close

Istorie

Istorie

Sărbători de mai, de Dan Manolache

Schuman

“Si vis pacem, para bellum”, dacă vrei pace pregăteşte-te de război, ne învăţau strămoşii latini…. Secol după secol reperele istoriei lumii au fost mai cu seamă… războaiele, deşi momentele de sărbătoare şi speranţă au fost  mai intotdeauna cele în care se restabilea pacea.

“Pace făra victorie” îşi dorea în 1917, preşedintele American Woodrow Wilson, pentru sfârşitul Primului Război Mondial. O idee utopică produsă de mintea unui idealist, au decretat cu superioritate cei mai mulţi dintre contemporanii săi. Nu poate fi concepută, vor fi gândit ei, o pace fără invingători şi invinşi. Atunci la ce bun războiul?

Aceasta este de fapt adevărata întrebare, din păcate dintotdeauna….retorică. La ce bun războiul?

De ce a fost nevoie, de pildă, să convingem prin luptă Imperiul Otoman că românii au dreptul să fie liberi? Au trecut iată 141 de ani de când Corpurile Legiuitoare votau “ruperea relaţiilor cu Poarta şi independenţa absolută”, hotărâre sancţionată pe 10 mai 1877, de Domnitorul Carol.

Să revenim însă la conceptul Wilsonian, Acela al “păcii fără victorie”. El nu a fost înţeles nici în perioada interbelică şi nici după ce la 8 şi 9 mai 1945 se încheia, în Europa, cea mai sângeroasă conflagraţie mondială.

Din fericire însă- şi o spunem fără exagerare- minţi luminate au fost capabile să-şi imagineze şi să proiecteze o Europă fără învinşi, o Europă care să aparţină deopotrivă tuturor. A fost astfel posibil ca într-o altă zi de 9 mai, cea a anului 1950, într-o declaraţie faimoasă, Robert Schumman, ministrul francez de externe, să se adreseze lumii afirmând: “Pacea mondială nu va fi asigurată fără a se face eforturi creatoare pe măsura pericolelor care o ameninţă…. Europa nu se va construe dintr-o data sau ca urmare a unui plan unic, ci prin ralizări concrete…” Prima dintere ele, anunţată chiar prin acest adevărat act de naştere a Europei Unite a fost Comunitatea Cărbunelui şi Oţelului.

De atunci realizările concrete s-au succedat cu o relative rapiditate astfel că astăzi graniţele Uniunii Europene se apropie de cele naturale ale bătrânului nostru continent. Se cuvine aşadar să sărbătorim, în luna mai, nu doar eroii de la Griviţa, Plevna, Smârdan, Cotul Donului sau Budapesta ci şi vizionari între care Wilson, Titulescu, Monet sau Schumman fără de care lecţiile trecutului ar fi rămas de neînţeles.

Ar trebui să cugete la asta şi cei care astăzi, la noi sau aiurea, proorocesc sau chiar “lucrează” pentru reatomizarea Europei, iar pe noi, “lucrarea” lor să nu ne lase indiferenţi.

Fiindcă vorbeam despre noi, despre noi romanii, ei bine cred că pentru noi sărbătoarea lunii mai rămane aceea a Monarhiei căci, nu-i aşa,

“Zece Mai ne-a fi de-a pururi

Sfântă zi, căci ea ne-a dat

Domn puternic tării noastre,

Libertate și Regat.”

mai mult
Istorie

MILITARII FAC POLITICĂ!, de Georgeta Filitti

averescu1

Mai toți românii se cred posibili politicieni sau măcar analiști politici. Cu alte cuvinte, își dau cu părerea. Câtă vreme o fac în familie, la cafenea sau la club, gestul rămâne o veleitate inofensivă. Dacă însă persoana și-a dobândit notorietate într-un cadru atât de însemnat cum e câmpul de luptă, vocea sa e ascultată și, de multe ori, are toate șansele să strângă în jurul ei destui aderenți ca să înființeze un partid politic. A fost și cazul generalului Alexandru Averescu, trăitor între anii 1859 și 1938. După o trecere rapidă prin Seminarul teologic din Ismail, e voluntar în Războiul pentru independență și apoi se consacră carierei militare. În 1907 e ministru de Război și are sarcina oribilă de a reprima răscoalele țărănești. În continuare se află în conducerea armatei iar în timpul Primului război mondial are comanda armatei a II-a, biruitoare la Mărăști. Cu acea uitare de neînțeles și justificare la absurd a tuturor faptelor, fie ele chiar abominabile, românii au văzut în el nu pe ucigașul atâtor țărani, ci pe eroul din tranșee – țesând în jurul său legende, nu neapărat adevărate, ci dovezi de autoliniștire: a mâncat mămăligă cu soldații în tranșee, i-a purtat pe răniți în spinare și altele asemenea. Dincolo de succesele repurtate, și care nu-i pot fi contestate, generalul Averescu dobândise o faimă neobișnuită care i-a îngăduit să-și întemeieze un partid. La 3 aprilie 1918 era președintele Ligii poporului; peste doi ani, în aprilie 1920, aceasta s-a transformat în Partidul poporului (formațiunea va rezista până în 1938, când Carol al II-lea desființează toate partidele politice, înlocuindu-le cu Frontul Renașterii Naționale).

Prețuit ca militar și folosit ca pion în combinațiile politice ale lui Ionel Brătianu pentru tratativele anevoioase cu Puterile Centrale – să amintim că l-a trimis la București cu recomandarea expresă de a tergiversa cât mai mult discuțiile – generalul Averescu s-a văzut înlăturat cu brutalitate din fruntea guvernului și înlocuit cu Alexandru Marghiloman. Acest tratament l-a umplut de furie, determinându-l, cum scria cineva, ”să se vâre până în gât în politică”. În foaia ieșeană Îndreptarea a pretins, pe un ton retoric, tragerea la răspundere a celor vinovați de pierderea războiului. Atacul era îndreptat direct contra lui Ionel Brătianu, cel care, ignorând Constituția, își asumase pregătirea diplomatică și militară a intrării României în luptă, fără a se consulta cu oamenii de specialitate. Între altele, corifeul liberal acceptase prevederile din convenția cu Rusia prin care aceasta ne oferea un ajutor de doar două divizii de infanterie și una de cavalerie. Și ca să-l compromită odată în plus pe Brătianu, generalul dezvăluia o taină: probabil ca să-și corecteze ușurința cu care acceptase ajutorul nesemnificativ al rușilor, în ziua când România a declarat război Austro-Ungariei, la 15 august 1916, primul ministru ar fi cerut generalilor Aslan și Averescu să răspândească zvonul, ”prin toate mijloacele” că 200 000 de ruși urmau să tranziteze Dobrogea.

Nici generalul Eremia Grigorescu nu se lasă mai prejos. În calitate de comandant al armatei I-a, oferă un dejun lui Al. Marghiloman și ține un discurs unde explică cele patru faze ale războiului purtat de România: – Intrarea, total nepregătită, urmată de retragerea catastrofală. – Reorganizarea armatei și efectele ei, luptele de la Mărășești din vara anului 1917. – Revoluția rusă, care ne-a obligat la armistițiu și la demobilizare intempestivă; era o acuză directă adusă generalului Averescu. – Ultima fază începea cu instalarea guvernului Marghiloman și încheierea păcii cu Puterile Centrale, acțiune ce dovedea că în condițiile înfrângerii noastre explicite, nu se putea obține mai mult.

Poziția celor doi generali, dincolo de faptul că uniforma le interzicea să se pronunțe politic în vreun fel, rămâne nedumeritoare. Gl. Averescu se aflase permanent în posturi de conducere și nimic nu-l oprise să se implice plenar în programul de înzestrare a armatei. După război, chiar Marghiloman va aduce aminte acest lucru ca și numeroasele tranzacții oneroase făcute cu material strategic, în timpul ministeriatului său dinainte de război. Gl. Grigorescu, în consiliile de Coroană din răstimpul defensivei noastre, se manifestase ferm de partea lui Take Ionescu și a gl. francez Berthelot pentru rezistență până la capăt.

Acum, în mai 1918, și unul și altul, parcă își uitaseră propria atitudine de dragul unui exhibiționism politic ce nu le putea spori reputația de buni militari. Morala: o persoană publică are obligația fermă la o conduită fără compromisuri, fără a se lăsa ademenită de strălucirea părelnică a unui articol sau a unui discurs de circumstanță.

mai mult
Istorie

14 mai – Ziua naţională de cinstire a martirilor din temniţele comuniste. 70 DE ANI de la marile arestări din 1948

detinut-jilava

La data de 14 mai este marcată Ziua naţională de cinstire a martirilor din temniţele comuniste, fiind instituită prin Legea nr. 127/2017.

Anul 2018, în care tocmai am intrat, este an cu multiple semnificaţii aparte pentru istoria noastră naţională. În primul rând este anul centenarului României Mari. Avem cu toții datoria de a ne raporta la acest eveniment crucial al istoriei naționale și de a încerca să fim cât mai aproape de eroii nemului, de toți cei care și-au închinat viața acestui ideal, știuți sau neștiuți, dar mai ales a celor nerecunoscuți din motive ideologice sau politice.

În acest context, una dintre aceste semnificaţii va fi, fără îndoială, împlinirea a 70 de ani de la cel mai mare val de arestări politice din istoria României. Este vorba de ampla operaţiune desfăşurată de autorităţile represive comuniste, în cooperare cu serviciile secrete ale ocupantului sovietic, în noaptea de 14/15 mai 1948, când mii de tineri, mare parte dintre ei studenţi şi elevi de liceu, au fost arestaţi, luând drumul unor anchete bestiale, la capătul cărora s-au primit condamnări uriaşe la închisoare.

Foarte mulţi dintre cei arestaţi în acea noapte şi în zilele ce au urmat, nu s-au mai întors niciodată la cei dragi, sporind numărul mormintelor fără cruce şi flori din cimitirele secrete ale regimului. Iar cei ce au supravieţuit în mod miraculos condiţiilor de exterminare au fost supuşi, până în decembrie 1989, umilinţei şi marginalizării sociale. Puţini au scăpat în acea noapte şi s-au refugiat în munţi mai devreme decât prevedeau consemnele conspirative, constituind până spre începutul deceniului al şaselea cea mai amplă şi îndelungată rezistenţă armată anticomunistă din toate ţările fostului lagăr comunist.

Ei sunt eroii noştri, din păcate şi astăzi condamnaţi la uitare sau denigrare de către urmaşii celor care, în urmă cu 70 de ani, comunizau România, în numele ocupantului, prin teroare şi crime.

Ei merită cinstiţi în rând cu cei mai mari eroi ai neamului românesc. Preşedintele Klaus Iohannis a semnat, la 30 mai 2017, decretul de promulgare a Legii pentru instituirea Zilei naţionale de cinstire a martirilor din temniţele comuniste în data de 14 mai. Legea 127/2017 a fost publicată în Monitorul Oficial din 31 mai 2017.

Propunerea legislativă a fost iniţiată de 34 de parlamentari de la PNL, PSD, UNPR, minorităţi şi neafiliaţi, fiind depusă în Parlament la 16 martie 2016, adoptată de Senat, ca primă Cameră sesizată, la 1 noiembrie 2016, şi de Camera Deputaţilor, for decizional în acest caz, la 16 mai 2017.

În expunerea de motive, iniţiatorii au amintit că la data 14 mai 1948, „au fost arestaţi de către regimul comunist marea majoritate a tinerilor, a intelectualilor, a multor români, care, prin exemplul de neascultare şi reală libertate exprimată în faţa regimului dictatorial ateu, au pătimit asemenea primilor creştini. (…) În acea noapte de 14 spre 15 mai 1948 au fost arestaţi peste 10.000 de tineri, anchetaţi, ulterior condamnaţi şi repartizaţi în puşcăriile unde urma să execute fiecare condamnarea.” Printre cei care au pătimit în temniţe se numără nume mari, ca cel al părintelui Nicolae Steinhardt, al pastorului Richard Wurmbrand, al episcopului greco-catolic Iuliu Hosu, al părintelui greco-catolic Tertulian Langa, al politicianului Iuliu Maniu, al poetului Radu Gyr şi al soţiei sale sau al lui Mircea Vulcănescu şi Aurelian Bentoiu.

mai mult
Istorie

Din tranșeele luptei pentru Unire în temnițele comuniste

ion-pelivan

La data de 5 mai, s-au împlinit 68 de ani de la un eveniment tragic și, în același timp, rușinos al istoriei noastre, așa-numita „noapte a demnitarilor”, când liderii comuniști și instrumentele lor docile au hotărât ca miniștri și demnitari importanți ai perioadei 1918-1945 să fie arestați și ulterior condamnați ca vinovați pentru activitatea politică desfășurată de-a lungul timpului. Printre ei se regăsesc doctorul Daniel Ciugureanu, fost prim-ministru al Republicii Democratice Moldovenești, Pantelimon Halippa, artizan al Marii Uniri, și istoricul Ion Nistor.

Această operațiune făcea parte, evident, dintr-un plan întocmit la Moscova și „oferit” cu mărinimie statelor-satelit controlate de URSS prin ocupația militară pe care aceștia au exercitat-o în tot răsăritul Europei la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Era o rețetă brevetată de către bolșevici, care, în primele două decenii ale perioadei interbelice, au lichidat fizic vechea elită, înlocuind-o cu personaje controversate care aveau o mare calitate – aceea a docilității fără limite față de partid și liderul său.

Noii lideri de la București au acceptat și îmbrățișat fără rezerve toate „inovațiile” propuse de „marele prieten” al României, Iosif Vissarionovici Stalin, iar memoria arhivelor păstrează și astăzi listele întocmite de lucrătorii din aparatul represiv al Ministerului de Interne, cu numele, funcția și vinovăția celor care trebuiau arestați. Inițial, pe această listă au fost trecute aproape 100 de persoane, dar, la momentul efectuării operațiunii propriu-zise, numai 69 de persoane au putut fi identificate și arestate de către cei însărcinați cu executarea acestei operațiuni.

Odată întocmită această listă a „dușmanilor” poporului și ai partidului, în noaptea de 5 spre 6 mai 1950, s-a trecut la punerea în practică a operațiunii. Într-o notă care se dorea a fi un bilanț al întregii acțiuni, cei care au executat ordinele își informau șefii că, în vederea arestării persoanelor vizate, s-au alcătuit 38 de echipe, fiecare având șase persoane în com­ponența sa. Membrii echipelor proveneau de la Școala Direcției Generale a Securității Poporului (115 persoane), de la Direcția Securității Capitalei – 40 de angajați și alți 63 de angajați de la Direcția a IV-a a contra­informațiilor militare. Opera­țiu­nea a fost de­clanșată la miezul nopții. Echipele aveau informații detaliate privind adresele și persoanele care urmau să fie arestate. Acestea au descins, înarmate cu mandate de percheziție și de arestare și protejate de întuneric, la domiciliile suspecților. Ajunși la diverse ore ale nopții, ofițerii și agenții de securitate au bătut la ușile persoanelor vizate, le-au arestat și percheziționat locu­ințele, în căutarea de materiale suspecte care să-i incrimineze ca „dușmani” ai noului regim și ai lumii care tocmai se năștea pe suferința întregului popor. Și aceasta, cu prețul exterminării elitei vechiului regim.

Lista dușmanilor poporului

Rețeta pe care comuniștii români o primiseră de la Moscova și o respectau cu sfințenie nu era una neapărat nouă, dintotdeauna în vreme de mari prefaceri, când sunt lipsuri și nevoi, pentru a se mai elibera din tensiunile sociale, se apela la căutarea dușmanilor din interior, a țapilor ispășitori. Așa se face că în acea nefastă noapte, persoane cu o contribuție remarcabilă la făurirea istoriei naționale, și ne referim aici la cei care au înfăptuit Marea Unire din 1918, au fost încarcerați, cei mai mulți dintre ei plătind cu viața imaginarele vinovății formulate de sistemul represiv comunist.

De departe se remarcă figura tragică a doctorului Daniel Ciugureanu, fost prim-ministru al Republicii Democratice Moldo­venești, artizan și personaj important al unirii Basarabiei cu România în 27 martie 1918, ministru și deputat al României Mari. În noaptea arestării, transportat într-o dubă care îi ducea spre închisoarea de la Sighet, a făcut congestie cerebrală și a murit, în ziua de 6 mai, la Turda.

Un alt personaj aflat pe listă, dar care a avut șansa supra­viețuirii, a fost liderul basarabean și, în același timp, artizan al unirii Basarabiei cu patria-mamă, Pantelimon Halippa. El a fost dus la Sighet, unde a stat doi ani, apoi a fost predat NKVD-ului și eliberat în cele din urmă în 1957. Și Ion Pelivan, o altă figură importantă a procesului unirii Basarabiei cu România, a făcut parte din acest lot arestat în noaptea de 5 spre 6 mai, el găsindu-și sfârșitul în același penitenciar patru ani mai târziu.

Alături de aceste trei nume mari ale generației de la 1918 care a realizat unirea Basarabiei s-a mai aflat și Ion Nistor, istoric și membru al Academiei Române, dar și o personalitate de seamă a aceleiași generații care s-a remarcat ca unul dintre artizanii unirii Bucovinei cu România din 28 noiembrie 1918. Alături de Iancu Flondor, Sextil Pușcariu, a organizat și pregătit lucrările Congresului General al românilor bucovineni și ale Adunării care a decretat unirea Bucovinei. Nistor a fost cel care a redactat și citit în fața delegaților actul cu declarația de unire. Acesta a supraviețuit experienței carcerale. A fost eliberat în anul 1955, după cinci ani de temniță grea.

Abuzuri și crime

Un destin tragic l-a avut și o mare personalitate a istoriografiei românești, istoricul Gheorghe Brătianu, un om care a luptat și a fost rănit pe frontul Primului Război Mondial, care și-a adus pe această cale jertfa sa pentru edificarea Marii Uniri. Marele istoric, arestat în acea noapte de 5 spre 6 mai, și-a găsit sfârșitul trei ani mai târziu în peniteniciarul de la Sighet. De altfel, pe lista celor decedați la Sighet se mai află și alte nume marcante ale vechii elite interbelice, precum Constantin Brătianu și Constantin Argetoianu.

Noaptea demnitarilor rămâne în istorie ca un episod trist și tragic în același timp. A fost unul dintre multele capitole pline de abuzuri și crime comise de regimul comunist. De consemnat este faptul că, din păcate, personalități ale istoriei noastre, oameni cu o remarcabilă contribuție la edificarea Marii Uniri, a României Mari, și-au găsit sfârșitul sau au suportat povara și umilința închisorii oferite cu generozitate de regimul comunist.

Acum, în anul Centenarului, se cuvine să ne oprim o clipă din zbuciumul activităților noastre cotidiene și să facem o cuvenită reverență în fața memoriei înaintașilor noștri care au făcut Marea Unire și care au fost „răsplătiți” cu suferință și temniță pentru ceea ce au făcut pentru țara lor.

mai mult
Istorie

72 de ani de la parodia unui proces: ION ANTONESCU condamnat la MOARTE de un chelner de la Capșa

ion-antonescu

La data de 6 mai 1946 a început, la București, comedia Tribunalului Popular, care avea să se încheie cu execuția prin împușcare a mareșalului Ion Antonescu și a trei dintre colaboratorii apropiați acestuia.

Conducător al României în perioada 1940-1944, Ion Antonescu (1882-1946) era adus în țară după doi ani de captivitate în Rusia și judecat alături de Mihai Antonescu, Constantin Vasiliu și Gheorghe Alexianu. Considerat criminal de război, acuzat, printre altele, de trădare de patrie, crime de război și persecutare a evreilor, fostul mareșal n-a avut nicio șansă la o judecată obiectivă. Mai ales că România era ocupată la acea vreme de trupele sovietice care orchestrau instalarea comunismului în țara noastră.

Imagine din timpul procesului lotului Antonescu

Judecat de plugari, muncitori și intelectuali, împușcat în „Palea Piersicilor”

Procesul lotului Antonescu, bazat pe Legea nr. 312 din 12 aprilie 1945, s-a desfășurat în limitele amatorismului, Completul de Judecată fiind alcătuit din președintele A. Voitin Voitinovici, un tânăr magistrat de 28 de ani din anturajul lui Lucrețiu Pătrășcanu, Constantin Bâlcu, magistrat, cărora li s-au adăugat următorii judecători populari: Vasile Niță – muncitor, Ioviță Dumbravă – plugar, Nicolae Dinulescu – asistent universitar, Remus Dragomirescu – avocat, Constantin Titulescu – muncitor, Constantin Lăpușneanu – profesor. Acuzatori au fost avocatul Vasile Stoican, Dobrian Constantin, procuror-șef, și Dumitru Săracu. Ultimul fusese bucătar și chelner la „Capșa”, încadrat, în timpul procesului lotului Antonescu, la categoria muncitor.

A fost un proces-fulger, în doar 11 zile Ion Antonescu și cei trei colaboratori deja menționați fiind condamnați la moarte prin împușcare, sentință executată la data de 1 iunie 1946, în „Valea Piersicilor” din Fortul Jilava.

Circ în momentul execuției: „Nu m-aţi împuşcat, domnilor, foc!”

Conform raportului oficial, solicitat să-şi exprime ultima dorinţă, Ion Antonescu a cerut să fie executat de militari, nu de gardienii închisorii. Dorinţa nu i-a fost respectată. Înainte de execuţie, Antonescu a strigat: „Iar ţie, popor ingrat, nu-ţi va rămâne nici măcar cenuşa mea!. Apoi s-a dat comanda pentru execuţie. Armele au fost încărcate şi, atunci când s-a tras, mareşalul a salutat, ridicându-şi pălăria cu mâna dreaptă, după care a căzut. Ion Antonescu s-a ridicat însă imediat, sprijinindu-se într-un cot, şi a spus: „Nu m-aţi împuşcat, domnilor, foc!”, la care gardianul şef s-a dus la el cu pistolul în mână şi l-a împuşcat în cap. Doctorul i-a examinat şi a spus că Antonescu şi Vasiliu erau încă în viaţă. Gardianul şef s-a dus din nou la Vasiliu, dar i s-a blocat pistolul când a încercat să tragă. A luat o puşcă de la unul dintre gardieni şi a tras un foc în capul lui Vasiliu, dar după aceia puşca s-a blocat şi ea. A schimbat puşca cu alta şi a mai tras alte trei focuri în diferite părţi ale corpului lui Vasiliu, apoi s-a dus la Ion Antonescu şi i-a tras trei focuri în piept. Doctorul i-a examinat din nou şi a spus că Antonescu era mort, dar Vasiliu mai era în viaţă. Din nou, gardianul a tras un foc în capul lui Vasiliu. Creierii lui Vasiliu au fost împrăştiaţi, dar el mai mişca şi mai spunea ceva ce nu putea fi înţeles. Gardianul s-a dus din nou şi i-a mai tras două focuri în cap, după care doctorul l-a declarat şi pe Vasiliu mort.

mai mult
Istorie

Faptele DACILOR, în relația lor cu Imperiul Bizantin

dac-cu-dracon-Sorin-Martinovici

În prima parte a secolului XIX a apărut Curentul Latinist, ce susținea că limba română ar avea origini cu precădere latine. Unii reprezentanți radicali ai acestui curent susțineau, nici mai mult, nici mai puțin, că, după colonizarea Daciei de către Imperiul Roman, dacii ar fi fost copleșiți numeric de către coloniștii aduși din toate părțile împărăției, renunțând la limba străbună, adoptând latina vulgară și fiind, în cele din urmă, asimilați. Teoria absurdă a dispariției dacilor a fost combătută cu vigoare de către spirite lucide precum Bogdan Petriceicu Hașdeu și Vasile Alecsandri.

Dacii nu doar că nu au dispărut, dar și-au păstrat mai departe străvechea lor limbă, foarte asemănătoare cu latina numai datorită strânsei înrudiri dintre strămoșii noștri și populațiile Peninsulei Italice (urmare a obârșiilor comune, indo-europene). Asemănarea dintre limba română și așa-zisele limbi neolatine provine din originile comune ale tuturor acestor limbi, însă ele s-au desprins din același trunchi lingvistic cu milenii înainte de cuceririle pe care le-a efectuat Imperiul Roman.

Latina vulgară a fost numai o limbă soră cu graiul geto-dacilor, iar dacă franceza sau italiana se aseamănă și astăzi cu româna, asemănările nu-și au originile în procesul de romanizare. O mare parte din teritoriul locuit de către geto-daci (dacii mari, costoboci, geți, carpi) nu s-a aflat niciodată sub stăpânire romană și totuși pe meleagurile respective (Moldova, Maramureș, o parte din Muntenia) se vorbește aceeași limbă română precum în Oltenia sau în Banat.

Printesa Ana Comnena

Printesa Ana Comnena

Strămoșii noștri au fost numiți daci în Antichitate, dar și în Evul mediu sau ulterior. Mihai Viteazul era numit „Malus Dacus” iar adversarii lui Horea susțineau că viteazul lider al Răscoalei de la 1784 s-ar fi (auto) intitulat „Rex Daciae”. Unii cronicari bizantini, precum Ana Comnena (1083 – 1153) și Laonikos Chalkokondyles (1430-1490), încă mai foloseau numele de „daci”, referindu-se la populația românească ce trăia în vremea lor la nord și la sud de Dunăre.

Fiică a împăratului bizantin Alexie I Comnenul (conducător între 1081 și 1118), al cărui neam provenea din Comne – un oraș trac, prințesa Ana Comnena rămâne în istorie ca una dintre primele femei care și-au asumat anevoiosul rol de a reda istoria vremurilor pe care le-au trăit.

Ca persoană de rang foarte înalt, Ana Comnena a beneficiat de cea mai aleasă educație ce putea fi primită, de către un tânăr, la vremea sa. Ca fiică de împărat (și ulterior aspirantă la „funcția” de conducătoare informală a statului), a avut acces la cele mai fidele surse de informare disponibile în Imperiul Bizantin – una dintre cele mai longevive și mai puternice împărății din istorie (purtând, oficial, numele de… Romania). Ca persoană preocupată de istoria timpurilor sale, Ana Comnena a scris o lucrare remarcabilă, intitulată Alexiada, ce abundă în informații prețioase pentru istoria universală și conține detalii interesante pentru istoria poporului român.

cruciatii

Imparatul Alexie I Comnenul

Imparatul Alexie I Comnenul

La fel ca și alți cronicari, prințesa Ana Comnena se referă la strămoșii noștri folosind numele de „daci”, la o vreme în care de la războaiele în urma cărora o parte din Dacia a fost ocupată de către trupele romane se scursese mai mult de un mileniu.

Alexiada, scrierea prințesei Ana, descrie evenimentele petrecute în perioada Primei Cruciade, precum și interacțiunile dintre centrele de putere din estul și vestul Europei, la început de secol XII, evenimente în care au fost protagoniști și strămoșii noștri, la care autoarea a preferat să se refere folosindu-le numele din vechime.

Alexiada este o scriere structurată în 15 cărți și un prolog, oferind informații esențiale despre Prima Cruciadă (1096 – 1099), dar și despre Marea Schismă (petrecută în anul 1054) – în urma căreia a survenit separarea între creștinismul ortodox și cel catolic.

lupta

În prima sa mențiune din Alexiada legată de strămoșii noștri, fiica împăratului Alexie I Comnenul se referă la un moment în care conducătorii dacilor au decis să nu mai respecte tratatul (de pace) cu romanii (Imperiul Bizantin) și l-au rupt „în mod necruțător”.

În anul 1087, odată cu venirea primăverii, o armată amestecată, de 80.000 de luptători, condusă de către un anume Tzelgu a traversat Dunărea și a cucerit orașele din jurul Chariopolisului (așezare ce corespunde cu actualul oraș Hayrabolu, din Turcia). Respectiva oaste era formată din cumani, pecenegi, dar cuprindea și un număr de luptători daci (vlahi). Astfel de atacuri sau incursiuni erau deja o tradiție multiseculară, pentru daci. Singuri sau în alianță cu alte popoare (sarmații), geto-dacii atacau Imperiul Roman, la sud de Dunăre, cu mult înainte de războaiele daco-romane din 101-102 și 105-106 e.n.

vlahi

Într-un alt pasaj, Ana Comnena descrie oastea imensă, formidabilă, a cruciaților care au traversat pământurile Daciei, îndreptându-se către teritoriul Imperiului Roman de Răsărit. În această Primă Cruciadă, a fost atins, în cele din urmă, obiectivul recâștigării controlului asupra Ierusalimului.

Ca dovadă a continuității admirabile a popoarelor de neam trac în Peninsula Balcanică, Ana Comnena face referire, în Alexiada, și la neamurile care populau, la vremea sa, munții Haemus (adică Balcanii). Pe ambii versanți ai acestor munți, spunea prințesa Ana, locuiesc populații foarte bogate: dacii și tracii pe versantul nordic, iar pe cel sudic, „mai mulți traci și macedoneni”. Scrierea prințesei bizantine cuprinde aspecte importante și pentru istoria aromânilor.

cruciada 3

cruciada 2

Cruciada

Surse: wikipedia.org, ziarullumina.ro, www.yorku.ca, emilia-corbu.blogspot.ro, sourcebooks.fordham.edu

Autor: Tomi Tohaneanu

mai mult
Istorie

Remember: 4 aprilie 1944, bombardarea Capitalei de către americani, 2.942 de bucureșteni uciși

img051a

4 aprilie 1944, ziua cea mai NEAGRĂ din istoria Capitalei: AMERICANII AU OMORÂT 2.942 de bucureșteni. REVOLTĂTOR: românii le-au ridicat două monumente aviatorilor care au adus moartea în numele Unchiului Sam.


Se împlinesc 74 de ani de la marea tragedie din 4 aprilie 1944, când Bucureștiul  a fost ținta unui masiv bombardament al aviației americane. Au fost vizate ținte civile, cu deosebire zona Gării de Nord, dar și partea centrală a orașului, zone care nu aveau o justificare militară, deoarece frontul se afla departe, la peste 300 km, pe linia Iași-Chișinău, iar luptele încetaseră de la sfârșitul lunii martie. Mai mult, o mare parte din victime erau refugiați basarabeni, ce fugeau din calea urgiei sovietice.

Tragedia a avut loc într-o marți, pe la ora prânzului. Atunci, un număr de 220 bombardiere B-17 (numite Fortărețe zburătoare) și 93 bombardiere B-24 (Libertador) au intrat în spațiul aerian al României, venind din Italia. Și au făcut prăpăd.

Iată o mărturie din acele vremuri făcută de Mihail Sebastian în jurnalul său a doua zi după masacru: „Ieri după-amiază am fost în cartierul Grivița. De la Gară la bulevardul Basarab nicio casă – nici una – n-a scăpat neatinsă. Priveliștea e sfâșietoare. Se mai dezgroapă încă morți, se mai aud încă vaiete de sub dărâmături. La un colț de stradă trei femei boceau cu țipete ascuțite, rupându-și părul, sfâșiindu-și hainele, un cadavru carbonizat, scos tocmai atunci de sub moloz. Plouase puțin dimineața și peste toată mahalaua plutea un miros de noroi, de funingine, de lemn ars. Viziune, atroce, de coșmar. N-am mai fost în stare să trec dincolo de Basarab – și m-am întors acasă, cu un sentiment de silă, oroare și neputință.”

Oficial, în bombardamentul din 4 aprilie 1944 au murit 2.942 de persoane și au fost rănite alte 2.126. Morții au fost îngropați într-o margine a Cimitirului Calvin, cu ceremonii amintind de funeralii naționale. Cimitirul va purta numele „4 aprilie”, dar va fi desființat în anii comunismului.

Conform datelor oficiale, americanii au pierdut 10 avioane. Dacă de morții noștri nu își mai amintește nimeni, în București există însă doua monumente ridicate în memoria aviatorilor americani uciși în misiunile de bombardament asupra orașului: unul a fost realizat în 2002 în Cișmigiu, iar celălalt se află în Parcul Kiseleff și a fost inaugurat în 2007. „Vă închipuiți, păstrând proporțiile, cum ar arăta la Londra un monument dedicat aviatorilor germani, la Hiroshima unul dedicat celor americani și la Dresda britanicilor?”, se întreba în urmă cu trei ani istoricul Manuel Stănescu, în articolul: Bombardamentul de la 4 aprilie 1944 sau cum au devenit selectivi „bocitorii de serviciu”.
Aproape 3000 de morți într-o singură zi, toți, civili nevinovați. Mă întreb, pentru cei care nu pierd ocazia să-și smulgă hainele de pe ei, de ce nu vă amintiți niciodată de această tragedie? Care sunt criteriile pentru care 3000 de civili morți în căteva minute nu reprezintă decât o „pagubă colaterală”? De ce susțineți că nu trebuie să uităm împrejurările acestor morți tragice, dar pe aceștia nu-i amintim niciodată? Din păcate, lucrurile nu se opresc aici. Într-un gest care demonstrează că avem comportamentul de slugă în codul genetic, autoritățile au avut teribila inspirație să ridice un monument dedicat….aviatorilor americani, și care tronează bine-mersi în Cișmigiu. Vă închipuiți, păstrând proporțiile, cum ar arăta la Londra un monument dedicat aviatorilor germani, la Hiroshima unul dedicat celor americani și la Dresda britanicilor? Cum e posibil așa ceva? Dacă vrem să ne dovedim loialitatea față de un aliat, așa cum sunt Statele Unite acum, nu de asemenea gesturi dezgustătoare avem nevoie! În bunul stil românesc, al formelor fără fond, putem crede că un gest slugarnic ține loc de principii în care să credem cu adevărat? Acel monument trebuie să dispară. Nu ne putem bate joc de memoria a aproape 3000 de oameni. Și pentru că „bocitorii de serviciu” cu siguranță vor avea azi amnezie, cu puterile mele modeste mă înclin și păstrez un moment de reculegere în amintirea lor.” – istoricul militar Manuel Stănescu.

Concluziile contemporanilor sunt unanime: bombardamentele americane nu aveau nici o justificare logică. A fost măcelărită populația civilă, lipsită de apărare, au fost distruse importante bunuri materiale.

4 aprilie 1944 a fost doar începutul, capitala fiind bombardată masiv în zilele următoare. Un bilanț statistic arată că de-a lungul celor 17 de bombardamente aeriene, începând cu cel din 4 aprilie 1944, executate de americani și englezi cu aproximativ 3.640 de avioane de bombardament de diferite tipuri, însoțite de circa 1.830 de avioane de vânătoare pe timp de zi, au fost uciși 5.524 de locuitori, răniți 3.373, iar 47.974 au rămas fără adăpost devenind sinistrați. Au fost distruse 3.456 de case de locuit, au fost distruse parțial 3.473, 401 au fost avariate și au fost 2.305 de incendieri. Pentru apărarea Capitalei, s-au ridicat și au angajat lupte antiaeriene, de multe ori în inferioritate numerică, 601 avioane de vânătoare românești și 709 germane.

Autor: Tudor Matei

mai mult
Istorie

Procurorul general cere „capetele” lui Ion Iliescu şi Gelu Voican Voiculescu în dosarul Revoluţiei

ion-iliescu-petre-roman-gelu-voican-voiculescu-revolutia-din-1989

Procurorul general Augustin Lazăr urmărirea penală în dosarul Revoluţiei pentru doi „grei” ai evenimentelor din decembrie 1989, care au fus la instalarea puterii FSN: Ion Iliescu şi Gelu Voican Voiculescu.

Astfel, Lazăr a transmis luni preşedintelui Klaus Iohannis cererea de efectuare a urmăririi penale, în dosarul Revoluţiei, în legătură cu săvârşirea infracţiunii contra umanităţii, faţă de Ion Iliescu, Petre Roman şi Gelu Voican Voiculescu.

revolutia_romana-22-decembrie-1989„Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a adresat preşedintelui României o solicitare de exercitare a prerogativelor constituţionale şi legale privind cererea de urmărire penală în legătură cu săvârşirea infracţiunii contra umanităţii (…) faţă de: Iliescu Ion, membru şi preşedinte al Consiliului Frontului Salvării Naţionale  – din 22 decembrie 1989- , organism care de facto a exercitat puterea executivă şi legislativă centrală, comportându-se ca un Guvern până la apariţia Decretului-Lege nr. 2 din 27 decembrie 1989, când preşedintele consiliului a primit rolul unui şef de stat, iar atribuţiile legislative ale consiliului au fost separate de cele executive, ce necesită autorizare pentru intervalul 22-27 decembrie 1989; Roman Petre, membru al Consiliului Frontului Salvării Naţionale, din 22 decembrie 1989, numit oficial prim-ministru al Guvernului României prin Decretul nr.1 din 26 decembrie 1989, ce necesită autorizare pentru perioada 22-31 decembrie 1989; Gelu Voican Voiculescu, membru al Consiliului Frontului Salvării Naţionale din 22 decembrie 1989, numit oficial vice prim-ministru al Guvernului României prin Decretul nr. 5 din 28 decembrie 1989, ce necesită autorizare pentru perioada în perioada 22-31 decembrie 1989”, anunţă Parchetul General într-un comunicat.

„Solicitarea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se întemeiază pe prevederile constituţionale şi legale (art. 109 alin. 2 din Constituţia României, respectiv art. 12 şi 19 din Legea nr. 115/1999), precum şi pe Decizia Curţii Constituţionale nr. 270 din 10 martie 2008”, precizează comunicatul Parchetului General.

Pe 18 decembrie 2017, Parchetul Militar anunţat că în decembrie 1989 nu a existat vid de putere.

procuror lazarProcurorul militar Marian Lazăr declara, într-o conferinţă de presă, că a existat o diversiune militară începând cu seara zilei de 22 decembrie 1989, aceasta fiind principala cauză a numeroaselor decese, vătămări corporale şi distrugeri.

În plus, procurorii au identificat, inclusiv prin probe testimoniale, sursa sunetului cu efect de panică (emis la data de 21 decembrie 1989, în timpul discursului lui Nicolae Ceauşescu), care a contribuit, alături de alte elemente, la dezorganizarea mitingului din Piaţa Palatului şi declanşarea protestelor în Bucureşti.

Totodată, procurorii susţineau că au existat diversiuni exercitate asupra cadrelor de comandă ale UM 01417 Târgovişte, locaţia unde s-a aflat cuplul Ceauşescu, dar şi ordine venite de la vârful ierarhiei militare privind eliminarea fizică a cuplului prezidenţial.

Potrivit lui Marian Lazăr,  până la execuţia soţilor Ceauşescu, de pe 25 decembrie 1989, au fost identificate trei tentative de lichidare fizică a acestora.

mai mult
Istorie

Din vremea lui Pazvante Chiorul. Dame de pension și bărbați de salon

pension

Prin sfaturile oferite, femeia este pregătită să-și asume o poziție importantă în sfera publică, unde tactul și cumpătarea trebuie să primeze. Salonul, acest teatrul politic avant la lettre, se află sub autoritatea femeilor: „femeile, care totdeauna și pretutindeni se cade a da tonul în societăți, împărățesc mai cu osebire în saloane”. Sunt atăt de puternice, încât părerea lor are „o nemărginită întindere de lege”.

Dar un gest necugetat, un zâmbet oferit cui nu trebuie, un ton mai înalt sau o privire galeșă, orice cuvânt spus la întâmplare o pot pierde. Prinși foarte repede în sociabilitatea de salon, românii încep să organizeze serate și soarele, să înființeze locuri publice, de la societăți filarmonice la teatre. Pentru fiecare dintre aceste locuri ale sociabilității apar reguli de bună purtare, cu ajutorul cărora sunt stăpânite adunările și sunt patronate întâlnirile.

Serata va fi prin excelență locul de manifestare al femeilor, unde își pun în evidență abilitățile dobândite prin educația de pension. La pension și în școlile de fete se transmit bunele și distinsele maniere pe care ar trebui să le stăpânească și apoi să le afișeze doamnele din lumea saloanelor. Manualul lui Penescu este unul dintre multe alte ghiduri construite în acest scop. Așadar, dincolo de regulile de luare în stăpânire a unei soarele, o tânără educată, o tânără de familie bună trebuie să știe să anime și să dirijeze o petrecere.

Ea mânuiește clavirul și penelul, ciripește voios ariile la modă, în timp ce conversația în franceză, cumpătată și cuminte, însuflețește lumea bună adunată în salon. Moda salonului va aduce cu sine și schimbări importante în sistemul educațional. Pensioanele se întrec în pregătirea tinerilor cuconițe la clavir, danț, franceză și pictură, și abia mai apoi la cusături și pregătirea de gugoșele. Zinca Băluță, fiica negustorului Ioan Băluță din Craiova, este trimisă în Țara Nemțească pentru a învăța franceză, pian și „f’o trei, patru jocuri”, ca o „domniță”, cum avea să scrie tatăl ei când va descoperi că, din nefericire, comportamentul tinerei nu justifică investiția.

Bărbatul trece și el printr-o serie de transformări, pentru că sociabilitatea de salon este altceva decât întâlnirile politice, altceva decât vizitele de curtuazie la curtea domnească, altceva decât sastiseala fanariotă. Salonul se află sub directa supraveghere a femeii, dar bărbatului îi revine sarcina de a participa la conversație, de a invita cucoanele la dans, de a asculta cu mare atenție și satisfacție diferitele reproduceri muzicale, afișând aerul de cunoscător. Dincolo de haine, el trebuie să-și modeleze o nouă conduită, o nouă ținută, un alt mod de a fi.

Schițele din gazeta franceză L’Illustration ne oferă portretul acestui om de lume, bine încorsetat în frac, pantaloni strânși în talie, sigur pe sine, învârtindu-se în jurul cucoanelor, în timp ce vechea generație privește nostalgic (și greoi) de pe fotoliu. Care sunt calitățile și cunoștințele grație cărora poate fi primit și acceptat de „buna societate”? Gheorghe Sion numește limba franceză, poezia, litaratura, așadar, conversația, jocul de cărți, bunele maniere, un anumit costum la modă. Costache Negruzzi, sub numele de împrumut Carlu Nervil, completează această listă.

Așadar, bărbatul de salon trebuie „să fie abonat la un cabinet de lectură; să bea șampanie; să fie încușmat, încălțat și înmănușat după jurnal; să poarte baston rococo și pumnar cerchezesc; să scrie cu condee de oțel și să-și pecetluească biletele cu buline cu levize; să joace șah și să danseze polca; să aibă pe masa din cabinetul său cel puțin o duzină de albomuri caricaturale și de cărți ilustrate”. Bastonul rococo și pumnalul cerchezesc ne duc cu gândul la trupul subțire, care trebuie modelat după noile modele de masculinitate, aducând în cultura românilor sportul,care înseamnă scrimă și echitație. Și să te ții apoi dueluri din ofense, onoare și amor! (Fragment din romanul „Patimă şi desfătare” de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu http://www.humanitas.ro/humanitas/patim%C4%83-%C8%99i-desf%C4%83tare )

Dănuț Deleanu

Povestea lui Pazvante Chioru’

Cu siguranta ca ai auzit de celebra expresie „pe vremea lui Pazvante Chioru'” si, probabil, ca te-ai intrebat care este istoria acestei zicale. Nu este vorba de ceva inventat, ci chiar despre niste lucruri reale din istoria romanilor. Pazvante Chioru’ este porecla pe care a primit-o pasa Osman Pazvantoglu, un lider turc ce s-a rasculat impotriva sultanului si care si-a facut un stat independent cu Capitala la Vidin.

Acum mai bine de 200 de ani, ispravile unui pasa rebel zguduiau provinciile balcanice ale Imperiului Otoman. Ecouri ale acelor vremuri s-au pastrat pana in zilele noastre sub forma unei expresii care ne trimite cu gandul la o perioada istorica indepartata si anacronica. Putin se cunoaste in prezent despre personajul istoric Pazvante. Viata si ispravile sale au fost insa strans legate de suferintele romanilor de pe malurile Dunarii, iar sfarsitul sau a fost pe masura vietii sale…

Viata si ispravile celui care a dat limbii romane una dintre cele mai vechi expresii, des uzitata si in prezent, sunt atipice pentru majoritatea pasalelor care au servit de generatii intregi interesele Inaltei Porti. De fapt, indrazneala de neconceput pentru un supus al sultanului din acele timpuri l-a dus pe pasa Pazvante direct in cartile de istorie turcesti, el ramanand pana astazi singurul pasa care a indraznit sa se revolte contra autoritatii supreme de la Stambul si sa creeze un adevarat “stat” independent, cu capitala la Vidin, relatii diplomatice private si moneda proprie. Pentru istoricii pasionati, Pazvante este si astazi o personalitate greu de etichetat. Diplomat, egocentrist, maniac, fanatic, lingusitor, sadic, prieten fidel, nostalgic, invatat, vizionar, haimana, arivist, complexat, depresiv, ambitios, misogin, razbunator, el intruchipeaza perfect figura dusa pana la extrem al unui slujbas de rangul doi din Balcanii inceputului de secol 19.

Baiatul din Balcani

Undeva prin iarna anului 1758, se nastea intr-un satuc din vilayet-ul Bosniei, un copil a carui faima de mai tarziu va straluci putin dar intens in noianul de intrigi si taifasuri care zugraveste perfect imaginea unui Imperiu Otoman a carui stea incepea sa apuna. Orfan de tata de la o varsta frageda, micutul Osman, duce in spate o zestre genetica diversa si un caracter pestrit si maleabil cum numai Balcanii puteau da nastere in acele vremuri. Exista o sursa conform carora Osman era fiul unei familii de romani din Valea Timocului, trecuti la Islam din simplul motiv ca astfel erau scutiti de taxele comerciale percepute de turci cetatenilor non-musulmani din provinciile stapanite de ei. Nu exista, insa, mai multe izvoare care sa confirme ipoteza originii romanesti. Astfel, se pare ca bunicul sau facuse parte din garzile de akingii bosniaci ale orasului Sofia. De aici rezulta, de fapt, al doilea nume al tanarului Osman, Pazvantoglu, o derivatie a poreclei Pasban-Oglu, adica fiul gardianului. Bunicul sau era nascut in Bosnia din tata turc si mama croata. Mama sa avea radacini amestecate, rudele dupa bunica fiind formate din albanezi, evrei, sarbi, bulgari si turci. Tipic balcanic!
Dupa moartea timpurie a tatalui, Osman ajunge in grija bunicului sau. Alaturi de acesta deprinde arta armelor, isi insuseste primele notiuni de politica si se apuca de camatarie. Cum pentru orice credincios musulman, camataria este o indeletnicire strict interzisa de perceptele religioase, Osman se afla pentru prima data in viata in fata pericolului de a sfarsi in streang. Prins de autoritatile turce, are de ales intre spanzuratoare si exil. In urma interventiilor bunicului si datorita mitei avansate de acesta judecatorilor, Osman scapa de la moarte si fuge intr-o noapte din inchisoarea din Sofia unde, spre norocul sau, o parte dintre gardieni erau vechi cunostinte ale bunicului. Cateva zile mai tarziu, Osman Pazvantoglu strabate pe furis, intr-o barca, apele Dunarii si ajunge in Tara Romaneasca. Aici, dupa multe peripetii, datorate caracterului sau bataios si a catorva scandaluri datorate escrocarii unor boieri, Pazvantoglu ajunge sa frecventeze cercul de apropiati ai domnitorului muntean de origine fanariotaNicolae Mavrogheni.

Politichie, smecherie, talharie…

Aflat in element propriu printre demnitarii fanarioti care parazitau Tara Romaneasca, Pazvantoglueste brusc inflacarat de ideea de a ajunge sef al garzilor domnitorului. Pentru inceput se angajeaza in paza palatului domnesc din Bucuresti, oferindu-si serviciile ca simplu mercenar. Ajutat de insistenta si ambitia nativa, dublate de numeroase pungi de galbeni, Pazvantoglu avanseaza, ajungand in doar doi ani sef al garzilor personale de arnauti ale domnitorului Mavrogheni. Fire sensibila, simte o stranie atractie pentru poezie, astfel ajunge sa il cunoasca si sa se imprieteneasca cu renumitul poet revolutionar grec de origine aromana, Rigas Feraios. Atras de frumusetea domnitelor romance de la curte, Pazvante, dupa cum l-au denumit romanii, este respins de o asa numita jupanita Anica. Pazvante cade intr-o depresie care l-a tinut la pat timp de doua luni. Ridicandu-se plin de razbunare, dezvolta o ura bolnava impotriva femeilor, ura care va fi concretizata mai tarziu, in timpul raidurilor de jaf efectuate in Valahia, cand personal indeamna hoardele de pazvangii sa siluiasca orice femeie romanca intalnita in cale, indiferent de varsta sau rang social.
Pofta de glorie si marire a lui Pazvante nu mai putea fi tinuta in frau astfel incat, in scurt timp, ajunge sa comploteze cu boierii fanarioti, mazilirea lui Mavrogheni. Acesta afla si, turbat de furie, ordona decapitarea lui Pazvante pe o platforma construita undeva in apropiere de Strada Lipscani. Nesabuitul aventurier bosniac este salvat de la moarte, in ultima instanta, de catre interventia lui Rigas Feraios, interventie dublata de o suma considerabila de bani platita in prealabil de acesta domnitorului Mavrogheni.
Pazvante trece inapoi Dunarea si organizeaza o banda de turci si albanezi cu care incepe sa jefuiasca sistematic Balcanii in lung si in lat. Reuseste astfel sa stranga o suma considerabila de bani pe care o va trimite direct sultanului Selim, impreuna cu asigurarea ca daca va fi pus aga, va dubla peschesultrimis Inaltei Porti. Sultanul accepta momeala, iar Pazvante devine aga. Nemultumit, doreste sa ajunga pasa in cel mai scurt timp. Cum politica de la Stambul era indiferenta la insistentele lui, el strange o armata de mercenari adusi din toate colturile Europei si se rascoala impotriva stapanirii turcesti a sultanului Selim al treilea.
Pazvante nu mai poate fi oprit. In nebunia sa creaza un stat independent cu capitala la Vidin si se autoproclama pasa. Fascinat de puterile occidentale, dezvolta relatii diplomatice cu toate tarile din jur, ajungand chiar sa-si deschida un consulat in Republica Franceza! In anul 1798, Pazvante stapanea deja un teritoriu marginit de Dunare, Muntii Balcanicetatea Belgradului si orasul Varna. Dus de val, nu se lasa pana nu ajunge sa bata moneda proprie care pe o parte il infatisa, iar pe cealalta avea gravata puscaria din Sofia.

Jaf si durere in Valahia

Sultanul nu putea lasa nepedepsita indrazneala nebuna a lui Pazvante astfel incat, in anul 1798, trimite o expeditie militara de pedepsire compusa din 100.000 de oameni condusa de aga Husein Kukuc.
In mod bizar, armata lui Kucuk nu reuseste sa cucereasca Vidinul si, implicit, sa-l captureze pe Pazvante. Pus in fata acestei situatii, aga Kucuk da vina pe domnitorul fanariot din Tara Romaneasca, Constantin Hangerli, pe care il acuza ca nu i-a aprovizionat suficient armata. Hangerli trebuie sa plateasca oalele sparte. In consecinta, sultanul emite un firman de mazilire si executie a domnitorului fanariot, act dus la indeplinire de aga Kucuk la data de 18 februarie 1799. In vara aceluiasi an, sultanul decide sa-l ierte pe Pazvante si se hotaraste sa-l numeasca, in sfarsit, pasa de Vidin, impresionat de ambitia de neoprit a baiatului din Balcani.
Stapanit de o sete nestinsa de bani si bunuri, Pazvante inteprinde unele dintre cele mai crunte expeditii de jaf si distrugere din intreaga istorie a Tarii Romanesti. Bolnav de ura, nu se multumeste cu jefuirea satelor si targurilor, ci ordona incendierea acestora. Astfel de fapte, alaturi de siluirea femeilor si uciderea barbatilor, duc la intarirea sentimentului antiotoman printre romani precum si la constituirea primelor cete de haiduci, organizate pe sistem militar, din Tara Romaneasca. In anul 1800 trupele sale, denumite pazvangii, jefuiesc si incendiaza Craiova, dintre cele circa 7000 de case de la aceea vreme doar 300 fiind salvate de incendiu. Acesta situatie a dus la un fapt straniu: depasit total de realitate, domnitorul fanariot Alexandru Moruzi isi cere singur automazilirea! In ianuarie 1802, Bucurestii sunt terorizati la aflarea vestii ca Pazvante si-a trimis trupele spre capitala. Domnitorul Mihail Sutu fuge si ordona garnizoanei de arnauti albanezi sa apere orasul. Acestia se cearta intre ei, fiecare aga albanez dorind sa detina comanda. Bucurestiul cade in anarhie, fiind stapanit de bandele de pazvangii care fraternizeaza cu vagabonzii si cersetorii locali. Acesta situatie dramatica ia sfarsit odata cu interventia brutala a trupelor turcesti care restabilesc ordinea.

Mort de mana Jianului?

Distrugerile aduse de Pazvante nu au ramas fara replica. Intr-un episod remarcabil, si din nefericire pea putin cunoscut al Istoriei Romanilor, trupele de haiduci olteni conduse de Iancu Jianu reusesc sa dea o replica pe masura atacurilor pazvangiilor. Astfel, celebrul haiduc si erou nationalIancu Jianu, organizeaza o serie de incursiuni de urmarire si pedepsire dincolo de Dunare. Intr-una din inclestari ajunge sa se lupte personal cu iataganele cu Pazvante. Cuprins de setea rabunarii, Jianu-i scoate un ochi cu iataganul temutului Pazvante, de unde acesta se alege cu porecla de Pazvante Chiorul. Grav ranit de Jianu, el este salvat in ultima instanta de garda sa personala. Supararea peste masura a Jianului este retinuta in unele balade, celebre atat in Romania cat si in Serbia si Bulgaria. Conform versurilor, Jianu ar fi strigat :
Cu mana asta ti-am scos un ochi, tot cu mana asta te omor, caine de pagan!”

Marele nostru haiduc nu se opreste, si alaturi de cetele de panduri olteni continua sa treaca Dunarea. In anul 1809, haiducii lui Iancu incendiaza Vidinul si Plevna, ucigand orice turc intalnit in cale, in replica la actiunile lui Pazvante care atacase Craiova si incendiase satele din Oltenia. Trupele de panduridistrug din temelie raiaua turceasca de la Turnu Magurele care devenise baza favorita de incursiuni a lui Pazvante.
Iancu Jianu in persoana aprinde fitilul care va arunca in aer moscheea din Turnu Magurele. In urma acestor lovituri, turcii nu vor mai incerca niciodata construirea vreunui edificiu musulman in Valahia.
Sfarsitul lui Pazvante este neclar, existand doua surse care precizeaza acest acest moment. Intr-una dintre variante, Pazvante moare la data de 27 ianuarie 1807, otravit de catre medicul evreu al orasului Vidin, din ordinul sultanului, varianta putin probabila datorita faptului ca Pazvante era o sursa importanta de stoarcere a birurilor din Balcani. Mai plauzibila ramane varianta mortii sale in urma distrugerii Vidinului de catre Iancu Jianu, care probabil ca si-a indeplinit dorinta de a-l ucide pe Pazvante. De altfel, dupa episodul distrugerii Vidinului de catre panduri, nu mai apare nici o referire la Pazvante Chioru’, decat o simpla expresie, des folosita si in zilele noastre… In orasul Vidin din Bulgaria mai pot fi vazute si astazi moscheeabiblioteca și cazarma construite… pe vremea lui Pazvante.

mai mult
Istorie

Proclamația de la Timișoara, fără nomenclaturiști și securiști la putere

proclamatia_timisoara

În martie 1990, la Timișoara, era lansat unul dintre cele mai importante documente politice din România: Proclamația de la Timișoara. Principalul punct al proclamației era lustrarea foștilor nomenclaturiști și securiști.

În primele săptămâni după căderea lui Nicolae Ceaușescu, România a fost cuprinsă de convulsii sociale. Partidele democratice de opoziție, în special PNȚCD și PNL au început să protesteze împotriva puterii conduse de foști nomenclaturiști precum Ion Iliescu, care întârziau să adopte reformele necesare transformării României într-o democrație de tip occidental.

Reacția puterii de la București a fost una brutală: i-a adus pe mineri la București pentru a-i agresa și intimida pe liderii opoziției. În aceste condiții, la Timișoara, liderii Revoluției din decembrie 1989 au decis să ia atitudine. Jurnalistul și scriitorul George Șerban a redactat un document care sintetiza idealurile revoluționarilor timișoreni. Documentul a rămas în istorie sub numele de Proclamația de la Timișoara, după ce a fost citit în fața unei mulțimi imense strânse în centrul orașului, pentru a protesta împotriva abuzurilor puterii FSN de la București. Însă ce conținea Proclamația de la Timișoara?

Principala idee a proclamației era exprimată în punctul opt care cerea îndepărtarea din funcțiile publice, pentru o perioadă de 10 ani, a foștilor nomenclaturiști și securiști. Dacă ar fi fost aplicat acest punct, ar fi însemnat dispariția de pe scena politică a unor personaje precum Ion Iliescu sau Petre Roman, președintele, respectiv prim-ministrul României de la acea dată.

Proclamația de la Timișoara mai cuprindea și o serie de reforme precum privatizarea întreprinderilor prin distribuirea de acțiuni salariaților sau descentralizarea economică și administrativă a România. Acest punct a devenit pretextul lansării unei dezinformări pe scară largă. Televiziunea și ziarele aservite puterii au prezentat o așa-zisă tentativă de secesiune a Banatului. Autorii Proclamației de la Timișoara erau acuzați că ar vrea dezmembrarea României.

Ca urmare a propagandei de acest fel, au fost situații în care oameni din diferite părți ale României începuseră să arunce cu pietre după mașinile cu număr de Timiș, în condițiile în care, cu câteva săptămâni înainte, timișorenii erau primiți cu aplauze pentru curajul cu care porniseră Revoluția. Au fost și cazuri extreme. În Pitești, medicii au refuzat să îl opereze pe un timișorean care avea nevoie de o intervenție de urgență, pentru că suferea de apendicită. A fost trimis să se opereze în ”Republica Banat”.

Autorul proclamației, George Șerban, a ajuns deputat PNȚCD de Timiș și a încercat să impună lustrarea comuniștilor printr-o lege, însă acesta a murit înainte ca proiectul său să fi fost votat. De altfel, Legea Lustrației nu a intrat în vigoare nici până azi.

Bianca Pădurean

mai mult
1 2 3 4 12
Page 2 of 12