close

Istorie

Istorie

Două trădări din care nu am învățat nimic: August 106 și August 1944

tradare

„Existențial, la nivel individual, prezentul e singurul moment din viața omului. Istoric, pentru orice neam, e trecutul; viitorul e o consecință”.

Iulie 106, Sarmizegetusa Regia

După două atacuri succesive ratate în care atacatorii pierd mulți oameni, în special auxiliari, spre deosebire de apărători, puțin afectați, romanii se retrag pentru a construi aggere – platforme lungi de lemn, înalte cât zidurile cetății asediate şi paralele cu acestea, ceea ce în condițiile superiorității numerice ducea la un deznodământ predictibil. În acest timp, în orașul-cetate asediat, unul dintre cele mai fascinante din istoria antichității, pe care nu îl vom cunoaște niciodată în completa lui valoare istorică şi culturală, are loc un ultim consiliu de război al dacilor. Columna indică tensiuni şi păreri divergente privind tactica şi strategia viitoare. Probabil se aplică, constrânsă de autoritate, opinia Regelui. Dacii dau foc incintei sacre şi părăsesc în corpore cetatea (mult mai mare și întinsă decât ce se vede azi, fără ca romanii să sesizeze acest lucru în zona larg împădurită). Rămâne doar clasa preoțească ce nu îşi putea abandona templele, adică înșiși Zeii la care slujeau cu propriul sufletul, aceasta însemnând să se lipsească de mântuirea lor. Urmează una dintre cele mai tulburătoare scene din istoria noastră: un număr impresionat de sacerdoți şi nobili îşi pun capăt zilelor într-un act de libație unitar de un dramatism înfiorător. Romanii (Traian?), impresionați, le exagerează numărul pe Columnă; dacă păstrăm proporția din reprezentarea similară cu scenele de luptă (numărul de oameni pe care îl reprezintă o figură), s-ar traduce aici în ca. 4,000 de preoți şi pileati, desigur neverosimil.


Dacii abandonează Sarmizegetusa. În stânga spate, ca orice mare comandant, ultimul care părăsește cetatea este Decebalus, cu aceeași figură gravă, nobilă și calmă, convingerea că îi poate birui pe romani nu l-a părăsit nici clipă.
În jurul lui Decebalus cei mai mulți sunt comati, confirmând ceea ce știam și se va vedea, mulți nobili trădaseră.

În Memoriile lui Hadrian, scriitoarea franceză Marguerite Yourcenar, documentată dar mai ales inspirată, îi atribuie viitorului împărat roman, acum general şi amantul lui Traian, o viziune devastatoare, dar reală: când am intrat în Sarmizegetusa am fost copleșit de mulțimea cadavrelor, spune Hadrian.


Actul libației. Nu este vorba de ultimele rezerve de apă cum afirmă istoria comunistă în care nu puteau fi prezente elemente religioase, în Sarmizegetusa sunt trei izvoare permanente, unul chiar în incinta sacră, ci de împărțirea otrăvii dintr-un vas foarte similar cu celebrul și enigmaticul obiect ștampilat cu „Decebalus per Scorilo”. (Să fi fost chiar acesta vasul, iar actul libației să fi avut loc în / lângă marea casă unde a fost descoperit?)

(Pentru cei supărați pe daci refuzând-le scrierea sau alte forme culturale superioare, acesta este principalul moment în care marea cultură dacică întră în mormânt pentru totdeauna (cu siguranță au fost și Costești, Piatra Roșie, șamd). Fiind o cultură ezoterică (un ezoterism dus până la punctul în care numele unor zei erau comunicate doar celor inițiați), aceasta era apanajul preoților, o castă semnificativă în civilizația dacică – una extrem de spiritualizată, adânca religiozitate a românilor fiind genă getică (dusă la sublim de ortodoxie). Aici era centrul religios, filozofic și științific pe care se închega întreaga societate. Construcțiile incintei sacre păstrate până azi relevă cunoștințe foarte avansate pentru vreme de astronomie, astrologie sau geometrie. Desigur, acestea aveau fundament scriptic și organizat, nu putea fi instinctiv-intuitive.)

Decebal se retrage spre nord de unde putea organiza o nouă replică la adăpostul munților şi cetăților rămase necucerite. Un mare comandant ca Traian (un mare lider în primul rând, prin oamenii eterogeni, dezavuați de alți împărați pe care a reușit să-i coaguleze în jurul său sub acest scop – amintim doar pe Lusius Quetius și a lui cavalerie maură, cu rol important în război sau Apolodor din Damasc, amândoi uciși de Hadrian după ce a preluat puterea) știe că sosirea iernii cu Decebal viu și armata romană încă în Dacia putea însemna începutul pierderii războiului. Nici armata romană și nici imperiul nu erau pregătite logistic, politic și militar pentru a susține o luptă de guerilă pe timp de iarnă în Dacia, mai ales una condusă de omul capabil de cele mai ingenioase combinații strategice, în ciuda unei rețele impresionante de castre, construite în timp record (principala armă cu care au cucerit romanii Dacia, celor ce nu le recunosc calitatea de mari constructori).

De cealaltă parte, mulți nobili daci ce foarte probabil nu au agreat din prima clipă al doilea război trebuiau acum să susțină material nu doar armata dacică, în retragere, dar și cea romană (nu știm cu precizie numărul ei, dar în mod cert peste 100,000 de oameni), cuceritoare, văzând-și confortul, existența și pozițiile compromise în incertitudine.

Interesele converg, probabil la unele promisiuni ale lui Traian, marii nobili trădează.

Acum intrăm pe teren fragil. Plăcuțele apocrife de la Sinaia, în interpretarea lui Dan Romalo, indică numele trădătorului. Într-o societate dacică strictă, unde Regele avea statut de semizeu, marii nobili trebuiau să se coalizeze cu cineva de puterea lui Decebalus. Acesta nu putea fi decât fratele lui, Diegis, bun cunoscător al romanilor.

„Diegis puse coroană războiului” spun plăcuțele de plumb, foste de aur, și noi le credem. Diegis semnase pacea din 89 cu Domițian în numele Regelui, fusese la Roma în 102 pentru ratificarea tratatului de pace, era apropiat de romani, cu multe „relații” în imperiu.

Politica lui Decebalus era contrară intereselor marii aristocrații, aceasta având poziția cea mai îngreunată. Aventurile războinice ale Regelui dac trebuiau oprite și Dacia salvată. Astfel, după ce un grup de comati indică romanilor locul tezaurului regal, Diegis și prietenii săi speră că romanii se vor retrage o dată ce Decebalus e prins și eliminat, lăsând Dacia intactă și vasală Romei, cu marele ei tezaur (cel puțin de două ori rezervele de aur ale BNR de azi) compensație pentru eforturile de război imperiale. Desigur, cu un rege supus și pro-roman, în persoana lui Diegis. Astfel, nobilii indică romanilor direcția de retragerea a Regelui și gardei sale.
Logică imbatabilă, similară celei din August 1944, dar falsă, pentru că orice act de trădare, indiferent de scopul său, e supus unui blestem intrinsec: acela de a-și dezavua și distruge însăși justificarea sa. În termeni cioranieni, nenorocul își desfășoară imensitatea.


Marea Trădare: (probabil) Diegis se închină lui Traian în timp ce alți nobili indică direcția în care a fugit Regele. În scena imediat următoare cavaleria romană începe urmărirea lui Decebalus și suitei sale.

Plăcuțele de la Sinaia sunt considerate apocrife pentru simplul motiv că nu au fost autentificate. Adică zac în Muzeul de istorie fără a fi cercetate de istoricii cu patalama, dar fără curaj. Acest curaj l-a avut un inginer, Dan Romalo, care a propus interpretări fundamentate și plauzibile.
A fi considerate o glumă a unui mare erudit, precum Hașdeu, e o șansă infimă, conțin informații imposibil de cunoscut în sec. XIX.

Continuarea o știm: toate templele și cetățile dacice sunt demantelate cu o cruzime feroce, palatul regal al lui Decebalus ras din temelii, Dacia transformată în provincie romană iar marea civilizație dacică dispărută în negrul istoriei, încât e munca noastră, a tuturora, să o scoatem la iveală pentru a ne cunoaște cu adevărat.

Un alt fapt subsecvent acestei decizii, ce reflectă probitatea populară, o bună parte din comati se sinucid în afara cetății, act preferat luptei – lucru nemaiîntâlnit şi inexplicabil la daci. Gestul e mai mult ca sigur legat de trădarea nobililor ce probabil ordonă subordonaților o decizie similară de non-combat, neonorabilă și neonorată. Cu alte cuvinte, am avut și noi japonezii noștri.

Decebalus moare în luna august 106, moment ce marchează finalul războiului. Peste exact 11 ani se stinge și Traian, iar tot în august, la 304 ani de la căderea Daciei (din nou în combinație cifra 7, obsedantă în istoria dacilor), Roma este cucerită de barbarii gotului Alaric, originar din Geția.

Fast-forward explicativ 1838 de ani.

August 1944, București

Victoria de la Falaise din 20 august 1944 deschidea Aliaților drumul către Berlin. Momentul e decisiv pentru finalul celui de-al doilea război, de acum începe concursul direct între marile puteri, vestice și estice pentru cucerirea Berlinului, miza fiind controlul geo-politic al Europei. Dacă aliații căpătaseră „linie directă” spre capitala Germaniei, rușii erau blocați în Moldova, dincolo de Carpați. Până când?

Un cerc vicios similar celui din 106, pe o propagandă anti-Antonescu, face mulți ofițeri să nu apere onorabil cauza, rezultând în marea și rapidă înfrângere din bătălia Moldovei, lucru ce încurajează actul de la 23 August. Chiar și așa, rușii putea petrece binișor 3-5 luni pe linia Focșani-Nămăloasa-Brăila, ceea ce ar fi făcut propagarea comunismului sovietic în Europa centrală imposibilă.

Pe acest fond, dar ignorând total poziția defavorizată a rușilor în raport cu aliații, se decide 26 August ca dată pentru răsturnarea Mareșalului Antonescu. (Într-o întâmplare ironică, pe un lac bucureștean se află că Mareșalul va fi pe front atunci, data istorică devine 23). Momentul diferă față de acum 18 secole, dar esența problemei transcende.


Bătălia Moldovei, una dintre cele mai rapide și dezastruoase înfrângeri din istoria noastră

Între timp primim însă telegrama sovietică de la Stockholm, pesemne în noaptea de 22-23 august, ca răspuns la cererile lui Antonescu: zona neutră unde aliații nu au voie să pătrundă și neîntoarcerea armelor împotriva nemților – lucru pentru care Germania nu ne-a iertat nici până azi, apărând interesele Ungariei în fața celor românești (sovieticii, disperați de evoluția lucrurilor pe frontul de vest, acceptă condițiile fraților Antonescu).

Telegrama e sustrasă, probabil de dl. Buzești, Director în MAE cu acces la Cifru, apropiat al lui Iuliu Maniu, principalul conjurat, astfel încât Neagu Djuvara e trimis în capitala suedeză pentru clarificări inutile. Fără telegramă șansele lui Antonescu sunt nule, Iuliu Maniu și comuniștii preiau puterea, sub un Rege politic slab. (Regele Mihai a fost și este un mare simbol pentru românism și românitate, un patriot și un model exemplar, ceea ce nu îl face neapărat un mare om de stat).

Dovada telegramei? Discursul lui I. Maniu din ședința de guvern din septembrie 1944. Însuși Regele Mihai era la curent cu manevrele cuplului Buzești-Maniu când trimiteau clandestin din cifrul MAE mesaje aliaților:

« Iuliu Maniu : „(…) între altele a avut sugestia și i s-a pus în vedere (lui M. Antonescu – n.n.) că se va sigura o zonă neutră, liberă, în care să nu poată intra aliații. Am văzut eu, dl. Buzești are textul (dl. Buzești – Director din MAE sub Antonescu, apropiat al lui I. Maniu – n.n.) și vă închipuiți în ce situație ajungem noi, guvernul acesta (guvernul Sănătescu, cel care a urmat după 23 august – n.n.), noi care am lucrat efectiv la pregătirea acestui armistițiu, când ni se pune în față mâine-poimâine faptul că lui Antonescu i s-a promis de către dl. Molotov o zonă neutră pe care noi nu o avem(…)”. (Domnul ministru Buzești citește textul telegramei conținând acest punct de vedere, privitor la recunoașterea zonei libere). »
(sursa: Arhivele CC al PCR, apud. Constantin Corneanu).

Logica conjuraților e similară cu cea din 106 a nobililor daci: țara trebuie salvată de tancurile rusești, iar liderul încercărilor nereușite în joaca cu războiul, Antonescu, eliminat. Din nou, armistițiu fără de armistițiu, adică punerea țării la dispoziția adversarului iar comandantul politic și militar cedat acestuia (gest dezonorant, Antonescu e predat rușilor care, indirect, îl execută în 1946). Datorită momentului 23 August 1944 sovieticii ajung la Berlin concomitent cu aliații, ceea ce le va oferi un avantaj geopolitic fantastic pentru următorii 50 de ani, și o zonă de influență directă în țările pe care le știm.

Pentru noi consecințele sunt dramatice: rușii nu sunt romani, nici măcar turci (zgândăre-l pe rus și dai de mongol spune un proverb): distrug în următorii 10-15 ani toată esența și spiritul societății românești, iar marea aristocrație și elită interbelice dispar în temnițe și exil, nerefăcute nici în cel mai mic procent azi (hidoșeniile snobilimii post-revoluționare nu fac obiectul prezentei). Mult mai mult, au distrus ceea ce nu au reușit toate stăpânirile de la romani, huni, turco-tătari sau austrieci: celula și esența spațiului autohton – satul românesc; adică locul unde vechii daci, deposedați de puterea politică, și-au dus mai departe, de acum îmbogățite inefabil, o spiritualitate și un folclor unice în lume.

Aceste sisteme de non-valori, complet străine și inversate ființei noastre, de la republică la dominația prostului rău-voitor în toate ramurile, au făcut Romania a două ca număr de emigranți după Siria, iar perspectivele de a ne regăsi într-o societate ce ne reprezintă, cvasi-nule.

………………………………………………………………………………………………………………………………….

Acest popor e născut pe un act de trădare, fapt ce duce această genă detestabilă și respingătoare în toată istoria noastră, la cei mai slabi dintre noi, în cele mai grele momente; dat fiind că servirea unor interese străine a devenit sport național în România de azi, noi restul, pentru a nu ajunge prin acest păcat „suflet de rob”, cum spune N. Steinhardt, trebuie să îi repetăm cu obstinație – cum a făcut-o el însuși toată viața – marele adevăr la care a ajuns după ani grei de temniță absurdă: „taina libertății nu-i alta decât curajul în fața morții”.

Post-scriptum în Munții Apuseni: în decembrie 1784, Cloșca și Horea (noul Rex Daciae) nu sunt prinși de soldații austrieci sau maghiari sau de vreo trupă de comando a imperiului, ci de înșiși moții locului, consăteni cu ei, foarte aproape de locul unde, cu aproape 1700 de ani înainte, Decebalus îşi punea capăt zilelor blestemând trădătorii Daciei.

Vasile Dolean

mai mult
Istorie

Jurist și om politic care s-a luptat pentru drepturile românilor. Miliardarul care i-a lăsat României TOATĂ averea sa

Gojdu

Pe 9 februarie 1802 s-a născut Emanoil Gojdu, jurist și om politic care s-a luptat pentru drepturile românilor din Transilvania și din Ungaria. Casa în care s-a născut mai poate fi vizitată și astăzi în Oradea, lângă Biserica cu Lună.

Emanoil Gojdu a urmat cursurile liceale la liceul premonstratens din Oradea şi la cel din Bratislava. Unele surse spun că de fapt E. Gojdu ar fi absolvit liceul nu la Bratislava, ci la Eger, Ungaria.

În anul universitar 1820-1821 Gojdu s-a înscris la cursurile Academiei de Drept din Oradea. Ceilalţi ani de studii i-a făcut la Bratislava şi la Budapesta. După ce a absolvit cursurile Academiei de Drept, s-a stabilit la Budapesta, unde a fost numit practicant la Tabla Regească, conform Enciclopediei României.

Diploma de avocat a obţinut-o la Budapesta, iar mai târziu a luat şi diploma de „notar cambial”. În anul 1824 s-a stabilit la Budapesta ca avocat şi politician.

După o scurta perioadă, E.Gojdu şi-a deschis propriul birou de avocatură şi a devenit faimos pentru pledoariile şi rechizitoriile sale.

În contextul izbucnirii revoluţiei paşoptiste şi în Transilvania (1848), Gojdu a încercat să găsească alături de fruntaşii români din Banat şi Câmpia de Vest, o soluţie care să se potrivească Proclamaţiei de la Blaj, din 3/15 mai 1848. Faţă de românii ardeleni, cei din Banat şi Câmpia de Vest aveau păreri mai moderate, neexcluzând o posibilă colaborare cu maghiarii. Pe 21 mai 1848, în casa lui din Oradea, a redactat proclamaţia „Înştiinţarea către Românii de legea răsăriteană neunită”, prin care de preconiza o mare adunare populară la Timişoara, pentru data de 25 iunie 18488, unde fiecare comitat ar fi trebuit să îşi trimită reprezentanţii. Adunarea nu a avut loc însă niciodată.

Tot în aceeaşi perioadă a redactat „Petiţia neamului românesc din Ungaria şi Banat”, prin care se exprima aderenţa la Casa de Habsburg şi se cerea independenţa românilor faţă de Mitropolia sârbească de la Carlovit.

În anul 1861, Emanoil Gojdu a fost numit prefect al judeţului Caraş, care avea populaţie majoritar românească. Din cauza viziunilor sale moderate faţă de revoluţia românească din Transilvania, de la 1848, şi datorită faptului că a subscris la unele ţeluri ale revoluţiei paşoptiste maghiare, pe timpul cât a fost prefect de Caraş a fost privit cu neîncredere de români.

În anul 1866, Gojdu a fost ales deputat de Tinca.

La 4 noiembrie 1869, Emanoil Gojdu şi-a făcut testamentul la Budapesta, prin care şi-a lăsat averea „acelei părţi a naţiunii române din Ungaria şi Transilvania care aparţine la confesiunea orientală ortodoxă”, pentru acordarea de burse studenţilor şi pentru ajutorul preoţilor. În acest sens a fost constituită o fundaţie. Acestă fundaţie a funcţionat între 1870 şi 1917, acordând foarte multe burse studenţilor români, dintre care se remarcă: Traian Vuia, Octavian Goga, Constantin Daicoviciu, Petru Groza şi Victor Babeş.

Averea lăsată de Gojdu a fost inzecită de administratorii priceputi ai fundatiei. In 1911 era echivalenta cu 2 tone si jumatate de aur fin.

Administratorii nu au adunat numai bani si actiuni in băncile maghiare, ci au făcut si investitii imobiliare profitabile. Averea Fundatiei Gojdu este estimata acum la aproape 1 miliard de euro. Primii administratorii ai Fundatiei Gojdu au respectat insa intocmai litera testamentului si o parte din sumele de bani s-au transformat in burse si ajutoare pentru tineri, o imensa sansa pentru renasterea culturala a romanilor din Transilvania.

După anul 1918, sediul Fundaţiei s-a mutat la Sibiu.

Sursa: Capital.ro

mai mult
Istorie

În 1842, sasul Stephan Ludwig Roth a arătat care ar fi trebuit să fie limba oficială în Ardeal: GRAIUL ROMÂNESC. A plătit cu viața!

ard

Încă de la începutul secolului XVIII, oricine ar fi citit statisticile lipsite de obiectivitate întocmite de către autoritățile acelor vremuri ar fi putut să afle că ungurii erau mai numeroși decât românii, în Ardeal. Lucru neadevărat, fără urmă de îndoială, dar pe care nu oricine se încumeta să-l contrazică.

Stephan Ludwig Roth (1796-1849) a fost un sas transilvănean, de profesie pastor (luteran) și cadru didactic, ce a participat la Revoluția de la 1848. Inițial, Roth a lucrat și ca profesor la liceul sașilor din Mediaș, iar printre altele (psihologie, matematică, fizică, chimie) s-a ocupat și de studiul istoriei. Studiile universitare de teologie și le-a efectuat la Tübingen. Din cauza fermității manifestate în exprimarea opiniilor sale, Stephan Ludwig Roth a fost exclus din învățământ.

a

Ulterior a devenit pastor, așa cum fusese și părintele său. Având de-a face cu oamenii din „talpa țării”, le-a înțeles necazurile. A fost preocupat de rezolvarea problemelor plugarilor ardeleni și era dornic să-i vadă ridicați pe o treaptă mai înaltă de evoluție social-culturală. Roth era pe deplin conștient că prosperitatea nu poate fi creată decât într-o comunitate de oameni superior instruiți. Era preocupat de activitatea pedagogică, de instruirea țărănimii, oferindu-i cunoștințele necesare sporirii producției agricole și îmbunătățirii calității vieții. Sasul Stephan Ludwig Roth ni se înfățișează ca un om cultivat, curajos, cu simț al istoriei și respect pentru adevăr.

Unde, până la 1842, limba oficială de stat fusese latina, în acel an exista intenția, în cadrul Dietei clujene, ca maghiara să fie declarată limbă oficială în Transilvania. În aceste condiții, Stephan Ludwig Roth a alcătuit o vestită broșură, „Confruntarea limbilor în Ardeal”.

Riposta sa fermă are o mare importanță pentru noi, românii, deoarece Roth risipește, cu doar câteva cuvinte, un puhoi de afirmații false, nedrepte și de interpretări răuvoitoare ale unor „cărturari” tocmiți în slujba unor interese străine. Iată ce spunea pastorul Roth, omul care, aparținând unei etnii și religii minoritare în Transilvania secolului XIX, nu poate fi acuzat de lipsă de obiectivitate:

„Domnii din Dieta de la Cluj vor să vadă născută o limbă de cancelarie și acum se bucură că pruncul a fost adus pe lume. Nu e nevoie a declara o limbă drept limbă oficială a țării. Căci noi avem deja o limbă a țării. Nu este limba germană, nici limba maghiară, ci este limba valahă. Oricât ne-am suci și ne-am învârti noi, națiunile reprezentate în Dietă, nu putem schimba nimic. Aceasta este realitatea. […] Această realitate nu poate fi contestată.

De îndată ce se întâlnesc doi cetățeni de naționalități diferite și niciunul nu știe limba celuilalt, leservește ca tălmaci limba valahă. Când faci o călătorie, când te duci la iarmaroc, limba valahă o cunoaște oricine. Înainte de a face încercarea dacă cineva știe limba germană sau celălalt pe cea maghiară, conversația începe în valahă.

Cu valahul oricum nu poți altfel sta de vorbă, căci de obicei el nu folosește decât graiul lui. Este explicabil: ca să înveți limba maghiară sau germană, ai nevoie de cursuri școlare. Limba valahă o înveți singur, pe stradă, în contactul zilnic cu oamenii. […] Azi se prinde de tine un cuvânt, mâine un altul și după o vreme observi că poți vorbi românește, fără ca de fapt să fi învățat.

Chiar dacă cuiva nu i-ar fi atât de ușoară învățarea ei, e de preferat să o facă, din mii și variate motive. Vrei să discuți cu un valah, trebuie să folosești limba lui, dacă nu dorești să te alegi cu un „nu știu” ridicat din umeri!”

b

Din relatarea realistă și nepărtinitoare a lui Roth reiese clar care era națiunea majoritară și limba predominantă în Transilvania anului 1842, cu toate eforturile de maghiarizare și cu toată oprimarea pe care au suportat-o românii vreme de secole.

Despre Stephan Ludwig Roth, activitatea sa favoarabilă românilor și împotrivirea sa față de abuzurile la care erau supuși iobagii transilvăneni ar fi necesară o discuție foarte amănunțită. Aici, ar mai trebui spus că, în 1849, Roth a fost arestat de către Lajos Kossuth, judecat și grabnic condamnat pentru „înaltă trădare”. Stephan Ludwig Roth a fost executat prin împușcare, în mai 1849. În urma sa au rămas cinci copii, orfani de ambii părinți!slr

Autor: Tomi Tohaneanu

mai mult
Istorie

Mizeria conservatorismului

coventry-ruins

Poate că nu este o întâmplare că Edmund Burke, părintele conservatorismului, era Whig. De atunci și până astăzi, numărul conservatorilor este în continuă creștere, iar pe fondul anarhiei amplificată de corectitudinea politică, politicile de gen, imigrația musulmană etc., rândurile celor înfricoșați de marșul tulburător al progresivismului s-a îngroșat considerabil. Ceea ce nu este în mod necesar un lucru rău.

Dar…

Lui Erik von Kuehnelt-Leddihn îi aparține formula după care „pentru oamenii obișnuiți toate problemele se trag de la Al Doilea Război Mondial, pentru cei mai informați de la Primul Război Mondial, iar pentru istoricul serios de la Revoluția Franceză.”

Butada surprinde ceva din inconsecvența conservatorului, pentru care există un punct de inflexiune, situat invariabil în epoca modernă, fără legătură cu presupoziții metafizice sau antropologice moderne, dar de la care lucrurile au ieșit cumva din matca lor firească. Exemplele prisosesc și sunt amuzante, dacă nu ar fi ridicole. Pentru neoconservatori (ceea ce îi face după criteriul lui Kuehnelt-Leddihn oameni mai puțin informați chiar decât cei obișnuiți) toate problemele se trag de la revoluția culturală din anii ’60, pentru conservatorii români problemele serioase au apărut în ultimii cinci, maxim 10 ani, pentru alții lumea a început să se prăbușească de la Vatican I șamd.

Toată această permutare a momentului culminant îmi aduce aminte de o replică dintr-un roman american: falimentul a survenit gradual iar apoi dintr-o dată.

Privit astfel, conservatorismul este un fenomen specific modern. Și nu doar ca o contrapartidă invariabilă la progresivism, cât mai ales prin aceea că subscrie aproape fără să clipească la toate dogmele modernității. „Filosofia drepturilor personale” (scrise de experți)? Desigur. „Civilizația euro-americană”? Bineînțeles. Științele derivate din umanismul Renașterii? Să fie primite.

Conservatorul tânjește după ordinea, armonia și frumusețea vremurilor de altădată, dar rareori sesizează vreo incongruență între presupozițiile sale și ceea ce admiră la nivel estetic și social. Ori timpurile așezate firesc nu au apărut când oamenii erau orientați spre lumea de aici, cu drepturile pe buze și confortul în sânge, ci atunci când oamenii priveau spre lumea de dincolo, privilegiau asceza și aveau drept referințe mănăstirea și pustnicul. Ceea ce numim cu un termen lax civilizație a apărut ca un produs secundar al unei foarte serioase căutări spirituale.

În al doilea rând, conservatorul vrea să prezerve civilizația europeană indistinct. Doar că în pofida unor asemănări relevante, civilizația europeană nu este un tot unitar. Teologia ortodoxă diferă substanțial de cea catolică și protestantă, iar la nivel istoric asumpțiile  teologice și metafizice nu s-au tradus doar în dispute academice, ci în opresiune, violențe și morți. Pentru ortodocși, timp de multe secole principala amenințare a reprezentat-o catolicismul, dar asta nu îi împiedică astăzi, de pildă, pe conservatorii „ortodocși” să vorbească dezinhibat despre „moștenirea civilizației europene”, ocultând deliberat istoria foarte pregnantă a conflictelor . Chestiunea diferențelor teologice, repet, nu este strict una de cercetare științifică, bună pentru seminarii și conferințe. Ea este esențială, iar pentru mulți autori explică, destul de întemeiat în opinia mea, inclusiv declinul actual al Occidentului și al Răsăritului (care a subscris la programul modern). Sau după cum sintetizează excelent cineva: „Din punct de vedere ortodox, problema fundamentală în toată gândirea occidentală este confuzia dintre persoană și natură, tendința de a vedea persoana ca o funcție a naturii, oricât de „specială”. Rădăcinile acestei confuzii se găsesc în dogma catolică a „filioque”, poziția augustiniană lipsită de fundament patristic și scriptural, inserată ilicit în Crez la curtea lui Charlemagne, conform căreia Duhul Sfânt purcede de la Tatăl „și de la Fiul”… În Apus, această învățătură are drept consecință tendința de a vedea Persoanele prin lentile modaliste sau semi-sabeliene, ca fațete ale unei Naturi Divine elementare. Această concepție a dat (cel puțin) o psihologie și cultură semi-ariene, ale cărei rezultate începând (cel puțin) cu secolul XI au fost un număr mereu în creștere de morți, care au fost echivalați cu un fel sau altul de „persoană”, de diferite puteri corporatiste – începând cu biserica – care au pretins autoritatea uzurpată de a acționa în numele lui Dumnezeu..”

Nu pledez nici pentru „talibanism” și nici pentru inchiziție ortodoxă, ci doar pentru clarificare conceptuală și pentru evitarea relativismului (ecumenic). În fond, de ce ne-am plânge că postmodernii fac din toate o apă și un pământ când pentru conservatori nu există diferențe substanțiale între cele mai importante idei pe care le poate avea omul, adică cele despre Dumnezeu și relația Sa cu lumea.

Mergând pe același fir argumentativ, poate că nu ar fi deloc un exercițiu inutil în a decela legăturile dintre primatul rațiunii geometrice (scolastice) și încarnările sale ultra moderne de la cosmopolis, la coduri de legi atotcuprinzătoare și utopii tehnocrate. Asta măcar și pentru a nu mai bâjbâi în privința punctului de la care a început prăbușirea „civilizației euro-americane”. Dacă tot căutăm o însănătoșire, e musai să aflăm și cauzele bolii de care suferim.

Altfel, pentru un occidental este oarecum firesc să fie conservator, deși inclusiv în acest context cultural filosofii politici mai serioși plasează originile intelectuale ale degringoladei tot în Evul Mediu. La noi probabil că voga atrăgătoare a conservatorismului se poate explica prin referințele și educația covârșitor de apuseană, ceea ce face ca singurul răspuns la îndemână în fața progresivismului să fie presetat tot din „cutia augustiniană” (Influența lui Augustin asupra Bisericii Ortodoxe, de pr. Michael Azkoul, în curând în limba română la Anacronic).

Publicat inițial pe Karamazov

mai mult
Istorie

Masacrul de la Lunca, pedeapsa pentru cei care au dorit să evadeze din „paradisul sovietic”

fantana-alba-masacru

Zorii zilei de 7 februarie 1941 se ridicau peste un câmp pe care zăpada devenise roșie de la sângele românilor din Bucovina de Nord masacrați de sovietici. Masacrul de la Lunca reprezintă una dintre atrocitățile comise de ruși împotriva românilor care doreau să evadeze din ”paradisul sovietic” pentru a se refugia în Regatul României.

Șirul atrocităților rusești în Bucovina este lung și începe de la omorurile, jafurilor și violurile comise de soldații ruși în timpul Primului Război Mondial și continuă cu crimele, torturile și deportările comise după ce URSS a cotropit Bucovina de Nord și Basarabia, în vara anului 1940.

După o jumătate de an petrecută în ceea ce marxiștii numeau ”paradisul proletarilor”, foarte mulți români din Bucovina ocupată au decis să încerce să treacă noua frontieră dintre Uniunea Sovietică și Regatul României, pentru a se refugia în țara rămasă liberă.

Spre sfârșitul anului 1940, în fiecare zi erau semnalate cazuri ale oamenilor disperați, dispuși să își lase întreg avutul în urmă, doar ca să scape de sub tirania comunistă. Drept urmare, sovieticii au întărit paza frontierei.

În seara zilei de 6 februarie, câteva sute de oameni din împrejurimile Herței s-au adunat într-o vâlcea împădurită din apropierea graniței. Viscolea puternic, iar ninsoarea puternică limita vizibilitatea la doar câțiva metri. Bucovinenii au început să se furișeze spre sud. Mersul lor era întrerupt de patrulele sovietice care supravegheau granița. Drumul fugarilor trecea peste Prutul înghețat. După miezul nopții, unul dintre fugari s-a împiedicat de o sârmă. Oamenii au crezut că au ajuns în România și au început să strige Ura. Însă ei se înșelaseră. Sovieticii, alertați de strigătele de bucurie, au deschis focul asupra fugarilor. Aproximativ 600 de oameni au fost secerați de mitraliere.

57 de români au reușit să se refugieze în Regatul României și au relatat tragedia. Alți 44 de fugari au fost prinși de trupele sovietice. 12 dintre ei au fost condamnați la moarte. Ceillați au fost condamnați la diferite pedepse cu închisoarea și trimiși în Siberia. Tragedia a rămas cunoscută în istorie sub numele Masacrul de la Lunca. Însă acesta nu a fost decât un episod din drama românilor bucovineni. Mii dintre ei au fost uciși, câteva luni mai târziu, în masacrul de la Fântâna Albă, iar 150.000 de români basarabeni și bucovineni au fost deportați în Siberia până în anul 1941, când România a declarat război URSS pentru a-și recupera teritoriile cotropite de ruși.

mai mult
IstoriePromovate

Zece lucruri pe care oricine ar trebui să le știe despre Ploiești

ploiesti_0

Ploieștiul este unul dintre orașele cele mai subapreciate din Romania, beneficiind de o imagine mai degrabă nefavorabilă în rândul opiniei publice. În toamna anul 2010 m-am decis să schimb acest lucru prin demararea unei campanii de promovare a orașului care s-a materializat la finalul anului 2015 prin înființarea Asociației Iubesc Ploieștii. De-a lungul celor șapte ani în care am promovat orașul prin diferite metode, am alcătuit o listă de zece lucruri pe care oricine ar trebui să le știe despre Ploiești:

  1. În primăvara anului 1857fraţii Mehedinţeanu inaugurează la Ploiești prima rafinărie de petrol din lume. „Fabrica de gaz” a fost construită special pentru a furniza Bucureştiului petrolul lampant necesar iluminatului public.
  2. 13 ani mai tarziu, pe 8 august 1870, elita locală pune în acțiune planul mai multor orașe de a schimba domnitorul străin cu unul român. „Republica de la Ploiești”, la evenimentele căreia a participat și I.L. Caragiale, se încheie după câteva ore, când inițiatorii revoluției ploieștene sunt arestați de soldații sosiți de la București. Capul mișcării antidinastice, avocatul și ziaristul Alexandru Candiano Popescu devine după zece ani de la eveniment adjutantul Regelui Carol I.
  3. În primăvara anului 1877, în timpul războiului ruso-turc, țarul Alexandru al II-lea își stabilește cartierul general la Ploiești, fiind primit cu entuziasm de locuitorii orașului. În afara țarului, la Ploiești sunt găzduiți toţi demnitarii importanţi ai imperiului, în total peste 700 de persoane sosite de la Sankt Petersburg. Astfel, pentru aproximativ trei săptămîni, Ploieștii devin de facto capitala Imperiului Țarist!

TARUL RUSIEI

  1. În 1882, criticul literar Constantin Dobrogeanu Gherea, deschide în incinta Gării de Sud cel mai faimos restaurant dintr-o gară românească. În scurt timp faima restaurantului atinge cote maxime după ce este vizitat și apreciat de regele Carol I și de elita vremii, precum I. L. Caragiale, Alexandru Vlahuţă, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Bogdan Petriceicu Hașdeu sau Titu Maiorescu. Restaurantul a funcționat până în preajma Primului Război Mondial.
  2. Orașul lui „Ce bei?” este denumirea mai puțin cunoscută a Ploieștilor interbelici. La acea vreme, în oraș funcționa o cârciumă la aproximativ 200 de locuitori, astfel că devenise o obișnuință ca ploieștenii să se salute pe stradă cu întrebarea “Ce bei?” în loc de „Bună ziua”. Într-un oraș pestriț, dar în același timp cosmopolit, centru industrial și comercial al României, birtul era locul în care ploieștenii își petreceau timpul liber.

ROMANIA DE ALTADATAcredit foto: România de altadată

  1. La 1 august 1943, aviația americană întreprinde primul atac masiv, de la joasă înălțime, asupra facilităților petroliere ale orașului. Raidul aerian nu și-a atins scopul deoarece nu s-a înregistrat o micşorare a capacităţii globale de producţie și rafinare a petrolului însă a însemnat cea mai mare pierdere înregistrată vreodată de aviația Statelor Unite ale Americii într-o bătălie aeriană. Ploieştiul devine cunoscut drept „Cimitirul bombardierelor”, mai târziu piloții americani numind această zi „Duminica Neagră”.
  2. În martie 1960Hipodromul de Trap din București este mutat într-o singură noapte la Ploiești, din ordinul lui Gheorghe Gheorghiu Dej. Prima cursă hipică este organizată la Ploiești în anul 1961. Recent Hipodromul a trecut printr-un proces de reconstructie, fiind singurul hipodrom din țară care din țară care găzduiește curse de trap și galop.
  3. În 1963muzicianul Paul Constantinescu compune „Simfonia ploieșteană”, astfel că Ploieștiul devine singurul oraş din România care are propria simfonie. Întrebat de ce a compus o simfonie dedicată orașului natal, Paul Constantinescu a răspuns: „Când urbea mea natală mă primeşte cu braţele deschise şi taie viţelul cel gras, cum pot eu să-i răspund? Cu slabele mele puteri, prin ceea îmi este mai la îndemână, prin muzică!”.
  4. 1963 a fost un an bun pentru cultura ploieșteană de vreme ce profesorul Nicolae Simache pune bazele la Ploiești a singurului muzeu din Europa de est dedicat ceasului. Din 1972, Muzeul Ceasului este găzduit in Casa Luca Elefterescu, fiind în prezent cel mai vizitat muzeu al Ploieștiului, cu peste 35.000 de vizitatori anual.

Muzeul Ceasului

  1. În primăvara anului 1969Ploieștiul găzduiește primul festival de jazz din România în incinta Palatul Culturii. Interzis de regimul comunist în anii următori, festivalul a fost reluat în anul 2005 de către o mână de pasionați din oraș. Găzduit în prezent de Filarmonica „Paul Constantinescu”, evenimentul reusește în fiecare an să anime viața culturală a orașului, aducând la Ploiești nume importate din lumea jazz-ului.

Corneliu Eugen Moraru

mai mult
Istorie

Marea foamete din 1946 în România

foame

În anii 1946 și 1947, populația României, și mai cu seamă cea din regiunile Munteniei și Moldovei, s-a confruntat cu situația dramatică a crizei de alimente și a foametei. Acestea au fost determinate de verile extrem de secetoase, dar și de livrările însemnate pentru întreținerea armatei sovietice și pentru îndeplinirea condițiilor Convenției de armistițiu din 12 septembrie 1944, care consfințea ieșirea României din războiul împotriva Națiunilor Unite și continuarea războiului alături de Puterile Aliate împotriva Germaniei.

La 16 ianuarie 1945, s-a semnat, la Moscova, Convenția sovieto-română, ce stabilea cantitățile de mărfuri care trebuie livrate, în fiecare an de executare a prevederilor armistițiului, Uniunii Sovietice, în contul despăgubirilor de război. Până la această dată, dar și în continuare, autoritățile militare sovietice au confiscat sau au rechiziționat foarte mari cantități de alimente, confecții, carburant ș.a., pentru întreținerea trupelor aflate în România sau pe front.

Un prim episod de secetă s-a înregistrat încă din vara anului 1945, fiind afectate regiunile sudice și răsăritene ale României. În vara anului 1946, Muntenia și Moldova sunt bântuite de o mare secetă, cu consecințe dezastruoase asupra recoltei. Lipsa alimentelor a dus la o creștere rapidă a prețurilor. Din vara anului 1946, au început să fie raportate și primele cazuri de moarte prin înfometare, în special în rândul copiilor.
La 7 august 1946, generalul Constantin Sănătescu (care a prezidat două guverne, între 23 august — 4 noiembrie 1944, respectiv între 4 noiembrie — 2 decembrie 1944) nota, în ”Jurnalul” său: ”Lucrările Conferinței de la Paris merg încet (…). În țară iar secetă, care a compromis recolta de porumb și fânețele (…) Scumpetea crește, a ajuns o varză să se plătească cu 5.000 lei”.

La 10 august 1946, Consiliul de Miniștri hotărăște crearea Comisiei interministeriale de comandament unic, cu scopul de a elabora norme și măsuri pentru colectarea de cereale, transportul și distribuirea acestora, salvarea vitelor și aprovizionarea cu furaje, importul de cereale și organizarea pe scară largă a asistenței oficiale a populației regiunilor lovite de secetă. Aceasta a fost prima fază în instituirea cotelor obligatorii de cereale și alte produse agricole, conform volumului ”Istoria României în date”

La 31 august 1946, a fost creat Comitetul guvernamental pentru ajutorarea regiunilor afectate de secetă (C.A.R.S.), menit să acorde asistență populației înfometate, copiilor sinistrați și pentru asigurarea viitoarei recolte. C.A.R.S. s-a ocupat astfel, îndeosebi, de copiii din zona Moldovei lăsați în grija statului sau rămași orfani ca urmare a situației grele. Printre măsurile luate de C.A.R.S. s-a numărat și deschiderea de cantine în numeroase localități, în special în mediul rural.

Seceta prelungită a cuprins zone tot mai întinse, compromițând recoltele. În cel mult șapte zile, anunță ”Scânteia” în numărul său din 1 septembrie 1946, fiecare județ va primi 40-50 de vagoane de grâu. La 2 septembrie 1946, Traian Săvulescu, inspectorul general al comisiei interministeriale de luptă împotriva acestui fenomen, declara că seceta cuprinde pentru al doilea an 16 județe ale țării, conform volumului ”Instaurarea totalitarismului comunist în România”

O decizie a Ministerului Economiei Naționale din 16 decembrie 1946 prevede raționalizarea consumului de pâine (rație zilnică: 250 g, muncitorii industriali urmând a primi suplimente: 625 g pentru mineri și 375 g pentru cei ce efectuează munci grele) și mălai.

Generalul Constantin Sănătescu nota, în ”Jurnalul” său, în ianuarie 1947: ”Începem acest an sub auspicii foarte triste. Seceta, neprevederea guvernului, prevalările rușilor în contul armistițiului și consumul armatelor ruse de ocupație au adus foametea în țară. În special în Moldova se semnalează zilnic oameni ce mor de foame. Foametea nu s-a mai cunoscut sub această formă în România. (…) Alimentele se găsesc greu și la prețuri mari. Pâine de-abia mai căpătăm o dată pe săptămână, în celelalte zile doar mălai și câteodată nimic. A venit și frig mare. A fost raționalizat combustibilul, încât în case avem mai mult frig decât cald; zăpada mare căzută a întrerupt și circulația trenurilor și circulația pe șosele. Trece câte o săptămână fără să primim lapte.”

Mai spicuim din ”Jurnalul” generalului Sănătescu: ”Luni, 10 februarie 1947 — (…) Primesc de la Craiova de la fratele meu o scrisoare alarmantă asupra situației alimentare, iar de la comandantul Corpului 7 teritorial un raport prin care-mi face cunoscut că nu mai are cu ce hrăni oamenii și animalele; soldații au început a dezerta în masă din cauza frigului și foamei”; ”15 februarie 1947 — G-al Crețulescu, comandantul Corpului de Grăniceri, a fost în inspecție în Moldova de nord și mi-a raportat mizeria din cauza foamei; zilnic mor acolo oameni de foame.”; ”20 februarie 1947 — Americanii, din spirit umanitar, au hotărât trimiterea de ajutoare pentru regiunile înfometate (….)”; ”28 martie 1947 — (…) Alimentele lipsesc și rar mai căpătăm pâine; cu ceva cartofi, orez sau macaroane simt veșnic că nu sunt sătul. Se găsește carne de miel la prețul de 80.000 lei, însă nu pot să cumpăr, deși solda mi-a fost ridicată de două ori și jumătate (…)”

În lipsa ajutoarelor, din iarna 1946/1947 mulțimi de oameni din regiunile afectate de secetă și foamete s-au deplasat cu trenurile (”trenurile foamei”), într-un adevărat ”exod”, spre județele din Oltenia și din vestul țării, unde se mai găseau cereale (județe ”excedentare”).
La 5 iunie 1947, a fost dată ”Legea pentru reglementarea circulației bunurilor agricole”, prin care se declară nule înstrăinările de terenuri agricole făcute în perioada de secetă de la 1 august 1946 până la 23 iunie 1947.

Tot în luna iunie 1947, o delegație a guvernului, în frunte cu Gh. Gheorghiu-Dej, ministrul Industriei și Comerțului, și Traian Săvulescu, ministrul Agriculturii și Domeniilor, a plecat la Moscova, în vederea negocierii unui import de cereale. Ca urmare a negocierilor, în aceeași lună guvernul român a achiziționat din URSS 6.000 de vagoane de grâu și 2.000 de vagoane de orz.

”Au apărut bancnote de 5 milioane de lei și guvernul susține că nu suntem în inflație. Noroc că a mai plouat în timpul din urmă și o parte din recoltă s-a îndreptat; dacă nu vom avea grâu suficient, cel puțin poate vom avea noroc să avem porumb, zarzavaturi și nutreț pentru vite (…)”, nota, la 15 iulie 1947, în ”Jurnalul” său, generalul Sănătescu.

La 8 august 1947, este publicat Jurnalul Consiliului de Miniștri privind raționalizarea consumului de pâine și mălai, iar ulterior sistemul de rații s-a extins și asupra altor principale produse alimentare și industriale, cantitățile fiind stabilite, în principal, în raport cu greutatea muncii fiecărei categorii de cetățeni. La 1 septembrie 1947, apare Legea privind raționalizarea consumului produselor alimentare și industriale de primă necesitate.

România a primit în acea perioadă ajutoare umanitare internaționale, constând în hrană și în îmbrăcăminte, din partea unor societăți de Cruce Roșie și a altor organizații umanitare.

Sursa: http://www.poatenustiai.ro/marea-foamete-din-1946-imagini-colpesitoare-cu-romania-in-plina-seceta/

mai mult
Istorie

VLAHII SAGUDAŢI

pakurar-1

Ciobanul de faţă („Pakurar” în gravură) are o mantie-glugă pentru privitorul de azi stranie, în realitate însă un obiect-emblemă care a însoţit poporul român de-a lungul mileniilor sale. Gravura e din anul 1729, dar, cum vom vedea imediat, exact cu o mie de ani în urmă, după anul 700, gluga e prezentă în viaţa românilor, ba îi chiar caracterizează, aceştia fiind menţionaţi ca „purtători de glugi”. „N-au purtat gluga şi opinca lor cei dintâi voievozi ai Carpaţilor?”, se întreba cu mândrie Vlahuţă.
Un termen generalizat pe întreg spaţiul românesc, acela de căciulă, în Ţara Haţegului desemnează altceva decât o face în restul ţării. Cuvântul e dacic. La început el denumea o mantie care, susţinută pe după gât cu o baieră, atârna peste şoldul stâng. La capătul de jos se termina cu un model, o bandă ţesută transversal, şi nişte ciucuri. La celălalt capăt, răsfrânt în interior, se încheia cu o glugă, aceasta având dublul rol, de traistă pentru merinde sau, pe vreme rea, de acoperitoare a capului. Sadoveanu, atribuindu-i-o unui tânăr cioban din Munţii Bistriţei, o descrie astfel: „În stânga îi atârna, trecută pe după umărul drept, gluga de aba albă – raniţă şi în acelaşi timp apărare de vreme rea.” În Ţara Haţegului, până după mijlocul secolului XX, căciula, din lână neapărat albă, ţesută în război, se purta atât de bărbaţi cât şi de femei. Autorul acestor rânduri a purtat-o el însuşi în îndepărtata sa copilărie, acesta fiind unul din motivele sale de mândrie, pentru că ea, căciula, comprimând mileniile, l-a făcut contemporan cu strămoşii săi.

Daci cu căciula pe Columnă. Exact la fel îi găsim peste aproape 2,000 de ani.

Într’o foarte mult comentată notiţă de la mânăstirea Castamonitu şi care se referă la perioada iconoclastă (secolele VIII-IX) se spune că „neamurile din ţinuturile de lângă Dunăre”, după ce au cucerit Bulgaria şi Macedonia, au pătruns până la Sfântul Munte. Aceste neamuri erau numite „vlahorinhini şi sagudaţi”. Numele de „sagudaţi” a fost pus în legătură cu latinul sagum = „manta de lână, glugă” , „sagudaţii” fiind deci purtătorii de glugi, de „căciuli dacice”.

Obiectul apare foarte clar reprezentat pe Columna lui Traian. Romulus Vuia, studiind portul popular din Ţara Haţegului, încă l-a mai regăsit în primele decenii ale secolului trecut. Şi Denis Galloway, un britanic născut la Cardiff dar care a călătorit prin aceste părţi şi a făcut sute de fotografii cu ţărani localnici, a observat prezenţa „căciulii” atât pe Columna lui Traian cât şi la şoldul sătenilor între care poposise. El a aşezat nişte ţărani haţegani în poziţia în care o delegaţie de daci apare pe Columnă şi i-a fotografiat, demonstrând o uluitoare identitate. Până şi ciucurii „căciulilor” se regăsesc în ambele imagini.


Țărani români  din Lunca Cernii, Ţara Haţegului, în prima parte a sec. XX. Căciula dacică e neschimbată.

Obiectul acesta s’a numit la daci şi se numeşte încă în Ţara Haţegului căciulă. În restul ţării unde el a dispărut, dar unde până nu de mult fusese pentru că îl întâlnim în prima parte a secolului XX în Oltenia, în Argeş, în Vrancea, în Munţii Bistriţei semnalat de Sadoveanu, ca şi în tablourile lui Grigorescu, şi-a transferat numele obişnuitei căciuli de blană. Expresia „după ce-a trecut ploaia prin căciulă”, însemnând o acţiune devenită inutilă pentru că e prea tardivă, se referă la acea căciulă, numită astfel de daci şi de ţăranii din Ţara Haţegului până azi, ţesută, prin care ploaia poate trece, şi nu la cuşma de blană, impermeabilă.

Miron Scorobete

mai mult
Istorie

Cine a construit Podul lui Apolodor?

pod-drobeta-770×380-770×380

Prima cauză anti-românească – implicit anti-dacică şi antinațională e teoria „Noi nu suntem urmaşii Romei” din cartea cu același nume a unui medic stomatolog, șarlatan de profesie, apărând interese străine. Precum în teoriile roesleriene, în viziunea sa și a dacopaților strânși în jurul său, romanizarea nu s-a întâmplat – invocând trei cauze: durata scurtă de ocupație, teritoriul extins şi anterioritatea (superioară a) dacilor în toate aspectele civilizației, de la limbă la grad de dezvoltare.

Din categoria probelor anteriorității (materiale) superioare a dacilor, lucru ce ar fi făcut imposibilă romanizarea, cea mai spectaculoasă e aceea a Podului lui Apolodor, construit de „inginerii daci” ai lui Burebista. Ideea a prins incredibil, în pofida dovezilor contrarii.
(În ciuda evidențelor copleșitoare, articolul nostru trecut a fost luat în derâdere. Ei bine, îl ranforsăm cu raționamente ce nu mai pot fi combătute de nimeni cu capul pe umeri.)
Argumentele autorului dacopat, în fond anti-dac și implict anti-român, sunt perioada scurtă de construcție, faptul că dacii nu ar fi permis acest lucru sau că podul nu apare pe Columnă. Toate sunt false. Podul apare atât în faza de construcție (scena 33), cât și la inaugurare – vezi poza de fond a articolului.
Mai adăugăm:

– fiind una din minunile lumii antice, conform lui Plinius cel Bătrân (el atribuie construcția romanilor), dacă ar fi fost construit cu ca. 160-170 de ani mai devreme, sub Burebista, este imposibil ca podul să nu fi fost menționat în vreun izvor istoric până la sursele ce îl atribuie romanilor; prima dată când apare astfel menționat e ca. 2,000 de ani mai târziu, în cartea sus-numită a stomatologului de la New York.

– la pod au lucrat o legiune (VII Claudia, ce avea experiență în construcții, săpând drumul din Clisura Dunării) şi 5 cohorte romane localizate toate în Moesia Superior, adică cel puțin 7-8,000 de oameni, ce explică viteza de construcție – podul a fost început în 102 și terminat în 105).
Pe cărămizile din picioarele Podului sunt ștanțate numele acestei legiuni și acestor cohorte, iar nu numele vreunei garnizoane dacice.

– nu există nici o construcție pe bază de mortar în Dacia până în epoca lui Decebal, iar acelea puține și reduse în dimensiuni (cisterne de apă, tot de inspirație romană, de la inginerii trimiși de Domițian ca urmare acordului de pace din 89).

– Last but not least, până în secolul IV circula cartea lui Apolodor (pierdută ulterior) în care arhitectul sirian descrie Podul și construcția lui (autorul Columnei, al Podului și al Forului Traian a fost unul din marii arhitecți ai antichității – în nici un caz un impostor precum autorul „dacopat”).

Vasile Dolean


Romanii trec Dunărea pe pod de vase în primul război, nu apare nici un picior al Podului, cum e ulterior in faza de construcție 

mai mult
Istorie

NU S-A FĂCUT DREPTATE NICIODATĂ! CRIMELE HORTHYȘTILOR DE LA SUCUTARD

wass-albert

Victimele barbariilor ungurilor în 1940, în teritoriile ocupate de regimul horthyst,  nu și-au găsit nici astăzi dreptatea. Sufletele  morților din N-V Ardealului  încă bântuie, pentru că trupurile lor nu au fost îngropate creștinește.  Au rămas aruncate în gropi comune, păzite la acea vreme de jandarmii cu pene de cocoș, care nu i-au lăsat pe români să se apropie pentru a  ridica corpurile neînsuflețite.

Însă, criminalii au trăit liber, în pace și au murit de bătrînețe, fără nici un pic de mustrare de conștiință. În acest articol o să prezentăm cazul unui ”mare erou” al neamului unguresc, slăvit și astăzi prin statui și manifestări oficiale, care se face vinovat de uciderea în mod bestial, a zeci de români în localități din județul Cluj. Este vorba despre scriitorul-grof, Albert Wass  care a pus la cale, împreună cu armata de ocupație, uciderea unor întregi familii de români și evrei  în localitatea Sucutard( județul Cluj), în luna septembrie 1940. În urma deciziei Tribunalului Poporului din 1946, Wass a fost condamnat la moarte, în contumanie, el fugind din țară odată cu trupele ungare, în urma eliberării Transilvaniei de Armata Română. În aceeași sentință, este condamnat la moarte și tatăl acestuia, Wass Endre.

Locul crimelor: Sucutard

Ororile s-au petrecut undeva la granița Ardealului frânt( pe teritoriul actualului județ Cluj),  prin Diktatul de la Viena, când, în mod arbitrar, N-V Transilvaniei a fost dezlipit din trupul țării. Localitatea Sucutard este situată la 25 de km de Gherla, unde, atunci, își avea domeniul contele Albert Wass, care, după cum se arată în decizia Tribunalului Poporului, ” purta ură neîmpăcată românilor cari primiseră de la statul român, prin reformă agrară, o bună parte din moșia sa”.

Un scriitor maghiar din Transilvania, Benamy  Sandor, în cartea sa memorialistică, ”Am trăit în secolul 20”, apărută la Budapesta, în 1966, îl caracteriza astfel pe groful Wass: ”Fiu de aristocrat, slăbănog, pirpiliu, mustăcios, avea permanent în jurul gurii un zâmbet ironic, deși nu era arogant. Era iubitor de natură, mare vânător. Cu toate acestea, cei care au muncit pentru el îl interesau doar ca material literar, altfel,  din parte-i,  puteau să se întoarcă și cu susul în jos. Necazurile propriilor copii, boala soției – dacă, de exemplu, își plănuise o vânătoare- nu-l tulbura. N-are inimă, spunea despre el și medicul de casă. E întâmplător oare că se împăca bine cu nyilașii (n.r. extremiștii unguri din regimul Horthy) și că a șters-o din țară pe șlepul lor?”

Ura șovină a lui grofului Wass

”Mânat de această ură șovină, contele Wass Albert intervine prin locotenentul Pakucs, comandantul militar al comunei să fie arestat fostul primar român Petru Mărginean, în care acuzatul Wass vedea pe principalul vinovat în aplicarea legii agrare, arestând cu el și pe fata sa adoptivă, Marioara Mureșan, pe atunci elevă la școala normală. La intervenția sa sunt arestați locuitorii români Iosig Moldovan și Ioan Câț, cari prin 1938 au avut îndrăzneala de a porni un proces penal împotriva contelui Wass Albert pentru leziuni corporale. O dată cu ei a fost arestat și comerciatul Rosenberg, pe motiv că ar face speculă și pe cumnatele sale Mihaly Estera și Rozalia, bănuite de contele Vass pentru activitate comunistă și denunțătoare la autoritățile românești pentru activitate iredentistă”, scriu istoricii Gheorghe Bodea, Vasile Suciu și Ilie Pușcaș, în cartea ”Administrația horthystă în Nord-Vestul Ardealului”.

De asemenea, în concluziile procurorilor care au instrumentat cazul acestor crime se arată că ”arestații Petru Moldovan, Mioara Mureșan și  Rosenberg Iacob, după interogatoriul luat de plutonierul Polgar care i-a bătut pe bărbați cu cruzime, au fost eliberați. Au fost însă menținuți în arest cei doi săteni Moldovan Iosif și Câț Ioan, precum și surorile Mihaly, ultimele fiind duse la castelul contelui Wass pentru a fi recunoscute.

Împușcați și aruncați în groapa comună

În ziua de duminică, 22 septembrie 1944, pe când lumea ieșea de la biserică, cei patru arestați au fost duși sub pază militară până în comuna Țaga, unde a doua zi dimineața au fost împușcați și aruncați în groapa comună. Rolul și vinovăția acuzațiilor Wass Endre, Wass Albert,  lct. Pakucs și plutonier major Polgar este precis arătat de martorii Rosenberg Iacob,Petru Mărginean, Marioara Mureșan, Susana Moldovan și alții special indicați în dosarul cauzei”.

În rechizitoriul din sentința dată de judecători, apar și declarațiile unor martori oculari la acele orori:

”Subsemnata Ibuzan Rozalia, născută la 17 aprilie 1929, în comuna Geaca, satu Sucutard, fiica lui Grigore și Veronica, cu domiciliul în Geaca, satul Sucutard, județul Cluj, pensionară CAP, declar următoarele: În anul 1940 locuiam în comuna Geaca, satul Ghiriș, împreună cu părinții mei și cei 6 frați ai mei. În noaptea de 19 spre 20 septembrie 1940,ora 1.30 a trecut pe lângă casa mea o patrulă de grăniceri unguri în mod pașnic.

După această patrulă, a venit o patrulă mai mare de grăniceri. Dintre ei, trei s-au rupt din coloană și au intrat în casa noastră, pe întuneric, spărgând ușa la intrare. În același timp, unii militari, pentru a ne teroriza cu frica, au început să tragă focuri de armă pe la ferestrele noastre. La intrarea în casă, grănicerii horthyști aveau lanternele în mînă, întrebau în limba maghiară: Unde țineți ascunși ostași români? Mama, care cunoștea limba maghiară, a răspuns că la noi în casă nu sunt ostași români și nu au fost niciodată și a încercat să aprindă lampa cu petrol. Unul dintre miltarii unguri a lovit cu patul armei lampa din cui, care a căzut la pământ și s-a spart.

Sever, omorât în bătaie

Un altul l-a prins pe fratele meu Sever care stătea în pat, înfricoșat. Pe acest frate l-au tras jos din pat, de păr și urechi și au început să-l lovească cu patul armei peste cap și corp. Când a primit o lovitură mai puternică în piept i s-a rupt ceva, pentru că a sumat mai tare. Un alt frate al meu, mai mic, cu numele de Mihăilă a reușit , protejat de întuneric să se ascundă sub patul în care dormise. Acesta a scăpat mai ușor, primind numai două lovituri cu patul armei peste cap și s-a ascuns sub pat, stând acolo până la plecarea teroriștilor.

Apoi a început bătaia cu patul armei, cu pumnii și cu bocancii la toată familia. Dintre toți din familie, a murit a doua zi, din cauza bătăilor și torturilor la care am fost supuși, fratele meu Sever, tână în vârstă de 18 ani. I-au rupt coastele, i-au zdrobit plămânii, ceea ce i-au provocat moartea. Am încercat să-l ducem la spital, însă era prea târziu. Iacătă, așa ne-au torturat și bătut pe toată familia grănicerii horthyști, care abia sosiseră în comuna noastră la începtul lunii septembrie 1940.

Toată familia, în suferință, toată viața

Din cauza loviturilor și a împunsăturilor de baionetă, am suferit și eu foarte mult. Toată viața am trăit suferindă, ca și ceilalți frați ai mei. A doua zi după ce am fost schingiuiți în propria casă, a venit la noi unul dintre grăniceri călăi și ne-a întrebat batjocoritor că dacă i-am vedea  pe acei grăniceri unguri care ne-au bătut i schingiuit, i-am recunoaște? La care întrebare, mama a răspuns în limba maghiară: „Cum să nu-i cunoaștem, pentru că unul dintre ei ești chiat dumneata! Pentru că te cunosc foarte bine, deși era noapte. După care grănicerul horthyst a spus că dacă ne vom plânge la cineva de faptul că fratele meu a murit în urma bătăilor primite de la grănicerii unguri, toți din familie vom fi omorâți.

Așa că nu am mai reclamat la nimenea. De fapt, nici nu ne asculta, chiar dacă îndrăzneam să reclamăm și să ne plângem autorităților hortyste. Tot în acea noapte au mai fost bătuți și consătenii și vecinii niștri din Sucutard: Deac Ioan, tată a 2 copii, Bota Dănilă, tată a 4 copii, Bota Teodor, tată a 2 copii, Gorgan Gheorghe, tată a 5 copii, Mărginean Maxim, tată a 6 copii, Mureșan Ioan, tată a 2 copii, Bota Gheorghe, tată a 7 copii, Bota Ghoerghe, tată a două fete și alții”.

Împușcați, la rând

O altă declarație a unui martor ocular, prezentă în dosarul crimelor de la Sucutard: ”Mă numesc Iuliana Moldovan ( căsătorită Ibuzan), fiica lui Iosif și Susana,născută pe 18 februarie 1924 în comuna Geaca, satul Sucutard. Vă relatez următoarele în legătură cu asasinatele comise de armata și civilii unguri în luna septembrie 1040 în comuna Sucutard. La noi în comună bandele horthyste au ucis cu focuri de armă și lovituri cu armele și baionetele civile la data de 20 septembrie 1940: 1. Iosif Moldovan, tatăl meu, în urma căruia am rămas 2 copii orfani, împușcat, 2. Ioan Câț, în urma căruia au rămas 6 copii orfani, 3. Tânară evreică Mihaly Estera, nepoata comerciantului Rosenberg, împușcată la 19 ani, 4. Tânăra evreică Mihaly Rozalia, împușcată la cei 17 ani neîmpliniți, 5. Tânărul Sever Ibuzan,ucis prin patul armei și cu o baionetă de către militari hortyști.

Tatăl meu, Iosif Moldovan, român de naționalitate, s-a căsătorit cu mama, Kiss Zsuzsana, fiica lui Marton și Maria, de naționalitate maghiară și din dragostea lor curată am rezultat doi frați: eu și fratele meu Aurel Moldovan. Tată meu a fost un țăran sărac, posedând doar 3 iugăre de pământ primit prin reforma din anul 1923 și a lucrat mult pământ ăn paret, la groful Vass Endre din Sucutard, până în anul 1940, când a fost împușcat.

Omorâți, la îndemnul bătrânului Wass

În comuna Sucutard, trupele horthyste au intrat în ziua de 8 septembrie 1940. Cum au intrat în sat, armata maghiară a și fost îndemnată de groful  Wass Endre( bătrânul Wass) să aresteze și să maltrateze populația românească, adunându-i la școală pe români și românce unde erau maltratați și schingiuniți în mod barbar, fără nicio vină. Jandarmii cu pană de cocoș și armata au băgat spaimă în întreg satul Sucutard. În noaptea de 20/21 septembrie 1940, pe la ora 2.30, au venit la locuința noastră și l-au arestat pe tatăl meu, Iosif Moldovan, doi jandarmi cu pană de cocoș. Tata i-a rugat ca să-l lase în  mijlocul familiei, pentru că este om sărac, are 2 copii și soția lui este de naționalitate maghiară. La aceste rugăminți, unul dintre jandarmi l-a lovit cu patul puștii de i-au rupt 4 dinți din față. L-a năpădit sângele pe nas și pe gură. A intervenit mama mea, cu cele mai umile rugăminți, pentru a-l lăsa pe tata acasă și să nu-l aresteze pentru că nu a greșit  nimănui cu nimic, că este om bun și dacă este român, tot timpul a respectat-o și a stimat-o ca unguroaică. Cu lacrimi în ochi, mama s-a așezat în genunchi în fața celor doi jandarmi unguri și i-a rugat în limba maghiară să aibe milă de familia ei. Că în Sucutard, românii și maghiarii au trăit întotdeauna în bună înțelegere și prietenie.

Cățeaua spurcată cu sânge de valah împuțit

Jardarmii cu pană de cocoș s-au năpustit cu paturile armelor asupra mamei mele, lovind-o puternic, de 4 ori peste piept și cap, înjurând-o de Dumnezei și spunându-i că este o cățea care și-a spurcat sângele, căsătorindu-se cu un valah împuțit și iarăși au început să o lovească cu baioneta și patul armelor. Așa că tata a fost răpit din sânul familiei și dus la școala de jandarmii unguri, unde mai erau peste 15 persoane arestate. Dintre cei arestați, mulți au reușit să fugă din arestul improvizat și au trecut în România.

Călăii horthyști la îndemnul  grofului Wass Albert, au dus în ziua de 24 septembrie pe tatăl meu, om de 41 de ani, pe Ioan Câț, de 37 de ani, pe tânăra evreică Mihaly Estera, în vârstă de 19 ani și pe sora ei Rozalia de 17 ani, pentru că pe Sever Ibuzan, de 18 ani, l-au bătut așa de rău în momentul arestării încât a decedat. Pe ceilalți români și cele două fete evreice i-au dus în lanțuri și sub arest de la școala din Sucutard la pichetul de grăniceri unguri din Sucutard, chiar pe maul lacul numit Țaga Mică, din comuna Țaga. În acel loc i-au obligat pe cei arestați să-și sape singuri groapa comună înainte de execuție. Pe la ora 10, în ziua de 24 septembrie,  groapa era gata. În fața gropii comune, călăii au așezat în linie, pe marginea gropii, tot un român și o evreică și au descărcat armele în pieptul arestaților. Ioan Câț a fost lovit de glonte în piept, însă nu a murit imediat, a mai avut putere să mai încerce să-și salveze viața. A sărit în lacul care era la un pas și a încercat să se ascundă în nămol și trestie. Însă unul dintre soldați a sărit după el în apă, l-a prins de păr și de picioare și l-a scos pe marginea gropii, apoi și-au descărcat din nou armele în pieptul lui.

După execuția lui tata și a celorlalți oameni am încercat să-l dezgropăm și să-l îngropăm în cimitirul satului, însă nu am putut din cauză că timp de 8 luni de zile, din ordinul grofului Wass Endre, câte doi jandarmi făceau zi și noapte de pază la groapa comună.

Înmormântați după eliberare

Prin anul 1946 totuși acești oameni asasinați au fost dezgropați și duși: fetele de evrei în cimitul evreiesc, iar românii în cimitirul românesc. Fratele mamei mele, Kiss Pista din comuna Țaga, județul Cluj, mi-a spus că pe unul dintre călăii militari l-a cunoscut încă cu mulți ani înainte de data comiterii asasinatelor, spunându-ne că este din apropiere și că îi este silă să-i pomenească numele, pentru că i-au împușcat pe cel mai bun și mai cinstit cumnat, adică pe tatăl meu”.

În rechizitoriul procurorilor se mai arată că ”în comuna Sucutard urmau să mai fie împușcați mai mulți români, însă aceștia au reușit să fugă în pădure sau în România. Între cei care urmau să fie împușcați amintesc pe Vasile Bucur și soția sa Cristina Pop, familie cu 8 copii, Elena Bucur, mamă a 8 copii, Paulina Pogăcean și Petre Mărginean și mulți ani.

În noaptea de 24/25 septembrie 1940, pe la 1.30, la locuința săteanului Simion Băgăcean din comuna lacu s-a prezentat un grup de 3 grăniceri unguri cu scopul de a-i împușca. Despre acest lucru a aflat și un soldat ungur de la pichetul de grăniceri din Lacu, Marton Ferencs, om de 22 de ani. A fugit cu sufletul  la gură la vecinul și fostul său coleg de școală, cu care copilărise și i-a spus atuncea să fugă în România, pentru că s-a pus la cale uciderea lui și a soției sale. În timp ce ieșea din casă Marton Ferencs au și sosit 4 soldații unguri. În momentul în care au ajuns la poartă, Simion Băgăcean și soția lui au sărit pe fereastră, în grădină. Apoi s-au pierdut în noapte”.

In cartea citată mai sus se mai spune că ”o altă relatare a evenimentelor este prezentată de Ioan Brehar, fiul lui Alexandru și Varvara, născut în 1931 în Mintiul Gherlii, județul Cluj, cu domiciliul în Sucutard. La 22 noiembrie 1985 era secretar la Consiliul Popular al comunei Țaga: ”Tata socru, Ioan Câț a avut 4 copii. Era de profesie agricultor, a avut 4 clase și era sărac. În noaptea de 20/21 septembrie 1940, pe la ora 2, jandarmii maghiari l-au ridicat din locuința sa pe tata socru, din dispoziția grofului Wass Endre. Tata, la venirea jandarmilor, s-a urcat în podul casei, însă călăii l-au căutat peste tot, l-au arestat și dus între baionete la școala din Sucutard. La școala l-au ținut în arest 4 zile și 4 nopți, fără apă și fără mâncare, pe țăranul Iosif Moldovan, pe tata socru și două evreice”.

Condamnați la moarte, în contumacie

În urma procesului de la Cluj-Napoca care a avut loc în mai 1946, Wass Albert și tatăl său, Wass Endre au fost condamnați la moarte, în contumacie. Ei au fost făcuți vinovați de crimele în rândul românilor din Sucutard și din Mureșenii de Câmpie. Urmașii acestora au vrut să le reabiliteze imaginea, după revoluția din 1989, dar în 2008, Curtea de Apel de la Cluj a respins cererea acestora. Criminalul Wass Albert a murit în 1998, în SUA, fără să plătească pentru câtă durere a produs în zeci de familii de români.

Cu toate acestea, maghiarii din Transilvania și din Ungaria îl consideră pe Wass Albert un erou al poporului lor. Statuile lui tronează  și astăzi prin comunele cu populație majoritar ungurească din România, dar și prin localitățile din țara vecină.

www.ancheteonline.ro

mai mult
1 2 3 10
Page 1 of 10