close

Promovate

MonarhiePromovate

Coroana de Oţel originală nu a putut fi folosită la funeraliile Regelui Mihai pentru că legea nu prevede acest scop

coroana

Coroana de Oţel a României originală, care este clasată în categoria Tezaur şi se află în colecţia Muzeului Naţional de Istorie a României (MNIR), nu poate fi folosită pentru ceremoniile funerare dedicate Regelui Mihai I pentru nu este prevăzut în legislaţie un astfel de scop, a explicat pentru Agenţia de presă News.ro directorul instituţiei muzeale, Ernest Oberländer-Târnoveanu. În locul acesteia este utilizată o copie fidelă.

O copie a Coroanei de Oţel a României a fost aşezată pe sicriul Regelui Mihai I. Ernest Oberländer-Târnoveanu, directorul Muzeului Naţional de Istorie a României, a explicat, joi, pentru Agenţia de presă News.ro că nu exista posibilitatea ca la ceremoniile funerare dedicate Majestăţii Sale să fie utilizată Coroana de Oţel originală.

„Prevederile legale, respectiv Legea 182/2000, cer ca obiectele, mai ales cele clasate în categoria Tezaur, cum este Coroana de Oţel a României, care se găseşte în colecţia Muzeului Naţional de Istorie a României, pot fi folosite doar pentru două scopuri: scopul expoziţional şi de cercetare şi pentru investigaţii fizico-chimice sau de altă natură. Deci pentru orice altă utilizare, recuzită sau în alte scopuri legea este foarte clară. Nu există o asemenea posibilitate. Mai mult decât atât, patrimoniul muzeal clasat nu poate ieşi din sediul instituţiei decât printr-un aviz al Comisiilor naţionale a Muzeelor şi Colecţiilor şi printr-un ordin semnat de ministrul Culturii. Şi, de asemenea, obiectul trebuie să fie asigurat. Niciuna dintre aceste condiţii nu este îndeplinită. Legea nu permite şi nici nu s-a făcut nici un demers în acest sens”, a spus directorul MNIR.

„În colecţia Muzeului Naţional există o copie de foarte bună calitate, a fost folosită. Legea permite să o folosim şi pentru alte scopuri. Numai cine nu ştie cât de sensibile sunt aceste obiecte ar putea să spună că s-ar putea face excepţii (în privinţa Coroanei de Oţel originale, n.r.)”, a adăugat Ernest Oberländer-Târnoveanu.

Directorul MNIR a precizat că originalul a fost realizat după un desen al lui Theodor Aman la Arsenalul Armatei, aflat la acea vreme pe Dealul Spirii din Bucureşti, în zona actuală a Casei Poporului.

News.ro

mai mult
Agenda culturalăPromovate

„34 de ani de la moartea lui Nichita Stănescu”

Nichita-Stanescu

În fiecare an, în ziua de 13 decembrie, ne amintim cu tristețe că marele nostru ploieștean, marele nostru poet Nichita Stănescu, a plecat printre îngeri. Și în acest an, pe 13 decembrie, la ora 10.00, Muzeul Memorial „Nichita Stănescu”, secție a Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Prahova, organizează, în parteneriat cu Primăria Municipiului Ploiești, Colegiul Național „Nichita Stănescu” Ploiești și Școala Gimnazială „Nichita Stănescu” Ceptura — medalionul comemorativ „Recviem Nichita Stănescu”, la sediul muzeului din Ploiești, str. Nichita Stănescu nr. 1.

Programul susținut de talentații elevi ai celor două instituții de învățământ partenere cuprinde un colaj literar-artistic și un concert de colinde tradiționale, așa cum se întâmpla în copilăria Îngerului Blond, când familia Stănescu se aduna cu bucurie în jurul bradului împodobit de sărbătoare.

Activitatea comemorativă se va încheia cu depunere de flori la busturile poetului din curtea muzeului și din parcul omonim din centrul orașului.

prof. Carmen Guef, muzeograf coordonator

mai mult
PromovateRepere

Episcopul Hușilor: „În căutarea duhului pierdut al Crăciunului” – Scrisoare pastorală la slăvitul praznic al Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, 2017

ps_ignatie

Noul episcop al Hușilor, Preasfințitul Ignatie, atrage atenția credincioșilor prin „Scrisoarea pastorală la slăvitul praznic al Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos 2017” despre pericolele la care sunt expuși copiii societății actuale, prin accesul nelimitat la mediul on-line. 

Având în minte şi în inimă această icoană a Crăciunului de ieri şi a celui de astăzi, rogu-vă, transmiteţi copiilor, nepoţilor şi prietenilor dumneavoastră duhul frumos, plin de lumină şi de puritate al praznicului Naşterii Domnului Iisus Hristos, aşa cum ni-l pune la îndemână spre trăire Sfânta noastră Biserică Ortodoxă şi aşa cum l-am trăit odinioară şi îl trăim fiecare în parte, adică  prin jertfa de a merge la biserică şi de a vă împărtăşi cu Sfânta Cuminecătură, prin bucuria colindelor care Îl vestesc pe Pruncul Sfânt al Betleemului, prin dragostea întâlnirii cu membrii familiei, prin bunătatea şi milostivirea darurilor făcute copiilor dumneavoastră, dar şi celor sărmani, amărâţi şi abandonaţi, prin sinceritatea relaţiilor cu semenii dumneavoastră, prin nevinovăţia sufletului şi prin trăirea credinţei ortodoxe cu toate fibrele fiinţei.

† Ignatie

din mila şi purtarea de grijă a Celui de Sus

Episcop al Huşilor,

iubiţilor fraţi preoţi, ostenitorilor din sfintele mănăstiri şi alesului popor a lui Dumnezeu, har îmbelşugat, pace nemăsurată, linişte îndestulătoare şi bucurie sfântă de la Hristos Cel născut în ieslea săracă şi luminoasă  a Betleemului, iar din parte-mi părintească îmbrăţişare

„Cel Unul-Născut mai înainte de veci (…) ia trupul meu, ca eu să-I fac în mine loc Cuvântului Lui. Îmi ia trupul meu ca să-mi dea Duhul Lui. Îmi dă şi-mi ia ca să-mi dea visterie de viaţă. Îmi ia trupul meu ca să mă sfinţească. Îmi dă Duhul Lui ca să mă mântuiască”[1]

Cinstiţi slujitori ai Sfintelor Altare,

Iubiţi fraţi şi surori împreună-rugători,

Colinde la fereastră, bucuria întrunirii în familie, revederea celor dragi, voie bună, frunţi descreţite, inimi deschise spre trăirea credinţei, minţi însetate de a pricepe taina zilei de astăzi, gânduri de dragoste curată pentru cei din jurul nostru, copii cu sufletul în aşteptarea darurilor, tineri şi bătrâni cu chipuri luminate de harul acestei sfinte prăznuiri şi suflete care s-au pregătit, prin post şi rugăciune, să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele lui Hristos – aceasta este atmosfera de har şi de frumuseţe a sărbătorii Crăciunului, adică a venirii lui Dumnezeu-Fiul, prin întrupare curată din Preasfânta Fecioară, printre noi oamenii. Nu numai că ne cercetează Dumnezeu, ci El Se face ca unul dintre noi şi rămâne pururea, în chip duhovnicesc şi real, prin Sfânta Cuminecătură, Trupul şi Sângele Lui, prin înnoirea firii noastre, printre noi şi în noi. Ia trupul nostru, trăieşte, în chip nepăcătos, viaţa noastră cu toate ale ei: foamete, sete, suferinţă, singurătate, tristeţe şi mai ales iubire nesfârşită pentru orice om rătăcit de pe calea credinţei, pentru orice om care, din pricina păcatului, a divorţat de Dumnezeu, pentru orice om care şi-a pierdut sensul vieţii, pentru orice om care este afundat în groaza singurătăţii, pentru orice om care trăieşte drama sfâşietoare a unei lumi pline de ură şi dispreţ, pentru orice om care simte, din plin, durerea neîmplinirii, pentru orice om care trăieşte în sărăcie lucie şi pentru orice om pe a cărui faţă sunt încrustate dârele suferinţei. Cu alte cuvinte, Dumnezeu-Fiul, prin naşterea Sa în această lume şi prin îndumnezeirea firii noastre omeneşti, ne descoperă, la modul deplin, adevărata icoană a ceea ce înseamnă omul: iubire fără de margini şi necondiţionată, har şi vieţuire dumnezeiască, rugăciune neîncetată şi curăţia inimii, demnitate şi libertate.

Iubiţi credincioşi,

Inevitabil, în aceste zile de sărbătoare sfântă, mintea constată şi inima trăieşte, la modul nostalgic, frumuseţea de basm şi de lumină a sărbătorilor de altădată. Amintind acele vremuri, nu doresc să mă rezum la tendinţa formală a adultului  de a-şi idolatriza sau idiliza trecutul. Fără a idealiza, în mod gratuit, experienţele din trecutul nostru, cei de dinaintea noastră, chiar şi noi înşine, am fost martorii unei înţelegeri mai drepte şi a unei trăiri mai cuvenite a tot ceea ce însemna bucuria praznicului Crăciunului. Oricine se uită cinstit în urmă, îşi va da seama limpede cât de mult ne-am schimbat. Iernile erau ierni, pentru că prea puţini dintre noi ştiam să murdărim albul curat al zăpezii naturii prin defrişări ilegale de păduri, prin gunoaiele aruncate la voia întâmplării, prin exploatarea zăcămintelor naturale doar pentru a ne îmbogăţi în chip ruşinos şi prin uciderea nesăbuită a animalelor pe cale de dispariţie din fauna ţării noastre. Colindele erau colinde, nu prilej de benchetuială și adorare a pruncului gastronomic din noi, ci de vestire, de slăvire şi cinstire a Pruncului născut în ieslea săracă a Betleemului. Ajunul Crăciunului era Ajun prin priveghere rugătoare şi postire sfântă, nu oboseală şi ghiftuială trupească care ne împiedică să participăm la slujba din ziua de Crăciun, considerată opţională şi puţin importantă. Mersul la biserică în ziua sfântă „când colindele se cântă”, era de la sine înţeles, implicând întreaga familie, cu mic cu mare. Simplitatea pregătirii pentru această sărbătoare era simplitate, nu risipă de energie în a cutreiera toate mall-urile pentru a ne satisface pofta după cele materiale. Moş Crăciun era Moş Crăciun, iar nu „crăciuni” cocacolizaţi de albul şi roşul reclamelor păcătoase agresive, nu „crăciuniţe” îmbrăcate tocmai pentru a ne murdări privirea şi inima. Povestea spusă copiilor despre naşterea Domnului în ieslea săracă a Betleemului cu Maica Domnului care caută sălaş pentru a naşte pe Pruncul Mântuitor, cu păstorii care primesc vestea din cer de la îngeri, cu magii care vin de la Răsărit, ca să-I aducă daruri şi să se închine Pruncului, căpăta valoare de credinţă, nu miros de legendă depăşită în care nu merită să credem. Convingerea şi trăirea că suntem contemporani cu evenimentul Naşterii Domnului erau complete şi deplin asumate, pentru că acel „astăzi S-a născut Hristos” din colind sau „Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fiinţă naşte” din condacul Sfântului Roman Melodul erau realităţi clare şi apropiate inimii, nu simple amintiri sau referinţe istorice despre un episod din viaţa lui Hristos care a avut loc acum peste 2000 de ani. Deci, Crăciunul era Crăciun cu Hristos cel întrupat, cu Pruncul Sfânt din ieslea săracă a Betleemului, cu tradiţiile noastre sfinte, cu colinde pe toate văile şi oameni bucuroşi cu puţinul celor puse pe masă şi cu multul har al bucuriei pe care îl dăruiesc din plin aceste zile sfinte de sărbătoare.

Din păcate şi fără a generaliza, în aceste vremuri dominate de un consumism feroce, semnificaţia sărbătorii Naşterii Domnului este amplu căptușită de materialism. E mult mai simplu să te zbați pentru achiziționarea unui brad sau a unei rețete culinare, specifice acestor sărbători, decât să te lași pătruns de nevinovăția Pruncului născut în ieslea Betleemului, decât să asimilezi, în tăcere şi rugăciune, atât cât este cu putinţă omului, taina de negrăit a coborârii lui Dumnezeu-Omul printre noi oamenii. Bucuria e mai mult un efect al desfătării trupești decât o realitate spirituală. Nu am auzit încă pe cineva – și dacă vor fi fiind, sunt mult prea puțini – să se plângă de faptul că Hristos încă nu S-a născut în inima și viața lui. În schimb, dacă nu vine „moșu” și nu „descinde” vreun brad din pădurea seculară, totul pare sumbru și fără sens. Crăciunul lumii de astăzi este o explozie de lumini exterioare care nu au puterea de a înlătura întunericul spiritual al urii, al răutăţii, al corupţiei endemice care vlăguieşte acestă ţară, al manipulării, al minciunii grosolane şi al ateismului intolerant promovat sub masca vicleană a toleranţei. În acest fel, ajungem să sărbătorim „crăciunuri” fără de Hristos. De aceea, Biserica este chemată, prin cateheză şi cuvânt de duh apăsat, să restaureze semnificaţia şi frumuseţea profundă a acestor sărbători uimitor de minunate în conştiinţele oamenilor.

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Având în minte şi în inimă această icoană a Crăciunului de ieri şi a celui de astăzi, rogu-vă, transmiteţi copiilor, nepoţilor şi prietenilor dumneavoastră duhul frumos, plin de lumină şi de puritate al praznicului Naşterii Domnului Iisus Hristos, aşa cum ni-l pune la îndemână spre trăire Sfânta noastră Biserică Ortodoxă şi aşa cum l-am trăit odinioară şi îl trăim fiecare în parte, adică  prin jertfa de a merge la biserică şi de a vă împărtăşi cu Sfânta Cuminecătură, prin bucuria colindelor care Îl vestesc pe Pruncul Sfânt al Betleemului, prin dragostea întâlnirii cu membrii familiei, prin bunătatea şi milostivirea darurilor făcute copiilor dumneavoastră, dar şi celor sărmani, amărâţi şi abandonaţi, prin sinceritatea relaţiilor cu semenii dumneavoastră, prin nevinovăţia sufletului şi prin trăirea credinţei ortodoxe cu toate fibrele fiinţei.

Dacă vreţi să avem copii integri şi nemânjiţi de urâtul păcatului şi al necinstei, nu îi lăsaţi să fie educaţi de ideologiile seducătoare şi teroriste ale progresiştilor liberali, adică ale celor care au drept temă centrală a propagandei lor furibunde necredinţa, renunţarea la tradiţie, apărarea intereselor de grup, nu ale persoanei unice ca şi chip a lui Dumnezeu şi lupta de clasă între necredincioşi şi credincioşi. Atunci când îi vedeţi pe copiii dumneavoastră agitaţi şi tulburaţi, nu le aruncaţi în braţe tablete sau telefoane mobile, pentru că ei au nevoie de dragoste şi atenţie, nu de obiecte care să îi transforme în „instrumente ale instrumentelor lor”[2] sau care să îi transforme în fiinţe insensibile la suferinţa şi necazul celuilalt. Nu-i lăsaţi să fie educaţi numai de televizor, de facebook sau de mediul online, pentru că vor dobândi o viziune strâmbă, unilaterală şi neputincioasă asupra vieţii. Atunci când viaţa le este în sminteală şi poticnire, cultivaţi-le sufletul prin rugăciune, prin dragoste, prin sfat înţelept şi prin răbdare. Umpleţi-le sufletul de credinţă şi de nevinovăţia lui Hristos Cel născut în Betleem, pentru că numai aşa îi veţi avea luminoşi şi încrezători, chiar şi atunci când viaţa, în curgerea ei, îi poate doborî. De modul cum le transmiteţi credinţa Bisericii noastre copiilor dumneavoastră, depinde frumuseţea şi curăţia neamului nostru românesc.

Încredinţându-mă rugăciunilor dumneavoastră, acum când împreună suntem chemaţi să lucrăm la mântuirea sufletelor noastre şi la trăirea credinţei noastre ortodoxe, vă cer stăruitor să-I spuneţi lui Dumnezeu ca în tot ceea ce fac şi gândesc să fiu păstorul „cel bun care îşi pune sufletul pentru oile sale” (Ioan 10, 11), iar „cuvintele mele să fie ca ale lui Dumnezeu; slujba mea să fie ca din puterea pe care o dă Dumnezeu, ca întru toate Dumnezeu să se slăvească prin Iisus Hristos” (I Petru 4, 11).

Sărbătoarea Crăciunului, a Anului Nou şi a Bobotezei să vă aducă părtăşie de mai multă bucurie, de mai multă iubire, de mai multă nevinovăţie şi de mai multă seninătate. Sărbători luminoase, frumoase şi bucuroase. La mulţi ani, plini de Dumnezeu.

Al vostru părinte şi frate de tot binele voitor şi fierbinte rugător,

† Părintele Episcop Ignatie al Huşilor

[1] Sfântul Ioan Gură de Aur, Predici la sărbători împărăteşti şi Cuvântări de laudă la sfinţi2 (PSB 14, serie nouă), traducere din limba greacă veche de Pr. prof. Dumitru Fecioru, introducere de Ierom. Policarp Pîrvuloiu, Bucureşti, Editura Basilica, 2015, p. 52

[2] Diacon Adrian Sorin Mihalache, Eşti ceea ce trăieşti. Câteva date recente din neuroştiinţe şi experienţele duhovniceşti ale Filocaliei (col. Media Christiana, seria Lumina), Bucureşti, Editura Trintas, 2017, p. 217

mai mult
PromovateTradiții

Colinde bizantine, colinde strămoșești, colinde românești, frumoase…

colindatorii

Sarbatorile crestine ale Nasterii Domnului, Anului Nou si Bobotezei au in viata credinciosilor o semnificatie aparte. Ele trezesc rezonante afective de inalta sensibilitate si de puternica intensitate, creand o atmosfera de bucurie si un farmec cu totul specifice in trairea religioasa. La aceasta contribuie in cea mai mare masura traditia veche si scumpa a colindelor, care infatiseaza evenimentul de extraordinara importanta al venirii in lume a Fiului lui Dumnezeuintrupat, intr-un nimb de deosebita frumusete si duiosie.

Ca parte integranta a folclorului religios, colindele prezinta o valoare nepretuita prin originea si mai ales prin vechimea lor. Ele reprezinta cantecul nostru stramosesc si una din cele mai vechi forme de manifestare a folclorului religios romanesc.

Oricare ar fi parerea specialistilor in aceasta privinta, un lucru este sigur si anume ca ele sunt foarte vechi, formandu-se odata cu poporul roman si cu raspandirea crestinismului pe meleagurile noastre. Prezenta in colindele si plugusoarele noastre a numelui lui „Badica Traian” ne aminteste de timpul formarii poporului roman si de stramosii neamului nostru. Dupa parerea unora, cele mai vechi colinde ar fi acelea care au refrenul „Lerui Doamne” sau „Alilerui Doamne”, care ar fi forma arhaica, pe cat se pare, a cuvantului bisericesc „Aliluia”.

Colindele, „aceste minunate creatii populare”, s-au pastrat din generatie in generatie si au rasunat in fiecare an, fara intrerupere, in casele crestinilor, in noaptea sfanta a Nasterii Domnului, sub luceafarul de argint al pacii, in seara de Anul Nou si la alte sarbatori, indatinandu-se, raspandindu-se si fiind nelipsite din manifestarile religioase ale credinciosilor nostri.

Sub raportul maiestriei artistice a versului si a melodiei, colindele ocupa un loc de seama in creatia poporului nostru. Ele formeaza un tot unitar cu doinele, baladele populare si cantecele de vitejie, cu basmele, ghicitorile, proverbele si zicatorile. Venind din lumea obstilor satesti, colindele pastreaza, fara indoiala, unele din ele mai vechi realizari poetice romanesti. Ele exprima, sub forma poeziei populare florile alese ale simtamintelor noastre crestinesti in fata tainei celei din veac ascunse, precum si binefacerile ce s-au revarsat asupra omenirii prin intruparea Fiului lui Dumnezeu.

Putine popoare din lume au insotit minunea venirii Fiului lui Dumnezeu cu o imbratisare asa de calda si de duioasa si au exprimat-o asa de bogat in forme artistice, cum a facut-o poporul roman. In colinde, simplitatea, usurinta si cursivitatea versului popular, exprima o mare bogatie de idei, intr-o forma plina de frumuseti artistice, in care figurile de stil abunda, comparatiile se intrec una pe alta, iar epitetele si mai ales diminutivele nu lipsesc aproape din nici un vers. Este, de altfel, tot ceea ce da gingasie, frumusete, farmec si duiosie colindelor.

In vremea noastra colindele se situeaza, prin valoarea lor literara si muzicala, in constelatia artistica europeana.

Dar, colindele romanesti sunt pastrate, gustate si apreciate pentru valoarea lor teologica. Ele sunt inmiresmate de parfumul cel mai ales al evlaviei noastre crestinesti si stramosesti, sunt o transpunere in forma populara cantata a credintei noastre ortodoxe. Ele sunt inspirate din Sfanta Scriptura si din Sfanta Traditie, din slujbele divine si din iconografie. In ele respira puternic duhul crestin si se pastreaza ceva din fragezimea crestinismului primar. In versurile lor duioase si pline de credinta se descifreaza sensurile adanci ale unei trairi religioase autentice, bazate pe marturia de nezdruncinat a dreptei credinte.

Ele prezinta ascultatorilor dogma ortodoxa invesmantata in straiul idilic si naiv al versului popular al colindei. Nici una din invataturile de baza ale credintei crestine nu este uitata sau nefolosita in colindele noastre romanesti. In ele se rasfrange invatatura crestina despre pacatul stramosesc, intruparea si nasterea Mantuitorului, rascumpararea oamenilor prin moarte si Invierea Sa, supracinstirea Maicii Domnului, cinstirea Sfintilor, Sfintele Taine, invatatura despre rai si iad si judecata viitoare.

Majoritatea colindelor au in centrul lor persoana Mantuitorului nostru Iisus Hristos, descriind mai ales intruparea si nasterea Lui cea mai presus de minte, pe care o exprima in mod simplu, fara speculatii teologice subtile, ci cu sentimentul trairii unui mare adevar de credinta. Fiul lui Dumnezeu s-a nascut:

  „Din Fecioara Maria
Din neamul lui Avraam,
Din saminta lui David,
Din Duhul Sfint zamislit”

caci :
„Dumnezeu fiind din fire,
Ai luat chip de omenire
Si te-ai dat spre rastignire,
Pentru a noastra mantuire”.

Iata cum este redata, de exemplu, invatatura despre judecata universala in colindul urmator:
„Tu, Fiule, nu mai plange,
Ca eu tie ti-oi aduce
Un scaun de judecata,
Ca sa judeci lumea toata.

Sa dai dreptii la dreptate
Si strambii la strambatate,
Sa iei ceru-n stapanire,
Pamantul in mostenire”.

Maica Domnului, care ocupa un loc central in evlavia si in cultul ortodox, este prezenta la tot pasul in colindele romanesti, alaturi de Fiul sau iubit, Mantuitorul Hristos. Credinciosii o numesc pe Maica Domnului „Curata”, „Preanevinovata”, „Fecioara Maria”, „Lumina preasfinta”, „Precista blagoslovita”:

  „Ca astazi curata,
Prea nevinovata,
Fecioara Maria
Naste pe Mesia”.

Colindele noastre religioase infatiseaza pe Maica Domnului ca mijlocitoare pentru credniciosi si rugatoare pentru neamul omenes in versuri de o rara frumusete si de o putere intuitiva vrednica de admirat.

Dar toate invataturile de credinta exprimate in colinde sunt in legatura cu aceea de mantuire, foarte frecventa si ea in aceste creatii, accentul punandu-se pe frumusetea cadrului spectacular al Nasterii si pe bucuriile luminoase ca soarele, pe care aceasta nastere le picura in sufletele crestinilor. La evenimentul Nasterii sunt de fata toate planurile creatiei si ale firii: cerul reprezentat prin ingeri, lumea cuvantatoare a pamantenilor, infatisata prin pastori si lumea necuvantatoare, infatisata prin plante si animale de tot felul. Tatal insusi coboara din ceruri sa binecuvinteze lumea. Totul se petrece ca intr-o slujba cereasca asemanatoare Sfintei Liturghii, pe care credinciosii o asculta in fiecare Duminica:

  „De-auzi gazda ori n-auzi
Toaca-n cer si slujba-n rai,
Toaca-n cer cum o batea,
Slujba-n rai cum o facea,
Dumnezeu cum cuvanta,
Maica Sfanta se ruga.
Si sa stai sa tot privesti
Cum facea slujbe ceresti
Ingerii tinand stalpari
Cantau sfintele cantari”.

Colindele au avut si marele rol de a pastra si apara credinta ortodoxa atunci cand prozelitismul eterodox incerca sa rupa unitatea de credinta a ortodocsilor, pentru a dezmembra, in acelasi timp si unitatea lor nationala. Pastrand si marturisind aceleasi adevaruri de credinta, colindele s-au numarat printre mijloacele populare cele mai eficace de aparare a ortodoxiei, dovedind unitatea sufleteasca a credinciosilor nostri ortodocsi de pe tot intinsul patrie. Documente vrednice de incredere marturisesc ca romanii transilvaneni preferau sa cante de Craciun colindele invatate din strabuni, in locul cantecelor care li se impuneau de cei straini de legea lor.

In acelasi timp, colindele scot in evidenta legatura stransa a stramosilor cu Ortodoxia si, in special cu Patriarhia ecumenica facand ca in versurile lor sa rasune numele orasului Constantinopol:

  „La poarta la Taringrad,
S-a nascut mare-mparat”.

Colindele noastre romanesti sunt deosebit de valoroase pentru bogatele idei morale si sociale pe care le exprima. Pe langa mesajul ceresc al mantuirii, colindele au format si o scoala de imbarbatare, de nadejde si de virtuti morale in viata credinciosilor, exprimand dragostea de oameni, facerea de bine, smerenia, ascultarea si bunatatea, cinstea, dragostea de tara, eroismul, bucuria sarbatorilor, dorinta de prosperitate, belsug si pace, ca idealuri nepieritoare si caracteristici esentiale ale sufletului poporului nostru. In ele eticul s-a imbinat in chipul cel mai armonios si mai fericit cu esteticul.

Actualizand in fiecare an amintirea Nasterii Mantuitorului nostru Iisus Hristos, colindatorii duc cu ei la casele credinciosilor voia buna, cinstea si dragostea, asa cum se vede din aceste urari:

  „Troscotel de p-anga drum,
Voie buna cui ma-nchin!
Troscotel de p-anga cale,
Cinste si dragoste-n fata Dumitale!”

Colindele reflecta bunatatea proverbiala a romanului, credinciosii avand pilda de bunatate pe Mantuitorul Iisus Hristos, care in colinde apare ca un Domn „prea bun”:

  „Sus in curtea lui Craciun,
S-a nascut un domn prea bun”.

Luand ca pilda aceasta bunatate a Domnului si Mantuitorului Hristos, colindele indeamna pe credinciosi ca si ei sa fie buni mereu, dar mai ales acum, cand s-a nascut „Pastorul cel bun”:

  „Acuma pe la Craciun,
Tot omul sa fie bun”.

Bunatatea aceasta a romanului, cunoscuta pretutindeni sub numele de ospitalitate, este rasplatita de urarile de la sfarsitul colindelor:

  „Busuioc verde pe masa,
Ramai gazda sanatoasa.
La multi ani cu sanatate
Domnul sa va dea de toate!”

Alaturi de bunatatile care izvorasc din iubirea de Dumnezeu si de aproapele, colindele reflecta o calitate si o virtute tot asa de specific pentru credinciosii nostri si anume cinstea. Pentru poporul roman cinstea este tot asa de valoroasa si de scumpa ca si dreptatea si libertatea, iar colindele au fost un indemn permanent la pastrarea ei.

Colindele preamaresc virtutea cumpatarii, si strans legat de ea, postul din care, de altfel, izvoraste, laudand pe cei ce postesc:

  „Ferice de cei postelnici,
Care-mi postesc posturile
Si-mi ajuna ajunurile”.

Cadrul virtutilor infatisate de colinde se intregeste si cu aceea a darniciei, adica a intr-ajutorarii aproapelui, a celui lipsit de ajutor, atunci cand el este in suferinta si in necaz. Ea este reflectata astfel intr-un colind in care „Domnul bun, cest, Domn bun si Om bun”:

  „Cati flamanzi imi trec
Pe toti ii satura.
Cati setosi imi trec
Pe toti ii adapa.

   Cati goli ii venea
Toti ii imbraca.
Cati desculti venea,
Pe toti ii incalta”.

De asemenea, virtutea barbatiei, de care este legata rabdarea, este oglindita in colindele noastre romanesti.

In opozitie cu lauda virtutilor, colindele condamna pacatele si patimile omenesti sau viciile, pentru urmarile lor nefaste. Astfel, minciuna este infierata in colinde, indemnand pe cei care o practica sa se lepede de ea. Patima inselatoriei, opusa cinstei si corectitudinii, este biciuita in colindele cu caracter social, ca si patima betiei, ca izvor al altor patimi si pacate.

Dintre ideile sociale cea mai des intalnita in colinde este aceea de pace, poporul roman fiind un popor iubitor de pace. Aceasta se potriveste cu firea lui buna si blajina, cu dragostea si cu generozitatea sa. Poporul nostru, care a cunoscut ororile razboiului, si-a dorit siesi si la toata lumea pacea, ca pe bunul cel mai scump si mai indispensabil vietii sale, ca aceea care conditioneaza bunastarea materiala si spirituala a oamenilor. In colinde, taina intruparii Fiului lui Dumnezeu este slavita pentru ca ea a adus lumii impacarea cu Dumnezeu, pentru ca Pruncul nascut in pestera este „Domn al pacii” si fiindca nasterea Lui a fost salutata cu imnul ceresc al slavei lui Dumnezeu si al pacii oamenilor. Aceasta pace se instaureaza odata cu venirea in lume a Mantuitorului Hristos, a carui imparatie este o imparatie a pacii. Iata cat de frumos reda aceasta idee un colind de vanatoare:

  „Ho, ho-ho! Nu va-narmati!
Ca pe cer azi s-a ivit
Un luceafar stralucit.

   Ca astazi Fiul cel Sfant
Pace-aduce pe pamant
Sange azi sa nu mai curga,
Lacrimi azi sa nu se scurga.

   Vanatorii ca-mi cadeau
In genunchi si se rugau,
Din sageti cruce faceau”.

Pacea adusa de Mantuitorul este o pace vesnica si universala:
„Intru cei de sus marire
Si pe pamant paciuire,
La toti oamenii sa fie
De acum pana-n vecie”.

  „Marire intru cei de sus,
Si pace pan-la Apus”.

Munca se reflecta si ea din plin in colindele noastre romanesti. Versurile lor amintesc de toate categoriile de varsta si de ocupatii cintind insusiriile care trebuie sa impodobeasca sufletul unui crestin: destoinicia in munca, harnicia, indemanarea si curatenia. Munca pamantului, grija pentru unelte si animale, cresterea vitelor, pescuitul, albinaritul, moraritul si, mai ales, vanatoarea, sunt descrise maiestrit in colinde. Prin acestea ele scot in evidenta doua din caracteristicile esentiale ale neamului nostru: munca si harnicia.

Alaturi de pace si de munca, din colinde desprindem ideea de dreptate. Colindele infiereaza pe cei care o calca in picioare pagubind pe semenii lor prin furt, inselaciune sau in alt chip. Prin colinde, poporul pretuind la justa ei valoare functia sociala a dreptatii, a luptat continuu impotriva abuzurilor si nedreptatii.

Colindele noastre romanesti sunt valoroase si pentru ideile patriotice pe care le exprima. Originea, viata, graiul si obiceiurile poporului roman, dragostea pentru tara si jertfirea pentru ea, frumusetile patriei, vitejia si eroismul poporului raman doar cateva din aceste idei care se oglindesc in colinde. Astfel, in unul din ele, tara noastra este numita „mosie dumnezeiasca” si „asezare stramoseasca”. Prin intruparea si nasterea, Mantuitorului, Dumnezeu coboara in lume ca sa o binecuvinteze. Printre altele, El binecuvinteaza si tara noastra. Iata cum descrie aceasta scena un colind de prin partile Albei:

  „Dumnezeu s-a desteptat
Mana stinga-a scuturat,
Trei inele i-au picat.

   Randuneaua le-a luat
Si le-a dus in departare,
Sa le-aseze pe hotare
Unu-n tara Nilului
Altu-intr-a Iordanului
Unu-n Tara Romaneasca,
Asezare stramoseasca”.

Pe aceasta mosie se preumbla Dumnezeu cu Sfantul Petru, iar Maica Domnului, urmarita de mana ucigatoare a lui Irod, gaseste scapare si adapost, impreuna cu Fiul sau in muntii romanesti in casa unui roman care ii primeste la caldura vetrei lui.

Frumusetile Carpatilor nostri cu bogata lor fauna si flora, sunt prinse cu maiestrie in tezaurul colindelor. Caprioarele, cerbii si iepurasii sunt doar cateva din vietuitoarele lor, iar „Cetinita cetioara” si „Coroana de trandafiri” sunt buchete din resursele naturale ale patriei. Copiii care colinda traiesc o lume de basm:

  „In poiana muntelui,
Iese cerbul Domnului”.

sau:
„Sus in varful muntelui
Pe la crucea bradului,
Pe o scara de argint
Se coboara Domnul Sfant”.

Colindele infatiseaza si pilde de patriotism si eroism din trecutul nostru istoric, preamarind, de exemplu, figura legendara a voievodului Moldovei, Stefan cel Mare, in colindul „La poarta lui Stefan Voda„:
„Atunci Stefan Domn cel Sfant
Despre ruga auzind,
El pe data a plecat
Si cu toti s-au inchinat”.

Ele amintesc de lupta poporului pentru independenta nationala si pentru apararea pamantului stramosesc si jertfirea pentru patrie:
„Cand cu turcii ne-am batut,
Bulzul marii ne-o-imbulzit,
Multi voinici s-or prapadit”.

Ele scot in evidenta vitejia poporului roman care, lasand totul acasa, pornea la razboi pentru a apara tot ce avea mai scump si pentru a alunga si a invinge pe dusmani:

  „Vifor la razboi pornea,
Pe dusmani mi-i prapadea
De-o mers vestea-n tara noua,
Cum va colindaram voua”.

Din istoria contemporana a neamului, colindele mai noi amintesc lupta pentru reintregire, asa cum vedem din cantecul soldatului care isi cara pe mormant:

  „Busuioc, margaritar,
C-a murit pentru Ardeal.
Pe plaiul muntilor,
In desimea brazilor,
In mijlocul florilor
Aparand un tricolor”.

In felul acesta, colindele au avut si un rol de manifestare si de intarire a unitatii si solidaritatii dintre toti fiii neamului nostru, de pe ambele versante ale Carpatilor. Ele dovedeau continuitatea populatei romanesti pe meleagurile patriei noastre si unitatea de neam si limba intre Moldova si Banat, intre Transilvania si Dobrogea, intre Tara Romaneasca si Maramures. Pentru romanii transilvaneni, colindele trezeau rezonante deosebite, vestindu-le unitatea lor cu moldovenii si muntenii. Fie ca s-au cantat la Suceava sau la Caransebes, la Oradea sau Dorohoi, la Sibiu sau la Iasi, la Brasov, Bucuresti, sau Constanta, in satele de munte sau in campie, cu toata gama varietatii cuvintelor sau melodiilor, ele au vestit aceeasi bucurie si au chemat pe toti credinciosii romani sa-l preamareasca pe Dumnezeu in acelasi grai.

Colindele au si marele rol de a uni generatiile intre ele si de a intari sentimentul comuniunii cu stramosii nostri. De aceea, asa cum frumos arata P.F. Parinte Patriarh Teoctist, „aceste colinde, creatii de gen, sunt socotite drept marturii fara asemanare, marturii nepretuite pentru adeverirea existentei noastre ortodoxe si pentru continuitatea noastra neintrerupta pe firul traditiei, pe aceasta vatra de dezvoltare a poporului roman. Aceste creatii sunt si raman, impreuna cu fondul spiritual romanesc, in galeria comorilor de credinta si de viata pe care Biserica noastra le asaza la loc de cinste. Ele sunt si raman margaritare izvoditoare de cultura cu care s-ar mandri orice popor. Ele sunt bunuri bisericesti si modalitati eficiente de activitate pastorala, prin care preotul intretine dragostea de Biserice, dezvolta interesul pentru invatatura de credinta si promoveaza cintarea bisericeasca pe care credinciosii o iubesc si astazi foarte mult”.

Pentru toate acestea, colindele, aceste nestemate ale folclorului romanesc, sunt pastrate cu sfintenie, ca niste adevarate rituri ale unui cult mostenit de la stramosi, purtand suflet din sufletul strabunilor si seva din glia noastra stramoseasca.

Pentru noi, slujitorii de azi si de maine ai Bisericii noastre stramosesti, ele vin din pridvorul vechilor biserici romanesti, impartasind un aer arhaic de cronica si cazanie. Ele pastreaza nealterat duhul autentic crestin pe care il exprima in uluitoare frumuseti de stil si limba romaneasca. Lucrate parca in filigran, colindele vadesc arta unui mare sculptor de cuvant, care s-a identificat, trup si suflet, cu creatia sa, punand in opera sa amprenta vesniciei si atmosfera sfanta a sarbatorilor.

Prin frumusetea lor stilistica, prin farmecul arhaic, prin simplitatea exprimarii, prin duhovniceasca legatura a omului cu Dumnezeu, colindele raman icoane vechi in altarul spiritual al fiilor Bisericii noastre Ortodoxe Romane, la care ne inchinam si ingenuncherii si noi cu evlavie, legandu-ne astfel cu duhul crestin ortodox, cu credinta stramosilor, cu credinta primelor veacuri crestine.

Transparenta de cristal a constructiei lor melodice ca si atmosfera lor de o calda si rara duiosie, ne poarta nostalgic pasii pe aripile amintirilor copilariei noastre, la anii fericiti ai sufletelor neprihanite, ai inimilor calde si pline de bucurie, cand in ciuda nametilor de zapada, plecam in cete pe la casele crestinilor, cu vestea cea buna a Nasterii, cu urarile de pace si belsug pentru noul an care se apropia.

In noaptea sfanta si plina de taina a Craciunului, acest „praznic luminos”, in fata acestor podoabe minunate ale sufletului romanesc, care ne aduc mesajul maririi lui Dumnezeu, al pacii si infratirii intre oameni, portile inimilor noastre se deschid mai larg pentru a canta, dupa datina strabuna, „colindul sfant si bun” si pentru a primi bunele vestiri ale colindelor si urarile lor, impreuna cu Mantuitorul Hristos care vine, odata cu solia lor:

  „Sa se nasca si sa creasca,
Sa ne mantuiasca.”

Pr. Prof. Dr. Nicolae Necula

mai mult
ActualitatePromovate

Astăzi, Ziua Internațională a Drepturilor Omului. „Toţi oamenii se nasc liberi şi egali în demnitate şi în drepturi”

ziua-internațională-a-drepturilor-omului

Ziua Drepturilor Omului este celebrată în fiecare an în 10 decembrie – ziua în care Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite a adoptat, în 1948, Declarația Universală a Drepturilor Omului. În 2017, Ziua Drepturilor Omului dă startul unei campanii, care va dura un an și care va marca aniversarea a 70 de ani de la semnarea Declarației Universale a Drepturilor Omului, un document de referință care a proclamat drepturile pe care toată lumea le are, indiferent de rasă, culoare, religie, sex, limbă, opinie politică sau de altă natură. Este cel mai tradus document din lume, disponibil în peste 500 de limbi.

Toţi oamenii se nasc liberi şi egali în demnitate şi în drepturi”, se afirmă în primul articol al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, adoptate la 10 decembrie 1948 de Adunarea Generală ONU, primul act internaţional în care au fost exprimate drepturile şi libertăţile fundamentale care trebuie garantate oamenilor din întreaga lume.

Principiile enunţate în cuprinsul Declaraţiei reprezintă un ideal comun al societăţilor democratice care promovează respectul pentru drepturile şi libertăţile omului şi de aceea în fiecare an toate statele membre şi orice alte organizaţii interesate sunt invitate să sărbătorească în 10 decembrie Ziua Internaţională a Drepturilor Omului.

La urma urmei, de unde încep drepturile universale ale omului? Din locuri mici, atât de apropiate şi de mici încât nu pot fi văzute pe hărţile lumii… În astfel de locuri, fiecare bărbat, femeie şi copil caută justiţie egală, oportunităţi egale, demnitate egală, fără vreo discriminare
Eleanor Roosevelt 

Este o zi a solidarităţii în toată diversitatea sa, indiferent de religie, rasă sau convingeri, este un moment al victoriei raţiunii asupra ignorării, dispreţuirii şi încălcării drepturilor omului cu care se confruntă umanitatea şi care au impus întreprinderea de măsuri pentru protejarea demnităţii şi valorii umane.

Drepturile şi libertăţile, consfinţite în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, au fost catalogate în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, adoptat în 1950 de către Consiliul Europei, o listă de drepturi garantate care reflecta valorile civilizaţiei şi democraţiei: dreptul la viaţă, interzicerea torturii, sclaviei şi a muncii forţate, dreptul la libertate şi securitate, dreptul la un proces echitabil, respectarea vieţii private şi de familie, libertatea de gândire, de conştiinţa şi de religie, libertatea de exprimare, libertatea de întrunire şi de asociere, dreptul la căsătorie, dreptul la o cale de atac eficientă şi interzicerea discriminării.

Importanţa Convenţiei constă nu doar în extinderea domeniului de aplicare al drepturilor pe care le protejează, dar şi în sistemul de control instituit pentru a examina pretinsele încălcări şi de a asigura respectarea şi recunoaşterea de către state a obligaţiilor care le revin în temeiul Convenţiei.

Drepturile omului au devenit subiect de discuţie abia în perioada modernă timpurie. Lumea antică nu poseda acest concept, societăţile antice s-au dezvoltat şi au cunoscut bunăstarea doar cu sisteme de taxe, de justiţie şi de legitimitate politică complet independente de drepturile omului. Tortura şi sclavia au fost foarte populare de-a lungul istoriei. S-a vorbit despre drepturile naturale abia în Evul Mediu şi apoi în timpul Iluminismului şi s-au luat poziţii explicite începând cu revoluţia americană şi cu cea franceză.

După atrocităţile comise în Al Doilea Război Mondial şi Holocast mişcarea pentru drepturile omului a culminat cu adoptarea în 1948 a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului.

 

Astăzi drepturile omului sunt percepute, în general, că fiind drepturi inalienabile fundamentale, nu pot fi luate nici unei persoane, sunt universale, aplicându-se peste tot şi sunt aceeaşi pentru toţi. Sunt considerate drepturi naturale şi sunt recunoscute prin drepturile legale, prevăzute în legislaţiile naţionale şi internaţionale.

În Uniunea Europeană, de exemplu, drepturile omului, democraţia şi statul de drept sunt valori esenţiale şi sunt înscrise în tratatul său fondator, iar ţările care doresc să adere la UE, sau cele care au încheiat acorduri comerciale sau de altă natură cu Uniunea, trebuie să respecte aceste valori esenţiale.

Dar nu este peste tot la fel. Se fac eforturi şi sacrificii enorme pentru instituirea sau pentru respectarea drepturilor omului, unii chiar işi dau şi viaţa.

Exemple recente pot fi şi fostul preşedinte al Africii de Sud Nelson Mandela, un simbol al luptei anti-apartheid, care a petrecut 27 de ani în închisoare ca deţinut politic al guvernului sud-african, laureat al Premiului Nobel, şi omagiat în întreaga lume pentru curajul cu care a luptat întreaga viaţă pentru „o societate liberă şi democratică, în care toţi să trăiască în armonie şi cu şanse egale.Este un ideal pentru care sunt gata să mor„, după cum afirma Mandela.

Sau tânara pakistaneză de 16 ani Malala Yousafzai, împuşcată de talibani în cap, în anul 2012,  pentru că a cerut educaţie pentru fete. Spunea că nu se teme de nimeni şi tot ce doreşte este doar dreptul la educaţie.

Malala a supravieţuit atentatului şi curajul ei de luptătoare pentru drepturile tinerelor din Pakistan a impresionat o lume întreagă.

(w300) ÃŽn 2018 s

Malala este unul dintre cei doi laureaţi ai Premiul Nobel pentru Pace 2014, alături de militantul indian pentru drepturile omului Kailash Satyarthi,după ce a fost onorată, în 6 decembrie 2013, cu atribuirea Premiului ONU al Drepturilor Omului, pe care l-au primit şi Martin Luther King în 1978, Nelson Mandela în 1988 sau Benazir Bhutto în 2008.

Drepturile omului nu sunt încă recunoscute universal şi există dezbateri şi controverse privind conţinutul, natura şi justificarea drepturilor omului şi chiar noţiunea de „drept” în sine. Şi mulţi se întreabă dacă este corect să ne comportăm ca şi cum drepturile ar fi universale şi respectate la fel. Sau cum ar putea să fie violate în ţări care de fapt nu le recunosc?

Astăzi, drepturile economice, sociale, culturale, civile, politice şi dreptul la dezvoltare sunt în centrul atenţiei tuturor preocupărilor privind pacea, securitatea şi dezvoltarea, se stabilesc noi standarde şi se extinde interesul şi asupra drepturilor copiilor, femeilor, victimelor torturii, persoanelor cu dizabilităţi şi chiar asupra instituţiilor regionale.

Şi, atunci când drepturile le sunt încălcate, indivizii pot sesiza instituţiile internaţionale care protejează drepturile omului pentru că există consensul că violarea drepturilor omului trebuie pedepsită.

S-a schimbat atitudinea faţă de recunoaşterea drepturilor persoanelor cu dizabilităţi, a migranţilor şi a familiilor acestora, a persoanelor cu diferite orientări sexuale, a indigenilor sau minorităţilor şi sute de mii de persoane victime ale torturii sau ale traficului uman au fost asistate pentru a-şi reconstrui viaţa.

Statele şi Organizaţia Naţiunilor Unite recunosc importantă rolului societăţii civile în susţinerea şi protecţia celor lipsiţi de apărare, în atragerea atenţiei asupra necesităţii unor noi standarde, în susţinerea politicilor publice privind drepturile şi libertăţile, iar organizaţiile neguvernamentale au devenit mai independente, mai autoritare şi mai influente.

La rândul lor oamenii de pretutindeni au devenit mai conştienţi în privinţa drepturilor lor şi cer mai multă transparenţă şi responsabilitate din partea guvernanţilor şi dreptul de a participa deplin la viaţă publică.

Se întăreşte şi percepţia privind responsabilitatea socială corporatistă şi a angajatorilor în general.

 

Politicile şi legislaţia internaţională evoluează permanent şi se îndreaptă către drepturile persoanelor vârstnice, dreptul la adevăr, dreptul la un mediu curat, la apă, la hrană sau la condiţii sanitare decente.

Sunt încă multe de făcut pentru consolidarea drepturilor, libertăţilor şi demnităţii umane peste tot în lume, dar în ultimele două decenii au fost făcuţi deja paşi importanţi.

Oamenii sunt înzestraţi cu rațiune și conștiinţa și trebuie să se comporte unii faţă de altii în spiritul fraternităţii” – mai afirmă Declaratia Universala a Drepturilor Omului, tot în articolul 1.

T.V.

mai mult
PromovateSocial

EXCLUSIV: Povestea ziaristului Cornel Sabou, o lecție amară

cornel-sabou-la-paris-2007

Conform unor statistici publicate acum câțiva ani de către Agenția de Monitorizare a Presei – ActiveWatch, cel puțin zece ziariști din România erau, în fiecare an, bătuți sau târâți prin procese și chiar condamnați în urma unor sentințe dubioase la amenzi colosale, doar pentru încăpățânarea de a căuta și de a spune adevărul.

Lupta aceasta total inegală între ziariștii de investigație și autoritățile statului s-a declanșat încă din primele zile ale democrației post ceaușiste. Iar dacă atunci, la începuturi, ea avea forme grosolane și extrem de violente, cu timpul, mijloacele prin care autoritățile au încercat să închidă gura ziariștilor indiscreți și zeloși au devenit ceva mai subtile și, de cele mai multe ori, mai eficiente. Pornind de la metodele economice, mai ales în provincie, prin amenințarea fățișă a agenților comerciali pentru a bloca semnarea oricărui contract de publiciate în paginile ziarelor care deranjau, împingându-le astefel spre faliment, până la cumpărarea, pur și simplu, a respectivelor ziare de către oamenii puterii sau interpuși de-ai lor.

De la desființarea chioșcurilor de difuzare, până la distrugerea Rodipet-ului, cea mai mare rețea de distribuție a presei din România. De la discreditarea jurnaliștilor de bună credință, până la cumpărarea lor cu diverse privilegii sau doar cu asigurarea unui loc călduț de muncă în redacția unui ziar docil în fața autorităților locale.

Așa se poate spune că astăzi, după aproape 28 de ani de democrație, privind spre peisajul tot mai sumbru al presei din România, lupta aceasta aproape că a fost câștigată de către dușmanii de moarte ai jurnalismului autentic.

În ultimii ani, am tot bătut țara în lung și-n lat și mărturisesc că nu prea am mai găsit aproape nicăieri vreun ziar care să-mi atragă atenția prin dezvăluiri legate de afacerile puterii locale. Tot ce poți citi prin orașele țării sunt doar critici minore sau, pur și simplu, adevărate articole de PR, în care administrațiile locale sunt ridicate în slăvi. Așa se face că sute de jurnaliști au rămas în ultimii ani fără un loc de muncă, ajungând să trăiască la limita subzistenței. Povestea care urmează este exemplul cel mai grăitor al acestui trist fenomen. E povestea dramatică a unui ziarist, cândva investigator de temut, care astăzi a pierdut tot și se chinuie zi după zi să supraviețuiască.

Un ziarist care a vrut să schimbe lumea

Cornel Sabou

“Anul trecut, Octavian Butuza, un ziarist de mare valoare din Baia Mare, cunoscut în tot orașul, s-a sinucis. După zeci de ani de presă de calitate, fără a face nici un compromis, a rămas fără loc de muncă, fără casă, fără familie. A pierdut tot. A înghițit un pumn de pastille și a murit. Cam asta e pe scurt imaginea de astăzi a presei aici, în Baia Mare. Jalnică și înfricoșătoare.“

Mă privește grav, încruntat, fără să mai zică nimic în plus. Așa a început întâlnirea noastră, cu povestea asta dureroasă despre Tavi, prietenul lui. Stăm amândoi aici, în sufrageria lui sărăcăcioasă, pe niște fotolii ponosite, și bem din două stacane ciobite o cafea subțire ca apa chioară și gust rânced care-mi aduce aminte de nechezolul de pe vremea lui Ceaușescu.

Cornel Sabou, așa îl cheamă. Un nume cândva cunoscut în toată țara, atunci când anchetele lui, multe din ele publicate în ziarele de calibru din București, ținteau în plin greii puterii, polițiști și procurori de temut, oameni de afaceri veroși, adică toți impostorii unui sistem corupt pe care-l ura din toți rărunchii. A fost unul din cei mai tenace și curajoși reporteri de investigații pe care i-a avut presa în România post comunistă. Nu a tăcut și nu a iertat nimic din tot ce a însemnat hoție și corupție, nu a făcut nici un compromis, a rezistat cu stoicism în fața amenințărilor de tot felul, a îndurat procese penale grele și chiar agresiuni fizice uneori sângeroase. Pentru el, fiecare dezvăluire publicată era o mare victorie. Visa atunci că va putea schimba lumea, că puțin câte puțin va reuși să primenească și el ceva din viața asta grea pe care o îndură românii. Nu, nu era un romantic naiv, la fel ar visa și acum dacă ar fi să o ia de la capăt. Chiar dacă astăzi el nu mai are nimic, chiar dacă și el, ca și prietenul lui, Tavi, a pierdut tot și scrâșnește din dinți când vede cum ticăloșii despre care a scris atâtea dezvăluiri se lăfăie azi în lux, rânjindu-i parcă în nas. “Jurnalismul de investigații a rămas o poveste despre trecut“, îmi zice zâmbind amar.

Cornel Sabou în închisoare

“Ce vedem astăzi pe piață, puținele dezvăluiri care mai apar răzleț, sunt aproape toate scoase la comandă, cu un interes ascuns. Politic, financiar, sau de altă natură. Totul e împărțit astăzi în mai multe tabere care se luptă între ele. Cineva are cutare interes sau dușman și pentru asta pune pe tavă presei o dezvăluire sau chiar o campanie de presă. În felul ăsta își face culoar sau distruge un om. Asta e cam tot ce a rămas din presa de investigații. Cuvinte precum „dreptate”, „adevăr”, au rămas vorbe goale. Ca să nu mai zic de termenul celebru, „deontologie”, care a ajuns să fie folosit în bătaie de joc, exact în sensul opus celui real. E trist unde am ajuns, foarte trist. Când îmi aduc aminte cum era cândva presa în România, îmi vine să plâng. Da, cum spuneam, a rămas o poveste despre trecut. Un trecut pe care nu-l regret absolut deloc. Au fost zile frumoase, fiecare articol de-al meu îmi aducea o bucurie care-mi făcea viața mai frumoasă. Am câștigat premii, am dat jos oameni politici, am ajutat omul de rând atât cât am putut, cititorii mă lăudau, mă opreau pe stradă să-mi strângă mâna și să mă încurajeze. Nu, nu regret nimic. Chiar dacă din toate astea n-am mai rămas cu nimic.“

        Stau pe fotoliul ăsta ponosit și îl ascult plin de compasiune, deși atitudinea lui rămâne mereu demnă și impasibilă. Vorbește pe un ton monoton, neutru, impersonal, de parcă ar povesti despre altcineva. Fumează țigară după țigară, făcând în toată sufrageria rotocoale mari de fum. Locuiește aici cu chirie, împreună cu prietena lui. S-au mutat de curând, e un apartament vechi și prăpădit aflat într-un cartier de la marginea orașului. Nu și-au putut permite altceva, abia îl pot plăti și pe ăsta. “Muncesc în construcții, din asta trăiesc”, îmi zice, privindu-mă în ochi cu un surâs aspru. “Zidărie, zugrăveală, gresie, faianță. E tot ce mai știu să fac.“

Inamicul public numărul unu

Cornel Sabou cu copiii lui

      Cornel are 46 de ani. Se poate spune că suntem prieteni vechi, ne-am cunoscut acum vreo 19 ani, când am venit aici, la Baia Mare, să fac un reportaj despre el. Pentru că atunci, Cornel Sabou era în pușcărie. Publicase o anchetă despre abuzurile unei judecătoare, iar pentru asta a plătit cu libertatea. Era al doilea jurnalist român condamnat la închisoare pentru calomnie, primul fiind Viorel Ilișoi, un alt reporter de mare calibru, care în 1992 a stat 19 zile în pușcărie pentru același așa-zis delict de presă. Cornel a fost condamnat la zece luni de închisoare. Pe 21 august 1998, a fost aruncat într-o celulă plină cu violatori, tâlhari, criminali. “Sistemul penitenciarelor din România nu face deosebire între infracțiuni”, îmi spune. “Un om care a condus fără carnet stă în aceeași celulă cu unul care și-a omorât mama. Așa am stat și eu, la grămadă cu recidiviști grei. Țin minte că în fiecare dimineață, când mă trezeam, țineam ochii închiși și mă rugam ca atunci când îi deschid să mă trezesc din coșmar și să văd camera mea de acasă, să-mi văd copiii, să văd patul meu, să simt perna mea sub cap. Au fost niște zile cumplite, nu înțelegeam de ce mi se întâmplă toate astea.“

A lăsat acasă doi copii și o soție însărcinată în luna a noua, însă judecătorii nu s-au arătat deloc impresionați de povestea asta. După patru zile de închisoare, a primit vizita unor colegi din presa locală care l-au anunțat că soția lui a născut un băiat. A cerut puțină clemență, o scurtă întrerupere a pedepsei, dar nici atunci vestea asta nu a înduioșat pe nimeni. Acela a fost momentul în care m-am hotărât să merg la Baia Mare, să-l cunosc pe Cornel, și să fac un amplu reportaj despre povestea lui halucinantă.

Era sfârșitul lui august, 1998. Am reușit atunci să-l vizitez chiar la penitenciar, să văd cu ochii mei cum stă închis într-o cameră mizerabilă, alături de criminali fără scrupule, ca într-un coșmar sinistru. Am fost apoi la el acasă și am văzut doi copilași întrebând întruna de tata, și o soție abia venită de la maternitate cu un prunc în brațe, speriată că n-are ce să pună copiilor pe masă. Am văzut toate astea și m-am îngrozit, nu puteam să cred că în România post comunistă se mai putea întâmpla așa ceva. La finalul șederii mele de atunci în Baia Mare, am pornit într-o amplă documentare chiar pe acel subiect pentru care Cornel fusese condamnat. Concluzia a fost pentru mine fără echivoc: abuzurile judecătoarei despre care a scris erau în totalitate reale, iar pașii pe care el i-a urmat în ancheta pe care a scris-o erau ca după manualul de presă.

Așadar, condamnarea lui Cornel Sabou a fost un abuz uriaș, de neimaginat într-o țară democratică. “Au vrut să-mi închidă gura, prin orice mijloace“, își amintește el. “Pentru mafia locală de atunci eu eram inamicul public numărul unu. Le deranjam afacerile, le stricam jocurile, trebuia să scape de mine. Cu amenințări nu le-a mers, nici atunci când am luat bătaie nu au reușit. S-au gândit să mă condamne repede, să mă ascundă în închisoare, zicând că așa mă vor cuminți. Așa gândeau ticăloșii.“ Cazul lui Cornel Sabou s-a aprins repede și a făcut vâlvă mare chiar și în străinătate.

Așa se face că, după 45 de zile de închisoare, la presiunile presei și ale unor organizații civice, președintele de atunci, Emil Constantinescu, i-a semnat grațierea. În loc să meargă însă acasă, la ai lui, Cornel a fost nevoit să se interneze în spital. Din cauza mizeriei din închisoare s-a îmbolnăvit de tuberculoză, iar asta l-a izolat în continuare de familie încă trei luni. Totul era ca într-un coșmar care nu se mai termina și care îi umplea sufletul de disperare și furie. “Țin minte că abia așteptam să-mi văd copiii“, îmi zice parcă și-acum cu o urmă de ciudă în priviri.”Nu puteam să-i văd, era periculos să intru în contact cu ei. Și îmi era tare greu. Și cu cât îmi era mai greu, cu atât simțeam mai tare cum mocnește în mine o ură pentru tot ce mi-au făcut ticăloșii ăia care mi-au anulat o bucată din viață. Abia așteptam să ajung acasă și să mă apuc iar de scris. Să dau cu ei de pământ!“

După ce s-a pus cât de cât pe picioare, a făcut primele demersuri prin care a dat statul român în judecată, la Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg. După un proces lung, la care a fost reprezentat de Monica Macovei, pe atunci președinte al APADOR-Comitetul Helsinki, curtea i-a dat câștig de cauză, condamnând statul român pentru condamnare abuzivă și obligându-l la plata unei despăgubiri morale de 5000 de euro. Pentru Cornel Sabou a fost o mare victorie, și o dovadă incontestabilă că ceea ce face el este un jurnalism de calitate, vrednic de un deosebit respect. “Verdictul ăsta mi-a dat și mai mult curaj”, îmi povestește. “În vreme ce unii dintre colegii mei au abandonat lupta și ori s-au lăsat de scris, ori au trecut în slujba sistemului, la presa oficioasă, eu mi-am văzut mai departe de drum. De-acum, nimic nu mai putea să mă dea înapoi. Așa gândeam atunci. De unde era să știu ce orori vor urma?”

                                                 Lupta cu mafia

           Se ridică de pe fotoliu și merge până la bucătărie, să-și mai pună niște cafea. Nu, eu nu mai vreau, nu îi spun de ce, ar fi o impolitețe să-i spun că are un gust rânced, ca nechezolul din anii lui Ceaușescu. Dar parcă ghicind ce gândesc, se scuză și-mi zice că asta e tot ce poate să cumpere, că banii lui sunt cu mare grijă drămuiți, că n-are nici măcar să-și încarce cartela de telefon. Aici, în sufrageria în care stăm, nu sunt decât fotoliile astea ponosite și o măsuță de lemn ciobită la colțuri. Cum e posibil, mă întreb, ca un ziarist de talia lui să trăiască așa? Unde-i este familia, ce-i cu copiii lui? Nu știam încă nimic din toate astea și parcă nu îndrăzneam să-l întreb. Aici locuiește cu o fată pe care mi-a prezentat-o ca fiind prietena lui. Pare că s-au cunoscut oarecum recent, și că și-au unit destinele după ce au trecut amândoi printr-un mariaj eșuat. Și totuși, de cum am intrat în apartamentul ăsta sărăcăcios, am simțit parcă aerul rece al unei singurătăți apăsătoare.

Cornel se întoarce cu cafeaua, se așază din nou pe fotoliu și își aprinde o țigară. “Știi, era odată aici, în Baia Mare”, îmi spune, “un senator cu care eram bun prieten. Liviu Doru Bindea îl chema. Din păcate a murit, zic eu, în condiții suspecte. El mi-a spus cândva o vorbă care-mi sună mereu în minte, era înainte de a publica eu un serial despre corupția și hoțiile din Maramureș. Mi-a zis așa: “Cornele, dacă publici așa ceva, toți se vor uni împotriva ta. Și vreau să-ți spun că de mafia asta unită nu te poate scăpa nimeni!” Din păcate, a avut perfectă dreptate.”

Cornel Sabou în închisoare

După eliberarea sa din închisoare, Cornel Sabou s-a apucat din nou să scrie, de data asta mai înverșunat. Publica în ziarele locale, iar subiectele mai grele erau preluate și de presa centrală. În Baia Mare însă, după anul 2000, piața presei începuse să sufere anumite schimbări care nu erau deloc pe placul unui ziarist precum Cornel Sabou. Multe din ziare fuseseră cumpărate de oameni politici sau de așa-zișii moguli locali, care se foloseau de ele pentru a-și intimida adversarii politici sau pentru a-și ridica afacerile. Iar asta făcea din ziarist un umil vasal, plătit cu un salariu de multe ori mizerabil. Cornel n-a putut suporta un asemenea statut și s-a hotărât să-și facă propriul lui ziar. Și cum era destul de priceput și în domeniul construcțiilor, s-a gândit să-și deschidă o firmă cu acest profil de activitate care să-i susțină financiar un mic ziar local. Așa a apărut Viața Maramureșului, la început cu un tiraj modest, un ziar la care scria numai el. Cu timpul însă, odată cu dezvoltarea firmei de construcții, tirajul a crescut vertiginos, devenind unul din cele mai importante ziare din Baia Mare. Totul mergea minunat, îmi spune. “Aveam afacerea mea din care puteam să țin familia și să am jucăria mea, ziarul ăsta la care țineam foarte mult. Eram un ziarist liber, puteam să scriu orice, despre oricine. Ani de zile am publicat anchete care au zguduit viața politică și financiară din județ. Nu depindeam de nimeni și de nimic, am dat jos cu dezvăluirile mele șefi din poliție, din justiție, din garda financiară, din administrația locală. Am zgâlțâit din temelii toată mafia județului. Am avut zeci de procese de calomnie, toate câștigate de mine. Au încercat să-mi cumpere ziarul, au pus sute de controale să mă vâneze, să-mi controleze firma, mi-ai trimis tot felul de interpuși să mă momească și să calc strâmb. Nimic din toate astea nu le-a ieșit. Totul până într-o zi, când sfatul pe care mi l-a dat Bindea, prietenul meu senator, s-a adeverit întru totul. Atunci, toată mafia din județ a sărit pe mine.” Îl ascult cu o emoție tot mai apăsătoare, ca și cum aș vedea secvențele unui film care te scoate din minți. De 19 ani nu ne-am văzut și tot de-atunci n-am schimbat o vorbă cu el. Habar n-aveam ce face, cum și-a petrecut toți anii ăștia. Îl văd acum, vorbindu-mi despre toate întâmplările astea ca despre o poveste citită într-o carte care acum îl lasă total rece. “Da”, îmi zice pe un ton sec. “Știu că am greșit și eu. Nu trebuia să le ofer prilejul ăsta.”

                                                O greșeală fatală

          Firma lui de construcții nu-i aducea atâția bani încât să se simtă vreun bogătan. Îl ținea oarecum pe linia de plutire, cu traiul de zi cu zi al familiei și cu tipărirea ziarului. Avea o mână de angajați cu care făcea lucrări mărunte de renovare pentru diverși beneficiari. De multe ori, mergea să facă comandă de materiale de la depozite, și cum nu avea bani cash, lăsa o filă CEC, cu data plății fixată, de regulă, în 30 de zile, atunci când putea plăti și beneficiarul la care ajungeau materialele. “Era o practică curentă”, îmi zice. “În mod normal, dacă apăreau probleme și beneficiarul nu plătea la timp, se rezolva amiabil. Părțile se întâlneau, discutau și stabileau alte termene.” În cazul lui Cornel Sabou nu s-a întâmplat așa. Atunci când au apărut primele probleme de acest fel, a fost imediat înhățat, fără nici o speranță de negociere. Pe scurt, așa s-a întâmplat, îmi zice cu glasul stins. “Cornel Sabou le picase în laț și nu trebuia să le scape. Chiar dacă am achitat în cele din urmă datoriile, tot nu m-au lăsat. Și culmea e că înainte de toate astea, chiar eu am fost la poliție să-i reclam pe cei care nu-mi dădeau banii. Și uite așa, din victimă, cum credeam că sunt, am ajuns infractor. Ulterior, am aflat și cine erau cei trei așa-ziși beneficiari care mi-au tras țeapă. Un bișnițar de primă mână, cu relații în poliție și justiție, și doi escroci cu multe condamnări pentru înșelăciune și violență, și ei cu relații mari în parchet și-n poliție. Nici unul din ei nu a fost pedepsit. Iar eu am fost condamnat pentru înșelăciune. Recunosc, am greșit și eu, n-am fost atent și am căzut în capcană. Și cred că totul a fost aranjat special pentru mine. În toate instituțiile de stat din Baia Mare cred că a fost sărbătoare. Dușmanul lor de moarte a fost legat și redus la tăcere.”

De data asta, Cornel Sabou a stat în închisoare aproape trei ani. S-a resemnat repede, oricum, nu mai avea nici o șansă de scăpare. Așa cum i-a prezis prietenul lui, senatorul, de mafia asta unită, nimeni nu l-a mai putut apăra. Pentru el însă, chiar și închisoarea a fost o experiență care într-un fel l-a salvat. A descoperit aici o lume a ororii de care habar n-avea, și pe care a încercat să o schimbe așa cum se pricepe de-o viață s-o facă, adică prin scris. A povestit celor de-afară tot ce vedea, ce auzea, dădea în vileag toate matrapazlâcurile uluitoare pe care le comiteau deținuții în strânsă colaborare cu gardieni sau chiar cu șefii închisorii. Scria toate poveștile astea pe hârtie și-apoi le dădea prietenilor la vizită, să le publice pe blogul lui. A fost amenințat, molestat, i-au spus că nu va mai ieși viu de acolo, că nu-și va mai vedea copiii, dar nimeni nu știa că el era un jurnalist trecut prin multe asemenea încercări, și că nimic nu-l mai putea speria. În urma dezvăluirilor lui, a reușit să schimbe directorul închisorii, a adus echipe de control de la București, a deconspirat rețele de trafic. Și dacă la început a fost privit cu o ură de nestăpânit, până la urmă a reușit să-și câștige simpatia în rândul deținuților, și asta pentru că au înțeles și ei că după fiecare dezvăluire de-a lui viața în penitenciar devenea ceva mai ușoară. Din păcate însă, soția lui și-a pierdut răbdarea, și în urma unor discuții la vorbitor au ajuns la concluzia că trebuie să se despartă, iar ea să plece cu copiii în altă țară, să încerce să le facă un trai mai bun. Și uite așa, în 2011, după aproape trei ani de detenție, Cornel a ieșit iar în lume, mai trist și mai singur ca oricând. Copiii lui erau în Spania, frații lui în Italia, prietenii îl ocoleau, iar colegii de presă, majoritatea ajunși slujbași obedienți la ziarele puterii, nu-i răspundeau la telefoane. A găsit o lume schimbată, cu totul străină, în care toate ușile i se închideau în nas. Cât despre dragostea lui cea mare, presa, nu mai avea nici o speranță că o va regăsi. Adevăratele ziare de altădată dispăruseră de pe tarabe, chioșcurile de difuzare se împuținaseră, iar foștii lui colegi de breaslă se pierduseră prin alte țări sau prin redacții obscure.

De-atunci, au trecut anii și viața lui a rămas tot acolo, în punctul acela în care-a găsit-o la ieșirea din închisoare. “Se poate spune că am fost învins”, îmi spune, cu un tremur în glas. “Da, asta rezultă după ce îmi fac bilanțul. Și nici nu știu dacă a meritat. Am crezut că schimb ceva din lumea asta. Poate chiar am schimbat ceva. Dar e prea puțin în comparație cu ce-am pierdut. Pentru că am pierdut tot.”

Epilog

Înainte de plecarea mea din Baia Mare, mă însoțește într-o plimbare prin centrul orașului, dorind să-mi facă cunoștință cu câțiva din foștii jurnaliști de marcă ai presei locale. Din păcate, doar unul din ei a acceptat să-i fac publice opiniile. Restul, ori mai aveau încă procese de calomnie pe rol, ori lucrau pentru ziarele puterii, ori, pur și simplu, nu mai voiau să aibă de-a face cu lumea asta muribundă a presei. Romeo Roșiianu a fost singurul om care s-a bucurat că mai are prilejul să-și spună părerea despre acest subiect. El este singurul ziarist din Baia Mare care a scris ani la rând despre afacerile fostului primar, Cristian Anghel, contribuind într-o mare măsură la declanșarea anchetelor și mai apoi a condamnării sale pentru corupție. Și el a avut un ziar, pe care însă din lipsă de bani nu a mai avut cum să-l scoată.

Astăzi, se ocupă de editarea sporadică a unei reviste literare, singurul gen de publicistică pe care îl mai poate profesa. “În Baia Mare, presa de mari reportaje și investigații a murit”, îmi spune pe un ton apăsat. “Și nu doar aici. E un fenomen național. Bat țara în lung și-n lat și aud povești identice în toate zonele țării. Majoritatea ziariștilor care au mai rămas nu sunt decât niște purtători de legitimații care scriu la comandă sau nu fac altceva decât să consemneze ce spun autoritățile în conferințe de presă. Rar vezi așa, o mică pâlpâire de opinie critică. Ziarul meu a fost omorât de puterea locală. Cum? Simplu. Toți partenerii comerciali care îmi dădeau publicitate, au refuzat rând pe rând s-o mai facă. Veneau la mine și-mi ziceau, “Romeo, m-au amenințat, mi-au zis că mă distrug dacă îți mai dau reclamă.” Așa am rămas fără ziar. Așa au distrus presa independentă, prin mijloace mafiote. Pe urmă, au reușit să-i cumințească pe ziariști. Cu intimidări, amenzi, procese de calomnie. Din păcate, cazul Cornel Sabou a fost o lecție. “Ca el o să ajungi”, așa ziceau dacă aveai îndrăzneala să scrii despre hoțiile lor. Da, din păcate, așa au omorât presa.”

Cătălin Apostol    

mai mult
MonarhiePromovate

Fostul suveran al României, Regele Mihai I, a murit

regele-mihai-monocrom

Regele Mihai I, fostul suveran al României, a murit marți la vârsta de 96 de ani la reședința din Elveția, a anunțat Casa Regală. Executivul va aproba în ședința de miercuri o hotărâre privind stabilirea a 3 zile de doliu național pentru decesul Regelui Mihai I, în 14, 15 și 16 decembrie, au indicat surse oficiale.

Pe 8 noiembrie, Casa Regală anunța că Regele Mihai este ‘în stare de suferință’, alături de el fiind principesa Margareta și principele Radu, cu ocazia marii sărbători a Sfinților Mihail și Gavriil. Nu a fost organizat niciun eveniment cu ocazia zilei onomastice. La reședință s-au aflat angajații Casei Majestății Sale detașați în Elveția și maicile de la mănăstirile din România care îl asistau pe Rege. Cu o seară înainte, pe 7 noiembrie, un trimis al mitropolitului Europei Occidentale și Meridionale, Iosif, i-a dat Regelui Mihai Sfânta Împărtășanie.

Principesa Moștenitoare Margareta și principele Radu au ajuns pe 5 noiembrie în Elveția, după ce starea generală a fostului suveran se agravase și prezenta o slăbiciune accentuată, cu o scădere semnificativă a rezistenței.

Regele Mihai a împlinit 96 de ani pe 25 octombrie.

La Palatul Regal va fi depus sicriul cu trupul ultimului suveran al României. Pe ultimul drum, Regele Mihai va trece şi pe la Castelul Peleş, probabil cea mai cunoscută dintre ctitoriile regilor României. 

Ultimul rege al României îşi va dormi somnul de veci în Necropola Regală de la Catedrala Arhiepiscopală din Curtea de Argeş. Se va odihni lângă Regina Ana, cea care i-a stat alături mai bine de 70 de ani. 

mai mult
Agenda culturalăPromovate

Teatrul „Toma Caragiu” Ploiești – Șapte ediții de Festival

teatru-tcp

Cea de-a VII ediție a Festivalului de Teatru ”Toma Caragiu” le-a adus ploieștenilor zile pline de spectacole, în prima săptămână a lunii noiembrie. De marți, 31 octombrie până duminică, 5 noiembrie 2017, Ploieștiul s-a lăsat animat de energia molipsitoare a artei. La lumina gălbuie a felinarelor, orașul cuminte care de obicei se culcă devreme, a trepidat de pașii trecătorilor care străbăteau în pas alert bulevardul principal, de la Teatrul ”Toma Caragiu” spre noua sală a Teatrului pentru Copii ”Ciufulici” sau spre Casa de Cultură a Sindicatelor pentru a ajunge de la un spectacol la altul. Pentru că titlurile au fost dintre cele mai incitante, iar oferta extrem de atractivă: 14 spectacole de teatru, două performance-uri în aer liber și două concerte de jazz au configurat cea de-a VII-a ediție a Festivalului ”Toma Caragiu”, un eveniment care continuă să crească de la un an la altul. ”C-un ochi râzând, cu celălalt în lacrimi”, cum ar spune Shakespeare, Festivalul de la Ploiești și-a provocat publicul la o probă de versatilitate, punându-le la dispoziție un întreg paletar al emoțiilor, în fiecare seară: de la bună dispoziție dusă până la emoție copleșitoare, de la zâmbet la râs hohotitor, duioșie și profunzimile cele mai abisale…

Oferta de spectacole a celei de-a VII-a ediții a conciliat segmente de public variate, grație selecției realizate de jurnalistul Raluca Rădulescu. De la delicii ale comicului la spectacole ”clasice” pentru un public conservator cum este îndeobște cel ploieștean, dar și creații ”altfel”, menite să amplifice orizontul de așteptare al spectatorilor pentru viitoarele ediții, Festivalul a încurajat în egală măsură râsul inteligent și introspecția, dar și deschiderea spre Teatru, ca un spațiu al permanentei înnoiri, dar și ca artă care pune în dialog forme de expresie dintre cele mai diverse.  A fost o ediție caracterizată prin noutate și diversitate stilistică, care s-a derulat anul acesta, poate mai mult ca oricând, sub semnul diversității, dar și al deschiderii internaționale.

Oana Pellea, Cristina Cassian in Idolul si Ion Anapoda

Oana Pellea și Cristina Cassian în ”Idolul și Ion Anapoda”

În ultima seară a lui octombrie și prima seară de festival, Soldatul de ciocolată” (regia Andrei Șerban, Teatrul Odeon din București) a topit zâmbetele dulci în hohote zdravene de râs, iar Idolul și Ion Anapoda” (regia Mariana Cămărășan și Toma Dănilă, ARCUB) a fost melanjul perfect între nostalgia neîmplinirii și comicul dezlănțuit din bucuria de a-l juca.

Apoi, pe 1 noiembrie, spectacolul Umbre” al Naționalului din București (regia Vlad Cristache) i-a adus împreună pe scena Teatrului ”Toma Caragiu” din Ploiești pe Mariana Mihuț și Victor Rebengiuc, Ana Ciontea, Gheorghe Visu, Mircea Rusu, Gavril Pătru și Alexandra Sălceanu, care au spus împreună o poveste incredibilă despre pierderea ființelor iubite și despre regăsirea seninătății.

Mariana Mihut, Victor Rebengiuc, Emilian Marnea, Alexandra Salceanu_ Umbre

Mariana Mihuț, Victor Rebengiuc, Emilian Mârnea, Alexandra Sălceanu în ”Umbre”

În cea de-a treia zi de Festivalului am aflat, în 100 de minute (cu ajutorul lui Florin Piersic jr.și a regizorului Horia Suru) că sunt cel puțin ”O mie de motive” pentru care merită să trăiești. ”O mie de motive” de Duncan Macmillan, după Every Brilliant Thing este una dintre cele mai elocvente dovezi că teatrul vindecă până și depresia! Apoi, ”Kimberly” (regia Andreea Vulpe, Teatrul de Comedie din București) a adus pe scena Teatrului pentru Copii povestea tulburătoare a unei fetițe condamnate la îmbătrânire prematură și, odată cu ea, o partitură pe contre-emploi îndeplinită cu credință de sensibila actriță Virginia Mirea, alături de colegii ei actori Mihaela Teleoacă, Vlad Bîrzanu, LauraCreț și Ioan Coman.

Cea de-a patra și cea de-a cincea zi a festivalului au fost adevărate tururi de forță:

Urmând tradiția edițiilor precedente, muzica a fost nu doar preludiul poveștilor transpuse pe scenă, ci și o parte importantă din programul festivalului. Seară de seară, spectatorii au avut parte de o primire călduroasă în foaierele sălilor de spectacol, unde pianul vibra sub armonii mângâietoare de jazz, iar un cvartet de coarde interpreta cu aplomb unele dintre cele mai îndrăgite partituri ale muzicii clasice.

Valentina Zaharia, Mihaela Teleoaca, Silvana Negrutiu_ROVEGAN

Valentina Zaharia, Mihaela Teleoacă, Silvana Negruțiu în ”Rovegan”

La Sala Teatrului pentru Copii, Rovegan” (text și regie Catinca Drăgănescu, Centrul de Teatru Educațional Replika, București) a impresionat publicul prin ingeniozitatea cu care îmbină realitatea și ficțiunea pentru a surprinde fenomenul migrației generate de sărăcie și dizolvarea familiilor ca efect primar al acestuia. Concomitent, actorii Naționalului din Cluj-Napoca au umplut de efervescență sala Casei de Cultură cu o variantă mustind de ludic a binecunoscutului basm al lui Alecsandri, ”Sânziana și Pepelea”sub bagheta regizorului Alexandru Dabija.

Mai târziu a venit ”Iarna”, iar zâmbetele au înghețat. Spectacolul semnat de regizorul Mihai Măniuțiu la Teatrul ”Nottara” din București, absolut imaculat din punct de vedere vizual, dar bizar din perspectivă dramaturgică, a tulburat și a intrigat publicul ploieștean prin caracterul său atipic.

Târziu, în noapte, la Curtea Berarilor muzica și teatrul s-au contopit sub acordurile calde ale jazzului, care poate transforma totul în pasiune pură. Irina Sârbu, actriță și binecunoscută voce a jazzului, acompaniată de flaut, caval, chitară, țambal, clapă, bas și tobe le-a oferit celor prezenți o experiență ”etno-hipnotică” prin concertul ”Ethnotic” găzduit de primitoarea berărie din curtea Teatrului pe 3 noiembrie, iar Lăcrămioara Bradoschi și Ion Radu Burlan (actori ai trupei Teatrului ”Toma Caragiu”) acompaniați de Zoom Trio (tobe, contrabas, pian) au pregătit un concert care a rimat perfect cu duioșia și umorul spectacolelor din programul zilei de sâmbătă, care a stat sub semnul poveștilor despre vârstă și frumusețea uitată a vieții.

Andrea Gavriliu, Stefan Lupu_Zic-Zac

Andrea Gavriliu și Ștefan Lupu în ”Zic-Zac”

Mai întâi, actorul Răzvan Vasilescu (ploieștean de fel) ne-a convins că „Era OK și la 60” sau că va fi OK și la 60 de ani, cu condiția să nu te oprești niciodată din râs. În numai o oră de stand-up comedy show bine condimentat cu toate culorile de umor, autoironie, inteligență și multă sinceritate, Răzvan Vasilescu ne-a spus povestea vieții lui și totodată povestea vieții noastre, care variază în farmec de la o vârstă la alta. Iar două ore mai târziu, povestea lui Oscar, un băiețel care sub ”bagheta fermecată” a generozității lui Tanti Roz, trăiește în numai zece zile atâta bucurie cât alții în o sută de ani. „Oscar și Tanti Roz” de Eric-Emmanuel Schmitt, producție a Teatrului ”Eugène Ionesco” din Chișinău, a fost nu doar spectacolul care a copleșit prin emoție sutele de spectatori aflați în sala Casei Sindicatelor, ci și prima prezență internațională din istoricul Festivalului ”Toma Caragiu” din Ploiești. Apoi, Andrea Gavriliu și Ștefan Lupu au făcut un ”Zic-Zac” electrizant prin teatru și dans și ne-au cucerit până aproape de miezul nopții cu expresivitatea și ideile năstrușnice cu care au desenat coregrafic o poveste despre oricare El și Ea, dar și despre oamenii care uită să se miște liber prin viață.

dECOurage

”d’ECOurage”. Fotografii din festival de Maria Ștefănescu

Ultima zi a Festivalului a început duminică dimineață, cu ”d’ECOurage” (scenariul și regia Andrea Gavriliu, Teatrul Național Cluj-Napoca), un spectacol coregrafic în aer liber. Timp de 30 de minute, cei 15 studenți-performeri i-au captivat pe trecătorii care au traversat zona Palatului Culturii, cu povești tragicomice despre viciile și gesturile noastre poluante și auto-poluante de zi cu zi. De la tineri, cu înțelepciune.

Dacă startul Festivalului fost unul în cheie comică, epilogul a fost de un comic… cehovian. Acel comic amar, răscolitor, care îți dă forța de a spera și de a râde puțin de tine însuți. ”Unchiul Vanea”, cea mai recentă producție din repertoriul Teatrului ”Toma Caragiu” (regia Sânziana Stoican) este acel spectacol care respectă rețeta cehoviană, cu exploziile ei dramatice lipsite în aparență de declanșator, pentru ca în final să lase ultimul cuvânt… Sufleorului, care iese din cușca sa pentru a prelua ”ruga” Soniei, o să ne odihnim”. Este un spectacol  izbitor de asemănător cu viața așa cum o descrie Cehov prin monologurile personajelor sale: amară, lineară, brăzdată de neîmpliniri, găsindu-și apogeul în Speranță. Iar în viziunea Sânzianei Stoican, Speranța devine un fel de botez ”oficiat” de Sonia sub semnul unui nou Început. Și, poate ca nicio altă dată în istoria teatrului, Sonia nu mai este singură, invocând aproape extatic acest nou început care poate birui agonia vieții în inerției. Un spectacol care trebuie văzut cu răbdare, până la final.

Au fost șase zile de sărbătoare a teatrului în care muzica și dansul au acompaniat poveștile de pe scenă. Festivalul de Teatru ”Toma Caragiu” a împlinit șapte ani de când bucură publicul ploieștean oferindu-i ocazia de a viziona unele dintre cele mai bune spectacole montate în teatrele din țară în stagiunile curente. După cei șapte ani ”de-acasă”, judecând după ediția recent încheiată, Festivalul își va deschide aripile și mai mult, spre spectacole care să cucerească prin diversitate și calitate.

Festivalul de Teatru ”Toma Caragiu” a fost organizat de Teatrul ”Toma Caragiu” alături de Primăria Municipiului Ploiești și Asociația Viitor Art.

Oana Medrea

Oana Medrea

mai mult
IstoriePromovate

Descălecatul (întemeierea) Moldovei. Bogdan I, primul domn al Moldovei

Bogdan.I.pictura

După marea invazie mongolă din 1241, ținutul dintre Carpați și Nistru a rămas sub ascultarea urmașilor lui Ginghis Han. Deseori mongolii (tătarii) treceau peste munți, în Transilvania și Ungaria, prădând, arzând și făcându-i pe nobili robii lor. De aceea, regii maghiari au purtat mai multe războaie cu ei. Unul a fost în 1343 (1345) și s-a soldat cu o mare victorie împotriva călăreților din Asia.

După o nouă înfrângere în fața creștinilor (1346), tătarii s-au retras peste Nistru. Pe măsură ce teritoriul est-carpatic era eliberat, Regatul ungar a urmărit să-și consolideze puterea în fostele teritorii supuse mongolilor. Regele Ludovic de Anjou ia decizia, în 1352-1353, să întemeieze la est de Carpați, în colaborare cu localnicii, un fel de marcă militară de graniță. Ca recunoaștere a meritelor maramureșenilor la îndepărtarea pericolului tătar și cu asentimentul căpeteniilor locale, în fruntea acestei mărci menite să pună zăgaz incursiunilor tătare a ajuns Dragoș din Bedeu, devenit căpitan regal. Noua formațiune a primit numele de Moldova, după numele râului Moldova. Centrul era la Baia, oraș cunoscut pentru minele de argint și aur, unde exista o însemnată colonie săsească venită din părțile Rodnei și Bistriței. Teritoriul era departe de a acoperi Moldova în sensul actual al termenului, ci doar o parte din jumătatea nordică a viitorului stat medieval.

Bogdan I, Domnitor al Moldovei (1359 – 1365), este considerat întemeitorul Moldoveiindependente, cu reşedinţa la Baia.

Descălecătorul” Dragoş, reuşise să înfiinţeze, în partea de est a Maramureşului, o nouă entitate teritorială, în calitate de Marcă Ungară, numită Moldova, după râul cu acelaşi nume. Moldova lui Dragoş şi a urmaşilor săi până la Bogdan I era dependentă de Ungaria.

Bogdan I, voievodul român din Maramureş (1342 – 1345), care stăpânea în aici o moşie vastă numită Cuhea sau Cuhnea ce se afla de-a lungul râului Izea, fiind în conflict cu regele Ungariei încă din 1343, ia decizia în 1359 să treacă munţii în Moldova, unde tocmai murise Sas, fiul lui Dragoş. Însoţit de fiii săi, de rude şi o oaste mică, Bogdan I a învins oastea urmaşilor lui Sas şi l-a alungat pe fiul acestuia numit Băliţă sau Balc care era la conducere după trecerea în nefiinţă a tatălui său.

Încercările regelui Ungariei, Ludovic cel Mare, de a-l aduce pe Bogdan I la supunere, nu izbutesc. Bogdan I, învingător asupra oştilor trimise contra lui, se menţine ca domn independent. După el, ca întemeietor al Principatului Moldova a fost numită şi Bogdania. De la el s-a păstrat şi prima monedă moldovenească, cu inscripţia: „Moneda Moldaviae-Bogdan Waiwo(da)”. El a zidit o mănăstire la Rădăuţi (în Bucovina), unde a şi fost înmormântat. Excluzând pridvorul adăugat în anul 1599 de Alexandru Lăpuşneanu, biserica lui Bogdan I, construită din piatră brută şi cioplită, şi-a menţinut forma iniţială de bazilică adaptată cultului ortodox. În această mănăstire a fost amplasată episcopia, înfiinţată aici de Alexandru cel Bun, strănepot al lui Bogdan I. Inscripţia de pe mormântul lui Bogdan I, ca şi de pe mormintele celorlalţi domni ce sunt înmormântaţi în acea biserică, a fost pusă de Ştefan cel Mare (Ştefan al III-lea), nepotul lui Alexandru cel Bun.

Bogdan Voievod, mozaic pe Ateneul Român, Bucureşti Mormântul Domnitorului Moldovei Bogdan I la mănăstirea Bogdana
Bogdan Voievod, mozaic pe Ateneul Român, Bucureşti  Mormântul Domnitorului Moldovei Bogdan I la mănăstirea Bogdana
Bogdan I îl are ca fiu pe Laţcu. Fata acestuia, Anastasia, se casătoreşte cu Roman Işi-l are ca fiu pe Alexandru cel Bun.
Spre deosebire de voievozii precedenţi ai Moldovei, despre Bogdan avem o informaţie mai bogată. El este cunoscut ceva mai mult datorită, şi în acest caz, izvoarelor străine decât celor de sorginte internă. Din cronicile moldoveneşti aflăm doar că “a domnit Bogdan voievod 4 ani şi a murit” [1] sau chiar şi mai simplu: “a domnit Bogdan, 4 ani” [2], iar cronica zisă anonimă şi acea zisă moldo-rusă îi atribuie lui Bogdan o domnie de 6 ani, comiţând totodată o eroare vădită, plasându-i domnia între Laţcu şi Petru I [3], deşi se ştie că Laţcu a fost feciorul lui Bogdan şi a putut să domnească numai după el.

Cum e şi firesc, caracterul vădit duşmănos al acţiunii lui Bogdan, îndreptată împotriva autorităţii regelui Ungariei Ludovic I, nu a putut scăpa atenţiei notarului regal, Ioan de Tîrnave, care nu a întârziat să înregistreze în cronica sa, fără însă a se îngriji de o datare sigură a celor consemnate, că în perioada domniei patronului său, “Bogdan, voievodul românilor (olahorum) din Maramureş, adunând pe românii acelui district, a trecut în taină în Ţara Moldovei, care era supusă Coroanei ungureşti, dar, din cauza vecinătăţii tătarilor, de mult timp [era] părăsită de locuitori; şi deşi el a fost mereu (adeseori) combătut de oştile acestui rege, crescând numărul românilor din această ţară, ea s-a lăţit în regat” [4]. Aşa cum prezintă lucrurile cronicarul unguresc, fapta lui Bogdan a constat nu dintr-o acţiune singulară, ci a fost o întreagă epopee împotriva oastei ungare, încheiată, la un moment dat, cu victoria deplină a voievodului român din Maramureş, ajuns să stăpânească Ţara Moldovei.

Deznodământul final al luptelor pentru independenţa voievodatului Moldovei este reprodus, cu destule detalii pentru reconstituirea evenimentelor ce s-au produs, în diploma lui Ludovic I din 2 februarie 1365, prin care emitentul dăruieşte proaspătului voievod al Maramureşului, lui Balc, şi fraţilor lui, izgoniţi din Moldova, moşia Cuhea cu apartenenţele ei, confiscată de la Bogdan, fostul voievod al Maramureşului. Dania respectivă regele o făcea recunoscând mai multe merite ale lui Balc şi “mai cu osebire în zisa noastră Ţară Moldovenească, (obţinute – n. n.) nu fără vărsarea sângelui său însuşi şi îndurarea de răni cumplite şi cu moartea crudă a fraţilor (sic!) şi rudelor sale şi a multor slujitori de ai lui”. Trecând în Maramureş, Balc a lăsat în Moldova “părinţii săi scumpi (sic!) şi foarte multe rude ca şi toată averea lui”. Moşia Cuhea şi apartenenţele ei (sate, păşuni, păduri etc.) au fost preluate “de la voievodul Bogdan şi fiii săi, necredincioşi învederaţi ai noştri (ai regelui – n.n.) pentru blestemata lor vină de necredinţă, din aceea că acel Bogdan şi fiii săi, fulgeraţi de diavolul, duşmanul neamului omenesc – care, rănindu-le greu inima cu săgeţile înveninate de viclenie şi înşelăciune, i-a îndemnat de mai multe ori (subl. n.) să se abată de la calea adevărului şi de la statornicia credinţei datorate – plecând pe ascuns din zisul nostru regat al Ungariei în sus-pomenita noastră Ţară Moldovenească, uneltesc să o păstreze spre paguba maiestăţii noastre”. Ca urmare, Bogdan şi feciorii săi au fost “despuiaţi” şi lipsiţi de sus-numitele moşii, actele anterioare care confirmau drepturile lor de stăpânire asupra lor fiind nimicite, stricate şi socotite nule [5].

Astfel, diploma în cauză, totalizând cele ce s-au petrecut în Moldova prin implicarea fostului voievod al Maramureşului Bogdan, lasă să se întrevadă un lanţ întreg de evenimente, care s-au desfăşurat pe o anumită durată de timp. Modul în care sunt menţionate evenimentele ne permit să admitem, cu destulă certitudine, că trecerea lui Bogdan şi a fiilor săi în Moldova nu a fost o acţiune recentă, în raport cu data la care a fost emisă diploma regală care le relatează. Spre această concluzie conduce şi informaţia privind aflarea lui Balc în Maramureş după izgonirea lui din Moldova. Convingerea noastră este susţinută de faptul că la data emiterii diplomei în cauză el era deja voievod al Maramureşului, închinându-i moşia Cuhea, regele Ludovic I lua în consideraţie atât cele întâmplate cu Balc în Moldova cât şi faptul că el a revenit sub coroana regească. Meritele lui Balc faţă de regele ungar constau în “nemăsuratele lui slujbe, prin care acesta s-a făcut plăcut maiestăţii noastre, în tot timpul de când s-a alăturat maiestăţii noastre, cu o dragoste atât de fierbinte”, venind din “Ţara noastră moldovenească în regatul nostru al Ungariei… aducându-ne slujbele ce a văzut el cu înnăscuta sa iscusinţă că sunt spre folosul sporirii cinstei şi puterii noastre” [6]. Va să zică, de la venirea lui Balc şi a fraţilor săi în Maramureş a trecut ceva timp şi aflarea lor în Regatul Ungariei avea deja o durată destulă pentru ca şi aici ei să reuşească să aducă regelui slujbe demne de a fi răsplătite cu dărnicie. Ceea ce se desprinde pregnant din documentul citat este nu răsplata meritelor lui Balc, ci anume sancţionarea faptei lui Bogdan şi constatarea că în Moldova cauza regelui a fost definitiv pierdută.

Epopeea înfruntărilor dintre Bogdan, în funcţia sa de voievod al Maramureşului, şi regele Ludovic I avea o istorie aproape tot atât de lungă ca şi aflarea acestuia din urmă pe tronul Ungariei (a ajuns rege la 21 iunie 1342, la moartea tatălui său Carol Robert). Deja la 21 octombrie 1343, Bogdan, cu calificativul de necredincios sau infidel faţă de noul rege (“noster infedilis”), este menţionat ca “fost voievod al Maramureşului” [7], dar cauzele divergenţelor dintre el şi suveranul ungar nu se lasă întrevăzute. Cu toate că ostilităţile dintre ei nu au fost depăşite, Bogdan a continuat să rămână în Maramureş, astfel că în 1349 el este menţionat într-un conflict de moşie cu nobilul român Giula şi fiii lui din cauza neaderării acestora la o acţiune a lui Bogdan, evident antiregească, fapt ce a făcut ca el să fie calificat de rege deja ca “necredincios învederat” [8]. De reţinut că printre fiii lui Giula era şi Dragoş – acela care peste 10 ani avea să conducă expediţia oastei ungare în Moldova, fapt relatat deja în eseul consacrat lui Dragoş. Astfel, indirect, am putea admite că expediţia lui Dragoş din Giuleşti din anul 1359 a fost determinată de trecerea recentă a lui Bogdan din Maramureş în Moldova. Până atunci el a continuat să rămână în Maramureş, unde este menţionat şi în anul 1353. La 14 mai al acestui an, se făcea delimitarea moşiilor nepoţilor săi – Ştefan şi Ioan, fiii lui Iuga, documentul specificând că ele se mărgineau “cu pământurile sau moşiile voievodului Bogdan, unchiul lor” [9]. Rezultă că, fiind destituit din funcţia de voievod al Maramureşului, lui Bogdan i s-a păstrat titlul de voievod, ceea ce ar lăsa să se înţeleagă că el a fost moştenit de la tatăl său şi ar explica nu numai autoritatea de care continua să se bucure Bogdan printre nobilii maramureşeni, ci şi faptul că demnitatea voievodală din Maramureş a revenit nepoţilor săi Ioan şi Ştefan [10].

Diploma regală din 14 mai 1353 este ultimul document în care Bogdan este atestat în Maramureş. Este adevărat că respectiva diplomă regală pe numele lui Ştefan şi Ioan, nepoţii de frate ai lui Bogdan, este reconfirmată la 24 iunie 1360. Faptul că şi în acest document este specificată delimitarea posesiunilor celor doi nepoţi de la moşiile voievodului Bogdan serveşte unor cercetători drept argument pentru opinia că şi la această dată Bogdan s-ar fi aflat încă în Maramureş [11]. Noi însă nu credem că documentul în cauză este concludent în a indica prezenţa lui Bogdan la moşia sa din Maramureş la data indicată (24 iunie 1360), căci, după câte am subliniat deja, acest document confirmă moşiile lui Ştefan şi Ioan, care fuseseră stabilite la 14 mai 1353, şi el nu putea indica un alt hotar decât pe cel stabilit anterior. De altfel, şi susţinătorul acestei păreri admite, în baza celui de-al doilea document, că beneficiarii lui fie că au participat şi ei “la înfrângerea răsculaţilor moldoveni”, împreună cu Dragoş din Giuleşti, fie că nu s-au solidarizat “cu infidelul lor unchi”, ceea ce ar dovedi indirect că acesta, adică Bogdan, ar fi “avut legătură cu răsculaţii din Moldova din anul trecut”. Ceea ce rămâne de explicat este motivul care nu l-a determinat pe regele Ludovic I să procedeze cu Bogdan aşa cum a procedat ceva mai târziu. Se spera, poate, la o împăcare cu voievodul rebel, adică la o revenire a lui, deja ca stăpân al Moldovei, la obligaţiunile vasalice de felul acelora care erau prestate de feciorii voievodului Sas? Prin aceasta s-ar explica tăcerea documentelor despre cei 5 ani care au urmat pentru reconfirmarea stăpânirilor lui Ştefan şi Ioan din mai 1360, pentru ca la 2 februarie 1365, Bogdan să fie recunoscut ca stăpân de câtva timp al Moldovei. În eseul consacrat voievodului Sas şi descendenţilor acestuia ne-am referit deja la expediţiile repetate ale oastei lui Ludovic împotriva răzvrătiţilor şi rebelilor, în special sârbi şi moldoveni, încadrate cronologic între 1352 şi 1359. Cea mai răsunătoare a fost însă confruntarea din anul 1359, despre care aflăm din cunoscuta deja diplomă a regelui Ungariei Ludovic I din 20 martie 1360. Prin ea erau răsplătite “credincioasele slujbe ale lui Dragoş, fiul lui Giula din Giuleşti”, aduse de acesta regelui “în cele mai multe treburi şi războaie… încredinţate şi date în seama lui, şi mai cu osebire în reaşezarea ţării noastre (a regelui – n. n.), a Moldovei, potrivit iscusitei sale vrednicii, când a întors cu veghetoare grijă şi cu neobosită strădanie pe calea statornicei credinţe ce trebuie păstrată către coroana regească, pe mulţi români răzvrătiţi, rătăciţi din calea credinţei datorate” [12]. Ţinând seama de raporturile conflictuale dintre Bogdan şi Giula din Giuleşti, ce şi-au găsit expresia flagrantă în anul 1349, credem că alegerea lui Dragoş, fiul lui Giula, ca superior în expediţia militară împotriva moldovenilor răzvrătiţi din anul 1359 nu a fost întâmplătoare: el trebuia să combată, în numele regelui, un adversar învederat al familiei sale, care, de data aceasta, se afla în Moldova, uneltind nu numai scoaterea ei de sub supremaţia maghiară, ba poate chiar şi transformarea ei într-un cap de pod în perspectiva luptelor ulterioare pentru recuperarea poziţiilor pierdute în Maramureş şi desprinderea şi a acestui voievodat de la Regatul Ungariei. Astfel, nu vedem motive care ne-ar face să acceptăm o altă dată pentru începutul domniei lui Bogdan în Moldova decât anul 1359. Data aceasta este sugerată la fel şi de sumumul duratelor domniilor începând cu Bogdan I şi până la Alexandru cel Bun, ea fiind pusă greşit ca dată a începutului domniei lui Dragoş. Confundându-l pe Dragoş, întemeietorul voievodatului Moldovei, cu Dragoş din Giuleşti şi atribuindu-i celui dintâi cele ce Ioan de Târnave scria în legătură cu Bogdan, alcătuitorii listelor complete ale domnilor Moldovei din a doua jumătate a secolului al XIV-lea s-au văzut justificaţi, o dată în plus, în a prezenta anul 1359 ca dată a “descălecatului” lui Dragoş, în realitate el marcând începutul domniei lui Bogdan.
De altfel, casa lui Bogdan din Cuhea, aşa cum s-a demonstrat pe cale arheologică, a fost incendiată şi refăcută în două rânduri înainte de 1360 [13].

Este adevărat că diploma regală din 20 martie 1360 prezintă expediţia pusă în seama lui Dragoş din Giuleşti ca fiind o reuşită. Concretizările din text însă lasă să se înţeleagă că reuşita a fost doar parţială, la “credinţa datorată” regelui fiind readuşi doar “mulţi români răzvrătiţi”, adică nu toţi. Iar diploma regală din 2 februarie 1365 demonstrează că reuşita lui Dragoş a fost nu numai parţială, ci şi vremelnică. Luptele au continuat şi după expediţia militară din 1359. O parte din Moldova de atunci, controlată, desigur, de Bogdan şi aderenţii la cauza independenţei ţării, a continuat să persiste în nesupunerea sa faţă de unguri, constituind focarul de unde ulterior a fost reluată ofensiva asupra poziţiilor lui Balc, ofensivă care s-a şi încheiat cu victoria recunoscută chiar şi de regele Ludovic I prin diploma din 2 februarie 1365. Pare a nu fi întâmplătoare diferenţa de doi ani din scrierile cronicăreşti indigene, menţionată deja la începutul acestui capitol (unele cronici indicându-i o domnie de 4, iar altele de 6 ani). Ar însemna aceasta că doi ani Bogdan a domnit doar peste o parte a voievodatului, iar ceilalţi patru peste toată Ţara Moldovei de atunci?

Astfel, cei şase ani de domnie a lui Bogdan s-ar încadra între 1359 şi 1365, acest voievod stingându-se din viaţă în lunile care au urmat după diploma din 2 februarie 1365, căci, la această dată, el era în viaţă. Lui i se datorează redobândirea independenţei Ţării Moldovei faţă de Coroana ungară. Iar dacă Bogdan a fost implicat cumva şi în organizarea ripostei oastei polone în lupta din Ţara Şepeniţului, meritul lui se completează esenţial. Ceea ce se impune spre constatare în legătură cu dezastrul oastei lui Cazimir al III-lea este că, la 1359, Ţara Moldovei a crescut către acea vreme teritorial, extinzându-şi hotarul său de nord – nord-est până la graniţa cu stăpânirile regatului Poloniei din Galiţia şi până la Nistru, în segmentul dominat de cetatea Hotinului, care era una din cele trei cetăţi din Ţara Şepeniţului. Hotarele Ţării Moldovei de atunci se înscriu perfect în acea porţiune a statului moldovenesc care se va numi mai târziu Ţara de Sus [14].
Numele lui Bogdan ca voievod al Moldovei a fost înveşnicit nu numai prin consemnarea lui în lista domnilor din cronicile Ţării Moldovei. El a fost înmormântat în biserica de lemn Sf. Nicolae din Rădăuţi, pe care, dacă nu a construit-o chiar el, cel puţin a îngrijit-o, ea devenind necropolă domnească, reconstruită în piatră de Petru Mu¬şatinul. Imediata ei apropiere de Suceava şi faptul că în ea au fost înmormântaţi şi alţi domni care şi-au avut acest oraş drept capitală (Laţcu, Roman I, Ştefan I) oferă destul temei pentru a admite că tot aici şi-a avut reşedinţa şi Bogdan. Lui i se datorează şi întemeierea unei organizări bisericeşti proprii prin crearea episcopiei de Rădăuţi cu calităţi şi prerogative caracteristice mitropoliei [15]. Este foarte probabil ca Bogdan I să fi intervenit cu un demers la Patriarhia Ecumenică din Constantinopol în vederea instituirii unei mitropolii autonome a Moldovei sau, cel puţin, de a obţine protecţia Patriarhiei şi împăratului bizantin16.
A fost o primă încercare de legitimare internaţională a independenţei Ţării Moldovei de atunci prin orientarea spirituală către cel mai important centru al lumii creştine răsăritene (ortodoxe), reprezentat de Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol, opus celuilalt centru al bisericii creştine, în frunte cu Papalitatea, care tutela ambele regate catolice vecine Moldovei – cel al Ungariei şi cel al Poloniei.
Bogdan I, aşadar, se înscrie în istoria timpurie a Ţării Moldovei nu doar prin faptul că a fost unul din voievozii ei. El şi-a proslăvit numele prin luptele menite să asigure independenţa politică şi spirituală a ţării sale, contribuind la consolidarea organizării ei ca stat independent.

Că Bogdan I a avut feciori nu încape îndoială, faptul fiind ilustrat chiar de diploma lui Ludovic I din 2 februarie 1365, care în două rânduri vorbeşte de Bogdan “şi fiii săi”. Dintre ei, doar unul este atestat de izvoare (cronicile indigene) – viitorul voievod Laţcu. încercările de a-i “descoperi” şi pe alţii merită cele mai mari încurajări, dacă, desigur, aşa ceva este posibil. Cea mai recentă tentativă, în acest sens, a fost întreprinsă de Constantin Rezachevici, care admite că unul dintre feciorii lui Bogdan – cel mai mare – s-ar fi numit Ştefan şi că ar fi rămas în Maramureş, unde a şi murit. El ar fi avut, la rindu-i, doi feciori – un alt Ştefan şi un Petru. Aceştia ar fi fost eroii naraţiunii lui Jan Dlugosz despre lupta moldovenilor cu polonezii de la “Plonini”, din Ţara Şepeniţului. Ideea este interesantă şi ar merita cele mai favorabile aprecieri, dacă ar fi şi demonstrată. Deocamdată, ea rămâne însă la nivelul ipotezei, care, desigur, nu este suficientă pentru a introduce destul de categoric în şirul voievozilor moldoveni, între Bogdan şi Laţcu, pe un oarecare “Petru (I) fiul lui Ştefan” [17], deşi, aşa cum sunt prezentate lucrurile de către cronicarul polon, afară de voievozii cunoscuţi, au mai fost, desigur, şi alţii, inclusiv acel Petru – fiul lui Ştefan şi frate al unui alt Ştefan. Istoricul polon, însă, îl prezintă ca voievod al Moldovei la fel şi pe tatăl lui Petru. Ce ne facem cu el? Interesantă este şi ideea autorului despre domnia fratelui lui Petru, adică a celuilalt Ştefan, numai că în părţile de sud-est. Cum s-ar împăca însă această idee cu faptul real că teritoriile în cauză s-au aflat sub stăpânirea tătarilor până în anul 1369, adică până mai târziu decât presupusa domnie aici a lui Ştefan, care ar fi început “după iulie 1368”?

Însăşi data presupusei domnii a acestuia, ca şi a celei a lui “Petru (I) fiul lui Ştefan” este o ipoteză rezultată dintr-o altă ipoteză, cum că lupta de la “Plonini” care, aşa cum scrie Jan Dlugosz, s-a produs în 1359 (pe la 30 iunie), s-ar fi dat în realitate prin 1368. În favoarea acestui Ştefan s-a mai invocat şi faptul că “prima listă de domni ai Moldovei, dinainte de Ştefan cel Mare, păstrată într-o copie sau alcătuire din secolul al XVI-lea, menţionează, la o reluare de către un al doilea autor al listei, între Sas şi Bogdan II (sic!), pe un oarecare Ştefan, care a dispărut, din păcate, o dată cu tăierea paginii la legarea manuscrisului” [18]. Numele lui însă a fost reconstituit în baza doar a două litere iniţiale ale unui cuvânt slavon care începea cu “ст” (st), celelalte litere fiind dispărute în urma tăierii marginii drepte a manuscrisului. P.P. Panaitescu a crezut că ar fi fost vorba de cuvântul Ст[ефан] (Ştefan) [19]. Enigma cuvântului însă a fost foarte convingător dezlegată de către cercetătorul Leon Şimanschi, care consideră că în realitate este vorba de cuvântul «старый» ca epitet afiliat numelui lui Bogdan voievodul [20], indicat imediat în rândul următor. Ar fi fost vorba, aşadar, nu de un oarecare Ştefan voievod, ci de “bătrânul (старый) Bogdan voievod”. Astfel, acest Ştefan nu a existat în realitate, şi discuţiile în jurul lui sunt lipsite de temei. Fără a subaprecia eforturile în vederea evidenţierii şi altor feciori ai lui Bogdan, la momentul de faţă nu vedem o altă cale care trebuie urmată, decât să ne conformăm faptelor dovedite, fiind siguri doar că următorul voievod al Moldovei a fost Laţcu şi că el a fost indiscutabil feciorul lui Bogdan I.

———————————–
1. Cronicile slavo-romane din sec. XV-XVI, publicate de Ion Bogdan. Ediţie revăzută şi completată de P.P. Panaitescu. Bucureşti, 1959, p. 48.
2. Ibideт, р. 60, 69.
3. Ibidem, p. 14, 160.
4. Ioannis de Thwroczi. Chronica Hungarorum, p. 317; Boldur A. Istoria Basarabiei. Bucureşti, 1992, p. 137; Spinei, Victor. Moldova оn secolele XI-XIV. Chişinău, 1994, p. 366.
5. Documenta Romaniae Historica. D. Relaţii între Ţările Române. Vol. I. Bucureşti, 1977, p. 82.
6. Ibidem.
7. Mihalyi I.H. Diplome maramureşene din secolele XIV-XV. Maramureş-Sighet, 1900, p. 17.
8. Ibidem, р. 26-27.
9. Ibidem, p. 30-32; Documenta Romaniae Historica. C. Transilvania. Vol. X. Bucureşti, 1977, p. 215.
10. Spinei, Victor. Moldova în secolele XI-XIV, p. 365.
11. Rezachevici, Constantin. Cronologia domnilor din Ţara Românească şi Moldova a. 1324-1881. Vol. I. Secolele XIV-XVI. Bucureşti, 2001, p. 429.
12. Documenta Romaniae Historica. D. Vol. I, p. 77.
13. Popa Radu, Zdroba Mircea. Şantierul arheologic Cuhea din centrul voievodal din veacul al XIV-lea. Baia Mare, 1966, p. 7-52 (păşim). O prezentare sistematizată a informaţiilor referitoare la Bogdan şi moşia lui din Maramureş, cu citarea surselor de referinţă vezi la Constantin Rezachevici. Op. cit., p. 427-428.
l4. Parasca, Pavel. Formarea graniţelor istorice ale Ţării Moldovei, în “ULIM. Analele ştiinţifice. Istorie”. Vol. I. Chişinău, 2000, p. 38-40.
l5. Păcurariu, Mircea. Istoria Bisericii Ortodoxe Române. Chişinău, 1993, p. 107-108.
16. Parasca, Pavel. La obârşia Mitropoliei Ţării Moldovei. Chişinău, 2002, p. 32-34.
17. Rezachevici, Constantin. Op. cit., p. 432-443.
19. Vezi cazul concret în Cronicile slavo-romane din secolele XV-XVI publicate de Ioan Bogdan. Ediţie revăzută şi completată de P.P. Panaitescu. Bucureşti, 1959, p. 39-40.
20. Şimanschi, Leon. Istoriografia româno-slavă din Moldova. Lista domniilor din a doua jumătate a secolului XIV, în “Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie “A. D. Xenopol”, t. XXI. Iaşi, 1984, p. 125-126.

Domnii Ţării Moldovei, Chişinău, Civitas, 2005, p. 27-32

mai mult
EditorialPromovate

Având în vedere și luând în considerație… un folos duhovnicesc pentru toți ploieștenii

Untitled

Având în vedere și luând în considerație este oricând o bună formulare de a ne adresa municipalității. Noi o facem acum, în Postul Crăciunului, și cu ocazia, devenită obicei, a înfrumusețării orașului în preajma sărbătorii nașterii Domnului nostru, Iisus Hristos.

Așa se numește această acțiune administrativă ce are loc cu acest prilej: înfrumusețare – cu sensul mai direct și practic de împodobire a cetății. Adică urbea capătă o altă față, un alt aspect. În consecință, orașul ni se va înfățișa, după cum spune și numele acestei întreprinderi edilitare, mai frumos.

Însă noi nu vom evalua aici acțiunea administrației din perspectiva frumosului, categorie estetică aducătoare de mari bătăi de cap celor responsabili cu înfrumusețarea municipiului Ploiești, dar și omenirii în general, ci vom încerca să oprim această aruncare cu capul înainte a edililor gospodari prinși în problemele acute ale orașului, care, cel puțin așa se vede de pe stradă, nu știu cu adevărat de ce fac înfrumusețarea cu pricina  și pentru ce.

Mai întâi, suntem absolut siguri că nimeni, de la vlădică până la opincă, nu va aduce argumente infantile de tip să fie frumos, că așa e peste tot… etc.

Da’ să revenim: de ce împodobesc ei orașul – vorba lui jupân Dumitrache, dăm parale și nu înțelegem nimica – când mai bine ar fi să pună banii în buzunarul ălălalt și să aștepte să treacă luna decembrie, economisind astfel din banul public. Faptă de mare și cuvenită laudă în ziua de azi.

Ce mai tura-vura, având în vedere că lucrurile trebuiesc înfăptuite și fiind noi încredințați de buna intenție a gospodarilor, suntem siguri că, la fel ca în anii trecuți, orașul, dincolo de criticile inerente și binevenite, va întâmpina sărbătoarea nașterii Domnului cum se cuvine.

Totuși, râmâne întrebarea de ce…?

Răspunsul rapid ar fi având în vedere… urmat de părerile estetice și festive de mai sus, la care fiecare poate adăuga sau respinge motivele sărbătoririi, în niciun caz refuza, câtă vreme nu există o opoziție de masă față de împodobirea anuală a orașului…

…dimpotrivă, locuitorii doresc să vadă urbea și mai împodobită și mai și… etc. Cu alte cuvinte Primăria răspunde unei dorințe populare și bine face. Nașterea Domnului trebuie întâmpinată festiv, pentru că, nu-i așa, toată lumea are în vedere acest fapt, după cum însuși, fiece creștin se simte implicat în această sărbătorire a Nașterii, împlinind rostul acestei sărbători care, spre deosebire de oricare altă sărbătoare ne implică originar în începutul propriei vieți pe pământ și… ne scoate din anonimat. Adică oferă identitate viețuirii noastre în acest ocean al individualităților, împlinindu-ne astfel, cu seninătate, ca persoane.

Pentru că dacă am rămâne doar indivizi și n-am apuca măcar începutul devenirii noastre ca persoană, inclusiv mersul pe stradă ne-ar fi absurd.  De unde și bucuria inexplicabilă și mereu asociată cu nașterea celui care este începutul lumii, Hristos-Dumnezeu.

Bun! Așadar, vrând-nevrând, Primăria are în vedere aceste anumite lucruri, atunci când cheltuie bani pentru înfrumusețarea orașului de sărbători.

Noi, însă, suntem lămuriți numai pe jumătate pentru că nu am lămurit și restul: anume, dacă face Primăria un efort având în vedere, îl face oare și luând în considerație?

Altfel spus, Primăria înfrumusețează orașul pentru că are în vedere argumentele despre care am vorbit, estetice… ș. c. l. Dar, le ia și în considerație? Pentru că abia luate în considerație descoperim sensul înfrumusețării cu pricina, chiar dacă e sau nu pe placul tuturor.

Cu alte cuvinte, primăria trebuie să răspundă bucuriei noastre, a tuturor. Dar răspunsul căutat și cuvenit a fi dat nu este legat doar de faptul că se are în vedere bucuria oamenilor, chiar dacă ei sunt critici, cât mai ales de luarea în considerație a acestei bucurii.

Ori, a lua în considerație bucuria lor este răspunsul pe care oamenii îl așteaptă din partea administrației, dincolo de argumentele financiare, festive sau estetice.

Dacă motivul sărbătorii, a cheltuirii de bani și a sensului înfrumusețării este nașterea Domnului, adică unul creștin-ortodox, ca fapt de a avea în vedere locuitorii urbei…

…atunci, musai și cu asupra de măsură, trebuie și luat în considerație acest motiv. Exact cum este el, în forma lui milenară, tradițională și de identitate a locuitorilor acestei urbe, creștini și ortodocși.

Pe cale de consecință, aducem la cunoștință administrației dorința noastră rugătoare de a pune capăt unei inițiative de dată recentă și anume, aceea de a expune în piața publică imaginea edulcorată, siropoasă și sentimentalistă a așa-zisei sfinte familii creștine, formată din statuiete ce înfățișează pe pruncul Iisus, Maica Domnului și Dreptul Iosif, siluind cu această minciună sufletele noastre creștin-ortodoxe, dar mai ales pe cele ale copiilor noștri.

Facem aceasta, fiindcă, înainte de orice, în rânduiala noastră ortodoxă, sfânta familie este icoana Maicii Domnului cu Pruncul ca prezență nemijlocită a lui Dumnezeu-Tatăl.

Poate fără știință, unii responsabili în serviciul Primăriei și implicit în serviciul laic al credincioșilor urbei, aduc un afront brutal subtilității teologige și de credință în Dumnezeu a creștinilor ortodocși.

Deci, cu siguranța faptului că ne aveți în vedere, dar și cu rugămintea de a ne lua în considerație vă propunem să nu ne induceți copii în eroare, să nu ignorați și să nu falsificați din ignoranță sensul sărbătorii și dacă tot se cheltuie un ban, să fie cu folos, și de ce nu, cu folos duhovnicesc. Pentru toți ploieștenii.

Altfel, ce înfrumusețare este aceea, de Crăciun, dacă mințim despre nașterea Domnului. Cum că și El ar fi făcut parte dintr-o familie omenească. Ori, icoana Maicii Domnului cu Pruncul Iisus stă mărturie că nu e așa. Și vedem asta din privirea ei care nu este îndreptată spre nimeni și nimic decât numai înspre lăuntrul sufletului ei aflat în contemplație. Pentru că ea nu a născut un copil și nu are un copil în brațe, ci pe Fiul lui Dumnezeu.

Iar noi, dacă nu ne împodobim orașul în jurul acestei icoane, și o facem exclusiv în jurul unui brad sau a unor statuete, ce fel de înfrumusețare e aceea, chiar făcută cu bani puțini sau cu nepricepere?

Este o înfrumusețare ce ne rănește, cu tot sclipiciul ei, în sufletul nostru creștin.

Este o înfrumusețare urâtă.

Cu stimă,

Toma Armașu

mai mult
1 2 3 30
Page 1 of 30