close

Poezie

Poezie

Trecut-am printre vieți

viata2

Trecut-am prin multe vieți
Preț de o clipă
Pe scara eternității
Neopritu-m-am
N-am găsit acel tu
Care să-mi completeze
Ființa
Rănit-am multe vieți
Ale celor care
Mi-au ridicat statuie
Din aşteptarile lor
Neîmplinite
Încărcatu-mi-am umerii
Cu povara lor
Şi sufletul cu fierea lor
M-a durut ca şi pe ei
Crezând că durerea
E a mea
Împlinit-am multe vieți
Ale celor cărora
Zâmbete le-am sădit în inimi
Pentru totdeauna
Din sămânța
Ce conține esența
A ceea ce sunt
Dintotdeauna
Pentru totdeauna
E mare lucru să dăruieşti
Când model de iubire
N-a fost nicicând
Printre oameni.

Cornelia Prisacariu

mai mult
Poezie

„Alerg” de Amorena Minculescu

fata-verde

Alerg, alerg după ea.
Îi scriu poezii cu paie sau stuf
Recompun iarba, să fie mai verde
Mă las refuzat, cu năduf
Îmi ling rănile și-o iau de la capăt.
Mă vede!
Leu micuț sunt, mă-nghite savana
În loc să vânez, alerg după ea
E vară, e vânt sau o floare, ceva?
Nu, nu-i Fata Morgana!
Ea-i chiar … Vara?

Amorena Minculescu

mai mult
Poezie

„Nu-l uitaţi!”

soldat-schelet

„Nu-l uitaţi pe cel căzut în război,
Lăsaţi-i din când în când un loc liber la masă,
Ca şi cum ar fi viu între noi,️
Ca şi cum s-ar fi întors acasă.
Nu-l uitaţi pe cel căzut în război,
Strigaţi-l din când în când pe nume,
Ca şi cum ar fi viu printre noi️
Şi atunci el va surâde în lume.”
Nichita Stănescu

foto: Soldat român ️în pământurile de la Cotul Donului în zona Kletskaya , regiunea Volgograd , descoperit in 2016. Acoperit cu pământ în poziția în care a murit.

sursa : Stalingrad Front

mai mult
Poezie

„Unde e inima ta?” de Ioana Scoruș

poem

În fiecare zi
încerca să fie un om mai bun
atât cât poate fi
un bărbat pe care Dumnezeu l-a uitat
încuiat în propriul prestigiu, în visurile lui
în pustiul îmbălsămat al sufletului  

naivitatea mea
era mai frumoasă ca oricare floare
care se desface în zori
entuziasmul, în cele din urmă pângărit
era mai pur ca oricare lacrimă vreodată plânsă
de insuportabile fericiri
el scria literatura pe care eu, în naivitatea mea
(singurul meu potențial de a exista)
o trăiam ca pe o poezie care nu poate fi scrisă
care se scria singură, ca un destin
ce nu poate fi împiedicat să fie
el doar încerca să fie un om mai bun
așa cum îl ducea inima, așa cum credea că i-ar plăcea
Dumnezeului lui care-ntreba:
„unde este inima ta?”
„în aceste versuri, Doamne”, îi răspundea
și viața trecea cadențat mai departe
înghițind, ca un vârtej, totul în ea

încerca să fie un om mai bun
mă căuta printre pernele-ncinse
eu străbăteam deșerturile viselor simple
ale tuturor fetelor de pe lumea asta
atunci când încă nu le-au crescut aripi
și uterul le e destul de puternic
și inima
pentru a duce o viață în ea
și Dumnezeu întreba:
„unde e inima ta?”
„în cărțile mele, Doamne, care-s cele mai bune
de pe pământ, acolo ești Tu,
cu chipu-Ți cel sfânt”

dar m-am prins că lui Dumnezeu nu-i plăcea
cum încerca el să fie un om mai bun
și atunci, m-am hotărât să-l ucid
pe acel mediocru împuțit
care pângărea totul în numele Lui
i-am ars manuscrisele, le-am prefăcut în fum
și în scrum
l-am umilit pe acel nenorocit

în dimineața de după noaptea aceea, la pat mi-a adus
o cană cu ceai fierbinte și o felie de pâine cu unt
și atunci am știut
că de-acum căpătase răspuns
când Dumnezeu îl va întreba: „Unde e inima ta?”

Ioana Scoruș

mai mult
Poezie

Poem compus in inchisoarea Pitesti. Decembrie, 1949

Poeti-dupa-gratii-2010-Virgil-Mateias

De-aş avea o pană de înger
Şi cerneală de bezne,
Poate că abia atunci mi-ar fi lesne
Să mă adun din toate risipirile,
Să-mi scriu amintirile
Şi să spun tuturor de ce sânger.
Era o noapte jefuită de stele…
La fereastra nădejdii – zăbrele,
La uşa salvării – lăcate,
Iar frunţile noastre palide înnoptaseră toate.
Când, deodată, din mijlocul nostru
Izbucni, ca o flacără neagră, ura.
Focul ei a topit într-o clipă
Gând, suflet, aripă –
Toate din tot – şi n-a mai rămas decât zgura.
Baroase cumplite zdrobiră tăcerea
În cioburi de răcnete mari cât durerea.
Ţăndări din sufletele noastre au ajuns până la cer.
Martirii ardeau pe ruguri de ger…
Atât de cumplite au fost suferinţele,
Atât de năprasnică urgia,
Încât în noaptea aceea unii şi-au pierdut minţile,
Alţii şi-au pierdut veşnicia.
Într-un târziu toate sufletele zăceau sfărâmate.
Ah, amintirea asta ca pe o roată mă frânge!
Pe jos erau risipiţi creiţarii de sânge,
Plata atâtor păcate.
Dintre cei care au trecut pe acolo, numai morţii trăiesc.
Iată, de pildă, eu – umblu, vorbesc,
Asemenea lui, aşijderea ţie,
Dar viaţa mea nu-i, nu-i, prietene, decât o moarte vie.
Ah, Doamne, iată-mă aici, la ceasul comorilor,
Îmbrăţişându-mi lespedea de patimi şi chin,
Aştept îngerul zorilor,
Aştept Învierea,
În numele Tatălui şi-al Fiului, şi-al Sfântului Duh, Amin!

Poemul, intitulat „Amin”, a fost compus in inchisoarea Pitesti de catre Sergiu Mandinescu şi a circulat oral în lumea temniţelor comuniste. Poetul a suferit timp de 12 ani in inchisorile de la Jilava, Aiud, Caransebeş, Tîrgu Ocna, Piteşti si Gherla. A fost inchis in 1948 (la varsta de 23 de ani) si a fost eliberat in 1960. Dupa eliberare a fost trimis în Bărăgan, unde a rămas pînă în 1961. A supravieţuit într-o mizerie materială cumplită. Chinurile din inchisori si-au spus cuvantul si s-a stins în martie 1964. Avea 38 de ani.

“Experimentul Pitești“, a constat în acțiuni de „reeducare” a deținuților politici, majoritatea studenți, ce se opuneau ideologiei comuniste, efectuate sub coordonarea autorităților comuniste în perioada anilor 1949-1952. Experimentul a inclus bătăi și torturi brutale, administrate zilnic cu scopul de a „reeduca total” deținuții politici. Esența metodei folosite la Pitești este transformarea victimelor în călăi prin tortură fizică si psihică.
Scopul experimentului, conform principiilor leniniste în interpretarea PCR, a fost lepădarea convingerilor și ideilor politice și religioase a deținuților, și în cele din urmă alterarea personalității până la punctul obedienței absolute.Estimările totale referitor la numărul celor care au suferit acest experiment sunt cuprinse între aproximativ 1000 și 5000.A fost cel mai mare și cel mai agresiv program de spălare a creierului prin tortură din blocul de Est.

mai mult
Poezie

„Evoluție” de Cornelia Prisacariu

inimioara-1
În inimă simt
în minte gândesc
în palme ating
în ochi văd
în trup sting.
În inimă trăiesc
în minte conturez
în palme modelez
în ochi formez
în trup experimentez. 
În inimă mă bucur
în minte cresc
în palme visez
în ochi deschid
în trup îmbrățişez.
În inimă plâng
în minte tulbur
în palme lovesc
în ochi tremur geana
în trup pedepsesc.
În inimă mă-nchid
în minte refuz
în palme strâng pumnii
în ochi sunt orb
în trup refuz.
Plâng
Eliberez
Constientizez
Înțeleg
Accept
Urc o treaptă.
În inimă râd
în minte cânt
în palme mângâi
în ochi e inima
în trup zbor.
Urc altă treaptă
din infinit.
Evoluție – Cornelia Prisacariu, Ploieşti, marți 08 mai 2018
mai mult
Poezie

Mihai Beniuc – „Nu Ma Vei Uita”

cuplu-frunze

Te mariti, si stiu, vei naste prunci,
Veti avea camin si alte cele
Dar asa frumoasa ca atunci
Cand erai stapana vietii mele
Nu vei fi tu niciodata,
Niciodata.

Anii vor veni mereu siraguri
Ca soldatii la cazan flamanzi
Din viata ta de miez si faguri
N-o sa aiba Moartea nici de pranz
Poate doar o simpla, trista, cina
Trista cina.

Ce batrana, palida si goala
Vei ramane peste trei decenii
Sangele tau, astazi in rascoala
Va fi rece, rece. Doar vedenii
Despre tot ce-a fost vei mai avea,
Mai avea…

Ca strigoii vor veni la tine
Din iubirea noastra ne-ntamplata
Gandurile, visele haine.
Nu ma vei uita tu niciodata
Sufletul cu altul ti-i zadarnic
Darnic.

mai mult
Poezie

„Plângem…” de Cornelia Prisacariu

lacrima

Plângem de foame de foame după noi

plângem pe umeri de comete

Ce poartă lacrima în neştiut

în toate cardinalele lor puncte.

Suntem ca hamsterii ce-aleargă trist

pe drumul lor ce-l cred către ‘nainte

pe roata ce se-nvârte în pătrat

şi ale carei colțuri dor

din ce în ce mai tare

de secole, căci lecția n-am învățat.

Doare refuzul către mâine

fugim după himere în blană îmbrăcate

ne zbatem şerpii-n suflet

şi-n minți se zbate Iago.

Nu ne oprim din fugă

chiar dacă drumul se-nchide fără țel.

Trimisu-ne-am copiii la război

să ne ucidă visele neîmplinite

pe care noi, adulții, le-am atârnat în ei

ca pietrele de moară

fără să ținem seama că ei,

Urmaşii au datoria scrisa-n inimi de a creşte de a ne creşte.

Cornelia Prisacariu

mai mult
Poezie

„Scrisoare către mama -16-” de Corin Culcea

mama1

Mama a fost ce nu am ştiut niciodată că a fost… un ochi râzând şi plângând între naşterile din doi în doi ani, legându-şi tristețea în colțul batistei, odată cu sărăcia cartelei de pâine… Ştiu doar atât: că ar fi murit oricând pentru noi, ascunsă după firimituri… Avea două clase, învăța singură să citească biblia şi să scrie, ne bătea crunt, să fim printre primii la şcoală, se vindea timpului înflorind lacrimă cu lacrimă, doar să ne crească… la ora cinci ne cârpea hainele şi luceafărul de dimineață, ne ungea încălțămintea cu seu, la lumina nedreaptă a opaițului… Doctorul era descântecul cărbunilor stinşi, când, gol, transpiram înfăşurat în bozii, în grija ei exasperantă… Stătea cu pistolul fricii la tâmplă, murind pentru ea, trăind pentru noi, între o durere şi alta…

Ioan Corin Culcea

mai mult
Poezie

CARTEA POEZIEI

scris

G: Poezia, ce piramidă frumoasă a cuvintelor! Suntem secerați de mirare și spaimă, sub coaja de piersică a unui verb. Poezia se ridică la cer, împânzind labirinturi, are trup de cleștar și de privighetoare.
C: Este o dezamăgire, fiind aproape de culoarea petalelor de cireș căzute. Ea are două inimi în loc de două aripi de cal care zboară. Se iubește cum se iubește ținând după gât o vioară. Ea este și nu se vede. Doar se zbate îngerul în ea. Trebuie căutată cu cele cinci degete. Trebuie mirosită iarba pentru ea.
F: Ea vorbește cu sentimente și nu cu idei. Dacă pică o frunză dintr-o coamă de cal, negreșit pică și o rază pentru șlefuit diamante. Ea nu se vede, iar dacă se vede, înseamnă că deja nu există. Poezia este dâra de sînge, lăsată pe zăpadă de cerbul rănit. Dar nu despre cerb este vorba aici. Mai degrabă despre desfacerea cuvântului, multiplicarea lui prin divizare. Poezia se lasă umbră pentru cuvânt.
C: După poezie, durere, cuvânt, vine poetul din coaasta lui Dumnezeu. Urma lăsată în haos de Dumnezeu, nu este îngerul ci este poetul. Din înger nu se poate lăsa peste lume bolta cuvântului, din poet însăși bolta universului, poezia. Greutatea ei nu se înțelege după greutatea unei pleoape. Pielea ei nu are vreo iubită, nici mersul mielului la jertfă. Doar i se face să zboare. Se mângâie cu spiritul, întocmai făcut pentru a-i purta de grijă. Zi silabă și desparte-te de lume, ca și cum te-ai despărți de umbra ta.
G: Slăbiciunile poetului sunt doar aparaente. Poetul este veșnic lucid, dar cade câteodată în propăria lui capcană, după care devine și pasăre și frunză. El este distins.
C: Pânditoare, zăpada cu două aripi mi s-a arătat. O stea ca o nălucă poleită
F: Cuvântul nu este făcut pentru a fi ostenit. El sporeșta taina și sporește în taină. Care este atunci realitatea chipului și care a verbului? Cântecul se vede cu sunetul. Sunetul este chipul total al poeziei, ea începe unde se sfârșește uitarea. Este zeea poetului.

Face parte din trialogul poematic ELEMENTELE- 1989.
CEATA HOMERICĂ
COSTIN LUPU (d)
IOAN VINTILĂ FINTIȘ
GABRIEL TANUL(d)

mai mult
1 2 3 4 15
Page 2 of 15