close

Poezie

Poezie

FELINAR de Dan Minoiu

felinar

Sufletul trupului meu se ascunde de tine
Clipocitul luminii-mi este prea greu
Te aştept într-o roată de flori şi suspine
Cu gând de aghiasmă ce mă-mbată mereu.

Doar zâmbetul porţii bătând în neştire
Acoperă timpul cu hlamidă de nea
Te aştept la barieră să îmi dai de ştire
Când vei fi a toamnei, când vei fi a mea.

Şoaptele-s desprinse dintre clopotare
Cântec de vecernii te doresc cumplit
Te aştept cu zgomot prins între trotuare
Să te-ndrepţi spre vara ce n-a mai venit.

Limba mea vremelnic a pierdut din glas
Trupul frământat cade pe trotuare
Ţi-am adus, iubito, ce mi-a mai rămas
Când te-am vrut mireasă, între felinare…
Dan Minoiu

mai mult
Poezie

Trei versuri de Eminescu de Alex. Ştefănescu

mihai_eminescu

„Afară-i toamnă, frunză-mprăştiată”
Aşa începe primul dintre cele trei sonete fără titlu sau, mai exact, cu titluri constând în cifrele romane I, II şi III. Eminescu le-a legat unul de altul pentru că evocă, toate, o iubire pierdută în trecut. Avea 29 de ani, dar i se părea că în spatele său s-a adunat deja mult timp, o negură de vremi, din care încerca să salveze un chip de femeie.
Primul dintre sonete este singurul care se referă la interiorul unei locuinţe, la acel spaţiu intim descris de Valeriu Cristea în studiul său Spaţiul în literatură, în opoziţie cu spaţiul deschis, nesfârşit, care nu oferă protecţie.
Poezia lui Eminescu, în general, este una a spaţiului deschis. Sonetul acesta se numără printre foarte puţinele sale texte care vizualizează interiorul unei locuinţe. „Afară-i toamnă…” Numai afară-i toamnă, în casă nu e nici un anotimp. Vrăjmăşia vremii de afară face şi mai intensă voluptatea refugierii într-un adăpost. Iar voluptatea este ritualizată: „Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri,/ N-ai vrea ca nime-n uşa ta să bată;/ Dar şi mai bine-i, când afară-i zloată,/ Să stai visând la foc, de somn să picuri.”
Simţim nostalgia, rareori divulgată de Eminescu, a unei vieţi de mic-burghez. El vorbeşte, în primele două strofe ale sonetului, în catrene, la persoana a doua, ca să creeze o atmosferă şi să definească un stil de viaţă, ca să facă uşor de recunoscut situaţia de către cititor. Apoi, în terţine, trece la persoana întâi; se descrie pe sine stând într-un jeţ şi visând în faţa focului din cămin. Foarte repede atmosfera de viaţă mic-burgheză se spulberă. În locuinţa până atunci protectoare se revarsă – ca apa de mare într-o corabie spartă – misterul metafizic al existenţei: „În juru-mi ceaţa creşte rânduri-rânduri.”
Ceea ce urmează este o năzărire, un vis fulgurant, o revanşă luată de poet împotriva realităţii: „deodat-aud foşnirea unei rochii,/ Un moale pas abia atins de scânduri…/ iar mâni subţiri şi reci mi-acopăr ochii.”
Când se întâmplă toate acestea, noi, cititorii, nu uităm: poetul stă singur în jeţul lui. Iar „Afară-i toamnă, frunză-mprăştiată”. Cu câtă artă foloseşte Eminescu cuvântul „frunză”: la singular! Nimeni nu reuşeşte ca el să obţină maximum de efect din cele mai obişnuite cuvinte ale limbii române. În cazul acesta singularul cuvântului „frunză” devine surprinzător de expresiv. „Frunze-mprăştiate” near fi făcut să ne gândim la serviciul de salubritate. „Frunză-mprăştiată” ne ridică imediat în cerul poeziei.

„Cobori în jos, luceafăr blând” 
Unii simt o plăcere să identifice un pleonasm în opera lui Eminescu. „Cobori în jos luceafăr blând, alunecând pe-o rază”… Nu se poate coborî altfel decât în jos. Ceea ce înseamnă că precizarea „în jos” este inutilă. Iată, exclamă ei, cu o satisfacţie secretă, chiar şi Eminescu greşea.
De fapt, nu greşea. Numai dacă îl citim noi greşit putem avea impresia că am găsit o eroare în poemul Luceafărul.
Nu este vorba de o simplă rugăminte, „cobori, vino la mine”, ci de o rugăminte ritualizată, de o incantaţie, repetată, de altfel, pe parcursul poemului. „Cobori în jos, luceafăr blând,/ Alunecând pe-o rază,/ Pătrunde-n casă şi în gând/ Şi viaţa-mi luminează!” „Cobori luceafăr blând” ar fi fost mai concis, dar verbul la imperativ n-ar fi avut timp să reverbereze în conştiinţa cititorului. Poetul prelungeşte de fapt verbul scriind „cobori în jos”, îl adaptează la ritmul unei ceremonii a implorării.
Concizia nu este în poezie un scop în sine. În general, Eminescu scrie concis, ca şi cum şi-ar săpa cuvintele în piatră. Dar în destul de multe cazuri, în special atunci când evocă jocul dragostei, desface cuvintele ca pe un evantai.
Operativitatea noastră, a oamenilor de azi, inspirată probabil de stilul de viaţă american, ne face să preţuim fără discernământ tot ceea ce se desfăşoară repede şi eficient, tot ceea ce ocupă puţin loc şi consumă puţin timp. Principiul este valabil, poate, în viaţa practică, dar n-are legătură cu frumuseţea. Cum ar arăta o creangă de măr înflorit comprimată drastic pentru a încăpea într-o geantă-diplomat? Cum ar arăta poemul Luceafărul povestit pe scurt? Un rezumat al lui ar fi, fără îndoială, grotesc. În cadrul unui asemenea rezumat, fata de împărat ar putea, într-adevăr, să nu mai adauge „în jos” pe lângă „cobori”, iar luceafărul ar putea răspunde şi el concis: „OK”.
De altfel, există şi o dovadă materială că Eminescu a folosit deliberat, şi nu din neglijenţă, formula „cobori în jos”. Într-unul din manuscrisele poemului Luceafărul scrie clar, cu cerneală neagră, „Cobori din cer luceafăr blând”. Poetul a tăiat, cu creionul, „din cer” şi a scris deasupra, tot cu creionul, „în jos”. Modificarea a făcut-o, în mod evident, la o recitire a poemului (când nu mai avea la îndemână tocul cu cerneală, ci un creion).
Ca să-l înţelegem pe Eminescu nu trebuie neapărat să-l studiem în prealabil pe Schopenhauer, aşa cum cred unii. Trebuie doar atât: să nu căutăm în opera lui pleonasme.

„Alunecând pe-o rază”
Invitaţia adresată luceafărului de fata de împărat de a coborî în iatacul ei este o incantaţie. O incantaţie compusă parcă nu din cuvinte, ci din aşteptări şi năzăriri. Cătălina o rosteşte în somn, iar în somn cuvintele nu sunt decât intenţii de cuvinte. Nu întâmplător, Eminescu înlocuieşte verbul „a spune” cu verbul „a suspina”, care înseamnă un mod nelingvistic de a vorbi: „Iar ea vorbind cu el în somn,/ Oftând din greu suspină”.
Ceea ce rămâne în mintea noastră după ce citim textul incantaţiei improvizate şi murmurate de fata de împărat în somn este altceva decât un text, este o nălucire. „- O, dulce-al nopţii mele Domn,/ De ce nu vii tu? Vină!// Cobori în jos, luceafăr blând,/ Alunecând pe-o rază,/ Pătrunde-n casă şi în gând/ Şi viaţa-mi luminează!” În timp ce-l cheamă pe luceafăr, fata de împărat îl vede deja cum coboară „alunecând pe-o rază”.
Această reprezentare a coborârii luceafărului, „alunecând pe-o rază” este, cum ar spune Emil Brumaru, de o infinită delicateţe. Iubitul himeric al Cătălinei nu cade din cer, nici nu se înfăţişează instantaneu, ci descinde, alunecând pe o rază emisă de el însuşi. Noi, oamenii de azi, cu sensibilitatea dată la minimum sau extirpată şi cu imaginaţia educată de filmele de acţiune, trebuie să facem un efort ca să vedem în mintea noastră luceafărul trimiţând întâi o rază în iatacul fetei de împărat şi alunecând apoi pe această frânghie de lumină.
În natură există păianjenul care coboară astfel uneori, pe un fir foarte subţire produs de el însuşi. Dar la păianjen nu mai suntem în stare de multă vreme să ne uităm cu admiraţie, vedem în el doar o insectă terifiantă care trebuie strivită. În iatacul unei fete de azi bărbatul din visurile ei erotice vine probabil nu ca un luceafăr care alunecă pe-o rază, ci ca un luptător cu vestă antiglonţ adus din cer de un helicopter.
Vremea când îşi scria Eminescu Luceafărul era vremea fetelor de pension, ironizate azi, retrospectiv. În urmă cu mai bine de o sută de ani nimeni, nici măcar Caragiale, nu le ironiza. În O noapte furtunoasă apare, dimpotrivă, ideea că cv-ul unei fete de măritat devine mai convingător dacă se precizează că fata s-a format la un pension.
Eminescu, care este specialist nu numai în măreţie, ci şi în delicateţe, îşi imaginează foarte bine ce este în mintea unei asemenea fete. Intră cu artă în rolul ei. Însă modelul de fată de la care pleca era cel din epocă. Fata de împărat din poemul lui nu era cu totul şi cu totul imaginară.

mai mult
Poezie

Un poem sau cum blândețea elegantă ascunde vulcanul

spiridon

Ce te tot frichineşti taică? De ce nu stai locului ca un băiat cuminte şi fix la şase dimineața s-o iei uşurel înspre iadul tău personal, cum face orişicare semen de-al tău, cu-acea perseverență oarbă, rezultat a mii şi mii de ani de evoluție sprințară ?

Căci specia te vrea şurub, şurubăraş, piuliță sau contrapiuliță, arc voltaic sau cârlig de fier, şi câte şi mai câte. Au trecut ceva zile bune, de când ai auzit vorba aia; venită cumva din podeaua hodorogită, o voce înadins fonfăită şi batjocoritoare în cel mai înalt grad… o vorbă care s-a agățat de tine ca o insectă veninoasă. ” Căcăciosule”- spusese vocea aia- cam atâta spusese, nimic mai mult…

Nu-ți venea să-ți crezi urechilor. Era o insultă fără cusur, recepționată (ai spune) de un tranzistor ce captează semnale din Alfa Centauri, ceva ce nu era o invitație la o conversație provocatoare, ci o Concluzie a Universului însăşi.

Ce puteai răspunde acelei voci care în mod clar nu aştepta nici un răspuns? De atunci, din ziua aia, taci încontinuu, cu urechile pâlnie, doar doar vei auzi altceva, un alt cuvânt, o propoziție binevoitoare, orice te-ar putea convinge ca realitatea este realistă şi că „normalitatea” zburdă în jurul tău ca un inocent puişor de găină.

Damian Spiridon

mai mult
Poezie

MOLIFTĂ de Raul Sebastian Baz

spital-pat

Autopsieri și farmaciste,
paleontologi, chimiste,
brancardieri și dințărese,
pansatoare de abcese, 
iute-n pace să ne lase
cu cuvintele rămase
din minunile gonite,
cu corolele strivite:
encefal, îmbălsămare,
humerus, descuamare,
comă, electroforeză,
glaucom, fotosinteză,
eprubete și celule,
oase, ADN, blastule,
baze, gaze și acizi,
arderi și hemoroizi,
albumină și mătreață,
monogliceride, greață,
tartru, bisturiu, lipide,
tetanos și actinide,
fosfor și epidemii,
fibre și angioplastii,
Avogadro și Carnot,
entalpie, antricot
și alți termeni firoscoși,
infernali și odioși,

Uite de blestemății,
grabnic plece pe pustii,
lase-ne și-apoi să tacă,
orice or fi vrând să facă.

Raul Sebastian Baz

mai mult
Poezie

LA MARGINE DE SAT de Dan Drăguș

cruce

LA MARGINE DE SAT

La margine de sat, cimitirul
stă ascuns
Iarna-i zgribulit, mai rece
crapă pietrele mai sece

Într-un somn parșiv și mut.

O cupolă vineție strânge
satul
într-un clopot
într-un cerc…

Lumea „pleacă” fără zgomot,
fără tropot

La un semn…

Dan Drăguș

mai mult
Poezie

TEAMĂ de Dan Minoiu

carte-fata=padure

TEAMĂ
Visele s-au dus într-o carte
Zgomot de aripă ne bate la geam
Te aştept să mă dai uşor la o parte
Şi toamnei să-i spunem că încă puteam.
Rostogol pe trepte coboară suspine
Tâmplele-s alături că mai pot vedea
Zarul care pleacă şi vine la tine
Urmărit de iarnă şi absenţa ta.
Sângele şiroaie curge pe trotuare
Nu este al nostru, hai nu te speria!
Noi ne-om duce limpezi între coridoare
Care ne sugrumă fără-a vedea.
Dan Minoiu

mai mult
Poezie

„Iubirea” de Maria Ioana MIM

cuplu-frunze

Iubirea

Îmi scriu mereu în versuri iubirea pentru tine,
Dar știu că poate unii vor spune despre mine 
Că sunt c-am depășită să tot îmi cânt Iubirea
Însă, o fac că-mi este atât de dragă lumea.

Știu am numai o viață și-o singură iubire
Însă, dragostea mea înseamnă fericire,
Pe care n-o ascund celor de lângă mine
Și o împart, iubite, cu drag numai cu tine.

Aș vrea să știi, iubite, când zorii dimineții
Vestesc o nouă zi, simt anii tinereții,
În care îmi doresc să fim doar iubitori
Iubirea să-nflorească în ochii doritori.

Te simt că ești cu mine știu că mă prețuiești
Tu-mi dăruiești o floare și visu-mi împlinești,
Cu dragoste-mi zâmbești, cu drag eu te sărut
Și-ți spun că te iubesc mereu ca la-nceput.

Și nimeni, niciodată, nu va putea să spună
Căci dragostea curată nu stă-n inima bună,
Iubirea este Sfântă, e Dar Dumnezeiesc
Și numai din iubire toate se împlinesc.

Iubirea e supremă nu știe ce-i minciuna
S-o ai mereu în suflet, ea este numai una,
Mândria și trufia cu ea n-au casă bună
Iubirea le reneagă, e-n Univers stăpână!

Maria Ioana MIM

16/09/2017

P.S.: Femeile sunt precum merele neculese. Cele mai bune sunt în vârful pomului. Majoritatea bărbaţilor nu vor să se întindă după cele bune fiindcă se tem să nu cadă şi să se rănească. Preferă, în schimb, merele căzute, care nu sunt la fel de bune, dar uşor de luat. Merele din vârful pomului se gândesc că este ceva în neregulă cu ele, când, de fapt, sunt extraordinare. Trebuie numai să aştepte să apară bărbatul potrivit, care să fie suficient de curajos să urce până în vârful pomului!

mai mult
Poezie

„Ultima cafea” in memoriam Corneliu Vadim Tudor

corneliu-vadim-tudor

ULTIMA CAFEA

Hai, Moarte, să bem o cafea
Ţi-o fac cu caimac, aromată
Mai leapădă-ţi coasa cea grea
Şi mantia asta ciudată.

Te rog să iei loc în fotoliu
Nu mă supără dacă fumezi
După cine eşti, Moarte, în doliu?
De ce tot suspini şi oftezi?

E foarte fierbinte cafeaua
Nu te grăbi, că te frigi
Mai lasă-mi pe cer, încă, steaua
Dacă eu am să mor, ce cîştigi?

Ai venit să mă iei în persoană
Prea mare onoare îmi faci
Din toată specia asta umană
Numai pe mine mă placi?

Hai să-ţi ghicesc în cafea
E bine să ştii ce te-aşteaptă
O cumpănă grea vei avea
Dar tu te descurci, eşti deşteaptă.

Eşti tot timpul în criză de bani
Aici, te asemeni cu mine
De ce să fim noi duşmani?
Eu te-nţeleg cel mai bine.

Lumea te aplaudă de departe
În zvon de corridă, olé!
Fii bună şi-ntoarce-te, Moarte
Să văd: după tine ce e?

Acum eşti captivă la mine
Am vrut să-ţi arăt, draga mea
Că nu-mi este frică de tine:
Ţi-am pus şoricioaică-n cafea.

Corneliu Vadim Tudor
Noaptea de duminică spre luni
6 spre 7 septembie 2015

Corneliu Vadim Tudor (n. 28 noiembrie 1949, București – d. 14 septembrie 2015, București) a fost un scriitor, politician și publicist român, care a deținut funcțiile de senator și europarlamentar.

A fondat Partidul România Mare (PRM). Apogeul carierei sale politice l-a atins în anul 2000, când s-a plasat pe locul 2 în primul tur al alegerilor prezidențiale. A fost învins în al doilea tur de Ion Iliescu.

A fost discipolul scriitorului Eugen Barbu. Este cunoscut prin izbucnirile sale temperamentale cu caracter necivilizat, naționalist și xenofob, combinate cu retorica sa de politică dură și atacuri la persoană (atât în publicații, cât și în aparițiile sale pe scena publică).

mai mult
Poezie

„Rugă către Tine” de Silvia Gurău

inaltare

Nu-mi bate Doamne, gândurile,
Sunt albe sau poate uneori sunt negre
Așteaptă-mă să mă descopăr.
Așteaptă-mă! Nu pot merge repede.
Așteaptă-mă la colţul vieții mele
Acolo unde eu, noapte de noapte,
Ridic ochii grei de dor, către stele
Şi mă întreb de ce îmi sunt așa departe.
Nu-mi bate Doamne necredința,
Când uneori mă trezesc gândind așa
Vin toate aceste din nebună neputință
În care lumea îmi pare tot mai rea.
Nu mă bate Doamne, Tu ești CEL mai bun,
Iar eu sunt doar umila Ta creație,
Știi? Uneori eu m-am pierdut pe drum,
Se mai întâmplă, fără explicație.
Şi tare mi-aş dori chiar să te rog,
În rătăcirea mea, când parcă nu exist,
Să nu mă schimbi, pe mine. Eu ma rog.
Şi Doamne! Dă-mi doar, putere să rezist!

Silvia Gurău

mai mult
Poezie

„La umbră de răspântie…” de Adina Faur

femeie-padure

A crescut drumul în mine…

Zvârcolindu-se-n în contorsionări de suflet.

Și-atâtea răspântii au fost…!

Răspântie de cuget și simțire.

Răspântie de descântec și ursire.

Răspântie de blestem, de bocet și de tânguire.

Răspântie de hohot, de sacrilegiu și de blasfemie.

Capătul potecilor, însă, mi s-a rătacit în irisul albastru.

Și de atunci, irisul a devenit capăt de drum…

Capăt de drum de taină, de pâine și de vin.

Eu sunt însăși drumul meu oglindit într-o privire ciobită de o puzderie de stări.

Eu sunt femeia-răspântie cu iris de capăt de drum!!!

Adina Faur

mai mult
1 8 9 10 11 12 14
Page 10 of 14