close

Poezie

Poezie

Elegiile duineze – Elegia întâia

no thumb

Elegia întâia

Cine, dacă-aş striga, m-ar auzi din cetele îngerilor?
Şi chiar dacă unul din ei dintr-o dată m-ar lua pe inima lui: aş pieri
de prea intensa lui fiinţare. Căci frumosul nu-i altceva
decât începutul cumplitului, pe care încă abia-l îndurăm,
şi dacă atât ne uimeşte, e pentru că, nepăsător, din dispreţ,
nu ne distruge. Şi orice înger e cumplit.
Şi astfel mă înfrânez şi într-un sumbru hohot de plâns înec
ademenitoarea chemare. Ah, cine ne-ar putea ajuta?
Nici îngeri, nici oameni, iar înţeleptele animale presimt şi ştiu
că nu ne simţim prea acasă în lumea asta tălmăcită.
Ne mai rămâne poate vreun arbore
pe-o costişă, pe care zilnic
să-l vedem iarăşi; ne rămâne strada de ieri
şi molateca încredere întârziată într-o obişnuinţă
căreia i-a plăcut la noi şi a rămas şi n-a mai plecat.
O, şi noaptea, noaptea când vântul încărcat de-al lumilor larg
ne mistuie chipul – cui nu i-ar rămâne, ea, cea pătimaş dorită,
lin dezamăgind, grea încercare pentru inima singuratică?
Este ea mai uşoară pentru îndrăgostiţi?
Ah, dar ei nu fac decât să-şi ascundă unul altuia soarta.
Asta nu o ştii încă? Aruncă din braţele tale golul
către spaţiile pe care le respirăm; poate că păsările
simţi-vor văzduhul lărgit cu un şi mai lăuntric zbor.

Da, primăverile aveau nevoie de tine. Multe stele
doreau să le simţi. Se ridica
spre tine un val din adâncul trecutului, sau
când treceai pe lângă-o fereastră deschisă,
ţi se dăruia o vioară. Totul era o solie.
Ai dus-o la împlinire? Nu erai mereu
distrat de-aşteptare, ca şi cum totul îţi prevestea
sosirea unei iubite? (Unde vrei s-o adăposteşti,
când în tine marile, străinele gânduri
intră şi ies, iar noaptea adesea rămân).

Dar dacă ţie ţi-e dor, îndrăgostitele cântă; nici pe departe
nu-i destul de nemuritor vestitul lor simţământ.
Cântă-le – aproape invidiate de tine – îndrăgostitele care-au fost părăsite
şi pe care chiar mai iubitoare le-ai aflat decât pe cele-alinate. Reîncepe
iarăşi şi iarăşi slăvirea ce n-o poţi nicicând desăvârşi;
adu-ţi aminte: eroul durează, – chiar şi căderea lui
e doar un pretext să existe: ultima-i naştere.
Dar pe îndrăgostiţi natura sleită
îi reia în sânu-i, ca şi cum n-ar avea destule puteri
pentru două asemenea împliniri. Gânditu-te-ai oare
destul la Gaspara Stampa (celebră poetă şi curtezană veneţiană din secolul XVI – n.r.), încât vreo fată de cel drag
părăsită, să-şi spună după sublima pildă
a acestei iubite: şi eu la fel ca ea să devin?
N-ar trebui ca în sfârşit aceste cele mai demult dureri
în noi să rodească? Nu este timpul ca, iubind,
să ne eliberăm de ce ne e drag şi tremurători să-l depăşim
precum săgeata arcu-l învinge, pentru ca în salt adunată
să devină mai mult chiar decât ea însăşi? Căci rămânere nu-i nicăieri!

Glasuri! Glasuri! Ascultă inimă, aşa cum numai
sfinţii odinioară-ascultau: încât uriaşa chemare
îi ridica din ţărână; dar ei, cei peste putinţă, rămâneau îngenuncheaţi
mai departe şi n-o luau în seamă.
Aşa ascultau. Nu, nici pe departe n-ai putea să înduri al Domnului
glas. Dar ascultă-acest suflu,
neîntrerupta veste ce din tăcere se încheagă.
Un murmur se înalţă acum, dinspre morţii tineri spre tine.
Oriunde mereu ai intrat, în biserici
din Roma sau Neapole, nu ţi-au mărturisit în şoaptă destinul lor?
Sau o inscripţie îţi apărea sublimă
ca acum, de curând, stela din Santa Maria Formosa.
Ce vor ei de la mine? să îndepărtez cu blândeţe
acea aparenţă de nedreptate, ce stinghereşte uneori
a duhurilor curată mişcare.

Fără-ndoială e straniu să nu mai locuieşti pe pământ,
să nu mai urmezi abea deprinsele-obiceiuri,
trandafirilor şi altor lucruri pline de făgăduinţi
să nu le mai dai înţelesul viitorului omenesc;
să nu mai fii ceea ce ai fost în nesfârşita nelinişte a mâinilor,
şi însuşi numele tău
să-l laşi deoparte ca pe o jucărie stricată.
Straniu, dorinţele să nu le mai doreşti. Straniu,
să vezi toate câte se legau între ele
fluturând de ici colo prin spaţiu. Trudnică şi plină de reînceputuri
e starea de moarte, până ce încetul cu încetul simţi cum te pătrunde
puţină veşnicie. – Dar cei vii fac toţi
greşeala că delimitează prea tare.
Îngerii (se spune) adesea nu ştiu prea bine
dacă merg printre cei vii sau printre cei morţi. Curentul eternităţii
târăşte vârstele toate prin amândouă tărâmuri
mereu cu el, şi pe-amândouă vuietul lui le copleşeşte.

Până la urmă cei aleşi timpuriu de moarte nu mai au nevoie de noi,
se dezvaţă de ce-i pământesc, aşa cum, crescând,
blând te desprinzi de sânul mamei. Dar noi, care
avem nevoie de taine atât de mari, noi pentru care adesea din jale
se naşte un suiş fericit -: am putea oare exista fără ei?
Este oare zadarnică legenda că odinioară, jelindu-l pe Linos,
muzica dintâi îndrăzni să străpungă stearpa-ncremenire;
că, abia în spaţiul înfricoşat pe care tânărul
aproape dumnezeiesc dintr-o dată pe vecie-l părăsise, golul intră
în acea vibraţie, care acum ne răpeşte, ne-alină, ne-ajută.

mai mult
Poezie

„No man’s land” (În ținutul nimănui) de Andra Dancovici

land
La granițele dintre țări m-așteaptă iarna vieții
și va ninge roșu-aprins și vor dansa petrecăreții.
În latrina unui bar de miazănoapte am să vomit cu poezie
și vor renaște zgomotos titanii, dintre fum de frenezie.
Prin rugina amintirii am să caut urmele de fericire
și tu vei geme crunt, în infinit, și vei pofti nenorocire.
Pe unde legendele n-au existat mă duc să cresc lumină
și vor arde parfumat în sentimente fără vină…
Aici, între cuvinte, îmi contruiesc imperiul imortal
și tu vei sta pe tronul aurit ca sănătosul în spital…
La granițele dintre țări m-așteaptă iarna vieții
și va ninge cu mărgele de culoarea tinereții.
Andra Dancovici
mai mult
Poezie

„Să ştii” de Cornelia Prisacariu

somn1

Să ştii că
Nu sunt vinovată
Pentru gândurile
Care mă conturează
În lumea ta
Să ştii că
Nu sunt vinovată
Pentru cuvintele
Care țâşnesc din tine
Când eu
Şi tu
Nesuprapune-ne-am
Să ştii că
Eu nu sunt vinovată
Pentru emoțiile tale
Năvalnice
Care îmi sufocă
Nara cu aer cald
Să ştii că
Nu sunt vinovată
Când pui distanță
Între noi
Atunci când ceri
Să fiu
Ce nu sunt
Şi să mai ştii că
Mi-e dor de tine
Dor năpraznic
Mai ales, seara
Când singura sunt
Cu mine
Iar capul
Se aşază pe perna
Rece
Aşteptând
Când va să vie
Somnu.l

Cornelia Prisacariu

mai mult
Poezie

„Azi” de Maria Moisincu

cuplu-pod

Azi m-am trezit altfel!
Vie în simțire,
Curată sub piele,
Uscată sub gene,
Dar perfect înțelegătoare.

Înțeleg că exist.
Cum ploaia udă pământul
Cum aerul este liber
Cum căile vieții
Se întrepătrund în alegeri.

Am ales să vorbesc
Despre arta simplității
Despre adierea de vânt
A unei mângâieri timide
În revărsatul zorilor de azi!

Mi-a decolat un vis
Cu ușile deschise
Cu brațele calde
Ale unei îmbrățișări
De durata nopților în doi.

S-ar cuveni un puzzle
Din bucăți de oameni
Alipiți perfect în iubire
Pe coperta revistei
Universului de azi!

Mă aștept să te văd
Și să-ți aud pulsul
Timpului petrecut împreună
Amorțit pe retina ochilor mei
Dependent, de prezența ta.

Așezat în palmă
Sta sărutul buzelor tale
Perfect cioplit de conturul lor
Umezit de arhitectura împreunării
Al celei ce-ți iubește
Chipul timid al zilei de azi.

Maria Moisincu

mai mult
Poezie

„O noapte și-o zi” de Amorena Minculescu

noapte-luna

o noapte și-o zi
două simfonii.
trei sori de-am avea
o lună le-ar sta.
o gură, o minte
avem, de căciulă.
cine-i cuminte
ia pâine destulă
să-și omenească
dragii din casă.
și, după masă
la o plimbare
ascultă o mare,
portativul naturii,
frunza pădurii.
pe munte, în vale,
de dimineață
cheltuim viață.

Amorena Minculescu

mai mult
Poezie

„Masă pentru doi” de Larisa Bălan

love-doi

Parcă te-aș mai iubi o dată,

Atunci când mi se face dor,

Să simt, din nou, plăceri rostogolite,

Care mă-ncearcă și mă dor.

Să-mi mai agaț buza de jos

De-un gust de vin sec și amar,

În care-am stors zâmbete bete,

Șterse pe-o margine spartă de pahar.

De vin? Să vin la tine?

Vin tu, încearcă, poate-i bine…

De vin oricum nu au fost

Decât contextul, noi și timpul prost.

Un timp în care mă voiai naivă

Și, totuși, mai multe îți doreai să-ncerc;

Eu te priveam confuză și mă-ntrebam ce crimă

E să iubesc simplu un suflet ce se vrea defect.

Ieri, am stat iar la masa noastră

Dintr-o cafenea pe colț de stradă,

Am băut iar ceai de iasomie cu aromă caldă

Și mi-aminteam cum mă mințeai

că-ți sunt singura săiastră.

M-așez pe-un colț de urmă de sărut,

Lăsat la gura de metrou

Pe vremea când parcă ne doream mai mult,

Pe vremea când mi-erai și salvator și-antierou.

Pe vreme când mi-ai deschis sufletul puțin,

Eu îmi doream să-mi scrii poveste,

Dar ușor, ușor am devenit

Poeți de versuri neînțelese…

Mi-ai zis să-ncerc:

„Nu-ți fie teamă, n-o să doară!”

Și te-am crezut, cu sentimentul zbuciumat,

Ce numără acum regrete stânse-o-ntreagă vară….

Acum îmi spui că m-am schimbat,

Că nu-ți sunt specială,

Dar amintește-ți cum m-ai transformat

Cu fiecare gest, în fiecare seară…

Suntem doar vânzători de cuvinte albe,

Ne mai privim, din când în când, aievea,

Parcă m-ai vrea acolo, dar parcă nu de tot,

Îți spun că la un sfert de normă, eu, să iubesc, nu pot.

Mă-ncearcă iară o trăire,

A zilelor de ieri,

Nu-i nici extaz, dar nu-i nici agonie:

Văd cum profiți și-n fiecare amintire netrăită speri…

……………………………………………………………………………………………………………..

Ești încurcat, te văd,

Mie-mi vine să și râd:

Mă-ntrebi, din când în când: ce fac, cum sunt,

Dar n-ai vrea totuși să-ți răspund

Că-n fiecare zi în care

Încercam iară să te uit,

Parcă mai clar, pentru a suta oară,

Te-aș fi iubit încă o dată, din ce în ce mai mult…

Larisa Bălan 

mai mult
Poezie

„Frânturi” de Cornelia Prisacariu

iubire-muzica

Ți-am sărutat ochii
Cu buzele mele dulci
Şi fierbinți
Dornice de tine
Tot
Cu degetul
Ți-am conturat trupul
Cu inima
Ți-am simțit trăirile
Cu trupul meu
Ți-am împletit
Atingerea
Ne freamătă adâncurile
Emoția
Ne freamătă adâncurile
Ne-adulmecăm
Ne găsim
Ne regăsim
Învățăm
Descoperim
Contopim
În urechea mea internă
Tu cânți tu
În ochii mei
Dansează umbra iubirii
În nările mele
Palpită, îmbătabil
Parfumul tău celular
Peste tot
Eşti tu
Amintirea țipă prezentul
Ființa mea te cheamă
Vino
În lumea mea interioară
Suntem unul.

Cornelia Prisacariu

mai mult
Poezie

„Nu am cuvinte…” de Cornelia Prisacariu

poem

Nu am cuvinte când te caut
Stau mută
Aşteptându-mi visul
Să-mi desțeasă genele
Şi să devină realitate. 
„Ce este realitatea?
Care este realitatea?”
Mă-ntrebi curios
Ca orice ființă
Care vrea să crească.
„Ca să creşti
E nevoie de sămânță
Şi de sol în care
Să se dezvolte.
Realitatea este
Ceea ce gândeşti
Ceea ce gândeşti
Este plancton mental!” îți răspund,
În gând atingându-ți
Arcuşul ce vibrează –
Freamăt crud
De vijelie interioară.
Ochii tăi privindu-mă
Luminează cotlon de suflet
Neumblat,
Ce-şi desluşeşte timid, taina
Iar mâna mea-ți cuprinde
Proiecția inimii
Dintr-o atingere
Ne-nlănțuim…
Mirosurile noastre
Şi gusturile noastre
Se-aleargă aprinzând
Torța din tenebre…
Ce-ar fi omul dacă
N-ar gusta carne de om?

Cornelia Prisacariu

mai mult
Poezie

„Răspuns” de Cornelia Prisacariu

luna (2)

Azi am crezut că
Am atins luna
Părea atât de aproape
Din visurile mele
M-am amăgit
Am plâns
M-am alinat
Şi am crescut
Aşteptând
Rar trecea prin lumea mea 
Câte un om
Mulți vrăjitori
Ca cel din Oz
Se perindau
Strălucindu-mi ochii
Mințindu-mi inima
Căutându-mi trupul
Neprezent
Un efemer
E-un efemer
Nu construieşti pe el
Nu construieşti în el
Nu construieşti cu el
O frunză-n vânt
Nu prinde rădăcini
Superficială-i este
Viziunea despre viață
Şi fără de simțire-i în tot
Ce nu-i legat de ea
Paradoxal, aceste frunze
Vor tot
Li se cuvin
Şi cerul şi pământul
Fără a înțelege-n vreme
Că primi-vor doar
Ceea ce dăruiesc
Din ceea ce sunt.

mai mult
Poezie

Silvia Grădinaru, 24h (poem inedit)

Silvia_Gradinaru
Un experiment de coregrafie interioară non-stop, timp de o zi. Bonus: deși nu există vreun motiv vizibil pentru a face asta, se poate citi în loop, din orice punct.

„O persoană obișnuită poate să aibă aproximativ patru mii de gînduri într-o zi,
și nu toate să fie folositoare sau raționale.” David Adams 

cînd aud cum se închide ușa în spatele meu 
temperatură scăzută afară temperatura camerei în jachetă merg cu capul gol
o alarmă un claxon frunzele căzute pe asfalt roțile mașinilor m-ar liniști
dacă aș putea să-mi dau seama ce model e fiecare altfel doar mă agită
și mai tare cînd trec strada cu toate care-mi trec prin minte
de care vreau să scap și-mi spun că nu sunt ale mele
și dacă nu sunt de unde vin toate

cînd trec pe lîngă un panou publicitar cu litere mari
seamănă cu o tigaie spune cineva de pe partea cealaltă
merg mai departe fără să aflu despre ce era vorba și încerc
să-mi dau seama ce putea să fie
doar o tigaie poate să semene cu o tigaie și
îmi vine să plîng dar știu că asta nu ajută la comunicare și încerc
să mă abțin dar îmi vine să plîng și mai tare pentru că nu mai știu
ce să fac altfel

cînd evit să lovesc pe cineva din greșeală
cînd nu mai am ce să fac mai aștept un pic mă mai întreb
un pic ce se întîmplă cu mine și de ce nu se întîmplă
cînd îmi propun să am o zi mai bună decît ieri și încerc
să trec din bucurie mică în bucurie puțin mai puțin mică și tot
așa cînd mă conving să am încredere în cîte ceva și încep
cu rubrica meteo doar ca să mă plouă
la jumătate de drum

cînd mă opresc să-mi iau o cafea ca de obicei și 
e îndeajuns de amară încît să merite cel puțin
o umbrelă lipsă și
cîteva frisoane mai tîrziu am senzația că de data asta pot să număr invers
cît vreau fără să aibă vreun efect chiar dacă de data asta mă concentrez
și țin ochii închiși și urmez fiecare pas din zece
nouă opt șapte șase

cînd ascund ecranul laptopului de colegi 
mai sunt vreo cinci melodii de cîte cinci minute pînă pot
să plec la final de program fără să observe cineva
patru trei doi unu
start

cînd se închide ușa din nou în spatele meu aud

gîndește-te la cea mai apropiată persoană de tine căreia poți să-i spui
mi-e dor de tine și mi-e frică să nu îți mai fie dor de mine într-o zi 
gîndește-te la cea mai apropiată persoană de tine căreia poți să-i spui
te iubesc și mi-e frică să nu mă mai iubești într-o zi 

pune-te pe rîs pentru că e greu
să spui chiar și prima parte
pune-te pe rîs pentru că nici nu contează
cît timp ai la cine să te gîndești
în primul și în primul rînd

cînd stau în stație și aștept 
mă întreb dacă și tramvaiele au liber în zile de sărbătoare

cînd ud plantele
mă întreb dacă nu fac ceva rău pentru binele meu înseamnă că sunt fidelă
propriilor mele valori sau că nimic nu are valoare
îndeajuns pentru mine

cînd dau cu mătura pe podea
dispare praful
rămîne doar
lumina

cînd ies pe balcon 

îmi aduc aminte de o prietenă din facultate care le citea florilor în fiecare zi
cîte puțin din 1984 doar ca să vadă ce se întîmplă evident
s-au ofilit toate și asta i-a schimbat prioritățile
în lectură

cînd mă caut pe google 
îmi dau seama că excursia mea preferată a fost mereu
să merg pe sentimentul de vinovăție și asta nu mă face să mă simt
mai bine dar nici nu are cum
să mă facă să mă simt mai rău pentru că ar însemna
că o iau de la capăt și nu
vreau asta nu-i așa

cînd mă uit la poza de familie de pe frigider 
mă nasc miercuri de ziua armatei la aniversarea eliberării totale de sub ocupație fascistă 
regele împlinește 68 de ani și peste două luni începe revoluția la bucurești
cu ce urmează să fie prima aniversare a eliberării totale de comunism și
o țară întreagă în scutec odată cu mine
o țară întreagă care plînge și țipă după mîncare
odată cu mine o țară întreagă care începe
să crească în pătuțul ei
cu gratii

cînd mă duc în camera plină de cutii 
încep să fac ordine și prima amintire e nasul rece al cățelului lipit de fața mea
cît de rece părea cînd a început bunica să țipe că-i face rău
copilului luați-l de acolo că mușcă
luați-l
de acolo primii pași prima bicicletă și prima mare iubire

cînd găsesc niște scrisori mai vechi 

văd că pe atunci ne permiteam să citim nichita încît să vorbim fără jenă despre excesul de soare pe atunci prietenul meu cel mai bun era mamifer cu degetele vopsite de prea multă lumină ne permiteam să spunem tot felul de lucruri

cînd pun apa pentru ceai și mă ard

uneori
un dor teribil de tine
mă preface-n constelație
uneori
devin coasă pentru stele
oxidare-n oxidare
pasăre pe lumînare 

cînd mă întreabă dacă vreau ceva din drum 
răspund că-l vreau pe el
și aș putea să mai spun
te iubesc și mi-e frică să nu mă mai iubești într-o zi

dar las asta pe mai tîrziu

cînd ne spălăm pe dinți împreună 
caut în oglindă corpul transparent și secret făcut din corpul meu şi al lui
corpul meu l-am văzut de atîtea ori încît nu mai are niciun sens
cu bărbia așa și obrazul așa și brațele și picioarele și umerii
încît dacă-mi spune că sunt frumoasă îi spun că sunt cu el
și dacă-mi arată că sunt ca un personaj din wong kar wai
îi spun că sunt cu el cu bărbia așa și obrazul așa
și brațele și picioarele și umerii
pe toate le-am văzut de atîtea ori încît nu mai au niciun sens
dacă mă uit singură

cînd mă foiesc în pat după ce am spus somn ușor
liniștea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi
și ne iartă nouă devierile noastre precum și noi iertăm

cînd apar dinozaurii la ușă nu știu unde
să mai fug sau să mă ascund cînd intră
în casă și o prietenă îmi spune 
toată lumea are problema asta 

cînd cineva se uită insistent camera se umple 
cu fulgere de la un capăt la altul și dispare

cînd mă trezesc aproape decapitată într-o piață
sub ochii tuturor încep să înțeleg de ce e mai bine
să-ți faci un templu înainte să-ți faci o casă 
de ce sunt ultimele cuvinte cu care rămîn

cînd mă trezesc aproape de el 

și somnul lui e mai adînc decît viața mea
interioară dar tot se întoarce
să mă îmbrățișeze

cînd mă trezesc ultima dată pe ziua de azi 

un bananier face în jur de 50 kg de banane și doar cîteva ajung
la noi în bucătărie ajung să cred că începem diminețile cu un miracol
atît de natural că e aproape
invizibil
cu tot soarele strecurat
printre umerașe
dacă-mi arăți umbra ta
îți arăt și eu umbra mea 

mai mult
1 2 3 15
Page 1 of 15