close

Poezie

Poezie

„Am adormit adânc și nu ne mai trezim…” de Andreea Mihaela Nicolae

ochi-tricolor

Trăim vremuri rele, în munți de nepăsare
Iar moartea strigă tare până și-n calendare,
Uităm că suntem frați, uniți de Dumnezeu,
Știm să ne evităm atunci când dăm de greu.

Fugim de greutăți, dar dăm de ignoranță
Și frați suntem atunci când suntem la distanță,
Iar nepăsarea noastră e mult mai arzătoare
Când, în fiecare zi, mai moare câte-o floare!

Dar nu e vina noastră, așa spunem mereu,
Orbiți de indiferență și egoismul greu.
Dar oare a cui e vina că suntem niște fiare?
Și-n loc să dăm o mână, o împingem cu ardoare?

Nimic nu se mai schimbă, e iadul pe pământ,
Unii și-ar vinde viața, copii, părinții, sperând
Că banii îi vor salva de durere și chin,
Dar cine mai salvează un suflet… „hain”?

Am adormit adânc și nu ne mai trezim,
Se va alege praful de tot ce gândim,
Războiul, de acum, este plin de noroi,
Pierdută va fi lupta, pierduți vom fi si noi.

Andreea Mihaela Nicolae

mai mult
Poezie

De ce urci, femeie?

femeie-scara1

Ce-ți mai place să pierzi timpul, femeie! Timpul e o scară care urcă dinspre centrul pământului. Primele și ultimele trepte sunt pline de sânge.

Urci, întotdeauna, cu piciorul drept, ești prea atentă să nu cazi. Nu-ți place să aluneci, femeie! Deși, ai cădea în brațele mamei sau, din greșeală, ai ajunge teafără în pântecul ei: acolo, e răcoare, un cântec de leagăn se-aude în ecou.

Urci mereu ca și cum te-așteaptă în prag cineva… Ca și cum ușa e larg deschisă și tu poți intra cu toate bagajele. Scara are trepte solide, nu scârțâie niciuna la adierea vreunei brize.

Oamenii stau în fotografii prinse în cârlige de rufe, de-o parte și de alta, și se leagănă fericiți. Ai o rochie lungă, de culoarea luminii… Câteodată, e așa de albă încît îngerul bun greșește aterizarea: pe umărul drept se strecoară sub plete, la adăpost.

Scara, rochia, părul, aripile îngerului sunt lungi; din profil, oamenii din fotografii te percep abătută.

Tu-ți dai silința, femeie, să urci atentă la fiecare pas, să nu-ți scrântești vreo gleznă, mama din spate are palmele în formă de scaun: urcă, nu te abate din drum! Toți ai tăi te sprijină, iar îngerul bun luminează treaptă cu treaptă.

Livia Dimulescu

mai mult
Poezie

„Amintiri” de Anca Marinela Chisăr

ceas-amintiri

Din vreme-n vreme, amintiri
Ce curg prin trupul meu ușor,
Mă răscolesc și mă trezesc
Alunecând pe-un vis de dor.

Și lacrimile curg încet
Pe-obrajii calzi, precum o ploaie,
În spațiul gol, un timp absent
Tot schimbă foaie după foaie.

Te recompun din poezii
Ce-au stat în suflet ca o rană;
Și m-au ucis, dar m-au născut
Și m-au hrănit precum o mamă.

Te văd mereu într-o odaie
Cu trupul înghețat și trist,
Cu ochi străini ce spun povești
Despre desfrâu și compromis.

În noaptea grea ce mă apasă
Și mă-nvelește cu-a sa pâclă,
Te pierd și-aș vrea să te găsesc
În anotimpul meu de sticlă.

Dar ești plecat, mereu absent.
Noi? Oameni triști, ursuzi și goi,
Cu amintiri, fără prezent –
Doi anonimi – antieroi.

Și timpul trece, te compun
Din amintiri, ascund o rană
Ce mă ucide, dar mă naște
Și mă hrănește ca o mamă.

Anca-Marinela Chisăr, „Amintiri”

mai mult
Poezie

„Iubirea se dospea încet…” de Ioana Scoruș

ingeri

Iubirea se dospea altundeva
Decât printre-ale zilei resturi
Poate-ntr-o îndoială, în ceva
Ce se-ascundea-n fragile gesturi
Sau poate-n fructele ce-atât de blând
Cădeau prin aerul curat și rece
Sau poate în adâncul unui gând
Ce n-apucase încă să se-nchege
Sau poate într-un mers ușor
De simțământ pășind calin prin suflet
În marginea neauzită-a unui dor
Șoptit în larma unui umblet
Iubirea se dospea încet prin noi
Printr-ale-mbrățișării strângeri
Prin ramuri triste și prin goi
Plăpânzii îngeri…

Ioana Scoruș

mai mult
Poezie

„Iubind în taină…” de Andreea Mihaela Nicolae

iubire1

Iubind în taină am înțeles
Că am greșit, când am ales,
Să îți ascund dulci sentimente
Și dragoste fără regrete.

Dar am sperat că, într-o zi,
Cu alți ochi mă vei privi
Și din prietenia noastră
Iubirea să se trezească.

Speram să îmi poți spune tu
Că simți iubire, însă nu,
Nimic din partea ta n-a fost,
Prietenie fără-un rost…

Și așteptam cu nerăbdare
Să-mi bați în ușă cu o floare,
Să-mi spui că nu m-am înșelat,
Că totul e cum am sperat.

Dar acum stiu, am înțeles,
Că am greșit când am ales
Să tac, să fug și să m-ascund,
Și să te port numai în gând.

Dar, astăzi, pun picioru-n prag
Și am să-ți spun, cu-n mare drag,
Că te ador, și că mi-e greu,
Chiar de n-oi ști răspunsul tău.

Mă vei respinge, voi accepta,
Și voi pleca din lumea ta!
Cu capul plecat și-nduplecată,
Cu răni în suflet, dar împăcată.

De-mi vei răspunde cu iubire,
Am să-ți dau tot ce am și, mâine,
Am să-ți scriu pe cerul mare
Că te iubesc fără-ncetare!

Andreea Mihaela Nicolae

mai mult
Poezie

„Lasă-mi…” de Andreea Mihaela Nicolae

femeie-carte

Lasă-mi zorile de zi,
Lasă-mi plopii aurii,
Lasă-mi nopțile de vară,
Când eram doar noi și-o bancă.

Lasă-mi albastrele flori,
Lasă-mi cerul fără nori,
Lasă-mi anii cu iubire,
Lasă-mi clipele cu tine.

Și de ai să pieri ca ceața
Ce se lasă dimineața,
Să nu uiți să iei cu tine
Bagajul plin cu dorințe.

Lasă-mi însă mări cu flori,
Sâmbete cu sărbători,
Ceaiul de pe masă cald,
Și pantoful de pe prag.

Și rămas bun de-ți vei lua,
Să nu uiți căci eu cândva,
Am fost, poate, cerul tău,
Iar tu rai în felul tău.

Andreea Mihaela Nicolae

mai mult
Poezie

„Mai dă-ne, Doamne…” de Ioana Scoruș

credinta-ruga

Mai dă-ne, Doamne, suflete ușoare
Să alergăm cu suplele picioare
Văzduhul îmbătat de cețuri
Să dăm o raită prin fânețuri
Cu dragostea-nflorită-n piept, în oase
S-atingem zborul zilelor geroase
Înnobilând cu răsuflarea noastră
Mușcatele aprinse din fereastră
Acolo unde doar tristețea mută
Respiră în perdele nudă.

Mai dă-ne, Doamne, aripi mari, ușoare
Făcute din mătăsurile tale
Ne-ai surghiunit în vastele-ți palate
Fără de viață, reci și neumblate
De glezne albe de femei frumoase
Cu cărnuri dulci și pulpele zemoase
De sâni scăpați, atât de dulci, din rochii
Mai dă-ne, Doamne, în luciri albastre ochii
Și gene fluturând sfioase
Sub arcuitele sprâncene negricioase.

Și mai ne dă, o dată, Doamne,-n viață
Ardoarea trupurilor dis-de-dimineață
Trezite-n așternuturi de iubire
Ca sufletele noastre iar să fie
Ca oamenii înnebuniți de fericire
Ca maicile cutremurate de sfințire
Ca fluturii năuci în flori, verdeață
Oh, Doamne, inimile noastre le dezgheață
Mai dă-ni-le măcar o dată-n viață!

Ioana Scoruș

mai mult
Poezie

„SPAȚIU” de EMILIA DRAGOMIR

cocori

Cocorii singurătății mele au nevoie de spațiu pentru a-și desena în diafane crepuscule, zvâcnirile de aripi falnice.
Planetele, în neostoitul lor drum, au nevoie de spațiu pentru a nu se stingheri cumva în interminabila căutare a particulei lui Dumnezeu, din care a fost zămislit Universul.
Chiar și umbra își revendică spațiul pentru a ne defini contururile efemere.
Cuvintele își strigă nevoia de spațiu, în dorința arzătoare de a se face auzite, pentru a căpăta valoarea cuvenită în drumul spre adânci înțelesuri.
Gândurile, pentru a nu fi sufocate, ucise în graba nebună de a le elibera dintr-un Turn Babel al lor, au nevoie de spațiu; nu vor să-și piardă identitatea.
Spațiu, fiecare are nevoie de un spațiu propriu, bine definit, pentru a nu se bloca într-un dezechilibru total al stării de imponderabilitate.
Numai eu, iubitul meu, refuz spațiul ce mi-l oferi…
Emilia Dragomir

mai mult
Poezie

Joia lirică MGM – Minel Ghiță-Mateucă

poezie

Risipind…

Carnea mea e putredă de vreme,
Trupul meu e reavăn de pământ,
Simt la tâmple pulberea cum geme
Risipind făptura celui care sunt.

Lume, împrejuru-mi, lume afânată,
Nimeni nu îmi iartă risipirea-n stele,
Numai mărăcinii agățați la poartă
Dor ca o cunună scrijelită-n piele.

Să ne… să nu…

Să ne plimbăm prin parcurile lungi,
Cu umbre înnodate pe alei,
Și să nu știm acum, ca și atunci,
De ce privim lumina cu ochi grei….

Să ne plimbăm alături, subțiratici,
Uimiți că totuși, iată, se întâmplă,
Ca niște plopi înfiorați de muzici,
Ca un pustiu c-o lacrimă la tâmplă…

Să nu vorbim, să nu ne dumirim,
Ce este această taină-nmugurită,
S-o îmbrâncim într-un abis, târziu,
Intrând apoi în altă lume-nchipuită.

Să ne-așezăm cuminți, ca să murim,
Ca roua care tremură pe iarbă.
Să nu mai vrem, să nu putem, să nu dorim…
Soarele roșu cu sete ne soarbă.

Alternanță

Când bate regretul la geam,
Pe ușă îmi iese ispita,
Iar vremea întoarsă din cale
Mi-aduce din mâine iubita.

Mi-e viața umplută de tine!
Și ora ce tocmai trecu,
Minutul ce încă mai vine…
Și clipa ce-acum se născu.

Când bate la geamuri ispita,
Îmi iese pe ușă regretul.
Nicicând nu putea-va iubita
Să-și smulgă din mine-amanetul.

Minel Ghiță-Mateucă

mai mult
Poezie

În mansarda unde nu se moare niciodată

Fashion

Poate că zăpada va cădea din nou…
Va fi un simplu joc în înfrigurata mansardă,
Unde noaptea nu vine niciodată
Va fi o pasăre-nghețată
Murind încă o dată
În mansarda unde nu se moare niciodată
Va mai fi o vară ciudată
Vor bate clopotele iară, vor bate o dată
Să anunțe că, în mansarda de sub acoperișul cu țigle roșii,
Anul acesta nu vor mai veni botgroșii
Munți pufoși de zăpadă orbitoare
Încifra-vor drumul lor spre soare
Doar iubirea va copleși, poate pentru ultima oară
Un poem scris în mansardă, un poem scris să doară
Un poem scris în loc de-a fi trăit
Scris în loc de-a fi murit
Un poem neputincios ca orice poezie
Din prea multă singurătate într-o mansardă pustie.

Ioana Scoruș

mai mult
1 2 3 9
Page 1 of 9