În fiecare zi
încerca să fie un om mai bun
atât cât poate fi
un bărbat pe care Dumnezeu l-a uitat
încuiat în propriul prestigiu, în visurile lui
în pustiul îmbălsămat al sufletului 
naivitatea mea
era mai frumoasă ca oricare floare
care se desface în zori
entuziasmul, în cele din urmă pângărit
era mai pur ca oricare lacrimă vreodată plânsă
de insuportabile fericiri
el scria literatura pe care eu, în naivitatea mea
(singurul meu potențial de a exista)
o trăiam ca pe o poezie care nu poate fi scrisă
care se scria singură, ca un destin
ce nu poate fi împiedicat să fie
el doar încerca să fie un om mai bun
așa cum îl ducea inima, așa cum credea că i-ar plăcea
Dumnezeului lui care-ntreba:
„unde este inima ta?”
„în aceste versuri, Doamne”, îi răspundea
și viața trecea cadențat mai departe
înghițind, ca un vârtej, totul în ea
încerca să fie un om mai bun
mă căuta printre pernele-ncinse
eu străbăteam deșerturile viselor simple
ale tuturor fetelor de pe lumea asta
atunci când încă nu le-au crescut aripi
și uterul le e destul de puternic
și inima
pentru a duce o viață în ea
și Dumnezeu întreba:
„unde e inima ta?”
„în cărțile mele, Doamne, care-s cele mai bune
de pe pământ, acolo ești Tu,
cu chipu-Ți cel sfânt”
dar m-am prins că lui Dumnezeu nu-i plăcea
cum încerca el să fie un om mai bun
și atunci, m-am hotărât să-l ucid
pe acel mediocru împuțit
care pângărea totul în numele Lui
i-am ars manuscrisele, le-am prefăcut în fum
și în scrum
l-am umilit pe acel nenorocit
în dimineața de după noaptea aceea, la pat mi-a adus
o cană cu ceai fierbinte și o felie de pâine cu unt
și atunci am știut
că de-acum căpătase răspuns
când Dumnezeu îl va întreba: „Unde e inima ta?”
Ioana Scoruș
