close

Poezie

Poezie

Poeziile lui Gheorghe Crăciun

craciun-poezii

Publicăm în acest număr o serie de poezii de Gheorghe Crăciun, din ciclul „Fenomenologia percepţiei“, care conţine 63 de poeme fără titlu (singura excepţie, poemul cu numărul 47, al cărui titlu, Aşteptare, este încă vizibil, deşi a fost şters de autor), numerotate de la 1 la 63. Reunite de autor într-un dosar de carton, textele de faţă au fost compuse între 1974‑1976.

Scriitor complex, care a abordat genuri foarte diferite, precum proză scurtă, roman, eseistică, teoria literaturii, critică de artă, Gheorghe Crăciun a debutat cu poezie în 1970, în revista Luceafărul, apoi, în 1971, un grupaj de poeme i-a fost prefaţat de Matei Călinescu, în revista Argeş. Cititor avid de literatură, filozofie şi teorie literară, Gheorghe Crăciun a scris poezie constant pînă în 1976. Din acei ani datează şi cele patru cicluri de poeme – „Legi de mişcare, Legi de supravieţuire, Sintaxă şi Fenomenologia percepţiei“, despre care a vorbit în cîteva dintre interviurile acordate după 1990.

Poezia lui Crăciun este una denotativă, o poezie a privirii, ce decupează insistent fragmente din realitatea imediată. Preocupat de senzorialitatea percepţiei, scriitorul experimentează problematica unui nou limbaj şi a unei noi sensibilităţi, în care obiectele nu sînt altceva decît imagini, lipsite de orice dimensiune simbolică. Întîlnirea cu Gheorghe Iova, Gheorghe Ene şi Mircea Nedelciu, lecturile şi filmele ce i-au marcat anii studenţiei au lăsat urme vizibile în conştiinţa sa poetică. Fotograf pasionat şi cineast amator încă de pe băncile facultăţii, Crăciun mărturiseşte că îl obsedează „lumina, decupajele, fragmentele de obiecte, contre-jour-ul, culorile şi transformarea lor după momentul zilei, după anotimp. Mă surprind de multe ori scriind ca şi cum aş filma. Sînt două «valori» pe care le-aş vedea cultivate pînă la paroxism într-un film avînd ca scenariu una din cărţile mele: insistenţa pe obiect şi încetineala. Dacă gestul artistic e într-un anume sens şi expresia unei dorinţe de a îngurgita lumea pentru a o transforma în propriul tău sens şi în propria ta carne, atunci filmul e în primul rînd acela care-ţi dă această satisfacţie a unei inepuizabile mondofagii. Am întîlnit această foame calmă de lume şi lumină la Tarkovski şi Wajda şi în general la marii regizori ruşi, polonezi, cehi şi unguri din perioada comunistă. Astăzi interesul pentru imaginea pură a lumii pare pierdut“ (interviu publicat în Discobolul, în 1998). Am citat acest pasaj din interviul acordat în octombrie 1998 lui Eugen Curta pentru că mi se pare semnificativ pentru modul în care concepea Gheorghe Crăciun poezia, la începutul anilor ’70: ca expresie a unei „dorinţe de a îngurgita lumea“, ca aspiraţie către tranzitivitate. Pound este pentru poetul Crăciun o referinţă obligatorie, la care se raportează de altfel în mod frecvent. Într-o lungă convorbire pe care a purtat-o cu Mihail Vakulovski în 2000, autorul poemelor de faţă vorbeşte despre dorinţa de a scrie „o poezie albă, o poezie directă, imediată. Ei bine, despre ce puteai să scrii? Nu puteai să scrii decît despre imediatul fiinţei tale, al corpului tău, al mediului în care trăiai. Recunosc, această poezie nu era o poezie curajoasă din punct de vedere politic, nici n-ar fi avut cum să fie pentru că, repet, senzaţia de libertate era o senzaţie indiscutabilă atunci. Practic, cred că noi trei, eu, Ene şi cu Iova, încercam atunci să ajungem la fiinţă printr-un limbaj care să nu mai fie unul metafizic, printr-un limbaj al persoanei, nu? Persoana este publică, fiinţa este intimă. Deci, printr-un limbaj al persoanei încercam să ajungem la fiinţă. Ene, de exemplu, are şi acum un ciclu poetic, după părerea mea de o valoare excepţională, care se numeşte «Esendi», în care cred că el reuşeşte să vorbească cel mai bine despre fiinţa interioară. Eu, la rîndul meu, aveam pe vremea aceea prin nişte mape 2-3 volume, unul se chema «Legi de mişcare», altul se chema «Legi de supravieţuire», sînt nişte poeme pe care cred că le vom publica cîndva şi chiar vreau să spun deja public că există un proiect al unei cărţi cu primele noastre poeme, o carte care să se cheme Gheorghe pur şi simplu, Ene, Iova şi Crăciun şi care să conţină poemele acestea de la 20-21 de ani, rămase aproape în totalitate inedite“. Cartea aceasta nu a apărut niciodată şi doar Gheorghe Iova ne-ar putea spune dacă se află în posesia unei variante închegate deja sau dacă e vorba doar despre un proiect. (Carmen MUŞAT)

Din ciclul „Fenomenologia percepţiei“

Dimineaţa cu vîntul cu trupul friguros

simt cum începe ziua

astfel alături de culoarea albastră a casei

şi trebuie să văd întîi cum dealul

anunţă prin conturul lui un sens

privire însoţită de orice senzaţie

a corpului din care s-a răspîndit căldura

(este căldura mea)

rămîn uitat sub norii care trec

pupila se măreşte sensibilă la ceaţă

şi pînă a ajunge să recunosc tristeţea

institui sensul iar de a gîndi aici

*

Dau de aceleaşi lucruri m-am trezit

le găsesc învechite de văz suprimate de sens

haine şi cărţi în diferite locuri şi farfurii pe masă

în cameră e cald peste tot se întinde privirea

cu ajutorul lucrurilor mă trezesc

umblu şi mă îmbrac fumegă o ţigară

aş umple un pahar cu ceai

mi-aş tăia o bucată de pîine

şi aş gîndi „mi-e foame“

dar întîrzie corpul să decidă un flux de acţiuni

gura să aspire mîna să se mişte să cuprindă

întîrzie apa să fiarbă cuţitul să taie din pîine

o lumină ca niciodată dimineaţa ca niciodată

după o ploaie lungă după un vînt cît carul nopţii după atît

sînt obosit de somn şi întîrzie totul

întîrzie gîndul să creadă şi nu iau hotărîri

nu asta vreau să mă suprime sensul lor

să mănînc ordonat să gîndesc să aştept

ziua în întregime şi să treacă

să traverseze ocupaţia mea

*

Dimineaţa e o regăsire.

Poemul meu începe.

Vorbirea mea străbate ca un perforator.

Asfalt pămînt beton pietre şi rădăcini.

Mintea aseamănă amintirile ochiului

cu dorinţele mîinii.

Lumina mă primeşte în teancul ei de foi.

Ceea ce ştiu se topeşte îngheaţă

toamna se stinge în aceeaşi fereastră

mîna se cuibăreşte într-o piele mai rece.

Trupul vibrează în aceste propoziţii

care-l lasă deoparte.

*

Gestul acesta cît se poate de firesc

să ridic un pahar

să sclipească lumina o clipă

revărsată prin sticlă pe dinţi

considerat un interes estetic

al existenţei mele

aprind o ţigară

fumez

iubesc obişnuinţa aceasta

*

Copacul nins

zăpada strat pe fiecare ramură

tot atunci strălucirea aer pîlpîitor

o întîlnire cu mai multe culori

cu mai multe direcţii

iarna în curte frig noiembrie

dimineaţa devreme prin ecranul mişcător al ferestrei

imagine posibilă în nici un caz întîmplătoare acolo

precum senzaţia cunoscută a globilor tăi oculari

o ipoteză pentru piele că poate întîlni

vîntul moale şi cald

presupunînd îngemănarea crengilor

cerul un loc acoperit de vîrfuri

copacul nins curtea ninsă

ochiul a regăsit trupul întreg şi ţi-ai adus aminte amorţirea

iarna în curte în ninsoarea deasă

fulg după fulg uitare

în lumina albastră zidul întunecat

*

În casă eu în cameră la masă braţul meu în lumină

în sobă foc în aer aerul

respir tuşesc foşnesc filele cărţii

prin zgomotul focului trec

aerul cald şi fîsîitul gazului egal

pe masă o lumină locală o suprafaţă cu umbre

conturul deformat al profilului meu

miros mirosul gurii în dreptul buzelor

îl miros cînd aspir

o propoziţie senină despre singurătate

oboseală lăsată în trup adună din secundă cu secundă

sensul ei

spatele meu rezemat de perete mîna în buzunar părul pe frunte

*

Încovoiat în aer.

Urechea cu obrazul îngropat în nămol

alege ceafa mea ca o adîncitură

unde sîngele bate.

*

În casă apă dimineţi fum

trupul mă duce mă ştie

auzul mă ţine pe loc

pe scaunul pe care dorm culori

apă vîjîitoare în amestec cu fumul

deci corpul este răspîndit şi cules simultan

timp de mai multă vreme folosesc diferite senzaţii

pentru probarea continuităţii lui

aş vrea să spun mai mult prin cuvîntul privire

la care textul s-a oprit şi se încheie

*

Întrucît nu există altceva de făcut

întreţin frumuseţea acestei imagini

privesc.

În limitele sensului propus

ochiul meu urmăreşte sub culori în mişcare

un spaţiu neclintit.

Pe cerul de departe se profilează numai

frunzişul plopului.

*

Începe liniştit aici în casă

de la mînă la carte imediat mai încolo

dinspre masă spre zid mai departe afară

cuprinde iar o culoare a casei

obişnuinţa să privesc un zid crăpat

aceleaşi garduri cenuşii în ploaie

curtea cu iarbă udă şi grămezi de nisip

acţiunea aceasta instituie un sens

corpul se linişteşte sondînd înaintarea

a ceva ce am spus

*

În liniştea pe care o creează prezenţa mea aici

camera este mică

aerul este calm

prin moliciunea lui mîna trece încet

şi se întoarce în acelaşi loc

prin porţiuni de noapte

şi prin zone cu vînt cu frunzişuri deasupra

prin locuri cu asfalt şi cu piatră măruntă

în lumina de stronţiu a lămpii

unde pantofii tăi au strivit pe covor cîţiva paşi

acum în liniştea despre care spuneam

cu nici un fel de interes drept limită

nici muzica nici texte vechi pe pagini noi

nici privirea mioapă

*

Lumina mă izbeşte drept în faţă.

îmi reprezint căldura ei ca un zid colorat.

Frunzişurile rare şi un trunchi cariat.

Privirea are loc prin pielea moale găurită ici colo.

Izbit în faţă aruncat în aer

cu umerii înguşti pietruiţi de cămaşă.

Cerul ca un obiect imaginat ca o coală de ziar.

*

Lucruri cu simplitatea lor căldura focului şi un podiş cu

mărăcini scaunul ars altceva cutii mari de carton altceva

o ţigară uscată pentru a prevedea ce pot să fac o acţiune

simplă caut cu aceste propoziţii detalii despre care privirea

nu reţine nimic

*

m-am trezit dimineaţa să văd cum întîrzie o lumină de iarnă

să însorească dealul curtea prin acele locuri străbătute mirosul

şi mirosul de brumă pe unde ochiul mărginit de pielea lui umflată

alunecă încet

şi eu în casă m-am decis să spun ce gîndisem aseară în nici un fel

modificat poate smuls de tristeţe aşa: eu nu simt cosmosul afirm

şi înţeleg lumina ţîşnită prin nor în încăperea absorbită de corpuri

uşoare şi mici este respinsă de retină dar cu vorba aceasta care

nu-mi aparţine cu limba părinţilor mei auzită în gură eu îmi

închipui densitatea stelei acolo localizată la un colţ de pădure

*

Nu e nimic să atragă prea mult

văzul pielea auzul sau dorinţa să merg.

Nimic brutal şi brusc aici în jur.

Cu propoziţii puţine ar trebui să scriu

ar trebui să mă cred înarmat.

Ninsoarea s-a oprit după ziua de ieri cînd urcam pe potecă.

Azi descopăr zăpada.

Urme de paşi în timp ce rămîn mărăcinii

cu puţine luciri,

şi locurile joase, gropile adîncite.

În şanţuri întîlneşte văzul pămîntul orbitor.

Pentru a-mi face loc să stau îndepărtez

cu bocancii zăpada.

Zgomotul doar dinspre crusta subţire

spartă de greutatea mea.

Mă răsucesc mă întorc pentru a înţelege.

O oarecare bucurie o tăcere

singurătatea poate.

Încă ceva de spus despre lumina

dusă în oblicul pămîntului ce suie

despre privirea care întîlneşte umbre negre

şi mai departe ceaţa.

*

Oprit acolo unde liniştea în mine

mai clară decît orişice poem

se confundă cu gîndul şi carnea

deplină pentru a-mi rămîne bucuria acestei înserări

din care doar cuvîntul mă mai poate retrage

*

O aşezare de pămînt şi o simplă imagine.

O parte dintr-un deal desprinsă de o parte a lui.

Înlocuiesc orizontul cu iarbă.

Cu gura în îndoitura braţului respir.

De-a lungul meu persistă o căldură egală.

Cu straturi de piatră şi lut

se formează ruptura în sus.

O linie cu rădăcini începe cerul.

*

O depărtare sonoră cînd mîna mea grăbită întoarce pagina

o expiraţie care destinde diafragma şi un tremur de file

vîntul în păr şi răcoarea pe frunte cu părul răvăşit mă atinge

musca dinspre genunchi înspre femur pe unde stofa pantalonului

e roasă

nervozitatea din mişcări de redresare

cînd trupul regăseşte locul unde sînt aşezat

nu are legătură cu nici una dintre frazele pe care le parcurg

nu e determinată de nimic conştient

văzul înaintează cu aceeaşi cadenţă el revine şi trece

în timp ce între cot şi degete braţul a amorţit

scrumul din farfurie şi un rest de ţigară

textura unei ţesături cu uniformitatea aceleiaşi culori

dovedesc despre faptul că ochiul a trecut pe acolo

nu ştiu din ce motiv

citesc şi ochiul meu se depărtează

el revine egal la poziţia lui

într-o mişcare repetabilă de muşchi

îngropat în orbită

*

O oboseală ca aceea pe care ţi-o provoacă

strada unui oraş aglomerată.

În ceaţă nu se profilează muntele.

O înălţime ca acoperişul alb în ploaie

o privire abstrasă

sau pămîntul arat.

Tremură becul de neon se curbează peluza

în timpul unor amintiri despre un zid

apă strălucitoare din urma de bocanc

şi fumul reţinut o clipă în jurul palmei mele.

E o reprezentare a ceea ce persistă stare imaginată

cu ajutorul unor foi de ziar risipite pe stradă

în aerul ce vîjîie strecurat de maşini

aruncat în timpane.

*

O singură monotonie

este o repetare de fire de iarbă strivite

direct în zăpadă.

Pămîntul îngheţat alunecă.

Privirea se îndreaptă din loc în loc

pe deal

spre mici ridicături cu mărăcini

spre pete de pămînt

şi deasupra.

Nu altfel se există aici

unde gîndesc foamea mea

o dorinţă de trup şi femeie

gheaţa pămîntul piciorul amorţit.

*

Pantof pe care străluceşte ploaia

pămîntul se usucă.

Cîmpul cu iarba înecată

ce a fost străbătut

şi în clipa de faţă cît văd

pielea întinsă calmă peste mîini.

nici dealul ce coboară

nici văzul care suie

peste iarba sclipind

lîngă zid.

e aer care tremură

şi chibritul aprins.

*

Porumbeii şi frunze jupuite de vînt

tristeţea se consumă

cu oboseala soarelui acesta nevăzut de cîteva zile şi nopţi

perpetuă lumea începe din dreptul nostru limpede şi grea

explodează în stradă

ca trupul dispersat în violenţa puţin cîte puţin redobîndită

a pătrunderii sale în aerul amiezii

ca simţurile toate

persistentă ţîşneşte lumina

în fluxul frunzelor se aud porumbeii

apar mişcări de umbre şi goluri inegale

trec peste noi peste obrazul verde

văzul meu oboseşte distrus de străluciri

mîna coboară în tăişul de raze

simt simplitatea înăbuşitoare a respiraţiei

în aerul încins se topesc sedimente

cînd cercetarea lumii cu trupul în mişcare

încetează aici

porumbeii şi gardul de lemn

cenuşie şi aspră e lumina pe frunze

în prezentul acesta hotărăsc să exist

dreptul să fiu doar atît insistenţa privirii

nici o necesitate nu mai poate

să îmi înlocuiască soarele acum

cu un zid

*

Pe iarbă este înaintea mea culoare şi văd pe o întindere de cîmp

pete aşa cum s-a topit zăpada aşa cum urme de căruţă au rămas şi

muşuroaie mici şi rare şi tufişuri cu o umbră puţină

să mergi în timpul iernii pe acolo pe unde vîntul a schimbat cîte ceva

în locul în care lumina există ca o suprafaţă cenuşie de mîl

pe unde urma adîncită de bocanc apasă resturi de zăpadă şi apasă pămîntul

pe lîngă dealul care urcă în privire încet.

mai mult
Poezie

Trecut-am printre vieți

viata2

Trecut-am prin multe vieți
Preț de o clipă
Pe scara eternității
Neopritu-m-am
N-am găsit acel tu
Care să-mi completeze
Ființa
Rănit-am multe vieți
Ale celor care
Mi-au ridicat statuie
Din aşteptarile lor
Neîmplinite
Încărcatu-mi-am umerii
Cu povara lor
Şi sufletul cu fierea lor
M-a durut ca şi pe ei
Crezând că durerea
E a mea
Împlinit-am multe vieți
Ale celor cărora
Zâmbete le-am sădit în inimi
Pentru totdeauna
Din sămânța
Ce conține esența
A ceea ce sunt
Dintotdeauna
Pentru totdeauna
E mare lucru să dăruieşti
Când model de iubire
N-a fost nicicând
Printre oameni.

Cornelia Prisacariu

mai mult
Poezie

„Alerg” de Amorena Minculescu

fata-verde

Alerg, alerg după ea.
Îi scriu poezii cu paie sau stuf
Recompun iarba, să fie mai verde
Mă las refuzat, cu năduf
Îmi ling rănile și-o iau de la capăt.
Mă vede!
Leu micuț sunt, mă-nghite savana
În loc să vânez, alerg după ea
E vară, e vânt sau o floare, ceva?
Nu, nu-i Fata Morgana!
Ea-i chiar … Vara?

Amorena Minculescu

mai mult
Poezie

„Nu-l uitaţi!”

soldat-schelet

„Nu-l uitaţi pe cel căzut în război,
Lăsaţi-i din când în când un loc liber la masă,
Ca şi cum ar fi viu între noi,️
Ca şi cum s-ar fi întors acasă.
Nu-l uitaţi pe cel căzut în război,
Strigaţi-l din când în când pe nume,
Ca şi cum ar fi viu printre noi️
Şi atunci el va surâde în lume.”
Nichita Stănescu

foto: Soldat român ️în pământurile de la Cotul Donului în zona Kletskaya , regiunea Volgograd , descoperit in 2016. Acoperit cu pământ în poziția în care a murit.

sursa : Stalingrad Front

mai mult
Poezie

„Unde e inima ta?” de Ioana Scoruș

poem

În fiecare zi
încerca să fie un om mai bun
atât cât poate fi
un bărbat pe care Dumnezeu l-a uitat
încuiat în propriul prestigiu, în visurile lui
în pustiul îmbălsămat al sufletului  

naivitatea mea
era mai frumoasă ca oricare floare
care se desface în zori
entuziasmul, în cele din urmă pângărit
era mai pur ca oricare lacrimă vreodată plânsă
de insuportabile fericiri
el scria literatura pe care eu, în naivitatea mea
(singurul meu potențial de a exista)
o trăiam ca pe o poezie care nu poate fi scrisă
care se scria singură, ca un destin
ce nu poate fi împiedicat să fie
el doar încerca să fie un om mai bun
așa cum îl ducea inima, așa cum credea că i-ar plăcea
Dumnezeului lui care-ntreba:
„unde este inima ta?”
„în aceste versuri, Doamne”, îi răspundea
și viața trecea cadențat mai departe
înghițind, ca un vârtej, totul în ea

încerca să fie un om mai bun
mă căuta printre pernele-ncinse
eu străbăteam deșerturile viselor simple
ale tuturor fetelor de pe lumea asta
atunci când încă nu le-au crescut aripi
și uterul le e destul de puternic
și inima
pentru a duce o viață în ea
și Dumnezeu întreba:
„unde e inima ta?”
„în cărțile mele, Doamne, care-s cele mai bune
de pe pământ, acolo ești Tu,
cu chipu-Ți cel sfânt”

dar m-am prins că lui Dumnezeu nu-i plăcea
cum încerca el să fie un om mai bun
și atunci, m-am hotărât să-l ucid
pe acel mediocru împuțit
care pângărea totul în numele Lui
i-am ars manuscrisele, le-am prefăcut în fum
și în scrum
l-am umilit pe acel nenorocit

în dimineața de după noaptea aceea, la pat mi-a adus
o cană cu ceai fierbinte și o felie de pâine cu unt
și atunci am știut
că de-acum căpătase răspuns
când Dumnezeu îl va întreba: „Unde e inima ta?”

Ioana Scoruș

mai mult
Poezie

Poem compus in inchisoarea Pitesti. Decembrie, 1949

Poeti-dupa-gratii-2010-Virgil-Mateias

De-aş avea o pană de înger
Şi cerneală de bezne,
Poate că abia atunci mi-ar fi lesne
Să mă adun din toate risipirile,
Să-mi scriu amintirile
Şi să spun tuturor de ce sânger.
Era o noapte jefuită de stele…
La fereastra nădejdii – zăbrele,
La uşa salvării – lăcate,
Iar frunţile noastre palide înnoptaseră toate.
Când, deodată, din mijlocul nostru
Izbucni, ca o flacără neagră, ura.
Focul ei a topit într-o clipă
Gând, suflet, aripă –
Toate din tot – şi n-a mai rămas decât zgura.
Baroase cumplite zdrobiră tăcerea
În cioburi de răcnete mari cât durerea.
Ţăndări din sufletele noastre au ajuns până la cer.
Martirii ardeau pe ruguri de ger…
Atât de cumplite au fost suferinţele,
Atât de năprasnică urgia,
Încât în noaptea aceea unii şi-au pierdut minţile,
Alţii şi-au pierdut veşnicia.
Într-un târziu toate sufletele zăceau sfărâmate.
Ah, amintirea asta ca pe o roată mă frânge!
Pe jos erau risipiţi creiţarii de sânge,
Plata atâtor păcate.
Dintre cei care au trecut pe acolo, numai morţii trăiesc.
Iată, de pildă, eu – umblu, vorbesc,
Asemenea lui, aşijderea ţie,
Dar viaţa mea nu-i, nu-i, prietene, decât o moarte vie.
Ah, Doamne, iată-mă aici, la ceasul comorilor,
Îmbrăţişându-mi lespedea de patimi şi chin,
Aştept îngerul zorilor,
Aştept Învierea,
În numele Tatălui şi-al Fiului, şi-al Sfântului Duh, Amin!

Poemul, intitulat „Amin”, a fost compus in inchisoarea Pitesti de catre Sergiu Mandinescu şi a circulat oral în lumea temniţelor comuniste. Poetul a suferit timp de 12 ani in inchisorile de la Jilava, Aiud, Caransebeş, Tîrgu Ocna, Piteşti si Gherla. A fost inchis in 1948 (la varsta de 23 de ani) si a fost eliberat in 1960. Dupa eliberare a fost trimis în Bărăgan, unde a rămas pînă în 1961. A supravieţuit într-o mizerie materială cumplită. Chinurile din inchisori si-au spus cuvantul si s-a stins în martie 1964. Avea 38 de ani.

“Experimentul Pitești“, a constat în acțiuni de „reeducare” a deținuților politici, majoritatea studenți, ce se opuneau ideologiei comuniste, efectuate sub coordonarea autorităților comuniste în perioada anilor 1949-1952. Experimentul a inclus bătăi și torturi brutale, administrate zilnic cu scopul de a „reeduca total” deținuții politici. Esența metodei folosite la Pitești este transformarea victimelor în călăi prin tortură fizică si psihică.
Scopul experimentului, conform principiilor leniniste în interpretarea PCR, a fost lepădarea convingerilor și ideilor politice și religioase a deținuților, și în cele din urmă alterarea personalității până la punctul obedienței absolute.Estimările totale referitor la numărul celor care au suferit acest experiment sunt cuprinse între aproximativ 1000 și 5000.A fost cel mai mare și cel mai agresiv program de spălare a creierului prin tortură din blocul de Est.

mai mult
Poezie

„Evoluție” de Cornelia Prisacariu

inimioara-1
În inimă simt
în minte gândesc
în palme ating
în ochi văd
în trup sting.
În inimă trăiesc
în minte conturez
în palme modelez
în ochi formez
în trup experimentez. 
În inimă mă bucur
în minte cresc
în palme visez
în ochi deschid
în trup îmbrățişez.
În inimă plâng
în minte tulbur
în palme lovesc
în ochi tremur geana
în trup pedepsesc.
În inimă mă-nchid
în minte refuz
în palme strâng pumnii
în ochi sunt orb
în trup refuz.
Plâng
Eliberez
Constientizez
Înțeleg
Accept
Urc o treaptă.
În inimă râd
în minte cânt
în palme mângâi
în ochi e inima
în trup zbor.
Urc altă treaptă
din infinit.
Evoluție – Cornelia Prisacariu, Ploieşti, marți 08 mai 2018
mai mult
Poezie

Mihai Beniuc – „Nu Ma Vei Uita”

cuplu-frunze

Te mariti, si stiu, vei naste prunci,
Veti avea camin si alte cele
Dar asa frumoasa ca atunci
Cand erai stapana vietii mele
Nu vei fi tu niciodata,
Niciodata.

Anii vor veni mereu siraguri
Ca soldatii la cazan flamanzi
Din viata ta de miez si faguri
N-o sa aiba Moartea nici de pranz
Poate doar o simpla, trista, cina
Trista cina.

Ce batrana, palida si goala
Vei ramane peste trei decenii
Sangele tau, astazi in rascoala
Va fi rece, rece. Doar vedenii
Despre tot ce-a fost vei mai avea,
Mai avea…

Ca strigoii vor veni la tine
Din iubirea noastra ne-ntamplata
Gandurile, visele haine.
Nu ma vei uita tu niciodata
Sufletul cu altul ti-i zadarnic
Darnic.

mai mult
Poezie

„Plângem…” de Cornelia Prisacariu

lacrima

Plângem de foame de foame după noi

plângem pe umeri de comete

Ce poartă lacrima în neştiut

în toate cardinalele lor puncte.

Suntem ca hamsterii ce-aleargă trist

pe drumul lor ce-l cred către ‘nainte

pe roata ce se-nvârte în pătrat

şi ale carei colțuri dor

din ce în ce mai tare

de secole, căci lecția n-am învățat.

Doare refuzul către mâine

fugim după himere în blană îmbrăcate

ne zbatem şerpii-n suflet

şi-n minți se zbate Iago.

Nu ne oprim din fugă

chiar dacă drumul se-nchide fără țel.

Trimisu-ne-am copiii la război

să ne ucidă visele neîmplinite

pe care noi, adulții, le-am atârnat în ei

ca pietrele de moară

fără să ținem seama că ei,

Urmaşii au datoria scrisa-n inimi de a creşte de a ne creşte.

Cornelia Prisacariu

mai mult
Poezie

„Scrisoare către mama -16-” de Corin Culcea

mama1

Mama a fost ce nu am ştiut niciodată că a fost… un ochi râzând şi plângând între naşterile din doi în doi ani, legându-şi tristețea în colțul batistei, odată cu sărăcia cartelei de pâine… Ştiu doar atât: că ar fi murit oricând pentru noi, ascunsă după firimituri… Avea două clase, învăța singură să citească biblia şi să scrie, ne bătea crunt, să fim printre primii la şcoală, se vindea timpului înflorind lacrimă cu lacrimă, doar să ne crească… la ora cinci ne cârpea hainele şi luceafărul de dimineață, ne ungea încălțămintea cu seu, la lumina nedreaptă a opaițului… Doctorul era descântecul cărbunilor stinşi, când, gol, transpiram înfăşurat în bozii, în grija ei exasperantă… Stătea cu pistolul fricii la tâmplă, murind pentru ea, trăind pentru noi, între o durere şi alta…

Ioan Corin Culcea

mai mult
1 2 3 4 15
Page 2 of 15