close

Poezie

Poezie

„Să ştii” de Cornelia Prisacariu

somn1

Să ştii că
Nu sunt vinovată
Pentru gândurile
Care mă conturează
În lumea ta
Să ştii că
Nu sunt vinovată
Pentru cuvintele
Care țâşnesc din tine
Când eu
Şi tu
Nesuprapune-ne-am
Să ştii că
Eu nu sunt vinovată
Pentru emoțiile tale
Năvalnice
Care îmi sufocă
Nara cu aer cald
Să ştii că
Nu sunt vinovată
Când pui distanță
Între noi
Atunci când ceri
Să fiu
Ce nu sunt
Şi să mai ştii că
Mi-e dor de tine
Dor năpraznic
Mai ales, seara
Când singura sunt
Cu mine
Iar capul
Se aşază pe perna
Rece
Aşteptând
Când va să vie
Somnu.l

Cornelia Prisacariu

mai mult
Poezie

„Azi” de Maria Moisincu

cuplu-pod

Azi m-am trezit altfel!
Vie în simțire,
Curată sub piele,
Uscată sub gene,
Dar perfect înțelegătoare.

Înțeleg că exist.
Cum ploaia udă pământul
Cum aerul este liber
Cum căile vieții
Se întrepătrund în alegeri.

Am ales să vorbesc
Despre arta simplității
Despre adierea de vânt
A unei mângâieri timide
În revărsatul zorilor de azi!

Mi-a decolat un vis
Cu ușile deschise
Cu brațele calde
Ale unei îmbrățișări
De durata nopților în doi.

S-ar cuveni un puzzle
Din bucăți de oameni
Alipiți perfect în iubire
Pe coperta revistei
Universului de azi!

Mă aștept să te văd
Și să-ți aud pulsul
Timpului petrecut împreună
Amorțit pe retina ochilor mei
Dependent, de prezența ta.

Așezat în palmă
Sta sărutul buzelor tale
Perfect cioplit de conturul lor
Umezit de arhitectura împreunării
Al celei ce-ți iubește
Chipul timid al zilei de azi.

Maria Moisincu

mai mult
Poezie

„O noapte și-o zi” de Amorena Minculescu

noapte-luna

o noapte și-o zi
două simfonii.
trei sori de-am avea
o lună le-ar sta.
o gură, o minte
avem, de căciulă.
cine-i cuminte
ia pâine destulă
să-și omenească
dragii din casă.
și, după masă
la o plimbare
ascultă o mare,
portativul naturii,
frunza pădurii.
pe munte, în vale,
de dimineață
cheltuim viață.

Amorena Minculescu

mai mult
Poezie

„Masă pentru doi” de Larisa Bălan

love-doi

Parcă te-aș mai iubi o dată,

Atunci când mi se face dor,

Să simt, din nou, plăceri rostogolite,

Care mă-ncearcă și mă dor.

Să-mi mai agaț buza de jos

De-un gust de vin sec și amar,

În care-am stors zâmbete bete,

Șterse pe-o margine spartă de pahar.

De vin? Să vin la tine?

Vin tu, încearcă, poate-i bine…

De vin oricum nu au fost

Decât contextul, noi și timpul prost.

Un timp în care mă voiai naivă

Și, totuși, mai multe îți doreai să-ncerc;

Eu te priveam confuză și mă-ntrebam ce crimă

E să iubesc simplu un suflet ce se vrea defect.

Ieri, am stat iar la masa noastră

Dintr-o cafenea pe colț de stradă,

Am băut iar ceai de iasomie cu aromă caldă

Și mi-aminteam cum mă mințeai

că-ți sunt singura săiastră.

M-așez pe-un colț de urmă de sărut,

Lăsat la gura de metrou

Pe vremea când parcă ne doream mai mult,

Pe vremea când mi-erai și salvator și-antierou.

Pe vreme când mi-ai deschis sufletul puțin,

Eu îmi doream să-mi scrii poveste,

Dar ușor, ușor am devenit

Poeți de versuri neînțelese…

Mi-ai zis să-ncerc:

„Nu-ți fie teamă, n-o să doară!”

Și te-am crezut, cu sentimentul zbuciumat,

Ce numără acum regrete stânse-o-ntreagă vară….

Acum îmi spui că m-am schimbat,

Că nu-ți sunt specială,

Dar amintește-ți cum m-ai transformat

Cu fiecare gest, în fiecare seară…

Suntem doar vânzători de cuvinte albe,

Ne mai privim, din când în când, aievea,

Parcă m-ai vrea acolo, dar parcă nu de tot,

Îți spun că la un sfert de normă, eu, să iubesc, nu pot.

Mă-ncearcă iară o trăire,

A zilelor de ieri,

Nu-i nici extaz, dar nu-i nici agonie:

Văd cum profiți și-n fiecare amintire netrăită speri…

……………………………………………………………………………………………………………..

Ești încurcat, te văd,

Mie-mi vine să și râd:

Mă-ntrebi, din când în când: ce fac, cum sunt,

Dar n-ai vrea totuși să-ți răspund

Că-n fiecare zi în care

Încercam iară să te uit,

Parcă mai clar, pentru a suta oară,

Te-aș fi iubit încă o dată, din ce în ce mai mult…

Larisa Bălan 

mai mult
Poezie

„Frânturi” de Cornelia Prisacariu

iubire-muzica

Ți-am sărutat ochii
Cu buzele mele dulci
Şi fierbinți
Dornice de tine
Tot
Cu degetul
Ți-am conturat trupul
Cu inima
Ți-am simțit trăirile
Cu trupul meu
Ți-am împletit
Atingerea
Ne freamătă adâncurile
Emoția
Ne freamătă adâncurile
Ne-adulmecăm
Ne găsim
Ne regăsim
Învățăm
Descoperim
Contopim
În urechea mea internă
Tu cânți tu
În ochii mei
Dansează umbra iubirii
În nările mele
Palpită, îmbătabil
Parfumul tău celular
Peste tot
Eşti tu
Amintirea țipă prezentul
Ființa mea te cheamă
Vino
În lumea mea interioară
Suntem unul.

Cornelia Prisacariu

mai mult
Poezie

„Nu am cuvinte…” de Cornelia Prisacariu

poem

Nu am cuvinte când te caut
Stau mută
Aşteptându-mi visul
Să-mi desțeasă genele
Şi să devină realitate. 
„Ce este realitatea?
Care este realitatea?”
Mă-ntrebi curios
Ca orice ființă
Care vrea să crească.
„Ca să creşti
E nevoie de sămânță
Şi de sol în care
Să se dezvolte.
Realitatea este
Ceea ce gândeşti
Ceea ce gândeşti
Este plancton mental!” îți răspund,
În gând atingându-ți
Arcuşul ce vibrează –
Freamăt crud
De vijelie interioară.
Ochii tăi privindu-mă
Luminează cotlon de suflet
Neumblat,
Ce-şi desluşeşte timid, taina
Iar mâna mea-ți cuprinde
Proiecția inimii
Dintr-o atingere
Ne-nlănțuim…
Mirosurile noastre
Şi gusturile noastre
Se-aleargă aprinzând
Torța din tenebre…
Ce-ar fi omul dacă
N-ar gusta carne de om?

Cornelia Prisacariu

mai mult
Poezie

„Răspuns” de Cornelia Prisacariu

luna (2)

Azi am crezut că
Am atins luna
Părea atât de aproape
Din visurile mele
M-am amăgit
Am plâns
M-am alinat
Şi am crescut
Aşteptând
Rar trecea prin lumea mea 
Câte un om
Mulți vrăjitori
Ca cel din Oz
Se perindau
Strălucindu-mi ochii
Mințindu-mi inima
Căutându-mi trupul
Neprezent
Un efemer
E-un efemer
Nu construieşti pe el
Nu construieşti în el
Nu construieşti cu el
O frunză-n vânt
Nu prinde rădăcini
Superficială-i este
Viziunea despre viață
Şi fără de simțire-i în tot
Ce nu-i legat de ea
Paradoxal, aceste frunze
Vor tot
Li se cuvin
Şi cerul şi pământul
Fără a înțelege-n vreme
Că primi-vor doar
Ceea ce dăruiesc
Din ceea ce sunt.

mai mult
Poezie

Silvia Grădinaru, 24h (poem inedit)

Silvia_Gradinaru
Un experiment de coregrafie interioară non-stop, timp de o zi. Bonus: deși nu există vreun motiv vizibil pentru a face asta, se poate citi în loop, din orice punct.

„O persoană obișnuită poate să aibă aproximativ patru mii de gînduri într-o zi,
și nu toate să fie folositoare sau raționale.” David Adams 

cînd aud cum se închide ușa în spatele meu 
temperatură scăzută afară temperatura camerei în jachetă merg cu capul gol
o alarmă un claxon frunzele căzute pe asfalt roțile mașinilor m-ar liniști
dacă aș putea să-mi dau seama ce model e fiecare altfel doar mă agită
și mai tare cînd trec strada cu toate care-mi trec prin minte
de care vreau să scap și-mi spun că nu sunt ale mele
și dacă nu sunt de unde vin toate

cînd trec pe lîngă un panou publicitar cu litere mari
seamănă cu o tigaie spune cineva de pe partea cealaltă
merg mai departe fără să aflu despre ce era vorba și încerc
să-mi dau seama ce putea să fie
doar o tigaie poate să semene cu o tigaie și
îmi vine să plîng dar știu că asta nu ajută la comunicare și încerc
să mă abțin dar îmi vine să plîng și mai tare pentru că nu mai știu
ce să fac altfel

cînd evit să lovesc pe cineva din greșeală
cînd nu mai am ce să fac mai aștept un pic mă mai întreb
un pic ce se întîmplă cu mine și de ce nu se întîmplă
cînd îmi propun să am o zi mai bună decît ieri și încerc
să trec din bucurie mică în bucurie puțin mai puțin mică și tot
așa cînd mă conving să am încredere în cîte ceva și încep
cu rubrica meteo doar ca să mă plouă
la jumătate de drum

cînd mă opresc să-mi iau o cafea ca de obicei și 
e îndeajuns de amară încît să merite cel puțin
o umbrelă lipsă și
cîteva frisoane mai tîrziu am senzația că de data asta pot să număr invers
cît vreau fără să aibă vreun efect chiar dacă de data asta mă concentrez
și țin ochii închiși și urmez fiecare pas din zece
nouă opt șapte șase

cînd ascund ecranul laptopului de colegi 
mai sunt vreo cinci melodii de cîte cinci minute pînă pot
să plec la final de program fără să observe cineva
patru trei doi unu
start

cînd se închide ușa din nou în spatele meu aud

gîndește-te la cea mai apropiată persoană de tine căreia poți să-i spui
mi-e dor de tine și mi-e frică să nu îți mai fie dor de mine într-o zi 
gîndește-te la cea mai apropiată persoană de tine căreia poți să-i spui
te iubesc și mi-e frică să nu mă mai iubești într-o zi 

pune-te pe rîs pentru că e greu
să spui chiar și prima parte
pune-te pe rîs pentru că nici nu contează
cît timp ai la cine să te gîndești
în primul și în primul rînd

cînd stau în stație și aștept 
mă întreb dacă și tramvaiele au liber în zile de sărbătoare

cînd ud plantele
mă întreb dacă nu fac ceva rău pentru binele meu înseamnă că sunt fidelă
propriilor mele valori sau că nimic nu are valoare
îndeajuns pentru mine

cînd dau cu mătura pe podea
dispare praful
rămîne doar
lumina

cînd ies pe balcon 

îmi aduc aminte de o prietenă din facultate care le citea florilor în fiecare zi
cîte puțin din 1984 doar ca să vadă ce se întîmplă evident
s-au ofilit toate și asta i-a schimbat prioritățile
în lectură

cînd mă caut pe google 
îmi dau seama că excursia mea preferată a fost mereu
să merg pe sentimentul de vinovăție și asta nu mă face să mă simt
mai bine dar nici nu are cum
să mă facă să mă simt mai rău pentru că ar însemna
că o iau de la capăt și nu
vreau asta nu-i așa

cînd mă uit la poza de familie de pe frigider 
mă nasc miercuri de ziua armatei la aniversarea eliberării totale de sub ocupație fascistă 
regele împlinește 68 de ani și peste două luni începe revoluția la bucurești
cu ce urmează să fie prima aniversare a eliberării totale de comunism și
o țară întreagă în scutec odată cu mine
o țară întreagă care plînge și țipă după mîncare
odată cu mine o țară întreagă care începe
să crească în pătuțul ei
cu gratii

cînd mă duc în camera plină de cutii 
încep să fac ordine și prima amintire e nasul rece al cățelului lipit de fața mea
cît de rece părea cînd a început bunica să țipe că-i face rău
copilului luați-l de acolo că mușcă
luați-l
de acolo primii pași prima bicicletă și prima mare iubire

cînd găsesc niște scrisori mai vechi 

văd că pe atunci ne permiteam să citim nichita încît să vorbim fără jenă despre excesul de soare pe atunci prietenul meu cel mai bun era mamifer cu degetele vopsite de prea multă lumină ne permiteam să spunem tot felul de lucruri

cînd pun apa pentru ceai și mă ard

uneori
un dor teribil de tine
mă preface-n constelație
uneori
devin coasă pentru stele
oxidare-n oxidare
pasăre pe lumînare 

cînd mă întreabă dacă vreau ceva din drum 
răspund că-l vreau pe el
și aș putea să mai spun
te iubesc și mi-e frică să nu mă mai iubești într-o zi

dar las asta pe mai tîrziu

cînd ne spălăm pe dinți împreună 
caut în oglindă corpul transparent și secret făcut din corpul meu şi al lui
corpul meu l-am văzut de atîtea ori încît nu mai are niciun sens
cu bărbia așa și obrazul așa și brațele și picioarele și umerii
încît dacă-mi spune că sunt frumoasă îi spun că sunt cu el
și dacă-mi arată că sunt ca un personaj din wong kar wai
îi spun că sunt cu el cu bărbia așa și obrazul așa
și brațele și picioarele și umerii
pe toate le-am văzut de atîtea ori încît nu mai au niciun sens
dacă mă uit singură

cînd mă foiesc în pat după ce am spus somn ușor
liniștea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi
și ne iartă nouă devierile noastre precum și noi iertăm

cînd apar dinozaurii la ușă nu știu unde
să mai fug sau să mă ascund cînd intră
în casă și o prietenă îmi spune 
toată lumea are problema asta 

cînd cineva se uită insistent camera se umple 
cu fulgere de la un capăt la altul și dispare

cînd mă trezesc aproape decapitată într-o piață
sub ochii tuturor încep să înțeleg de ce e mai bine
să-ți faci un templu înainte să-ți faci o casă 
de ce sunt ultimele cuvinte cu care rămîn

cînd mă trezesc aproape de el 

și somnul lui e mai adînc decît viața mea
interioară dar tot se întoarce
să mă îmbrățișeze

cînd mă trezesc ultima dată pe ziua de azi 

un bananier face în jur de 50 kg de banane și doar cîteva ajung
la noi în bucătărie ajung să cred că începem diminețile cu un miracol
atît de natural că e aproape
invizibil
cu tot soarele strecurat
printre umerașe
dacă-mi arăți umbra ta
îți arăt și eu umbra mea 

mai mult
Poezie

Poeziile lui Gheorghe Crăciun

craciun-poezii

Publicăm în acest număr o serie de poezii de Gheorghe Crăciun, din ciclul „Fenomenologia percepţiei“, care conţine 63 de poeme fără titlu (singura excepţie, poemul cu numărul 47, al cărui titlu, Aşteptare, este încă vizibil, deşi a fost şters de autor), numerotate de la 1 la 63. Reunite de autor într-un dosar de carton, textele de faţă au fost compuse între 1974‑1976.

Scriitor complex, care a abordat genuri foarte diferite, precum proză scurtă, roman, eseistică, teoria literaturii, critică de artă, Gheorghe Crăciun a debutat cu poezie în 1970, în revista Luceafărul, apoi, în 1971, un grupaj de poeme i-a fost prefaţat de Matei Călinescu, în revista Argeş. Cititor avid de literatură, filozofie şi teorie literară, Gheorghe Crăciun a scris poezie constant pînă în 1976. Din acei ani datează şi cele patru cicluri de poeme – „Legi de mişcare, Legi de supravieţuire, Sintaxă şi Fenomenologia percepţiei“, despre care a vorbit în cîteva dintre interviurile acordate după 1990.

Poezia lui Crăciun este una denotativă, o poezie a privirii, ce decupează insistent fragmente din realitatea imediată. Preocupat de senzorialitatea percepţiei, scriitorul experimentează problematica unui nou limbaj şi a unei noi sensibilităţi, în care obiectele nu sînt altceva decît imagini, lipsite de orice dimensiune simbolică. Întîlnirea cu Gheorghe Iova, Gheorghe Ene şi Mircea Nedelciu, lecturile şi filmele ce i-au marcat anii studenţiei au lăsat urme vizibile în conştiinţa sa poetică. Fotograf pasionat şi cineast amator încă de pe băncile facultăţii, Crăciun mărturiseşte că îl obsedează „lumina, decupajele, fragmentele de obiecte, contre-jour-ul, culorile şi transformarea lor după momentul zilei, după anotimp. Mă surprind de multe ori scriind ca şi cum aş filma. Sînt două «valori» pe care le-aş vedea cultivate pînă la paroxism într-un film avînd ca scenariu una din cărţile mele: insistenţa pe obiect şi încetineala. Dacă gestul artistic e într-un anume sens şi expresia unei dorinţe de a îngurgita lumea pentru a o transforma în propriul tău sens şi în propria ta carne, atunci filmul e în primul rînd acela care-ţi dă această satisfacţie a unei inepuizabile mondofagii. Am întîlnit această foame calmă de lume şi lumină la Tarkovski şi Wajda şi în general la marii regizori ruşi, polonezi, cehi şi unguri din perioada comunistă. Astăzi interesul pentru imaginea pură a lumii pare pierdut“ (interviu publicat în Discobolul, în 1998). Am citat acest pasaj din interviul acordat în octombrie 1998 lui Eugen Curta pentru că mi se pare semnificativ pentru modul în care concepea Gheorghe Crăciun poezia, la începutul anilor ’70: ca expresie a unei „dorinţe de a îngurgita lumea“, ca aspiraţie către tranzitivitate. Pound este pentru poetul Crăciun o referinţă obligatorie, la care se raportează de altfel în mod frecvent. Într-o lungă convorbire pe care a purtat-o cu Mihail Vakulovski în 2000, autorul poemelor de faţă vorbeşte despre dorinţa de a scrie „o poezie albă, o poezie directă, imediată. Ei bine, despre ce puteai să scrii? Nu puteai să scrii decît despre imediatul fiinţei tale, al corpului tău, al mediului în care trăiai. Recunosc, această poezie nu era o poezie curajoasă din punct de vedere politic, nici n-ar fi avut cum să fie pentru că, repet, senzaţia de libertate era o senzaţie indiscutabilă atunci. Practic, cred că noi trei, eu, Ene şi cu Iova, încercam atunci să ajungem la fiinţă printr-un limbaj care să nu mai fie unul metafizic, printr-un limbaj al persoanei, nu? Persoana este publică, fiinţa este intimă. Deci, printr-un limbaj al persoanei încercam să ajungem la fiinţă. Ene, de exemplu, are şi acum un ciclu poetic, după părerea mea de o valoare excepţională, care se numeşte «Esendi», în care cred că el reuşeşte să vorbească cel mai bine despre fiinţa interioară. Eu, la rîndul meu, aveam pe vremea aceea prin nişte mape 2-3 volume, unul se chema «Legi de mişcare», altul se chema «Legi de supravieţuire», sînt nişte poeme pe care cred că le vom publica cîndva şi chiar vreau să spun deja public că există un proiect al unei cărţi cu primele noastre poeme, o carte care să se cheme Gheorghe pur şi simplu, Ene, Iova şi Crăciun şi care să conţină poemele acestea de la 20-21 de ani, rămase aproape în totalitate inedite“. Cartea aceasta nu a apărut niciodată şi doar Gheorghe Iova ne-ar putea spune dacă se află în posesia unei variante închegate deja sau dacă e vorba doar despre un proiect. (Carmen MUŞAT)

Din ciclul „Fenomenologia percepţiei“

Dimineaţa cu vîntul cu trupul friguros

simt cum începe ziua

astfel alături de culoarea albastră a casei

şi trebuie să văd întîi cum dealul

anunţă prin conturul lui un sens

privire însoţită de orice senzaţie

a corpului din care s-a răspîndit căldura

(este căldura mea)

rămîn uitat sub norii care trec

pupila se măreşte sensibilă la ceaţă

şi pînă a ajunge să recunosc tristeţea

institui sensul iar de a gîndi aici

*

Dau de aceleaşi lucruri m-am trezit

le găsesc învechite de văz suprimate de sens

haine şi cărţi în diferite locuri şi farfurii pe masă

în cameră e cald peste tot se întinde privirea

cu ajutorul lucrurilor mă trezesc

umblu şi mă îmbrac fumegă o ţigară

aş umple un pahar cu ceai

mi-aş tăia o bucată de pîine

şi aş gîndi „mi-e foame“

dar întîrzie corpul să decidă un flux de acţiuni

gura să aspire mîna să se mişte să cuprindă

întîrzie apa să fiarbă cuţitul să taie din pîine

o lumină ca niciodată dimineaţa ca niciodată

după o ploaie lungă după un vînt cît carul nopţii după atît

sînt obosit de somn şi întîrzie totul

întîrzie gîndul să creadă şi nu iau hotărîri

nu asta vreau să mă suprime sensul lor

să mănînc ordonat să gîndesc să aştept

ziua în întregime şi să treacă

să traverseze ocupaţia mea

*

Dimineaţa e o regăsire.

Poemul meu începe.

Vorbirea mea străbate ca un perforator.

Asfalt pămînt beton pietre şi rădăcini.

Mintea aseamănă amintirile ochiului

cu dorinţele mîinii.

Lumina mă primeşte în teancul ei de foi.

Ceea ce ştiu se topeşte îngheaţă

toamna se stinge în aceeaşi fereastră

mîna se cuibăreşte într-o piele mai rece.

Trupul vibrează în aceste propoziţii

care-l lasă deoparte.

*

Gestul acesta cît se poate de firesc

să ridic un pahar

să sclipească lumina o clipă

revărsată prin sticlă pe dinţi

considerat un interes estetic

al existenţei mele

aprind o ţigară

fumez

iubesc obişnuinţa aceasta

*

Copacul nins

zăpada strat pe fiecare ramură

tot atunci strălucirea aer pîlpîitor

o întîlnire cu mai multe culori

cu mai multe direcţii

iarna în curte frig noiembrie

dimineaţa devreme prin ecranul mişcător al ferestrei

imagine posibilă în nici un caz întîmplătoare acolo

precum senzaţia cunoscută a globilor tăi oculari

o ipoteză pentru piele că poate întîlni

vîntul moale şi cald

presupunînd îngemănarea crengilor

cerul un loc acoperit de vîrfuri

copacul nins curtea ninsă

ochiul a regăsit trupul întreg şi ţi-ai adus aminte amorţirea

iarna în curte în ninsoarea deasă

fulg după fulg uitare

în lumina albastră zidul întunecat

*

În casă eu în cameră la masă braţul meu în lumină

în sobă foc în aer aerul

respir tuşesc foşnesc filele cărţii

prin zgomotul focului trec

aerul cald şi fîsîitul gazului egal

pe masă o lumină locală o suprafaţă cu umbre

conturul deformat al profilului meu

miros mirosul gurii în dreptul buzelor

îl miros cînd aspir

o propoziţie senină despre singurătate

oboseală lăsată în trup adună din secundă cu secundă

sensul ei

spatele meu rezemat de perete mîna în buzunar părul pe frunte

*

Încovoiat în aer.

Urechea cu obrazul îngropat în nămol

alege ceafa mea ca o adîncitură

unde sîngele bate.

*

În casă apă dimineţi fum

trupul mă duce mă ştie

auzul mă ţine pe loc

pe scaunul pe care dorm culori

apă vîjîitoare în amestec cu fumul

deci corpul este răspîndit şi cules simultan

timp de mai multă vreme folosesc diferite senzaţii

pentru probarea continuităţii lui

aş vrea să spun mai mult prin cuvîntul privire

la care textul s-a oprit şi se încheie

*

Întrucît nu există altceva de făcut

întreţin frumuseţea acestei imagini

privesc.

În limitele sensului propus

ochiul meu urmăreşte sub culori în mişcare

un spaţiu neclintit.

Pe cerul de departe se profilează numai

frunzişul plopului.

*

Începe liniştit aici în casă

de la mînă la carte imediat mai încolo

dinspre masă spre zid mai departe afară

cuprinde iar o culoare a casei

obişnuinţa să privesc un zid crăpat

aceleaşi garduri cenuşii în ploaie

curtea cu iarbă udă şi grămezi de nisip

acţiunea aceasta instituie un sens

corpul se linişteşte sondînd înaintarea

a ceva ce am spus

*

În liniştea pe care o creează prezenţa mea aici

camera este mică

aerul este calm

prin moliciunea lui mîna trece încet

şi se întoarce în acelaşi loc

prin porţiuni de noapte

şi prin zone cu vînt cu frunzişuri deasupra

prin locuri cu asfalt şi cu piatră măruntă

în lumina de stronţiu a lămpii

unde pantofii tăi au strivit pe covor cîţiva paşi

acum în liniştea despre care spuneam

cu nici un fel de interes drept limită

nici muzica nici texte vechi pe pagini noi

nici privirea mioapă

*

Lumina mă izbeşte drept în faţă.

îmi reprezint căldura ei ca un zid colorat.

Frunzişurile rare şi un trunchi cariat.

Privirea are loc prin pielea moale găurită ici colo.

Izbit în faţă aruncat în aer

cu umerii înguşti pietruiţi de cămaşă.

Cerul ca un obiect imaginat ca o coală de ziar.

*

Lucruri cu simplitatea lor căldura focului şi un podiş cu

mărăcini scaunul ars altceva cutii mari de carton altceva

o ţigară uscată pentru a prevedea ce pot să fac o acţiune

simplă caut cu aceste propoziţii detalii despre care privirea

nu reţine nimic

*

m-am trezit dimineaţa să văd cum întîrzie o lumină de iarnă

să însorească dealul curtea prin acele locuri străbătute mirosul

şi mirosul de brumă pe unde ochiul mărginit de pielea lui umflată

alunecă încet

şi eu în casă m-am decis să spun ce gîndisem aseară în nici un fel

modificat poate smuls de tristeţe aşa: eu nu simt cosmosul afirm

şi înţeleg lumina ţîşnită prin nor în încăperea absorbită de corpuri

uşoare şi mici este respinsă de retină dar cu vorba aceasta care

nu-mi aparţine cu limba părinţilor mei auzită în gură eu îmi

închipui densitatea stelei acolo localizată la un colţ de pădure

*

Nu e nimic să atragă prea mult

văzul pielea auzul sau dorinţa să merg.

Nimic brutal şi brusc aici în jur.

Cu propoziţii puţine ar trebui să scriu

ar trebui să mă cred înarmat.

Ninsoarea s-a oprit după ziua de ieri cînd urcam pe potecă.

Azi descopăr zăpada.

Urme de paşi în timp ce rămîn mărăcinii

cu puţine luciri,

şi locurile joase, gropile adîncite.

În şanţuri întîlneşte văzul pămîntul orbitor.

Pentru a-mi face loc să stau îndepărtez

cu bocancii zăpada.

Zgomotul doar dinspre crusta subţire

spartă de greutatea mea.

Mă răsucesc mă întorc pentru a înţelege.

O oarecare bucurie o tăcere

singurătatea poate.

Încă ceva de spus despre lumina

dusă în oblicul pămîntului ce suie

despre privirea care întîlneşte umbre negre

şi mai departe ceaţa.

*

Oprit acolo unde liniştea în mine

mai clară decît orişice poem

se confundă cu gîndul şi carnea

deplină pentru a-mi rămîne bucuria acestei înserări

din care doar cuvîntul mă mai poate retrage

*

O aşezare de pămînt şi o simplă imagine.

O parte dintr-un deal desprinsă de o parte a lui.

Înlocuiesc orizontul cu iarbă.

Cu gura în îndoitura braţului respir.

De-a lungul meu persistă o căldură egală.

Cu straturi de piatră şi lut

se formează ruptura în sus.

O linie cu rădăcini începe cerul.

*

O depărtare sonoră cînd mîna mea grăbită întoarce pagina

o expiraţie care destinde diafragma şi un tremur de file

vîntul în păr şi răcoarea pe frunte cu părul răvăşit mă atinge

musca dinspre genunchi înspre femur pe unde stofa pantalonului

e roasă

nervozitatea din mişcări de redresare

cînd trupul regăseşte locul unde sînt aşezat

nu are legătură cu nici una dintre frazele pe care le parcurg

nu e determinată de nimic conştient

văzul înaintează cu aceeaşi cadenţă el revine şi trece

în timp ce între cot şi degete braţul a amorţit

scrumul din farfurie şi un rest de ţigară

textura unei ţesături cu uniformitatea aceleiaşi culori

dovedesc despre faptul că ochiul a trecut pe acolo

nu ştiu din ce motiv

citesc şi ochiul meu se depărtează

el revine egal la poziţia lui

într-o mişcare repetabilă de muşchi

îngropat în orbită

*

O oboseală ca aceea pe care ţi-o provoacă

strada unui oraş aglomerată.

În ceaţă nu se profilează muntele.

O înălţime ca acoperişul alb în ploaie

o privire abstrasă

sau pămîntul arat.

Tremură becul de neon se curbează peluza

în timpul unor amintiri despre un zid

apă strălucitoare din urma de bocanc

şi fumul reţinut o clipă în jurul palmei mele.

E o reprezentare a ceea ce persistă stare imaginată

cu ajutorul unor foi de ziar risipite pe stradă

în aerul ce vîjîie strecurat de maşini

aruncat în timpane.

*

O singură monotonie

este o repetare de fire de iarbă strivite

direct în zăpadă.

Pămîntul îngheţat alunecă.

Privirea se îndreaptă din loc în loc

pe deal

spre mici ridicături cu mărăcini

spre pete de pămînt

şi deasupra.

Nu altfel se există aici

unde gîndesc foamea mea

o dorinţă de trup şi femeie

gheaţa pămîntul piciorul amorţit.

*

Pantof pe care străluceşte ploaia

pămîntul se usucă.

Cîmpul cu iarba înecată

ce a fost străbătut

şi în clipa de faţă cît văd

pielea întinsă calmă peste mîini.

nici dealul ce coboară

nici văzul care suie

peste iarba sclipind

lîngă zid.

e aer care tremură

şi chibritul aprins.

*

Porumbeii şi frunze jupuite de vînt

tristeţea se consumă

cu oboseala soarelui acesta nevăzut de cîteva zile şi nopţi

perpetuă lumea începe din dreptul nostru limpede şi grea

explodează în stradă

ca trupul dispersat în violenţa puţin cîte puţin redobîndită

a pătrunderii sale în aerul amiezii

ca simţurile toate

persistentă ţîşneşte lumina

în fluxul frunzelor se aud porumbeii

apar mişcări de umbre şi goluri inegale

trec peste noi peste obrazul verde

văzul meu oboseşte distrus de străluciri

mîna coboară în tăişul de raze

simt simplitatea înăbuşitoare a respiraţiei

în aerul încins se topesc sedimente

cînd cercetarea lumii cu trupul în mişcare

încetează aici

porumbeii şi gardul de lemn

cenuşie şi aspră e lumina pe frunze

în prezentul acesta hotărăsc să exist

dreptul să fiu doar atît insistenţa privirii

nici o necesitate nu mai poate

să îmi înlocuiască soarele acum

cu un zid

*

Pe iarbă este înaintea mea culoare şi văd pe o întindere de cîmp

pete aşa cum s-a topit zăpada aşa cum urme de căruţă au rămas şi

muşuroaie mici şi rare şi tufişuri cu o umbră puţină

să mergi în timpul iernii pe acolo pe unde vîntul a schimbat cîte ceva

în locul în care lumina există ca o suprafaţă cenuşie de mîl

pe unde urma adîncită de bocanc apasă resturi de zăpadă şi apasă pămîntul

pe lîngă dealul care urcă în privire încet.

mai mult
Poezie

Trecut-am printre vieți

viata2

Trecut-am prin multe vieți
Preț de o clipă
Pe scara eternității
Neopritu-m-am
N-am găsit acel tu
Care să-mi completeze
Ființa
Rănit-am multe vieți
Ale celor care
Mi-au ridicat statuie
Din aşteptarile lor
Neîmplinite
Încărcatu-mi-am umerii
Cu povara lor
Şi sufletul cu fierea lor
M-a durut ca şi pe ei
Crezând că durerea
E a mea
Împlinit-am multe vieți
Ale celor cărora
Zâmbete le-am sădit în inimi
Pentru totdeauna
Din sămânța
Ce conține esența
A ceea ce sunt
Dintotdeauna
Pentru totdeauna
E mare lucru să dăruieşti
Când model de iubire
N-a fost nicicând
Printre oameni.

Cornelia Prisacariu

mai mult
1 2 3 15
Page 1 of 15