close

Poezie

Poezie

Poezie: cântecul lui guillaume

Virgil-Mazilescu

cântecul lui guillaume

am băut din sângele ei și mi s-a părut că e bun
am mâncat din carnea ei și mi s-a părut că e bună
dar mă întreb și astăzi cine este ea la urma urmei
și de ce a trebuit să beau din sângele ei
și să mănânc din carnea ei – și uneori îmi aduc aminte
„deschide ușa asta la care bat plângând”

 

administratorul poate s-o sfeclească
în orice moment

pe dracu administratorule eu sunt realitatea bă realitatea palpabilă
manifestare a ideii în sensibil (hegel prelegeri fenomenologia)
sunt cea cu urechi mici
cu iepurași și marmote de plastilină
sunt cea cu vorbe care de care mai dulci

și dacă mă enervez și trec pe trotuarul de vizavi spunându-ți
în prealabil: administratorule nu vreau să mai stau cu tine
ce te faci tu? Iepurașii se topesc marmotele fug departe
în țara lor cuvinte dulci nu mai auzi
urechi mici în care să zbieri nu mai găsești

așa că pe dracu administratorule eu sunt realitatea palpabilă
sunt cea cu urechi mici
cu iepurași și marmote de plastilină
sunt cea cu vorbe de care mai dulci

 

opinii despre guillaume

cântă cocoșii. Se apropie zorile. umil
guillaume va ajunge din nou în pântecul mamei sale.
guillaume printre flori sălbatice. o mică reverență
și un pumn de bomboane pentru guillaume. o bicicletă.

ne prevenise de multă vreme: se apropie zorile vin zorile.
stătea în poziție de drepți cu mâna înfiptă la chipiu. subalternul
nostru guillaume. copilul giullaume. bestia asta
fără scrupule. și acum zboară cu aripile noastre. cu
bicicleta noastră.

 

întemeierea unei lumi a plânsului care nu se vede

semn rău! copilul guillaume doarme de-o vară întreagă la colț
printre pantofi și sandale aruncate acolo-n dezordine
îmbrățișează în somn umbre dolofane – blând astăzi fioros mâine
ți bolboroseala prafului nu-l supără câtuși de puțin

 

al doilea vis al poetului

nu mai sunt trist arcul se leagănă-n tindă șaua e pusă
unul după altul cetățenii strigă trăiască (și perifraza și războiul
și artele)
cât luna se înalță încă pe cer – al amintirii înfricoșător astru
nu mai sunt trist carnea ei albă are aproape toate virtuțile

cu cal și cu panaș în adâncul mării – ce cauți aici să întrebe
împăratul peștilor îmi caut iubita preabunule
carnea ei albă are zău aproape toate virtuțile

apoi ridicându-se și pierind în văzduh ca un fum de jertfă
sufletul meu ar poposi pentru totdeauna
la celălalt țărm la grecii gălăgioși

Poeme din volumul O precizie cu adevărat înspăimântătoare de Virgil Mazilescu, selecție de Teodor Dună, Editura Tracus Arte, București, 2013.

(litero-mania.com/cantecul-lui-guillaume)

mai mult
Poezie

Poezii de Ioan Corin Culcea

poem

Nebun fumegam…

Nebun fumegam în conturul trupului tău,
precum o frunză tremurând otrăvită
de vântul subțire al singurătății…
Nu mai găseam drumul întoarcerii spre mine

şi îmi adormeam gândul fragil
în viscolul plumbuit dintre sânii tăi…
Cine mai eram eu,
atât de gol şi fără de aripi,
fără carnea ta trecând prin mine
ca soarele dimineții prin fereastră?
Cine mai eram eu,
sufletul umbrei şchiopătând prin iarbă,
în urma călcâielor tale cu parfum de caisă?
Cine mai eram eu,
fără aerul năucindu-mă
în uşa deschisă?

 

Azi s-a întors şerpuind

Ce performanță:
nu am mai scris de câteva zile,
de câteva uitări secerate,
despre singurătate!
Azi s-a întors şerpuind,
sâsâind în crinul din piept,
să îmi aducă aminte
pentru ce canoane de taină
am fost zămislit
deja răstignit,
să nu am zâmbet pe chip,
decât într-o picătură de vin…
să țin bine minte:
pentru o singură naştere,
ca pentru o singură moarte,
câte femei m-au iubit
fără interese meschine,
fără să îmi fure, clipă de clipă,
toată viața din mine!

Scrisoare către mama  -10-

Aceea pe care nu o mai pot vedea
împărțind pâinea în şase,
cu tot cerul strivit între pleoapele umede,
rămânând întotdeauna la urmă,
atât de senină în sacrificiul sângelui…
Aceea pe care am sărutat-o
în lumina obrazului atât de puțin
şi atât de târziu,
pe care am părăsit-o mereu,
fără să întorc privirea,
să îi văd rugăciunea muşcându-i genunchii…
Aceea pe care am lăsat-o
cu iubirea la tâmplă,
cu sufletul îmbrăcat într-o biserică
şi într-un trandafir,
iertându-mi de fiecare dată zborul,
cărând încet,
arsă de soare,
sacoşa cu pâine,
din care va mânca, şi în rai,
doar ceea ce va rămâne…

La capătul mării

Mi-am prelins viața
prin atâtea gări, triste mereu,
aşteptând trenuri impersonale,
să mă ducă undeva la capătul mării,
să îmi uit chipul şi sufletul
pe nisipul tandru
ori să le dau foc,
acolo, departe,
pentru a veni poemul la mine…
şi tu,
alungându-mi moartea,
cu un simplu zâmbet,
cu o simplă dorință
aruncată direct
în lama cuțitului…

Viața, din nou

Mi-am salvat puținele clipe de fericire
muncind ca un hamal neobosit
la şlefuirea cuvintelor care să-ți smulgă din trup
măcar un zâmbet de încuviințare tacită…
Mi-am presărat şuvițe de inimă,
ca un lan de maci sângeriu,
în calea dorințelor tale bizare…
Aşchii din nopțile nedormite,
clipe ucise în gând, una câte una,
pentru salvarea strălucirii ochilor tăi,
a îngerului înghețat în lumina lunii…
Doar pentru tine
mi-am privit în oglindă renunțările,
să fii tu împlinită în poemele mele
ce ardeau totul în jur!
Eu nu mai contam,
eram fericit că nu rămâne pagina albă,
că nu o privesc disperat!…
Pentru tine,
numai pentru tine
am avut curajul să înfrunt diminețile tulburi
şi îngenuncherile în piatra ascuțită,
să îmi termin poemul,
să îmi încep viața din nou!

 

Citește mai mult (ecreator.ro)

mai mult
Poezie

Poeta israeliană Mishol (născută în România) primeşte premiul Herbert

carti

Poeta israeliană Aghi Mishol a primit premiul literar Herbert 2019, creat ca un omagiu adus poetului şi filosofului anticomunist polonez Zbigniew Herbert, după cum a anunţat astăzi fundaţia din Varşovia.

Născută în 1947, în Transilvania, România, într-o familie de evrei unguri supravieţuitori ai Holocaustului şi emigrată în anii ’50 în Israel, Mishol a publicat vreo 15 volume de poeme în ebraică. „Sunt cu atât mai emoţionată cu cât Zbigniew Herbert este unul din poeţii mei preferaţi”, a declarat noua laureată contactată telefonic. Mishol şi Herbert s-au întâlnit în 1991 la Ierusalim, când poetul polonez a primit Premiul literar decernat de Oraşul Sfânt. „Aghi Mishol are darul magic de a transforma lucrurile simple în simboluri. Ea vorbeşte despre lucruri comune într-un mod terifiant”, a subliniat poetul ucrainean Iuri Andrikovici, preşedintele juriului. „Deşi refuză să fie definită ca o poetă angajată în politică, ea se angajează în ceea ce se întâmplă în propria ei ţară, evocă terorismul, construirea satelor evreieşti în teritoriile palestiniene”, a adăugat poetul polonez Tomasz Rozycki. „Poezia ei este totodată plină de motive biblice şi poartă greutatea trecutului părinţilor care au supravieţuit Holocaustului”. „Mama lui Mishol a fost deportată la Auschwiz-Birkenau iar tatăl ei într-un lagăr de muncă. Ei şi-au pierdut prima fetiţă. Aghi Mishol a fost primul lor copil născut după război, în satul Cehu Silvaniei” a cărui populaţie evreiască a fost decimată de Holocaust, aminteşte Mercedes Monmany, membru al juriului. „De aici subiecte precum rezistenţa individului în faţa ororilor lumii şi apărarea vieţii, foarte prezente în opera ei”. Amos Oz, marele scriitor israelian decedat anul trecut, spusese cândva că „poemele lui Mishol pot povesti o istorie, cânta şi totodată dansa, totul în acelaşi moment”. (www.lefigaro.fr – 11 martie)

http://www.lefigaro.fr/flash-actu/la-poetesse-israelienne-mishol-recoit-le-prix-herbert-20190311

Traducerea: Adriana Buzoianu

mai mult
Poezie

Eu te-am atins

logo3

Eu te-am atins
Numai în vis.
În visul meu
Cu ochi deschişi
Şi, uneori şi-n somn
Mă pierd în dorul tău
Mă pierd în mintea ta
Mă pierd în brațele-ți
Mă pierd în tot ce-nsemni
Suspini
Te simt
Râzi
Te simt
Mă vrei
Te simt
Orice nerostire
Contur capătă
În inimă
Când genele
Nu se lipesc
Clipesc a tine
Când inima tresaltă
Cântă a tine
Când gura tace
Zâmbeşte a tine
Când mintea se încurcă
Te țese pe tine
E o scară înaltă
De oftat
Ce mâna îți întinde…
Punte peste infinit
Distanța piere când
Mă chemi pe aripă de vânt
Crezând că doar tu ştii
Şi vântul mesager,
Poznaş copil şi sincer
El te trădează
Contopindu-ne în neant
Chiar de nu ne avem,
Ne avem…

(Cornelia Prisăcariu)

mai mult
Poezie

NICHITA STĂNESCU: Cântec vechi de lună nouă

nichita-stanescu1

1-31 martie 2019
LUNA NICHITA STĂNESCU 86
Cântec vechi de lună nouă

Ieşise-n calea sufletului meu
aiurea, din trotuare, Dumnezeu,
dar seara grea de stele şi de lut
ardea pe străzi şi nu l-am cunoscut.
În felinarele cu iz de scrum
ochi de pisică-mi licăreau în drum
şi pasul greu mi se-aşternea nătâng
…şi fluieram aşa, ca să nu plâng.
Dar tot credeam că poate viermii moi
nu cresc în ochii mei pustii şi goi,
nici în surâsul meu nedăruit
şi tot credeam că poate n-am murit.
Ieşise-n calea sufletului meu
aiurea, din trotuare, Dumnezeu
dar nu l-am cunoscut şi, gol de gând,
trecui aşa’nainte, fluierând.
(Cântece la drumul mare-
Scrisă în adolescenţă şi publicată de Doina Ciurea fără acordul poetului, în 1992)

mai mult
PoeziePromovate

Ion Pillat – Mărţişor

Martisor

Privesti de pe poteca ce urca-n deal la noi,
Din zbor intaia barza cum cade pe zavoi.

Vezi trenul care intra incet de tot in gara
Si omul care sapa plugul care ara.

A nins cu nea de floare pe prunii din livezi
Si muntii de la Rucar cu iarna lor ii vezi

Auzi pe sub podgorii un caine care latra
Te simti legat de toate – nu poti urni o piatra.

Aceste lucruri simple ce vesnice iti sunt!
Ce sfanta bucurie descoperi pe pamant.

Ce limpede te cheama un cuc : o data, doua –
De fiecare data ti-e inima mai noua.

De fiecare data mai trainic te unesti
Cu farmecul acestor privelisti campenesti

In gara, iata trenul a inceput sa se miste.
Toti pomii ninsi, pe dealuri ii flutura batiste.

Galgaitor, din iarba un sipot s-a trezit
In tine si prin ramuri e cerul limpezit.

Ce rasete, ce chiot pe drumurile viei –
Pe unde-au mers parintii iti duci si tu copiii.

O noua viata astazi de viata veche legi,
Dau muguri pretutindeni din vestedele crengi.

Cu apa ei lumina ti-a botezat campia.
Ce pace e pe omul in alb ce sapa via,

Pe barza ce se duce pe Arges tot in sus,
Pe-adancul rost al vietii la care te-ai supus.

Sursa: https://www.versuri.ro/versuri/ion-pillat-martisor-_6527.html

mai mult
Poezie

Poezie

logo1

dacă te lăfăi în belșug,
dacă nu ai pierdut (încă) nimic neprețuit,
dacă dorul nu te vlăguiește-n miezul zilei, fără temei,
dacă asfințitul nu-ți spintecă inima până-n prăsele,
dacă zilnica trudă nu te istovește,
dacă nu iubești în pierdere, arzând orice speranță,
dacă pășind printre viii cei morți,
nu-ți ești la braț cu morții tăi cei vii,
ăsta-i semn ca nu-L vei ști cum umblă prin lume zălud,
așa, ca o muzică… albastră

Cătălin Tzetze Rădulescu

mai mult
PoeziePromovate

POEM ÎN GRAFFITI

logo3

Poemele sunt poeme
dacă rezistă
pe un perete mâzgălit
noaptea
în culori nedefinite,
de un oarecare zidar.

Un perete ce dispare
în zori,
în fiecare zi, în zori.

26 februarie 2019
Dan Drăguş

mai mult
Poezie

”Singură în sala întunecată” de Ileana Mălăncioiu

sala

Singură în sala întunecată
Marele spectacol e doar pentru mine
Pe scenă sînt toate stelele lumii
Dar lumina lor nu mai vine.

A fost oprită de nu știu cine
Și nu știu de ce și nu știu pînă cînd
Și în sala pustie în care stau
Se aud stelele plîngînd.

Nu țipa, mi s-a spus, să nu faci panică
Lucrurile trebuie luate așa cum sînt
Și eu nu țip si nu încerc să fug
Eu intru liniștită în pământ.

 

Sursa: http://www.poezie.ro/index.php/poetry/98017/singură_în_sala_întunecată

mai mult
Poezie

Elegiile duineze – Elegia întâia

no thumb

Elegia întâia

Cine, dacă-aş striga, m-ar auzi din cetele îngerilor?
Şi chiar dacă unul din ei dintr-o dată m-ar lua pe inima lui: aş pieri
de prea intensa lui fiinţare. Căci frumosul nu-i altceva
decât începutul cumplitului, pe care încă abia-l îndurăm,
şi dacă atât ne uimeşte, e pentru că, nepăsător, din dispreţ,
nu ne distruge. Şi orice înger e cumplit.
Şi astfel mă înfrânez şi într-un sumbru hohot de plâns înec
ademenitoarea chemare. Ah, cine ne-ar putea ajuta?
Nici îngeri, nici oameni, iar înţeleptele animale presimt şi ştiu
că nu ne simţim prea acasă în lumea asta tălmăcită.
Ne mai rămâne poate vreun arbore
pe-o costişă, pe care zilnic
să-l vedem iarăşi; ne rămâne strada de ieri
şi molateca încredere întârziată într-o obişnuinţă
căreia i-a plăcut la noi şi a rămas şi n-a mai plecat.
O, şi noaptea, noaptea când vântul încărcat de-al lumilor larg
ne mistuie chipul – cui nu i-ar rămâne, ea, cea pătimaş dorită,
lin dezamăgind, grea încercare pentru inima singuratică?
Este ea mai uşoară pentru îndrăgostiţi?
Ah, dar ei nu fac decât să-şi ascundă unul altuia soarta.
Asta nu o ştii încă? Aruncă din braţele tale golul
către spaţiile pe care le respirăm; poate că păsările
simţi-vor văzduhul lărgit cu un şi mai lăuntric zbor.

Da, primăverile aveau nevoie de tine. Multe stele
doreau să le simţi. Se ridica
spre tine un val din adâncul trecutului, sau
când treceai pe lângă-o fereastră deschisă,
ţi se dăruia o vioară. Totul era o solie.
Ai dus-o la împlinire? Nu erai mereu
distrat de-aşteptare, ca şi cum totul îţi prevestea
sosirea unei iubite? (Unde vrei s-o adăposteşti,
când în tine marile, străinele gânduri
intră şi ies, iar noaptea adesea rămân).

Dar dacă ţie ţi-e dor, îndrăgostitele cântă; nici pe departe
nu-i destul de nemuritor vestitul lor simţământ.
Cântă-le – aproape invidiate de tine – îndrăgostitele care-au fost părăsite
şi pe care chiar mai iubitoare le-ai aflat decât pe cele-alinate. Reîncepe
iarăşi şi iarăşi slăvirea ce n-o poţi nicicând desăvârşi;
adu-ţi aminte: eroul durează, – chiar şi căderea lui
e doar un pretext să existe: ultima-i naştere.
Dar pe îndrăgostiţi natura sleită
îi reia în sânu-i, ca şi cum n-ar avea destule puteri
pentru două asemenea împliniri. Gânditu-te-ai oare
destul la Gaspara Stampa (celebră poetă şi curtezană veneţiană din secolul XVI – n.r.), încât vreo fată de cel drag
părăsită, să-şi spună după sublima pildă
a acestei iubite: şi eu la fel ca ea să devin?
N-ar trebui ca în sfârşit aceste cele mai demult dureri
în noi să rodească? Nu este timpul ca, iubind,
să ne eliberăm de ce ne e drag şi tremurători să-l depăşim
precum săgeata arcu-l învinge, pentru ca în salt adunată
să devină mai mult chiar decât ea însăşi? Căci rămânere nu-i nicăieri!

Glasuri! Glasuri! Ascultă inimă, aşa cum numai
sfinţii odinioară-ascultau: încât uriaşa chemare
îi ridica din ţărână; dar ei, cei peste putinţă, rămâneau îngenuncheaţi
mai departe şi n-o luau în seamă.
Aşa ascultau. Nu, nici pe departe n-ai putea să înduri al Domnului
glas. Dar ascultă-acest suflu,
neîntrerupta veste ce din tăcere se încheagă.
Un murmur se înalţă acum, dinspre morţii tineri spre tine.
Oriunde mereu ai intrat, în biserici
din Roma sau Neapole, nu ţi-au mărturisit în şoaptă destinul lor?
Sau o inscripţie îţi apărea sublimă
ca acum, de curând, stela din Santa Maria Formosa.
Ce vor ei de la mine? să îndepărtez cu blândeţe
acea aparenţă de nedreptate, ce stinghereşte uneori
a duhurilor curată mişcare.

Fără-ndoială e straniu să nu mai locuieşti pe pământ,
să nu mai urmezi abea deprinsele-obiceiuri,
trandafirilor şi altor lucruri pline de făgăduinţi
să nu le mai dai înţelesul viitorului omenesc;
să nu mai fii ceea ce ai fost în nesfârşita nelinişte a mâinilor,
şi însuşi numele tău
să-l laşi deoparte ca pe o jucărie stricată.
Straniu, dorinţele să nu le mai doreşti. Straniu,
să vezi toate câte se legau între ele
fluturând de ici colo prin spaţiu. Trudnică şi plină de reînceputuri
e starea de moarte, până ce încetul cu încetul simţi cum te pătrunde
puţină veşnicie. – Dar cei vii fac toţi
greşeala că delimitează prea tare.
Îngerii (se spune) adesea nu ştiu prea bine
dacă merg printre cei vii sau printre cei morţi. Curentul eternităţii
târăşte vârstele toate prin amândouă tărâmuri
mereu cu el, şi pe-amândouă vuietul lui le copleşeşte.

Până la urmă cei aleşi timpuriu de moarte nu mai au nevoie de noi,
se dezvaţă de ce-i pământesc, aşa cum, crescând,
blând te desprinzi de sânul mamei. Dar noi, care
avem nevoie de taine atât de mari, noi pentru care adesea din jale
se naşte un suiş fericit -: am putea oare exista fără ei?
Este oare zadarnică legenda că odinioară, jelindu-l pe Linos,
muzica dintâi îndrăzni să străpungă stearpa-ncremenire;
că, abia în spaţiul înfricoşat pe care tânărul
aproape dumnezeiesc dintr-o dată pe vecie-l părăsise, golul intră
în acea vibraţie, care acum ne răpeşte, ne-alină, ne-ajută.

mai mult
Poezie

„No man’s land” (În ținutul nimănui) de Andra Dancovici

land
La granițele dintre țări m-așteaptă iarna vieții
și va ninge roșu-aprins și vor dansa petrecăreții.
În latrina unui bar de miazănoapte am să vomit cu poezie
și vor renaște zgomotos titanii, dintre fum de frenezie.
Prin rugina amintirii am să caut urmele de fericire
și tu vei geme crunt, în infinit, și vei pofti nenorocire.
Pe unde legendele n-au existat mă duc să cresc lumină
și vor arde parfumat în sentimente fără vină…
Aici, între cuvinte, îmi contruiesc imperiul imortal
și tu vei sta pe tronul aurit ca sănătosul în spital…
La granițele dintre țări m-așteaptă iarna vieții
și va ninge cu mărgele de culoarea tinereții.
Andra Dancovici
mai mult
Poezie

„Să ştii” de Cornelia Prisacariu

somn1

Să ştii că
Nu sunt vinovată
Pentru gândurile
Care mă conturează
În lumea ta
Să ştii că
Nu sunt vinovată
Pentru cuvintele
Care țâşnesc din tine
Când eu
Şi tu
Nesuprapune-ne-am
Să ştii că
Eu nu sunt vinovată
Pentru emoțiile tale
Năvalnice
Care îmi sufocă
Nara cu aer cald
Să ştii că
Nu sunt vinovată
Când pui distanță
Între noi
Atunci când ceri
Să fiu
Ce nu sunt
Şi să mai ştii că
Mi-e dor de tine
Dor năpraznic
Mai ales, seara
Când singura sunt
Cu mine
Iar capul
Se aşază pe perna
Rece
Aşteptând
Când va să vie
Somnu.l

Cornelia Prisacariu

mai mult
Poezie

„Azi” de Maria Moisincu

cuplu-pod

Azi m-am trezit altfel!
Vie în simțire,
Curată sub piele,
Uscată sub gene,
Dar perfect înțelegătoare.

Înțeleg că exist.
Cum ploaia udă pământul
Cum aerul este liber
Cum căile vieții
Se întrepătrund în alegeri.

Am ales să vorbesc
Despre arta simplității
Despre adierea de vânt
A unei mângâieri timide
În revărsatul zorilor de azi!

Mi-a decolat un vis
Cu ușile deschise
Cu brațele calde
Ale unei îmbrățișări
De durata nopților în doi.

S-ar cuveni un puzzle
Din bucăți de oameni
Alipiți perfect în iubire
Pe coperta revistei
Universului de azi!

Mă aștept să te văd
Și să-ți aud pulsul
Timpului petrecut împreună
Amorțit pe retina ochilor mei
Dependent, de prezența ta.

Așezat în palmă
Sta sărutul buzelor tale
Perfect cioplit de conturul lor
Umezit de arhitectura împreunării
Al celei ce-ți iubește
Chipul timid al zilei de azi.

Maria Moisincu

mai mult
Poezie

„O noapte și-o zi” de Amorena Minculescu

noapte-luna

o noapte și-o zi
două simfonii.
trei sori de-am avea
o lună le-ar sta.
o gură, o minte
avem, de căciulă.
cine-i cuminte
ia pâine destulă
să-și omenească
dragii din casă.
și, după masă
la o plimbare
ascultă o mare,
portativul naturii,
frunza pădurii.
pe munte, în vale,
de dimineață
cheltuim viață.

Amorena Minculescu

mai mult
Poezie

„Masă pentru doi” de Larisa Bălan

love-doi

Parcă te-aș mai iubi o dată,

Atunci când mi se face dor,

Să simt, din nou, plăceri rostogolite,

Care mă-ncearcă și mă dor.

Să-mi mai agaț buza de jos

De-un gust de vin sec și amar,

În care-am stors zâmbete bete,

Șterse pe-o margine spartă de pahar.

De vin? Să vin la tine?

Vin tu, încearcă, poate-i bine…

De vin oricum nu au fost

Decât contextul, noi și timpul prost.

Un timp în care mă voiai naivă

Și, totuși, mai multe îți doreai să-ncerc;

Eu te priveam confuză și mă-ntrebam ce crimă

E să iubesc simplu un suflet ce se vrea defect.

Ieri, am stat iar la masa noastră

Dintr-o cafenea pe colț de stradă,

Am băut iar ceai de iasomie cu aromă caldă

Și mi-aminteam cum mă mințeai

că-ți sunt singura săiastră.

M-așez pe-un colț de urmă de sărut,

Lăsat la gura de metrou

Pe vremea când parcă ne doream mai mult,

Pe vremea când mi-erai și salvator și-antierou.

Pe vreme când mi-ai deschis sufletul puțin,

Eu îmi doream să-mi scrii poveste,

Dar ușor, ușor am devenit

Poeți de versuri neînțelese…

Mi-ai zis să-ncerc:

„Nu-ți fie teamă, n-o să doară!”

Și te-am crezut, cu sentimentul zbuciumat,

Ce numără acum regrete stânse-o-ntreagă vară….

Acum îmi spui că m-am schimbat,

Că nu-ți sunt specială,

Dar amintește-ți cum m-ai transformat

Cu fiecare gest, în fiecare seară…

Suntem doar vânzători de cuvinte albe,

Ne mai privim, din când în când, aievea,

Parcă m-ai vrea acolo, dar parcă nu de tot,

Îți spun că la un sfert de normă, eu, să iubesc, nu pot.

Mă-ncearcă iară o trăire,

A zilelor de ieri,

Nu-i nici extaz, dar nu-i nici agonie:

Văd cum profiți și-n fiecare amintire netrăită speri…

……………………………………………………………………………………………………………..

Ești încurcat, te văd,

Mie-mi vine să și râd:

Mă-ntrebi, din când în când: ce fac, cum sunt,

Dar n-ai vrea totuși să-ți răspund

Că-n fiecare zi în care

Încercam iară să te uit,

Parcă mai clar, pentru a suta oară,

Te-aș fi iubit încă o dată, din ce în ce mai mult…

Larisa Bălan 

mai mult
Poezie

„Frânturi” de Cornelia Prisacariu

iubire-muzica

Ți-am sărutat ochii
Cu buzele mele dulci
Şi fierbinți
Dornice de tine
Tot
Cu degetul
Ți-am conturat trupul
Cu inima
Ți-am simțit trăirile
Cu trupul meu
Ți-am împletit
Atingerea
Ne freamătă adâncurile
Emoția
Ne freamătă adâncurile
Ne-adulmecăm
Ne găsim
Ne regăsim
Învățăm
Descoperim
Contopim
În urechea mea internă
Tu cânți tu
În ochii mei
Dansează umbra iubirii
În nările mele
Palpită, îmbătabil
Parfumul tău celular
Peste tot
Eşti tu
Amintirea țipă prezentul
Ființa mea te cheamă
Vino
În lumea mea interioară
Suntem unul.

Cornelia Prisacariu

mai mult
1 2 3 10
Page 1 of 10