close

Poezie

Poezie

„TESTAMENTUL” lui Nichita

Nichita-Stanescu

Când vezi soarele răsărindu-ți în față, întoarce-te brusc pentru că el îți răsare de fapt din spate !
Când ți- e frig, dezbracă-te pentru că altfel riști să arzi !
Nu da importanță și timp de auz stigătului. Apropie-te alergând de cel care strigă.
Oroarea nu e de sânge ci de inimă. Dragostea nu este de femeie ci de nașterea pe care ea o poate îndura.
Nu se face niciodată seară decât pentru proști! Răsăritul stelelor e cu mult mai măreț decât răsăritul soarelui!
Dacă este un păcat faptul că suntem oameni, nu este o ispășire faptul că murim.
Adevărul, care oricum ne este refuzat, e mai puțin important decât dragostea, pe care urmează abia să o pierdem.
Globul pământesc este mult prea mic și mult prea neîncăpător ca să ai dreptul singuratic la eroare. Fii perfect aici, ca să poți greși între două stele, unde e loc liber și imens, și înțelgere pe măsură!
Lumina soarelui este orbitoare, dar atât. Adevărata lumină nu este nici măcar cea a stelelor care e cu mult mai orbitoare pentru ochiul apropiat lor, ci lumina care nu-și mai aduce aminte de sursa ei.
N-ai cum să te ferești de ea.
Trupul în care locuiești e cu mult mai de departe decât ți-ai închipui depărtarea.
Faptul că el te doare sau faptul că el îți dă plăcere, nu are nicio rubedenie cu tine.
Află că mai apropiat este trupul pietrei de piatră, deși distanța dintre el și ea e infinită, decât clipa pe care o străbați de străbaterea ta în clipă.
Fiule, sufletul meu este bucuros că știi să citești. Dacă și înțelesul celor citite te va dori, te va fi, fiindu-te. Dacă nu, nu !
Adio !
Al vostru, Nichita.

Fotografia postată de Nichita Stanescu.
mai mult
Poezie

„Îmbătrânim, frumoasă doamnă!” de Angelina Nădejde

cuplu-batrani

 

Îmbătrânim, frumoasă doamnă,

Eu sprijin anii mei de tine
Ca de un munte de lumină.
Tu-i porţi… iar umerii tăi mici,
Atât de firavi, de novici,
Ca doi călugari puşi să-ndure
Canonul lor în rugăciune,
Îmi ţin tristeţile de-o viaţă
Şi zile fără de speranţă
Când rătăcind cărări prin ploi
Tu mă chemai să fim iar doi.
Luai în spate din poveri
Şi le-ngropai în primăveri.

Îmbătrânim, frumoasă doamnă,
Dar cu atâta drag îţi duc
Al neputinţei tăvalug
Ce ţi-a cuprins ca-ntr-o vâltoare
Plăpândul trup precum o floare…
Ţi l-aş purta spre infinit,
Numai să ştii cât te-am iubit.
Îngenuncheat pân’ la pâmânt
E îmbrăcat ca-ntr-un veşmânt,
Tivit cu slăbiciuni șuvoi,
De multe ori şi cu nevoi,
Ai cicatrici şi urme-adânci
Lăsate de dureri şi prunci.
Dar şi aşa, vei fi mereu,
Mireasa sufletului meu.

Îmbătrânim, frumoasă doamnă,
Singurătăţi în cuib de cuci
Ne-aşteaptă iarba de sub cruci,
Să odihnim în ea trăiri
Din lada plină cu-amintiri.
Dar sufletelor noastre-acum
Le cresc lăstari pe scurtul drum.
Sunt înfloriți ca-n primăvară
Iar peste tot ne împresoară
Parfumul clipelor în doi
Din vraja vieţii ca un roi.
Şi te iubesc iubită doamnă,
Magnolie-nflorită-n toamnă!

Angelina Nădejde

mai mult
Poezie

„Din dragoste…” de Ioan Corin Culcea

cuplu-frunze

Din dragoste…

Vreau să mă uit la tine
cum mă ucizi încetul cu încetul,
cu acea detaşare
pe care ți-o dă fericirea cărnii,
izbitura luminii în trup…
se aleg praful şi vântul
de gândurile şi zilele mele,
sunt umilul slăvit,
decorat cu riscuri,
post – mortem…

Ioan Corin Culcea

mai mult
Poezie

„AMINTIRILE CURG, MI-E DOR…” de Cristiana Maria Purdescu

iubire1

O noapte grea, încă o noapte…
Și printre stingeri, în neștire,
Se mai strecoară vechi tipare,
O pajură-nghițând un cap de mire…

O noapte grea, o pajură-nrăită,
Cu cioc de-argint și gheare alămite,
Și ninge-n dormitor și patu-i gol,
Amintirile curg, mi-e dor, iubite.

I RICORDI SCORRONO, ANELO…

Una notte pesante, ancora una notte
E fra le estinzioni, senza accorgersi,
S’insinuano ancora vecchi stampi,
Un’aquila ingoiando una testa di sposo…

Una notte pesante, un’aquila feroce
A becco argenteo e artigli di ottone,
E nevica nella stanza da letto,
I ricordi scorrono, amore, anelo.

Cristiana Maria Purdescu – din volumul „Mai tânără cu un cuvânt” / „Più giovane d’una parola”
Versione italiana: Geo Vasile
Editura Muzeul Literaturii Române, București, România, 2006

mai mult
Poezie

„Le-am iubit pe toate cum am știut” – Ovio Olaru

OlaruOvio
Îmbinând nordul viking cu pelicula glam, decorul din poemele lui Ovio Olaru – când nu alunecă în kitsch – pare desprins dintr-unul din videoclipurile celor de la Daft Punk. (Alex Ciorogar)

le-am iubit pe toate cum am știut, și am vărsat
râuri tandre din inima calofilă pentru fetele mele
le-am chemat de departe, dar s-au risipit
pe holurile teatrului, lăsându-mă s-adun
după spectacolul lor: lenjerie și măști,
scaunele goale, dar mișcate.

am tulburat apele ca mâlul să se rearanjeze
arătându-mi ce vreau, dar mâlul s-a ridicat,
lăsându-mă cu o reflexie mișcată.
Și în reflexie s-a deschis o fereastră
spre o versiune alternativă, unde le-am văzut în coeziune,
zâmbindu-și complice după cortină
și atingându-se peste sâni.

m-am dăruit de tot, în aplauze,
dar acum sunt prins în mecanisme care se derulează
fără mine, și actorii dau unul după altul chix.
am suflat greșit din culise
și-am stricat spectacolul cu nepriceperea mea.

meditez la coregrafia perfectă
și previzibilă. La mișcările fetelor frumoase
în timp ce mă depășesc.

Meditez la proxima B. La planete îndepărtate
și neiertătoare. Proxima B:
o versiune
mai credibilă decât noi,
o ambiţie de mai bine
și mai real.
De bunăstare și confort. Proxima B,
unde nimic nu-i îndeajuns de tragic
să merite tristeţea noastră.

o amintire dragă la cei care s-au iubit
și s-au ţinut de mână la căderea cortinei.
Nufăr în mâlul gros din inima calofilă,
proxima B, fereastră deschisă spre galaxia răului absolut.

Amintirea celor pe care decorul i-a înghiţit:
le-am stricat spectacolul cu nepriceperea mea, și umbra
le-a căzut în straturi peste scaune goale.

mai mult
Poezie

ICOANE PICTATE PE ARIPI de Ioan Vitilă Fintiș

aripi

Să ne desprindem de pe arenă
toreadori cavaleri
ai neantului

În singurătate plâng clepsidre
trupuri de mătase
mările sulfide

violoncele fluturi
materie foșnitoare
la poarta cristalelor
fecioare

îngeri
icoane pictate pe aripi
duhul pogorâtor
dulci fructe rodind

Cerul se leagănă
nuielușă de raze
pentru miezul de noapte
al Astronomului

Lepădați-vă de blesteme
pe suferință
este
înscrisă
iertarea

Fotografia postată de Călin Dengel.
mai mult
Poezie

„Plecări” de Mihaela Popescu Taulet

femeie-carte

EL.
EA.
EA a ascultă minunată tot şirul de vorbe care îi treceau pe lângă ureche. Frumos spuse, minunat arcuite şi şerpuite cu voce domoală.

Îl vedea că prin vis cum se bucură că îşi găsise rostul, echilibrul, bucuria de a trăi absolut orice zi, orice pală de vânt, orice parfum de noapte care se poate face văzut. O ţinea pe braţe şi cu ochi victorioşi de strălucire îi desena viitorul lui.

Se iubeau şi nu puteau unul fără altul. Când erau despărţiţi, li se răsuceau viscerele de durere. Corespondenţe, telefoane, skype-uri în noapte, călătorii îndelungate unul către altul prin avioane prăfuite, alergături prin aeroporturi, vacanţe minunat de scurte… nu puteau unul fără altul.

Însă ea ascultă, după ce tăiaseră jumătate de glob de atâtea ori, distanţe, unul către altul, cum el îşi rostuia viaţa. Acum, după ce tăiaseră o mie de noduri gordiene, o mie de capete, după ce înfruntaseră împreună himere şi dureri. Acum. Când totul era liniştit şi posibil.

Îl auzea ca prin vată. Se uita la chipul acela de icoană din faţă ei şi nu pricepea. Însă O IUBEA. Adevărat. Nu, pasămite. Fervoarea lui o ducea din ce în ce mai adânc în muţenie.

divorț

©Phil Poynter

Înşurubat în cotidianul lui calculat, acum EA vedea că vorbele zboară între ei ca nişte ciori în preajma frigului de noiembrie. Ce să mai spună? Să se zbată, să urle, să lase lacrimi să curgă aiurea? EL descoperise piatră filosofală a vieţii, un atare rost de a-şi trăi cu bucurie cotidianul.

Dintr-un foc, inima îi începea să devină surdă, pentru că băiatul acela care urcase şi bătuse lumi până la ea, nu mai era. EA, de asemenea, a întors toate lumile ei pe dos pentru a-l iubi.

Aveau în faţă numai Viitorul. În care EA nu avea nici un loc. EL, senin, îi spunea că după o asemenea iubire nu mai poţi cere nimic de la viaţă. Decât să trăieşti liniştit în cotidian, cu toate distanţele care te despart.

Tranşase singur.

A întrebat-o de ce nu împărtăşeşte acelaşi entuziasm şi de ce tace. Hmmm? La ce bun? EL a decis fără EA. EL ştia mai bine cum va trăi în absenţa ei, fără mâinile ei, fără cântecele ei, fără râsetele şi veselia ei. Aparent, era sigur pe EL.

EA, asurzită, privea cu ochi sticloşi către departe. Ştia că îl va durea lipsa căldurii ei într-o bună zi. Şi că şi pe EA o va durea suferinţa lui, însă ar fi fost plecată deja. De data asta, fără întoarcere pentru EA.

Se uita la el şi a înţeles cum a început deja să se desprindă de el.

Semăna, în timp ce îi vorbea, din ce în ce mai mult cu o amintire. Precum o fotografie care începuse să se învechească în ramă.

Mihaela Popescu Taulet

mai mult
Poezie

Rămas fără cuvinte

ingeri

De multe ori nu ştiu ce să-ți mai spun…
Ce rost mai au cuvintele,
când îngerul răbdării mi se agață de gât,
se târăşte odată cu mine,
adoarme noaptea târziu,
o minciună, un cal în picioare
tremurând, tresărind,
verbe la gerunziu care mă sufocă!?
De fapt, de ce să-ți vorbesc?
Vin spre tine mereu
izvor limpezit printre pietre şi nisip,
degete şoptindu-mi sângele
pe pielea ta,
orb, surd de orice lucru dincolo de tine,
ard ca un animal în sălbăticie!…

Ioan Corin Culcea

mai mult
Poezie

Fenomenologia percepţiei – Gheorghe Crăciun

gh

Cunoscut mai ales ca prozator, eseist şi teoretician literar, Gheorghe Crăciun a debutat totuşi cu trei poezii, în revista Luceafărul din 28 februarie 1970: Feria secunda, Feria quarta şi Feria quinta, urmate apoi de alte poeme, publicate în revistele AmfiteatruUniversitas şi Argeş. Cu toate acestea, scriitorul avea să mărturisească, mai tîrziu, că adevăratul său debut s-a produs abia în 1971, în cadrul rubricii „ABC“ din revista Argeş, unde Matei Călinescu îl prezenta elogios, într-un text intitulat „Program de claritate şi precizie“. Cele treisprezece poezii apăreau cu titlul Legi de mişcare, titlu pe care autorul îl va păstra pentru primul dintre cele patru volume de poezii scrise în perioada 1971-1976. Deşi în timpul vieţii nu a publicat nici unul dintre volumele aflate în manuscris, Crăciun nu a abandonat niciodată poezia, la care a revenit constant. În Frumoasa fără corp, romanul apărut în 1993, el a inserat un consistent grupaj de poezii, „Studii după natură“, atribuite personajului (şi alter ego-ului) său, Vlad Ştefan. A fost, după 1971, singura reîntoarcere publică la postura de poet, cu toate că, în multe dintre interviurile pe care le-a dat, ca şi în multe dintre paginile sale confesiv-narative, a evocat frecvent încercările sale poetice, iar proza sa păstrează în structura ei de adîncime ecoul începuturilor poetice.

Publicarea poemelor în cadrul Seriei de autor Gheorghe Crăciun va dezvălui, cu siguranţă, o nouă ipostază a acestui scriitor complet şi complex, comparabil în multe privinţe cu D.H. Lawrence, poet şi eseist şi el, şi încă unul de foarte bună calitate. (Carmen MUȘAT)

*

Acolo în curte e puţină zăpadă

Cade ţigara pe pămînt şi se stinge.

Nu vine noaptea încă. Noi vorbim,
să gîndesc propoziţia asta.

În aer pielea încălzită aspră.

Singur lîngă perete în cursul unui act de liberă tăcere.

Un contact îndelung cu dezordinea vastă

a unei suprafeţe cu pietre mari şi mici.

Depărtarea de ea.

Infinitiv al unei fapte cînd

mi-e sete şi aştept să beau.

Apa rece în gură printre dinţi pe gingii.

*

Aici imaginea rămasă îndelung sub privire

acum o stare cînd lumina a trecut printre nori

deasupra şi în jur împrăştiată

din curte peste ierburi în grădină.

Un gînd că frunzele încep să se chircească

şi pămîntul uscat se sfărîmă.

Cu ocazia clipei exist

văzul măsoară ziua prin care eu străbat

şi-n lungul lui trăiesc.

 

*

Asperitatea lemnului în umbră

opreşte mîna care s-a întins

şi aflu despre el că este greu

o suprafaţă udă se sfărîmă uşor

un trunchi carbonizat

putrezit între ierburi în ploaie

fragmente de tulpină şi o flacăra mică

dogoarea a îndepărtat obrazul de culoarea

care lasă cenuşă

*

A se vedea ce persistă afară

ramuri pe zid pe cer

şi nici un semn despre sfîrşitul lor

imaginea aceasta a copacului nins încadrat de fereastră

un singur trunchi de lemn strălucitor

cînd picură încet

zăpada pe pervaz

*

Acum să aprind o ţigară

cînd interesul meu e de a trece strada

văzul reţine apa scursă prin frunziş

întinderea asfaltului ca şi hainele ude

merg şi dispare sensul

a ceea ce eu fac

*

Aceste lucruri egal depărtate de mine

le văd cu o simplă privire.

Focul arde şi îmi place culoarea pantofului meu

fumul trece prin aer mă doare unghia

am constatat şi scriu încet cu răbdare

căci nu am intenţionat să compun textul acesta în vederea

unei semnificaţii precise.

Mi-e foame şi aştept să mănînc.

Există şi după aceea: o dezordine clar percepută

mişcări acţiuni şi idei.

Corpul consumă căldură

şi nu se ştie în vederea cărui scop

am produs inteligibilul textului meu.

 

*

Atunci azi cînd soarele albeşte

iarba arsă măruntă iarba scurtă uscată

vegetaţia şanţului neagră şi pietrişul pe cîmp

atunci ieri cînd și vîntul şi norul irizat

cu repeziciune dispărut de pe cer

repede în dosul dealului arat

repede repede repede

în timp ce muşchii mei se încordau

îndeplineau o răsucire a spatelui

o răsturnare un sens

un cuprins de pămînt sub întinderea pielii

precum şi spaţiul ce se micşora fluid

să gîndesc la exist am trăit

ameţire senzaţii

 

*

Așa cum ea a învăţat că este trupul

aşa îl caută mîna rece acum

aşa buzele mele au atins

în întuneric mi-a lipsit siguranţa

să descopăr prin piele

lumea ca o femeie

*

Aici eu m-am trezit e frig şi mănînc pîine

lumina e puţină tremurînd peste masă şi mîini

pe podea şi pe haine

simt cu tot trupul dimineaţa tîrzie

se recunoaşte carnea tot mai mult

cu fiecare simţ dilatat peste lucruri

mănînc pîine am aprins o ţigară şi scriu

trăiesc cu siguranţa mîinii ce porneşte din trup

*

Corpul stă în tăcere

şi o posibilă ocazie a unui text

devine existenţa lui.

Dacă mai des ar fi nevoie să gîndesc

cît ochiul mîna limba se consumă în tăcere

ca senzaţie nouă

dacă mai des ar trebui să fiu

zguduit de prezenţa existenţei în carne

să ştiu mereu cît nu pot să descriu

organizarea vieţii mele

ca mişcare de sînge.

Singur şi indecizia să cred că obosesc

vorbind aşa.

*

Cum sigur sînt că voi muri

iarba iarna în soare

cum sigur sînt

nu are importanță pentru nimeni

revenirea cu văzul

lîngă trup pe pămînt

locul acesta simplu

iarba rămasă ninsă iarna iarăşi în soare

cum sigur sînt că voi muri

îmi amintesc ce ştiu

despre inexplicabil.

 

*

Cad pe cuburi cu fîn. Cu mîinile înlătur rădăcini bucăţi de

frunze mari păroase brune. Cobor îndeajuns de repede prin

mirosul uscat. Sînt linii frînte şi rupturi grosimi. Culoarea

este verde şi gălbuie. Odată cu

alunecarea pe tors mi-o amintesc. Plexul apasă în gît. Cu braţele

strînse alunec. Pielea a

sîngerat pe genunchi. Cu talpa pe vîrfuri de iarbă simt că

intru în aer.

*

Ceva convingător.

Pielea transmite mesaje.

Contacte diverse şi simple aş putea să propun

cu o piatră încinsă.

Aş putea să aştept întîlniri

cu aerul ce trece dinspre munte.

Ziua de azi conţine o apă curgătoare

şi o mînă rănită ceasul crăpat

nisipul amestecat cu sînge

o fărîmă de lemn în batistă.

Aş putea să vorbesc despre ceea ce prefer

să consider în apropierea corpului

să vorbesc imediat despre faptul că văd

şi încerc să descriu.

Prevăd acum alte reprezentări

o altă întîmplare despre corpul căzut la pămînt.

*

Cerul pe care îl revăd ca strălucire a ferestrei

pădurea luminoasă înnegreşte un perete de lut

disting ramuri şi frunze

şi norul întrerupt de trunchiuri lungi alunecă

culoarea lui lasă în urmă un copac izolat cu privirea

imaginea persistă şi dispare încet

caut făgaşul apei şi urmăresc peste pămînt

urme lucioase

*

Captare de singurătate drumul nins

aş pleca prin zăpadă

m-aş duce și să umblu

văd peretele spart şi o umbră imensă de mînă

recunosc sentimentul uşor

spaima aceasta e manifestată ca o descriere

curtea cu multă lumină

casa în care am rămas în întuneric

încerc să scriu destul de repede

pentru a respecta acest dicteu

casa în care am rămas în întuneric

cu străduinţa de a înţelege un dicteu

corpul meu care tremură iar.

mai mult
Poezie

Pătrunjelurile Pisicilor

pisic-ochi

A stat şi a ascultat ore în şir vocea de dincolo de telefon. Orice i-ar fi spus ea, nimic nu era în regulă. Tot ce putea spune despre ea e că era o pisică de interior şi că atunci când ieşea aşa, frumuşel, din căsuţa pisicilor periate şi deocheate, un tigru nu-i făcea frică.

El vorbea continuu. Fără şir. La un moment dat, ea închide telefonul blestemat, pur şi simplu. Nici aşa nu e bine. Telefonul nu mai sună, însă încep mesajele fără şir. Din amuzament, începe să răspundă. Parola anului: pătrunjelul!!!

Ce putea cere ceva mai complicat unuia ca el? El, acela, nesperatul, favoritul să poată rezista în faţa cererii unui pisici de casă: rămâi cu mine două zile în casă ca să râdem şi după, dacă te rog să cumperi pătrunjel, să nu te superi…

În teorie, nu e complicat. În aparenţă, DA. De unde vine contradicţia favoritului, nesperatului, frumuşelului???

femeie cu pisica2

El îi spune cu glas tare :

„Dom’le, dacă e iarnă, unde găsesc, draga mea, pătrunjel?!”

Pisica de casă, ştia EA. Însă scuturând fin din clopoţelul ei încheiat cu colier verde la gâtușor, spune :

„Iubire, nu am idee, însă ieşi tu, afărică şi caută! Întreabă călătorii, întreabă alte pisici de tomberon, întreabă vânzătoarea de la brutăria din colţ şi poate avea-vei un rezultat. Dacă nu, ajungi în Piaţa Parlamentului şi acolo, cu siguranţă, vei avea răspuns şi vei şi găsi.”

Cu inima grea şi îndoită, el se avântă în geruri, cu lacrimi care nu reuşeau să urce paneaua ochiului, gândindu-se cu amar la pisica de apartament. Tortură curată.

Între timp, ea cânta şi îşi lingea lăbuţele… aşteptând pătrunjelul!

Apăi, trecu o zi, trecu o noapte, trecu iar o zi şi iar o noapte, trecură nouă şi multe nenumărate, iar el, nesperatul, favoritul, frumuşelul, nimic. Nici el şi nici urmă de pătrunjel.

După ce miorlăi cu plânset amar, îşi scutură clopoţelul, îşi şterse ochii de ametist şi se gândi repede că nu-i bai. De fapt, înainte, pe vremuri, frumoşii ăştia plecau în cruciade. Unii crăpau, iar alţii se întorceau victorioşi şi aveau încă mult chef să cultive… pătrunjel. Cât despre stat în casă, nu mai vorbim! Nicio ezitare!!

Astăzi, iaca, na! Păi, uite-aşa devii feministă, îşi spuse ea. În cele din urmă, se hotărî să îşi ia mantoul şi să iasă ea însăşi în căutare de pătrunjel.

Merse ce merse prin ninsoare, până ajunse pe bulevardul din centru. Şi când, acolo, ce să vază?

Iubitul, nesperatul, favoritul, frumuşelul trecea într-o caleaşcă în braţe cu o pisică de tomberon. Şi culmea! Caleaşca era plină de pătrunjel!!!

Îi veni să se tăvălească pe jos, când simţi o bătaie uşoară pe umăr. Se întoarse şi ce îi fu dat să vadă?!

Unul mai frumos, mai vânjos şi mult mai surâzător şi mai puţin miorlăit îi întindea un buchet smaraldit de-adevăratelea de pătrunjel.

Morală: Să nu fii pisică de casă atunci când nu trebuie!
Și-am încălecat pe-o șa şi v-am spus povestea-aşa!

Mihaela Popescu Taulet

mai mult
1 2 3 12
Page 1 of 12