Poezie

Plângem de foame de foame după noi

plângem pe umeri de comete

Ce poartă lacrima în neştiut

în toate cardinalele lor puncte.

Suntem ca hamsterii ce-aleargă trist

pe drumul lor ce-l cred către ‘nainte

pe roata ce se-nvârte în pătrat

şi ale carei colțuri dor

din ce în ce mai tare

de secole, căci lecția n-am învățat.

Doare refuzul către mâine

fugim după himere în blană îmbrăcate

ne zbatem şerpii-n suflet

şi-n minți se zbate Iago.

Nu ne oprim din fugă

chiar dacă drumul se-nchide fără țel.

Trimisu-ne-am copiii la război

să ne ucidă visele neîmplinite

pe care noi, adulții, le-am atârnat în ei

ca pietrele de moară

fără să ținem seama că ei,

Urmaşii au datoria scrisa-n inimi de a creşte de a ne creşte.

Cornelia Prisacariu

Mama a fost ce nu am ştiut niciodată că a fost… un ochi râzând şi plângând între naşterile din doi în doi ani, legându-şi tristețea în colțul batistei, odată cu sărăcia cartelei de pâine… Ştiu doar atât: că ar fi murit oricând pentru noi, ascunsă după firimituri… Avea două clase, învăța singură să citească biblia şi să scrie, ne bătea crunt, să fim printre primii la şcoală, se vindea timpului înflorind lacrimă cu lacrimă, doar să ne crească… la ora cinci ne cârpea hainele şi luceafărul de dimineață, ne ungea încălțămintea cu seu, la lumina nedreaptă a opaițului… Doctorul era descântecul cărbunilor stinşi, când, gol, transpiram înfăşurat în bozii, în grija ei exasperantă… Stătea cu pistolul fricii la tâmplă, murind pentru ea, trăind pentru noi, între o durere şi alta…

Ioan Corin Culcea

G: Poezia, ce piramidă frumoasă a cuvintelor! Suntem secerați de mirare și spaimă, sub coaja de piersică a unui verb. Poezia se ridică la cer, împânzind labirinturi, are trup de cleștar și de privighetoare.
C: Este o dezamăgire, fiind aproape de culoarea petalelor de cireș căzute. Ea are două inimi în loc de două aripi de cal care zboară. Se iubește cum se iubește ținând după gât o vioară. Ea este și nu se vede. Doar se zbate îngerul în ea. Trebuie căutată cu cele cinci degete. Trebuie mirosită iarba pentru ea.
F: Ea vorbește cu sentimente și nu cu idei. Dacă pică o frunză dintr-o coamă de cal, negreșit pică și o rază pentru șlefuit diamante. Ea nu se vede, iar dacă se vede, înseamnă că deja nu există. Poezia este dâra de sînge, lăsată pe zăpadă de cerbul rănit. Dar nu despre cerb este vorba aici. Mai degrabă despre desfacerea cuvântului, multiplicarea lui prin divizare. Poezia se lasă umbră pentru cuvânt.
C: După poezie, durere, cuvânt, vine poetul din coaasta lui Dumnezeu. Urma lăsată în haos de Dumnezeu, nu este îngerul ci este poetul. Din înger nu se poate lăsa peste lume bolta cuvântului, din poet însăși bolta universului, poezia. Greutatea ei nu se înțelege după greutatea unei pleoape. Pielea ei nu are vreo iubită, nici mersul mielului la jertfă. Doar i se face să zboare. Se mângâie cu spiritul, întocmai făcut pentru a-i purta de grijă. Zi silabă și desparte-te de lume, ca și cum te-ai despărți de umbra ta.
G: Slăbiciunile poetului sunt doar aparaente. Poetul este veșnic lucid, dar cade câteodată în propăria lui capcană, după care devine și pasăre și frunză. El este distins.
C: Pânditoare, zăpada cu două aripi mi s-a arătat. O stea ca o nălucă poleită
F: Cuvântul nu este făcut pentru a fi ostenit. El sporeșta taina și sporește în taină. Care este atunci realitatea chipului și care a verbului? Cântecul se vede cu sunetul. Sunetul este chipul total al poeziei, ea începe unde se sfârșește uitarea. Este zeea poetului.

Au înflorit castanii… lumânări stinse-n altar de cer de mai.
Au înflorit castanii… în parcuri cu-amintiri.
Și, printre ei, o fata se plimba cu mut grai,

Cătând in zare-albastră, trecutele zvâcniri.

Mi-au înflorit castanii… în freamături celeste. 
Mi-au înflorit castanii… în palme, ca flăcări argintii.
Ei nu știu că, acum, și fata e poveste…
Și că pe buze-i joacă doar amăgiri târzii.

Ochii-mi cad peste urme,

Urmele pasilor Vietii.

Calc peste ei cu grija,

Sa nu le stric forma.

Ma aplec si mana mea ii atinge.

In palma mea, simt

Si-n venele mele alearga

Trairile celor ce-au fost, Stramosii.

Trairile celor ce sunt, Cautatorii.

Trairile celor ce vor fi, Implinitii.

Un pas nesigur.

Si-nca un pas…

Calc peste urmele pasilor Vietii,

Marunt, cu grija, sa nu le stric forma.

Ajung la o rascruce.

Inainte – drum necunoscut cu gropi, noroaie, padure

Si-un soare departe – speranta.

In dreapta – intuneric.

In stanga – intuneric.

In spate – eu.

M-asez pe piatra Optiunii,

Imi prind capul in palmele

Din care picura perlele tacerii.

Cine sunt? De unde vin? Unde merg?

Urmele pasilor Vietii sunt peste tot.

Le aleg pe cele mai putin calcate.

Pasesc incet, spre soarele indepartat – speranta.

Un pas… si inca unul…

Le urmez firul Pana la o alta rascruce.

Urmele pașilor Vieții – Cornelia Prisacariu

Uneori confund dragostea cu moartea;
oricât m-aş strădui,
pulberea nebună a clipelor
este peste mine…
îi respect biruința,
ca pe ultima oară,
ca pe ultima zvâcnire curată a mielului…
Uneori îți confund buzele
cu piatra care sângerează
când mi te aşezi în genunchi
în fața ochilor,
bucurându-ți sufletul…
cuvintele tale sunt brute, adânci,
încât nu mai exist pentru mine.
Moartea şi viața te mângâie pe creştet…
te spală cu dragoste.

Casa de Cultură „Ion Luca Caragiale” a Municipiului Ploieşti a organizat vineri, 30 martie 2018, cea de-a XI-a ediţie a Concursului interjudeţean de recitări „Sub aripa lui Nichita”. Evenimentul a avut loc la Muzeul Judeţean de Artă Prahova „Ion Ionescu-Quintus”.
Juriul, format din:
Vlad Basarabescu, actor,
Corina Popa, filolog,
Ştefania Popişteanu, referent al Casei de Cultură „Ion Luca Caragiale”, a stabilit acordarea următoarelor premii:
– Marele Premiu – Vintilă Virginia – Colegiul Naţional „Nichita Stănescu” Ploieşti; Premiul I – Stoica Elena Patricia – Colegiul Naţional „Ion Luca Caragiale” Ploieşti;
– Premiul I – Nicolae Ana Maria Denisa – Liceul Teoretic „Brâncoveanu Vodă ” Urlaţi;
– Premiul II – Smărăndoiu Georgiana – Liceul Teoretic „Brâncoveanu Vodă ” Urlaţi;
– Premiul III – Păuna Rareş – Colegiul Militar „Dimitrie Cantemir” Breaza;
– Premiul III – Radu Ştefan Theodor – Liceul Teoretic „Brâncoveanu Vodă” Urlaţi;
– Menţiuni
– Rotunjeanu Maria Florina – Colegiul Economic „Virgil Madgearu” Ploieşti;
– Zecheru Andreea Diana – Liceul Teoretic „Brâncoveanu Vodă” Urlaţi;
– Roşculeţ Andreea Anelore – Liceul „Simion Stolnicu” Comarnic;
– Dîrvăreanu Neşmi Şercan Gabriel – Liceul Teoretic „Brâncoveanu Vodă” Urlaţi;
– Ivan Marina Mădălina – Colegiul Economic „Virgil Madgearu”Ploieşti;
– Toma Alexandra Andreea – Liceul Teoretic „Brâncoveanu Vodă” Urlaţi.
– Premiul Special pentru Interpretare – Niţu Laura Florina – Liceul Teoretic „Brâncoveanu Vodă” Urlaţi;
– Premiul Special pentru Creaţie – Dîrvăreanu Neşmi Şercan Gabriel – Liceul Teoretic „Brâncoveanu Vodă” Urlaţi;
– Premiul Special pentru Creaţie – Iancu Maria Alexandra-Colegiul Naţional „Mihai Viteazul”, Ploieşti.
Concursul interjudeţean de recitări „Sub aripa lui Nichita”, ediţia a XI-a, s-a desfăşurat în cadrul Festivalului Internaţional de Poezie „Nichita Stănescu”, ediţia a XXX-a.

Te aud cum mă strigi
în înserarea portocalie,
cum strigăm mângâierile mamei
la strivirea nopții în şoapte…
Doar cuvintele tale
îmi mai întorc din cale plecările oarbe
şi rup din strigătul tău,
cum rupe dimineața din soare…
Mai încet este timpul,
decât paşii mei spre mijlocul clipei,
spre zâmbetul tău
aşteptându-mă în centrul pământului…
Şi eu voi veni,
voi veni,
aruncându-mi pe drum
toate măştile inutile şi grele,
rămânând pentru tine
mai gol şi mai pur
decât la propria-mi naştere,
doar crinul iubirii răsărindu-mi în frunte!…
Te aud cum îți strigi nerăbdarea
în sângele meu,
cu încordarea primăverii alergând,
adulmecându-ne îmbrățişările…
până în centrul pământului!…

Adulmecatu-ți-am inima
Cu inima mea.
E la locul ei, caldă, dar speriată
Căci dureri mari săpat-au
Peşteri nemiloase-ntr-însa.
Sărutatu-ți-am sufletul
Cu sufletul meu.
E roz, dar bine-ascuns
Într-o mare amară de zahar
Atât de amară încât
Aripi de îngeri se strâng
La atingere
Iar struna-i vibrează
Plâns stins
Chemându-mă
Din depărtări
La întâlnirea dintre ceruri
S-o cânt
Până la nemurire
Mângâiatu-ți-am buzele
Cu buzele mele.
Sunt roşii, dar reci
Arcuite
Sub povara nevorbirii
Nespusul tău
Mă doare
În adâncuri
Contopitu-ne-am trupurile
Într-unul
Ocean de dorință, de lacrimi
Şi de aşteptări fierbinți
Rugi împlinite împletitu-s-au
Odată cu noi
Explodat-am in stele
Şi-n noi
Adânc
În iubire
Grăit-au negrăiri
Doar pentru noi
Înțelepciunea ancestrală
Țipat-a prin porii noştri
Deschişi
În lumina lunii
Umbrele noastre
Sălbatic în una
Arătatu-ne-au adevărul
Din noi
Acceptatu-l-am
Acum şi aici
Pentru mâinele
Nostru.

Cornelia Prisăcariu

Tot ce a mai rămas treaz în mine
este lumina din jurul gesturilor tale,
un mănunchi de lavandă 
ce îmi topeşte zidul răbdării,
drapelul fluturat peste arcul palmelor,
când îți strivesc trupul printre crini,
până când ni se alungesc umbrele…