close

Promovate

PromovateSport

Simona Halep – Elina Svitolina 6-3, 3-6, 6-4! Românca se califică în a 34-a finală din carieră!

Simona-Halep

Simona Halep – Elina Svitolina Live Stream Online pe Digi Sport – Doha. Venită după două victorii remarcabile reuşite cu echipa de Fed Cup a României, Simona Halep a revenit în circuit la turneul de la Doha, de categorie Premier, cu premii totale în valoare de 916,131 de dolari. Competiţia din Qatar se desfăşoară în perioada 11-16 februarie.

 

UPDATE  

Simona Halep, locul 3 WTA şi principala favorită, s-a calificat vineri în finala turneului WTA de la Doha, dotat cu premii totale de 916.131 dolari, învingând-o pe ucraineanca Elina Svitolina, cu 6-3, 3-6, 6-4, după ce adversara sa a condus cu 4-1 în setul decisiv.

Svitolina (7 WTA) a avut trei mingi de 5-1 în decisiv, dar Halep a reuşit să întoarcă scorul şi să câştige cu 6-4, după cinci game-uri la rând, în două ore şi 4 minute.

Halep a dominat primul set şi s-a impus cu 6-3, în actul secund Svitolina a jucat mai bine şi a profitat de erorile tot mai multe făcute de româncă (6-3), iar în setul al treilea ucraineanca a controlat prima parte, însă Halep nu a cedat şi a avut o revenire de poveste.

Cele două sunt la egalitate acum, 4-4, după ce Svitolina câştigase ultimele trei confruntări, cea mai recentă anul trecut în finala de la Roma, cu 6-0, 6-4.

Halep, care de luni va fi numărul doi mondial, a avut un as, a comis 2 duble greşeli, fără a avea procentaje foarte mari la serviciu. Svitolina a reuşit 2 aşi, a făcut 3 duble greşeli, a avut mai multe mingi direct câştigătoare (30-24) şi mai puţine erori neforţate (35-37). De remarcat că fiecare jucătoare a adunat 97 de puncte.

Simona Halep, campioană în 2014 şi semifinalistă anul trecut, va juca în ultimul act contra învingătoarei dintre germanca Angelique Kerber şi belgianca Elise Mertens. Halep şi-a asigurat un cec de 84.850 dolari şi 305 puncte WTA.

mai mult
PersonalitățiPromovate

PORTRET: Iosif Sava – un aristocrat al muzicii, un jurnalist generos, un interlocutor perfect

Iosif-Sava

Vineri, 15 februarie, se împlinesc 86 de ani de la naşterea lui Iosif Sava, clavecinist şi pianist al mai multor formaţii de muzică de cameră, excepţional muzicolog, inegalabil realizator de emisiuni de radio și televiziune, remarcabil scriitor.

Iosif Sava era cel care îşi imagina o cultură doar cu papion şi frac, cu busturi de bronz ca decoruri, cu respectabilitate, era un om cu o viziune aristocratică asupra culturii, pe care o transforma, în fiecare emisiune şi cu orice prilej, în ceva extrem de viu. Spirit tutelar al seratelor muzicale, a reuşit să impună emisiuni culturale de radio şi televiziune care au educat generaţii de tineri în atmosfera muzicii culte. Iosif Sava, un munte de om, cu o voce  gravă şi o manieră  inconfundabilă a rostirii, este cel care a dat culturii noastre pre şi postrevoluţionare un sens profund, întruchipând, cu pasiune, rafinament şi eleganţă aparte, tot ceea ce a însemnat respectul profund pentru valori.

Iosif Segal, pe numele său la naştere, a văzut lumina zilei la 15 februarie 1933, la Iaşi, fiind descendent al unei familii de muzicieni profesionişti evrei, a căror activitate se întindea de-a lungul a 400 de ani. Tătăl său avusese şapte fraţi, toţi cu rezultate notabile în muzică, bunicul său absolvise Conservatorul din Iaşi, fiind, pentru o vreme, unul dintre colaboratorii lui Gavriil Musicescu, iar străbunicul fusese unul dintre primii absolvenţi ai aceluiaşi Conservator, întemeiat de Alexandru Ioan Cuza.

În anul 1939, la vârsta de doar 6 ani, Iosif Sava cânta la orga bisericii catolice din Iaşi.

Iosif Sava a studiat muzica, viola şi pianul, la şcoală şi la liceu. În anii 1944-1945 a studiat la Conservatorul Municipal din Iaşi, în perioada  1945-1947, a frecventat cursurile Academiei de Muzică „George Enescu“ din Iaşi, iar în anii 1947-1949 a studiat la Institutul de Artă din Iaşi.

În perioada 1949 – 1951, a fost colaborator al ziarului „Opinia” din Iași.

În 1951 se mută la Bucureşti, şi începe activitatea de colaborare ca editor muzical la Radiodifuziunea Română, a lucrat şi la ziarul „Scânteia Tineretului” – la secţia de ştiinţă şi cultură -, unde a avut ocazia să întâlnească mari personalităţi ale timpului, şi în paralel, în perioada 1951 – 1955, a studiat la Facultatea de Filosofie de la Universitatea Bucureşti.

Din anul 1958 începe să scrie cronici muzicale, fapt care marchează începutul drumului său către inima publicului larg. Acela a fost şi anul morţii tatălui său, căruia îi făgăduise că nu va uita niciodată muzica…

Între anii 1962 – 1966, a studiat la Conservatorul „Ciprian Porumbescu“ din Bucureşti, cu Constantin Constantinescu (teorie și solfegiu), Achim Stoia (armonie, contrapunct, forme muzicale) şi George Pascu (istoria muzicii, muzică de cameră).

În anul 1968 se transferă la Radiodifuziune, iar începând cu anul 1972, a realizat aici programul săptămânal „Invitaţiile Eutherpei“, dar, în paralel, a realizat şi emisiunile „Cronica muzicală“ şi „Viaţa muzicală în actualitate“.

Din anul 1972, a fost membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România (UCMR).

În perioada 1974 – 1987, a fost clavecinist şi pianist al mai multor formaţii de muzică de cameră, precum Ars Rediviva, Quodlibet Musicum și Consortium Violae, şi a fost partener de muzică de cameră al multor soliști români de marcă. A realizat turnee artistice în Bulgaria, Germania, Italia, Țările de Jos, Spania, Elveția, Cuba și U.R.S.S.

În anul 1980 şi-a început activitatea la televiziune, pe programul 2 al TVR, unde a realizat săptămânal emisiunea „Serata muzicală TV“, un ciclu de emisiuni extrem de apreciat, un forum de discuție cu cei mai reprezentativi oameni de cultură români, gravitând în jurul muzicii, dar cu trimiteri la politica culturală și la problemele contemporaneității. Emisiunea a fost scoasă din grilă între anii 1985 – 1990 – , şi s-a încheiat în mai 1998.

În perioada 1990-1993, Iosif Sava a fost redactor-șef al Departamentului de Muzică din TVR, iar din 1993 până în 1998, a îndeplinit funcţia de redactor-șef al redacției culturale TVR. În mai 1998, Iosif Sava a fost îndepărtat din Televiziunea Română, prin pensionare intempestivă. „După 30 de ani de radio şi televiziune, în care nu am lipsit o săptămână, s-a renunţat la mine cu atâta uşurinţă. Aceasta este marea mândrie a vieţii mele: glasul meu nu a lipsit nici o săptămână de pe posturi, chiar atunci când, 4 luni am fost în spital – la ora 11 am fost operat şi seara trimiteam banda la Radio. Despărţirea a fost bruscă şi inechitabilă“ – mărturisea gazetarul într-un interviu.

În 1998, emisiunea sa a fost mutată pe postul Pro TV şi, ulterior, pe Acasă TV, sub titulatura “Salonul muzical Acasă – Lista lui Sava”, însă indiferent de titlulatură, seratele sale sunt considerate cele mai valoroase emisiuni culturale pe care l-a cunoscut televiziunea, în România, până astăzi.

A fost recompensat cu o serie întreagă de premii şi distincţii, între care Premiul Academiei Române, șase premii ale UCMR, patru premii ale Asociației Profesioniștilor de Televiziune din România, Premiul Colegiului Criticilor Muzicali – în anul 1980, premiul Revistei Actualitatea muzicală, Premiul I – în 1981 – și Premiul pentru activitatea deosebită de critic muzical – în 1983 – la Festivalul Național „Cântarea României”, Premiul Centrului Internațional Ecumenic pentru Dialog Spiritual „Pamfil Șeicaru”, în 1996.

Iosif Sava a fost un scriitor prolific, scriind peste 50 de cărţi şi peste 6000 de articole şi studii în presa din ţară şi străinătate. Câteva din volumele ce poartă semnătura remarcabilului om de cultură sunt „Ghid de operă: explicarea acţiunii scenice a 140 lucrări a 86 compozitori”, în colaborare cu Gabriela Constantinescu, Daniela Caraman Fotea, Grigore Constantinescu, București, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor, 1971, „Istoria muzicii universale în date”, în colaborare cu Petru Rusu, București, Editura Muzicală, 1983, „Idealurile lui George Enescu. Șase decenii pe estrada Ateneului: amintiri în colocviu” – 2 volume, în colaborare cu Alexandru Rădulescu, București, Editura Muzicală, 1984/1985, „Eminescu și muzica”, în colaborare cu Zoe Dumitrescu Bușulenga, București, Editura Muzicală, 1989, sau „Mică enciclopedie muzicală”, în colaborare cu Luminița Vartolomei, Craiova, Aius, 1997.

A fost căsătorit cu doamna Marghit Sava, pe care o cunoscuse încă din anul 1956, la cantina de la „Casa Scânteii“şi cu care s-a căsătorit în ianuarie 1957.

La 12 iulie 1998, o ocluzie intestinală l-a obligat să se interneze de urgență în Clinica de Chirurgie din cadrul Spitalului Universitar București, a urmat o intervenție chirurgicală de urgenţă, care a reuşit, însă o infecţie nosocomială postoperatorie avea să îi aducă sfârşitul.

A trecut la cele veşnice la 18 august 1998, la Bucureşti, la doar 65 de ani, fiind înmormântat la Cimitirul Filantropia din capitală.

În semn de preţuire, numele lui Iosif Sava a fost atribuit, postum, unei piațete de lângă Universitatea Națională de Muzică București, aflată la intersecția străzilor Dr. Sion, Șipotul Fântânilor, Ion Brezoianu și Poiana Narciselor, unde a fost amplasat un bust al muzicologului.

Din septembrie 1998, Fundația ACCUMM organizează Stagiunea muzicală ”Iosif Sava”, găzduită de Muzeul Municipiului București.

La Radio, una din cabinele în care îşi monta emisiunile îi poartă numele.

În anul 2005, Școala de muzică și arte plastice nr.1 din București a primit numele de „Iosif Sava” în memoria marelui muzicolog român și se află în parteneriat cu fundația ce-i poartă numele şi care şi-a făcut un ţel din sprijinirea tinerilor muzicieni.

(Răzvan Moceanu – RADOR)

mai mult
ActualitatePromovate

Ambasadorul Luca Niculescu a fost ales președinte al Grupului Ambasadorilor Francofoni din Franța

Ambasada Romaniei in Franta

Ambasadorul Luca Niculescu a fost ales președinte al Grupului Ambasadorilor Francofoni din Franța (GAFF), care reunește peste 40 de șefi de misiune din state și guverne membre, asociate și observatoare la Organizația Internațională a Francofoniei (OIF), acreditați la Paris.

Creat în februarie 2014, GAFF are drept obiectiv promovarea limbii franceze, a valorilor și principiilor Francofoniei. De la înființare, Grupul a organizat conferințe, dezbateri, seminarii și vizite la nivelul autorităților locale, bucurându-se de o participare la nivel înalt din partea oficialilor francezi.

Mulțumind pentru încrederea pe care i-au acordat-o ambasadorii statelor francofone de la Paris, Luca Niculescu a subliniat atașamentul României față de spațiul cultural și de valori al Francofoniei, evocând acțiunea țării noastre în promovarea Francofoniei în Europa Centrală și de Est, în strânsă coordonare cu birourile regionale ale OIF și AUF de la București.

mai mult
PromovateSport

SIMONA HALEP LA DOHA. Prima reacție a Simonei după ce a urcat pe locul 2 mondial

Simona-Halep

imona Halep a invins-o cu 6-2, 6-3 pe Lesia Tsurenko, din Ucraina, si s-a calificat in sferturile de la Doha. In faza urmatoare, ea se va duela cu Julia Goerges.

Simona Halep a invins-o in doua seturi pe Lesia Tsurenko, din Ucraina, si s-a calificat in sferturile de finala ale turneului de la Doha. Cu aceasta ocazie, ea a revenit pe locul 2 WTA, dupa ce a profitat si de abandonul Karolinei Pliskova. Halep va juca mai departe impotriva Juliei Goerges.

Simona Halep: „Nu conteaza locul in clasament acum”

Simona Halep spune ca nu e interesata de locul din clasamentul WTA si ca vrea sa castige cat mai multe meciuri si trofee. Ea recunoaste, insa, ca si-ar dori sa redevina numarul 1 mondial.

„A fost un meci greu. Vin de la un meci indoor, nu e usor, dar am simtit bine mingea astazi. Am ramas concentrata si in setul doi, la 1-3, si am fost suficient de puternica pentru a reveni.

Nu conteaza locul pe care sunt, eu joc pentru fiecare meci. Voi lupta pentru a fi din nou prima in lume, dar ma intereseaza sa castig meci cu meci.

E grozav ca ne-am calificat in semifinalele Fed Cup, a fost un sentiment superb sa castig pentru tara mea”, a spus Simona Halep.

mai mult
Agenda culturalăPromovate

Ședința Cenaclului I. L. Caragiale – 11 februarie 2019

Cenaclu12.02-1

Luni, 11 februarie, 2019: o nouă şedință a cenaclului I. L. Caragiale, din Ploieşti.

Şeful cenaclului, Fintiş Ioan Vintilă, ne-a înmânat legitimațiile promise, după care ne-a citit câteva articole interesante din revistele România Literară şi Adevărul de weekend.

A urmat cronica filmului „Ostrov”, prezentată de Mihai Ioachimescu, film realizat în anul 2006, în regia lui Pavel Semionovici Lunghin, actorul Piotr Mamunov având rolul principal… o peliculă despre căința sinceră şi profundă a omului.

 

La rubrica „Cel mai recent poem”, au „intrat în scenă” mai mulți cititori, cu propriile creații.

Lectura propriuzisă de cenaclu a fost făcută de poeta Maria Bem, care ne-a citit „un buchet de poezii”, din volumul cu acelaşi nume, autoarea mărturisindu-ne că nu se consideră a avea veleități pronunțate de poet, lucru aprobat şi întărit şi de majoritatea vorbitorilor. Fintiş descoperă în poezia ei tonalitatea unor pasteluri, dar excesul de sinceritate duce adeseori la prozodie şi facilitate, deşi, pe alocuri se simte fiorul adevărat al poeziei, fior pe care l-au descoperit şi Felicia Alecu şi Luminița Bratu, amândouă regăsindu-se în gingăşia imaginilor din aceste versuri. Gabriela Petri a rămas uimită de faptul că o vârstă totuşi înaintată poate să nască atâta frumusețe. Criticul Marian Zmaranda nu s-a dezmințit şi a atacat frontal, sfătuind-o pe cititoare să folosească în lucrările ei şi „noroiul” şi „bubele”, să lucreze cu toate adevărurile acestei lumi. Temele sunt frumoase, generoase, dar tensiunea se atenuează cu prea multe „floricele”. Singura metaforă, singura idee care i-a rămas în minte este Timpul, cel ce reprezintă o prelungire a clipei, înaintea morții, poezia cu acest nume fiind remarcată de mai mulți ascultători.

 

Marian Zmaranda concluzionează că, pentru el, arta, scrierea trebuie să fie precum un alcool, să te doară capul de ele. Livia Dimulescu a mărturisit cu nonşalanță că nu s-a regăsit deloc în cele citite de autoare, nici măcar la vârsta de 14 ani, căci nimeni nu poate trăi o nesfârșită fericire. Florin Oprea Sălceanu crede că Maria Bem nu prea se ia în serios, notând o singură poezie valabilă: „Timpul”. Maria Udrea intervine şi ea, sfătuind-o pe scriitoare să fie mult mai atentă şi mai riguroasă, în ceea ce priveşte rima şi ritmul, dacă a ales să scrie în stilul clasic, iar Ramona Muller crede că poeta care a citit în această seară ar trebui să se concentreze mai mult pe metafore şi epitete mai grele, care să dea valoare poeziei.

 

Seara de literatură s-a încheiat cu inimitabilul Nicu Drăgulin recitându-ne, omagiindu-l şi pe I. L. Caragiale, cel care s-a născut pe 13 februarie, 1852.

mai mult
IstoriePromovate

Abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza

A.I.Cuza

La 11 februarie 1866, primul domnitor al Principatelor Unite, Alexandru Ioan I Cuza, era silit să abdice. În ultimii ani de domnie, împotriva sa se coalizaseră liberalii și conservatorii, precum și o parte a armatei. Alexandru Ioan I Cuza a plecat în exil la două zile după abdicare și a murit la Heidelberg, în Germania.

 

Alexandru Ioan I Cuza a influențat profund istoria românilor. El s-a născut în anul 1820, la Bârlad, într-o familie boierească din Moldova. A urmat cariera militară și a devenit colonel în armata moldovenească. Alexandru Ioan Cuza s-a alăturat Revoluției de la 1848. Participarea sa la mișcarea revoluționară i-a adus arestarea și apoi primul exil, decis de principele Mihai Sturdza.

A reușit să revină în țară în timpul domniei principelui Grigore Alexandru Ghica, care l-a numit ministru de Război. Apoi, Alexandru Ioan Cuza a devenit pârcălab de Galați. Colonelul Alexandru Ioan Cuza a devenit unul dintre fruntașii Partidei Naționale și a promovat activ Unirea Moldovei cu Valahia. Atunci când adversarii Unirii au falsificat alegerile pentru deputații care urmau să decidă soarta Moldovei, Alexandru Ioan Cuza a demisionat, iar gestul său a avut un larg ecou internațional. Alegerile au fost repetate, iar unioniștii au obținut majoritatea.

Marile Puteri au luat act de dorința de unire a românilor, însă au aprobat doar o unire parțială: cele două principate urmau să aibă doi domni diferiți, două parlamente și două guverne. Ar fi avut în comun o Comisie Centrală, care urma să armonizeze legislația, o Înaltă Curte de Justiție și Casație și o armată comună.

Însă, în 1859, Alexandru Ioan Cuza a devenit candidatul unioniștilor atât în Moldova, cât și în Valahia. A fost ales în 5 și 24 ianuarie 1859 și a impus o uniune personală a celor două principate, transformată într-o unire efectivă în 1862.

În 1859, Alexandru Ioan Cuza a jurat că va domni doar șapte ani, apoi va abdica, pentru a face loc unui principe străin, care să consolideze Unirea și să obțină independența. În cei șapte ani de domnie, Alexandru Ioan Cuza a creat o structură unitară a statului român, a occidentalizat societatea românească și a realizat numeroase reforme, printre care cea a învățământului, cea a armatei, cea fiscală și cea agrară. A seculizarizat averile mănăstirești și a creat numeroase instituții, precum universitățile din Iași și din București.

Însă reforma agrară i-a întors pe conservatori împotriva sa. În 1864, principele Unirii a dat o lovitură de stat prin care a impus un regim autoritar, iar din această cauză și i-a îndepărtat și pe liberali. În 1865, a renunțat la cel mai valoros colaborator al său, Mihail Kogălniceanu. La începutul anului 1866, adversarii domnitorului au reușit să atragă armata de partea lor. Ei au pătruns în palatul domnesc și l-au arestat pe domnitor în camera amantei sale, Maria Obrenovic. Alexandru Ioan Cuza a fost nevoit să abdice și să plece în exil la Paris, Viena și Heidelberg. După plecarea în exil, suporterii săi au obținut alegerea sa ca parlamentar. Însă Alexandru Ioan Cuza a preferat să rămâne departe de țară, pentru a nu tulbura domnia noului principe, Carol I. A murit la Heidelberg în 1873.

Sursa: http://www.rfi.ro/tag/pagina-de-istorie

(Bianca Pădurean)

mai mult
PromovateRepere

Mai putem fi la măsura sfinţilor? Cazul Sfântului Haralambie

Sf.Haralambie

Odinioară, sfinţii erau imbold spre o lucrare mai intensă, spre împlinirea cu mai mult sârg a poruncilor Domnului, reprezentând şi garanţia că plata este uriaşă şi „gătită” tuturor. Astăzi este îngrijorător cum, inclusiv prin multă romanţare şi idealizare, sfinţii sunt folosiţi mai degrabă drept argument că vieţuirea creştină este inaccesibilă sau, mai precis, accesibilă doar unor aleşi.

Sfinţii reprezintă poate argumentul cel mai „tare” al existenţei lui Dumnezeu. Fără ei, ce-ar putea fi creştinismul dacă nu un simplu cod moral, o filosofie stearpă, un moft? „Dacă morţii nu înviază, să bem şi să mâncăm, căci mâine vom muri!” (I Corinteni 15, 32) – le spunea Sfântul Apostol Pavel celor ce puneau la îndoială Viaţa de Apoi, Împărăţia cea veşnică. Tot aşa putem şi noi spune: „Dacă sfinţenia nu ne este accesibilă, atunci să trăim fiecare după cum ne taie capul, căci nimic nu ne foloseşte”.

Odinioară, sfinţii erau imbold spre o lucrare mai intensă, spre împlinirea cu mai mult sârg a poruncilor Domnului, reprezentând şi garanţia că plata este uriaşă şi „gătită” tuturor. Astăzi este îngrijorător cum, inclusiv prin multă romanţare şi idealizare, sfinţii sunt folosiţi mai degrabă drept argument că vieţuirea creştină este inaccesibilă sau, mai precis, accesibilă doar unor aleşi. Exclusiv pentru aceştia. Când într-un sfânt vedem un soi de superman, spiderman, batman, x-men etc., tendinţa este ca, preschimbând sinaxarul în cinema, să ne afundăm comozi în fotoliul resemnării, participând la viaţa Bisericii precum spectatorul la acţiunea derulată pe ecran. Cu emoţie, cu ceva agitaţie, uneori, dar fără o implicare reală, fără o trăire nemijlocită.

Principala noastră scuză pentru a ridica sfinţenia în sferele intangibilităţii este aceea că noi nu mai avem condiţiile/ însuşirile/ experienţa celor ce acum sunt cinstiţi în calendarele bisericeşti. Să vedem dacă este chiar aşa. Nu voi da exemplul unor sfinţi care au avut o viaţă păcătoasă sau au fost chiar prigonitori ai creştinilor înainte de a se converti. Am să aleg, ca reper, pe cineva cu o viaţa exemplară, plasat în cea mai rodnică epocă, cea de început, care l-a făcut pe Tertulian să exclame: „sângele martirilor, sămânţa creştinilor”. Este vorba despre Sfântul Sfinţit Mucenic Haralambie. Un sfânt prea puţin cunoscut, din păcate. Eu însumi l-am cunoscut mai îndeaproape prin intermediul a doi prieteni dragi, Părintele Radu Brânză şi Părintele Mihail Ovidiu Ciobotaru. Ei slujesc la două biserici din Iaşi ce au ca ocrotitor pe acest mare ierarh al Bisericii care a trăit în secolul al II-lea după Hristos. Faptul că am participat adesea la momente prilejuite de prăznuirea hramului m-a impulsionat să caut a-l cunoaşte mai îndeaproape pe Sfântul Haralambie. Aşa mi-am mai câştigat un mijlocitor şi un prieten. Am făcut această scurtă divagaţie pentru a sublinia cât de important este să participăm la prăznuirea unor sfinţi de către diferite alte comunităţi parohiale sau mănăstireşti. Este prilej de împreună rugăciune, de întărire a comuniunii nu doar cu alţi fraţi în Domnul, ci şi cu alţi „casnici ai Săi” – sfinţi ocrotitori de biserici – pe care avem prilejul de a-i cunoaşte „mai pe viu”, nu doar din texte şi acatiste.

Poate fi un model accesibil creştinului de azi Sfântul Sfinţit Mucenic Halarambie? Veţi spune că nu prea are cum. Căci acesta a fost episcop, mare făcător de minuni, de o înţelepciune dumnezeiască, a vieţuit feciorelnic întreaga sa viaţă şi avea, la momentul muceniciei, experienţa a 113 ani. În plus, a trăit în epoca în care creştinismul însemna o opţiune „de viaţă şi de moarte”. Aşadar, sunt cel puţin şase aspecte descurajante, aparent, pentru creştinul de azi. Să le luăm pe rând.

Sfântul Haralambie a avut slujire arhierească, un har pe care puţini îl primesc chiar şi astăzi. Preotul şi ierarhul au, într-adevăr, un har al slujirii sacramentale inaccesibil credinciosului obişnuit. Asta nu ridică însă clerul la rangul unei categorii favorizate, adică un soi de „nomenclatură”. Harul acesta nu înseamnă că cel hirotonit primeşte puteri speciale, precum supereroii de cinema. Prin el „doar” lucrează Dumnezeu „mai deplin” spre mântuirea oamenilor. Faptul că faci parte din cler înseamnă însă că, odată cu harul, şi ispitele cresc pe măsură. „Şi oricui i s-a dat mult, mult i se va cere, şi cui i s-a încredinţat mult, mai mult i se va cere” (Luca 12, 48). Încât nu e nici o discriminare şi nici o persoană (mai) favorizată în Biserică. Toţi au aceeaşi şansă de a primi harul sfinţeniei, în funcţie de lucrarea specifică încredinţată fiecăruia, pe măsura sa.

A fi taumaturg iarăşi nu constituie un „plus” faţă de credincioşii obişnuiţi. Nu-i face infailibili pe cei precum Sfântul Haralambie. S-au văzut cazuri în care oameni prin care făcea Dumnezeu minuni au căzut în păcate grele. A se vedea cazul Sfântului Cuvios Iacob Sihastrul (prăznuit pe 28 ianuarie) care, după ani de sihăstrie, deşi feciorelnic toată viaţa, a căzut în păcate cumplite, violând şi ucigând apoi o tânără din care tocmai izgonise, cu câteva ore înainte, demonii ce o posedau. Şi în cazul acestuia, ca în cazul oricăruia dintre noi, diferenţa o face pocăinţa, starea de smerenie. În plus, cum zice Sfântul Isac Sirul: cel ce ce-şi simte (vede) păcatele este mai mare decât cel ce înviază morţii. Să luăm aminte, deci: „Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în Împărăţia Cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din Ceruri. Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am prorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea”(Matei 7, 21-23).

Acces la înţelepciunea dumnezeiască avem şi noi, cei de azi. Poate chiar mai mult decât Sfântul Haralambie, căci în cele 18 secole scurse de atunci s-au adunat tone de scrieri creştine. Mintea noastră se poate adăpa din izvorul curat al scrierilor sfinte mult mai uşor în epoca resurselor creştine de pe internet. Vom afla, astfel, răspunsuri chiar şi la întrebările pe care nu ni le-am pus încă.

Nici a trăi în feciorie nu este o garanţie că te vei mântui. Să ne aducem aminte de cele cinci fecioare neînţelepte care au rămas în afara Împărăţiei (v. Matei 25, 1-13). O desfrânată precum Maria Egipteanca a ajuns pe culmile sfinţeniei, depăşind cu mult pe feciorelnicul călugăr Zosima, cel ce a întâlnit-o în pustiul Iordanului.

Sfântul Haralambie avea, într-adevăr, experienţa a 113 ani de viaţă şi trăia în epoca în care „preoţii erau de aur, chiar dacă potirele erau de lemn” (nu viceversa, cum se zice că ar cam fi astăzi). Dar şi noi avem o vârstă venerabilă. Avem fiecare nu mai puţin de 2000 de ani. Căci fiecare dintre noi nu porneşte de la zero când se naşte ci, din punct de vedere spiritual, beneficiază de câştigul adus în lume de cele două milenii de creştinism. Chiar dacă astăzi începe a renaşte păgânismul şi lumea cade, pe alocuri, în fapte demne mai degrabă de Sodoma şi de Gomora, totuşi umanitatea are, per ansamblu, o conştiinţă spirituală mai înaltă decât pe vremea Sfântului Haralambie.

În final, să ne mai aducem aminte şi că, în zilele din urmă – şi noi cam în această etapă începem a fi – faptele creştinilor vor fi cu mult sub cele din creştinismul primar, dar cei ce se vor mântui azi şi în viitor vor fi mai slăviţi decât aceia. Lucrarea satanei este atât de intensă şi de vicleană în lume, încât cei ce se vor ţine măcar de starea de normalitate, de firescul lucrurilor, vor fi oarecum asemenea sfinţilor de odinioară. Încât, ce scuze mai avem de ne lamentăm şi ne resemnăm atât de uşor tocmai noi, creştinii?

Sursa: https://doxologia.ro/sfantul-sfintit-mucenic-haralambie

mai mult
ActualitatePromovate

Neologismele…

Andrei-Plesu

Pleshaisme:

Neologismele…

Secretarele nu-şi mai spun decât manager assistant. Cizmarii sunt designeri.

Mă aşteptam să fie vorba de crize de aclimatizare şi de micile noastre snobisme de cetăţeni ai unei ţări mici, dar vioaie. Nici gând. S-a ajuns la un nou limbaj de lemn, neologistic, întrebuinţat pe la posturi de radio şi de televiziune, iar cuvinte româneşti cât se poate de utile sunt înlocuite prosteşte de persoane care stau prost şi cu vocabularul limbii române, şi cu gramatica ei.

Tot soiul de absolvenţi şi absolvente de Spiru Haret, cărora li se adaugă politicieni inepţi şi comentatori care par să-şi fi luat doctoratul la un sprit, înainte de a lua notă de trecere la română în liceu se dau în bărcile neologismelor, cu dezinvoltura prostului fudul.

Potrivit lor, nu mai avem prilejuri, avem doar oportunităţi.
Nu mai suntem hotărâţi să facem ceva, ci determinaţi.
Nu mai realizăm, ci implementăm.
Nu ne mai ducem într-un loc, ci într-o locaţie.
Nu mai luăm în considerare, fiindcă anvizajăm.
Nu mai consimţim, ci achiesăm.
Serviciul de întreţinere a devenit mentenanţă.
Ceva care ţi se pare obligatoriu e un must !!!
Nu mai avem speranţe, deoarece am trecut la expectaţiuni.
Nu ne mai concentrăm, pentru că ne focusăm.
Şi nu mai aşteptăm un răspuns, ci un feed back.
Nu mai avem frizeri si croitorese, avem hair stilisti si creatoare de fashion.

Cu alte cuvinte, deţinem o oportunitate pe care suntem determinaţi să o implementăm într-o locaţie pe care am anvizajat-o, achiesând la o mentenanţă care e un must şi asupra căreia ne focusăm inexpectaţiunea unui feed-back pozitiv.

Altfel, când ies din rol, îi auzi cu câte un neaoş şi superior „Hai să-mi implementez(bag …)”

(Alexandru Petrescu)

mai mult
PersonalitățiPromovate

Conu’ Jorj Stanca s-a dus la aleluia. Te voi pomeni, domnule!

51415466_2348198335192368_1800140803729784832_n

În mai 1993, fiind tânăr reporter la Evenimentul zilei, m-am nimerit la o masă la care se aflau Traian Băsescu, Elena Cârstea, Marcel Pușcaș, fostul meu coleg de la secția „Sport” Daniel Stanciu și maestrul George Stanca. Se întâmpla la Teatrul Cazino-Victoria, în timpul programului de cabaret al localului. După aia am plecat prin alte cârciumi, că așa era fișa postului meu pe atunci.

Am ajuns la celebrul restaurant Odobești unde „performa” una din cele mai faimoase stripteuze din Capitală. Una pe nume Luana, despre care am aflat, mai târziu, că se acupla cu un anume Cornel Dinu. I-am luat Luanei o declarație și Gabriel Boholț i-a făcut o poză. La plecare, gagica mi-a zis: „Bă, să nu spui despre mine că-s stripteuză, că io fac doar topless, nu-mi dau jos chiloții!”. Ajuns la redacție, pe la ora două noaptea, pe când se cocea „Bulina Albastră”- ediția de prânz a EVZ – intru în biroul lui Bogdan Ionescu, pe atunci redactor șef-adjunct. Lângă el era conu’ George Stanca, cu o sticlă de tequila pe masă. Mă scuz de deranj și zic: „Șefu’ se poate ca, în loc de stripteuză, să scriu toplessistă?”. Ăla rămâne cu gura căscată. Îl salvează George Stanca cu o replică memorabilă: „Bă, Mihnea, băi băieți, voi faceți limba română! Sigur că se poate!”. În ziar a apărut, supervizată de George Stanca, următoarea foto-explicație: „În imagine este toplessista Luana, o stripteuză care nu-și dă jos chiloții!”. N-o să-l uit niciodată. Am băut cu el, pe vremuri, cisterne și, când i-am zis că vreau să lucrez pentru el, nu m-a refuzat. Doar mi-a zis: „Mihnea, io n-am bani să-ți dau pentru ce și cum scrii tu!”. Domnu’ George, Dumnezeu să te odihnească în pace!
Sunt sigur că lui George Stanca i-ar fi plăcut de moarte evocarea mea. Că a trăit cum puțini alții au făcut-o.
Autorul fotografiilor este maestrul fotograf Gabriel Boholț

(Mihnea-Petru Pârvu)

mai mult
ExternPromovate

Naționaliștii ucraineni i-au tăiat microfonul reprezentantului românilor, la un Forum al minorităților desfășurat la Kiev, totul fiind transmis în direct la Bruxelles. MAE și Klaus Iohannis, fără reacție

logo3
La Kiev, marți, urma să aibă loc Forumul minorităților naționale din Ucraina, numai că la scurt timp de la începerea evenimentului naționaliștii ucraineni l-au blocat, chiar în timp ce vorbea reprezentantul românilor, Ion Popescu.
Sesiunea era transmisă în direct la Bruxelles, iar parlamentarii europeni au avut ocazia să vadă în direct care este nivelul civilizației și democrației în Ucraina.
Acest atac vine în contextul în care noua Lege a educației din Ucraina interzice practic predarea în limba română, fapt care, din păcate, nu a dus decât la reacții fără substanță din partea autorităților de la București, conform bucpress.eu.
O relatare de la fața locului face jurnalistul Vitalie Zâgrea, redactor șef al Radio Ucraina Internațional, care a postat pe Facebook detaliile incidentului.
„În timp ce Președintele Comunității Românești din Ucraina dr. Ion Popescu își exprima nemulțumirea legată de noua Lege a Educației din Ucraina, care le ”restrânge” drepturile românilor din această țară să-și facă studiile în limba maternă, naționaliștii ucraineni au intrat în sală și au insistat să întrerupă ședința Forumului, smulgând microfonul din fața reprezentantului comunității românești din Ucraina.
Ședința forumului era transmisă în direct la Bruxelles, unde parlamentarii europeni urmăreau cu atenție discuțiile reprezentanților minorităților naționale din Ucraina. Și în sala de ședințe erau prezenți parlamentari ucraineni și deputați europeni, care au rămas șocați de haosul creat și de situația instabilă din Ucraina.
Într-adevăr minoritățile naționale din această țară se află în mare pericol. Se vede din imaginile surprinse că populația majoritară e gata să-i sugrume pe cetățenii de altă etnie din Ucraina. Reprezentanții din țările prezente din jurul Ucrainei la acest Forum s-au convins până la urmă că anume această Lege a Educației a creat haosul în țară dezbinând acest popor și vărsând ură pe minoritățile naționale din această țară… ” , a scris Vitalie Zâgrea.
Până acum, în acest caz atât Ministerul român al Afacerilor Externe, cât și președinția României, care are în ogradă politica externă, nu au avut vreo reacție la umilința la care au fost supuși românii la Kiev.
(https://www.activenews.ro/stiri-diaspora/Nationalistii-ucraineni-i-au-taiat-microfonul-reprezentantului-romanilor-la-un-Forum-al-minoritatilor-desfasurat-la-Kiev-totul-fiind-transmis-in-direct-la-Bruxelles.-MAE-si-Klaus-Iohannis-fara-reactie-147662)
mai mult
CronicăPromovate

Comunicat de presă

poza cenacl
Pe data de 28 ianuarie 2019 a avut loc în cadrul cenaclului literar „I.L. Caragiale”, debutul literar al autoarei Grațiela  Avram, cu volumul de poezii „Poemele Nilului“, volum dedicat în întregime panteonului egiptean și având ca teme majore: iubirea, moartea, viața veșnică și renașterea.
Debutul literar a fost întâmpinat cu căldură de către membrii cenaclului, fiecare aducându-și contribuția lui în comentariile pe baza poemelor.
Un volum atipic ce are în centru netheru egiptean.
S-a discutat apoi despre inițiativa asociației de a începe o serie de conferințe pe tema sufletului uman văzut din perspectivă creștină.
Această inițiativă a fost propusă de domnul Florin Manole, ca un mijloc eficient de a aduce tinerilor liceeni o informație autentică spirituală și creștină, informație care desigur îi poate ajuta în formarea lor ca adolescenți și viitori adulți.
Cenaclul s-a încheiat cu o remarcabilă recitare a domnului Manea Drăgulin din Marin Sorescu: „Eminescu nu a existat”, în contextul lunii ianuarie, luna care celebrează poetul nepereche precum și ziua culturii române.
mai mult
PersonalitățiPromovate

Doi prieteni: Sfântul Iosif cel Milostiv și Barbu Lăutaru

jerom-g-nicoara-1015361-574054559338693-478826419-o

Amândoi sunt la fel de cunoscuți. Sau unul mai cunoscut ca celălalt. Dar ce prietenie să fie într-un sfânt al Bisericii și un lăutar din Moldova secolului al XIX?

Nu ne vine să credem dar între Iosif Naniescu, Mitropolit al Moldovei (15/27 iulie 1818 –  26 ianuarie 1902) și Vasile Barbu, cunoscut mai ales ca Barbu Lăutaru, a existat o sfântă prietenie. Ce aveau în comun? Vom afla din rândurile ce urmează…

Care este drumul de la un „personaj” la o „personalitate”? Un posibil răspuns se leagă de copilăria noastră şi de povestirile bunicilor. În acele relatări, avem de-a face cu personaje, pentru că nu există certitudinea că ele ar fi existat în realitate. Însă, atunci când apar izvoare istorice, descoperiri ale ştiinţei şi mărturii ale contemporanilor, personajul devine personalitate. Aşa s-a întâmplat, de exemplu, cu vestitul Barbu Lăutaru.

Cel care l-a făcut personaj a fost scriitorul Vasile Alecsandri. Acesta a scris o poezie despre un om de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Poezia a fost, ulterior, pusă pe muzică, preluată şi reorchestrată în diferite variante – din Moldova, până în Ţara Românească. Datorită acestui cântec, Barbu Lăutaru a devenit un personaj foarte cunoscut, ajungând până la noi, cei de astăzi: „Eu sunt Barbu Lăutarul,/ Starostele şi cobzarul,/ Ce-am cântat pe la domnii/ Şi la mândre cununii.// Of, of, of mi-aduc aminte/ Of, of, of că mai-nainte,/ Niciun chef nu se făcea/ Fără astă cobz-a mea.// Dar acu amar mi-e mie/ De când lumea-i pe nemţie/ Nu mai am în lume glas/ Şi pe uliţi am rămas./ Nu mai am în lume glas/ Şi pe uliţi am rămas.// Dar să ştiţi c-am fost odată/ Vocea lumii desfătată/ Şi-nchinaţi câte un pahar/ Pentru-un Barbu lăutar.”.

Dacă nu ar fi existat câteva dovezi incontestabile ale trecerii lui prin lume, am putea afirma că Barbu Lăutaru este o poveste. O legendă fabricată de ţiganii lăutari, spre legitimarea meseriei şi a breslei lor, născute în robie.

Cântăreţ bisericesc şi apoi lăutar

  Dar, Barbu Lăutaru a fost o personalitate. S-a născut ca rob, sclav ţigan, pe moşia boierului Drăgulici din mahalaua Frecăului Iaşilor, în anul 1780. Era fiul Glafirei Stan şi al violonistului Ioan „Scripcariul” Stan. Dintr-o familie greu încercată, cu mulţi fraţi, tânărul Vasile a căutat o viaţă mai bună. Şi, a găsit-o în Biserică. Acolo a învăţat să cânte şi altceva decât cântece de lume.

Până astăzi, noi îl ştim doar ca fiind lăutar. Dar, el s-a pregătit în una din numeroasele şcoli de muzică bisericească din capitala Moldovei. După absolvire, acesta a fost numit cântăreţ bisericesc la biserica Sfântul Ioan Gură de Aur sau Zlataust, aşa cum era cunoscută în epocă. Cu toate acestea, Vasile Stan rămânea rob al moşierului Drăgulici. Singura posibilitate de eliberare a lui era răscumpărarea bănească. Şi, cum îndeletnicirea sa nu îi putea oferi acest lucru, a căutat mijloacele financiare în „meşteşugul” pe care l-a învăţat de la tatăl său – lăutăria.

În anul 1804 a devenit staroste al primei bresle lăutăreşti din Principatul Moldovei şi conducător al tuturor lăutarilor robi din acest stat. Din acel moment, a colindat cu taraful său toată ţara astfel încât, în anul 1808, a strâns din cântat suma de bani prin care şi-a dezrobit întreaga familie. Era ţigan liber şi celebru, nicio nuntă sau petrecere boierească cu ştaif neputându-se organiza fără să fie chemat şi Barbu Lăutaru. Devenise un fel de vedetă a epocii sale. La Iaşi, dar şi la Bucureşti avea trecere la curtea domnească, mai ales pentru faptul că domnii fanarioţi erau atraşi de sunetele sale orientale. În Moldova, domnitorul Grigorie Ghica i-a dat ca ucenic chiar pe un membru al familiei sale.

Apoi, în anul 1814, boierii Dumitru Plaghino şi Costache Pantazoglu, trimişi de Scărlat Calimah-Vodă la Chişinău, au fost însoţiţi de taraful lui Barbu Stan. Acolo, acesta a fost auzit de înalta societate rusească.

Franz Liszt şi Barbu Lăutaru

Deşi nu ne-am putea imagina ce pot avea în comun un mare compozitor clasic de filieră germană – Franz Liszt şi un lăutar din Ţările Române – Barbu Lăutaru, între cei doi a existat o mare prietenie şi admiraţie. S-au întâlnit la Iaşi, în casele boierului Alecu Balş, într-un fel de prim teatru din capitala Moldovei. Călătorind spre Rusia, celebrul compozitor a poposit la Iaşi, unde boierii Balş şi Beldiman au dat în cinstea lui o recepţie, la care au fost invitate toate personalităţile ieşene. Firesc, nu putea lipsi Barbu Lăutaru şi micul său taraf.

Compozitorul occidental a dorit să încânte publicul din Moldova cu una dintre vestitele sale alcătuiri, iar evenimentul a rămas notat în una din cronicile vremii: „Liszt se puse la clavir în mijlocul unei tăceri ce se făcu deodată. Începu cu un preludiu, apoi sub îmboldirea inspiraţiei lui extraordinare şi a încordării nervilor săi, improviză un marş unguresc al cărui cântec lung şi melodios domina mereu în mijlocul arpegiilor, trilurilor şi greutăţilor înspăimântătoare cu care împodobea cântecul său. Era în adevăr prea frumos. Liszt se sculă în mijlocul aplauzelor frenetice ale adunării.

Barbu Lăutaru se duse drept la dânsul, zicându-i în franţuzeşte: E aşa de frumoasă, stăpâne, că, dacă-mi dai voie, am să încerc să ţi-o cânt şi eu. Liszt zâmbi cu un aer de neîncredere, făcând semn cu capul că primeşte.

Lăutarul se întoarse către taraful său şi după ce puse scripca la gât, începu a cânta marşul unguresc. Nimic nu fu uitat, nici trilurile, nici arpegiile, nici variaţiunile cu notele repetate, nici acele adorabile treceri din semiton în semiton care-i sunt atât de obişnuite. Barbu Lăutaru cânta cu amănunţime pe scripca sa toată improvizaţiunea pianistului ce asculta înspăimântat opera, care cu un moment mai înainte o cântase pe clavir pentru întâia dată şi pe care poate o şi uitase. Taraful său îl urma cu preciziune, observând nuanţele şi uitându-se drept la Barbu, care mergea cu cântecul înainte, străpungând inima lui Liszt.

Când se sfârşi cântecul, Liszt se sculă deodată şi mergând drept la bătrânul Barbu, îl sărută călduros, apoi luând, după vechiul obicei, paharul cu şampanie, i-l întinse, zicându-i: Bea, Barbule lăutar, stăpânul meu, bea, căci Dumnezeu te-a făcut artist, şi tu eşti mai mare decât mine!

Aceasta a fost o întâlnire a Orientului cu Occidentul. Faptul că Liszt a fost copleşit de urechea muzicală a lăutarului nu este un fapt întâmplător. Căci Barbu Lăutaru nu era un neinstruit. Aşa cum am aflat deja, avea în spate cursuri de muzică orientală şi o activitate de cântăreţ bisericesc, ceea ce îi dădea calitatea de a reproduce întocmai melosul auzit.

Mitropolitul Iosif Naniescu şi ultimii ani ai lui Barbu Lăutaru

Barbu Lăutaru a devenit mai cunoscut la Bucureşti, decât la Iaşi. Tot aici s-a împrietenit cu stareţul mănăstirii Sărindar de Bucureşti, Iosif Naniescu. Într-una dintre scrisorile sfântului mitropolit, ni se dezvăluie o relaţie foarte caldă. Iosif Naniescu îi scrie lui Barbu următoarele: „Îţi aduci aminte, cum în Duminica luminată, în prag de seară îmi cântai Nu mă pedepsi stăpâne? Nu am uitat acele frumoase vremi.

Anii au trecut, stareţul Iosif a fost numit mitropolit la Iaşi. În ultimii ani, bătrân şi bolnav, acesta se afla în mare mizerie. Vestea stării sale a ajuns la vechiul său prieten. De aceea, mitropolitul Iosif a trimis pe arhidiaconul său, părintele Varlaam, care l-a adus pe Barbu Lăutaru şi l-a aşezat, mai întâi, în casele de la biserica Sfântul Lazăr. Aici i s-au asigurat toate cele necesare. Însă, o altă biserică îl chema. O biserică ce i-a mângâiat, cândva, tinereţea. De la biserica Sfântului Ioan Gură de Aur – Zlataust a plecat, tot aici s-a întors. Şi aici a rămas pentru vecie, până la marea întâlnire cu Hristos Dumnezeu.

Barbu Lăutaru nu este o poveste, ci o mare personalitate. A fost unul dintre cei mai importanţi cântăreţi populari români. Prin creaţia şi felul lui de interpretare, a contribuit la formarea şi îmbogăţirea muzicii populare de tip lăutăresc, născută din întâlnirea dintre Orient şi Occident. A îmbinat elementele de muzică populară românească cu elemente ale stranei, ale muzicii orientale, ale muzicii occidentale şi ale romanţei ruseşti. A vrăjit inimile tuturor acelora care l-au ascultat, vreme de o jumătate de veac. Şi ne vrăjeşte, încă, până astăzi.

(https://jurnaldemigrant.wordpress.com/2019/01/25/doi-prieteni-sfantul-iosif-cel-milostiv-si-barbu-lautaru/)

mai mult
Agenda culturalăPromovate

Tabăra Naţională de Sculptură Monumentală „România 100” s-a încheiat. Iubitorii de artă sunt așteptați la vernisajul din Parcul Municipal Vest

8

Un proiect cultural major pentru Municipiul Ploiești, desfășurat pe parcursul lunii octombrie, un proiect de artă dedicat Centenarului Marii Uniri, care  s-a desfășurat sub un motto sugestiv: „Nu există patriotism fară patrimoniu”, Tabăra Națională de Sculptură Monumentală România 100 – Ploiești, din Parcul Municipal Vest – Ploiești, o materializare a ideii Asociației Culturale 24 PH Arte, a devenit realitate.

Acestă inițiativă și-a atins triplul scop propus: să celebreze prin ARTĂ cei 100 de ani de Românie modernă, să înnobileze estetic un loc nou de relaxare pentru ploieșteni, respectiv Parcul Municipal Vest, și să alăture orașul lui Caragiale și al lui Nichita marilor orașe europene care promovează ARTA prin unii dintre cei mai mari ARTIȘTI români: Daniel Dan, Maxim Dumitraș, Alfred Dumitriu, Bogdan Hojbotă, Petre Virgiliu Mogoșanu, Eugen Petri, Ion Zderciuc, care au dat naștere unor șapte opere de artă pentru Ploiești, din blocuri de marmură de Rușchita, toate având ca temă Centenarul.

Îmbinând trendurile specifice artei contemporane, fiecare dintre artişti a realizat câte o sculptură monumentală, conform proiectului selectat, finanţarea fiind asigurată de către Primăria Ploieşti, prin Casa de Cultură „I.L. Caragiale” a Municipiului Ploieşti, materialul folosit la realizarea sculpturilor fiind marmura românească de Rușchița. Operele de artă au fost amplasate în Parcul Municipal Vest, pentru a putea fi admirate de toţi vizitatorii.

Aflată la prima ediţie, inițiatorii și organizatorii doresc ca această tabără să fie organizată anual, intenţia fiind ca Parcul Municipal Vest să devină, în viitor, un Muzeu de sculptură monumentală contemporană în aer liber. O ofrandă sculpturală ce ar putea înnobila numeroase spații publice, deschise sau de interior, dacă ar exista înțelegerea și bunavointa comunităților cărora le sunt destinate creațiile artiștilor.
Astfel de lucrări, mai cu seamă cele de dimensiuni monumentale, și-ar pierde rațiunea de a fi sub vălul nepăsării și ignoranței comunitare, dacă nu ar porni singure în căutarea unui loc de supraviețuire.

Daniel Dan

S-a născut în Beiuş (7.10.1986) şi a copilărit la bunici, în Roşia. După ce a absolvit Liceul „Ioan Ciordaş” din Beiuş a intrat la Facultatea de Arte şi Design din Timişoara, clasa prof. univ. dr. Dumitru Şerban. A rămas în Timişoara nouă ani pentru a-şi definitiva studiile de licenţă, master şi doctorat. În ultimul an de doctorat s-a mutat la Beiuş pentru a se putea pregăti mai bine pentru tema de doctorat: sculptura în marmură.
În 2009 a iniţiat o tabără de pictură şi de sculptură în Beiuş, iar un an mai târziu, în 2010, a avut loc, în parcul de pe Valea Nimăieştilor din centrul Beiuşului, o tabără de sculptură monumentală în piatră, la eveniment participând mai multi studenţi de la Facultăţile de Artă din Timişoara şi Cluj-Napoca. În 2010, a participat la un simpozion de sculptură în Roşia, patru sculpturi rămânând în comună. Un alt simpozion a avut loc în 2015, în Arad, iar în 2016, un simpozion la Muzeul Astra din Sibiu. Tot în 2016 a realizat monumentul închinat memoriei biologului Anna Marossy. Cel mai important simpozion din ţară şi mai profesionist la care a participat a fost simpozionul internaţional de la Caransebeş, în 2017. Prima sa expoziţie personală, „micro-MACRO Cosmos”, a avut vernisajul la Timişoara, la Casa Artelor, temă continuată cu o altă expoziţie personală, de această dată la Beiuş. Tot în 2017 şi-a terminat doctoratul.

Maxim Dumitraș

Născut  la 27 Septembrie 1958, Sîngeorz – Băi – România 
Studii: Universitatea de Artă şi Design – Cluj-Napoca
Membru al Uniunii Artiştilor Plastici – România

Pentru operele sale foloseşte piatra şi lemnul, iar de-a lungul timpului a avut expoziţii în întreaga lume: Franţa, Egipt, Germania, Olanda, Blegia, Ungaria, Elveţia, Letonia.  Între 1982 şi 2018 a participat la peste 100 de expoziţii de grup în ţară şi străinătate. Sculptorul bistriţean Maxim Dumitraş a pus pe picioare un proiect inedit: satul artistic. Alături de casa părintească, acesta a mai ridicat alte cinci case tradiţionale, unde anual organizează tabere de creaţie pentru artişti.

Premii:

2004 – Premiul special pentru sculptură „Mihail Grecu”- Saloanele Moldovei – Bacău, Chişinău
2004 – Medalia “Meritul Cultural”
2003 – Medalia omagială “Ion Irimescu – 100”, acordată de Ministerul Culturii şi Cultelor
2000 – Premiul “Pământul şi Arta” al Muzeului Agriculturii din România
1998 – Premiul Fundaţiei Artexpo – Bucureşti, 1994 – Marele Premiu pentru Film, acţiunea plastică “Zidirea”, “Turnul Babel” – Beclean

Alfred Dumitriu

Este câmpinean prin adopţie, venit din Dâmboviţa (Născut la 4 noiembrie 1955, la Râul Alb, Dâmbovița. Studii – Academia de Belle Arte din București). Sculptor consacrat, are un palmares bogat, numeroase expoziţii personale naţionale şi internaţionale (Italia, Franţa, Germania, Elveţia). Lucrările sale se regăsesc expuse în multe dintre oraşele ţării şi la colecţionari aflaţi pe cele cinci continente. Deţine o galerie proprie în locuinţa sa, realizată cu mare dragoste şi efort material, despre care puţină lume ştie. Sculpturile lui Alfred Dumitriu sunt ca nişte desene pictate în aer, sunt mesaje ce conduc către un alt fel de a înţelege şi percepe ceea ce ne înconjoară. Fiecare lucrare de artă care iese din mâinile sale completează fericit spaţiul şi îl înnobilează, fiind un rezultat al trăirilor sale interioare. Conectat permanent cu timpul şi spaţiul, artistul reuşeşte să transforme fiecare secundă într-o substanţă valoroasă indispensabilă pentru naşterea ideilor care stau la baza operelor care l-au consacrat de-a lungul timpului.

Bogdan Hojbotă

S-a născut la data de 27.11. 1954. În 1978, a absolvit  Institutului de Arte Plastice „N. Grigorescu”. În prezent, este Conferențiar universitar dr. la Universitatea Națională de Artă București. Organizator al Saloanelor „ARTA METALULUI”. Bogdan Hojbotă deține un palmares expozițional impresionant. Este recunoscut pe plan național și internațional ca fiind unul dintre cei mai talentați sculptori ai generației ’80, prezențele sale la expozițiile internaționale de la Montreal, Moscova, Erfurt, Volos, Lyon sau Nisa, facând obiectul mai multor cronici laudative, poate, a celor mai exigenți critici de specialitate. Perfect “implantate” în spaţiu, sculpturile lui Bogdan Hojbotă evadează în zona spiritualului, printr-o construcţie contrapunctică a volumelor, când statică, când exuberant dinamică, generatoare a unei compoziţii de o muzicalitate aparte. Sobrietatea formelor provoacă, paradoxal, o percepere complexă, în care latura afectivă este dublată fără ostentaţie de cea intelectuală.
1998 – Inițiator și organizator al bienalei ARTELOR FOCULUI
1990 – Membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România.

A participat cu numeroase expoziții personale în țară și în străinătate.

Premii:
2008 – Diploma de Excelență Acordată de Muzeul de Artă Craiova.
2008 – Nominalizare la Premiul „Ion Andreescu”, Buzău, România.
2001 – Premiul Uniunii Artiștilor Plastici din România, pentru „Artele Focului”.
2000 – Premiul „Ion Andreescu”, Buzău, România.

Petre Virgiliu Mogoșanu

Născut pe 5 martie 1976, Craiova. Sculptor, membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România, filiala Craiova.

2013 – Master în sculptură, Academia de Arte Plastice din Carrara, Italia
2010 – Academia de Arte Plastice din Carrara, specializarea sculptură, Italia
2007 – Școala de Arte Ergastiri Calon Tecnon Eorgon Technis, Atena, Grecia
2004 – Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară, specializarea inginerie economică, București

A urmat, mai întâi, cursurile Universității de Științe Agricole și Medicină Veterinară din București (specializarea inginerie economică), apoi s-a școlit peste hotare în domeniul artei, devenind și membru UAPR. A studiat la Școala de Arte Ergastiri Calon Tecnon Eorgon Technis, Atena, Grecia (2007) și la Academia de Arte Plastice din Carrara, Italia, specializarea sculptură (2010), tot aici încheind, trei ani mai târziu, un master în sculptură. A participat la numeroase expoziții de grup, în România, Italia, Grecia, Coreea de Sud și Norvegia, și la mai multe simpozioane internaționale de sculptură, iar primele expoziții personale le-a deschis în anul 2015, una la București, cealaltă la Muzeul de Artă Craiova. Trecutul său în materie de sculptură este unul impresionant, fiind unul dintre puţinii sculptori din lume care se pot lăuda cu participarea la restaurarea domului din Milano. Artistul s-a întors definitiv în ţară după şapte ani petrecuţi în Italia şi după ce a trecut pentru studii şi predat şi prin Grecia. Virgiliu Petre Mogoşanu s-a alimentat, pentru mai multă vreme, din aceeaşi carieră de marmură din care îşi selecta materia primă şi celebrul sculptor Michelangelo Buonarroti, în urmă cu cinci secole. Printre sarcinile primite a fost şi aceea de a reface părţile distruse de trecerea timpului ale Domului din Milano, una dintre cele mai importante atracţii turistice ale Italiei. A predat arta sculpturii în Grecia. După ce s-a întors în țară, a continuat să sculpteze în marmură, bronz, ciment şi ceară. Cele mai multe lucrări ale sale au fost în marmură.

Eugen Petri

Un sibian (ploieștean, totodată), cetăţean de onoare al Caransebeşului, Eugen Petri este o prezenţă constantă de vârf a simpozioanelor şi taberelor internaţionale de sculptură din întreaga lume (din Coreea de sud şi până în America). Câștigător al Marelui Premiu „Constantin Brâncuși” pentru sculptură acordat de NiramArt Madrid, Spania, Eugen Petri este în primul rând un artist rafinat, care exploatează cu inteligenţă creativă poten-ţialităţile expresive ale marmurei, lemnului şi metalului în egală măsură. Artist desăvârşit, dascăl îndrăgit de generaţii de elevi ai Liceului de artă „Carmen Sylva” din Ploieşti, Eugen Petri este, ca mai toţi sibienii nativi un împătimit al jazz-ului (căruia i-a dedicat multe din opere sale), un mare iubitor de istorie şi de călătorii. Plecat mai tot timpul pe cele mai îndepărtate meleaguri, pentru a impresiona şi fascina cu sculpturile sale iubitorii de artă de pretutindeni, Eugen Petri are foarte puțin timp pentru „acasa” sa sibiană unde ajunge doar de sărbători, sau când Sibiul se află în drumul său spre tabere, simpozioane şi expoziţii naționale și/sau internaționale. Sculptura lui Petri este caracterizată printr-un dialog perpetuu între suprafeţe plane, rigide, şi suprafeţe gondolate, cu moliciuni textile şi tendinţe volatile. Construcţiile solide, euritmice, de filiaţie arhitectonică, alternează cu flamboaianţe ce corespund fluturărilor visului său îndrăzneţ. Este preocupat de evanescenţă, de velocitate, iar încercarea de a le surprinde în blocurile marmurei de Carrara s-a bucurat de un succes deplin. Aceasta a fost încununarea experienţei de a lucra în materialul aparent dur, însă în realitate foarte uşor de cioplit atunci când blocul este proaspăt tăiat din carieră. Eugen Petri este unul dintre cei mai inventivi artişti contemporani. Lucrările sale, de o pronunţată monumentalitate, indiferent de dimensiuni, realizate în materiale convenţionale, între care piatra pare să dobândească întâietate, trimit în egală măsură spre un comentariu cinic şi ironic asupra condiţiei umane actuale, dar sugerează, în acelaşi timp, că omul are şansa de a accede într-o dimensiune superioară. Sculptor de autentică vocaţie, Eugen Petri este, în primul rând, un artist rafinat, care exploatează cu inteligenţă potenţialităţile expresive ale marmurei, lemnului şi metalului în egală măsură.

Ion Zderciuc

Ion Zderciuc este un artist plastic moldovean. S-a născut la 24 aprilie 1957, în satul Bereşti, Ungheni. A studiat la Colegiul Republican de Arte Plastice „I. Repin” (1972-1976) din Chişinău, apoi la Academia de Arte, Sankt-Petersburg (1981-1987). Sculptorul este bine cunoscut graţie participărilor la diverse expoziţii tematice sau de grup cu o varietate impunătoare de lucrări realizate in cele mai diverse tehnici, genuri, stiluri, materiale, dimensiuni şi forme. Ion Zderciuc abordează formele sculpturale mici, dar şi sculptura monumentală, predestinată unor spaţii vaste. Genul căruia îi rămâne fidel este sculptura, lucrată în lut şi ipsos, samotă şi teracotă, bronz şi gresie, marmoră şi lemn. A început să se expună încă din 1976 în cadrul expoziţiilor personale, dar şi de grup, acasă, dar şi în străinătate, iar din 2004 este participant activ la Taberele de Sculptură din Moldova şi de peste hotare. Primele expoziţii i-au adus şi primele succese: „10 ani de creaţie”(Galeria de Arte „Constantin Brâncuşi”, Chişinău), „Vreme trece, vreme vine” (Ungheni), „Din negura de vremi” (Ambasada României în R.Moldova), „V.Alecsandri în plastica mică”(Biblioteca Naţională) ş.a. Este laureatul Premiului Uniunii Artiştilor Plastici pentru sculptură şi Marele Premiu Eminescu în Artă, al Premiului de excelenţă al Ministerului Culturii din Moldova, conferindu-i-se şi titlul de Cavaler al Ordinului Naţional al României Pentru Merit, în grad de Comandor. În creația sa Ion Zderciuc îmbină clasicul cu modernul, ceea ce îl apropie de linia lui C. Brâncuşi. Reușește să „îmblînzească” marmura, piatra, dar mai ales bronzul, prefăcîndu-le în cele mai inspirate opere de artă.

Sculptura reprezintă una dintre cele mai vechi arte și a marcat, de-a lungul timpului, evolutia umanității, evoluând împreună cu aceasta. Sculptorii sunt artiști ai sufletului. Mulțumim și noi din suflet artiștilor Daniel Dan, Maxim Dumitraș, Alfred Dumitriu, Bogdan Hojbotă, Petre Virgiliu Mogoșanu, Eugen Petri, Ion Zderciuc, cei care, iată, au adus un important aport la patrimoniul municipiului Ploiești, stârnit admiraţia noastră. Felicitări artiștilor, inițiatorilor și organizatorilor!

„Arta nu este o evadare din realitate, ci o intrare în realitatea cea mai adevărată – poate în singura realitate valabilă“. (Constantin Brâncuși)

Virgil Rădulescu

mai mult
Agenda culturalăPromovate

Tabăra de sculptură din Parcul Municipal Ploiești Vest, un proiect măreț pus în practică

43528140_587460535005981_6191839954465718272_n

Mi-ar plăcea ca orașul Ploiești să nu fie considerat numai orașul „Aurului Negru”.  Nici măcar orașul lui „ce bei?”, cum era pe vremurile când și oamenii de cultură aveau locurile de întâlnire bine stabilite de a bea o bere cu gândul la creația de a doua zi. Avem o Universitate, dar nu putem emite pretenții de oraș universitar, din păcate, precum Iași sau Cluj. Nu mă interesează că diferă facultățile din Universitățile respective, mă deranjează, ca ploieștean, faptul că rămânem un oraș „industrial”.

Avem muzee superbe, unele unice, cum ar fi Muzeul Ceasului sau Muzeul Petrolului, dar nu știm să le punem în valoare. Tot respectul pentru administrația actuală a Filarmonicii „Paul Constantinescu” Ploiești și respectiv a Teatrului „Toma Caragiu” Ploiești, care duc o luptă inegală cu vremurile de a aduce cultura la rangul meritat într-un oraș reședință de județ.

Iată că, la inițiativa Asociației Culturală 24 PH Arte, susținută de Primăria Municipiului Ploiești și Consiliul Local al Municipiului Ploiești, proiectul cultural  „Tabăra Naţională de Sculptură Monumentală România 100 – Ploieşti” în Parcul Municipal Ploiești Vest a devenit realitate.  Un „parc” searbăt și plictisitor poate fi înnobilat estetic, în așa fel încât Municipiul Ploiești poate să se alăture orașelor europene și din întreaga lume care promovează cultura prin artă.

Din ultima conferință de presă, prezidată de Alice Neculea, comisar de tabără, Gelu Manolache, director Casa de Cultură Ploiești, Sorin Văduva, consilier local al Municipiului Ploiești și Florin Manole, vicepreședintele Asociației Culturale 24PH Arte a reieșit faptul că trebuie să fim conștienți că îmbogățirea estetică urbană, prin proiecte individuale, presupune costuri extrem de mari. Totuși, Tabăra de sculptură din Parcul Municipal Ploiești Vest în care șapte dintre cei mai buni artiști români realizează șapte lucrări, într-un timp scurt, cu un buget semnificativ redus, conduce la o scădere importantă a costurilor unei astfel de acțiuni culturale de amploare, foarte importantă pentru dezvoltarea estetică urbană. Ideea este extrem de folositoare în perspectiva promovării Municipiului Ploiești în spațiul elitelor culturale europene. 

Pe parcursul lunii octombrie, sub dalta a șapte artişti români, respectiv Daniel Dan, Maxim Dumitraș, Alfred Dumitriu, Bogdan Hojbotă, Petre Virgiliu Mogoșanu, Eugen Petri, Ion Zderciuc, marmura românească de Rușchiţa deja a prins contur în tot atâtea opere de artă, cu tema Centenarului Marii Uniri de la 1918.

Acest eveniment, în premieră pentru Municipiul Ploiești, constă într-o reîntoarcere spectaculoasă la momentul Marii Uniri, unde profunzimea și misterul construcției sunt încapsulate în forme sculpturale. Probabil, toate argumentele de mai sus nu înseamnă nimic. Cert este că un proiect cosiderat utopic a devenit real. Artiştii prezenţi au o activitate artistică impresionantă, având în palmares numeroase expoziţii personale şi de grup, premii şi burse, participări la simpozioane de sculptură în ţară şi străinătate.

Virgil Rădulescu 

mai mult
Grupul de la PloieștiPromovate

Cenaclul de luni…

7

Cenaclul de luni… dar nu al lui Nicolae Manolescu, în care s-a născut poezia chiuvetei, ci „I.L.CARAGIALE”, din Ploieşti.
Astăzi, de la orele 17, am savurat poemele lui Fintiş Ioan Vintilă Fintiş, din manuscrisul scris prin anul 1979, găsit de el întâmplător, prin dulapurile soacrei.
Şedința de cenaclu a început, ca de obicei, cu prezentarea presei literare, a ziarelor recente: România Literară, Convorbiri Literare, Cronica, Viața Românească, de către preşedintele Fintiş, apoi, mai proaspăta sosită în oraşul Ploieşti şi în acest grup, Ramona Muller, a citit unul din poemele proprii.
A urmat cronica filmului „Cowboyul de la miezul nopții”, pe care Mihai Ioachimescu ne-a sfătuit să îl vizionăm negreşit.
„Marele rege clown”, salvat de la pieire şi oblăduit de mama-soacră, depus în 1979 la editura Cartea Românească, fără şansa de a putea fi publicat în condițiile regimului comunist de atunci, deoarece cuprinde nenumărate insinuări îmbrăcate, ce-i drept, în metafore frumoase, inedite, a fost pus în lumina „reflectoarelor” şi a fost apoi trecut prin furcile caudine ale criticului Marian Zmaranda, care, în această seară parcă a venit „bătut” de acasă, având gustul polemicilor prelungite… Acerbul critic literar a văzut în creația lui Fintiş mecanisme poetice scăpate de sub control, rupturi de continuitate şi o structură nedefinită. Apoi a continuat să se contrazică, în ideile ermetismului poetului Ion Barbu şi ermetismului în general, cu profesorul Traian Lazăr, dar, ceea ce a fost important, a fost faptul că întreaga scenă ne-a făcut să ciulim urechile şi să ascultăm cu interes cele vorbite cu patos. Mereu este de reținut şi de învățat din asemenea contre.
Şedința s-a încheiat cu nelipsita recitare a lui Nicu Drăgulin, din poeziile lui Marin Sorescu şi Nichita Stănescu.
O seară de luni reuşită, o şedință de cenaclu literar reuşită!

Corin Culcea

mai mult
1 2 3 31
Page 1 of 31