soliciţi unui adversar al acţiunii acest lucru!). Apoi: din întreg P.C.R., Dl. Lucreţiu Pătrăşcanu, primul, a luat cunoştinţă de arestarea lui Antonescu în ziua de 23 August 1944, la orele 20, iar prietenii Dlui. Pătrăşcanu au fost ulterior informaţi (Dl. Bodnăraş şi ceilalţi sau chiar unii din ceilalţi fruntaşi comunişti). Cert este că Dnii. Gheorghiu Dej, Groza, Maurer, ca să nu-i menţionăm decât pe aceştia, au fost informaţi prin comunicatul de la radio. S-au făcut şi alte afirmaţii, care abutizau la concluzia că răsturnarea de la 23 August 1944 ar fi meritul exclusiv al P.C.R. Astfel într-un interview publicat în „România Liberă” la aniversarea unui an de la lovitura de stat, dl. Pătrăşcanu a declarat că textul proclamaţiei difuzate în seara de 23 august 1944, ar fi fost redactat de dânsul, în iunie 1944, într-o noapte, în plin bombardament, deodată cu decretele de amnistie şi graţiere. Realitatea e că proclamaţia a scris-o Dl. Gr. Niculescu-Buzeşti în ziua de 23 August 1944, între orele 18-19, la Palat. La apariţia interviului Dl. Buzeşti a vroit să desmintă declaraţia prin presă, însă a fost oprit de Dl. Maniu. S-a mai afirmat, în presă şi în broşurile publicate ulterior că obiectivul vizat de P.C.R. (adică reprezentanţii lui) nu ar fi fost de acord cu un armistiţiu realizat de Antonescu, nici cu ultimele încercări făcute pentru a-l determina pe Mareşal să facă neîntârziat armistiţiul. Inexact! În ce priveşte realizarea unui armistiţiu, prin Antonescu, acordul era unanim. În acest senz, toate demersurile făcute (inclusiv trimiterea Dlui. George Brătianu şi a Dlui. Mihalache la Mareşal în dimineaţa de 23 August), se bucura de acordul şi sprijinul Palatului şi a tuturor formaţiunilor politice din conspiraţie.   Ceea ce acoperă în parte, adevărul – în ce priveşte atitudinea Dlui. Maniu faţă de P.C.R. şi activitatea lui anti-hitleristă, este: reticenţa Dlui. Maniu de a încheia cu P.C.R. un acord fără condiţii. Dl. Maniu cerea P.C.R. (prin delegaţii trimişi de acesta) să afirme deschis dreptul României asupra Basarabiei şi Bucovinei de Nord şi să se angajeze, ca alături de ceilalţi militanţi anti-hitlerişti, să depună stăruinţe pentru recunoaşterea de către Uniunea Sovietică a acestui drept (şi în ultima fază, tragică pentru România, cel puţin ca problema Basarabiei şi Bucovinei de Nord să fie trecute sub tăcere, adică opoziţia să nu fie obligată să recunoască prin armistiţiu, ocuparea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord).   Deasemenia este adevărat că Dl. Maniu a refuzat să accepte intrarea în coaliţia democratică, a diferitelor formaţii pe care le socotea: fie nedemne de a se număra printre factorii reprezentativi ai opiniei publice (Tătărăscu, Răducanu, Ralea) – datorită colaborării compromiţătoare a acestora cu dictatura regală, – fie lipsite de forţă politică concludentă (Frontul Plugarilor, Madosz, Uniunea Patrioţilor „Apărarea Patriotică”). Corneliu Coposu FOTO Arhivă   Vă rugăm să ne relataţi câteva elemente, privind acţiunea pregătitoare: Pentru realizarea obiectivului capital urmărit: ieşirea României din Axă şi din alianţa militară hitleristă şi răsturnarea dictaturii, – în cei trei ani care s-au scurs de la intrarea României în război, s-au întreprins o serie de acţiuni guvernate de oportunitatea momentului.   S-a protestat împotriva activităţii guvernului, împotriva continuării războiului, împotriva înfeudării economiei româneşti la interesele Germaniei: s-au trimis memorii conducătorilor Italiei şi Germaniei, împotriva consecinţelor arbitrajului de la Viena; s-a desfăşurat o acţiune propagandistică orală, împotriva fascismului şi a ocupaţiei germane. S-a procedat sistematic la erodarea prestigiului guvernului dictatorial şi sabotarea colaborării româno-germane. Pe plan extern s-a încercat stabilirea prin intermediari, a unor relaţii amiabile cu Guvernul Sovietic; s-au menţinut în permanenţă legăturile de informaţie şi consultare cu guvernul englez. S-au făcut nenumărate sondaje privind  perspectiva armistiţiului.   S-a obţinut aprobarea pentru negocieri oficioase între delegaţii „Opoziţiei Unite” din România şi o delegaţie investită cu depline puteri a „Aliaţilor” aflată la Cairo. A fost trimis cu plenipotenţa Dl. Barbu Ştirbey şi apoi Dl. Vişoianu, pentru negocierea armistiţiului (al cărui preambul a fost întocmit în întregime). Cu ocazia diferitelor întruniri cu caracter privat (singurele posibile la acea epocă) ca evenimente familiale (botezuri, nunţi, înmormântări), conferinţe literare, beletristici, expoziţii, s-au desfăşurat, în mod tacit o propagandă de dezavuare a războiului şi a „alianţei româno-germane”, întreţinându-se încrederea în victoria aliată.   (Ex.: cu ocazia dezvelirii monumentului ridicat din iniţiativa unui grup de ardeleni democraţi (fără deosebire de orientare politică) la mormântul lui George Coşbuc (1944 începutul anului) Dl. Ghiţă Pop, secretar general al P.N.Ţ. a rostit o alocuţiune deosebit de curajoasă, acuzându-l pe Antonescu de măcelărirea tineretului român într-un răaboi antipopular iremediabil pierdut şi somându-l să înceteze imediat războiul, retrăgând România din sistemul nefast de alianţe, care i-au cauzat catastrofa. (Cuvântarea rostită la cimitirul Bellu în faţa unei asistenţe compuse din circa două mii de persoane, nu a avut altă consecinţă decât o chemare la Siguranţă, a organizatorilor).   Pe plan extern: s-au dat asigurări guvernelor aliate (englez, american, sovietic) privitor la devotamentul opiniei publice româneşti pentru cauza aliată şi la caracterul anti-hitlerist al „opoziţiei unite”; s-a transmis guvernului sovietic intenţiile de colaborare amicală ale „opoziţiei”; s-a confirmat orientarea democratică şi ideologia partidelor din „opoziţia – unită”. În străinătate, activau conform indicaţiilor Dlui. Maniu, pe lângă guvernul englez, Domnii Dr. Cornel Bianu şi Pavel Pavel, Victor Cornea, Dimitrie Dimăncescu, George Beza, C. Vîrgolici, I. Opriş, S. Neniţescu, Petre Vulpescu, Mişu Solomon, Henri Marzcus, Liviu Artemie, G. Barer, Edik Şaraga, Riva Lehrner, Otto Schäffer, precum şi numeroşi diplomaţi români, care refuzaseră colaborarea cu guvernul Antonescu şi cu Nemţii, în frunte cu Dnii Citta Davilla, Dianu, Brutus Coste. La aceştia se adăugau diplomaţii din serviciul activ, care colaborau discret cu grupul Buzeşti din Ministerul Afacerilor Externe.   Aceşti români, respectând directivele transmise (de obicei prin curieri români, diplomatici trimişi în ţările neutre de Dl. Maniu, desfăşurau fie o activitate dirijată de comandamentele militare aliate, fie propagandă pe lângă oficialităţile şi mediul în care trăiau, în favoarea tezelor româneşti.   În interesul cauzei, Dl. Iuliu Maniu a purtat corespondenţă fructuoasă cu Dl. preşedinte Eduard Beneş, care, la solicitarea Dlui. Maniu a tratat direct cu generalisimul (atunci mareşal) Stalin, obţinerea unor condiţii favorabile pentru România, condamnată principial, prin hotărârea Marilor Aliaţi să suporte clauza „capitulării fără condiţii”. Deasemenia a făcut intervenţii la Dl. Winston Churchill, şeful guvernului britanic, precum şi la numeroşi fruntaşi ai politicii engleze şi americane, prin mijloacele limitate de corespondenţă secretă, care îi stăteau la îndemână. A ţinut permanentă legătură cu miniştri plenipotenţiari ai ţărilor neutre, aflaţi la Bucureşti.   În ce priveşte activitatea desfăşurată în ţară, memoriile de protest trimise guvernului, de Dl. Maniu în cursul războiului sunt edificatoare. Dl. Maniu a făcut deasemenia diferite demersuri adresate guvernului, în interesul unor antifascişti persecutaţi sau condamnaţi, în favorul evreilor terorizaţi prin aplicarea legiuirilor antisemite. Pe plan politic Dl. Maniu a intrat în legătură cu Palatul şi a avut nenumărate întâlniri clandestine cu M. Sa Regele şi anturajul său precum şi două întrevederi cu M.Sa Regina Mamă.   În cadrul acţiunii întreprinse, şi anume în perspectiva aplicării soluţiei a doua (răsturnarea guvernului prin forţă) Dl. Maniu a tratat personal cu un mare număr de ofiţeri superiori, pentru a se asigura de concursul lor. Între aceştia, Dnii. Generali Constantin Sănătescu, C. Niculescu, M. Racoviţă, Aurel Aldea, Ion Liteanu, Iosif Teodorescu, Anton din jandarmerie, Gen. Dr. Marinescu, Dnii. Colonei Ştefan Niculescu, Dămăceanu şi Şelescu, precum şi Dnii. Amiralul Gheorghiu, Amiralul Măcelaru, comadorul Mocanu din marină şi general Ermil Gheorghiu, comandor Abren din aviaţie. Pentru menţinerea legăturilor permanente cu militarii, au fost desemnaţi Aurel Leucuţia şi Corneliu Coposu.   Contactul cu partidele politice a fost asigurat: cu liberalii, prin Ion Hudiţă şi Virgil Solomon, cu socialiştii prin Em. Socor şi Gr. Graur, cu comuniştii (în primăvara anului 1944), prin I. Hudiţă, Aurel Dobrescu, C. Coposu, L. Venetu, M. Răutu, Gh. Zane, I. Stoichiţia, I. Teodorescu.   Pentru desfăşurarea unei strânse colaborări cu coaliţia din „opoziţia unită” Dl. Maniu avea întâlniri aproape săptămânale, cu Dl. Dinu Brătianu, în casa căruia a avut convorbiri cu fruntaşii liberali (Dnii. George Brătianu, Bebe Brătianu, Zamfirescu, Vîlsănescu, S. Nicolau, etc.)   Dintre socialişti a discutat, în mai multe rânduri, cu Dnii. Titel Petrescu, Voitec, Flueraş, Jumanca (care îl vizita pe Dl. Maniu foarte frecvent), Şerban Voinea, Dr. Schineanu, Adrian Dimitriu.   Dintre comunişti, întreţinea legături vechi (dinainte de 1940) cu Dnii. Pătrăşcanu, Ilie Cristea, Iustin Poruţiu, N.D. Cocea, Constantinescu-Iaşi, B. Silber, iar în timpul războiului, pe lângă aceştia a primit pe Dnii. Magheru, Bîgu, Ing. Ceauşu (Bodnăraş), Agiu, Pîrvulescu, Edith Marcovici, Rupeniam, colonel Precup. De asemenea a contactat, prin intermediari, pe Dnii. Foriş, Marquilies, Maurer.   Discuţiile de amănunt erau lăsate în grija Dlui. Gr. Niculescu Buzeşti, care a fost prezent la toate acţiunile, fie că era vorba de demersuri comune, fie că se trata bilateral cu anumite formaţiii sau organizaţii politice ori militare. Din Ministerul Afacerilor Externe, Dl. Maniu a avut contact personal cu Dnii. Davidescu, Stoica, Niculescu-Buzeşti, Rădulescu Pogoneanu, Camil Demetrescu, Fl. Roiu, Oprişan, Petala.   Acţiunea pentru 23 August 1944 a fost ferm susţinută din afara partidelor  de Prinţul Ştirbey şi de Dnii. Sabin Manuilă, Ştefan-Mosorel, Ilie Papadache, Ciupercescu (ing. C.F.R.), Rică Georgescu, Ing. Popovici, Const. Vişoianu, general Rădescu.   Cu unii dintre fruntaşii atraşi în conspiraţie (cu ştirea dar fără asentimentul Dlui. Maniu) ca Gen. Mihail, Gen. Dombrowski, Gen. Potopeanu), Dl. Maniu a refuzat să ia contact personal, când i s-a cerut aceasta de către Palat.   În afara celor enumeraţi mai sus succint (din memorie şi însemnări sumare) numărul celor care au acţionat pentru reuşita răsturnării de la 23 August 1944 este mare. Menţiunile de nume sunt făcute după o ierarhie (subiectivă) determinată de aportul pe care l-au adus (conform unor constatări personale) şi datorită întâlnirii lor în diferitele etape ale acţiunii. Trebuie menţionat şi aportul pe care l-a avut tineretul naţional ţărănesc condus de Dl. E. Ghilezan, tineretul comunist, cadrele didactice universitare. (Cu unii profesori Dl. Maniu a avut întâlniri şi discuţii de colaborare. (Dnii. Danielopolu, N.G. Lupu, Grigore Popa, Parhon, Al. Rosetti, Moisil).   Ce reprezintă, în concret, cele două soluţii preconizate pentru ieşirea din impas ? Cele două soluţii. În anii 1941-1942 s-au discutat diferite modalităţi pentru realizarea obiectivelor propuse. S-a examinat posibilitatea de a instaura în România un guvern de personalităţi considerate ca prietene ale Germaniei, Antonescu rămânând în continuare comandantul armatei. Se viza persoana dlui. George Brătianu, despre care se ştia că se bucură de aprecierea nemţilor. S-a ventilat apoi numele Dlui. Gigurtu, care era socotit în măsură să obţină agrementul Germaniei. La acest tip de formule s-a renunţat la sfârşitul anului 1942.   Începând cu anul 1943 singurele soluţii posibile şi realizabile au fost socotite (în cercurile Palatului Ministerului de Externe şi ale fruntaşilor „opoziţiei unite”: 1). Încheierea armistiţiului de către Antonescu. 2). Încheierea armistiţiului fără şi prin răsturnarea violentă a lui Antonescu. Trebuie menţionată aici ideia, venită din cercurile Palatului, în primăvara anului 1944 (după plecarea Dlui. Vişoianu la Cairo), că M. Sa Regele cu un grup de oameni politici democraţi, să plece clandestin din ţară, să aterizeze (după o prelabilă înţelegere) în liniile sovietice, de unde să emită o proclamaţie către Naţiune şi să infirme legitimitatea guvernului Antonescu. La această idee s-a renunţat imediat, fiind considerată ineficace, inoportună şi generatoare de complicaţii pentru ţară. Deasemenia s-a discutat paraşutarea (anunţată în prealabil) a Dlui. General Aurel Aldea, în spatele frontului cu mandat de la M.Sa Regele şi Blocul Naţional Democratic, pentru semnarea armistiţiului. Ideia a întrunit acordul, însă înaintarea vertiginoasă a trupelor sovietice, după prăbuşirea frontului la Uman, a făcut imposibilă realizarea ei.   M. Sa Regele, fruntaşii politici avizaţi, formaţiunile constituite în B.N.D. (după 20 iunie 1944) au fost de acord cu cele două soluţii şi cu constatarea că „tertio non datur”.   Soluţia I. avea toate şansele de reuşită. Antonescu avea autoritate şi prestigiu în armată; cunoştea potenţialul militar român şi german, amplasamentul trupelor, forţelor de care dispun germanii în ţară şi în vecinătatea frontierelor, forţele pe care le-ar putea antrena împotriva României. Motivarea ieşirii României din alianţa militară era suficientă: Nemţii nu-şi respectaseră angajamentul contractat faţă de Antonescu, retrăseseră flota 6 aeriană şi corpul 4 motorizat, destinate să apere Nistrul, spre frontul de nord.   Antonescu, în calitate de militar, acoperit politiceşte de B.N.D. ar fi putut realiza armistiţiul cu maximum de şanse de reuşită. (Acesta este motivul pentru care s-a insistat în acest scop). Corneliu Coposu FOTO Mediafax   Soluţia a II-a. era concepută destul de romantic. În cazul refuzului net al lui Antonescu de „a-şi călca angajamentele luate faţă de Nemţi” şi de „a-şi expune onoarea militară”, trebuia procedat la arestarea lui (şi a câtorva căpetenii cu posibilitate de rezistenţă) şi înlocuirea guvernului său cu un guvern democratic, care urma să retragă ţara din alianţa politică şi militară încheiată cu Nemţii şi să încheie armistiţiul.   Greutatea realizării acestei soluţii consta în faptul că nu se asigura concurs militar aliat (aşa cum se preconizase la începutul discuţiilor de la Cairo) – deoarece din ultimele telegrame schimbate la Cairo rezultă că aliaţii nu pot trimite trupe paraşutate (cum cerea Maniu) pentru a se asigura reuşita loviturii. „Conspiraţia” nu dispunea în Capitală de forţe militare care ar fi putut să spirijinească răsturnarea, iar apropierea unor unităţi militare (comandate de militari devotaţi cauzei) nu putea fi făcută rapid şi nici pe neobservate. Apoi noul guvern compus din „neofiţi” (fără contigenţă cu treburile guvernamentale, cu operaţiile de Stat Major şi lipsit de informaţiile  indispensabile privitoare la forţele germane şi puterea lor de foc), risca să fie anihilat în câteva ore.   Se mai ridica întrebarea în ce proporţie va urma armata românească proclamaţia Regelui şi câţi comandanţi de unităţi vor continua să rămână devotaţi lui Antonescu. Desigur că trebuia să se ţină seama de apropierea armatelor sovietice, pentru ca represiunea germană, care părea sigură, să fie stânjenită. Dar din acest punct de vedere se manifesta îngrijorarea ca nu cumva armata sovietică apropiată, să oprească ofensiva, lăsându-i pe Nemţi să masacreze conspiraţia şi vârfurile ei (cazul de la Varşovia). Totuşi, altă soluţie logică nu exista. În această situaţie s-a decis ca în cazul când Antonescu persistă în refuzul său de a lua în mâna sa încheierea imediată a armistiţiului sau în cazul când se înteţeşte pericolul ca acţiunea pregătită să fie adusă (prin „Cavalerismul” şi imprudenţa lui Antonescu) la cunoştinţa nemţilor, să se pună în aplicare soluţia a II-a. În acest scop, la 21 August 1944, s-a decis (cu asentimentul Palatului şi B.N.D.), ca în noaptea de 26/27 August să se declanşeze lovitura.   În de asemeneai timp s-au dat dispoziţii unităţilor militare de la Giurgiu şi Piteşti să se apropie de Capitală, pentru ca în noaptea de 26/27 August să fie la dispoziţie. S-au stabilit şi măsuri strategice cu Gen. Iosif Teodorescu şi Col. Dămăceanu, în sarcina comandamentului militar al Capitalei.   Acest plan (insuficient pregătit şi nepus la punct), s-a dovedit a fi fără obiect, deoarece în urma atitudinii de ultimă oră (23 August 1944, orele 14) a lui Antonescu, se impunea riguros arestarea imediată a acestuia (pentru a nu avea timp să prevină pe Nemţi de eventuala intenţie de a înceta războiul şi pentru ca acesta să nu plece, aşa cum intenţiona (pe front).   S-a înregistrat afirmaţia că Dl. Iuliu Maniu ar fi refuzat în mod constant, înjghebarea unui front anti-fascist şi anti-antonescian. Ce puteţi să ne spuneţi despre aceasta ? Dl. Iuliu Maniu a iniţiat şi a constituit „Opoziţia Unită„ din România, de la începutul dictaturii militare. S-a bucurat, din primul moment, de concursul nelimitat al d-lui. Constantin I.C. Brătianu. Ulterior s-au raliat la acţiune Social-Democraţii, prin Dnii. Titel Petrescu, I. Fluieraş şi Jumanca. La solicitările ulterioare, care i-au fost făcute de către diferite formaţii politice mai mici, care doreau să se integreze în lupta de opoziţie, dl. Iuliu Maniu a răspuns negativ, socotind, prin filtrul Dsale. etic, că anumiţi politicieni, implicaţi în dezastrul ţării, prin colaborarea lor cu dictaturile de tristă amintire, ca Dnii Tătărăscu, Ralea, Rădăceanu, nu au ce să caute paralel în conspiraţie. Domnnia sa le-a recomandat ca să acţioneze paralel, într-un front al foştilor sprijinitori ai dictaturilor, pentru de asemenea obiectiv, atenuând, în acest fel vinovăţia lor pentru dezastrul ţării, în convingerea că orice activitate de contracarare a dictaturii şi a colaborării fortuite cu Germania, este utilă cauzei. Se mai ridica şi problema discreţiei şi a încrederii în anumiţi oameni, care nu prezentau suficiente garanţii de consecvenţă.   S-a mai pus în circulaţie aserţiunea că Dl. Maniu ar fi refuzat să colaboreze cu Partidul Comunist. Inexact! Dl. Iuliu Maniu a tratat cu diferiţi reprezentanţi ai Partidului Comunist. După cum se ştie, la 20 iunie 1944, Partidul Comunist Român a intrat în Blocul Naţional Democrat, constituit din Partidul Naţional-Ţărănesc, Partidul Naţional-Liberal, Partidul Social-Democrat şi Partidul Comunist. Acest Bloc a desfăşurat activitate comună, a realizat răsturnare şi a girat guvernul de armistiţiu, constituind în comun două guverne succesive.   Blocul Naţional Democratic s-a constituit la 20 iunie 1944 FOTO Arhivă Marin Pop   S-a afirmat că dl. Iuliu Maniu ar fi acceptat iniţial să prezideze guvernul, care urma să se instaureze după răsturnarea dictaturii, pentru ca în ultimul moment să revină asupra acestei hotărâri. De asemenea s-a mai afirmat că Dl. Maniu ar fi torpilat o înţelegere iniţială, care prevedea ca guvernul succesiv răsturnării să fie un guvern politic, alcătuir din fruntaşii opoziţiei? Amândouă afirmaţiile sunt inexacte. Dl. Iuliu Maniu nu a acceptat, nici un moment, să prezideze guvernul de armistiţiu, deşi a fost insistent solicitat, în repetate rânduri, până în ultima clipă, atât de Suveran, cât şi de Dl. General Sănătescu, de toţi factorii de la Palat şi de toate partidele politice participante la conspiraţie, şi îndeosebi de Partidul Comunist. Domnia sa a expus M. Sale Regelui şi conducătorilor partidelor cu care colabora, motivul temeinic care face imposibilă această sarcină, precum şi părerea Dsale constantă că armistiţiul este un act militar, care trebuie prezidat de un guvern militar şi constituit exclusiv din militari. Formula girării guvernului de armistiţiu de către cele patru partide democratice constituite în Blocul Naţional Democratic, îi aparţine d-lui Maniu.   Puteţi să enumeraţi pe factorii principali ai răsturnării de la 23 August 1944?  Este dificil şi prezumţios să citezi nume şi să stabileşti indirect cote de participare. Aş putea cel mult să menţionez persoanele pe care le-am întâlnit în diferite etape premergătoare. Consider că aportul de căpetenie, care este în afară de orice discuţie, revine M. Sale Regelui.   Dintre fruntaşii naţional-ţărănişti care au jucat rol de căpetenie, dând concurs nelimitat Dlui. Preşedinte Maniu, este cazul să înserez numele dlor. Ion Mihalache, Ghiţă Pop, Ion Hudiţă, Virgil Solomon, Aurel Leucuţia, Ilie Lazăr, Mihai Popovici, Cezar Simionescu, Lucian Stănculescu, N. Popescu-Zorică, dr. Nicolae Lupu, Aurel Dobrescu, Vasile Serdici, Victor Anca, Augustin Vişa, Corneliu Radocea, Emil Ghilezan, Mihai Răutu, Liviu Vânătu, Ion Răchiţan, Ieronim Stoichiţia, G. Măcărescu, Gh. Zane, N. Carandino, Ella Negruzzi, Şerban Ghica; De la liberali, ştiu că au dat preţios concurs dlui Preşedinte C.I.C. Brătianu, Dnii Bebe Brătianu, C. Zamfirescu, M. Romniceanu, I. Vâlsănescu; de la Socialişti, dl. Titel Petrescu a contat pe sprijinul efectiv al dlor. Adrian Dimitriu, I. Flueraş, C. Jumanca, Şt. Voitec, Şerban Voinea, I. Schineanu;   De la comunişti au luat parte la acţiune dnii. Lucreţiu Pătrăşcanu, Constantinescu Iaşi, Emil Bodnăraş, C. Pîrvulescu, C. Agiu, I. Rupenian, E. Marcovici, B. Zileberg, Bîgu;   Dintre militari, au avut un rol decisiv generalii Sănătescu, Aldea, Iosif Teodorescu, Lazăr, Dombrowski, Mihail, Potopeanu, Amiral Gheorghiu, Anton de la jandarmi, Emil Gheorghiu din aviaţie, Boiţeanu, Eftimie, apoi coloneii Niculescu, Şelescu, Anton din Aviaţie, Mocanu din Marină, Ionescu Emilian, Gherghel, Udriski de la Palat, colonel Dămăceanu, cu un rol deosebit de important;   Din grupul de la Ministerul de Externe: Grigore Niculescu-Buzeşti, care aşa cum am arătat a fost şi coordonatorul activităţii şi despecerul de legătură dintre Dl. Maniu şi M. Sa Regele, între Palat şi formaţiunile politice şi între partidele politice, precum şi între opoziţia unită şi militarii din conspiraţie. Dl. Niculescu-Buzeşti a fost secundat cu temeritate de fidelii săi colaboratori: Victor Rădulescu-Pogoneanu, Camil Demetrescu, I. Oprişan, Fl. Roiu, Lăzărescu şi de grupul de diplomaţi aflaţi în străinătate: Alexandru Cretzeanu, Fr. Nanu, D. Dianu, Brutus Coste, C. Davilla; Desigur că o deosebită însemnătate a avut acţiunea întreprinsă de Prinţul Barbu Ştirbey şi Dl. Constantin Vişoianu, la Cairo.   De la Palat au participat la conspiraţie, în afară de adjutanţii M. Sale Regelui, prefectul Palatului Iorgu Ghica, directorul domeniilor Negel, Ion Mociony Stârcea, Ioaniţiu, Bălănescu. Există în Arhiva Ministerului de Externe un proiect întocmit în octombrie 1944, pentru instituirea „Ordinului 23 August 1944” în care figureză numele pe care le-am citat. În urma spargerii Blocului Naţional Democratic, instituirea ordinului şi decorarea participanţilor a fost amânată. Corneliu Coposu, în anii’ 90, alături de Doina Cornea si Ion Raţiu FOTO Arhivă   Cum s-au desfăşurat evenimentele la Palat în după amiaza zilei de 23 August 1944? Imediat după arestare, în jurul orei 17, Dl. Grigore Niculescu-Buzeşti şi Dl. General Sănătescu, au trimis pe Dl. Iorgu Ghica, prefectul Palatului, la dl. Maniu la adresa pe care Domnia Sa o comunicase Dlui. Buzeşti, cu două ore înainte, atunci când Dl. Buzeşti a cerut dezlegare pentru aplicarea celei de a II-a soluţii (realizarea schimbării fără Antonescu şi împotriva lui) Dl. Ghica a raportat pe scurt arestarea Mareşalului şi a lui Mihai Antonescu precum şi demersurile făcute pentru imobilizarea şefilor executivi ai guvernului.   Totodată a transmis consemnul general că în aşteptarea reacţiunii germane, – pentru preîntâmpinarea căreia s-au luat măsuri – toţi fruntaşii din B.N.D. sunt invitaţi să se adăpostească, în timpul nopţii, de preferinţă la adrese necunoscute, (pentru a evita descoperirea lor de către Nemţi) – şi să se prezinte în zorii zilei (de 24 August) la Palat, la primul Consiliu de Miniştri. Dl. Ghica m-a întrebat unde ar putea să-i găsească pe Dnii. Dinu Brătianu, Titel Petrescu şi Lucreţiu Pătrşcanu, pentru a le aduce la cunoştinţă situaţia. I-am răspuns că Dl. Brătianu a părăsit Capitala, lăsând pe Dl. Bebe Brătianu ca reprezentant al său, până la reîntoarcerea lui de a doua zi şi că Dnii. Titel Petrescu şi Lucreţiu Pătrăşcanu vor putea fi găsiţi la orele 20 în apartamentul Dlui. Sabin Manuilă, din Bulevardul Schitu Măgureanu nr. 19, etaj 4, unde conform înţelegerii prestabilite, au întâlnire cu Dl. Maniu.   În conformitate cu consemnul, Dl. Iuliu Maniu (însoţit de mine) s-a prezentat la Palat în zorii zilei, în jur de ora 4. Acolo am aflat că în jurul orei 2, cei arestaţi au fost predaţi de Dl. General Sănătescu, unei echipe conduse de Dl. Emil Bodnăraş, ca să-i ascundă, sub pază, iar D-sa, cum am aflat mai târziu, i-a închis la locuinţa sa clandestină din str. Vatra Luminoasă, la Dna. Niculescu, de unde au fost apoi ridicaţi de Sovietici.   Întrebare: Care este, după cunoştinţa Dvoastre, aportul adus de formaţiile înarmate ale populaţiei, de gărzile patriotice şi în general de civili, la lichidarea rezistenţei germano-antonesciene din Capitală şi din ţară ? Răspuns: Nu am cunoştinţă de nici un aport concret adus în zilele următoare răsturnării de către alte formaţiuni în afară de unităţile armatei noastre, a căror comportare eroică este demnă de o epopee.     Ce însemnătate atribuiţi actului de la 23 August 1944 ? Însemnătate capitală. Este momentul istoric al unui început de eră nouă, actul de botez al unei epoci noi de democraţie, care nădăjduim că va aduce libertatea d mult aşteptată, prosperitatea şi independenţa neamului românesc.

Andreea Vilcovschi

mai mult
Istorie

12 minciuni gogonate despre 23 August 1944

mihaii-regina-mama-elena-

Minciuna 1: „România a trădat Germania.”

Răspunsul lui Camil Demetrescu, şeful adjunct al Cifrului din Ministerul Afacerilor Străine, este perfect actual: „învinuirea de trădare a Germaniei adusă de un român este o grosolănie intelectuală, ca să mă exprim eufemistic. Adusă de un străin, este pe lângă aceasta şi o dovadă a unei ostilităţi, deghizate sau nu”.

Fără terorismul de stat nazist şi sovietic nu ar fi intrat în război nici o ţară din Est (în afară poate de Ungaria). De la bun început, „alianţa” noastră cu Hitler nu a avut nimic de a face cu o alegere liberă, ci a fost o minciună şi o nenorocire pentru România. Chiar în aceste condiţii, când a decis să iasă din Axă, România a preferat lichidarea paşnică a raporturilor cu Germania. Generalul von Gerstenberg, ataşatul Luftwaffe la Bucureşti, a primit permisiunea de a ieşi din capitală pentru a putea opri, după spusele sale, un eventual atac german datorat unei neînţelegeri. După ce a trecut de teritoriul controlat de români, Gerstenberg l-a arestat pe aghiotantul român care îl însoţea şi a preluat comanda trupelor care au atacat Bucureştiul.

Absenţa unor manifestări de rebeliune din partea militarilor şi funcţionarea normală a instituţiilor statului arată că românii aveau mult mai multă încredere în Rege şi în Iuliu Maniu decât în Antonescu şi că nu se simţeau deloc alături de nemţi.

În sfârşit, după cum observa Prof. Adrian Cioroianu, „România nu a trădat Germania, ci pe un Hitler pe care chiar şi nişte eroi germani încercaseră deja să-l omoare, în cateva rânduri. Un Hitler care transformase Germania într-un stat zombificat şi mancurtizat.”

Minciuna 2: „Lovitura de stat nu a fost pregătită.”

Fără pregătire era practic imposibil ca o ţară ca România să iasă din Axă fără incidente majore. Invocarea „norocului” celor care au luat decizia este neserioasă din punct de vedere intelectual. Aspectele neprevăzute nu au fost legate de decizie în sine, ci de devansarea datei, când s-a aflat că Mareşalul Antonescu va fi pe front la 26 august (data stabilită iniţial). Pregătirile au fost clandestine, deci se impunea să fie limitate şi, oricum, caracterul tragic al situaţiei nu putea fi schimbat.

Minciuna 3: „Antoneştii ar fi ieşit oricum din război.”

Mihai Antonescu era dezorientat. Credea că Mareşalul spera „să se ivească pe frontul germano-sovietic un moment mai prielnic pentru încheierea unui armistiţiu” sau „că ar fi existat contacte secrete germano-sovietice„ care ar fi făcut negocierile noastre inutile.

În august 1944, când ruşii pătruseseră bine pe teritoriul nostru, nemţii îşi retrăseseră 11 mari unităţi din România şi era clar că războiul e pierdut, Ion Antonescu încă mai trăgea de timp. Deşi accepta că armistiţiul este necesar, sunt destule indicii care arată că nu aprecia realist urgenţa momentului. Încercase să reia negocierile de la Stockholm dar, după ce întărziase câteva luni să-i trimită instrucţiuni lui Fred Nanu, ministrul nostru din capitala Suediei, când a decis în sfârşit să reacţioneze, în loc să transmită rapid o telegramă cifrată, a ales să trimită mesajul printr-un curier diplomatic, Neagu Djuvara, cu riscul real ca acesta să nu ajungă la destinaţie. De asemenea, negocierile pe care le antamase la Ankara au fost tardive şi stângace. A iniţiat contacte numai cu anglo-americanii, prin col. Teodorescu ataşatul militar la Ankara, fără însă să îl informeze pe superiorul acestuia, Alexandru Cretzianu, şi dând impresia greşită că România doreşte revenirea asupra condiţiilor stabilite până atunci.

Martorii evenimentelor au considerat că după ultima vizită la Hitler fusese foarte impresionat de imaginea Varşoviei în flăcări, care îi fusese arătată pe drumul de întoarcere în ţară, probabil ca avertisment pentru eventualitatea în care România s-ar fi gândit să urmeze exemplul Italiei şi să iasă din Axă. Se pare că nu îşi pierduse speranţa într-o bătălie decisivă a războiului, dacă nu pe linia Focşani-Nămoloasa-Galaţi (care îşi dădea seama că nu rezistă), undeva mai la sud, în Bărăgan. Vorbise şi de posibilitatea perfecţionării „armelor noi” ale nemţilor, deşi nu credea sincer că pot avea un impact real.

Mai ales, Mareşalul înţelegea greşit exigenţele morale când insista că trebuia să îi prevină pe nemţi şi că era încă legat de cuvântul dat lui Hitler. Cum spunea Generalul Sănătescu, acel cuvânt „nu putea lega o ţară întreagă în orice condiţiuni”. Nemţii nu fuseseră oneşti de la bun început şi era evident că nu mai puteau respecta condiţiile pe care şi le asumaseră. Victor Rădulescu-Pogoneanu aminteşte că Ion Antonescu însuşi spusese celor din jurul său că la ultima sa întrevedere cu Hitler „a stat de vorbă cu un nebun” .

Minciuna 4: „Tinerii diplomaţi din Ministerul Afacerilor Străine au fost imprudenţi.”

Grigore Niculescu-Buzeşti, Victor Rădulescu-Pogoneanu şi Camil Demetrescu erau deosebit de bine pregătiţi şi, pentru seriozitatea lor s-au bucurat de încrederea Regelui Mihai, a Reginei Elena şi a liderilor democraţi, Iuliu Maniu, Brătienii, Barbu Ştirbey etc. Aceşti tineri au arătat viziune şi curaj când, cu riscuri importante, s-au implicat în ruperea „alianţei” cu Hitler. Au lucrat foarte profesionist, sistemul de cifrare ales de ei nu a fost niciodată spart de nemţi. Opinia lor era că locul firesc al României nu era în Axă şi că era foarte important ca românii, şi nu ruşii, să ia decizia ieşirii noastre din războiul alături de Hitler. (Şi alţi lideri din Est au avut acelaşi raţionament.) După 23 August, tot ei i-au asistat pe liderii democraţi în eforturile lor de a aduce la cunoştinţa lumii civilizate abuzurile sovietice şi de a obţine recunoaşterea cobeligeranţei. Când a fost negată această evidenţă, au ales să rămână alături de Iuliu Maniu, conducătorul şi simbolul luptei pentru libertate a poporului român. Pentru atitudinea lor verticală au fost consideraţi „cei mai periculoşi duşmani ai regimului” comunist şi au fost trimişi în închisori de exterminare înfiinţate anume pentru elite. Nu au regretat participarea lor la Actul de la 23 August 1944 şi încercările la care au fost supuşi pentru că nu s-au dezis de preşedintele PNŢ. Istoria rezistenţei anticomuniste din România nu se poate scrie fără diplomaţii implicaţi în Actul de la 23 August.

Minciuna 5: „Actul de la 23 August a slăbit poziţia României.”

Antoneştii înşişi admiteau că situaţia era deja dezastroasă. Reluăm afirmaţia lui Neagu Djuvara: „a scrie că sovieticii au intrat pe teritoriul României fiindcă Antonescu a fost arestat este ori o ignoranţă crasă a cursului evenimentelor, ori un neadevăr debitat conştient cu intenţia de a induce cititorii în eroare: înainte de 23 august 1944, sovieticii pătrunseseră de mai multe săptămăni pe o bună bucată de teritoriu românesc, astfel încât marea lor ofensivă din 19-20 August s-a făcut de pe o linie între Chişinău şi puţin la nord de Iaşi”. Nu cei care au colaborat la Actul de la 23 August au slăbit România. Fragilizarea a fost începută de catastrofala politică a lui Carol II şi a lui Tătărăscu, de ignoranţa, fanatismul şi fărădelegea legionarilor, şi a fost desăvârşită de terorismul de stat nazist şi sovietic, de orgoliul şi de slaba pregătire politică a lui Antonescu şi de lipsa de moralitate a Vestului.

Minciuna 6: „Alternativa la 23 August era un destin asemănător Finlandei sau Ungariei.”

Este o pură speculaţie. Cei care o susţin nu înţeleg că finlandizarea este o vasalitate şi nu ştiu cum a fost reprimată libertatea în Ungaria. Sau poate şi-ar fi dorit ca toată România să arate precum Berlinul în 1945.

Este infantil să visăm fără argumente doar la varianta ideală şi să nu luăm în calcul contextul istoric şi experienţa tuturor ţărilor din Est, unde peste tot a fost aplicată varianta nefericită. „Nici germanii, nici italienii, nici japonezii, spune Neagu Djuvara, nu au obţinut condiţii mai bune decât capitularea necondiţionată. Aceasta a fost o condiţie pe care americanii au început să o pună din cauza a ceea ce s-a întâmplat în 1918. Adică atunci s-a acceptat capitularea Germaniei, dar cu tot felul de condiţii.” E de bun simţ să ne gândim că, fără 23 August, distrugerile ar fi fost mult mai mari în urma luptelor dintre ruşi şi nemţi pe teritoriul nostru, instituţiile statului ar fi fost dezorganizate şi ar fi fost mai uşor de motivat pierderi teritoriale mai importante sau chiar transformarea statului într-o republică sovietică.

Minciuna 7: „23 August e o invenţie comunistă.”

Actul de la 23 August a fost un moment hotărâtor în al Doilea Război Mondial, care a fost scurtat prin decizia Regelui. Românii şi-au arătat sprijinul pentru Rege şi pentru Iuliu Maniu, care era liderul opoziţiei faţă de regimul Antonescu. La acea vreme, comuniştii erau detestaţi sau nu erau cunoscuţi deloc. Implicarea lor în evenimente a fost redusă, în ultima fază a negocierilor. Comuniştii nu au realizat, ci au manipulat Actul de la 23 August cu scopul de a face din PCdR campionul luptei antifasciste. Realizatorii principali ai Actului de la 23 August nu au participat la mascarada comunistă şi au plătit cu exilul, închisoarea şi chiar cu viaţa refuzul lor de a falsifica istoria.

Minciuna 8: „23 August a fost o greşeală pentru că în cazul particular al României fascismul a fost mai bun decât comunismul.”

Afirmaţia este profund imorală şi arată o totală necunoşatere a celor două sisteme. Fascismul şi comunismul sunt religii politice. Amândouă urmăresc să impună cu forţa o anumită viziune generală asupra vieţii. Nu se pot aplica decât dacă statul controlează toate aspectele vieţii publice şi private. Oriunde au fost aplicate, aceste regimuri au fost criminale şi neviabile economic. Deosebirile dintre Hitler şi Stalin nu au fost legate de principii politice, ci de pofta de putere şi teritorii. Ajutorul lui Stalin a fost decisiv pentru ascensiunea lui Hitler. Antonescu a ajuns la putere în urma împărţirii unor porţiuni mari din teritoriul naţional între fascişti şi comunişti, regimul lui fiind o dictatură (care a continuat dictatura lui Carol al II-lea). Regimul Antonescu e responsabil de moartea soldaţilor români care au luptat dincolo de Nistru, mai ales în ofensiva şi retragerea de la Stalingrad, precum şi de persecuţia şi de moartea a mii de evrei.

Minciuna 9: „Realizatorii Actului de la 23 August nu ştiau ce este comunismul sovietic.”

Se puteau face face presupuneri teoretice, însă nu se putea evalua şi anticipa tragedia ce va urma. Anticipările realiste au fost foarte rare şi, dacă au existat, nu au oferit posibilitatea de ripostă reală şi nu au ameliorat soarta vreunei ţări din Est (că doar balticii şi basarabenii ştiau foarte bine ce înseamnă să fii ocupat de URSS). Este greu de susţinut că măcar comuniştii cunoşteau cu adevărat sistemul. Pătrăşcanu, Pauker sau Dej, care erau consideraţi intelectuali, s-au dovedit a fi nişte executanţi servili, pe ale căror vieţi şi destine sovieticii nu dădeau doi bani. Poate că cei semianalfabeţi, ca soţii Ceuşescu sau Ghizela Vass, au văzut lucrurile mai clar, dat fiind că au ajus în vârf şi s-au menţinut acolo fără să caute subtilităţi, ci doar prin brutalitatea şi viclenia caracteristice luptei bolşevice pentru putere. Nu e de regretat că liderii români nu au intrat în această logică. În condiţiile date, datoria lor, pe care şi-au îndeplinit-o, era să facă tot ce pot, prin mijloace politice normale, pentru a evita sau măcar întârzia sovietizarea.

Minciuna 10: „Politicianismul partidelor istorice a întârziat/grăbit Actul de la 23 august.”

Acuzaţia legată de întârziere este o minciuna veche de pe vremea lui Brucan şi a celorlalţi ticăloşi aserviţi sovieticilor. A fost invocată la procesul conducătorilor Partidului Naţional Ţărănesc şi la alte procese înscenate împotriva elitelor democrate ale ţării.

Întârzierea s-a datorat lui Ion Antonescu, iar partidele istorice, prin îndepărtarea acestuia, au reuşit totuşi să rupă România de Axă.

România avea şanse reale să rupă “alianţa” cu Hitler atunci când nemţii erau suficient de slăbiţi ca să nu mai poată impune la conducerea ţării un regim mai radical decât cel existent atunci, aşa cum facuseră în Ungaria. Chiar în august 1944, riscul a fost foarte mare pentru că erau destui militari nemţi in Bucureşti care puteau să-i elimine foarte simplu pe autorii loviturii de stat. (Nemţii au considerat că militarii români care ar fi apărat Palatul puteau să le facă faţă şi au decis că o ofensivă pornită din afara Bucureştiului are mai multe şanse de succes. Din fericire, acest calcul s-a dovedit eronat.)

Este evident că nu se putea conta pe sprijinul ruşilor. Ei voiau să “elibereze” ţările estice doar ca să le ocupe URSS. Nu avem motive să credem că ar fi sprijinit cu bună credinţă iniţiativa Regelui şi a lui Iuliu Maniu, când ştim că nu au fost loiali cu noi în Primul Război Mondial şi că au au continuat atitudinile ostile şi după 23 august, făcând mii de prizonieri, acceptând semnarea armistiţiului de abia la 12 septembrie 1944, refuzând permanent să recunoască cobeligeranţa, etc, etc. De ce ar fi fost mai generoşi cu noi, când nu au facut nici un gest pentru a ajuta Insurecţia de la Varşovia, preferând să privească cum mor mii de oameni în flăcările care distrugeau oraşul?

E de reţinut şi că varianta unei Debracări anglo-americane în Blacani fusese abandonată (sau nu existase niciodată, cu consecinţe care poate se simt şi acum la Marea Neagra, aşa cum a prevăzut Victor Rădulescu-Pogoneanu).

Acuzaţia legată de grăbirea ieşirii din razboiul alături de Hitler e mai nouă şi e vehiculată de urmaşii lui Brucan, adică de amicii de azi ai Moscovei. În esenţă, această legendă spune că Antonescu ar fi obţinut condiţii de armistiţiu favorabile tocmai în ziua de 23 august, dar că telegrama prin care erau comunicate aceste condiţii au fost interceptată de Grigore Niculescu-Buzeşti. Singura problemă e că acea telegramă nu e menţionată în arhive sau în memorialistică şi nu a vazut-o nimeni nicăieri. Deci este o gogoriţă. (A se vedea şi minciunile 3, 4 şi 6).

Minciuna 11: „Iuliu Maniu a regretat Actul de la 23 August.”

Răspândacii şi câţiva oameni de bună credinţă circulă înca o istorioară potrivit căreia, după arestare, preşedintele PNŢ ar fi marturisit unor legionari: „am crezut că am de ales între nemţi şi anglo-americani; nu mi-am dat seama că aveam de ales între ruşi şi nemţi” .

a) Iuliu Maniu nu a stat niciodată, ca majoritatea deţinuţilor, într-o cameră aglomerată unde taclalele politice erau posibile. Nu există nici o informaţie/mărturie în acest sens.

b) Iuliu Maniu nu ar fi fost niciodată pus în încurcătură dacă ar fi avut de ales între două variante de dictatură. Le-ar fi respins fără ezitare pe amândouă.

c) Formularea e naivă şi nu seamană deloc cu fraza îngrijită şi prudentă, foarte caracteristică liderului PNŢ.

d) Nici un istoric serios nu menţionează vreun regret faţă realizarea în sine a Actului de la 23 august 1944 care să fi fost exprimat de liderii marcanţi ai PNŢ şi PNL, de Rege şi de apropiaţii lui, sau de militarii şi diplomaţii importanţi implicaţi în evenimente.

e) Informaţii credibile despre ce a spus preşedintele PNŢ în detenţie sunt cele transmise de personalităţile închise cu el ani de zile la Galaţi şi Sighet, ale căror nume, onorabilitate, activitate publică, locuri şi perioade de detenţie sunt arhicunoscute şi accesibile oricui. Nicolae Carandino şi Ilie Lazăr, care l-au îngrijit pe Iuliu Maniu în ultima perioadă a vieţii, nu pomenesc de presupusele regrete, nici Card. Alexandru Todea, care l-a spovedit, şi nici alţii.

f) Probabilitatea ca după arestare Iuliu Maniu să fi întâlnit şi să fi avut discuţii politice chiar cu un număr mic de legionari este practic inexistentă. Cei din lotul Maniu au fost cei mai izolaţi şi mai bine păziţi deţinuţi politici. După arestare, Iuliu Maniu a fost la închisorile din Galaţi, Sighet şi putin timp la Malmaison (pentru ancheta în procesul Pătrăşcanu). Despre condiţiile de la Galaţi, diplomatul Camil Demetrescu precizează că după proces, preşedintele PNŢ a stat singur într-o celulă care era separată de celulele celorlaţi deţinuţi printr-o încăpere a gardienilor: „la 14 noiembrie [1947] am fost vârâţi în celulele de la parter ale celularului de la numărul unu la treisprezece, fiind o celulă lângă Maniu rezervată pentru gardianul de zi şi pentru cel de noapte, ca şi pentru plantonul nostru care dormea acolo. Aceasta ca să-l izoleze mai tare pe acel om bătrân…” (Camil Demetrescu, Note – Relatari, Bucuresti, Editura Enciclopedica 2001) La Malmaison izolarea era stricta, iar pe culoare erau câini de pază. Toţi cei care au fost implicaţi în procesul Pătrăşcanu amintesc de condiţii deosebit de dure, nu de discuţii politice între deţinuţi. La Sighet (ca şi la Râmnicu Sărat) nu au fost legionari în locaţiile în care au stat liderii politici, militari şi religioşi.

g) Zovnul fiind zvon, numele legionarilor amintiţi, ca şi locul şi data întâlnirii lor cu liderul PNŢ rămân necunoscute. Aşa că, în afară de recunoaşterea implicită a rolului eminent al lui Iuliu Maniu în realizarea Actului de la 23 august, istorioara cu regretele nu face doi bani.

Minciuna 12: „23 August ţine de trecut.”

Aceasta este cea mai mare minciună despre Actul de la 23 August 1944. Fondurile şi energia care se risipesc pentru vehicularea minciunilor de mai sus arată că miza Actului de la 23 August este foarte actuală.

Calomnierea adevăraţilor realizatori ai Actului de la 23 August 1944 a fost neîntreruptă timp de peste 70 de ani şi a avut scopul de a şterge definitiv din istorie faptul că românii, atunci când au putut să aleagă liber, s-au îndreptat totdeauna spre Vest şi au preferat democraţia autoritarismului şi dictaturii. Hitler şi Stalin au urât Europa. La 23 August 1944, România a ales singură revenirea la civilizaţia europeană. Această opţiune exista din secolul XIX şi cu toate păcatele politicii noastre, constituia orientarea principală a ţării până la al Doilea Război Mondial. Românii nu s-au simţit în război cu anglo-americanii, ci numai cu ruşii, de aceea decizia Regelui de la 23 August 1944, ca şi „venirea americanilor”, li s-au părut fireşti. Denigrarea actuală a Actului de la 23 August 1944 urmăreşte avansarea ideii că locul României nu e în NATO şi UE, ci în afara oricăror alianţe, undeva într-un limb, ca Ucraina, R. Moldova sau Georgia, la cheremul vecinului de la Est. Nostalgicii ceauşişti şi legionari, împreună cu rusofilii şi germanofilii de azi duc mai departe, fără să se deranjeze unii pe alţii, vechile eforturi de eliminare din istorie a celui mai important om politic român din secolul XX, Iuliu Maniu, şi de înlocuire a lui cu Ion Antonescu, căruia îi inventează o carismă şi o popularitate pe care Mareşalul nu le-a avut niciodată.

În plus, este de domeniul evidenţei că politicile istorice ruse şi germane au multe puncte comune, mai ales agresivitatea cu care exagerează importanţa curentelor fasciste din toate ţările din Est, nu doar din România. Ruşii, care acum 70 de ani au ocupat jumătate de continent ca să îl „elibereze” de fascism, reiau foarte puternic acuzaţiile de fascism împotriva celor care nu le aprobă politica, ceea ce convine perfect Germaniei, a cărei responsabilitate pare mai mică dacă este prezentată prin comparaţie cu fascismul crunt al esticilor. Nemţii investesc enorm în expunerea păcatelor altora şi a nedreptăţilor pe care le-au suferit ei, trecând cu vederea că au jucat rolul piromanilor. Şi la noi, în ultimul timp, s-a ajuns să se vorbească mai cu milă de nenorocirile etnicilor germani decât de cele nu mai puţin reale ale românilor transilvăneni şi basarabeni. Totodată, participarea noastră la Frontul de Vest rămâne un subiect tabu (este o ruşine absolută faptul că tema a fost mai bine studiată pe timpul lui Ceauşescu decât acum) şi se insistă în mod isteric că rezistenţa anticomunistă a fost dominată de radicali şi fanatici.

Fără tradiţie democratică, fără trupe pe Frontul de Vest, fără politicieni de talia lui Maniu, Mihalache sau Brătianu, fără ţărănişti şi liberali în închisori, românii par să aibă fascismul înscris în ADN. Cum Actul de la 23 August 1944 încă mai contestă acest lucru, trebuie să fie în continuare manipulat şi târât în noroi ca să nu mai încurce socotelile nimănui: românii să îşi joace rolul prestabilit, să fie mici şi vinovaţi faţă de nemţi şi faţă de ruşi, să îi asculte şi să se mulţumească cu un rol de execuţie – când se stabilesc cotele de refugiaţi, când Germania, Franţa şi Italia relansează UE, când se negociază interesele ruse în Est etc.

Mihaela Bărbuş

mai mult
Istorie

Ecaterina Teodoriu, o sută de ani de la trecerea în eternitate

ecaterina

S-au împlinit 100 de ani de când cădea pe front, răpusă de două gloanțe care i-au nimerit pieptul, în bătălia de la Varnița și Muncelu. Ecaterina Teodoroiu și-a primit porecla de „Eroina de la Jiu”, după ce s-a aliniat în rândul bărbaților ce și-au sacrificat viața pe câmpul de luptă. Ea, femeie, prima ”ofițer” în armata română. Murea la 23 de ani, pe 22 august 1917. 

Marţi, 22 august 2017, în municipiul Târgu Jiu, a avut loc comemorarea eroinei sublocotenent Ecaterina Teodoroiu, la un secol de la trecerea ei la cele veșnice, în timpul bătăliilor Primului Război Mondial. Evenimentele comemorative au fost organizate de Consiulul Judeţean Gorj şi Primăria Municipiului Târgu Jiu.

În cursul după-amiezii, s-a desfăşurat, la Mausoleul „Ecaterina Teodoroiu” din Târgu Jiu, o ceremonie cu caracter militar şi religios. În cadrul ceremoniei de la Mausoleu a fost depusă o coroană din partea Familiei Regale a României. Casa Majestăţii Sale Regelui a fost reprezentată la eveniment de domnul director Ion Tucă.

Au luat parte reprezentanți ai autorităților centrale și locale, ai instituţiilor statului, ai Bisericii și Armatei, ai Asociaţiei Cadrelor Militare Femei în Rezervă şi Retragere „Ecaterina Teodoroiu”, precum şi urmaşi ai eroinei Ecaterina Teodoroiu.

Evenimentul a fost urmat de o procesiune „In Memoriam” pe Axa „Constantin Brâncuși” (Masa Tăcerii – Biserica Sfinții Apostoli „Petru și Pavel” – Coloana Infinitului).

Ceremoniile de la Târgu Jiu s-au încheiat în Parcul Coloanei fără Sfârșit unde a avut loc proiecția filmului documentar „Cătălina Teodoroiu- Eroina poporului român”, precum şi a filmului artistic „Ecaterina Teodoroiu”.

De asemenea, cu această ocazie, Consiliul Județean Gorj a realizat medalii omagiale cu efigia: „Ecaterina  Teodoroiu. 100 de ani de la trecerea în eternitate. 1917 – 2017”.

Ecaterina Teodoroiu, pe numele său adevărat Cătălina Toderoiu, s-a născut la 14 ianuarie 1894, într-o familie de țărani din comuna Vădeni, județul Gorj. Se spune, totuși, că data sa de naștere este stipulată în registrul satului a fi ziua de 17.

”A urmat regulat la cursuri, sorbindu-le cu nesaț. În special Istoria românilor o impresiona profund. Nicio vorbă din ceea ce povesteam elevilor la această materie ea nu o pierdea”, consemna directorul gimnaziului din Târgu Jiu, Ștefan Bobancu, acolo unde eleva Cătălina Toderoiu lua primele lecții de istorie.

Părinții ei, Vasile și Elena Toderoiu, au avut opt copii: Nicolae (cel mai mare dintre frați, care avea să devină sergent și care va cădea în luptele din 1916), Elisaveta, Cătălina, Eftimie, Andrei, Ion, Vasile și Sabina.

Primele clase primare le-a urmat la școala din localitatea-i natală, Vădeni, până 1903. Apoi s-a mutat la Târgu Jiu, unde a stat doi ani. Acolo a început iubirea și interesul pentru istorie. Istoria Românilor.

Directorul gimnaziului din Târgu Jiu, Ștefan Bobancu, profesor de istorie, a consemnat despre eleva sa din Vădeni că ”a urmat regulat la cursuri, sorbindu-le cu nesaț. În special Istoria românilor o impresiona profund. Faptele de arme ale înaintașilor erau urmărite de ea cu însuflețire și nicio vorbă din ceea ce povesteam elevilor la această materie ea nu o pierdea”.

Firea de artist n-a ocolit-o. A studiat vioara și iubea să cânte ori de câte ori mergea acasă, la Vădeni. Liceul l-a făcut la București, până-n vara lui 1916. Semnături ale ei, din albumul de amintiri, stau dovadă în arhiva liceului că n-a vrut să rămână Cătălina. Se semna Lili Toderoiu, Lili Teodoroiu, apoi Ecaterina Teodoroiu. 

A plecat, apoi, la București, iar cea devenită ​Ecaterina se înscrie la o școală de infiermiere. Tot aici face parte dintre cele dintâi cercetașe de sub comanda Arethiei Piteșteanu. Apoi, în vacanța din vara anului 1916, începând din luna iunie până în august, Ecaterina s-a întors în Gorj, regăsind la Târgu Jiu cohorta de cercetași ”Domnul Tudor”, în care activează sub conducerea lui Liviu D. Teiușanu.

”Făceam clasa 5-a de liceu la București când cu ocazia războiului din 1913 m-am înscris în prima asociație a cercetașelor românce (…) La decretarea mobilizării în august 1916 am fost întrebuințată ca cercetașă la îngrijirea răniților în Tg. Jiu (…)”, avea să noteze mai târziu ”Eroina de la Jiu”.

Tot în acea vară a lui 1916, ea și toți cercetașii colegi au fost chemați la sediul Crucii Roșii din Târgu-Jiu, acolo unde au fost anunțați că vor fi repartizați la spitalele din zonă pentru activitate de voluntariat. ”Odată cu începerea războiului, am întâlnit-o de câteva ori ca cercetaș în spatele frontului, trecând în Transilvania și ținându-se după unitatea fratelui ei (…) I s-a interzis de a mai călca în regiunea de brancardieri sau infirmieri, conform unui ordin sosit la corpuri atunci (…)” , mărturisea instructorul cercetașilor, Liviu Teiușanu, în memoriile sale.

Luată la întrebări, Ecateria mărturisea: ”Țara este în primejdie… Nu m-a lăsat inima să stau deoparte”

A continuat să îngrijească răniții care erau transportați cu ambulanța și, de asemenea, să ajute la spitalul militar din Târgu Jiu. Potrivit unor informații, citate de Agerpres, generalul Dragalina a întâlnit o ambulanță cu răniți, în care se afla și Ecaterina Teodoroiu. Întrebând-o pe tânără cine este, aceasta i-ar fi răspuns: ”Sunt infirmieră voluntară, mă numesc Cătălina Teodoroiu. Țara este în primejdie… Nu m-a lăsat inima să stau deoparte”, iar generalul Dragalina a felicitat-o, spunându-i că este ”o adevărată eroină”.

În tot acest timp cât s-a aflat la căpătâiul răniților, în spitalele din Târgu-Jiu și Iași, Ecaterina își lua câte un moment de respiro pentru a-și rota impresiile într-un micuț carnețel de buzunar.

În octombrie 1916, Ecaterina Teodoroiu ajunge la Podul Jiului. Făcea parte din echipa cercetașilor. Din însemnele ei din carnețel stă scris faptul că, odată ce a observat pătrunderea soldaților germani pe Podul Jiului, i-a alertat pe soldați: ”PUNEȚI MÂNA PE ARME!”, a fost îndemnul de luptă. ”(…) La această victorie, adică la alungarea lor și la lupta de la dig, n-am putut să fac mai mult decât să car gloanțe cu fusta la soldații milițieni, gardiști și cercetași, ca să țină piept inamicului. Tot aci am scăpat viața la trei soldați care fiind loviți și amețiți căzuseră în apa Jiului; i-am scos și i-am dus la spital (…)”.

În anul 1916, Ecaterina Teodoroiu s-a prezentat la comandantul Jippa al Regimentului 18, din cadrul Diviziei I, și a cerut să lupte pe front, cu fratele ei Nicolae. Referindu-se la acea zi, căpitanul Liviu Teiușanu scria: ”Am întâlnit în drum pe domnișoara Teodoroiu Ecaterina cu fratele ei, care tocmai îi arăta cum se încarcă arma, ochirea și punerea baionetei. De aci înainte cercetașa Teodoroiu Ecaterina a luptat cu arma în mână lângă fratele său, constituind un adevărat exemplu eroic pentru soldați”.

Fratele Ecaterinei Teodoroiu murea în acel an, în luptele de la Sîmbotin. Pierderea fratelui n-a făcut-o să renunțe la front. Din contră. Ecaterina Teodoroiu vrea să se înroleze din nou și cere să facă parte din aceeași companie în care luptase fratele său. În zadar i s-a cerut să încerce să se răzgândească. A replicat: ”NU, lăsați-mă să lupt!”. 

A participat la contraofensiva trupelor române din zona Filiași, unde a fost rănită de schijele unui obuz, fiindu-i fracturate, după cum ea însăși mărturisește, ”tibia și coapsa stângă’‘ și fiind rănită și la umăr. A fost dusă la spital în Craiova, apoi evacuată la București și apoi, după evacuarea Bucureștilor, la Iași. În ianuarie 1917 părăsește spitalul din Iași, apoi, conform propriilor relatări dintr-un manuscris, s-a prezentat la Compania a 7-a, Regimentul 43/59 Infanterie, unde a îngrijit soldații bolnavi. În martie 1917 primește, pentru activitatea sa ca cercetaș, Ordinul ”Virtutea cercetășească în aur de război”, iar pentru faptele ostășești, de front, i se acordă ”Virtutea Militară de Război” clasa a II-a și gradul de sublocotenent.

După ce a fost ridicată la gradul de sublocotenent,”Eroina de la Jiu’‘ a primit, tot la cerere, comanda unui pluton, pe care-l urmează în zona Codăești-Vaslui, pentru pregătiri de luptă. Unul dintre comandanții săi nota despre Ecaterina Teodoroiu că aceasta ”mergea pe jos, lângă doi ofițeri călări, cu arma la bandulieră, cu tot echipamentul îngreutor al unui soldat, deși gradul ei ofițeresc o scutea de aceasta (…)”.

Încă o încercare a soldaților de a o determina să treacă dincolo de linia frontului a fost în zadar. Răspunsul ei a fost de neclintit: ‘‘Nu mă lăsați să lupt, mă împușc”. La apelul repetat al comandantului diviziei, al comandantului de brigadă și al comandantului de regiment de a nu intra în luptele de la Muncelu, Ecaterina Teodoroiu a răspuns: ”Merg să lupt alături de soldații din regiment contra dușmanilor României și să contribui și eu la întregirea neamului”.

Sublocotenentul Ecaterina Teodoroiu avea să cadă eroic la datorie în bătălia de la Varnița și Muncelu, unde armata română a oprit acțiunea ofensivă a armatei germano-austro-ungare. În seara zilei de 22 august Ecaterina Teodoroiu se afla cu plutonul ei în tranșee, pe Dealul Secului, deasupra pârâului Zăbrăuciorul, în zona Muncelului. A văzut de departe inamicul și a strigat cu toți plămânii către ostași să deschidă focul și să înceapă atacul. Momentul de eroism se s-a sfârșit nici măcar după ce două gloanțe au lovit-o direct în inimă. Căzută la pământ, în ultimele clipe de viață, a rostit către ostași‘Înainte băieți, nu vă lăsați, sunteți cu mine!”

A fost înmormântată cu paradă militară la 23 august 1917, în valea Zăbrăuciorului, alături de căpitanul Dumitru Morjan, un alt gorjean, căzut la datorie cu o zi înainte, în fruntea Companiei a 6-a.

A.U.

 

mai mult
Istorie

Oituz 1917: „Pe aici nu se trece!”

razb

Primul Război Mondial a antrenat zona Oituzului de două ori în lupte aprige în care mii de soldați și-au dăruit viața pentru apărarea pământului strămoșesc. După crâncenele bătălii din toamna anului 1916, dealurile ce mărginesc valea Oituzului aveau să fie din nou răscolite de obuzele artileriei în ceea ce istoria a consemnat drept Bătălia de la Oituz. Pe aici, românii au demonstrat că „nu se trece”, oprind ofensiva trupelor austro-ungare și nemțești ce doreau să prindă ca în clește Armata română și să o scoată din luptă.

Cunoscută în rândul istoricilor drept „cea de-a treia bătălie de la Oituz” (în campania din anul 1916 s-au dat două bătălii în sectorul Oituzului, prima în perioada 11-27 octombrie, iar a doua în perioada 10-15 noiembrie), aceasta din urmă avea să fie definitorie pentru întreaga soartă a războiului.

Armata germano-austro-ungară dorea cu orice chip să scoată România din război, încercând concomitent pe la Mărășești și pe valea Oituzului (inclusiv valea Cașinului, valea Trotușului) să-i prindă din două direcții pe soldații români și să îi înfrângă. Astfel, ar fi avut asigurate o bună parte din resursele necesare pentru continuarea ofensivei (petrol, cărbuni sau alimente), îndreptându-se către zona Odessei.

Totuși, cu prețul vieții lor, românii au demonstrat că „pe aici nu se trece”, cum a rămas dictonul generalului Eremia Grigorescu legat de pasul Oituz, dicton ce a fost preluat ulterior și pentru Mărășești, unde s-a spus că „nici pe aici nu se trece”.

Trebuie făcută mențiunea că aceste lupte nu au fost date doar pe teritoriul actualei comune Oituz, ci pe un areal mult mai larg. De altfel, comuna Oituz nici nu exista, ci se numea Grozești. Luptele denumite generic drept luptele de la Oituz au cuprins un areal mult mai mare, respectiv bazinele râurilor Cașin, Oituz și Trotuș.

Situația frontului

După consolidarea pozițiilor forțelor Puterilor Centrale în 1916, între soldații ruși și cei ina­mici se ajunsese chiar la prietenii, mărturisește istoricul Constantin Kirițescu în „Povestea sfântului nostru război” publicată în 1930. Soldații ruși ieșeau seara din zona lor și chefuiau împreună cu cei aflați în tabăra dușmană, mergeau la băile termale de la Slănic de parcă nemții și austro-ungarii ar fi fost aliați, nu inamici. Când au fost aduse trupe române în ­zonă, povestește Kirițescu, inamicii erau surprinși când în locul pachetelor sau manifestelor aruncate în tranșeele române, românii le răspundeau cu gloanțe. În plus, linia frontului era cu tranșee prost făcute, neîntărite, parii de la sârma ghimpată rari și slăbiți.

Acțiunile din august 1917 au început printr-o acțiune ofensivă a Armatei germano-austro-ungare, aparținând Grupului generalului Gerock, care făcea parte din ansamblul puternicei ofensive pornite pe direcția Mărășești, la 6 august, și care urmărea străpungerea munților Oituzului.

Apărarea a fost încredințată Armatei a 2-a române, comandată de generalul Alexandru Averescu, și, respectiv, Armatei a 9-a ruse. Armata a 2-a română trebuia să împiedice, în cooperare cu trupele de la flancul stâng al Armatei a 9-a ruse, pătrunderea inamicului spre zona carboniferă și petroliferă din triunghiul Târgu Ocna, Moinești, Comănești, precum și dezvoltarea ofensivei acestuia în lungul Oituzului și Trotușului, spre Onești și Adjud.

Raportul de forțe și mijloace în cadrul operației de la Oituz era favorabil inamicului. Grupul Gerock dispunea de 54 de batalioane de infanterie, în timp ce Armata a 2-a română dispunea de 34 (raportul de forțe 1,6/1). La trupe de cavalerie, Grupul Gerock dispunea de o divizie, iar Armata a 2-a română – de o brigadă (raportul de forțe 2/1). De asemenea, Grupul Gerock dispunea de un total de 200 piese de artilerie, iar Armata a 2-a română – de 104 piese de artilerie (raportul de forțe fiind de 2,3/1). Pe direcția loviturii principale inamicul dispunea de o superioritate evidentă de 3,5/1 în infanterie și 3,8/1 în artilerie, conform volumului menționat mai sus.

Ofensiva Grupului de armate Von Gerock s-a declanșat în zona Oituz-Târgu Ocna în ziua de 8 august 1917.

În ziua de 8 august, „văile Slănicului, Oituzului și Cașinului începură să răsune de glasul tunului, iar povârnișurile munților se umplură de trupe austro-germane ce se îndesau să coboare spre Trotuș. Rohr băgase în luptă aripa dreaptă a grupului său de armate, ca să dea mâna cu Mackensen la Adjud, în spatele armatelor româno-ruse din văile Șușiței și Putnei. Bătălia de la Oituz începuse; ea se va desfă­șura simultan și paralel cu cea de la Mărășești”, scrie Constantin Kirițescu în „Istoria Războiului pentru Întregirea României. 1916-1919”.

Operația de la Oituz s-a desfășurat în două etape: prima etapă între 8 și 18 august și a cuprins luptele desfășurate de trupele române pentru zădărnicirea primei încercări a Corpului 8 armată austro-ungar, subordonat Grupului Gerock, de a pătrunde spre Onești. Cea de-a doua etapă corespunde confruntărilor înverșunate dintre 19-22 august, când o nouă tentativă a inamicului de a pătrunde pe aceeași direcție a fost respinsă.

Cele mai dramatice momente ale bătăliei au fost atacul Cireșoaiei (12 august), care a rezolvat criza în favoarea Armatei a 2-a române, și lupta de la Coșna (20-22 august), care încheie victorios pentru Armata română bătălia de la Oituz. Împreună cu izbânda de la Mărășești, victoria în bătălia de la Oituz a zădărnicit planul strategic al adversarului și a împiedicat trupele ger­mano-austro-ungare să pătrundă pe valea Trotușului.

La 12 august, românii au recucerit coasta Cireșoaiei, care domina orașul Târgu Ocna; în aceeași zi alte unități românești au asaltat creasta Coșna, la nord de Slănic. Trupele lui Von Gerock s-au izbit de un baraj de netrecut și au fost nevoite să renunțe temporar la ofensivă.

După bătălia de la Coșna, ultima încercare a austro-germanilor de a rupe frontul nostru era zdrobită. „De ciudă, dușmanul începe o bombardare furioasă a Târgului Ocna (…). Bătălia de la Coșna, ultim ecou al marii bătălii de la Oituz, se încheia la lumina sinistră a incendiului orașului pustiit. Dar cu ea se stinge definitiv și nădejdea străpungerii frontului românesc din Munții Oituzului și a cuceririi văii Trotușului”, mai arată istoricul Constantin Kirițescu.

Mii de soldați și-au pierdut viața

În luptele din august 1917 de la Oituz, Armata a 2-a română a oprit ofensiva dușmană cu prețul unor jertfe dureroase. Între 8 și 22 august 2017 au căzut în lupte 1.800 de ostași, din care 52 ofițeri, au fost răniți 4.850 din care 143 ofițeri, și 5.700 dispăruți, din care 27 ofițeri. În total, peste 12.000 de luptători. Inamicul a înregistrat, la rândul său, pierderi deosebit de mari. Spre exemplu, numai în luptele de pe dealul Coșna, Divizia 70 infanterie austro-ungară a pierdut 1.700 de soldați.

Operația de apărare de la Oituz, încheiată cu o strălucită biruință a forțelor române, s-a evidențiat prin caracterul ferm, dinamic al acțiunilor de luptă. Armata a 2-a română a oprit ofensiva Grupului Gerock, zădărnicindu-i toate încercările de a­ ­înainta spre est și a face joncțiunea cu Armata 9 germană, înfrântă și ea, la Mărășești, de către Armata 1 română. La mijlocul lunii august, Marele Cartier General german și comandamentele grupurilor armate ale arhiducelui Iosif și feldmareșalului Mackensen au renunțat la proiectul zdrobirii forțelor româno-ruse din zonele meridionale și vestice ale Moldovei; decizia lor, adoptată sub impactul înfrângerilor de la Mărăști, Mărășești și Oituz, exprima, în fapt, abandonarea strategiei de relansare a „războiului de mișcare” în spațiul dintre Carpați, Dunăre și Marea Neagră, în întreaga Europă de Răsărit.

Numeroase personalități din epocă au reliefat interdepen­dențele dintre frontul român și frontul de est.

„Washington Post” scria la 19 august 1917: „Bătălia cea mai sângeroasă pe care a dat-o Armata română vreodată nu s-a sfârșit încă. Pe un front de peste 100 de mile de la valea Slănic până la Galați, luptele continuă cu inevitabilele înaintări și retrageri, dar în ansamblu având un curs favorabil pentru aliații noștri. Situația a fost practic restabilită la pasul Oituz, unde trupele române, după strălucite contraatacuri, au reușit să respingă pe inamic, cauzându-i pierderi teribile”.

Din păcate, rezistența de la Oituz nu a putut fi exploatată. În octombrie 1917 a avut loc revoluția bolșevică în Rusia, astfel că aceasta a ieșit din război. România era singură și în conflict direct cu toate Puterile Centrale. Astfel, în noiembrie 1917, România a semnat un armistițiu cu Puterile Centrale.

Eroii luptelor de la Oituz

Eroi au fost toți cei care și-au dat viața pentru apărarea patriei și a credinței ortodoxe, însă unii dintre soldați au dat dovadă de mai mult eroism decât alții. Între aceștia, caporalul Mușat Constantin a rămas în memoria colectivă datorită eroismului său. După ce și-a pierdut brațul, acesta ar fi putut să fie lăsat la vatră, însă a refuzat. A preferat să lupte în continuare cu un singur braț, aruncând grenade, dându-și viața pe 12 august. Dovadă a eroismului său este monumentul său de pe dealul Coșna, acolo unde și-a dat ultima suflare.

O altă persoană importantă care a luptat aici este Camil ­Petrescu. Acesta a fost luat prizonier și din aceste experiențe s-a născut romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”. De asemenea, tot din aceste lupte s-a născut romanul „Fata moartă”, ce are ca subiect bătăliile din aceste zone.

Referitor la această zonă a Carpaților, unde mii de oameni au pierit, generalul Jenică Apostol, istoric militar, a declarat la sfârșitul lunii iulie, în cadrul unui simpozion ce a avut loc la Bogdănești – Bacău și dedicat luptelor din zonă: „În aceste zone trebuie să pășim cu smerenie, deoarece oriunde călcăm, este posibil să fie locul de unde un suflet s-a înălțat spre cer”.

Amintirea luptelor ce au fost date pe aceste locuri stau cimitirele eroilor din aproape toate localitățile, precum și monumentele ridicate în memoria lor. În fiecare cimitir își dorm somnul de veci minimum 2.000 de eroi, cunoscuți sau necunoscuți, care au pierit în război.

Galerie foto:

       

Silviu Dascălu
mai mult
Istorie

Şarja de la Robăneşti şi eroul Iuliu Roşca

45

Cuvintele sunt neputincioase pentru a descrie ceea ce se petrecea exact acum 100 de ani în mintea şi sufletul multor tineri români, care porneau din proprie iniţiativă în atacuri sinucigaşe pentru a-şi apăra ţara. Un eroism pe cât de autentic, pe atât de sincer şi curat, care poate părea incredibil, desuet sau neraţional pentru mulţi dintre junii români ai zilelor noastre, dintre cei îmbătaţi cu fiţe hipstereşti, dogme corporatiste sau fasoane maneliste.

Din povestea cumplitelor bătălii purtate de soldaţii români în campaniile din 1916-1917 ale Războiului de Întregire, istoriografia românească menţionează îndeosebi eroicele fapte de arme ale sublocotenentului Ecaterina Teodoroiu, ale căpitanului Grigore Ignat, ale caporalului aruncător de grenade cu o singură mână Constantin Muşat, ale şarjei de la Prunaru-Vlaşca, ale contraatacului „cămăşilor albe” la baionetă, de la Răzoare. În realitate, asemenea acte de sacrificiu suprem ale românilor în clipe de cumpănă ale bătăliilor au fost mai multe. Acţiunile lor exprimă o stare de spirit generală în acele vremuri aspre de război, în care patriotismul adevărat, idealul naţional, onoarea şi curajul chiar însemnau ceva pentru cei mai mulţi dintre români, care nu pregetau să transforme vorbele şi simţămintele în fapte.

În anii 1941-1942, regimentele semi-instruite de soldaţi ruşi ale Armatei Roşii erau împinse la contra-atacuri sinucigaşe în faţa tunurilor şi mitralierelor Wehrmacht-ului cu vodcă şi sub ameninţarea mitralierelor unităţilor NKVD, care aveau ordin de la Stalin să împuşte orice soldat care se preda sau se retrăgea. În spatele soldaţilor români din 1916-1917 nu mai era nimeni (cel mult nişte politicieni în derută sau nişte generali de curte), iar raniţele erau goale de merinde;în schimb, motivaţia lor pentru luptă şi sacrificiu suprem pentru ţară, capacitatea soldatului-ţăran de a răbda până la capăt suferinţe şi lipsuri groaznice au stârnit uimirea şi admiraţia germanilor, care nu înţelegeau cum românii nu cedau sub teribila lor putere de foc.

Robăneşti,  10 noiembrie 1916: aşezarea în teren a trupelor

110 săbii pentru şarjarea unei baterii de artilerie germane

Una dintre aceste fapte a fost Şarja de la Robăneşti, iar unul dintre acei tineri români a fost locotenentul de cavalerie Iuliu Roşca. Dramaticele evenimente din ziua de 10 noiembrie 1916 (o zi cu ceaţă plumburie, burniţeală şi noroi cleios) au fost destul de frecvent evocate în comemorările postbelice consemnate în presa anilor ’20-’30. Ceea ce nu a împiedicat confuzia Şarjei de la Robăneşti cu un eveniment de un eroism similar, dar la o scară mai mare, Şarja de la Prunaru-Vlaşca, petrecută cinci zile mai târziu, tot în confruntarea cu forţele germane din Câmpia Română.

Totul a pornit de la ordinul comandantului Regimentului 9 Roşiori, lt.-col. Ion Călinescu, ca un escadron să şarjeze bateria de artilerie germană dispusă la liziera pădurii Perşani, în vecinătatea localităţii Robăneşti, care împiedica retragerea trupelor române ameninţate cu încercuirea. Abia ce a fost comunicat ordinul de către locotenentul Anghel Mora, sosit în galop la punctul de comandă, că imediat căpitanul Alexandru Filitti s-a oferit voluntar pentru sinucigaşa misiune, spunând simplu:„Escadronul III este gata”. Era vorba despre nu mai puţin de „110 săbii”, dar fără niciun ofiţer rămas la comanda plutoanelor de cavalerişti, aceştia fiind răspândiţi în misiuni de recunoaştere, de legătură şi de gardă a drapelului.

În această situaţie, locotenentul Iuliu Roşca, care era adjutantul regimentului, adică nu avea nicio responsabilitate privind participarea directă la lupte, s-a oferit de bunăvoie să ia comanda unui pluton pentru a mări avântul ostaşilor. Se cunosc puţine date din biografia acestui tânăr cu o fizionomie blândă, luminoasă, având o fire sensibilă şi evidente înclinaţii artistice:s-a distins în campania din Bulgaria din 1913 (unde a fost decorat cu „Virtutea Militară”), avea o soră – Ersilia, alături de care se fotografia mândru în 1908, iar tatăl său era critic muzical, cu o bogată activitate publicistică. Poate că după război şi tânărul Iuliu ar fi fost asemenea tatălui său, dat fiind că în 1916 el compusese versurile unui marş patriotic dedicat recruţilor din 1916, „Calea-i scurtă pân’la hotare”, pe binecunoscuta arie „It’s a Long Way to Tipperary”.

Iuliu Roşca alături de sora sa,  Ersilia,  în anul 1908

Filitti:„…văd cum soldaţii mei cad ca spicele şi ordon mărirea galopului”

Locotenentul-mesager Anghel Mora s-a oferit să arate drumul spre bateria germană, iar un veteran al Războiului de Independenţă în vârstă de 64 de ani, Gheorghe Donici, înrolat voluntar cu gradul de sergent, a cerut şi el permisiunea de a participa la atac. Scăpat cu viaţă în urma unor răni grave, comandantul escadronului, Alexandru Filitti, îşi aminteşte după război cum s-a desfăşurat eroica şarjă:„Luându-mi revolverul în mână, gest pe care l-a urmat şi sergentul Donici ce se afla lângă mine, îmi împrăştiai cele două plutoane pe un singur rând, la intervale mărite şi comandai:«Pentru atac, lancea-n cumpănire, Marş-Marş!». Soldaţii se reped asupra inamicului în strigăte de «Ura!». Când apar pe creastă cu escadronul văd cam la 150 de metri înaintea mea inamicul înspăimântat retrăgându-şi bateria în grabă de pe poziţie în vale spre şoseaua Craiovei, în dosul infanteriei. Escadronul meu urmăreşte în pantă, dar ce folos. Ne găseam încadraţi de trei mitraliere ce din flancul drept trăgeau de pe o şiră de paie şi de o companie de infanterie, cu un rând în genunchi şi altul în picioare, care ne-a făcut imediat faţă din şanţul şoselei Craiovei. Întorcându-mi privirea în cursul atacului, văd cum soldaţii mei cad ca spicele şi ordon mărirea galopului. În momentul acela am zărit încă şi pentru ultima oară pe Donici lângă mine. Culcat pe gâtul irlandezului meu «Cher Ami», care parcă înţelegea gravitatea momentului, măresc galopul pentru a ajunge mai repede asupra infanteriei duşmane. La aproximativ 40 de metri de ţintă un glonţ de armă mă loveşte în genunchiul stâng. În această clipă, dându-mi seama că trupa nu va mai putea conta pe mine, îmi întorc încă o dată capul, pentru a reînnoi avântul, însă nu văd în urma mea decât câmpul presărat cu cadavre şi ca singur însoţitor un cal fără călăreţ. O granată de mână vine de-mi loveşte calul la 15 paşi de infanteria ce atacam şi cădem unul lângă altul. Escadronul, conform ordinului primit, şi-a îndeplinit misiunea”. („Viitorul”, 5 decembrie 1923)

Desigur, bateria de artilerie germană se retrăsese, dar preţul plătit fusese enorm:din cele 110 săbii, 94 au căzut. Șarja ordonată nu a influențat cu nimic nici bătălia de pe Neajlov-Argeș care tocmai urma să înceapă și cu atât mai puțin ocuparea Bucureștilor, ce avea să se întâmple peste doar o lună. Astfel, rămâne în discuţie dacă însuşi ordinul de şarjă asupra bateriei fusese justificat prin situaţia tactic-operativă, dacă riscurile – confirmate apoi prin însemnatele pierderi umane – în raport cu miza acţiunii fuseseră evaluate în mod responsabil şi profesionist, sau a fost vorba despre încă una dintre multele jertfe inutile, frecvente pe toate fronturile şi în toate războaiele şi cauzate de unii comandanţi incapabili, infatuaţi, cinici şi viteji cu preţul vieţii altora.

Oare câţi…?

Căpitanul Alexandru Filitti a fost recuperat de infirmierii germani şi transportat la spitalul din Craiova, unde targa sa a fost aşezată alături de cea a locotenentului Iuliu Roşca, mult mai grav rănit. Întrebat de superiorul său ce l-a determinat să se ofere pentru şarjă, ştiind ce-l aşteaptă, Iuliu Roşca a răspuns:„Era atât de frumos, domnule căpitan!”. A murit peste trei zile.

Osemintele lui Iuliu Roşca au fost reînhumate în 1933 în Cimitirul Eroilor din Ghencea. Puţinii ofiţeri rămaşi în viaţă după Şarja de la Robăneşti (căpitanul Filitti, locotenentul Anghel Mora) au fost numiţi după război „À LA SUITE” în regimentul cu care s-au distins în mod excepţional, având dreptul să poarte tot timpul uniforma acelui regiment. Sergentul Gheorghe Donici, veteranul de 64 de ani, a fost înaintat post-mortem sublocotenent.

Toate aceste fapte şi mărturii le pot părea unora dintre contemporani secvenţe dintr-un film hollywodian sau fragmente dintr-o reconstituire romanţată a unei alte celebre şarje, tot eroice şi tot sinucigaşe, cea a Brigăzii britanice de Cavalerie Uşoară din bătălia de la Balaclava, din 1854, în timpul Războiului Crimeii. Dar nu, totul s-a petrecut cu adevărat acum exact o sută de ani, iar întrebarea cumplită, deloc retorică, şi fără vreun răspuns preconceput care se pune, este:

Oare câţi români din ziua de astăzi ar mai fi capabili să repete, în caz că, Doamne fereşte!, sună goarna, faptele de arme şi sacrificiile nu foarte îndepărtaţilor lor strămoşi?

Călin Hentea

mai mult
Istorie

10 lucruri pe care nu le ştiai despre hitiţi

hititi

Hitiţii joacã un rol important în Vechiul Testament, numãrându-se printre grupurile etnice care s-au stabilit în Ţara Canaanului. Indo-europeni, ei întemeiazã cu 2000 de ani înaintea erei noastre un puternic imperiu. Cine erau aceşti hitiţi, de unde veneau şi ce rol au avut ei în istorie?

Despre civilizaţia dispărută a hitiţilor se ştiu puţine astăzi şi se scriu şi mai puţine. Nu sunt strămoşii nimănui, trecutul lor nu şi-l revendică nimeni, aşa că naţiunile moderne, aflate în goana descoperirii şi pe alocuri, chiar al fabricării unui trecut glorios, i-au lăsat pe bieţii hitiţi deoparte. Şi asta chiar dacă, în multe cazuri, hitiţii au lăsat în urmă o moştenire mult mai vastă decât cea a unor strămoşi oarecare ce nu cunoşteau scrierea şi ale căror aşezări te duc mai degrabă cu gândul la muzeul satului decât la nişte aglomerări urbane sau fortificaţii sofisticate. Iată câteva lucruri despre hitiţi:

1 Hitiţii şi dacii erau înrudiţi? Este un fapt incontestabil că poporul hitit era de origine indo-europeană. Limba sau mai exact, limbile folosite în administraţia regatului hittit apartin unui trunchi indo european şi reprezintă un stadiu primitiv de evoluţie caracterizat prin arhaismul structurii fonetice şi morfologice. Înfăţişarea lor ne este redată în picturile egiptene, datorită numeroaselor contacte şi conflicte dintre cele două civilizaţii. Majoritatea istoricilor consideră că hitiţii erau locuitori străvechi ai sud estului Europei. La începutul mileniului al doilea i. Hr. hitiţii încep să migreze înspre podişul Anatoliei, pe teritoriul Turciei de azi. În ceea ce priveşte traseul urmat, istoricii nu s-au pus de acord, dar nici nu prea contează. Ceea ce este important este faptul că cercetători precum Vladimir Gheorghiev şi S. Bugge au remarcat asemănări între limba vorbită de hitiţi şi cea tracă. Este greu de crezut că hitiţii au împrumutat din bagajul lexical al tracilor în timpul migraţiei lor prin peninsula Balcanică. Cea mai bună explicaţie este că tracii şi hitiţii au o rădăcina comună. Şi cum dacii noştri, după cum ne spune Herodot, sunt cei mai destoinici din neamul tracilor, putem să concluzionam şi noi: hitiţii şi daci sunt, cu ghilimelele de rigoare, rude îndepărtate.

2 Hittita, cea mai veche limba indo-europeană cunoscută Limba hittita este astăzi o limba moartă precum latina şi puţin a lipsit să fie pierdută pentru totdeauna. Este o limbă ce derivă dintr-o proto indo-europeană fiind după toate probabilităţile şi cea mai veche pe care o cunoaştem. Textele în limba hittita, unele vechi de aproape 4 milenii, descoperite în vechea capitală a hittitilor, Hattusas sau Boğaz Köy, în Turcia, atestă acest lucru.

3 O scriere nemaiîntâlnită Majoritatea scrierilor se descifrează pornind de la stânga la dreapta până la capătul şirului. Semnele sunt fie dispuse într-un şir orizontal, fie într-unul vertical. După ce ai terminat de tălmăcit toate semnele unui şir, trebuie să îţi întorci privirea la capăt şi să o iei de la începutul rândului următor. Ce aţi spune însă dacă aţi afla că hitiţii inventaseră un mod mai simplu de a citi? Archibald Sayce (1845-1933) a descoperit această particularitate unică a hititei pe Piatra de la Hama. Acest text se poate citi în modul bustrofedon. Adică, un rând de la stânga la dreapta, următorul de la dreapta la stânga şi tot aşa.

4 Scrierea şi limba hitită descifrate într-un depozit de muniţie Dacă hittita este cea mai veche limbă indo-europeană cunoscută, este în acelaşi timp şi cea mai nouă limbă indo-europeană descoperită. Povestea spune că în mijlocul evenimentelor din primul război mondial, presa austro-ungară şi cea germană rup întro zi monotonia ştirilor de pe front cu o noutate venită dintr-o altă lume. Limba hitită fusese descifrată. Dacă a interesat sau nu pe cineva această descoperire majoră nu se știe. Însă meritul îi aparţinea unui ceh pe nume Bedrich Hronzy (1879-1952). Savantul, ca atâţia alţi oameni prinşi în vâltoarea unui război care nu era al lor, se trezise mobilizat în armata austro-ungară şi trimis pe front. Spre norocul lui şi al nostru, superiorii săi au considerat că nu e bun de nimic. În fond, nu ştia nimic altceva înafară de limbile aramaică, asiriană, arabă, etiopiană, ebraică, persană, saabită, sanscrită, greacă veche, latină şi încă vreo 6 alte limbi de circulaţie. În plus, avea şi nişte ochelari „fund de sifon”. Aşa că, ce sarcina mai bună putea să primească acest şoarece de bibliotecă, decât aceea de a păzi un depozit de muniţie? Omul care este şi autorul unor monumentale studii despre economia Mesopotamiei se plictisea şi ca să-i treacă timpul mai uşor a descifrat o limbă şi o scriere necunoscute. El avea să pună astfel bazele unei noi discipline ştiinţifice, hititologia.

5 Hitiţii: motivul dispariţiei civilizaţiei babiloniene Egiptenilor le datorăm multe din cunoştinţele pe care le avem despre hitiţi. Şi, în special, îi datorăm unui faraon pe nume Akhenaton despre care am scris câte ceva aici. Pe scurt, acesta a încercat o adevărată reformă religioasă şi trececerea la o credinţă monoteistă având ca simbol central soarele. A mutat şi capitala dar lucrurile nu au curs aşa cum şi-a dorit. După un timp, egiptenii au revenit la vechea credinţă şi oraşul faraonului a fost abandonat. În urma sa au rămas însă tăbliţele de la Tell el Amarna, o arhivă veche de peste 3 milenii. Aici găsim şi corespondenţa cu regii hitiţi. De aici aflăm că forţă necunoscută care distruge puternicul imperiu babilonian şi dinastia lui Hammurabi sunt hitiţii.

6 Şi, totuşi, Biblia are dreptate Până pe la jumătatea secolului al XIX lea nimeni nu avea habar dacă hitiţii menţionaţi de nenumărate ori în Vechiul Testament chiar au existat. Şi dacă au existat cu adevărat, unde sunt urmele lăsate de aceştia? Pur şi simplu nu exista nici o probă ştiinţifică menită să ateste prezenţa lor. S-a crezut multă vreme că erau doar o plăsmuire, o scorneală a autorilor Bibliei. Ni se pomeneşte acolo despre întinderea ţării lor, că sunt urmaşii lui Het de la care îşi iau numele, fiul lui Canaan. Tot din Vechiul Testament aflăm că unii hitiţi sunt supuşi ai egiptenilor, că locuiesc chiar şi în Ierusalim, că sunt militari destoinici. Tot din Biblie aflăm că amanta regelui David este o femeie hitită, soţia unui înalt comandant militar hitit din oastea sa. În urma acestei relaţii, se năştea legendarul rege Solomon. Primul care i-a identificat pe hitiţi a fost un misionar irlandez, William Wright. Acesta este după ştiinţă mea primul european care îi redescoperă pe hittiti după 3 milenii. În 1878, acesta publica un articol în care vorbea despre hittiti şi făcea prima menţiune cu privire la existenţa unui imperiu al hittitilor. Afirmaţiile sale erau făcute pe baza observaţiilor făcute la faţă locului asupra unor pietre ce aveau încrustate pe ele semne ciudate, necunoscute. Este vorba despre celebra piatră de la Hama şi de încă alte 4 descoperite în apropiere. Acestea erau încastrate în pereţii unor case, iar locuitorii le considerau sfinte şi cu proprietăţi tămăduitoare.

7 Hitiţii şi tancurile antichităţii Războinicii hitiţi erau extrem de temuţi. O spune Vechiul Testament, o spun egiptenii cu care s-au confruntat în repetate rânduri, o spun basoreliefurile, inscripţiile şi picturile. Arma lor favorită este carul de luptă. Vreme de sute ani acestea vor juca rolul tancurilor moderne de astăzi. Nu ştim dacă ei l-au inventat dar cu siguranţă ei au fost cei care au ştiut cel mai bine să îl perfecţioneze şi să îl folosească pe câmpul de luptă. Carele lor de luptă, spre deosebire de cele ale oponenţilor, sunt mai uşoare putând astfel căra trei oameni în loc de doi. Din Vechiul Testament aflăm că Solomon, care era pe jumătate hitit, după cum am arătat mai sus, cumpăra cai din Egipt pe care mai apoi îi vindea pe siclii de argint hitiţilor. Aceştia foloseau caii pentru carele de luptă. Armata acestora era atât de mare încât, spune Biblia, la auzul unor zgomote de cai şi care o întreagă armată siriană lasă totul baltă şi o iau toţi la fugă care încotro. Prima atestare documentară cu privire la măiestria carelor de luptă hitite datează din secolul 18 i. Hr.

8 Un hitit pe tronul faraonilor? O relatare foarte interesantă despre hittiti vine tocmai din vremea lui Tutankhamon. Faraonul egiptean după cum se ştie nu are cine ştie ce merită dar mormântul său este singurul descoperit intact de către arheologi. Ei bine povestea noastră spune că după moartea sa, văduva acestuia, nimeni alta decât Ankh-esen-amun, trimite un sol cu un mesaj suveranului hitit. Acesta este nimeni altul decât Supiluliuma I, în timpul căruia hitiţii ating apogeul puterii lor. Scrisoarea reginei Egiptului cuprindea următorul mesaj: „Soţul meu a murit şi eu nu am copii, însă despre Dv. Se spune că aveţi mulţi fii. Dacă mi-aţi trimite pe unul dintre fiii Dv, ar putea să fie soţul meu. Sub nici un motiv nu voi lua pe unul dintre supuşii mei să-l fac soţ al meu. Sunt foarte îngrozită.” Mirat, Supiluliuma, trimite la rândul său un sol în Egipt să vadă cum stau lucrurile iar acesta se întoarce cu o nouă cerere a reginei. „De ce spui: Ei mă înşeală? Dacă aş avea un fiu, aş scrie eu oare unui străin ca să arăt neliniştea mea şi a ţării mele? M-ai ofensat vorbind în acest fel. Acela care a fost soţul meu a murit şi nu am fii. Nu voi lua niciodată pe unul dintre supuşii mei să-mi fie soţ. Nu am scris nimănui decât Dv. Toată lumea spune că aveţi mulţi fii; daţi-mi pe unul dintre ei ca să fie soţul meu.” Povestea se încheie însă destul de prost. Marele vizir Ay, pe care unii istorici l-au bănuit că nu e străin de moartea lui Tutankhamon, o sileşte pe regină să se căsătorească cu el. Ay devine faraon al Egiptului. Hitiţii au trimis un tânăr prinţ a să o ia în căsătorie pe Ankh-esen-amun însă, din păcate, este ucis de oamenii lui Ay. Ce subiect de film ar ieşi din povestea asta veche de 3 milenii şi jumătate!

9 Primul tratat de pace cunoscut din istorie În anul 1274 i.Hr., are loc cea mai mare bătălie a carelor de luptă din antichitate. Egiptenii şi hittitii se înfruntă la Kadesh sau Qadesh miza fiind supremaţia în regiune şi controlul asupra oraşului. În luptă, ambele tabere desfăşoară în jur de 5000 de care de lupta. Bătălia blindatelor antice se încheie nedecis, ambele tabere revendicându-şi victoria. În realitate, Ramses II, faraonul Egiptului nu obţine victoria decisivă. Cu mari pierderi şi cu mult noroc, reuşeşte să câştige o victorie tactică. Per total însă, nu îşi atinge obiectivele campaniei. La capătul acestui război, cele două state vor semna un tratat extrem de elaborat, cel mai vechi din istorie. Regele hittit Hatusilis al III-lea, fiul lui Muwatalli al II-lea şi faraonul Ramses al II-lea vor semna un tratat de pace, neagresiune şi asistenţă mutuală, «pentru eternitate», întărit cu un mariaj dinastic, Ramses al II-lea luând în căsătorie două surori ale regelui hittit.

10 Misterul prăbuşirii hitiților În secolul XIV i. Hr., hitiţii sunt în apogeul puterii. Stăpânesc autoritar graţiei abilităţilor militare Mesopotamia. Două secole mai târziu, hitiţii se prăbuşesc aparent inexplicabil. Ultimul suveran este Suppiluliuma al II-lea (1220-1182 i.H). Avem în faţă aceeaşi catastrofă care duce la dispariţia civilizaţiei cretane şi care scutură puternic întregul bazin mediteranean. Majoritatea istoricilor vorbesc despre mişcarea aşa numitelor popoare ale mării care în jurul anului 1200 vor duce la sfârşitul imperiului condus de hittiti. Aceştia nu dispar însă. Vor continuă să existe oraşe stat hitite. Acestea vor dispărea unul după altul între secolele XI-VIII i.Hr. iar hitiţii vor părăsi scena istoriei pentru a fi redescoperiţi abia după aproape trei milenii.

hetel.ro

mai mult
Istorie

Acum 153 de ani, Alexandru Ioan Cuza promulga Legea rurală

jug

„Claca este desfiinţată pentru de-a pururea şi de astăzi voi sunteţi proprietari liberi pe locurile stăpânirii voastre.” – Alexandru Ioan Cuza

Reforma agrară din 1864 a fost o măsură luată de guvernul Mihail Kogălniceanu sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, prin care ţăranii clăcaşi erau eliberaţi de obligaţiile faţă de boieri şi erau împroprietăriţi cu pământ. A fost primul pas către începerea procesului de modernizare a statului român şi, cu toate că a avut numeroase lipsuri, a rupt legăturile cu economia şi societatea de tip feudal.

Legea rurală a fost sancţionată şi promulgată la 14/25 august 1864. Atunci Domnitorul proclama ţărănimii: „Claca este desfiinţată pentru de-a pururea şi de astăzi voi sunteţi proprietari liberi pe locurile stăpânirii voastre”. Legea a intrat în vigoare la 23 aprilie/5 mai 1865.

Ea elibera pe ţărani de sarcinile feudale precum claca, dijma sau podvezile, desfiinţa monopolurile feudale din interiorul satelor. Loturile erau distribuite în funcţie de numărul de vite deţinute. Ţăranii urmau totuşi să răscumpere terenurile şi să achite anual o anumită sumă, timp de 15 ani. Pe de altă parte, legea stabilea plata unor despăgubiri către proprietari, la preţul pământului de atunci. Terenurile expropriate nu depăşi 2/3 din moşie şi nu puteau fi vândute timp de 30 de ani decât către comună sau către vreun alt sătean.

În total au fost împroprietăriţi 406.429 ţărani cu 1.654.964 hectare. O bună parte din loturile necesare proveneau din moşiile obţinute prin secularizarea averilor mănăstireşti. După reformă ţăranii au ajuns să deţină 30% din teritoriul ţării, restul de 70% fiind deţinut de moşierime sau de stat.

Această măsură a fost prima dintre măsurile care vor începe procesul de modernizare în Principatele Române.

Motivaţia principală, dar şi principala consecinţă, pentru care a fost adoptată a fost aceea că prin statutul de proprietari, ţăranii deveneau totodată contribuabili la bugetul de stat. Aşadar, veniturile la bugetul statului creşteau considerabil. Treptat, ţăranii au descoperit inconfortul de a fi contribuabili la bugetul statului. Dacă până la reformă, ţăranii negociau cu boierii dările pe care trebuiau să le plătească lor, perceptorii statului erau intransigibili, iar metoda negocierii nu a mai putut fi aplicată.

Reforma agrară de la 1864 a avut şi numeroase neajunsuri, care au culminat cu răscoalele ţărăneşti de mai târziu. Pământurile acordate au fost insuficiente necesităţilor reale ale familiilor rurale. Mai mult, ţăranii împroprietăriţi nu au fost susţinuţi pentru a deveni fermieri moderni, motiv pentru care agricultura a rămas pentru mult timp la un nivel înapoiat. Datorită despăgubirilor pe care trebuiau să le plătească, ţăranii au trebuit să facă faţă unei poveri fiscale excesive (nivelul dările era oricum ridicat, iar împreună cu despăgubirile se ridicau la circa 32% din veniturile anuale).

Mulţi ţărani au fost nevoiţi să fugă la sud de Dunăre din cauza poverii fiscale excesive. În fine, aplicarea legii s-a făcut cu numeroase abuzuri, care au creat numeroase frământări sociale. Cu toate acestea numele lui Cuza a rămas în mentalul colectiv al ţărănimii legat de eliberarea şi împroprietărirea ţăranilor.

Enciclopedia României

mai mult
Istorie

Spadă originală a lui Ștefan cel Mare expusă, în premieră, la Muzeul Bucovinei

sabie-stefan-768×1024

Una dintre spadele voievodului Ștefan cel Mare, identică cu cea expusă la Muzeul Topkapî din Istanbul, va putea fi văzută, pentru prima dată, într-o expoziție ce va fi vernisată, luni, la Muzeul de Istorie al Bucovinei din Suceava, a declarat, pentru AGERPRES, directorul instituției, Emil Ursu.

El a precizat că vor fi expuse peste 250 de piese, documente și obiecte religioase provenite de la muzee din țară și din Republica Moldova.

”Expoziția ‘Ștefan cel Mare — din istorie în veșnicie’ se dorește a fi cea mai importantă acțiune de acest fel, cel puțin după 1990. Este vorba, pe de o parte, de numărul mare de piese care participă la această expoziție. Din România, o parte importantă a pieselor vor veni de la Muzeul Național de Istorie al României, Muzeul Național de Artă, Muzeul Național al Literaturii Române, dar și de la muzeele județene din Neamț, Botoșani, Vaslui, Iași și Bacău”, a afirmat Ursu.

Potrivit acestuia, majoritatea exponatelor sunt ”foarte valoroase”, exemplificând cu un steag liturgic de epocă Ștefan cel Mare, o serie de tetraevangheliare lucrate manual donate de voievod unor așezăminte religioase, dar și un fragment din racla originală a Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, din lemn pictat, reprezentând o scenă din viața acestuia.

Emil Ursu a spus că „vedeta” expoziției este o spadă a lui Ștefan cel Mare, ”sora geamănă” a celei din Turcia, adusă de la Muzeul Județean din Vaslui, unde a fost ținută în depozit.

”Spada este practic sora geamănă a celei cunoscute de români de la Muzeul din Topkapî. Spada a fost descoperită la sfârșitul anilor ’70 într-o locuință din curtea domnească din Vaslui. (…) Ca atare, această spadă reprezintă o noutate absolută și o surpriză foarte plăcută, deoarece din acest moment putem vorbi că în România există o spadă a marelui voievod, cunoscută și datată cert”, a arătat Ursu. El a adăugat că această descoperire arheologică a fost făcută publică în 1980, fără a se prezenta o fotografie.

Ursu a subliniat că exponatele sunt originale, cu excepția a două copii ce reprezintă o cădelniță și tetraevangheliarul de la Humor ale căror originale se află la Mănăstirea Putna.

Expoziția de la Suceava a fost organizată în parteneriat cu Muzeul Național de Istorie din București, iar Muzeul Bucovinei a finanțat asigurarea pieselor de la toate celelalte muzee participante cu excepția celor din Capitală.

Emil Ursu a precizat că Muzeul Bucovinei a plătit prima de asigurare pentru aproximativ 150 dintre piesele expuse. Acestea au fost asigurate pentru aproximativ 90 de milioane de euro.

Evenimentul de la Suceava este dedicat împlinirii a 560 de ani de la urcarea pe tronul Moldovei a marelui voievod, organizatorii considerând ”necesară readucerea în prim-plan atât a personalității lui Ștefan cel Mare, care constituie și astăzi un model, cât și a Sucevei medievale, la vremea respectivă principala reședință domnească, centru politic, militar și religios al Moldovei”.

Expoziția va putea fi vizitată la Suceava până în februarie 2018, după care aceasta va fi itinerantă, urmând ca la 1 decembrie 2018 să fie prezentată la Alba Iulia.

”Sunt piese de o foarte mare valoare”, a spus Ursu care a menționat între acestea steagul liturgic cu Sf. Gheorghe, un fragment din racla originală a Sf. Ioan cel Nou de la Suceava, un fragment din lemn pictat, dar și diverse alte piese.

Sabia lui Ștefan cel Mare expusă la Muzeul Topkapî, sursa foto doxologia.ro

El a spus că în condițiile în care se dorește aducerea în țară a sabiei lui Ștefan cel Mare de la Topkapî, va fi prezentată în expoziție o spadă care este „sora geamănă” sabiei lui Ștefan cel Mare expusă la Topkapî, având aceleași caracteristici.

„La Vaslui, la Curtea Domnească, într-o locuință, deci complex închis, datată epoca Ștefan cel Mare, o casă ce aparținea Curții Domnești a fost găsită o spadă pe a cărui buton scrie ”Ștefan Voievoda”, indentică cu cea de la Topkapî, cu mici diferențe la lamă. În rest este identică. Este supriza-suprizelor”, a spus Ursu.

El a menționat că organizatorul acestei expoziții a discutat cu specialiști în armament care nu știau de existența acestei săbii.

”Cei de la Vaslui au descoperit-o la mijlocul anilor 70, au publicat-o fără fotografii și au pus-o în depozit. Este păstrată în condiții foarte bune”, a spus Ursu.

El a adăugat că aceasta este tot o sabie ce a aparținutu fostului domnitor al Moldovei.

„Este același tip de spadă, același tip de buton, aceeași inscripție”, a menționat Ursu.

Directorul Muzeului Bucovinei a subliniat că această spadă nu a mai fost prezentată și, în afară de descoperitori, nu a mai fost văzută de public.

Emil Ursu a spus că expoziția va putea fi vizitată până în luna februarie, după care aceasta va fi itinerată urmând ca la 1 decembrie 2018 să fie prezentată la Alba Iulia.

Sabia lui Ștefan cel Mare expusa la Topkapî, sursa foto lectiedeistorie.blogspot.ro

Sabia care se află expusă la Topkapî are lungimea totală de 125 cm – lama de 102 cm, cu un mâner îmbrăcat în fir din argint împletit; cântărește cca. 2,5 kg. Mânerul sabiei se termină cu un buton aplatizat sub formă de disc, placat probabil cu aramă. Pe fața superioară a discului apare inscripția: Eu domnul Ștefan, voievod! împreună cu semnul crucii.

A.P.

mai mult
Istorie

Programului Național „România 100 de ani” la Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova

marasti

Sub egida Programului Național „România 100 de ani”, Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova a organizat, cu patrimoniu muzeal propriu și împrumutat de la reputați colecționari, la sediul său din Ploiești, str. Toma Caragiu nr. 10, sala Auditorium, expoziția temporară „În tranșee pentru țară…”.

Expoziția rememorează, pentru publicul iubitor de istorie, încrâncenatele lupte din vara anului 1917 de la Mărășești, Mărăști și Oituz, desfășurate sub deviza „Pe aici nu se trece!”

„Prima victorie adevărată a armatei române” în Primul Război Mondial sau „Verdunul românesc” sunt câteva dintre caracterizările consemnate în istoriografie referitoare la eroica mobilizare a armatei române în Războiul de Reîntregire a Neamului.

Patrimoniul muzeal etalat – fotografii, uniforme, medalii, instrumentar medical, armament, tehnică de transmisie – reconstituirile militare de front, filmele de epocă prezintă vizitatorilor, într-o manieră captivantă, ambianța, spiritul cazon, contextul militar-istoric al idealurilor vremii sintetizate sugestiv de istoricul Nicolae Iorga prin îndemnul „Unitatea națională fă-o în inimi, și de la sine se va scrie pe steag”.

M.I.

mai mult
1 2 3
Page 1 of 3