close

Poezie

Poezie

Eu nu sunt o definiție, sunt o întrebare.

bl

Eu iubesc, dar nu știe nimeni pe cine. Eu merg ferm pe drumul meu, dar, nu știe nimeni ce îngreunați sunt pașii mei, uneori. Călătoresc mult cu gândul acolo unde inima mea tresare. Nu le spun oamenilor, căci ei îmi vor strica plăcerile.
În timp ce zâmbesc, pot să agonizez pe dinăuntru și să par confortabilă. În timp ce alerg să-mi prind un vis mic, pot să mă împiedic de câteva ori. Se văd doar reușitele, nu și juliturile din genunchi. De fiecare dată când mă doare tare, mă port și mai tare. E o putere pe care o dețin nu știu de unde. Dar, puterea sfâșie cu mândrie în gânduri târzii.
Cred într-o dragoste pe care n-am găsit-o, încă, dar afirm că nu mă mai interesează acest mit și că mă lasă rece. Mi-e foame de un trup viguros de bărbat, dar nu-l accept și evit să-l gândesc. Pentru că nu-mi simte intens precum îi e trupul. Obișnuiesc să mă rănesc singură. Cum? Cu gândul. Cu gândul că nu e nimeni să lupte pentru mine. Nu mult! Puțin! Într-atât cât să cred.
Ajung, seara, acasă, pun de-un ceai și-mi evit sentimentele. Gândesc mai practic. Îmi iese… aproape. Pot găsi companie ușor, dar nu m-arunc în stări mincioase față de sufletul meu. Nu-i folos.
Sunt unele momente în care nu exist. Nu vorbesc, nu ascult, nu privesc nicăieri. Nu vreau! Sunt momentele în care eu sunt doar bătăile inimii. Mă apropii de abis, dar nu cad, mă înalț în el. M-arunc în clipele tăcute ale adâncului și nu chem nimic. Nici dorințe nu nasc. Doar ating notele muzicale din sufletul meu.
Uneori, mă feresc de proprii mei ochi. Privesc mai rar în oglindă, să nu-mi amintesc neliniștea. Folosesc multe cuvinte pentru a ascunde ceea ce simt. Dacă pereții casei mele ar prinde viață, nu mi-ar vorbi. M-ar contempla ei pe mine și aș fi îmbrățișată căramidă cu cărămidă.
Sunt tot ceea ce nu cred oamenii că sunt. Sunt ceea ce-mi place să citesc, ceea ce-mi place să ascult, ceea ce-mi place să mângâi. Sunt ceea ce privesc pe furiș. Sunt ceea ce ascund în suflet, în liniște. Sunt lacrimile ce nu le plâng, și-au făcut cărări pe dinăuntru, ele curg dincolo de pielea mea. Eu sunt! Eu nu sunt o definiție, sunt o întrebare.
Luiza Ionescu

mai mult
Poezie

Biserica Mea iubită

cred1
Biserică sfântă a Tatălui Meu,
Tu strigă, la tot pasul „Trezire”
Aşterne pe cale, pe-ogorul tău,
Ghirlande şi fapte de iubire.
Lasă-ţi pecetea cuvântului Sfânt,
În casa în care tu le vorbeşti,
Lumină şi dragoste fie-n cuvânt,
Pe cei dragi, Biserică când îi primeşti.
Tu saltă la cer, rugi înflăcărate,
Ca Tatăl, iubirea s-o vadă în voi,
Puternic, cu foc şi lacrimi scăldate,
În milă să cheme, pe cei dragi dintre voi.
Nu încetaţi strigarea, s-ajungă la ceruri,
Căci timpul e scurt, răpirea-i aproape,
Nu staţi, ieşiţi la răscruce de drumuri,
Sus la Altar, s-ajungă ruga soră şi frate.
Priviţi Crucea, care ne-arată durerea,
Pe care El, cu iubire s-a lăsat răstignit,
Lui I se cuvine toată Slava şi Gloria,
Căci cu sângele Lui, pentru noi a plătit!
AMIN !
mai mult
Poezie

Memento – Pentameron

ION-STRATAN1

„Sînt un om care crede că viaţa există pentru a ajunge la o carte.” – Ion STRATAN
(1 octombrie 1955–19 octombrie 2005)

«Poezia mea este o dialectică cu poezia interbelică. Deci, nu este experimentalistă, ca a lui Mircea Cărtărescu, nu este ludică, aidoma celei a lui Florin Iaru, nu este sentimentală, ca a lui Traian T. Coşovei. Poezia mea este o dialectică permanentă cu poezia interbelică a lui Arghezi, Barbu şi Blaga, avîndu-l în prim-plan pe sfîntul literaturii româneşti, George Bacovia. Bacovia este sfîntul preacurat al versului românesc, după părerea mea, iar poeziile pe care le scriu sunt sentimentale şi conceptuale, ele aflîndu-se sub girul acestei sensibilităţi moldave, care este un eminescianism de sfîrşit de secol, o sinestezie, în sens baudelairian, şi o încercare de engramare a Universului într-un sistem de culori şi sunete.»

«Eu am scris poezie încă de la 10 ani, inspirat de acel „Zeppelin” de prins muşte: „Şi cu  aer sunt umplute / Şi-s din cînepă făcute…”. Era prin ’65. Uimit de ce este acela un „Zeppelin”, am scris prima mea poezie. Apoi am scris poezii inspirat fiind de Corabia, locul unde mi-am petrecut copilăria. Am debutat în clasa a X-a, în revista „Amfiteatru”, cu poeme în proză, „Căutătorii de perle”. Era momentul schimbării generaţiei dogmatice şi erau la modă poemele în proză. Scriam şi noi poeme în proză, nu făceam rău nimănui!»

«Sentimentul meu este bacovian, este unul mai ascuns, mai apropiat de unele zone poetice ale sufletului. Depinde, însă, de ceea ce înţelegem prin poetic. Putem spune, bunăoară, că poetic este romantismul. Apoi venim şi spunem: nu, poetic este simbolismul.  Eu cred că fiecare perioadă are o poeticitate a sa. Traian T. Coşovei este un poet de un simbolism „tîrziu”, în timp ce Bacovia este un poet de un expresionism „devreme”. Eu mă consider un expresionist „devreme”. Deci, cît mai este tinereţe în mine, eu o alătur expresionismului „devreme” al lui Bacovia. Acolo este situat criteriul poeticului meu.»

«Nu sînt un tip senzual. Sînt un cerebral. Sînt şi un ideatic, dar stările mele sunt afective. Femeia, dragostea sunt atmosferă. O înlesnire a vieţii. O grijă. Este grija pe care femeia o acordă bărbatului singuratic, care atunci cînd scrie are nevoie de linişte, de-o cafea, de-o ţigară. Femeia este un bun conducător de poezie.»

«Eu sînt cărţile mele. (…) Ţin la ele, chiar ca la nişte copii, pe care îi mai întrebi din cînd în cînd ce mai fac, deschizîndu-le şi răsfoindu-le.»

Frunze

Domnului Bogdan Stoicescu

Dacă-am avea un organ de cunoaştere

Pentru toată materia

Ar fi frunzele şi mizeria

De-a creşte pe părţi

Am lăsa-o în cărţi

Pentru care trăim

şi iubim, şi

suntem

La Tine cherem.

Cu dragoste,

Nino Stratan

21 sept. 1998
(din volumul „Convorbiri la lumina gîndului” de B.-L.Stoicescu,

ediția a II-a, editura Mythos, Ploiești, 2016)

Bogdan Stoicescu

mai mult
Poezie

SĂ FILOZOFĂM…CU GÂNDUL

gand

După Martin Heidegger gândul ar fi o grabă de a suprima orice distanță, dar nu creează o apropiere, apropierea nu este măsură a distanței. Ar fi clar.
A se gândește la B.
B nu este, nici întâmplător, receptorul de gânduri a lui A.
Deci, A nu este emițător de gânduri către B.
A și B rămân fiecare cu gândurile lui.
Distanța dintre A și B nu este micșorată de gânduri, chiar dacă ele ar zbura, cum se mai zice.
Particularizând A și B ca fiind de sexe diferite, afirm: gândurile acestora sunt cel puțin diferite, dacă nu antagonice.

A gândi, după o nouă definiție, înseamnă a transforma nevăzutul în văzut.
Este și invers: gândul transformă văzutul în nevăzut.
Gândul este creator.
A gândi e bine.
A susține gândul-forță creatoare a Universului este o speculație. Mai degrabă cred că Universul se învârte în capetele teoreticienilor și a susținătorilor acestora.

Rămân doar la definiția substantivală a gândului și la declinarea lui: un gând, două gânduri.

03 octombrie 2017
Dan Drăguș

mai mult
Poezie

„Mi-e dor de mare” de Cristian Botez

plaja-carte

Mi-e dor de mare 

Ca de o iubita pe care niciodata

N-as putea avea-o pe deplin.

Mi-e dor de mare

Ca si cum de mine mi-ar fi dor,

Pe cand, in alta viata, as fi fost delfin.

Mi-e dor de mare

Ca de valul care nu am fost nicicand.

Mi-e dor de mare

Asa, ca sa ma joc cu pescarusii,

Sa vantur soicile, nispul.

Atunci…oricand.

Mi-e dor de mare

Ca de mine…ca atunci

Cand m-as fi sarutat cu luna, mai intai…

Apoi, cu soarele, la rasarit…

mai mult
Poezie

Insula lui Calipso de Virgil Sorescu

femeie-padure

Insula lui Calipso
de Virgil Sorescu (Ploieşti, 1977)

E-atît de-întuneric în trupul tău
candelabru morganatic ţi-e inima
e-atît de întuneric şi trist şi fără răsunet
şi răsuflarea ta atît de rece
prin ferestrele-aburite ale ochilor tăi
văd viaţa pulsînd care trece
văd fluturi şi stele aud zurgălăi
renunţ la confortul trupului tău
redă-mi libertatea şi zborul femeie
ce tînăr eram cînd spre mine
ţi-ai întins un sîn voluptuos şi ochiul perfid
de ce m-am oprit din zborul spre soare
şi m-am prabuşit sfîrşit de răbdare
în temniţa-n care
e beznă şi frig?

mai mult
Poezie

FELINAR de Dan Minoiu

felinar

Sufletul trupului meu se ascunde de tine
Clipocitul luminii-mi este prea greu
Te aştept într-o roată de flori şi suspine
Cu gând de aghiasmă ce mă-mbată mereu.

Doar zâmbetul porţii bătând în neştire
Acoperă timpul cu hlamidă de nea
Te aştept la barieră să îmi dai de ştire
Când vei fi a toamnei, când vei fi a mea.

Şoaptele-s desprinse dintre clopotare
Cântec de vecernii te doresc cumplit
Te aştept cu zgomot prins între trotuare
Să te-ndrepţi spre vara ce n-a mai venit.

Limba mea vremelnic a pierdut din glas
Trupul frământat cade pe trotuare
Ţi-am adus, iubito, ce mi-a mai rămas
Când te-am vrut mireasă, între felinare…
Dan Minoiu

mai mult
Poezie

Trei versuri de Eminescu de Alex. Ştefănescu

mihai_eminescu

„Afară-i toamnă, frunză-mprăştiată”
Aşa începe primul dintre cele trei sonete fără titlu sau, mai exact, cu titluri constând în cifrele romane I, II şi III. Eminescu le-a legat unul de altul pentru că evocă, toate, o iubire pierdută în trecut. Avea 29 de ani, dar i se părea că în spatele său s-a adunat deja mult timp, o negură de vremi, din care încerca să salveze un chip de femeie.
Primul dintre sonete este singurul care se referă la interiorul unei locuinţe, la acel spaţiu intim descris de Valeriu Cristea în studiul său Spaţiul în literatură, în opoziţie cu spaţiul deschis, nesfârşit, care nu oferă protecţie.
Poezia lui Eminescu, în general, este una a spaţiului deschis. Sonetul acesta se numără printre foarte puţinele sale texte care vizualizează interiorul unei locuinţe. „Afară-i toamnă…” Numai afară-i toamnă, în casă nu e nici un anotimp. Vrăjmăşia vremii de afară face şi mai intensă voluptatea refugierii într-un adăpost. Iar voluptatea este ritualizată: „Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri,/ N-ai vrea ca nime-n uşa ta să bată;/ Dar şi mai bine-i, când afară-i zloată,/ Să stai visând la foc, de somn să picuri.”
Simţim nostalgia, rareori divulgată de Eminescu, a unei vieţi de mic-burghez. El vorbeşte, în primele două strofe ale sonetului, în catrene, la persoana a doua, ca să creeze o atmosferă şi să definească un stil de viaţă, ca să facă uşor de recunoscut situaţia de către cititor. Apoi, în terţine, trece la persoana întâi; se descrie pe sine stând într-un jeţ şi visând în faţa focului din cămin. Foarte repede atmosfera de viaţă mic-burgheză se spulberă. În locuinţa până atunci protectoare se revarsă – ca apa de mare într-o corabie spartă – misterul metafizic al existenţei: „În juru-mi ceaţa creşte rânduri-rânduri.”
Ceea ce urmează este o năzărire, un vis fulgurant, o revanşă luată de poet împotriva realităţii: „deodat-aud foşnirea unei rochii,/ Un moale pas abia atins de scânduri…/ iar mâni subţiri şi reci mi-acopăr ochii.”
Când se întâmplă toate acestea, noi, cititorii, nu uităm: poetul stă singur în jeţul lui. Iar „Afară-i toamnă, frunză-mprăştiată”. Cu câtă artă foloseşte Eminescu cuvântul „frunză”: la singular! Nimeni nu reuşeşte ca el să obţină maximum de efect din cele mai obişnuite cuvinte ale limbii române. În cazul acesta singularul cuvântului „frunză” devine surprinzător de expresiv. „Frunze-mprăştiate” near fi făcut să ne gândim la serviciul de salubritate. „Frunză-mprăştiată” ne ridică imediat în cerul poeziei.

„Cobori în jos, luceafăr blând” 
Unii simt o plăcere să identifice un pleonasm în opera lui Eminescu. „Cobori în jos luceafăr blând, alunecând pe-o rază”… Nu se poate coborî altfel decât în jos. Ceea ce înseamnă că precizarea „în jos” este inutilă. Iată, exclamă ei, cu o satisfacţie secretă, chiar şi Eminescu greşea.
De fapt, nu greşea. Numai dacă îl citim noi greşit putem avea impresia că am găsit o eroare în poemul Luceafărul.
Nu este vorba de o simplă rugăminte, „cobori, vino la mine”, ci de o rugăminte ritualizată, de o incantaţie, repetată, de altfel, pe parcursul poemului. „Cobori în jos, luceafăr blând,/ Alunecând pe-o rază,/ Pătrunde-n casă şi în gând/ Şi viaţa-mi luminează!” „Cobori luceafăr blând” ar fi fost mai concis, dar verbul la imperativ n-ar fi avut timp să reverbereze în conştiinţa cititorului. Poetul prelungeşte de fapt verbul scriind „cobori în jos”, îl adaptează la ritmul unei ceremonii a implorării.
Concizia nu este în poezie un scop în sine. În general, Eminescu scrie concis, ca şi cum şi-ar săpa cuvintele în piatră. Dar în destul de multe cazuri, în special atunci când evocă jocul dragostei, desface cuvintele ca pe un evantai.
Operativitatea noastră, a oamenilor de azi, inspirată probabil de stilul de viaţă american, ne face să preţuim fără discernământ tot ceea ce se desfăşoară repede şi eficient, tot ceea ce ocupă puţin loc şi consumă puţin timp. Principiul este valabil, poate, în viaţa practică, dar n-are legătură cu frumuseţea. Cum ar arăta o creangă de măr înflorit comprimată drastic pentru a încăpea într-o geantă-diplomat? Cum ar arăta poemul Luceafărul povestit pe scurt? Un rezumat al lui ar fi, fără îndoială, grotesc. În cadrul unui asemenea rezumat, fata de împărat ar putea, într-adevăr, să nu mai adauge „în jos” pe lângă „cobori”, iar luceafărul ar putea răspunde şi el concis: „OK”.
De altfel, există şi o dovadă materială că Eminescu a folosit deliberat, şi nu din neglijenţă, formula „cobori în jos”. Într-unul din manuscrisele poemului Luceafărul scrie clar, cu cerneală neagră, „Cobori din cer luceafăr blând”. Poetul a tăiat, cu creionul, „din cer” şi a scris deasupra, tot cu creionul, „în jos”. Modificarea a făcut-o, în mod evident, la o recitire a poemului (când nu mai avea la îndemână tocul cu cerneală, ci un creion).
Ca să-l înţelegem pe Eminescu nu trebuie neapărat să-l studiem în prealabil pe Schopenhauer, aşa cum cred unii. Trebuie doar atât: să nu căutăm în opera lui pleonasme.

„Alunecând pe-o rază”
Invitaţia adresată luceafărului de fata de împărat de a coborî în iatacul ei este o incantaţie. O incantaţie compusă parcă nu din cuvinte, ci din aşteptări şi năzăriri. Cătălina o rosteşte în somn, iar în somn cuvintele nu sunt decât intenţii de cuvinte. Nu întâmplător, Eminescu înlocuieşte verbul „a spune” cu verbul „a suspina”, care înseamnă un mod nelingvistic de a vorbi: „Iar ea vorbind cu el în somn,/ Oftând din greu suspină”.
Ceea ce rămâne în mintea noastră după ce citim textul incantaţiei improvizate şi murmurate de fata de împărat în somn este altceva decât un text, este o nălucire. „- O, dulce-al nopţii mele Domn,/ De ce nu vii tu? Vină!// Cobori în jos, luceafăr blând,/ Alunecând pe-o rază,/ Pătrunde-n casă şi în gând/ Şi viaţa-mi luminează!” În timp ce-l cheamă pe luceafăr, fata de împărat îl vede deja cum coboară „alunecând pe-o rază”.
Această reprezentare a coborârii luceafărului, „alunecând pe-o rază” este, cum ar spune Emil Brumaru, de o infinită delicateţe. Iubitul himeric al Cătălinei nu cade din cer, nici nu se înfăţişează instantaneu, ci descinde, alunecând pe o rază emisă de el însuşi. Noi, oamenii de azi, cu sensibilitatea dată la minimum sau extirpată şi cu imaginaţia educată de filmele de acţiune, trebuie să facem un efort ca să vedem în mintea noastră luceafărul trimiţând întâi o rază în iatacul fetei de împărat şi alunecând apoi pe această frânghie de lumină.
În natură există păianjenul care coboară astfel uneori, pe un fir foarte subţire produs de el însuşi. Dar la păianjen nu mai suntem în stare de multă vreme să ne uităm cu admiraţie, vedem în el doar o insectă terifiantă care trebuie strivită. În iatacul unei fete de azi bărbatul din visurile ei erotice vine probabil nu ca un luceafăr care alunecă pe-o rază, ci ca un luptător cu vestă antiglonţ adus din cer de un helicopter.
Vremea când îşi scria Eminescu Luceafărul era vremea fetelor de pension, ironizate azi, retrospectiv. În urmă cu mai bine de o sută de ani nimeni, nici măcar Caragiale, nu le ironiza. În O noapte furtunoasă apare, dimpotrivă, ideea că cv-ul unei fete de măritat devine mai convingător dacă se precizează că fata s-a format la un pension.
Eminescu, care este specialist nu numai în măreţie, ci şi în delicateţe, îşi imaginează foarte bine ce este în mintea unei asemenea fete. Intră cu artă în rolul ei. Însă modelul de fată de la care pleca era cel din epocă. Fata de împărat din poemul lui nu era cu totul şi cu totul imaginară.

mai mult
Poezie

Un poem sau cum blândețea elegantă ascunde vulcanul

spiridon

Ce te tot frichineşti taică? De ce nu stai locului ca un băiat cuminte şi fix la şase dimineața s-o iei uşurel înspre iadul tău personal, cum face orişicare semen de-al tău, cu-acea perseverență oarbă, rezultat a mii şi mii de ani de evoluție sprințară ?

Căci specia te vrea şurub, şurubăraş, piuliță sau contrapiuliță, arc voltaic sau cârlig de fier, şi câte şi mai câte. Au trecut ceva zile bune, de când ai auzit vorba aia; venită cumva din podeaua hodorogită, o voce înadins fonfăită şi batjocoritoare în cel mai înalt grad… o vorbă care s-a agățat de tine ca o insectă veninoasă. ” Căcăciosule”- spusese vocea aia- cam atâta spusese, nimic mai mult…

Nu-ți venea să-ți crezi urechilor. Era o insultă fără cusur, recepționată (ai spune) de un tranzistor ce captează semnale din Alfa Centauri, ceva ce nu era o invitație la o conversație provocatoare, ci o Concluzie a Universului însăşi.

Ce puteai răspunde acelei voci care în mod clar nu aştepta nici un răspuns? De atunci, din ziua aia, taci încontinuu, cu urechile pâlnie, doar doar vei auzi altceva, un alt cuvânt, o propoziție binevoitoare, orice te-ar putea convinge ca realitatea este realistă şi că „normalitatea” zburdă în jurul tău ca un inocent puişor de găină.

Damian Spiridon

mai mult
Poezie

MOLIFTĂ de Raul Sebastian Baz

spital-pat

Autopsieri și farmaciste,
paleontologi, chimiste,
brancardieri și dințărese,
pansatoare de abcese, 
iute-n pace să ne lase
cu cuvintele rămase
din minunile gonite,
cu corolele strivite:
encefal, îmbălsămare,
humerus, descuamare,
comă, electroforeză,
glaucom, fotosinteză,
eprubete și celule,
oase, ADN, blastule,
baze, gaze și acizi,
arderi și hemoroizi,
albumină și mătreață,
monogliceride, greață,
tartru, bisturiu, lipide,
tetanos și actinide,
fosfor și epidemii,
fibre și angioplastii,
Avogadro și Carnot,
entalpie, antricot
și alți termeni firoscoși,
infernali și odioși,

Uite de blestemății,
grabnic plece pe pustii,
lase-ne și-apoi să tacă,
orice or fi vrând să facă.

Raul Sebastian Baz

mai mult
1 2 3 6
Page 1 of 6