close

Poezie

Poezie

PRAF DE STELE DINSPRE ȘI DESPRE MAMĂ

mama

Motto: „Ferice de aceia cărora le mai trăiește mama”

Dumnezeu nu a putut fi pretutindeni, a creat pretutindeni mame.

Mama este numele lui Dumnezeu pe buzele și în inimile copiilor.

O mamă bună prețuiește cât o sută de profesori, boicotori mai mult de-o sută.

Mamele bune fac din copii lor oameni buni, profesorii buni fac școlari buni.

Nu cărțile cresc oameni, ci mamele.

Ruga mamei te apără de orice primejdie pe apă, pe uscat.

(Texte selectate, adaptate, de pe pagina „Praf de stele” , publicate la o3.o3. 2018 )

Joi, 8 Martie 2o18

Dan Drăguș

mai mult
Poezie

„Preferințe” de Andra Dancovici

toamnaa1
Nu spune nimic! Nu are rost! Prefer tăcerea!
Vreau doar prin frunzele toamnei să mă desfăt și
să mă joc sub cer!
Nu mă mai atinge așa de încet! Prefer durerea!
Vreau doar singură să fiu cu mintea împânzită,
păzită de un înger temnicer
Venit din iadul vieții.
Nu mai scormoni în suflet! Prefer doar o cafea amară 
Vreau doar o zi cu picături de ploaie să-mi ude trupul
pân` la stele!
Nu mai șterge lacrima! Prefer să fiu așa… murdară
Vreau doar o lungă amețitoare plimbare prin grădina
cu zorele !
…Din magia tinereții
Nu mai face atâtea planuri! Prefer momentul 
Vreau doar când soarele îmi gâdilă pielea jucăuș
să fii o rază…
Nu spune nimic! Nu are rost! Prefer sentimentul!
Vreau doar un tril de mierlă dulce să mă-ncânte
în amiază !
Și să mor cum mor poeții…
mai mult
Poezie

Din lung prelung de Câmpulung

campul

De-aici, din Câmpulung Muscel, fusese trimisă odinioară scrisoarea boierului Neacşu, primul text compact scris în limba română şi păstrat, căci ne gândim că vor mai fi fost şi altele, arse şi risipite de timp, poate chiar mai vechi. Oricum, ţinutul devine legendar în vreme, nu numai prin atestarea de limbă română scrisă, ci şi prin însăşi matca pe care o reprezintă, matcă a baladei pastorale, spiritualitate dintâi a neamului nostru. La câteva strigăte mai în sus de Câmpulung şi spre stânci, din Rucăr, se ştie, ciobanii au adus cântecul Mioriţei prin munţi până la Întorsătura Buzăului, şi de-aici, din gură în gură, ca sărutul, în pretutindinea ţării.
Aici, în acest triunghi de magică frumuseţe, al munţilor cu dealul şi cu valea, poate cel mai frumos loc din lume şi din ţară după placul inimii mele, aici, unde limba vorbită are o claritate fonetică de cristal, încât îţi vine să crezi că aici s-a născut mai întâi limba română şi probabil că aşa şi este, aici, în aerul curat şi cu aripi, unde privirea niciodată nu e în jos, ci în sus, trasă de zăpada eternă a piscurilor, aici sălăşluieşte cosmosul stelelor de noapte şi de zi, predestinat patriei noastre. Îţi vine să strigi, mirându-te: oare ce zei uriaşi au fost îngropaţi sub munţi, de au munţii atâta măreţie şi tăcere vorbitoare în ei!
Aici, noaptea, la amiaza nopţii, se poate auzi cum se roteşte pământul pe axa polilor cu un murmur aparte, asemeni celui de copil alăptat.
Aici, timpul are făptură şi se poate vedea cu ochiul şi atinge cu mâna lui Toma Necredinciosul. O foame negrăită, de viaţă, te umple şi, fântână fără de fund, deşerţi în tine mirajul, ca şi cum apei i-ar fi sete de apă. Să fie acesta sentimentul dorului din doină?
Frunză verde de mălin,
duce-m-aş ca să revin;
frunză verde de stejar,
deasă-i piatra, eu sunt rar;
frunză verde leuştean,
mi-este ora cât un an;
anul cu lumile, lumile ca stelele…
La Câmpulung, aerul este găurit de păsări, prin acele locuri curg în jos, la Câmpulung, luminile de la stele. La Câmpulung, e perna ţării. Ne încercăm şi noi pe dulceaţa ei de somn de zăpadă… Noi ne iubim patria şi nu ne este câtuşi de puţin ruşine de aceasta, cum umbrei nu-i este ruşine de stejarul său. Umbră aş vrea să fiu la Lungul Câmpulung…

Nichita Stănescu

mai mult
Poezie

„TESTAMENTUL” lui Nichita

Nichita-Stanescu

Când vezi soarele răsărindu-ți în față, întoarce-te brusc pentru că el îți răsare de fapt din spate !
Când ți- e frig, dezbracă-te pentru că altfel riști să arzi !
Nu da importanță și timp de auz stigătului. Apropie-te alergând de cel care strigă.
Oroarea nu e de sânge ci de inimă. Dragostea nu este de femeie ci de nașterea pe care ea o poate îndura.
Nu se face niciodată seară decât pentru proști! Răsăritul stelelor e cu mult mai măreț decât răsăritul soarelui!
Dacă este un păcat faptul că suntem oameni, nu este o ispășire faptul că murim.
Adevărul, care oricum ne este refuzat, e mai puțin important decât dragostea, pe care urmează abia să o pierdem.
Globul pământesc este mult prea mic și mult prea neîncăpător ca să ai dreptul singuratic la eroare. Fii perfect aici, ca să poți greși între două stele, unde e loc liber și imens, și înțelgere pe măsură!
Lumina soarelui este orbitoare, dar atât. Adevărata lumină nu este nici măcar cea a stelelor care e cu mult mai orbitoare pentru ochiul apropiat lor, ci lumina care nu-și mai aduce aminte de sursa ei.
N-ai cum să te ferești de ea.
Trupul în care locuiești e cu mult mai de departe decât ți-ai închipui depărtarea.
Faptul că el te doare sau faptul că el îți dă plăcere, nu are nicio rubedenie cu tine.
Află că mai apropiat este trupul pietrei de piatră, deși distanța dintre el și ea e infinită, decât clipa pe care o străbați de străbaterea ta în clipă.
Fiule, sufletul meu este bucuros că știi să citești. Dacă și înțelesul celor citite te va dori, te va fi, fiindu-te. Dacă nu, nu !
Adio !
Al vostru, Nichita.

Fotografia postată de Nichita Stanescu.
mai mult
Poezie

„Îmbătrânim, frumoasă doamnă!” de Angelina Nădejde

cuplu-batrani

 

Îmbătrânim, frumoasă doamnă,

Eu sprijin anii mei de tine
Ca de un munte de lumină.
Tu-i porţi… iar umerii tăi mici,
Atât de firavi, de novici,
Ca doi călugari puşi să-ndure
Canonul lor în rugăciune,
Îmi ţin tristeţile de-o viaţă
Şi zile fără de speranţă
Când rătăcind cărări prin ploi
Tu mă chemai să fim iar doi.
Luai în spate din poveri
Şi le-ngropai în primăveri.

Îmbătrânim, frumoasă doamnă,
Dar cu atâta drag îţi duc
Al neputinţei tăvalug
Ce ţi-a cuprins ca-ntr-o vâltoare
Plăpândul trup precum o floare…
Ţi l-aş purta spre infinit,
Numai să ştii cât te-am iubit.
Îngenuncheat pân’ la pâmânt
E îmbrăcat ca-ntr-un veşmânt,
Tivit cu slăbiciuni șuvoi,
De multe ori şi cu nevoi,
Ai cicatrici şi urme-adânci
Lăsate de dureri şi prunci.
Dar şi aşa, vei fi mereu,
Mireasa sufletului meu.

Îmbătrânim, frumoasă doamnă,
Singurătăţi în cuib de cuci
Ne-aşteaptă iarba de sub cruci,
Să odihnim în ea trăiri
Din lada plină cu-amintiri.
Dar sufletelor noastre-acum
Le cresc lăstari pe scurtul drum.
Sunt înfloriți ca-n primăvară
Iar peste tot ne împresoară
Parfumul clipelor în doi
Din vraja vieţii ca un roi.
Şi te iubesc iubită doamnă,
Magnolie-nflorită-n toamnă!

Angelina Nădejde

mai mult
Poezie

„Din dragoste…” de Ioan Corin Culcea

cuplu-frunze

Din dragoste…

Vreau să mă uit la tine
cum mă ucizi încetul cu încetul,
cu acea detaşare
pe care ți-o dă fericirea cărnii,
izbitura luminii în trup…
se aleg praful şi vântul
de gândurile şi zilele mele,
sunt umilul slăvit,
decorat cu riscuri,
post – mortem…

Ioan Corin Culcea

mai mult
Poezie

„AMINTIRILE CURG, MI-E DOR…” de Cristiana Maria Purdescu

iubire1

O noapte grea, încă o noapte…
Și printre stingeri, în neștire,
Se mai strecoară vechi tipare,
O pajură-nghițând un cap de mire…

O noapte grea, o pajură-nrăită,
Cu cioc de-argint și gheare alămite,
Și ninge-n dormitor și patu-i gol,
Amintirile curg, mi-e dor, iubite.

I RICORDI SCORRONO, ANELO…

Una notte pesante, ancora una notte
E fra le estinzioni, senza accorgersi,
S’insinuano ancora vecchi stampi,
Un’aquila ingoiando una testa di sposo…

Una notte pesante, un’aquila feroce
A becco argenteo e artigli di ottone,
E nevica nella stanza da letto,
I ricordi scorrono, amore, anelo.

Cristiana Maria Purdescu – din volumul „Mai tânără cu un cuvânt” / „Più giovane d’una parola”
Versione italiana: Geo Vasile
Editura Muzeul Literaturii Române, București, România, 2006

mai mult
Poezie

„Le-am iubit pe toate cum am știut” – Ovio Olaru

OlaruOvio
Îmbinând nordul viking cu pelicula glam, decorul din poemele lui Ovio Olaru – când nu alunecă în kitsch – pare desprins dintr-unul din videoclipurile celor de la Daft Punk. (Alex Ciorogar)

le-am iubit pe toate cum am știut, și am vărsat
râuri tandre din inima calofilă pentru fetele mele
le-am chemat de departe, dar s-au risipit
pe holurile teatrului, lăsându-mă s-adun
după spectacolul lor: lenjerie și măști,
scaunele goale, dar mișcate.

am tulburat apele ca mâlul să se rearanjeze
arătându-mi ce vreau, dar mâlul s-a ridicat,
lăsându-mă cu o reflexie mișcată.
Și în reflexie s-a deschis o fereastră
spre o versiune alternativă, unde le-am văzut în coeziune,
zâmbindu-și complice după cortină
și atingându-se peste sâni.

m-am dăruit de tot, în aplauze,
dar acum sunt prins în mecanisme care se derulează
fără mine, și actorii dau unul după altul chix.
am suflat greșit din culise
și-am stricat spectacolul cu nepriceperea mea.

meditez la coregrafia perfectă
și previzibilă. La mișcările fetelor frumoase
în timp ce mă depășesc.

Meditez la proxima B. La planete îndepărtate
și neiertătoare. Proxima B:
o versiune
mai credibilă decât noi,
o ambiţie de mai bine
și mai real.
De bunăstare și confort. Proxima B,
unde nimic nu-i îndeajuns de tragic
să merite tristeţea noastră.

o amintire dragă la cei care s-au iubit
și s-au ţinut de mână la căderea cortinei.
Nufăr în mâlul gros din inima calofilă,
proxima B, fereastră deschisă spre galaxia răului absolut.

Amintirea celor pe care decorul i-a înghiţit:
le-am stricat spectacolul cu nepriceperea mea, și umbra
le-a căzut în straturi peste scaune goale.

mai mult
Poezie

ICOANE PICTATE PE ARIPI de Ioan Vitilă Fintiș

aripi

Să ne desprindem de pe arenă
toreadori cavaleri
ai neantului

În singurătate plâng clepsidre
trupuri de mătase
mările sulfide

violoncele fluturi
materie foșnitoare
la poarta cristalelor
fecioare

îngeri
icoane pictate pe aripi
duhul pogorâtor
dulci fructe rodind

Cerul se leagănă
nuielușă de raze
pentru miezul de noapte
al Astronomului

Lepădați-vă de blesteme
pe suferință
este
înscrisă
iertarea

Fotografia postată de Călin Dengel.
mai mult
Poezie

„Plecări” de Mihaela Popescu Taulet

femeie-carte

EL.
EA.
EA a ascultă minunată tot şirul de vorbe care îi treceau pe lângă ureche. Frumos spuse, minunat arcuite şi şerpuite cu voce domoală.

Îl vedea că prin vis cum se bucură că îşi găsise rostul, echilibrul, bucuria de a trăi absolut orice zi, orice pală de vânt, orice parfum de noapte care se poate face văzut. O ţinea pe braţe şi cu ochi victorioşi de strălucire îi desena viitorul lui.

Se iubeau şi nu puteau unul fără altul. Când erau despărţiţi, li se răsuceau viscerele de durere. Corespondenţe, telefoane, skype-uri în noapte, călătorii îndelungate unul către altul prin avioane prăfuite, alergături prin aeroporturi, vacanţe minunat de scurte… nu puteau unul fără altul.

Însă ea ascultă, după ce tăiaseră jumătate de glob de atâtea ori, distanţe, unul către altul, cum el îşi rostuia viaţa. Acum, după ce tăiaseră o mie de noduri gordiene, o mie de capete, după ce înfruntaseră împreună himere şi dureri. Acum. Când totul era liniştit şi posibil.

Îl auzea ca prin vată. Se uita la chipul acela de icoană din faţă ei şi nu pricepea. Însă O IUBEA. Adevărat. Nu, pasămite. Fervoarea lui o ducea din ce în ce mai adânc în muţenie.

divorț

©Phil Poynter

Înşurubat în cotidianul lui calculat, acum EA vedea că vorbele zboară între ei ca nişte ciori în preajma frigului de noiembrie. Ce să mai spună? Să se zbată, să urle, să lase lacrimi să curgă aiurea? EL descoperise piatră filosofală a vieţii, un atare rost de a-şi trăi cu bucurie cotidianul.

Dintr-un foc, inima îi începea să devină surdă, pentru că băiatul acela care urcase şi bătuse lumi până la ea, nu mai era. EA, de asemenea, a întors toate lumile ei pe dos pentru a-l iubi.

Aveau în faţă numai Viitorul. În care EA nu avea nici un loc. EL, senin, îi spunea că după o asemenea iubire nu mai poţi cere nimic de la viaţă. Decât să trăieşti liniştit în cotidian, cu toate distanţele care te despart.

Tranşase singur.

A întrebat-o de ce nu împărtăşeşte acelaşi entuziasm şi de ce tace. Hmmm? La ce bun? EL a decis fără EA. EL ştia mai bine cum va trăi în absenţa ei, fără mâinile ei, fără cântecele ei, fără râsetele şi veselia ei. Aparent, era sigur pe EL.

EA, asurzită, privea cu ochi sticloşi către departe. Ştia că îl va durea lipsa căldurii ei într-o bună zi. Şi că şi pe EA o va durea suferinţa lui, însă ar fi fost plecată deja. De data asta, fără întoarcere pentru EA.

Se uita la el şi a înţeles cum a început deja să se desprindă de el.

Semăna, în timp ce îi vorbea, din ce în ce mai mult cu o amintire. Precum o fotografie care începuse să se învechească în ramă.

Mihaela Popescu Taulet

mai mult
1 2 3 4 13
Page 2 of 13