close

Istorie

Istorie

Memoriul lui Mihai Viteazul către marele duce al Toscanei, în care își descrie faptele (1601)

300px-Mihai_Viteazul

Acum 416 ani (1601), Mihai Viteazul dicta memoriul către marele duce al Toscanei, Fernando I de Medici, păstrat numai în traducere italiană, considerat prima autobiografie din literatura română.

Mihai Viteazul catre ducele Toscanei 1Mihai Viteazul catre ducele Toscanei 2„[…] Acuma, în mod limpede, oricine poate vedea câtă muncă și osteneală am îndurat șapte ani de-a rândul și câtă slujbă am făcut creștinătății, căci am dobândit de la turci 100 de tunuri și că până la urmă din cele trei țări, adică din Țara Românească, Ardeal și Moldova, am scos și am făcut gata de slujba Măriei Sale Împăratului 200 de mii de oameni de luptă, pedeștri sau călări, cu care eram totdeauna gata să slujesc Măriei Sale. Iar acuma am ajuns la acest capăt, pierzând toate lucrurile pe care le câștigasem din tinerețea mea până la bătrânețe, și țări, și bogății, și soție, și copii; și dacă aș fi pierdut tot din pricina vrăjmașilor, sau dacă mi-ar fi fost luate de vrăjmaș, nu m-ar durea atâta cât mă doare, fiindcă au fost făptuite de aceia de la care nădăjduiam și așteptam ajutor și reazim; Dumnezeu le vede. În vremea aceasta se poate vedea că n-am cruțat nici cheltuieli, nici osteneală, nici sânge, nici viața mea, ci am purtat războiul așa de multă vreme singur, cu sabia în mână, fără să am nici fortărețe, nici castele, nici orașe, nici cel puțin o casă de piatră unde să mă pot retrage, ci abia una singură pentru locuință. Și fiind din țări așa de îndepărtate și necunoscute, nu am pregetat să mă alătur cu puterile mele și cu cheltuieli uriașe la creștinătate, nefiind cunoscut de nimeni, și nici nu le-am făcut silit de cineva, ci ca să am și eu un loc și un nume în creștinătate am părăsit toate celelalte prietenii ce le aveam.

Astfel, rog toată creștinătatea să-mi stea într-ajutor, căci am pierdut tot, și țări, și bogății, și soție, și copilași, și, în sfârșit, tot ce am avut pe lume.”

I.R.

mai mult
Istorie

Matrița de bronz de la Sarmizegetusa Regia

matrita-deva

Interesantă și enigmatică, unică – cel puțin până în prezent – în acest spațiu, matrița de bronz descoperită întâmplător în 2013 printre ruinele regatului dac, la Sarmizegetusa Regia, a suscitat în ultimii ani diverse patimi, conflicte și dispute mai mult sau mai puțin istorice.

Lăsând la o parte poveștile deja țesute în jurul ei, matrița de bronz este una dintre cele mai valoroase piese din patrimoniul Muzeului Civilizației Dacice și Romane Deva, ocupând un loc important în cadrul artefactelor descoperite la Grădiștea de Munte (comuna Orăștioara de Sus), din Munții Orăștiei. Ea „este o capodoperă din punct de vedere tehnic și artistic, unicat până în prezent în peisajul antichității europene, iar complexitatea studierii ei a însemnat (re)deschiderea a diferite capitole istorico-arheologice referitoare la sit” .

Apariția ei întâmplătoare a determinat colectivul de cercetare de la Sarmizegetusa Regia (format din specialişti de la Muzeul Civilizației Dacice și Romane Deva, Muzeul de Istorie a Transilvaniei Cluj-Napoca, Universitatea „Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca și Universitatea Tehnică Cluj-Napoca, cărora le-au adăugat sprijin numeroși alți specialiști din țară și străinătate) să întreprindă urgent o serie de cercetări arheologice, concretizate în campaniile din anii 2013 și 2014, coroborate cu numeroase informații interdisciplinare despre respectiva piesă, necesare pentru constituirea unui așa-numit „dosar științific”.

Toate acestea au condus, după doi ani, la organizarea unui dublu eveniment la sediul din palatul Magna Curia al Muzeului Civilizației Dacice și Romane din Deva: vernisarea expoziției Matrița de bronz de la Sarmizegetusa Regia, care ocupă o întreagă sală în economia spațiilor expoziționale ale muzeului, precum și lansarea volumului cu același titlu, conținând rezultatele cercetărilor științifice, coordonat de Gelu A. Florea.

Din punct de vedere tehnic, trebuie reținut în primul rând faptul că matrița „este o piesă masivă din bronz cu opt fețe, dintre care cele două principale au o formă hexagonală regulată și celelalte șase o formă dreptunghiulară. Laturile celor două fețe hexagonale au valori cuprinse între 8,77 cm și 9,35 cm, iar grosimea piesei variază între 4,84 cm și 5,04 cm. Piesa are o greutate de 8,241 kg. Dimensiunile sale sunt mari în comparație cu cele mai multe piese de același fel cunoscute și păstrate în muzee și colecții din întreaga lume”.

Realizată, foarte probabil, prin metoda „cerii pierdute”, se presupune că matrița ar fi aparținut unui bijutier provenind din spațiul mediteranean și stabilit în capitala Regatului Dac, cu speranța că nu vor lipsi din zonă comanditari numeroși, dornici de frumos și, nu în ultimul rând, generoși.

Decorul este realizat în negativ, iar ornamentica denotă o evidentă coerență a motivelor și tematicii: serii de animale, în postură de agresor sau de victimă, scene de luptă cu animalele redate mai ales din profil, sau motive și compoziții care diferă doar prin dimensiunile lor (ne referim aici la masca leonină sau la perechile de animale combatante).

Bestiarul reprezentat pe matriță este extrem de bogat și de divers, dar în același timp intrigă prin faptul că conține și animale care nu se întâlneau în spațiul regatului dac, dar și animale fabuloase. Acestea din urmă sunt grifonii, animale fantastice apărute se pare „în imaginarul oriental încă din mileniul al IV-lea a. Chr.”, redați pe matriță sub forma a două tipuri: grifonul-vultur și grifonul-leu. Dintre animalele „străine” sunt prezente leul, tigrul, leopardul, rinocerul, hipopotamul și elefantul, care se alătură animalelor comune precum ursul, taurul, calul, cerbul sau iepurele.

Realizată și folosită în secolul I d.Chr., cu ilustrații aparținând stilurilor mediteranean și elenistico-roman, dar și unul inspirat de lumea nord-pontică, matrița de bronz de la Sarmizegetusa Regia rămâne momentan unică în spațiul Regatului Dac și nu numai, cercetările ulterioare urmând să detalieze – sau să infirme – anumite ipoteze emise până în prezent.

Daniel I. Iancu

mai mult
Istorie

Cel mai scump ziar din lume este din România

Ziarul_Zimbrulu_si_Vulturulu (1)

La 3 iulie 1850, apărea, de două ori pe săptămiână, la Iași, gazeta politică și literară unionistă „Zimbrul”. A purtat această denumire în perioada 3 iulie 1850 -21 februarie 1852 și, din nou, din 17 ianuarie 1855 până la 10 septembrie 1856.

Între 1 noiembrie 1858 și 30 decembrie 1858 a apărut sub titlul „Zimbrul și Vulturul”. Un abonament anual era în valoare de trei galbeni.

„A fost primul ziar de orientare unionistă cu preocupări literare, care a introdus foiletonul literar în publicistica românească – Foiletonul Zimbrului.”

La 1 octombrie 1855 apărea tot la Iași, ziarul „Steaua Dunării”, sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, iar la 2 ianuarie 1850, cele două ziare fuzionau, dând naștere publicației „Steaua Dunării, Zimbrul și Vulturul”.

Exemplarul din imaginea de mai sus, a fost  primul dintr-un teanc de ziare expediat, la momentul respectiv, la Galați. „Pentru că pachetul respectiv cântărea foarte mult, pe primul ziar s-au aplicat opt timbre din a doua emisiune «Cap de bour», cu legenda «PORTO GAZETEI», pe hârtie azurată, obliterate cu ștampila rotundă IASSY MOLDOVA. Este cea mai celebră francatură compusă, deoarece este formată din cinci mărci în ștaif plus o pereche și un exemplar izolat. Era o marcă specială, destinată exclusiv achitării expedierii unui ziar prin poștă.” (Marcel DănescuFilatelia de la A la Z)

Exemplarul respectiv a ajuns la un librar, colecționar de timbre. Mai târziu, următorii proprietari ai ziarului, au prezentat exemplarul la o expoziție mondială de timbre, organizată la Sofia în anul 1969, câștigând marele premiu.

În anul 2007, după ce ajunsese într-o colecție particulară din Elvetia, a fost achiziționat, în urma unei licitații, cu suma de 830.000 euro, de către Joseph Hackmey, un colecționar din Londra. Devine astfel cel mai scump ziar din lume și intră în cartea recordurilor Guinness World Records în 2008.

„Renumitul ziar s-a întors în România în perioada 20 — 27 iunie 2008 când, la Complexul Romexpo, a fost organizată, pentru prima oară în România, Expoziția Filatelică Mondială EFIRO 2008, cu prilejul sărbătoririi a 150 de ani de la apariția primelor mărci poștale românești, ‘Cap de bour’.”

zimbrulu

Timbrul „Cap de bour”

Prima emisiune de mărci poștale românești intitulată Cap de bour a fost tipărită la 15 iulie 1858 și a intraTimbru_cap_de_bour(3)_1858t în circulație la 22 iulie 1858 la biroul poștal din Iași și la 8 august 1858 la celelalte birouri poștale moldovene, iar la 31 octombrie 1858 a fost retrasă. Emisiunea a fost tipărită la Iași la tipografia Atelia Timbrului, în timpul caimacamiei lui Nicolae Vogoride. (wikipedia)

Timbru cap de bour 1858, valoare: 5 parale

M. C. Diaconu

mai mult
Istorie

Eveniment de excepție la Bistrița: Regal de istorie românească

regal-istorie

Centrul Cultural Municipal „George Coșbuc” Bistrița și Librex Publishing vă invită, joi, 20 iulie, orele 17:00, Palatul Culturii Bistrița, la un eveniment cultural de excepție care are ca subiect istoria României.

Regalul de Istorie Românească va cuprinde lansările a două noi lucrări:
– „Doamne și domnițe, jupânițe și amante ale domnitorilor români”, autor: Cornel Bîrsan,
– „Petru Dimitrie Cercel, gentilomul valah care a fermecat Europa”, autor: Cristian Moșneanu.

și prezentarea cărții „Istorie furată — Întemeierea Țării Românești: Radu Negru Voda, între legendă, mit și adevăr”, autori: Cornel Bîrsan, Cristian Moșneanu, Adrian Anghel.

Amfitrion va fi domnul Prof. Dr. Dorel Cosma.

Invitați speciali:
Prof. Dr. Nick de Teodoreanu
Prof. Dr. Romeo A. Popa
Pr. Prof. Feier Nicolae

Informațiile în premieră și aspectele inedite prezentate în cele trei cărți fac din Regalul de Istorie Românească un eveniment de neratat pentru cei interesați de istorie, de istoria României și de identitatea națională.

A.P.

mai mult
Istorie

Dan Berindei: Istoria Academiei Române (1866-2016)

Alexandru-Ioan-Cuza

Din primii ani de domnie ai lui Alexandru Ioan Cuza, s-⁠a simţit un suflu nou în cultură. Problemele culturale au devenit însă mult mai complexe şi, totodată, clasa politică a vremii a conştientizat locul lor important în procesul de constituire a statului naţional şi modern. În Principatele Unite, cultura ajunsese un bun comun al muntenilor şi moldovenilor. Nu mai aveam de-⁠a face cu două state separate, ci cu un singur stat unit şi lucrul acesta a avut fireşti consecinţe

Academia Română se confundă cu naţiunea română şi istoria ei s-⁠a dezvoltat în cadrul celei a României moderne şi contemporane. În procesul ei de devenire se reflectă cel al ţării înseşi, cu biruinţele şi momentele de înălţare, dar şi cu încercările, suferinţele şi căderile. Sub cupola ei, s-⁠au succedat în timp cărturarii şi marii creatori ai naţiunii, au răsunat cuvinte devenite nemuritoare, s-⁠au afirmat idei scânteietoare, au fost prezenţi şi mulţi învăţaţi şi chiar diriguitori ai lumii. Academia Română este, într-⁠un fel, o nestemată preţioasă, un punct de reper, de constanţă şi stabilitate.
Dan Berindei

Premisele constituirii societăţii academice în cadrul statului modern român

Unirea şi formarea statului naţional au creat multiforme posibilităţi de dezvoltare. Organizarea unei noi vieţi, care se remarca în toate domeniile, nu putea rămâne fără urmări pentru cultură. De altfel, trebuie menţionat că personalităţile culturale, cu rare excepţii, s-⁠au aflat în fruntea luptei pentru desăvârşirea Unirii şi pentru noua organizare a statului. Din primii ani de domnie ai lui Alexandru Ioan Cuza, s-⁠a simţit un suflu nou în cultură. Problemele culturale au devenit însă mult mai complexe şi, totodată, clasa politică a vremii a conştientizat locul lor important în procesul de constituire a statului naţional şi modern. În Principatele Unite, cultura ajunsese un bun comun al muntenilor şi moldovenilor. Nu mai aveam de-⁠a face cu două state separate, ci cu un singur stat unit şi lucrul acesta a avut fireşti consecinţe. În Transilvania, avântul cultural era, de asemenea, mai accentuat, simţindu-⁠se în mod sporit nevoia unei dezvoltări puternice a culturii naţionale şi moderne. Democratizarea vieţii instituţionale, cuprinderea mai largă în ansamblul de procese sociale a unor categorii până atunci ignorate sau minimalizate, au contribuit, totodată, la progresul culturii şi, mai ales, la creşterea ariei ei de acţiune în societate.

În atmosfera vremii, când statul naţional s-⁠a constituit şi apoi s-⁠a desăvârşit instituţional, în animaţia ce fiinţa în domeniul culturii, problemele limbii, prezentate încă din primele decenii ale secolului, nu puteau lipsi. Mai mult ca oricând, se impunea necesitatea unificării şi ordonării limbii. În direcţia aceasta, introducerea alfabetului latin însemnase un pas înainte. În şcolile din Ţara Românească, măsura fusese luată treptat încă din 1853; în schimb, în Moldova se întâmpinaseră în această privinţă greutăţi mai mari. După întemeierea statului naţional, introducerea alfabetului latin a tins să se generalizeze. În corespondenţa ministerelor, alfabetul chirilic şi chiar şi cel de tranziţie au fost înlăturate. Pe de altă parte, la 11/23 iulie 1859, Comisia Centrală a adoptat, pentru protocoalele ei, tiparul cu litere latine. De asemenea, la 10/22 august 1859, „Monitorul oficial al Ţării Româneşti” începea să tipărească decretele cu litere latine. An de an, s-⁠a desăvârşit procesul de trecere de la alfabetul de tranziţie la alfabetul latin în publicaţiile oficiale, ca şi în cărţi, deşi încă prin 1865 se mai tipăreau cu litere chirilice suplimentele din „Monitor” adresate satelor.

Problemele limbii se făceau prezente şi prin numărul mare de dicţionare, care se tipăreau în acei ani. Sunt unele dicţionare cu titluri semnificative, ilustrând tocmai procesul de dezvoltare a limbii şi acest moment de cotitură pe care ea îl trăia. În 1860, V. Popescu şi E. Protopopescu au publicat un Dicţionar de ziceri străbune uzitate în limba română. Tot ei au publicat, peste vreo doi ani, în 1862, un dicţionar intitulat Nou dicţionar portativ de toate zicerile radicale şi streine reintroduse şi introduse în limbă, cuprinzând şi termini identifici şi literari. În acelaşi an, un alt autor, G.M. Antonescu, publica un Dicţionar român. Mic repertor de cunoştinţe generale, coprinzând vorbe streine cu etimologia, termeni tehnici, numiri proprii, noţiuni historice ş.c.l.. De altfel, în ceea ce priveşte dicţionarele, în afara publicaţiilor amintite, s-⁠au tipărit şi altele, atestând legătura ce încerca să se facă între limba română şi limbile apusene şi îndeosebi limba franceză, ale cărei influenţe se resimţeau puternic. De pildă, în anul 1863, a apărut un dicţionar româno-⁠francez, al lui Raoul de Pontbriand, care s-⁠a bucurat de sprijinul statului şi, tot în acelaşi an, Alecsandri (V. Mircesco) publica la Paris lucrarea Grammaire de la langue roumaine.

Constatăm, în această vreme, şi o vie activitate publicistică legată de problemele lingvistice. De exemplu, în 1865, a apărut, în „Aurora română”, chiar şi o noveletă intitulată Despre limba română. Câteva cuvinte semnificative ale lui Gh. Hurmuzaki, rostite în legătură cu o scrisoare a Asociaţiei române de la Arad, merită, de asemenea, a fi reţinute, ele ilustrând importanţa dată de contemporani problemelor de limbă. Iată ce spune Hurmuzaki: „Unitatea poporului în limbă şi literatură e legea supremă… Poporul român respinge toate încercările făcute spre a răsturna, fără necesitate, unitatea limbii”. În 1869, tot Gh. Hurmuzaki scria: „Nu destul că ne-⁠a separat soarta, noi nu voim să recunoaştem că noi înşine, cei ce scriem, rădicăm, de bună voie, în toate zilele, în limba noastră cea comună noi podeţe de despărţire între noi şi între ei”.

Chestiunea limbii apare în aceşti ani, de altfel, ca şi mai înainte, dar poate mai accentuat, ca o problemă care priveşte pe toţi românii, indiferent de hotare. Conlucrarea românilor din diferitele provincii se remarcă mai mult ca oricând. În „Ateneul român”, revista ieşeană din 1860, a fost prezentată, la rubrica Curieriu literariu, lucrarea lui Gavriil Munteanu, directorul gimnaziului român din Braşov, intitulată Gramatica română. Se sublinia, cu acest prilej, ca un lucru pozitiv, adoptarea de către profesorul ardelean a ortografiei Eforiei Şcolilor din Bucureşti. „Astfel – se însemna în revistă – curând se va scrie în acelaşi mod peste Milcov, ca şi la Braşov; iată un pas mare”. Ceva mai târziu, tot în „Ateneul român”, se republica, după „Revista Carpaţilor” din Bucureşti, articolul Ortografia Ardealului, studiu privind „rezultatul comisiunii instituită, în cele de pe urmă luni ale anului din urmă, de guvernul austriac din

Transilvania, pentru stabilirea ortografiei române în Ardeal”. În ceea ce priveşte pe Gavriil Munteanu, acesta a fost unul din colaboratorii „Revistei române” de la Bucureşti, în care i s-⁠a publicat articolul Miliţia română (în 2 părţi) şi, după aceea, articolul Purismul în limba română.

În foile de peste munţi se găsesc, de asemenea, prezente problemele limbii. În „Amicul şcoalei” se publică, de pildă, în 1861, un articol reprodus din „Naţionalul” de la Bucureşti (foaie întemeiată de V. Boerescu) datorat lui I. Circa şi intitulat Observaţiuni generale asupra limbei române şi dizertarea asupra ei. În Transilvania, în general, se constata o activitate mai intensă, mai vie, în jurul problemelor de limbă, dar această activitate era, totuşi, în bună măsură sterilă, fiind orientată în direcţia curentului latinist şi a şcolii etimologice, lucru care paraliza o reală şi sănătoasă dezvoltare a filologiei.

În această nouă perioadă de progres, se remarcă noi elemente în viaţa culturală a statului român. Dacă încă din 1834 dr. Cihac anunţa deschiderea unui curs public de istorie naturală, problema cursurilor libere nu se va pune cu acuitate decât în perioada Unirii. La Bucureşti, ele au fost iniţiate de doi străini, legaţi însă strâns de viaţa şi de cultura poporului român: Ulysse de Marsillac, care a inaugurat, la Sf. Sava, cursuri de literatură franceză (din anii 1855 şi până în 1864), şi Carol Davila, care, tot la Sf. Sava, a ţinut prelegeri cu caracter ştiinţific, între anii 1857 şi 1859. La Iaşi, primele cursuri libere din această perioadă au fost cele inaugurate de Şt. Micle, în primăvara anului 1858, el predând publicului noţiuni de fizică. Mai târziu, în 1859, la cererea lui Dimitrie Miclescu, ministru pe acea vreme, s-⁠a deschis un curs public de contabilitate, de economie politică şi de finanţe, curs pentru ţinerea căruia a fost însărcinat Ion Ionescu (de la Brad) (decret domnesc din 19 septembrie 1859). Cursurile ţinute ori conţinutul lor nu au fost însă pe placul ministrului, iniţiatorul cursului, şi de aceea, în scurtă vreme, Ionescu a fost suspendat din activitate şi înlocuit cu un anume Măndinescu, care n-⁠a putut face faţă cerinţelor unor astfel de prelegeri.

Un element nou în cultura timpului este şi atenţia arătată faţă de muzee. În primăvara anului 1859, generalul Mavros a dăruit statului o colecţie de antichităţi şi monede, punând bazele (după M. Ghica) viitorului Muzeu de Antichităţi. De altfel, în perioada care ne interesează s-⁠au făcut şi unele cercetări arheologice, ele fiind întreprinse mai ales de Bolliac, Odobescu şi de maiorul Papazoglu. Tot în 1859, guvernul piemontez a dăruit o colecţie de animale şi de minerale Muzeului de ştiinţe naturale din Bucureşti (întemeiat, în forme incipiente, câteva decenii mai înainte). În sfârşit, în ultimii ani ai domniei lui Cuza muzeele vor cunoaşte o înflorire deosebită.

Un aspect nou al vieţii culturale îl constituie şi premiile literare, menite să dea un impuls activităţii pe acest tărâm, care au reprezentat o încurajare pentru oamenii de cultură. În 1859, Grigore Brâncoveanu a instituit un premiu de 300 galbeni, care urma să fie dat la doi ani o dată pentru cea mai bună carte „originală românească de interes naţional românesc”, privind domeniile cele mai diferite: istorie, geografie, statistică, industrie, comerţ sau agricultură. Pentru anul 1860, s-⁠a pus la concurs subiectul Tratat despre coloniile romane din Dacia. În Moldova, Adunarea a înscris în bugetul pe 1860 premii pentru cele mai bune lucrări privind „dezvoltarea limbii române”; iar în Ţara Românească s-⁠au prevăzut, în acelaşi an, patru premii de câte 100 galbeni, pentru cei ce vor alcătui „patru cărţi în trebuinţa şcoalelor comunale”. Tot în 1860, Scarlat Rosetti a instituit un premiu „pentru lucrarea unei istorii a românilor”. În anii următori, neîncetat se vor da astfel de încurajări sub formă de premii, ca şi sub forma cumpărărilor masive de cărţi de la autori, în vederea distribuirii lor ca premii şcolare. Dosare din fiecare an, aflate în fondul Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, atestă dezvoltarea acestui aspect al vieţii culturale.

Înflorirea presei periodice, care se remarcă tot în aceşti ani ai Unirii, s-⁠a răsfrânt şi asupra publicaţiilor periodice de natură culturală. Între periodicele ce au apărut în această vreme, merită a fi menţionate următoarele: „Muzeul naţional”, „Amicul familiei”, „Albumul literar”, „Instrucţiunea publică”, „Isis sau Natura”, „Revista Carpaţilor”, „Ateneul român”, „Revista română” etc…

Tot în primii ani ai domniei lui Cuza, s-⁠au organizat societăţi sau grupări ştiinţifico-culturale, care îndeplinesc, pe de o parte, unele funcţii noi, iar, pe de alta, par a prevesti organizarea mai complexă a viitoarei academii. Cea dintâi trebuie menţionată Societatea Ateneului Român, înfiinţată la Iaşi, în toamna anului 1860. La 15/27 septembrie 1860, a apărut, în capitala Moldovei, primul număr din publicaţia „Ateneul român”, care era „redeasă de mai mulţi profesori ai şcoalelor publice din Moldova”. Este semnificativ faptul că motto-⁠ul la precuvântare era următorul: „Literile sunt expresiunea societăţii” (Seneca). Peste câteva numere, noua revistă anunţa că urma să se transforme în „organul unei mari asociaţiuni ştiinţifice literare, al caria nume îl poartă”. Începând cu nr. 7 din 12 noiembrie, revista a apărut ca „organul societăţii literare, artistice, ştiinţifice, cu numele ei”. În acelaşi număr, se anunţa că se aleseseră de către noua societate ca redactori ai periodicului ei: Strat, Mârzescu, Missail, Z. Columb şi V. A. Urechiă. Într-⁠un discurs al acestuia din urmă, rostit în 1894, se spunea că Ateneul român de la Iaşi fusese organizat în 1860, la „îndemnul” lui Kogălniceanu.

Statutele noii asociaţii indicau că „Ateneul este o societate esclusiveminte literară, ştiinţifică şi artistică” (art. 1). Aceleaşi statute mai dezvăluie că membrii Ateneului urmăreau „prin mijlocul discuţiunii şi al lecturii”, de a-⁠şi adăugi cunoştinţele şi de „a le răspândi prin gazete, foi periodice, cărţi şi corespondenţe cu ateneele din Turin, Madrid şi Paris” (art. 2). Articolul următor arăta că Ateneul avea trei secţii: una de ştiinţe morale, politice, alta de ştiinţe naturale, fizice şi matematice şi a treia de literatură şi de belle-⁠arte. În sfârşit, „alt articol semnala că în asociaţie puteau intra, în afara profesorilor, inginerii, arhitecţii, scriitorii, juriştii, teologii, medicii şi artiştii (art. 17)”.

„Ateneul român” nu va avea, în această formă de organizare, o lungă perioadă de vieţuire. Foaia va fiinţa în cursul anilor 1860 şi 1861, la ea colaborând oameni de cultură ca: Mihail Kogălniceanu, A. Papiu-⁠Ilarian, S. Bărnuţiu, Hasdeu, Filaret Scriban, poetul G. Tăutu, artistul Bardasare-anaiteanu, istoricul Urechiă, fabulistul Donici. Dar, spre sfârşitul anului 1861, în urma unirii politico-⁠administrative a Ţării Româneşti cu Moldova, o bună parte din membrii societăţii înfiinţate în 1860 şi chiar din redactorii revistei s-⁠au strămutat la Bucureşti, şi în primul rând Vasile Alexandrescu-⁠Urechiă, animatorul atât al revistei, cât şi al societăţii. Odată cu ultimele luni ale anului 1861, „Ateneul Român” de la Iaşi şi-⁠a încetat existenţa.

Într-⁠un număr din luna martie 1861 al „Ateneului român”, s-⁠a redat un prospect al „Revistei române” cu următoarea introducere: „Trebuinţa simţită de membrii societăţii Ateneului la fundarea acestei foi nu era numai o trebuinţă individuală, simţită numai de ei. Fiece zi ce trece vine a-⁠i convinge că nu s-⁠au înşelat. Lipsa ce are ţara noastră de foi în care să se facă măcar un cât de mic pas spre a ieşi din letargia literară în care zăcem de câtva timp, setea de cultură şi de cunoştinţă, simţindu-⁠se la Bucureşti, ca şi la Societatea Ateneului Român, avem plăcerea de a publica mai jos prospectul unei noi publicaţii, «Revista română»…”.

Această „Revistă română”, pe care o anunţa Ateneul din Iaşi, a reprezentat un moment important în dezvoltarea culturii din timpul anilor Unirii. Ea a apărut la Bucureşti între anii 1861 şi 1863. Găsim în paginile acestei reviste un serios nivel ştiinţific, scrieri ale unor mari dispăruţi ca Nicolae Bălcescu, ca şi ale unor poeţi şi literaţi consacraţi: Vasile Alecsandri, Gr. Alexandrescu, D. Bolintineanu, Nicolae Filimon, Ion Ghica etc. Această publicaţie era pătrunsă de noul suflu al generaţiei care abia se ridica în 1848 şi se călise în emigraţie, sub influenţa lui N. Bălcescu. Este vorba mai ales de grupul parizian de la „Junimea română” din 1851. Reîntâlnim acum, în paginile „Revistei române”, pe Alexandru Odobescu, pe George Creţeanu, pe Panait Iatropol, pe Dimitrie Berindei, toţi colaboratori ai efemerei publicaţii din 1851. Lor li se alătură un însemnat contingent de tineri, ca: Pană Buescu, C. Aninoşanu, I. Fălcoianu, Radu Ionescu, Grigore Cobălcescu, Emanoil Bacaloglu şi mulţi alţii. Deşi afirmau că se vor feri „de orice spirit de partid”, organizatorii, conducătorii şi colaboratorii „Revistei române” se găseau situaţi pe poziţii înaintate, militând ardent pentru progresul culturii naţionale.

De numele multora dintre colaboratorii „Revistei române” se leagă şi întemeierea, cu rezultate totuşi destul de modeste, a unei Societăţi de Ştiinţe. Aceasta a luat naştere la începutul anului 1862, din iniţiativa a 16 persoane. Statutele ne dezvăluie următorii membri fondatori: D. Ananescu, Const. Aninoşanu, P. S. Aurelian, E. Arion, dr. Iulius Barasch, E. Bacaloglu, Dim. Berindei, M. Capuţineanu, Ioan Fălcoianu, Pană Buescu, dr. I. Felix, col. Tobias Gherghel, dr. Panait Iatropol, maior G. Manu, D. Manovici şi dr. N. Turnescu. Tot statutele ne arată că scopul societăţii era „de a contribui la cultura şi progresul ştiinţelor în România”. Ea trebuia să lucreze pentru început cu o singură secţie, privind ştiinţele matematice, fizice şi naturale (art. 5).

Societatea de Ştiinţe urma să-⁠şi înceapă lucrările, potrivit statutelor, la data semnificativă de 24 ianuarie 1862, data unificării depline, pe tărâm politic, organizatoric şi administrativ, a Principatelor. Este interesant faptul că în intenţia fondatorilor, societatea trebuia să mai aibă menirea de a fi popularizatoare de cunoştinţe, prin aceasta Societatea de Ştiinţe de la Bucureşti apropiindu-⁠se de societatea Ateneului Român, ce fiinţase ceva mai înainte în capitala Moldovei. Lucrul este arătat în adresa pe care o parte din membrii fondatori au înaintat-⁠o ministrului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, pentru a obţine aprobarea statutelor. Ei spun: „Formarea unei societăţi de ştiinţe, pentru răspândirea cunoştinţelor, fiind general simţită, am luat iniţiativa a fonda o asemenea societate”. Barbu Bellu, ministrul de care depindea soarta ei, a făgăduit sprijinul său membrilor societăţii „în orice cercetări şi investigaţii vor voi a întreprinde în cercul curat ştiinţific”. Dar activitatea societăţii a fost stânjenită de acţiunea politică a unora dintre membrii săi, pe care îi vom reîntâlni mai târziu în noua societate a Ateneului Român şi care, probabil, încă de acum manifestau un spirit de frondă la adresa domnitorului Cuza.

În Transilvania vor lua naştere primele asociaţii de un caracter stabil şi de o temeinică organizare, pe baze cu mult mai solide decât toate asociaţiile efemere întâlnite în Ţările Române până atunci şi care, în anumite privinţe, anunţau apariţia unei societăţi unitare, a mult aşteptatei Societăţi Literare pentru toţi românii. Aceste asociaţii au fost una din principalele arme de luptă ale burgheziei româneşti din provinciile Imperiului habsburgic, locuite în mare majoritate de români.

Prima asociaţie a fost ASTRA (Asociaţiunea pentru literatura română şi cultura poporului român din Transilvania), socotită cu drept cuvânt, o „întreprindere politică prin cultură”. Asociaţia a luat naştere în primăvara anului 1860, când, la 28 aprilie/10 mai, 176 de cărturari români au înaintat Vienei petiţia pentru aprobare, în termeni „pipăiţi, umiliţi şi respiratori de loialitate” – după cum se exprimă Bariţiu. După multe greutăţi, statutele votate în primăvara anului următor au fost aprobate şi, la 9/21 octombrie 1861, a avut loc, la Sibiu, adunarea de constituire a Asociaţiei. Cu acest prilej, primul ei preşedinte declara: „Maica noastră de acum înainte se îmbracă în haine de sărbătoare”.

Cea dintâi adunare generală de lucru a noii asociaţii a avut loc la Braşov, în 1862. Aici, Şaguna, în calitate de preşedinte, a schiţat un program vast în care, pe lângă preocupările literare şi culturale, au apărut şi unele preocupări de ordin economic. Alexandru Odobescu, martor şi participant la această adunare, va critica în „Revista română” atitudinea rezervată a lui Şaguna, explicabilă prin poziţia sa prudentă faţă de Curtea de la Viena. În adunarea din 1862 s-⁠a hotărât înfiinţarea a trei secţii: cea de arheologie, cea istorică şi cea fizico-⁠naturală. Această împărţire în secţii pare a prevesti viitoarele subîmpărţiri ale Societăţii Academice. Tot la Braşov se adoptă de către Asociaţiune un sistem ortografic etimologic, lucru criticat de Odobescu, el semnalând primejdia ruperii unităţii limbii. Cu toate lipsurile care îl supărau pe Odobescu, neîndoielnic că Astra a jucat un rol de seamă în acei ani, atât în ceea ce priveşte problema naţională, cât şi în privinţa problemelor legate de dezvoltarea culturală a poporului român din Ardeal. De însemnătatea ei îşi dădeau seama conducătorii acestuia. În 1864, preşedintele Asociaţiunei scria lui Bariţiu: „Să nu lăsăm să apună «Asociaţiunea» noastră, să o susţinem cu toate braţele, încât, dacă s-⁠ar întâmpla să pierdem toate celelalte drepturi la câte ne bizuim, să rămânem cel puţin cu acest mijloc comun de cultură a limbii şi a spiritelor”. r

■ Fragment din vol.
Istoria Academiei Române (1866–2016),
Editura Academiei Române

mai mult
IstoriePromovate

Academia Română a aprobat Programul de sărbătorire a Centenarului Marii Uniri

Ziua-Nationala-a-Romaniei-Marea-Unire-1918

Elaborarea seriei bilingve de sinteze „Civilizația românească/ Romanian Civilization”, permanentizarea și îmbogățirea Colecției „Basarabica”, extinderea rețelei de institute de cercetări ale Academiei în străinătate se numără printre obiectivele din Programul de sărbătorire a Centenarului Marii Uniri, redactat și aprobat în cadrul Biroului Prezidiului Academiei Române.

„Academia Română își asumă obligația de a oferi societății un exemplu de viziune și responsabilitate, în deplin acord cu menirea sa și, alături de alte instituții culturale, științifice, de învățământ, spirituale și politice, își aduce contribuția la manifestările oficiale de cinstire a eroilor și de sărbătorire a Centenarului. În această privință conducerea Academiei Române își propune un set de proiecte strategice, știut fiind faptul că unele dintre acestea vor continua și după momentul 1 Decembrie 2018”, informează Biroul de presă al Academiei, într-un comunicat transmis joi.

* Academia Română își propune elaborarea de către specialiști de înaltă calificare a unei serii de volume (seria bilingvă de sinteze „Civilizația românească/ Romanian Civilization”) în care să fie sumarizate evoluțiile din România, din cele mai vechi timpuri până astăzi, și va trata următoarele domenii: agricultura, biologia, chimia, fizica, geografia, demografia, dreptul — instituțiile și relațiile internaționale, economia, arta teatrală și cinematografică, muzica, etnologia, evoluția limbii, arhitectura, artele vizuale, bisericile și cultele, filosofia, învățământul, literatura, matematica și astronomia, moneda și sistemul bancar, tehnica, medicina, sociologia, istoria generală, fiind prevăzut să apără un număr de 25 volume. Fiecare volum va fi publicat în română și engleză, eventual și în alte limbi de largă circulație.

* Academia Română propune extinderea rețelei institutelor românești de cercetări din străinătate prin deschiderea unor noi centre, deocamdată la Freiburg, Berlin, Viena, Paris, Madrid și Istanbul. Împreună cu Ministerul de Externe, Institutul Cultural Român și Ministerul Culturii și Identității Naționale, care și-au exprimat disponibilitatea de a participa la acest demers, Academia Română își asumă sarcina elaborării planurilor științifice de perspectivă pentru viitorii săi bursieri și dotarea imobilelor cu literatură științifică adecvată.

* Introducerea constantă în circuitul științific din România al celor mai valoroase contribuții ale specialiștilor din Republica Moldova reprezintă o altă direcție prioritară de acțiune a Academiei Române. Cu sprijinul Institutului „Eudoxiu Hurmuzachi” pentru românii de pretutindeni, Academia Română a lansat în decembrie 2016 colecția „Basarabica”, în care au apărut deja două lucrări de o valoare incontestabilă, altele trei aflându-se în pregătire.

* Academia Română dorește includerea proiectelor de restaurare și funcționalizare a Clubului Oamenilor de Știință, caselor memoriale Coandă, Călinescu, Oprescu din București și a Conacului Ghica din Căciulați.

* Împreună cu Ministerul Culturii, Academia Română se va implica în elaborarea unui program național de artă monumentală, care să dea coerență diverselor inițiative în acest sens. Programul în cauză trebuie să pună la dispoziție autorităților locale și centrale o listă a personalităților a căror memorie este de dorit să fie onorată prin arta monumentală, dezvelirea plăcilor memoriale, inscripționarea pe monumente etc.

* Academia își propune să organizeze o serie de conferințe științifice internaționale și de prelegeri ale unor personalități științifice românești. Până în momentul de față sunt deja convenite conferințe și prelegeri care se vor desfășura la Viena, Freiburg, Chișinău, Cluj-Napoca, Iași și București.

* Circulația internațională a informației științifice românești poate fi impulsionată semnificativ prin transferarea publicațiilor de sub egida Academiei în format electronic („Academica Romanian Index” — arhiva electronică a publicațiilor științifice românești, aflate sub egida Academiei Române). Ulterior, baza de date poate include și publicații științifice care nu funcționează sub egida prestigiosului for.

* Academia Română urmează să elaboreze împreună cu Ministerul Educației Naționale, Ministerul Cercetării și Inovării și Ministerul Culturii și Identității Naționale un program complex de măsuri care vizează consolidarea cunoștințelor istorice în rândul tinerilor și al copiilor, care va include cicluri de conferințe, vizite la locuri ale memoriei istorice și publicarea în mediul virtual al conținuturilor științifice istorice în formate destinate tinerelor generații.

Potrivit sursei citate, „necesitatea unui astfel de program este dictată de scăderea dramatică a nivelului de cunoaștere a istoriei naționale în rândul tinerelor generații, fenomen ce poate avea consecințe dramatice în viitorul apropiat”.

Documentul poate fi consultat pe site-ul Academiei Române, la adresa www.academiaromana.ro.

D.P.

mai mult
Istorie

Tun capturat de Ștefan cel Mare de la turci în bătălia din Codrii Cosminului, expus la Muzeul Bucovinei

batalia-de-la-codrii-cosminului

Președintele Consiliului Județean (CJ) Suceava, Gheorghe Flutur, a declarat într-o conferință de presă, joi, că la Muzeul de Istorie din Suceava va fi deschisă cea mai mare expoziție organizată în ultimii 27 de ani, dedicată voievodului Ștefan cel Mare.

Potrivit lui Flutur, expoziția, itinerantă, va reuni 250 de piese originale, dintre care o sută fac parte din patrimoniul instituției muzeale sucevene.

Dintre obiectele ce vor fi expuse, Flutur a enumerat un tun care a fost capturat de domnitorul Ștefan cel Mare de la turci în bătălia din Codrii Cosminului, adus de la Orhei, un fragment din racla cu care au fost aduse moaștele Sfântului Ioan cel Nou la Suceava, monede, vase, obiecte de îmbrăcăminte, arme etc.

Președintele CJ Suceava a precizat că expoziția, ce va fi vernisată pe 14 august, este organizată în parteneriat cu Muzeul de Istorie al României, Muzeul din Chișinău și cu alte muzee din țară.

Potrivit lui Flutur, până la sfârșitul acestui an expoziția va rămâne la Suceava, după care va fi dusă în alte orașe, printre care București, Iași, Sibiu, iar pe 1 decembrie 2018 va ajunge la Alba Iulia.

Flutur a spus că la vernisajul de la Suceava l-a invitat pe ministrul de Externe, Teodor Meleșcanu.

Bătălia de la Codrii Cosminului (26 octombrie 1497), care a marcat emanciparea lui Ştefan cel Mare (1457 – 1504) de sub suzeranitatea Poloniei. Relaţiile domnului Moldovei cu Polonia erau tensionate încă din 1490 – 1491, când oştile moldovene au întreprins acţiuni în Pocuţia şi Podolia, cucerind cetăţile Snyatin şi Halici şi asediind Colomeea.

Devenit rege al Poloniei în 1492, Ioan I Albert [Jan Olbracht] (1492 – 1501) s-a simţit dator să readucă Moldova sub dependenţa Poloniei. Totodată, intenţiona să-l instaleze pe fratele său, Sigismund, lipsit atunci de apanaj, pe tronul Moldovei.

Asupra scopului real al campaniei din 1497, soldată cu bătălia de la Codrii Cosminului, specialiştii nu s-au pus de acord. Unii consideră că aceasta a avut ca pretext eliberarea Chiliei şi Cetăţii Albe de sub stăpânire turcească, fiind în realitate îndreptată împotriva Moldovei, în timp ce alţii susţin că, pornind împotriva turcilor, Ioan Albert s-a văzut sabotat de Ştefan şi de aceea a decis, chiar în timpul campaniei, schimbarea acestuia.

Cert este că, pornit la mijlocul lunii august 1497 pe Nistru (în jos) în fruntea a c. 80.000 de soldaţi, Ioan Albert schimbă brusc direcţia şi ajunge sub zidurile Sucevei (24 august), pe care o asediază. Aflat cu oastea Moldovei la Roman (nu se cunoaşte efectivul acesteia), Ştefan primeşte un ajutor consistent din partea regelui Ungariei, Władisław II Jagiełło (1490 – 1516), care-i trimite 12.000 de oşteni sub comanda voievodului transilvănean Bartolomeu Drágffy (1494 – 98). Domnul Ţării Româneşti, Radu cel Mare (1495 – 1508), trimite şi el în sprijinul lui Ştefan un corp de cavalerie, iar turcii, care concentraseră importante efective la Dunăre, trimit circa 2.000 de oameni, câţi solicitase domnul Moldovei.

Cetatea Suceava, apărată sub comanda lui Luca Arbore, a rezistat eroic timp de trei săptămâni, până la 18 octombrie 1497, când atacatorii au fost înconjuraţi de forţele principale ale lui Ştefan. Sub medierea voievodului Transilvaniei, mandatat de regele Ungariei să-i împace pe beligeranţi, Ştefan acceptă încheierea unui armistiţiu, punând însă condiţia ca armata polonă să se retragă pe acelaşi traseu pe care venise, pentru a evita devastarea şi a altor regiuni.

La 19 octombrie, deşi nemulţumit de atitudinea fratelui său, Władisław II al Ungariei, Ioan Albert începe retragerea. De la Siret, el preferă un alt drum, mai scurt decât cel convenit, spre Cernăuţi. Profitând de această abatere, folosită mai mult ca pretext, Ştefan urmăreşte oastea polonă prinzând-o într-o ambuscadă, în Codrii Cosminului, la 26 octombrie 1497. Polonii au suferit pierderi grele, mii de morţi şi prizonieri, după cele mai multe surse (c. 4.000, după Letopiseţul de la Novgorod). Ştefan a urmărit în continuare oastea polonă, până la Cernăuţi, atacând-o şi hărţuind-o permanent, astfel încât campania din Moldova a fost un adevărat dezastru pentru Ioan Albert.

Pacea dintre cele două părţi este restabilită prin tratatul de la Hârlău (iul. 1499), care înlătură suzeranitatea Poloniei asupra Moldovei, fiind încheiată de pe poziţii de egalitate.

A.P.

mai mult
Istorie

Cuvântarea Regelui Ferdinand I la Mănăstirea Putna, 16 mai 1920

regele-ferdinand

Călcând pentru întâia oară pământul frumoasei Bucovine, readusă la sânul patriei mume, am socotit ca o sfântă datorie ca întâiul meu pas să se îndrepte spre acest locaș atât de scump oricărei inimi românești, pentru a aduce umbrei marelui erou al Moldovei și al Creștinătății, Ștefan cel Mare și Bun, prinosul de recunoștință națională și de adânc simțită slăvire din partea întâiului Rege al României întregite.

Veacuri de restriște au înșirat an după an și au împletit o cunună de dureri și de suspin în timpul când țările românești căzuseră sub îndelungata robie turcească, dar mai cu deosebire de la dezlipirea acestei părți, celei mai vechi și mai frumoase, a Moldovei din trupul părintesc. Inimile românești rosteau numele marelui voievod plângând, pentru că mormântul său se afla pe pământul robit. Și atât de adâncă și reală era această durere, că în anul 1871 la serbarea din Putna marele nostru Eminescu cânta:

„Durere!… și-i profundă când românul plânge
Cu fruntea-nfășurată de doliu la mormânt
Durere-i pretutindeni, durerea se răsfrânge
În valea și Carpatul ce-i românesc pământ”.

Dar sufletul românesc și-a făurit din icoana eroului său simbolul de mângâiere și de nădejde a unor timpuri pe care povestea le închipuise ca testament al lui Ștefan cel Mare:
„Dumnezeul părinților voștri se va îndura de lacrimile fiilor săi și va ridica dintre voi pe aceia care vă vor așeza iarăși în voinicia și puterea de mai înainte”.

Acesta era cuvântul fermecător al nădejdii.
Răzeșii care fuseseră sădiți de mâna lui Ștefan la toate hotarele l-au purtat cu sfințenie din tată în fiu, în sufletul și legendele lor.
Bisericile și mănăstirile semănate pe tot întinsul țării ca prinos de recunoștință celui Atotputernic pentru biruințele împotriva atâtor dușmani i-au păstrat evlavia sufletului său sfânt și cărturarii i-au preamărit numele din secol în secol.
Până și în veacul cel mai umilitor al fanarioților, necunoscutul scriitor în vestitul cuvânt de pomenire al Marelui Ștefan îl preamărește astfel:
„Ce minte așa de bogată în gânduri, ce limbă așa de îndestulată în voroave, ce meșteșug așa de iscusit la împlinirea cuvântului să poată împodobi atâtea risipe ale vrăjmașilor, atâtea sfărâmări de cetate, atâtea ziduri de lăcașuri sfinte și atâta înțelepciune a acestui bărbat care cu vitejia ne-au apărat, cu înțelepciunea ne-au cârmuit și cu cât au trăit voinicia noastră și fericirea au înflorit, și carele cu toate lucrările lui în credința lui Isus Hristos le-au pecetluit, la război biruitor smerit, la pace domn drept și bun, în viața sa din parte credincios adevărat”.

Ștefan al Moldovei, ai trăit veacuri în sufletele românești și vei trăi de-a pururea. Sămânța ce-ai pus în inimile noastre a rodit și poruncile tale s-au îndeplinit.
Prin jertfa de sânge a sute de mii din fiii patriei am împins hotarele până la marginile însemnate de graiul și de sângele românesc. Chilia și Cetatea Albă, la pierderea cărora a sângerat inima ta, sunt ale noastre, și Ardealul, pentru care tu și viteazul tău fiu Petru Rareș ați purtat armele victorioase peste munți, este al nostru. Al nostru-i malul mării și bogata Dunăre de jos.
Și tot după a ta poruncă făcut-am răzeși, în tot întinsul pământului românesc, pe toți care au purtat arma în timp de război, lucrând cu plugul în timp de pace.
Steagul tău purtător de biruință l-am așezat în Mitropolia capitalei noastre, spre a fi înfățișat mulțimilor la zile mari de sărbătoare pentru întărirea și înălțarea sufletelor noastre.

Și totuși, când am plecat genunchii în fața scumpului tău mormânt, în sufletul meu s-a născut încă o duioasă rugă, pe care o îndreptăm către tine ca unui părinte din veac adormit, dar necurmat, alăturea de sufletele noastre. În numele tău și al marilor tale fapte am găsit izvorul nesecat al răbdării în timpul de umilință și al curajului în timp de restriște. Insuflă-ne duhul sfintei uniri în inimile noastre, pentru ca să putem duce înainte greaua sarcină a Statului nostru întregit.

Coboară-se raza geniului tău ocrotitor în sufletele noastre pentru îndreptarea tuturor păturilor sociale pe calea concordiei, din care numai poate izvorî adevăratul bine obștesc.

Însuflețit de acest gând al unirii cetățenești, chemasem aici pe fruntașii țării și ai neamului și mai ales pe acei care împreună cu mine au luptat îndurând într-un fel sau altul marile greutăți prin care am trecut și care m-au ajutat să văd adus la înfăptuire visul nostru secular și vroiam să ne împărtășim împreună de bucuria acestei zile înălțătoare și totodată să ne aruncăm privirile asupra viitorului ce ni se deschide și să ne gândim că opera unității noastre ca stat și națiune așteaptă de la noi încă multe și îndelungate silințe pentru ca tot ce am dobândit prin atâtea jertfe să fim în stare a păstra și consolida prin necurmată și înțeleaptă muncă. Iar asemenea muncă nu se poate îndeplini cu sorți de izbândă decât numai prin unirea tuturor forțelor naționale din vechiul Regat și din ținuturile unite la patria mumă și prin conlucrarea tuturor bărbaților pricepuți la refacerea tuturor ramurilor de gospodărie ale statului după marile zguduiri prin care am trecut.

Să jurăm în fața mormântului acestui erou național că în împrejurările grele vom fi strâns uniți, având numai un singur gând și o singură simțire: fericirea scumpei noastre patrii, pentru care suntem gata a face orice sacrificii.

mai mult
IstoriePromovate

Tratatul de la Trianon – 4 iunie 1920

Trianon (1)

Tratatul de la Trianon a fost semnat la data de 4 iunie 1920 între Puterile Aliate învingătoare în Primul Război Mondial și Ungaria, în calitate de stat succesor al Imperiului Austro-Ungar, stat învins în Primul Război Mondial. Tratatul a fost semnat în Palatul Marele Trianon de la Versailles de către 16 state aliate (inclusiv România), pe de o parte, și de Ungaria, de altă parte.

Tratatul a fost semnat pentru a stabili frontierele noului stat Ungaria cu vecinii săi: Austria, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor (stat devenit ulterior Iugoslavia), România și Cehoslovacia. Tratatul de la Trianon a făcut parte din seria tratatelor încheiate la finalul Primului Război Mondial, celelalte fiind tratatele de pace încheiate de Puterile Aliate cu Germania (la Versailles, în 28 iunie 1919), Austria (la Saint Germain en Laye, în 10 septembrie 1919), Bulgaria (la Neuilly, în 27 noiembrie 1919) și cu Turcia (la Sèvres, semnat la 4 iunie 1920 și repudiat apoi, fiind înlocuit cu tratatul de la Lausanne).

Tratatul este divizat în patru părți. Prima parte include Pactul Ligii Națiunilor (parte comună pentru toate tratatele de pace încheiate după Primul Război Mondial).

Partea a doua (articolele 27-35) definește frontierele Ungariei cu statele vecine. În principiu, acestea sunt actualele frontiere ale Ungariei. Frontiera româno-ungară este descrisă în secțiunea a doua a articolului 27 (traseul actualei frontiere între România și Ungaria).

Apariţia noilor state independente şi reîntregirea celor deja existente după dezintegrarea Austro-Ungariei şi semnarea Tratatului de la Trianon - foto: ro.wikipedia.org

Apariţia noilor state independente şi reîntregirea celor deja existente după dezintegrarea Austro-Ungariei şi semnarea Tratatului de la Trianon – foto: ro.wikipedia.org

În principiu, Tratatul consfințea includerea teritoriului Croației-Slavoniei (partea de nord a Republicii Croația) și Voivodinei (inclusiv treimea de vest a Banatului) în cadrul Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor, a Slovaciei și Ruteniei (azi: Republica Slovacia și, respectiv, Regiunea Transcarpatia din Ucraina) în cadrul Cehoslovaciei, a Transilvaniei și părții răsăritene a Banatului în cadrul României și a Burgenlandului în cadrul Republicii Austriei.

Partea a treia (articolele 36-78), intitulată „Clauze politice pentru Europa”, conținea o serie de clauze privind, pe de o parte, cadrul bilateral al relațiilor dintre Ungaria și statele vecine, recunoașterea unor clauze politice privind anumite state din Europa (Belgia, Luxemburg etc.), dispoziții referitoare la cetățenie, protecția minorităților naționale.

Partea a patra (articolele 79-101), intitulată „Interesele Ungariei în afara Europei”, conținea prevederi referitoare la renunțarea de către Ungaria la tratatele încheiate de către Dubla Monarhie cu Maroc, Egipt, Siam (Thailanda de azi) și China.

Frontierele Ungariei cu statele vecine, astfel cum au fost descrise în tratat, au fost delimitate în anii imediat următori. Singura excepție a fost orașul Sopron (în limba germană Ödenburg) din Burgenland, care, în urma unui plebiscit ținut la data de 14 decembrie 1921, a decis să rămână parte a Ungariei.

Dispozițiile tratatului referitoare la minoritățile din Ungaria au fost aplicate parțial, astfel că procesul de asimilare a acestora a continuat, Ungaria fiind, în prezent, unul din statele cele mai omogene etnic din Europa.

ratatul de la Trianon a consfințit existența unui stat maghiar independent, ideal al revoluționarilor maghiari de la 1848 și al oamenilor politici maghiari în perioada de sfârșit a Dublei Monarhii, chiar dacă nu în frontierele imaginate de aceștia. În ciuda acestui fapt, Tratatul a fost și continuă să fie perceput în mentalul colectiv maghiar drept o catastrofă. Din această perspectivă Tratatul de la Trianon reprezintă doar actul care a consfințit sfârșitul regatului Sfântului Ștefan, regat care, de facto, dispăruse în secolul al XVI-lea, prin înfrângerea de la Mohács și divizarea teritoriilor sale între Imperiul Otoman și Sfântul Imperiu Roman (devenit ulterior Austria și, în 1867, Dubla Monarhie, Austro-Ungaria), dar care, formal, a continuat să existe, împărații de la Viena purtând până la sfârșit și titlul de regi apostolici ai Ungariei.

Tratatul de la Trianon a consfințit trecerea către statele succesoare sau vecine a 71% din teritoriul Transleithaniei (partea ungară a Dublei Monarhii) și a 63% din populație, aceasta din urmă, în majoritatea ei, alcătuită din etnici ne-maghiari. Totuși, traseul noilor frontiere, în multe cazuri, nu s-a suprapus granițelor etnice (din motive obiective, dată fiind imposibilitatea delimitării exacte a regiunilor cu populație amestecată), astfel că peste sau 2.535.000 de etnici maghiari au ajuns în afara teritoriului Ungariei, majoritatea lor trăind de-a lungul granițelor din statele succesoare noi.

Tratatul nu a ocupat un rol la fel de important în conștiința populației statelor succesoare sau vecine; în principiu, pentru acestea Tratatul de la Trianon a consfințit realizarea dreptului la autodeterminare al popoarelor din Transleithania (partea ungară a Dublei Monarhii) și a consfințit o realitate existentă pe teren (majoritatea teritoriilor fuseseră deja ocupate de către forțele armate ale României, Cehoslovaciei și Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor).

Deși istoriografia maghiară și unii oameni politici maghiari au susținut că Dubla Monarhie reprezentase o soluție mai echitabilă pentru minorități și că slovacii, croații, rutenii, românii din Transilvania ar fi fost mai favorizați în cadrul Dublei Monarhii decât în statele succesoare, nici un grup etnic din Dubla Monarhie nu a susținut revenirea la starea de lucruri anterioară Primului Război Mondial. Deși slovacii și croații au urmărit să obțină independența aproape imediat după 1920, scopul lor era crearea propriilor state naționale, ideal realizat abia după 1990.

Regatul Ungariei, statul rezultat în urma Primului Război Mondial, a urmărit revizuirea, fie și parțială, a Tratatului de la Trianon, aliindu-se, în acest scop, cu statele revizioniste, Germania și Italia. Deși în perioada 1938-1941 s-a reușit anexarea unor teritorii care aparținuseră Dublei Monarhii (1938 – sudul Slovaciei, 1939 – Ucraina Subcarpatică, 1940 – nordul Transilvaniei, 1941 – teritorii aflate azi în Serbia, Croația și Slovenia), frontierele de la Trianon au fost consfințite din nou în anul 1947, prin Tratatul de Pace de la Paris (10 februarie 1947), încheiat între Puterile Aliate și Ungaria.

mai mult
1 10 11 12
Page 12 of 12