close

Promovate

Grupul de la PloieștiPromovate

Luni, 16 iulie, întâlnire la Cenaclul literar „Ion Luca Caragiale” Ploiești

afis

LUNI, 16 IULIE 2018, DE LA ORA 17.00, CENACLUL LITERAR „I.L. CARAGIALE” PLOIEȘTI CONTINUĂ ŞEDINŢELE BILUNARE LITERARE LA CLUB JAZZ CAFE PLOIEȘTI, STR. PRAGA NR. 11, ÎNTRUCÂT FILARMONICA „PAUL CONSTANTINESCU” PLOIEȘTI A ÎNCHEIAT STAGIUNEA.

După cum știți, în cadrul Cenaclului vor avea loc dezbateri pe teme literare actuale, sugerate de iniţiatorii cenaclului sau cerute de participanţi, vor fi recitate sau citite ultimele creații literare și vor fi prezentate cărţi nou apărute.

Cenaclul literar „I.L. Caragiale” Ploiești se adresează iubitorilor de literatură care vor să se întâlnească şi să vorbească despre pasiunea lor comună.

Din Program:
mai mult
Agenda culturalăPromovate

Expoziția de afișe „Teatrul EQUINOX – 33 de ani de istorie Centrul Dramatic Mythos – 4 ani de existență”

afise

În perioada 16 iulie – 31 octombrie 2018, Galeria de artă a Centrului Dramatic Mythos, Palatul Culturii Ploiești, va găzdui Expoziția de afișe „Teatrul EQUINOX – 33 de ani de istorie Centrul Dramatic Mythos – 4 ani de existență”.

Vernisajul expoziției va avea loc luni, 16 iulie 2018, ora 18.

Proiectul, din cadrul Programului CULTURALIA – ESTETICA PRIVIRII, își propune să readucă în atenția publicului, diversitatea activităților derulate de-a lungul anilor: activităţi de cercetare şi documentare în domeniul antropologiei culturale, cu precădere în ceea ce priveşte artele spectacolului, activităţi de cercetare în domeniul mitologiei româneşti, de documentare în domeniul teatrului şi al spectacolului modern, toate acestea regăsindu-se finalizate în spectacole, festivaluri, ateliere inițiate, regizate de Mihai Vasile și susținute de actori ai Teatrului Equinox și ai Centrului Dramatic Mythos, absolvenți, cursanți ai Școlii de Arte – cursurile de actorie, artă fotografică și cinematografie.

MANAGER,

Anișoara Ștefănucă

mai mult
ActualitatePromovate

Ciprian Chirvasiu, poet și ziarist, s-a stins din viață…

no thumb

Mi-e foarte greu să scriu despre Ciprian. Ciprian Chirvasiu, poetul nostru ziarist, unul dintre cei mai buni colegi si prieteni pe care i-am avut din 1990 încoace, când ne-am întâlnit în redacția de la Tineretul liber. Am fost ca frații. Ne-am sprijinit, ne-am bucurat si am suferit in problemele vietii, am lucrat ani de zile împreună aplecați la câte un ziar, am școlit tineri, ne-am pus vietile pe tavă când ajungeam la un hop sinistru, ne-am certat, ne-am împăcat… Doamneee, ce l-am mai certat pentru căderile lui, când se încăpățâna să nu iasă din prăpastie!!! Și ce rău îmi pare acum, când văd că timpul lui a fost atât de scurt… 54 de ani, din care ultimii 13-14 plini de frământări, deziluzii și neîmpliniri. Iar azi, Ciprian a pus un punct gros, de final, poemului din sufletul lui. Cred că azi, la spital, ne-a făcut un semn prietenos cu mâna și a alunecat lin, ca să nu deranjeze, pe tunelul luminos al Altei Lumi.
Nu cred că am să pot merge la înmormântarea lui, la Schitu Golești. Voi aprinde candela, însă, și-i voi șopti: Prieten drag, TE-AI pierdut și TE-AM pierdut, puteai să strigi încă o dată Ajutor! Dumnezeu să te aibă în pază, Om Bun!

Simona Ionescu

PS: Radu Preda are informatii despre înmormântarea fostului nostru coleg Ciprian Chirvasiu. Le posteaza pe grupul bulinarilor, dar am sa le reiau si aici pentru cei care nu au acces acolo si vor sa-i aprinda o lumanare la capatai. O pot face la biserica Mărcuța din Pantilimon, acolo unde trupul lui Ciprian va fi depus pentru o zi, luni sau marti. Deocamdata nu se stie ce decid cei de la morga spitalului unde a murit. Vom primi vesti despre depunere sicriului în biserică. Inmormantarea va avea loc la Schitu Golești.

mai mult
ArtăPromovate

Expoziția „Arta europeană la Ploiești”

arta-europeana1

În perioada 12 – 27 iulie 2018, Muzeul Judeţean de Artă Prahova „Ion Ionescu-Quintus“ din Ploieşti, Bulevardul Independenţei nr.1, organizează expoziţia: „Arta europeană la Ploiești”.

Artiști ai Galeriei Eka Moor din Madrid, la Muzeul de Artă Ploiești

Expun artiștii:

Alfredo Sarandeses Lizarazu

 Ana Muñoz

Toñi Lopez

Carmezim

Carolin Beyer

Consuelo Aranda 

 Erika Nolte

 Florian Stefan Follente

  Francisco Arroyo

Ghislaine Sablayrolles_Vgas

Inma Pascual

 Javier de Mota

Jean Maríe Egea

José Dominguez

 Josep Garcia Marsal

Leopoldo Cervera

 Liliana Bos

Manuela Castro

 Maria Fernández

 María Luisa Valero

Mendo Nica Concilio

Pau Sintes

Paulino L. Tardón

Pepe Rodríguez

Pilar Sagarra

Pilar Viviente

Tomé

Maria R. Maluenda

Vicente Heca

Artist invitat: Eduardo Diez

Expoziția propune lucrări ale unui grup de artiști internaționali, provenind din țări diferite: Germania, Spania, Franța, Argentina și Portugalia, expozanți ai Galeriei Eka Moor.

Stilurile variază de la hiperrealism la abstract prin cubism sau impresionismul. Este preferată pictura, și fiecare artist folosește o tehnică diferită și personală, având însă în comun creativitatea și calitatea.

Galeria, în pofida faptului că este una mică, este extrem de activă, propunând artiștilor săi expuneri și la galerii din alte orașe, cum ar fi: galeria de artă Fine Nina Torres Miami, sau participări la târguri internaționale, precum Estampa din Madrid, Jardín de Arte en Valencia, târgul de artă din Hamburg, Parcul de artă Parallax din Londra, Faim din Madrid, Arteando în Irun, Lineart Ghent Belgia, Art Market Budapesta 2013, Târgul de artă Miami River 2013, AA Fair Singapore 2014, Târgul de Artă Affordable Stockholm 2015, Târgul de Artă Affordable Milano 2016, Crăciun Almoneda 2015 & 2016, Premier Art Fair Hong Kong 2017, JustMad, Madrid 2017. Almoneda Madrid 2018.

Expoziția este surprinzătoare, îndrăzneață, ambițioasă, un adevărat spectacol internațional al artelor plastice, pe care iubitorii de artă îl vor savura!

mai mult
ActualitatePromovate

Programul Festivalului „Ploieşti Târg Domnesc”

festival

Primăria Municipiului Ploieşti organizează cea de-a II-a ediţie a Festivalului “Ploieşti Târg Domnesc”, în perioada 13-15 iulie, pe Bulevardul Independenţei. Ploieştenii de toate vârstele sunt invitaţi să participe în număr cât mai mare la ineditul eveniment, menit să aducă relaxare, muzică bună şi veselie.

Festivalul “Ploieşti Târg Domnesc” a fost creat pe de o parte din dorinţa de celebrare a istoriei oraşului lui Moş Ploae, dar şi din ideea de a ne transpune, pentru câteva zile, într-o lume fascinantă a poveştilor cu domniţe, cavaleri ori meşteşugari iscusiţi, un timp al onoarei şi frumosului, îmbinat cu tradiţii, muzică, dans şi bucate alese.

Agenda festivalului din acest an include şi evenimentul “Unirea în Bucate” dedicat aniversării Centenarului Marii Uniri, care îşi propune să prezinte gastronomia tradiţională specifică celor 10 provincii istorice ale României Mari.
Municipalitatea a pregătit pentru participanţii la festival şi o serie de surprize culinare, cum ar fi realizarea unei gustoase plăcinte domneşti, care va avea 10 m lungime, precum şi pregătirea unor peşti, berbecuţi şi viţel la proţap, înmiresmaţi cu mirodenii de odinioară. Alte bunătăţi care vor aduce farmecul medieval vor fi cozonacii domneşti, plăcintele boiereşti, bulz sau gulaş.
Aşadar, Festivalul “Ploieşti Târg Domnesc” se va desfăşura, anul acesta timp de trei zile, pe renumitul Bulevard al Castanilor, unde vor avea loc spectacole, tabere medievale, dansuri, turnir, ateliere, ritualuri militare şi demonstraţii de luptă, conform următorului program detaliat:
Vineri, 13 iulie 2018
12.00 – Instalare tabere medievale – activităţi medievale (dansuri , lupte);
12.00 – Instalare Târgul Meşteşugarilor;
12.00 – Amenajare zonă de street food – Unirea în Bucate ;
17.30 – 18.00 – Deschiderea Festivalului – Parada medievala;
18.00 – Deschiderea expoziţiei Medievalum;
18.30 – 19.00 – Dansuri Medievale – Asociaţia Paladini de Terra Medies;
19.00 -19.30 – Program Asociaţia Culturală “Străjerii Cetăţii Bistriţa” – prezentarea echipamentului militar al unui străjer, competiţii între străjeri, interacţiune cu publicul – lupte, etc.
19.30 – 20.00 – Program Grupul de reconstrucţie istorică Terra Ultrasilvana – tir cu arcul, demonstraţie si program interactiv cu public, demonstraţii de tehnici de duel după maeştrii medievali Liechtenauer,Dobringer,Mayer;
20.30 – 21.30 – Concert de muzică medieval şi tradiţională cu grupul TRUVERII – “Peregrinatio 2 – Muzicanţii călători în timp” – muzică din Europa secolelor XIII-XVIII;
21.30 – Concert – Iris.
Sâmbătă, 14 iulie 2018
10.00 – deschidere tabere medievale;
10.00 – deschidere Târgul Meşteşugarilor;
10.00 – deschidere zona street food – Unirea în Bucate ;
10.30 – Şcoală de instrucţie – Paladini de Terra Medies;
11.00 – 12.00 – Turnir Western Dreams – reproducerea unui joc de război medieval în care participanţii îşi vor dovedi măiestria în mânuirea armelor, în prezenţa domniţelor şi cavalerilor;
11.30 – 12.00 – Program Grupul de reconstrucţie istorică Terra Ultrasilvana – tir cu arcul, demonstraţie si interactiv cu public, demonstraţii de tehnici de duel după maeştrii medievali Liechtenauer, Dobringer, Mayer;
12.00 – 12.30 – prezentare şi gustare – Plăcinta Domnească – 10 m lungime
12.10 – 13.00 – Dansuri medievale – Asociaţia Paladini de Terra Medies;
13.00 – 13.30 – Program Asociaţia Culturală “Străjerii Cetăţii Bistriţa” – prezentarea echipamentului militar al unui străjer, competiţii între străjeri, interacţiune cu publicul – lupte, etc.;
15.00 – 16.00 – Program Grupul de reconstrucţie istorică Terra Ultrasilvana – Tir cu arcul, demonstraţie si program interactiv cu public, demonstraţii de tehnici de duel după maeştrii medievali Liechtenauer, Dobringer, Mayer;
16.00 – 16.30 – Program Asociaţia Culturală “Străjerii Cetăţii Bistriţa” – prezentarea echipamentului militar al unui străjer, competiţii între străjeri, interacţiune cu publicul – lupte, etc.;
16.00 – 17.00 – Prezentare de arme – Asociaţia Paladini de Terra Medies;
17.00 – 18.00 – Activităţi medievale la tabere;
17.30 -18.30 – Atelier de muzică medievală “Cum sa cunoaştem mai bine muzica medievala” – o călătorie muzicală prin Evul Mediu european cu Lupus Dacus;
18.00 – 19.00 – Program Grupul de reconstrucţie istorică Terra Ultrasilvana – tir cu arcul, demonstraţie si program interactiv cu public, demonstraţii de tehnici de duel după maeştrii medievali Liechtenauer, Dobringer, Mayer;
19.00 – 20.00 – Program interactiv cu publicul – Paladini de Terra Medies;
19.30 – 20.30- Concert de muzică medievala şi tradiţională cu grupul TRUVERII;
20.30 – 21.30 – Concert Lupus Dacus – “CENTENARIUM. Ca pe vremuri” – bucăţi din piese celebre ale ultimilor 100 de ani, împletite armonios cu muzica veche de sute de ani;
21.30 – Concert – Vița de Vie

Duminică, 15 iulie 2018
10.00 – deschidere tabere medievale;
10.00 – deschidere Târgul Meşteşugarilor;
10.00 – deschidere zona street food – Unirea în Bucate;
10.00 – 11.20 – Program Grupul de reconstrucţie istorică Terra Ultrasilvana – tir cu arcul, demonstraţie si program interactiv cu public, demonstraţii de tehnici de duel după maeştrii medievali Liechtenauer, Dobringer, Mayer;
11.00 -12.00 – Program Asociaţia Culturală “Străjerii Cetăţii Bistriţa” – prezentarea echipamentului militar al unui străjer, competiţii între străjeri, interacţiune cu publicul – lupte, etc.;
11.30 – 12.30 – Școala de instrucţie cu pedepse medievale – Asociaţia Paladinii de Terra Medies;
12.30 – 13.00 – Program Grupul de reconstrucţie istorică Terra Ultrasilvana – tir cu arcul, demonstraţie si program interactiv cu public, demonstraţii de tehnici de duel după maeştrii medievali Liechtenauer, Dobringer, Mayer;
15.00 – 16.00 – scenetă istorică- Grupul de reconstrucţie istorică Terra Ultrasilvana şi – Paladini de Terra Medies;
16.00-16.30 – Program Asociaţia Culturală “Străjerii Cetăţii Bistriţa” – prezentarea echipamentului militar al unui străjer, competiţii între străjeri, interacţiune cu publicul – lupte, etc.;
16.30 – 17.30 – şcoala de dansuri – interactiv cu publicul – Asociaţia Paladini de Terra Medies;
17.30 – 18.30 – Prezentare arme + full contact – Paladini de Terra Medies;
18.30 – 19.30 – Program Grupul de reconstrucţie istorică Terra Ultrasilvana – tir cu arcul, demonstraţie si program interactiv cu public, demonstraţii de tehnici de duel după maeştrii medievali Liechtenauer, Dobringer, Mayer;

19.30 – 20.00 Activităţi tabere medievale;
19.00 – Concert de muzică medieval şi tradiţională cu grupul TRUVERII;
20.00 – Concert de muzică medievală Lupus Dacus;
21.30 – Concert – Robin& The Backstabbers, Luna Amară.

mai mult
Grupul de la PloieștiPromovate

„ILUZIILE LITERATURII ROMÂNE”

ce7

Într-o atmosferă cu iz de grădină umbroasă, unde se întâlneau înaintaşii noştri artişti, luni, 02 iulie, 2018, la Jazz Cafee, Ploieşti şi-au desfăşurat şedința membrii Cenaclului literar „I. L. CARAGIALE”, puțin perturbați, ce-i drept, de un grup de tineri exuberanți, aflat la mesele alăturate. Dar dragostea pentru literatură a învins şi Marian Zmaranda, cu verva lui caracteristică, ne-a ținut, la propriu, cu gura căscată, prin periplurile critice, prezentându-ne cartea lui EUGEN NEGRICI: „Iluziile literaturii române”, ce a fost desemnată „Cartea anului 2008”, de revista România Literară şi fundația Anonimul. O istorie a literaturii române privită din cu totul alt unghi, un curaj de a scrie împotriva miturilor culturale învățate în şcoală sau citite în alte critici, un adevăr dureros, o dezamăgire, dar şi o mare iubire ce se ascunde în spatele sarcasmului tăios. O carte care trebuie citită neapărat, pentru a ne putea rupe întrucâtva de stereotipia iluziilor trecute.
Şedința de cenaclu a continuat cu o scurtă respirație a poeziei lui Valentin Irimia, apoi s-a trecut la lectura propriu-zisă: Maria Udrea -poezie, cu o emoție inerentă a celui ce se dezvăluie pentru prima oară membrilor „de o viață” a Cenaclului I. L. Caragiale. Iar, când ceea ce se citeşte stârneşte discuții aprinse, înseamnă că şi-a atins scopul de a coborî (sau urca) simțirea în sufletele auditorilor, Fintiş Ioan Vintilă, şeful Cenaclului şi responsabilul cu prezentarea presei la fiecare şedință, descoperind mostre de poezie autentică, împlinită cap-coadă, Marian Zmaranda, Oprea Sălceanu dându-i cititoarei unele sfaturi, pentru a fi puțin mai riguroasă cu sine însăşi. În cele din urmă, majoritatea celor prezenți au ajuns la concluzia că în fața lor se află un real talent, cu reale şanse de afirmare pe firmamentul poeziei contemporane.
A urmat subsemnatul, cu un fragment din proza „Trecere obişnuită”. Acelaşi Marian Zmaranda mi-a propus o rupere de ritm în monotonia descrierilor detaliilor, un „altceva”, evident fiind şi el văduvit, ca toți ceilalți, de cunoaşterea întregii lucrări.
În concluzie: o şedință reuşită, în care şi-au însorit spiritele: Fintiş Ioan Vintilă Fintiş, Marian Zmaranda, Alecu Felicia, Cătălin Apostol, Valentin Irimia, Livia Dimulescu, Oprea Sălceanu, actorul Ilie Gâlea, Alice Necula, Nicu Drăgulin, Nae Rus, Ioana Niculea, Florin Manole, Corina Nistor, Maria Udrea, Ioan Corin Culcea.

Ioan Corin Culcea

mai mult
IstoriePromovate

6 iulie, zi de doliu național în Republica Moldova. De ziua comemorării victimelor staliniste, vor răsuna clopotele în toate bisericile din țară

deportari
Ziua de 6 iulie, când sunt comemorate victimele celui de-al doilea val de deportări din 1949, va fi zi de doliu național. În toate localitățile din țară drapelele de stat vor fi coborâte în bernă, transmite MOLDPRES.
Potrivit Mitropoliei Moldovei, la ora 10.00, va fi ținut un minut de reculegere, iar în toate lăcașele sfinte vor fi trase clopotele și se va săvârși o slujbă de pomenire a celor trecuți la Domnul în urma deportărilor staliniste, dar și pentru cei care au pierit în închisorile comuniste.
Ziua comemorării victimelor deportărilor staliniste este marcată anual la data de 6 iulie, începând cu anul 2016. În urma deportărilor din anii 1941, 1949 și 1951, au avut de suferit circa 87 de mii de persoane.
Deportările din noaptea de 5 spre 6 iulie 1949 (operațiune denumită conspirativ IUG) s-au făcut în urma Hotărârii Biroului Politic al CC al PC al URSS nr. 1290-467cc din 6 aprilie 1949 „Cu privire la deportarea de pe teritoriul RSS Moldovenească a chiaburilor, foștilor moșieri, marilor comercianți, complicilor ocupanților germani, persoanelor care au colaborat cu organele poliției germane și românești, membrilor partidelor politice, gardiștilor albi, membrilor sectelor ilegale, cât și a familiilor tuturor categoriilor enumerate mai sus”.
În acea noapte au fost deportați în Siberia și Kazahstanul de Nord peste 35 mii de români basarabeni, majoritatea femei și copii. Acesta a fost al doilea val de deportări din Basarabia.

Mii de români basarabeni și bucovineni au fost urcaţi în trenuri şi duşi cu forţa în Siberia şi Kazahstan pentru că nu conveneau regimului.

Stalin mai este acuzat că a ordonat execuții în masă. Fostul dictator sovietic s-a născut în data de 18 decembrie 1878, în orașul Gori din Georgia.

mai mult
ActualitatePromovate

Acad. Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române: „A încredința copilul unor cupluri de homosexuali e de neconceput!”

aurel_pop
Într-o pledoarie pentru părinții biolgici și pentru „unicul tip de familie validat de istorie, prin care s-a asigurat perpetuarea umanității până azi” vorbește academicianul Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române în interviul pentru Evenimentul Zilei. Un dialog care pornește de la cel mai fierbinte subiect, controversata Strategie Națională pentru Educație Parentală, postată și apoi retrasă de pe site-ul MEN, după ce mai mute voci din spațiul public au criticat adevărata miză a documentului: promovarea diversității de gen. După opinia exprimată marți de vicepreședintele Acadmiei Române, Răzvan Theodorescu, pe acest subiect, președintele acestei instituții vine cu noi argumente prin care combate demersul MEN privind reeducarea părinților, dar și faptul că, sub diverse forme, se încearcă introducrea în școli a educației sexuale.  Un anunț important făcut de profesorul Ioan-Aurel Pop este și acela că instituția pe care o conduce va veni în curând cu propria poziție oficială în legătură cu „educația pentru diversitate”.
„De la început, ca unul care a predat patru ani în învățământul preuniversitar (liceal), pot să vă spun din experiență că intenția și practica Ministerului Educației de a introduce mereu noi discipline (materii) școlare este nerealistă și chiar păguboasă. De ce? Numărul de ore pe săptămână pentru un elev este limitat, iar științele educației ne aduc destule argumente în acest sens. Introducerea de noi „materii” înseamnă dislocarea disciplinelor tradiționale și verificate în întreaga Epocă Modernă. Cu alte cuvinte, ca să introducem Educație bancară sau economică, Educație pentru protecția mediului, Educație pentru sănătate, Educație managerială, Educație pentru siguranța circulației publice, Șah, Educație sexuală (sunt numai câteva dintre propunerile făcute de felurite instanțe – persoane, ONG-uri, instituții ale statului etc.), înseamnă să reducem sau să scoatem din planurile de învățământ ore de Istorie, Geografie, Limba și literatura română, limbi străine, Biologie și altele.
Or, nu se poate ca, sub pretextul pregătirii elevilor pentru viață, să se renunțe la disciplinele care formează viitoarele personalități, care făuresc cultura generală, care structurează identitatea personală și de grup. Toate aceste propuneri de noi „materii” pleacă de la o înțelegere greșită a rostului școlii. Asemenea propuneri nu reprezintă, de fapt, materii, ci teme și conținuturi care pot fi abordate, cu tact și competență, în cadrul disciplinelor existente”, explică academicianul Ioan-Aurel Pop.
Președintele Academiei Române precizează și că:
„Întotdeauna, începând cu a doua jumătate a secolului trecut, s-au abordat în școlile noastre, mai bine sau mai rău, subiecte ca protecția mediului, circulația publică, paza contra incendiilor, igienă și chiar sexualitate. Eu însumi, începând cu clasa a VIII-a, am învățat la materii precum Dirigenție, Anatomia și fiziologia omului, Geografie, Zoologie, Filozofie, Istorie, Chimie, Fizică, Științe sociale etc. diferite noțiuni foarte necesare legate de subiectele enumerate mai sus.Profesorii de biologie, mai ales în clasele de liceu, aveau datoria să facă educație sexuală, chemând chiar specialiști în domeniu la unele dintre lecțiile lor. Că acest lucru nu se făcea constant și bine, că unii ocoleau – din falsă pudoare ori din alte motive – astfel de subiecte este adevărat, dar acestea nu sunt argumente pentru a disloca o întreagă structură de învățământ”.
mai mult
Agenda culturalăPromovate

„Istoria ca viitor şi alte conferinţe şi pagini” de Ana Blandiana, la Câmpina

afis

Volumul Istoria ca viitor și alte conferințe și pagini (București: Humanitas, 2017) o semnalează pe Ana Blandiana ca pe unul dintre cei mai acuți gânditori conservatori români de astăzi. Nu știu dacă, lucrând la carte, Ana Blandiana s-a văzut pe sine însăși în acest mod. Cert este că volumul reține, după cum aflăm dintr-o notă a autorului, doar textele „marcate de spiritul timpului, nu și de pasiunile lui” (6). Cheia volumului nu e, așadar, cea a publicisticii ocazionale, ci a eseisticii de cursă lungă. Nu mai avem de a face neapărat cu imaginea sau cu sunetele/cuvintele încleștării politice, ci mai ales cu înțelepciunea diferitelor bilanțuri (al Alianței Civice, al PEN Clubului, al muncii la formidabila Fundație Memorială Sighet, al experienței comuniste și post-comuniste), cu un arc vizionar mai larg, ba chiar cu ruminații civilizaționale.

Paradoxal, retragerea din politica activă i-a adus Anei Blandiana sporul de greutate politică pe care îl capătă prezența oricărui poet adevărat îndată ce acesta abandonează hibriditatea declarațiilor și polemicilor tactice, dictate de contextul militant, pentru a se întoarce la cuvintele lui. După cum spunea cândva Regina Elisabeta, „gândurile valorează doar cât tăcerea din care se iscă”. Or, doar în poezie cuvintele sunt izvorăsc din tăcere; în politică, ele sunt provocate de alte cuvinte, de un Babel de cuvinte care nu e construit la scară umană și a cărui umbră potopește statura oricărui om în carne și oase.

Istoria ca viitor, chiar dacă are în sumar și texte scrise în mai activii politic ani ’90, este cartea unui om singur, adică a unui poet, a unui poet care și-a recăpătat (după 1989) și își exercită dreptul la luciditate. Și luciditatea poetică e, întotdeauna, analogică, include întotdeauna un „corelativ obiectiv” în ecuație, sabotează ideologiile, schemele care operează doar cu infinite, labirintine oglindiri de corelative abstracte. Această punere în situație a poetului conduce către un tip de discurs care e involuntar conservator, nu în sensul ideologic actual (al neoconservatoarei combinații de free market cu stat minimal și libertarianism social), ci în sensul lui diacronic, de organicism, de conștiință a limitelor de care depind sistemele axiologice, de „plasticitate” empatică a judecății de valoare, de participare adică, difuză pentru că intensă, la realitatea umană sau naturală, de gândire ancorată în constelații de realități perene, de refuz al lozincilor, de abordare la scară umană a problemelor politico-sociale, de realism care nu e decât o formă de onestitate până la urmă.

Istoria ca viitor e scris, în covârșitoare proporție, din această perspectivă autentic umanistă, care îl distinge de produsele editoriale ale unei întregi pleiade de intelectuali politizați excesiv și mercenar în ultimii trei luștri, intelectuali care au produs vaste deșerturi de maculatură ideologică subvenționată de diverse onegeuri de partid și de stat. Aceste cărți nu au vrut niciodată să contribuie la edificarea unor identități politice clare și benefice în România, ci au slujit doar un rol tranzacțional, de alibi al unor acțiuni de acaparare și corupere a Puterii. Prin contrast, cartea Anei Blandiana e unul dintre rarele volume apărute doupă 2000 care se citesc ca răspuns franc și profund la provocările civilizaționale și naționale contemporane. Profunzimea vine din onestitatea întrebărilor și a răspunsurilor, a explorării. Blandiana nu scrie acest volum pentru a vinde ceva cuiva. E un entuziasmant exemplu de angajare poetică a realității, de recuperare poetică a demnității noastre pierdute prin(tre) cuvinte măsluite.

Cartea e alcătuită din texte „ocazionale”, dar ocaziile pentru care s-au născut aceste texte marcau unele dintre marile, chinuitoarele probleme-permanențe ale istoriei noastre (post)comuniste, chestiunile luate în discuție de Blandiana fiind legate de libertate, cenzură, comunism și capitalism, artă și politică, identitate națională și cultură. Ceea ce m-a bucurat la carte e că, spre deosebire de școala „dilematică”, autorul nu abordează o chestiune pentru a o îngropa, nu inițiază o „anchetă” pentru a o deturna. Blandiana nu dezamorsează întrebările sau obiecțiunile legitime.

Anticomunismul, de exemplu, nu o transformă într-un susținător necritic al capitalismului. Spre deosebire de unii apologeți neoconservatori care combat doar „excesele” capitalismului – și care sună ca o nouă generație de ideologi hrușcioviști care combat doar „excesele” și „erorile” epocii eroic-leniniste/staliniste –, Blandiana afirmă ferm, privind adevărul în față, că depersonalizării și chiar cenzurii comuniste (80-81) îi corespund o depersonalizare și o cenzură consumeriste (96-97), care taie din cărți la întâmplare, din rațiuni de marketing (adică, în esență, tot ideologice). Încă din 1993, Blandiana medita melancolic asupra imaginii pe care ne-o făcusem despre capitalism

de-a lungul deceniilor comuniste și accentua nevoia de realism, singurul care ne putea vindeca de schizoidia produsă de minciuna comunistă: „Nu știu dacă ideea pe care un european din Est și-a făcut-o, de-a lungul deceniilor de socialism, despre societatea de consum este mult mai exactă. Această societate ne-a fost interzisă prea lung timp și prea lung timp am visat-o ca să n-o fi înfrumusețat nepermis, ca imaginea noastră despre ea să corespundă într-adevăr realității. Nimic nu falsifică mai mult o privire decât iluziile noastre despre ceea ce vedem. Ne întoarcem din cea mai mare iluzie a istoriei. Nu ne rămâne decât să redevenim realiști” (12).

Minciunii comuniste îi corespunde o minciună capitalistă sau globalistă : „Nu cuprinde, oare, globalizarea, printre ingredientele sale misterioase, uitarea tradițiilor diferite de la o țară la alta, sau uitarea criteriilor tradiționale ale Binelui și ale Răului ? Venită după o jumătate de secol de distorsionare a memoriei sub presiuni ideologice, această uitare de tip nou este îmbrăcată în cămașa de forță a corectitudinii politice” (66). La capătul acestor minciuni a stat și stă, din epoca stalinistă și până acum, pericolul depersonalizării prin dezumanizare și deznaționalizare, prin ștergerea reperelor culturale care ne ridică din animalitate. Blandiana critică încercările naziste și comuniste de a „schimba lumea fără să țină cont de dimensiunile și necesitățile umane” (69). Consumerismul reprezintă și el un al treilea tip de dictatură, nu politică, dar culturală, cu efecte antropologice profunde și dezastruoase. Din acest punct de vedere, Blandiana notează cinismul cultural al „dictaturii violenței, pornografiei și prostului-gust universalizat prin televiziune și Internet […] Vina acestui prost-gust multiplicat la scara planetei o poartă nu numai cei care au transformat în industrie înfloritoare spălarea creierelor generațiilor succesive” ci și artiștii și scriitorii care au „renunțat la frumusețe în artele frumoase, la melodie în muzică, la sens în poezie” (73).

Poietica Blandianei nu mizează pe „originalitate”, care i se pare un simptom al scriiturii joase, mediocre. Blandiana caută nu strălucirea, ci lumina și inefabilul: „Poezia nu trebuie să dea senzația cunoașterii, ci a recunoașterii[…] Sublimul nu e divers. Cei ce-l ating seamănă între ei […] Deosebiți, originali, diverși sunt numai cei mediocri. Nu e greu să fii nou, e greu să fii etern” (168-169). Relația dintre această poietică și bunul, luminosul conservatorism al autoarei nu e greu de sesizat, și are de a face și cu respectul pentru tradiție ca obișnuință a contactului cu permanențele. Blandiana scrie că „instalațiile” nu pot fi opere de artă întrucât sunt programate să fie perisabile, nu sunt menite să dureze, nu încorporează dimensiunea temporală în ADNul lor. Instalațiile au, cu alte cuvinte, acea planned obsolescence a produselor de consum fabricate în serie (183-188). Lipsite de dimensiunea timpului, de ambiția duratei, subminate de scepticism și transmițând doar descurajantă sau frivolă „demitizare”, aceste produse ale industriei de divertisment moderne au în comun cu divertismentul popular căruia pretind că i se opun cinismul și iconoclasmul sau parazitarea modelelor clasice.

De altfel, textele volumului de față ne arată o Ana Blandiana profund investită în ideea că la baza societății civile ar trebui să stea conștiința istorică (31), idee profund conservatoare astăzi, într-o epocă de proliferare consumeristă a onegeurilor care trăiesc de pe urma, nu pentru, diverse cauze, cauze de obicei abstracte, de import sau ilegitime. Aceste onegeuri alcătuind o pseudo-societate civilă fără conștiință istorică sunt, în majoritate, o extindere lobbyistic-publicitară a intereselor politico-economice, simpli mirmidoni ai ingineriilor sociale. Printre tipurile de iconoclasm dezumanizant cărora le dau naștere nebuloasele intelectuale reprezentând forme de viață fără conștiință istorică sau națională se află, în România, și lupta împotriva „modelului”/”mitului” lui Eminescu, și chiar a poeziei lui.

Blandiana notează convergența dintre încercarea proletcultiștilor staliniști de a șterge memoria lui Eminescu în anii ’50 și cea a anumitor intelectuali post-comuniști de a face același lucru: „În anii ’50, personajul de tristă amintire care a fost Ion Vitner scria despre perisabilitatea lui Eminescu, nemaiadecvat noii societăți, încheind cu fraza, rămasă de pomină: ’… Și astfel, încet-încet, Eminescu va dispărea din conștiința poporului român.’ […] După ’89 însă a început, pe de o parte, o contestare a lui Eminescu de către o parte a elitei hiperintelectuale, iar pe de alta o nemaidescoperire a lui de către o populație evoluând spre analfabetism” (152). În fața acestei victorii a alianței dintre stalinismul lui Vitner și capitalismul „sălbatic și semidoct” controlat de vechile elite comuniste reciclate capitalist, în fața amestecului de Rău și Urât care se opune clasicei kalokagathia, Blandiana preconizează o nouă rezistență prin cultură (154). Cultura trimite la modele.

În acest sens, Blandiana evocă figurile voievodului Constantin Brâncoveanu și istoricului Gheorghe I. Brătianu în care vede simboluri ale „așezării noastre pe locul unde se bat munții în capete” (57). Dacă Brâncoveanu putea să-și salveze viața convertindu-se la Islam, Brătianu ar fi putut să evite moartea acceptând să gireze o versiune istoriografică sovietică a istoriei României din care dispărea Basarabia. Ambii au refuzat: „În timp ce Brâncoveanu s-a jertfit ’pentru a nu rata împărăția lui Dumnezeu’, cum spunea un biograf, istoricul Gheorghe Brătianu s-a jertfit pentru a nu infirma adevărul istoriei și construcției naționale. Și într-un caz și în altul ei au făcut-o pentru a nu-și încălca legea și credința” (62). Blandiana vede o continuitate între aceste exemple și tatăl ei, preotul Ortodox Gheorghe Coman, deținut politic între anii 1959-1964, printre ale cărui capete de acuzare „figurează acuzația că prin predicile sale se împotrivea materialismului dialectic. Practic acestor preoți li se reproșa că sunt ei înșiși, că nu-și trădează menirea, că – uluitoare obiecție ! – cred în Dumnezeu” (63).

Persecuțiile religioase, motivate ideologic dar și pragmatic, ale comunismului își au ecou în persecuțiile religioase și ideologice ale lumii în care trăim acum. Blandiana privește cu nostalgie către epoca în care idealiza Vestul și, deși afirmă fără preget că trebuie să ne aflăm mereu de partea Occidentului, nu ezită să denunțe ipocriziile, absurditățile și abuzurile Vestului. Printre acestea, campania împotriva conștiinței naționale: „O altă temă pe care prezentul o preia din istorie, istoria relativ recentă de data aceasta, este aceea a poziției față de ideea națională. Laborioasa construcție a secolului 19 care a dat coeziune și sens statelor naționale a fost introdusă în baia de acizi a demitizării și deconstrucției, pentru a se putea înălța pe terenul pustiit un alt edificiu, dictatura mondială a proletariatului, ieri, sau satul planetar, azi. Satanizarea noțiunii de națiune, naționalitate, naționalism de către internaționalismul proletar sau de către political correctness, chiar dacă are scopuri diferite, se manifestă cu aceeași violență și are aceleași victime: tradiția, mândria moștenirii din bătrâni și solidaritatea cu cei din neamul tău, neamul însemnând în același timp popor, dar și familie” (197). Blandiana consideră că istoria, inclusiv istoria recentă a comunismului, a confirmat rolul familiei de ultimă rezistență împotriva opresiunii, și de aceea se miră că Europa liberală a zilelor noastre duce o luptă înverșunată tocmai pentru redefinirea și deci compromiterea definitivă a familiei : „În loc ca statele să-și intensifice programele de stimulare economică a creșterii natalității (în condițiile în care cifra medie de copii pe familie este la europeni 1,2, iar la islamici 8) ultimul trend politically correct în Europa este legalizarea căsătoriilor unor familii care în mod natural nu pot face copii” (198).

Rezultatul globalizării și al marilor migrații va fi, avertizează Blandiana, o lume în care nimeni nu se va mai simți acasă și nu va mai avea nici măcar noțiunea de „acasă” (concept dispărut odată cu „vremea cireșelor” sau cu „familia tradițională”), localnicii pentru că nu-și vor mai recunoaște casa, devastată de musafiri nepoftiți, ideologie, criminalitate și parvenitism care nu poate ține locul mobilității sociale clasice, și imigranții pentru că mereu se vor găsi modalități pentru a li se reaminti că locul unde au ajuns nu e casa lor, că nu sunt cetățeni cu drepturi depline, ci doar mână de lucru ieftină (140). Blandiana notează că, democratizându-se și liberalizându-se „noțiunea de putere a devenit tot mai ocultă, iar dimensiunile ei, care nu mai sunt la scară umană, o împiedică să se personalizeze” (192).

În această lume în care oamenii, natura și tradițiile sunt comodificate și traficate fără scrupule, Blandiana are nostalgia ordinii naturale, în care găsește un stăvilar al alienării societății de consum : „E greu de spus dacă acei copii care găsesc cireșele, piersicile, strugurii, harbujii de-a lungul întregului an la supermarketul din colț se bucură când mănâncă aceste fructe la fel de mult ca semenii lor, mai puțin bogați și civilizați, care așteaptă cu nerăbdare să vină vremea cireșelor, vremea piersicilor, vremea strugurilor sau a pepenilor… În ceea ce mă privește, înclin să cred că oamenii cărora li s-a oferit în societatea de consum posibilitatea de a avea totul dacă au bani, fiind frustrați astfel de dimensiunea dorinței, au pierdut mai mult decât au câștigat” (16). Dar logica financiaro-publicitară a societății de consum a cărei existență o constată amar Blandiana încă din 1993 (15) face să dispară nu doar dimensiunea poftei de fructe, ci și „dimensiunea” fructelor în sine, realitatea cireșelor, piersicilor, strugurilor sau pepenilor adevărați. Rămânem cu un simulacru, cu o iluzie de fruct, fără gust, toxic și manipulat genetic. Blandiana spune foarte frumos referindu-se la consecințele dezumanizante ale consumerismului, care falsifică omul transformându-l în masă, tratându-l ca „piață” ale cărei „nevoi” sunt transformate, cu ajutorul publicității, în nebuloase „dorințe” care trebuie satisfăcute : „Astfel, într-un mod în același timp degradant și aleatoriu, dragostea de oameni a fost înlocuită cu un interes strict economic” (15) care a metamorfozat umanismul în exact opusul lui.

Printre diversele ideologii pe care le combate explicit sau implicit Blandiana se află și feminismul. Nu pot să nu mă gândesc la cât de iritate vor fi batalioanele feministe citind o apologie de ordinii naturale precum aceasta : „De altfel, în pofida rolului pe care misoginismul i l-a repartizat Evei […], de-a lungul mileniilor următoare femeia este cea care a înțeles mai bine – și a făcut-o întotdeauna din instinct – cât de riscantă și pustie poate fi libertatea (sinonimă atât de ușor cu solitudinea), dacă nu este locuită de valorile dragostei, solidarității, valori care reprezintă tot atâtea dependențe, deci limitări de libertate. Pentrru că ea, asemenea artistului, a înțeles că libertatea devine creatoare doar prin limită. De aceea pentru majoritatea femeilor apoteoza destinului nu este libertatea și independența, ci nunta, care e întotdeauna o dependență” (132).

Premisa majoră a Anei Blandiana e una conservatoare, și anume că „libertatea și fericirea sunt noțiuni care nu pot fi definite decât în funcție de înțelepciunea unor limite, că a fi fericit – ca și a a fi liber – nu este o expresie a nemărginirii, ci, dimpotrivă, o chestiune de măsură” (19). Tocmai de aceea, Blandiana protestează împotriva relativismului – interesat sau sincer – care a făcut imposibil un real „proces al comunismului” notând că discursul „culpabilității universale” din timpul comunismului și al invocării „vânătorii de vrăjitoare” care a blocat procesul comunismului face imposibilă distincția dintre Bine și Rău (34) și dă oamenilor impresia că au supraviețuit pentru că s-au supus, că „binele nu este decât o indulgență interesată a Răului” (23-24). Sunt premise, arată Blandiana, pe baza cărora nu se poate construi o societate democratică.

În genere, seriozitatea angajamentului cultural și național evident în volumul Anei Blandiana ne descoperă la fiecare pagină lumina invoaltă a ceea ce autoarea numește „modestia binelui și a frumuseții”.

Mircea Platon

„Cu excepţia celor care se referă la poezie, aceste texte sunt dovada măsurii în care istoria i-a răpit istoriei literare drepturile pe care le avea de la naştere asupra mea.“

„Nu există nici o îndoială că omenirea de azi este în criză. Dar există oare un singur moment al lungii sale istorii când să nu fi fost? Etimologic, în greaca veche cuvântul «criză» vine din verbul krinein, care înseamnă «a judeca», «a analiza». Acest sens și consecințele sale fiind de altfel și partea de câștig a încercării. Dacă în acest moment Europa își vede puse sub semnul întrebării toate principiile – care au făcut-o să fie ceea ce este și pe care a făcut tot ce-a putut nu numai să le respecte ea însăși, ci să-i convingă și pe ceilalți să le respecte –, ea este obligată să se oprească din goana irațională a profitului și progresului («un élan vers le pire», spunea Cioran), să tragă aer în piept și să se judece, să se analizeze, să privească în trecut ca într-o oglindă retrovizoare pentru a putea înainta corect. De altfel, Winston Churchill spunea: «Mă uit în trecut ca să am perspectiva drumului pe care îl am de urmat».“ (ANA BLANDIANA)

  Citește câteva pagini

mai mult
Agenda culturalăPromovate

Triplă lansare de carte cu medicul și dramaturgul RADU IFTIMOVICI și actorul DAN PURIC la Ploiești

afis

Biblioteca Județeană „Nicolae Iorga” Prahova în parteneriat cu Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România, filiala Prahova, vă invită la o triplă lansare de carte în prezența a două personalități ale culturii românești: medicul și dramaturgul RADU IFTIMOVICI și actorul DAN PURIC.
Evenimentul va avea loc vineri, 6 iulie 2018, ora 18.00 în Sala „Marea Unire” a Palatului Culturii.

Pentru cititorul grăbit, care „scanează” cu privirea noile apariții din vitrina unei librării, titlul volumului Călătorind cu Mihai și Alexandru Ciucă îi poate sugera că ar fi vorba de o travel book. Iar dacă reține numele autorului – Radu Iftimovici – și vreodată a frecventat niscaiva lucrări dramatice, nu va fi surprins, ci doar își va zice: – Ia te uită, autorul piesei „Nu ucideți caii verzi”, care s-a jucat la Târgu Mureș înainte de ’89, urgent retrasă din repertoriul teatrului, și a pamfletului dialogat care a făcut săli pline în Capitală, la Iași și nu mai știu unde, cu huiduieli și aplauze concomitente – „Curve de lux” –, s-a apucat să scrie acum proză de voiaj! Mirat ar deveni însă dacă ar vedea coperta unei alte cărți, de același autor, ieșită în același timp de sub tipar, una ca pentru copii – format, titlu (cincizeci la sută ambiguu), ilustrație (doi drăgălași peștișori colorați) –, „Aventurile pravoslavnicilor Mitică și Petrică”. Și atunci ar gândi: – La 87 de ani, „bunicul” Radu scrie și pentru nepoți! Eroare! De fapt, e o conerie atroce, cum își definește autorul producția, nu o carte pentru cei mici. În legătură cu aceasta, R. Iftimovici ține să avertizeze: „Deoarece autorul nu dorește ca, la frageda vârstă de 87 de ani, să fie călcat pe trotuar de vreo mașină sau hrănit cu poloniu radioactiv, declară solemn că, în ciuda aparențelor, această piesă n-are a face cu istoria nici în clin, nici în mânecă. Toate personajele sunt fictive, în ciuda numelor pe care le poartă…”. Neologismul „conerie” e transpus din franceză (connerie) și înseamnă, la alegere: prostie, tâmpenie, greșeală. Cât privește vârsta dezvăluită, e, probabil, în cel mai rău caz, o inversare a celor două cifre.

Frații Ciucă

Așadar, în ambele cazuri, titlurile sunt înșelătoare. Pentru inițiații în microbiologie, epidemiologie, imunologie, Mihai și Alexandru Ciucă sunt numele a doi străluciți savanți români din secolul trecut, cercetători formați la școli prestigioase, precum institutele „Pasteur” (Paris) și „Cantacuzino”, și care, prin inteligența, munca, abnegația și patriotismul lor (în sensul nebagatelizat al cuvântului în tristele noastre zile), au contribuit esențial la recuperarea ori salvarea sănătății a sute de mii de oameni, rămânând ca repere în iatroistoriografia națională, dar și în cea mondială. Prin studiile de laborator, ulterior extinse pe teren asupra paludismului, de pildă, umanitatea datorează acad. Mihai Ciucă (1883–1968) lichidarea multor focare impaludate din întinse zone ale lumii (în 1920, aproximativ 20% din populația Terrei era infestată cu hematozoarul palustru), iar România – eliminarea endemiei. Astfel încât, din 1961, în țara noastră, transmiterea naturală a malariei a putut fi întreruptă. Iar, din 1963, se consideră că, prin măsuri de vigilență epidemiologică, se permanentizează eradicarea malariei, cazurile ivite fiind exclusiv de import. Pentru această reușită, M. Ciucă a fost distins într-o sesiune a Organizației mondiale a sănătății (OMS) cu marele premiu al Fundației „Darling” (1966). Contribuțiile sale ca eminent om de laborator sunt însă mult mai numeroase. Un exemplu, împreună cu Jules Bordet (laureat Nobel în 1919) a descoperit fenomenul de lizogenie – un acid nucleic străin are capacitatea de a se integra în genomul unei celule, rămânând latent mai multe generații, fenomen de interes astăzi pentru geneticieni și oncologi.
Prof. dr. Alexandru Ciucă (1880–1972), medic veterinar, unul dintre savanții care au revoluționat această profesie, multă vreme desconsiderată, elev al acelorași școli celebre ca și fratele său (cu stagiu inclusiv la Institutul Pasteur, Bruxelles), i-a fost acestuia mereu alături, participând, între altele, la ceea ce s-a numit „Marea experiență românească în combaterea holerei” (experiență dobândită în timpul Războiului de Independență și în marea conflagrație din anii 1914–1918). La sugestia mentorului lor, profesorul Ion Cantacuzino, și constrânși de iminența unei catastrofe (extinderea pe scară largă la militari și civili a holerei), frații Ciucă și colaboratorii lor și-au asumat eroic aplicarea vaccinării în masă, în plin focar holeric, succesul constituind surpriza savanților infecționiști ai vremii.
Alexandru Ciucă – după cum rezultă din amintirile celor din preajma sa, „descusuți” de biograful Radu Iftimovici – a primit la un moment dat dificila misiune de a conduce Institutul Cantacuzino (ca subdirector, numit de însuși creatorul acestuia). S-a achitat de această îndatorire cu un talent ieșit din tipare, în pofida vremurilor dificile: organizare, corectitudine, economie, spirit gospodăresc, prevedere. „Conu Alecu” (Al. Ciucă) se prezintă într-o zi în audiență la ministrul sănătății cu o propunere care i-a mirat pe toți: să se oprească importul de seruri și vaccinuri din străinătate, angajându-se că „noi o să le facem pe toate, la fel de bune, de eficace”. Proaspătul director „nu mai putea concepe ca banii românești să se irosească, să îngrașe veniturile firmelor străine când inteligența și priceperea autohtonă dovediseră cu prisosință că pot clădi o cercetare și o producție de biopreparate în țară”. Biograful fraților Ciucă adaugă într-o notă de subsol: „Cât de actuală este și astăzi această propunere a lui Alexandru Ciucă, după aproape 100 de ani de când Institutul Cantacuzino și-a dovedit deosebita utilitate națională și a înscris priorități științifice recunoscute peste hotare”.

Contribuții și nedreptăți

Oricât de constrânși am fi de spațiul acordat unei prezentări de carte, trebuie amintită, fie și în treacăt, contribuția profesorului Al. Ciucă și a echipei sale de cantacuziniști în perioada anilor 1944–1945: au livrat frontului spre Vest cantități uriașe de seruri antitetanic și antigangrenos, de o calitate egală celor fabricate în țări occidentale, atât conaționalilor, cât și soldaților sovietici. „Câți oameni nu-și datorează oare viața acelei echipe de medici condusă de Alexandru Ciucă?”, se întreabă retoric autorul. Cât privește lucrările științifice de prestigiu ale profesorului, vom cita pe cele privind decriptarea fenomenelor de anafilaxie la bovidee după serovaccinarea anticărbunoasă, rolul splinei în piroplasmoză la mamifere mari, aplicarea reacției de fixare a complementului în febra aftoasă.
Autorul nu trece cu vederea nici nedreptățile suferite de cei doi mari cercetători români în perioada 1948–1955: „epurările” din Facultatea de Medicină Veterinară, când, între profesorii înlăturați brutal de la catedre, s-a aflat și Alexandru Ciucă, ulterior „măturat” și din Institut, anulându-i-se și titlul de membru corespondent al Academiei Române. Iar Mihai Ciucă – transferat la unul dintre așa-zisele institute create ad-hoc, numit de „Malarie și Parazitologie Medicală”.
Despre Mihai Ciucă trebuie reamintit faptul că a susținut idealul românilor pentru înfăptuirea Marii Uniri și că, în 1919, a luat parte la Conferința de Pace de la Paris.

„Naturae curiosorum”

„Călătoria” anunțată în titlu, la care Radu Iftimovici își invită cititorii, este una desfășurată „în timp și spațiu”. Încă din 1975 (când a apărut la „Junimea” o primă versiune, în condițiile de cenzură cunoscute), a avut ideea de a scrie o biografie „Ciucă”, evitând – cum însuși declară într-un text introductiv – „pericolul romanțării și mai ales pe cel al exagerării protocroniste”. Autorul a avut șansa să îi cunoască pe cei doi savanți, să îi determine să se mărturisească, înfrângându-le cu argumente sfiiciunea caracteristică oamenilor de știință adevărați, care disprețuiesc lauda de sine. Și a avut bucuria de a fi „tăifăsuit în varii împrejurări cu acești «naturae curiosorum» care și-au dedicat viața științei”. Orice biograf va considera astfel de întâlniri faste. Dar nu numai aceste convorbiri îndelungate face-to-face au constituit sursele de alcătuire de o manieră pe cât de bogată în informații științifice a acestei biografii originale (dorită a fi înțeleasă nu numai de specialiști, ci și de iubitorii de cultură care vor să afle cum s-au obținut de-a lungul timpului progresele științifice, în medicină, în general, în cea românească, în particular), ci și consultarea jurnalelor de însemnări – cum ar fi cel al lui Mihai Ciucă (se reproduce astfel o primă pagină datată 15 mai 1924, jurnalul consemnând inclusiv deplasările sale ca înalt reprezentant OMS în China, în combaterea unor teribile molime: holeră, ciumă, variolă, tifos exantematic, malarie) –, a rememorării vizitelor de interes științific pe diverse meridiane (din zona Balcanilor, însângerată și răvășită de cel dintâi război global al lumii, până în America ori în Rusia bolșevică), a prezenței celor doi frați la congrese medicale în străinătate, a discuțiilor cu personalitățile care i-au cunoscut pe cei doi, a documentelor timpului… Și, nu în ultimul rând, de utilizare inteligentă a informațiilor de „practicant” al medicinei (virusolog, cercetător științific și cadru didactic universitar) și de profund cunoscător al istoriei medicinei.
Amintim că Radu Iftimovici este autorul monumentalei opere „Istoria Medicinei și Farmaciei Universale”, apărută în două ediții succesive la Editura Academiei Române (ultima, în 2008).

Buchetul de întâietăți mondiale

Cu talentul său scriitoricesc, Radu Iftimovici aduce în atenția cititorului numeroase personaje celebre din trecut, savanți și profesioniști de elită, îndeosebi din sfera științelor biologice, enumerare imposibilă în acest text. Dar posibil de exemplificat pentru a spori, poate, curiozitatea cititorului potențial. De pildă, într-unul dintre fascinantele capitole ale „călătoriei”, biograful contextualizează amintirile lui Mihai Ciucă din 1913, legate de acea ilustră și primitoare casă a științei, „casa lui Pasteur” (celebrul institut-reper din veacul trecut). Aici lucrau discipolii savantului – „un buchet impresionant de întâietăți mondiale”. În afară de cel care crease vaccinurile împotriva rabiei, antraxului și holerei aviare (Louis Pasteur), lucrau: Roux, Martin și Nocard, care introduseseră tratamentul difteriei cu seruri terapeutice preparate pe cai, cel care a descoperit agentul patologic al pestei (marele savant Alexandre Yersin), cei care au preparat seruri împotriva dizenteriei (Vaillard și Dopter) sau împotriva infecției streptococice (Marmorek) ori au desfășurat cercetări esențiale asupra infecției și imunității: Roux, Mecinikov, Cantacuzino, Besredka, Gabicevski.
M. Ciucă pășește în Institutul Pasteur într-o perioadă când un alt român (în afară de Cantacuzino și Babeș) își legase numele de descoperirea virusului poliomielitei, anume Constantin Levaditi. „Era o descoperire cu care școala pasteuriană se mândrea, cea mai importantă pe care o dăruise umanității între anii 1906 și 1913.” M. Ciucă urma a se întâlni cu marele microbiolog Emile Roux, directorul de atunci al Institutului, care multă vreme fusese mâna dreaptă a lui Pasteur și pentru care Siucá [Ciucă] însemna Cantacuzène, adică România, declarându-i că venise la Paris să studieze protozoarele parazite, în special parazitul malariei. I se recomandă să lucreze cu Mesnil și Laveran, apoi cu marele Ilia Ilici Mecinikov („sfântul-laic”, cum îl porecliseră pasteurienii după înfățișare), toți dovedindu-i nou-sositului o mare bunăvoință și disponibilitatea de a lucra împreună. Mecinikov (și Cantacuzino confirmă) avea „nițel sânge de român” – se trăgea din familia spătarului Milescu. „Călătoria” în Institut se prelungește în laboratorul de protoparazitologie al lui Felix Mesnil, uneori alături de Alphonse Laveran, cel care descoperise în Algeria parazitul microscopic al malariei, iar ulterior Camillo Golgi avea să pună în evidență ciclul de multiplicare al parazitului în sângele uman. Mai târziu, Patrick Manson, Ronald Ross și B. Grassi aveau să dovedească faptul că parazitul descoperit de Laveran este purtat de la omul bolnav la cel sănătos de femelele țânțarului Anopheles. Mulți dintre cei citați mai înainte aveau să primească pentru cercetările și munca lor dedicată umanității recunoașterea unor premii Nobel. Urmând sfatul lui Cantacuzino, Mihai Ciucă profită de sejurul parizian nu numai pentru a munci în laboratoare, ci și pentru a lua contact cu frumusețile acestei – pe atunci – Capitale a luminii („lumea de minuni care e Parisul”).
Un detaliu anecdotic face lectura nu numai copleșită de informații iatroistorice, dar și mai atractivă. La intrarea în Institut, M. Ciucă e întâmpinat de un portar descris cu talent literar – figură, vestimentație, discurs: nimeni altul decât Joseph Meister, odinioară copilul mușcat de un câine turbat, salvat de Pasteur prin tratamentul descoperit de el și de E. Roux. Acest prim episod parizian al lui M. Ciucă ia sfârșit în apropierea marii conflagrații mondiale, eveniment tragic prevăzut de Cantacuzino, care i-a spus: „Acest război va cutremura lumea din temelii. Este momentul ca țara noastră să-și desăvârșească unitatea națională. Acum ori mai târziu vom intra și noi în foc. Ne așteaptă clipe grele, poate chiar moartea. Să plecăm acasă. Va fi nevoie de noi cât de curând”. Ceea ce toți românii, traversând o Europă deja însângerată, aveau să o facă, puține zile mai târziu.

Din vremea Marelui Război

Urmează un capitol teribil în această drumeție sui-generis: „A treia coborâre în infern”. E vorba de cei doi ani de „neutralitate”, când țara era divizată în legătură cu opțiunile politicienilor față de alianțele la care urma să aderăm, apoi de prima parte a Primului Război Mondial, declanșarea propriu-zisă a ostilităților, cu înfrângerile armatei noastre de pe toate fronturile și retragerea forțată către Iași, cu imense pierderi umane și materiale. Firește, Ionescu-Mihăiești, dar mai ales profesorul Cantacuzino și prietenii săi – medici și nemedici –, Barbu Delavrancea, G. Coșbuc, Gala Galaction, părintele Lucaci, Tache Ionescu, chirurgul Thoma Ionescu, militau pentru alianța noastră cu Franța, intrarea în război și eliberarea Ardealului și a altor pământuri românești.
Frații Ciucă, Mihai și Alexandru, își amintesc cu acuitate de curajoasele decizii ale profesorului Cantacuzino de a combate holera printr-o vaccinare în masă cu „vaccin pur”, de a pregăti cantități de seruri antitetanice, apoi de a jugula extinderea epidemiilor de holeră asociate cazurilor de tifos exantematic în rândul trupelor noastre (cu numeroase victime în rândul medicilor și studenților). Sunt preluate pagini cutremurătoare din jurnalul profesorului Cantacuzino despre situația sanitară a țării: „Populația noastră moare, armata destinată să fie organizată se topește; miniștrii noștri nu mișcă un deget și se ocupă de interese personale. Generalul Prezan îmi semnalează această situație și îmi cere să intervin, să se ia măsuri. Ca și cum eu singur aș avea puterea s-o fac!” (16 februarie 1918). „Până în ziua de 4 martie 1917, muriseră de tifos exantematic 30 de medici și studenți în medicină; peste 120 erau bolnavi. Printre ei, mortalitatea depășește 30%. Pe străzi, înmormântările se țin lanț. Nu se mai găsesc nici scânduri pentru coșciuge.” Cei doi își amintesc cu detalii de curajosul și excelentul epidemiolog care fusese dr. Popescu-Azuga, ucis de o formă severă, toxică de tifos. Și-au sacrificat viața mulți medici, români și francezi, dar și din tabăra adversă – germani, maghiari –, fiindcă molimele nu au granițe. Sunt portretizate figurile unor medici francezi (precum dr. Jean Clunet, fost pasteurian), fiind evidențiată și contribuția curajoasă a Reginei Maria, infirmieră voluntară în luptă cu epidemiile și mereu la căpătâiul răniților. Este descrisă „marea trădare” a rușilor și dezorganizarea armatei țariste, cu retragerea a sute de mii de soldați de pe front – a celor care și-au împușcat comandanții, lăsând descoperite sectoare largi ale frontului ruso-german, pentru a participa la revoluția bolșevică din 1917.
Cartea beneficiază de o simțitoare prefață a maestrului Dan Puric, „Uite casa fraților Ciucă!”. Într-un loc, cunoscutul actor scrie: „Cei doi copii din Săveni (locul de baștină al celor doi savanți, localitate pe care într-un turneu, împreună cu trupa sa, o străbate, n.n.) fac parte dintr-o Românie a valorilor științifice, cu care oricând ne putem mândri în fața lumii. În același timp, ei fac parte dintr-o lume a conștiințelor savante cu care ne putem mândri în fața lui Dumnezeu, mulțumindu-i în șoaptă pentru faptul că au fost români”.
Ce s-ar putea reproșa acestui adevărat breviar de Istorie a Medicinei și nu numai? Sunt pete până și-n soare, încât greșelile „de tipar”, rare, ar putea fi singurele reproșuri. Astfel, o necesară corectură a unei note de subsol poate fi luată în calcul la o viitoare ediție: Mecinikov („papa Metch”) n-a murit în 2015 (p. 80) – ar fi avut vârsta matusalemică de 170 de ani! –, ci la 15 iulie 1916.

mai mult
1 2 3 44
Page 1 of 44