close

Promovate

IstoriePromovate

Adevărul ascuns timp de 71 de ani despre lovitura de stat din 23 August 1944

coposu

Marele om politic Corneliu Coposu a acordat pe 20 august 1945 un interviu amplu pentru Associated Press în care a dezvăluit în detaliu culisele acţiunii din 23 August 1944, care a condus la răsturnarea regimului dictatorial al mareşalului Ion Antonescu. Articolul n-a mai apărut la vremea respectivă în presa din România deoarece liderul ţărănist Iuliu Maniu l-a oprit de la publicare.

Istoricul sălăjan Marin Pop, cercetător ştiinţific în cadrul Muzeului Judeţean de Istorie şi Artă Zalău, a descoperit în baza de date a Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii un document istoric legat de lovitura de stat din 23 august 1944. Este vorba despre un interviu acordat de Corneliu Coposu jurnalistei Margaret Tayer, corespondent al agenţiei de ştiri Associated Press. Discuţia dintre cei doi a avut loc pe 20 august 1945, la aproape un an de la evenimentele care au condus la arestarea mareşalului Ion Antonescu. Corneliu Coposu relatează în detaliu cum a decurs conspiraţia gândită încă din anul 1941 de liderul Partidului Naţional Ţărănesc, Iuliu Maniu, pentru răsturnarea regimului dictatorial condus de mareşal. Teoretic, articolul era programat să apară pe data de 23 august 1945 în ziarul „Dreptatea“, oficiosul PNŢ. Cu toate acestea, Maniu a interzis publicarea articolului în ultimul moment, liderul ţărănist considerând că „nu este momentul să se analizeze, în presă, fazele şi culisele loviturii de Stat“. În august 1945, la conducerea României se afla guvernul comunist condus de Petru Groza. Guvernul Groza fusese impus cu forţa de sovietici pe data de 6 martie 1945, la scurt timp după Conferinţa de la Ialta, unde un acord secret semnat între liderii SUA, Marea Britanie şi Uniunea Sovietică avea să condamne România la comunism pentru următorii 45 de ani. În plus, în august 1945 suveranul Mihai I tocmai intrase în greva regală, declanşată de refuzul lui Petru Groza de a demisiona la cererea regelui, fapt fără precedent în istoria monarhiei române.

În acest context, comuniştii desfăşurau o campanie amplă de mistificare a adevărului istoric referitor la lovitura de stat din 23 august 1944, iar interviul lui Coposu era menit să contracareze dezinformarea oficială. „Comuniştii au confiscat evenimentul, atribuindu-şi toate meritele loviturii de stat. De altfel, după preluarea puterii în stat, regimul comunist a declarat 23 august Ziua Naţională a României. Spre sfârşitul regimului comunist, Nicolae Ceauşescu a transformat titulatura evenimentului în «revoluţia de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă», toţi românii fiind obligaţi să participe la defilări şi manifestări pe stadioane, în cadrul cărora era aniversată, de fapt, familia Ceauşescu, şi nu evenimentul propriu-zis“, explică istoricul Marin Pop. Nu există informaţii care să indice că articolul a fost publicat la vremea respectivă de către Associated Press. Interviul va fi publicat în volumul „Corneliu Coposu sub lupa Securităţii“, coordonat de istoricul Marin Pop, la Editura ALL din Bucureşti. Cartea va fi publicată ca urmare a câştigării de către istoricul sălăjan a primei ediţii a concursului de manuscrise din perioada comuniste, organizat în februarie 2016 de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc.   Redăm mai jos, integral, interviul acordat pe 20 august 1945 de către Corneliu Coposu: „Începutul acţiunii pregătitoare este situat în aprilie 1941“ Associated Press: Răsturnarea de la 23 august 1944 care se aniversează acum într-o atmosferă destul de încordată, a fost evenimentul crucial care a determinat prăbuşirea dictaturii şi încetarea Războiului nepopular în care România era angajată de către factori politici nereprezentativi care au acţionat împotriva opiniei publice. Presa română a publicat diferite relatări, declaraţii, interviuri şi comentarii de tot felul pe marginea acestui eveniment. De curând s-a lansat în cercurile de stânga o formulă nouă botezată ca insurecţia armată. În calitatea dumneavoastră de secretar politic şi colaborator apropiat al Preşedintelui Maniu care aţi făcut parte din conspiraţia de la august 1944 şi aţi fost prezent la toate etapele de pregătire şi realizare, vă rugăm să ne precizaţi care este după opinia dvs. definiţia evenimentului. Corneliu Coposu: Actul de la 23 august 1944 nu a fost o insurecţie armată, ci o lovitură de stat care a fost pregătită de multă vreme de către o conspiraţie restrânsă ca număr şi executată prin surprindere, fără forţă militară. Acţiunea întreprinsă s-a bucurat de acordul desăvârşit al majorităţii covârşitoare a poporului roman care a fost în mod consecvent, antidictatorial, anti-antonescian şi antihitlerist. Poporul roman a fost cu totul favorabil încetării războiului în Est şi desprinderii din Axă, precum şi dornic să restaureze instituţiile democratice călcate în picioare însă nu masele insurgente au realizat răsturnarea ci un grup de conspiratori luminaţi, în colaborare cu Palatul.   Opinia publică din străinătate care nu a avut posibilitatea să cunoască culisele politice, activitatea conspirativă şi acţiunile discrete care au stat la baza succesului remarcabil al opoziţiei care milita pentru ALIAŢI este dornică să cunoască amănunte legate de pregătirea loviturii. Când situaţi d-voastră începutul acţiunii pregătitoare? Începutul acţiunii pregătitoare este situată în primăvara anului 1941 (aprilie), când se conturase clar perspectiva intrării României în război, alături de Axă. Relaţiile României cu Aliaţii ei fireşti (Anglia, Franţa, Statele Unite şi Uniunea Sovietică) urmau să fie rupte, iar ţara aluneca pe povârnişul dependenţei totale faţă de Germania. Dictatura militară instaurată de Antonescu (în sucesiunea dictaturii legionare şi a celei regale) împingea ţara la război contra Uniunii Sovietice, împotriva dorinţei populaţiei (lipsite de posibilităţi de manifestare).   Faţă de războiul din perspectivă, dl. Maniu avea următoarea opinie: Basarabia şi Bucovina de Nord (ocupate abuziv de Uniunea Sovietică în anul precedent) sunt teritorii româneşti. În conformitate cu principiile stabilite de Aliaţi (Casablanca, Atlantic) la care au aderat şi sovieticii, niciunul din aliaţi, nu puteau să întreprindă ocuparea unor teritorii străine, ci trebuia să respecte fronturile din 1938 (care înglobau Basarabia şi Bucovina de Nord). În cazul când armata germană pornea războiul din Est, România era îndreptăţită să-şi reocupe teritoriile răpite, până la vechile frontiere, fără să depăşească acele frontiere. Iuliu Maniu şi Corneliu Coposu au fost printre coordonatorii conspiraţiei pentru răsturnarea regimului Antonescu DESEN Vali Ivan   Dl. Iuliu Maniu a stabilit, încă din ultima fază a dictaturii regale, o înţelegere fermă cu dl. Dinu Brătianu, pentru a întreprinde (partidul naţional ţărănesc şi partidul liberal rămas credincios Brătienilor) acţiuni comune, împotriva dictaturii, pentru restaurarea constituţiei nesocotite, a concepţiilor democratice călcate în picioare şi a regimului parlamentar, pe plan intern şi acţiuni comune pentru salvarea independenţei şi suveranităţii naţionale, pentru salvarea integrităţii teritoriale şi respectarea orientării politicei externe tradiţionale şi a vechilor alianţe, – pe plan extern. În timpul guvernării legionare şi mai apoi militare, această înţelegere s-a menţinut şi s-a manifestat prin consultări reciproce, acţiuni paralele sau commune, în toate problemele de interes major.   În ajunul sărbătoririi Paştelui 1941, Dl. Dinu Brătianu (n.r. – foto jos) în numele partidului liberal, a investit (prin declaraţie verbală solemnă) pe dl. Maniu, să acţioneze în interesul superior al Naţiunii şi în numele partidului liberal: Dl Maniu a solicitat (ca reprezentat al opoziţiei unite – P.N.Ţ. şi P.N.L.) o întrevedere comună cu cei doi reprezentanţi diplomatici ai guvernelor englez şi American la Bucureşti (după ce tratase cu aceştia separate, în trei, respective două întrevederi). Conferinţa a avut loc în 27 aprilie 1941 la sediul legaţiei britanice, cu participarea dlui Maniu, a d-lui Reginald Hoare şi a d-lui Gunther. Cu acest prilej s-au tability toate măsurile ce urmau să fie luate după întreruperea relaţiilor diplomatice cu Anglia şi U.S.A.   Astfel: Constituirea a două grupuri de legătură, între „opoziţia unită” din România şi o reprezentaţă autorizată a guvernului englez; aceste grupuri urmau să fie înzestrate cu mijloace sigure şi moderne de comunicare (emisie-recepţie) şi cu bază materială de activitate, precum şi cu cifru. Pentru acoperirea cheltuielilor legate de acţiune s-a afectat disponibilul Soc. „Unirea” de Petrol.   S-au luat toate măsurile destinate reînodăriii legăturilor, în cazul când reţelele ar deveni indisponibile (trimiterea de oameni instruiţi şi înzestraţi cu material adecvat, direct din Anglia). Cu acest prilej Dl. Maniu a cerut celor două guverne: să asigure anularea arbitrajului de la Viena şi retrocedarea Transilvaniei de Nord; să asigure dreptul României la frontierele din 1938 (Basarabia, Bucovina de Nord şi Cadrilaterul dobrogean); să considere „opoziţia unită” drept reprezentant legitim al României; să nu recunoască guvernul Antonescu, instalat la conducere în mod neconstituţional şi să considere caducei toate actele sale. Răspunsul guvernului englez şi amrican urma să fie comunicat de către reprezentanţii diplomatici, după contactarea acestor guverne. – Răspunsul a sosit după o săptămână şi a fost adus la cunoştinţa D-lui Maniu de către respectivii miniştri plenipotenţiari, printr-o notă verbală cu următorul cuprins: Guvernul Statelor Unite este de acord deplin ca toate măsurile avizate de guvernul Marii Britanii şi se consideră angajat în toate aceste măsuri.   Guvernul britanic dă asigurări categorice că nu va recunoaşte niciodată arbitrajul germano-italian de la Viena şi urmările lui şi consideră Transilvania atribuită Ungariei drept teritoriu românesc aparţinând României; în ce priveşte frontiera româno-sovietică este favorabil temei româneşti, însă nu poate contracta nici un angajament, soluţionarea problemei fiind în funcţie de comportarea României şi tratatele dintre Aliaţi; în ce priveşte reglementarea intervenită prin acordul încheiat la Craiova cu Bulgaria, socoteşte inoportună orice imixtiune, acest diferent fiind reglementabil numai între cele două ţări. În ce priveşte guvernul Antonescu, opinia publică românească este cea care trebuie să ateste prin acţiuni deschise nelegimitatea lui. Guvernul este dispus să considere „opoziţia unită” drept reprezentant legitim al naţiunii române şi să colaboreze cu ea, susţinând în măsura posibilului activitatea ei şi dându-i tot concursul, ca răspuns la toate solicitările ei.   Guvernul pune la dispoziţia „opoziţiei unite” mijloace de comunicare şi propagandă şi va asigura permanenţa legăturii stabilite. (S-au pus la dispoziţie: două aparate de emisie, 5 de recepţie, fonduri). Dl. Maniu a construit, ca urmare Grupul Rică Georgescu (ing. Popescu, Iaroslavici, Beza, etc.) şi Grupul Vişa (Radocea, etc.) cel dintâi din persoane apolitice, iar cel de al doilea din aderenţi P.N.Ţ. În subsidiar s-au organizat grupurile de legătură ing. Ciupercescu, Câmpeanu (Dir. Gen. C.P.R.) Simşa şi Păsătoia-Bădescu (de agitaţie şi propagandă). Pentru ipoteza descoperirii grupurilor s-a stabilit ca „în extremis” la legaţiile Elveţiei (René de Weck) Turciei (Suphi Tanrîöwer) şi Suediei (Gerster).   După căderea grupurilor Georgescu-Vişa, englezii, la cererea D-lui Maniu, au trimis echipa de Chastelein-Poster-Meţianu, eşuată şi apoi echipa Doran-Ţurcan (paraşutată în teritoriul controlat de Mihailovici şi strecurată peste Dunăre în ţară).   Prin aceste grupuri de legătură s-au transmis relatări cu caracter politic, s-au primit informaţii legate de evenimentele de războiu şi de tratativele diplomatice până la 23 August 1944. După arestarea grupărilor Rică Georgescu-Vişa (descoperită de Gestapo printr-o agentă dublă) Ţurcanu a transmis (pe cifrul şanjant al marinei britanice) până în ajunul armistiţiului 105 telegrame. Prin aceste telegrame s-a întocmit preambul de la Cairo (de care nu s-a ţinut seamă în Septembrie 1944 la Moscova) al tratatului de armistiţiu. Asupra acestui capitol am prezentat un raport detaliat, apărut în presă, în cadrul şedinţei Comitetului Central al Partidului Naţional Ţărănesc.   Care era ţinta preparativelor făcute ? Obiectul acţiunii conspirative a fost, iniţial, (1941-1942) nerecunoaşterea arbitrajului de la Viena, răsturnarea guvernului militar al lui Antonescu la momentul oportun; ieşirea României din Axă; încetarea neîntârziată a războiului din Est. Începând cu anul 1942, obiectivul se conturează în: încheierea armistiţiului cu Aliaţii, în cele mai bune condiţii; ieşirea României din Axă, eliberarea ţării de ocupaţia hitleristă şi alăturarea ei la Naţiunile Aliate; restabilirea independenţei şi suveranităţii naţionale; înlăturarea guvernului de dictatură; întronarea unui regim democratic şi restabilirea libertăţilor civice; realizarea păcii.   Răsturnarea de la 23 August 1944, s-a făcut, fără îndoială în asentimentul unanim al poporului român. Desigur că măsurile de prudenţă, impuse de prezenţa Nemţilor în ţară, de supraveghierea atentă a Siguranţei Statului şi de activitatea intensă a serviciilor de informaţie ale Mareşalului Antonescu şi ale Gestapo-ului german, au determinat o limitare a publicităţiii legate de preparative şi o discreţie totală în ce priveşte activitatea conspirativă. În consecinţă numărul celor iniţiaţi era foarte redus. Marele public, care ignoră proporţiile juste ale antecedentelor, ar dori să ştie cum a pornit şi cum s-a extins acţiunea? Acţiunea s-a extins după cum urmează: iniţial P.N.Ţ. şi P.N.L.; începând cu 1943 şi P.S.D.; de la 20 iunie 1944 şi P.C.R., – ca formaţiuni politice reprezentative. În acţiune au fost antrenaţi: de la sfârşitul anului 1942, M.S. Regele şi anturajul său (prin străduinţele lui Grigore Niculescu Buzeşti); grupul Buzeşti din Ministerul Afacerilor Externe (de la început, adică din anul 1941); prin sondaje şi acţiuni individuale de convingere, (purtate cu discreţie prin intermediari apropiaţi respectivilor, sau prin convorbiri directe, purtate de Dl. Maniu, cu Dnii. Sănătescu, Buzeşti, Gen. Niculescu) au fost antrenaţi din comanda unităţilor şi Statul Major; au fost apoi ataşaţi grupului de conspiratori şi simpatizanţi (neangajaţi politiceşte) dintre devotaţii Naţiunilor Aliate (funcţionari, industriaşi) şi mai multe persoane de încredere din Ministere, Siguranţa Statului, S.S.I.; apoi un grup de legionari (neimplicaţi în crime şi abuzuri, desprinşi din punct de vedere ideologic de Sima). Marea masă a opiniei publice era categoric ostilă nemţilor şi adversară, în marea ei majoritate, lui Antonescu şi practicelor lui. Această masă constituia un piedestal potenţial pe care se putea conta, în momentul declanşării acţiunii.   Întrucât s-au înregistrat controverse privind iniţierea şi conducerea acţiunii, care este opinia Dvoastre, privind această chestiune controversată ? Acţiunea conspirativă a fost pusă sub auspiciile M. Sale Regelui, în numele căruia se desfăşura tentativa. Iniţiativa şi dirijarea conspiraţiei a aparţinut Dlui Maniu. Coordonatorul şi centralizatorul întregii activităţi a fost dl. Grigore Niculescu-Buzeşti (n.r. – foto sus). El a fost cel care, convins de dl. Maniu, a îmbrăţişat ideia din anul 1942 (când încă nu făcea parte din P.N.Ţ.). Dl. Maniu l-a cunoscut în casa prinţului Ştirbey. (Dl. Buzeşti fiind prietenul şi în cele din urmă soţul fiicei D-lui Ştirbey – divorţată de Hiot). Dl. Maniu avea pentru dl. Buzeşti o consideraţie deosebită şi o apreciere ieşită din comun, socotindu-l foarte serios, tenace, inteligent şi bine documentat şi îi rezerva misiuni viitoare de mare însemnătate. La rândul său dl. Buzeşti manifesta faţă de dl. Maniu un devotament vecin cu adoraţia, o fidelitate totală şi o admiraţie fără egal. Începând cu anul 1942, dl. Buzeşti (care avea calitatea de Director al Cifrului în Ministerul de Externe, mai târziu consilier) l-a ţinut pe dl. Maniu la curent cu toate informaţiile recepţionate la Minister, privind evoluţia situaţiei politice internaţionale, mersul războiului, atmosfera din ţările neutre şi „Aliate”, precum şi cu raporturile dintre Nemţi şi guvernul Antonescu. (De multe ori dl. Buzeşti îl consulta pe dl. Maniu dacă este sau nu cazul să aducă la cunoştinţa guvernului).   (Ică şi Gen. Antonescu) – anumite rapoarte, informaţii, comentarii, şi pe care le descifra din corespondenţa diplomatică a Ministerului. De asemenea, în mod discret, transmitea, din partea D-lui Maniu, prin curieri şi valize diplomatice, anumite indicaţii şi instrucţiuni destinate personalului diplomatic român din străinătate, devotat acţiunii d-lui Maniu, şi chiar românilor neîncadraţi în Ministerul de Externe, care se găseau expatriaţi în ţările neutre. După ce prin persuasiunea d-lui Buzeşti, M.S. Regele (şi anturajul său) a fost determinat să îmbrăţişeze (cu toată discreţia impusă de „pânda” lui Antonescu şi presiunea germană), teza d-lui Maniu, tot dl. Buzeşti a fost cel care a mijlocit întâlnirile secrete dintre M.S. Regele şi dl. Maniu (începând cu anul 1942) şi mai apoi, întâlnirile dintre Suveran şi dl. Pătrăşcanu. Dl. Buzeşti a fost prezent la toate întâlnirile, discuţiile, negocierile, tratativele impuse de situaţie, cu partidele istorice, cu social-democraţii, cu comuniştii, cu militarii. Toate discuţiile, propunerile erau comunicate d-lui Maniu, care aviza. (Inclusiv măsura luată în ziua de 23 August 1944, orele 14, de arestare a Mareşalului şi a colaboratorilor lui – (cu putere de a opune rezistenţă), s-a decis după ce dl. Buzeşti a obţinut asentimentul D-lui Maniu pentru arestare). Asupra rolului jucat de Dl. Buzeşti este lămuritor comunicatul publicat de acesta în septembrie 1944 şi apărut în presă, (în urma unor interview-uri al unor participanţi la conspiraţie şi al unor comentariii contradictorii privitoare la lovitura de stat) în care îşi afirmă rolul de coordonator şi centralizator al acţiunii – fără a fi fost deszis de cineva. În ce priveşte poziţia Dlui Iuliu Maniu (n.r. – foto stânga), în iniţierea, conducerea şi realizarea răsturnării de la 23 August 1944, literatura politică subiectivă ulterioară, (beneficiind de monopolul difuzării şi de maniera dictatorială de a interzice orice manifestare a neconformiştilor, lipsindu-i pe aceştia nu numai de posibilitatea de a-şi etala punctul de vedere dar chiar şi de libertate) – a elaborat, succesiv, mai multe variante, lipsite de temei şi chiar de seriozitate. Conform cu aceste versiuni apocrife: Dl. Maniu s-ar fi opus răsturnării de la 23 August 1944; Dl. Maniu s-ar fi opus construirii unui front comun de eliberare naţională; Dl. Maniu ar fi colaborat cu Antonescu, chiar şi cu Nemţii şi alte asemenea fantezii. După ce, iniţial, Partidul Comunist Român, prin manifeste şi publicitate, s-a străduit să marcheze şi prezenţa lui, la organizarea şi realizarea răsturnării de la 23 August 1944, cu trecerea timpului a început să revendice actul: că ar fi fost iniţiat, condus şi realizat de Partidul Comunist; că acest partid ar avea meritul înfiinţării coaliţiei; că celelalte formaţii ar fi prestat o colaborare subsidiară, fortuită, de ultim moment, etc. Pentru a invedera lipsa de temei şi seriozitate, a acestor teze, este suficient să se precizeze că: după însăşi afirmaţiile unanime ale susţinătorilor acestor teze, P.C.R. a fost de acord, a stăruit şi a emis chiar „ultimatum-uri” dlui Maniu să accepte preşedinţia guvernului de la 23 August 1944, (or, nu soliciţi unui adversar al acţiunii acest lucru!). Apoi: din întreg P.C.R., Dl. Lucreţiu Pătrăşcanu, primul, a luat cunoştinţă de arestarea lui Antonescu în ziua de 23 August 1944, la orele 20, iar prietenii Dlui. Pătrăşcanu au fost ulterior informaţi (Dl. Bodnăraş şi ceilalţi sau chiar unii din ceilalţi fruntaşi comunişti). Cert este că Dnii. Gheorghiu Dej, Groza, Maurer, ca să nu-i menţionăm decât pe aceştia, au fost informaţi prin comunicatul de la radio. S-au făcut şi alte afirmaţii, care abutizau la concluzia că răsturnarea de la 23 August 1944 ar fi meritul exclusiv al P.C.R. Astfel într-un interview publicat în „România Liberă” la aniversarea unui an de la lovitura de stat, dl. Pătrăşcanu a declarat că textul proclamaţiei difuzate în seara de 23 august 1944, ar fi fost redactat de dânsul, în iunie 1944, într-o noapte, în plin bombardament, deodată cu decretele de amnistie şi graţiere. Realitatea e că proclamaţia a scris-o Dl. Gr. Niculescu-Buzeşti în ziua de 23 August 1944, între orele 18-19, la Palat. La apariţia interviului Dl. Buzeşti a vroit să desmintă declaraţia prin presă, însă a fost oprit de Dl. Maniu. S-a mai afirmat, în presă şi în broşurile publicate ulterior că obiectivul vizat de P.C.R. (adică reprezentanţii lui) nu ar fi fost de acord cu un armistiţiu realizat de Antonescu, nici cu ultimele încercări făcute pentru a-l determina pe Mareşal să facă neîntârziat armistiţiul. Inexact! În ce priveşte realizarea unui armistiţiu, prin Antonescu, acordul era unanim. În acest senz, toate demersurile făcute (inclusiv trimiterea Dlui. George Brătianu şi a Dlui. Mihalache la Mareşal în dimineaţa de 23 August), se bucura de acordul şi sprijinul Palatului şi a tuturor formaţiunilor politice din conspiraţie.   Ceea ce acoperă în parte, adevărul – în ce priveşte atitudinea Dlui. Maniu faţă de P.C.R. şi activitatea lui anti-hitleristă, este: reticenţa Dlui. Maniu de a încheia cu P.C.R. un acord fără condiţii. Dl. Maniu cerea P.C.R. (prin delegaţii trimişi de acesta) să afirme deschis dreptul României asupra Basarabiei şi Bucovinei de Nord şi să se angajeze, ca alături de ceilalţi militanţi anti-hitlerişti, să depună stăruinţe pentru recunoaşterea de către Uniunea Sovietică a acestui drept (şi în ultima fază, tragică pentru România, cel puţin ca problema Basarabiei şi Bucovinei de Nord să fie trecute sub tăcere, adică opoziţia să nu fie obligată să recunoască prin armistiţiu, ocuparea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord).   Deasemenia este adevărat că Dl. Maniu a refuzat să accepte intrarea în coaliţia democratică, a diferitelor formaţii pe care le socotea: fie nedemne de a se număra printre factorii reprezentativi ai opiniei publice (Tătărăscu, Răducanu, Ralea) – datorită colaborării compromiţătoare a acestora cu dictatura regală, – fie lipsite de forţă politică concludentă (Frontul Plugarilor, Madosz, Uniunea Patrioţilor „Apărarea Patriotică”). Corneliu Coposu FOTO Arhivă   Vă rugăm să ne relataţi câteva elemente, privind acţiunea pregătitoare: Pentru realizarea obiectivului capital urmărit: ieşirea României din Axă şi din alianţa militară hitleristă şi răsturnarea dictaturii, – în cei trei ani care s-au scurs de la intrarea României în război, s-au întreprins o serie de acţiuni guvernate de oportunitatea momentului.   S-a protestat împotriva activităţii guvernului, împotriva continuării războiului, împotriva înfeudării economiei româneşti la interesele Germaniei: s-au trimis memorii conducătorilor Italiei şi Germaniei, împotriva consecinţelor arbitrajului de la Viena; s-a desfăşurat o acţiune propagandistică orală, împotriva fascismului şi a ocupaţiei germane. S-a procedat sistematic la erodarea prestigiului guvernului dictatorial şi sabotarea colaborării româno-germane. Pe plan extern s-a încercat stabilirea prin intermediari, a unor relaţii amiabile cu Guvernul Sovietic; s-au menţinut în permanenţă legăturile de informaţie şi consultare cu guvernul englez. S-au făcut nenumărate sondaje privind  perspectiva armistiţiului.   S-a obţinut aprobarea pentru negocieri oficioase între delegaţii „Opoziţiei Unite” din România şi o delegaţie investită cu depline puteri a „Aliaţilor” aflată la Cairo. A fost trimis cu plenipotenţa Dl. Barbu Ştirbey şi apoi Dl. Vişoianu, pentru negocierea armistiţiului (al cărui preambul a fost întocmit în întregime). Cu ocazia diferitelor întruniri cu caracter privat (singurele posibile la acea epocă) ca evenimente familiale (botezuri, nunţi, înmormântări), conferinţe literare, beletristici, expoziţii, s-au desfăşurat, în mod tacit o propagandă de dezavuare a războiului şi a „alianţei româno-germane”, întreţinându-se încrederea în victoria aliată.   (Ex.: cu ocazia dezvelirii monumentului ridicat din iniţiativa unui grup de ardeleni democraţi (fără deosebire de orientare politică) la mormântul lui George Coşbuc (1944 începutul anului) Dl. Ghiţă Pop, secretar general al P.N.Ţ. a rostit o alocuţiune deosebit de curajoasă, acuzându-l pe Antonescu de măcelărirea tineretului român într-un răaboi antipopular iremediabil pierdut şi somându-l să înceteze imediat războiul, retrăgând România din sistemul nefast de alianţe, care i-au cauzat catastrofa. (Cuvântarea rostită la cimitirul Bellu în faţa unei asistenţe compuse din circa două mii de persoane, nu a avut altă consecinţă decât o chemare la Siguranţă, a organizatorilor).   Pe plan extern: s-au dat asigurări guvernelor aliate (englez, american, sovietic) privitor la devotamentul opiniei publice româneşti pentru cauza aliată şi la caracterul anti-hitlerist al „opoziţiei unite”; s-a transmis guvernului sovietic intenţiile de colaborare amicală ale „opoziţiei”; s-a confirmat orientarea democratică şi ideologia partidelor din „opoziţia – unită”. În străinătate, activau conform indicaţiilor Dlui. Maniu, pe lângă guvernul englez, Domnii Dr. Cornel Bianu şi Pavel Pavel, Victor Cornea, Dimitrie Dimăncescu, George Beza, C. Vîrgolici, I. Opriş, S. Neniţescu, Petre Vulpescu, Mişu Solomon, Henri Marzcus, Liviu Artemie, G. Barer, Edik Şaraga, Riva Lehrner, Otto Schäffer, precum şi numeroşi diplomaţi români, care refuzaseră colaborarea cu guvernul Antonescu şi cu Nemţii, în frunte cu Dnii Citta Davilla, Dianu, Brutus Coste. La aceştia se adăugau diplomaţii din serviciul activ, care colaborau discret cu grupul Buzeşti din Ministerul Afacerilor Externe.   Aceşti români, respectând directivele transmise (de obicei prin curieri români, diplomatici trimişi în ţările neutre de Dl. Maniu, desfăşurau fie o activitate dirijată de comandamentele militare aliate, fie propagandă pe lângă oficialităţile şi mediul în care trăiau, în favoarea tezelor româneşti.   În interesul cauzei, Dl. Iuliu Maniu a purtat corespondenţă fructuoasă cu Dl. preşedinte Eduard Beneş, care, la solicitarea Dlui. Maniu a tratat direct cu generalisimul (atunci mareşal) Stalin, obţinerea unor condiţii favorabile pentru România, condamnată principial, prin hotărârea Marilor Aliaţi să suporte clauza „capitulării fără condiţii”. Deasemenia a făcut intervenţii la Dl. Winston Churchill, şeful guvernului britanic, precum şi la numeroşi fruntaşi ai politicii engleze şi americane, prin mijloacele limitate de corespondenţă secretă, care îi stăteau la îndemână. A ţinut permanentă legătură cu miniştri plenipotenţiari ai ţărilor neutre, aflaţi la Bucureşti.   În ce priveşte activitatea desfăşurată în ţară, memoriile de protest trimise guvernului, de Dl. Maniu în cursul războiului sunt edificatoare. Dl. Maniu a făcut deasemenia diferite demersuri adresate guvernului, în interesul unor antifascişti persecutaţi sau condamnaţi, în favorul evreilor terorizaţi prin aplicarea legiuirilor antisemite. Pe plan politic Dl. Maniu a intrat în legătură cu Palatul şi a avut nenumărate întâlniri clandestine cu M. Sa Regele şi anturajul său precum şi două întrevederi cu M.Sa Regina Mamă.   În cadrul acţiunii întreprinse, şi anume în perspectiva aplicării soluţiei a doua (răsturnarea guvernului prin forţă) Dl. Maniu a tratat personal cu un mare număr de ofiţeri superiori, pentru a se asigura de concursul lor. Între aceştia, Dnii. Generali Constantin Sănătescu, C. Niculescu, M. Racoviţă, Aurel Aldea, Ion Liteanu, Iosif Teodorescu, Anton din jandarmerie, Gen. Dr. Marinescu, Dnii. Colonei Ştefan Niculescu, Dămăceanu şi Şelescu, precum şi Dnii. Amiralul Gheorghiu, Amiralul Măcelaru, comadorul Mocanu din marină şi general Ermil Gheorghiu, comandor Abren din aviaţie. Pentru menţinerea legăturilor permanente cu militarii, au fost desemnaţi Aurel Leucuţia şi Corneliu Coposu.   Contactul cu partidele politice a fost asigurat: cu liberalii, prin Ion Hudiţă şi Virgil Solomon, cu socialiştii prin Em. Socor şi Gr. Graur, cu comuniştii (în primăvara anului 1944), prin I. Hudiţă, Aurel Dobrescu, C. Coposu, L. Venetu, M. Răutu, Gh. Zane, I. Stoichiţia, I. Teodorescu.   Pentru desfăşurarea unei strânse colaborări cu coaliţia din „opoziţia unită” Dl. Maniu avea întâlniri aproape săptămânale, cu Dl. Dinu Brătianu, în casa căruia a avut convorbiri cu fruntaşii liberali (Dnii. George Brătianu, Bebe Brătianu, Zamfirescu, Vîlsănescu, S. Nicolau, etc.)   Dintre socialişti a discutat, în mai multe rânduri, cu Dnii. Titel Petrescu, Voitec, Flueraş, Jumanca (care îl vizita pe Dl. Maniu foarte frecvent), Şerban Voinea, Dr. Schineanu, Adrian Dimitriu.   Dintre comunişti, întreţinea legături vechi (dinainte de 1940) cu Dnii. Pătrăşcanu, Ilie Cristea, Iustin Poruţiu, N.D. Cocea, Constantinescu-Iaşi, B. Silber, iar în timpul războiului, pe lângă aceştia a primit pe Dnii. Magheru, Bîgu, Ing. Ceauşu (Bodnăraş), Agiu, Pîrvulescu, Edith Marcovici, Rupeniam, colonel Precup. De asemenea a contactat, prin intermediari, pe Dnii. Foriş, Marquilies, Maurer.   Discuţiile de amănunt erau lăsate în grija Dlui. Gr. Niculescu Buzeşti, care a fost prezent la toate acţiunile, fie că era vorba de demersuri comune, fie că se trata bilateral cu anumite formaţiii sau organizaţii politice ori militare. Din Ministerul Afacerilor Externe, Dl. Maniu a avut contact personal cu Dnii. Davidescu, Stoica, Niculescu-Buzeşti, Rădulescu Pogoneanu, Camil Demetrescu, Fl. Roiu, Oprişan, Petala.   Acţiunea pentru 23 August 1944 a fost ferm susţinută din afara partidelor  de Prinţul Ştirbey şi de Dnii. Sabin Manuilă, Ştefan-Mosorel, Ilie Papadache, Ciupercescu (ing. C.F.R.), Rică Georgescu, Ing. Popovici, Const. Vişoianu, general Rădescu.   Cu unii dintre fruntaşii atraşi în conspiraţie (cu ştirea dar fără asentimentul Dlui. Maniu) ca Gen. Mihail, Gen. Dombrowski, Gen. Potopeanu), Dl. Maniu a refuzat să ia contact personal, când i s-a cerut aceasta de către Palat.   În afara celor enumeraţi mai sus succint (din memorie şi însemnări sumare) numărul celor care au acţionat pentru reuşita răsturnării de la 23 August 1944 este mare. Menţiunile de nume sunt făcute după o ierarhie (subiectivă) determinată de aportul pe care l-au adus (conform unor constatări personale) şi datorită întâlnirii lor în diferitele etape ale acţiunii. Trebuie menţionat şi aportul pe care l-a avut tineretul naţional ţărănesc condus de Dl. E. Ghilezan, tineretul comunist, cadrele didactice universitare. (Cu unii profesori Dl. Maniu a avut întâlniri şi discuţii de colaborare. (Dnii. Danielopolu, N.G. Lupu, Grigore Popa, Parhon, Al. Rosetti, Moisil).   Ce reprezintă, în concret, cele două soluţii preconizate pentru ieşirea din impas ? Cele două soluţii. În anii 1941-1942 s-au discutat diferite modalităţi pentru realizarea obiectivelor propuse. S-a examinat posibilitatea de a instaura în România un guvern de personalităţi considerate ca prietene ale Germaniei, Antonescu rămânând în continuare comandantul armatei. Se viza persoana dlui. George Brătianu, despre care se ştia că se bucură de aprecierea nemţilor. S-a ventilat apoi numele Dlui. Gigurtu, care era socotit în măsură să obţină agrementul Germaniei. La acest tip de formule s-a renunţat la sfârşitul anului 1942.   Începând cu anul 1943 singurele soluţii posibile şi realizabile au fost socotite (în cercurile Palatului Ministerului de Externe şi ale fruntaşilor „opoziţiei unite”: 1). Încheierea armistiţiului de către Antonescu. 2). Încheierea armistiţiului fără şi prin răsturnarea violentă a lui Antonescu. Trebuie menţionată aici ideia, venită din cercurile Palatului, în primăvara anului 1944 (după plecarea Dlui. Vişoianu la Cairo), că M. Sa Regele cu un grup de oameni politici democraţi, să plece clandestin din ţară, să aterizeze (după o prelabilă înţelegere) în liniile sovietice, de unde să emită o proclamaţie către Naţiune şi să infirme legitimitatea guvernului Antonescu. La această idee s-a renunţat imediat, fiind considerată ineficace, inoportună şi generatoare de complicaţii pentru ţară. Deasemenia s-a discutat paraşutarea (anunţată în prealabil) a Dlui. General Aurel Aldea, în spatele frontului cu mandat de la M.Sa Regele şi Blocul Naţional Democratic, pentru semnarea armistiţiului. Ideia a întrunit acordul, însă înaintarea vertiginoasă a trupelor sovietice, după prăbuşirea frontului la Uman, a făcut imposibilă realizarea ei.   M. Sa Regele, fruntaşii politici avizaţi, formaţiunile constituite în B.N.D. (după 20 iunie 1944) au fost de acord cu cele două soluţii şi cu constatarea că „tertio non datur”.   Soluţia I. avea toate şansele de reuşită. Antonescu avea autoritate şi prestigiu în armată; cunoştea potenţialul militar român şi german, amplasamentul trupelor, forţelor de care dispun germanii în ţară şi în vecinătatea frontierelor, forţele pe care le-ar putea antrena împotriva României. Motivarea ieşirii României din alianţa militară era suficientă: Nemţii nu-şi respectaseră angajamentul contractat faţă de Antonescu, retrăseseră flota 6 aeriană şi corpul 4 motorizat, destinate să apere Nistrul, spre frontul de nord.   Antonescu, în calitate de militar, acoperit politiceşte de B.N.D. ar fi putut realiza armistiţiul cu maximum de şanse de reuşită. (Acesta este motivul pentru care s-a insistat în acest scop). Corneliu Coposu FOTO Mediafax   Soluţia a II-a. era concepută destul de romantic. În cazul refuzului net al lui Antonescu de „a-şi călca angajamentele luate faţă de Nemţi” şi de „a-şi expune onoarea militară”, trebuia procedat la arestarea lui (şi a câtorva căpetenii cu posibilitate de rezistenţă) şi înlocuirea guvernului său cu un guvern democratic, care urma să retragă ţara din alianţa politică şi militară încheiată cu Nemţii şi să încheie armistiţiul.   Greutatea realizării acestei soluţii consta în faptul că nu se asigura concurs militar aliat (aşa cum se preconizase la începutul discuţiilor de la Cairo) – deoarece din ultimele telegrame schimbate la Cairo rezultă că aliaţii nu pot trimite trupe paraşutate (cum cerea Maniu) pentru a se asigura reuşita loviturii. „Conspiraţia” nu dispunea în Capitală de forţe militare care ar fi putut să spirijinească răsturnarea, iar apropierea unor unităţi militare (comandate de militari devotaţi cauzei) nu putea fi făcută rapid şi nici pe neobservate. Apoi noul guvern compus din „neofiţi” (fără contigenţă cu treburile guvernamentale, cu operaţiile de Stat Major şi lipsit de informaţiile  indispensabile privitoare la forţele germane şi puterea lor de foc), risca să fie anihilat în câteva ore.   Se mai ridica întrebarea în ce proporţie va urma armata românească proclamaţia Regelui şi câţi comandanţi de unităţi vor continua să rămână devotaţi lui Antonescu. Desigur că trebuia să se ţină seama de apropierea armatelor sovietice, pentru ca represiunea germană, care părea sigură, să fie stânjenită. Dar din acest punct de vedere se manifesta îngrijorarea ca nu cumva armata sovietică apropiată, să oprească ofensiva, lăsându-i pe Nemţi să masacreze conspiraţia şi vârfurile ei (cazul de la Varşovia). Totuşi, altă soluţie logică nu exista. În această situaţie s-a decis ca în cazul când Antonescu persistă în refuzul său de a lua în mâna sa încheierea imediată a armistiţiului sau în cazul când se înteţeşte pericolul ca acţiunea pregătită să fie adusă (prin „Cavalerismul” şi imprudenţa lui Antonescu) la cunoştinţa nemţilor, să se pună în aplicare soluţia a II-a. În acest scop, la 21 August 1944, s-a decis (cu asentimentul Palatului şi B.N.D.), ca în noaptea de 26/27 August să se declanşeze lovitura.   În de asemeneai timp s-au dat dispoziţii unităţilor militare de la Giurgiu şi Piteşti să se apropie de Capitală, pentru ca în noaptea de 26/27 August să fie la dispoziţie. S-au stabilit şi măsuri strategice cu Gen. Iosif Teodorescu şi Col. Dămăceanu, în sarcina comandamentului militar al Capitalei.   Acest plan (insuficient pregătit şi nepus la punct), s-a dovedit a fi fără obiect, deoarece în urma atitudinii de ultimă oră (23 August 1944, orele 14) a lui Antonescu, se impunea riguros arestarea imediată a acestuia (pentru a nu avea timp să prevină pe Nemţi de eventuala intenţie de a înceta războiul şi pentru ca acesta să nu plece, aşa cum intenţiona (pe front).   S-a înregistrat afirmaţia că Dl. Iuliu Maniu ar fi refuzat în mod constant, înjghebarea unui front anti-fascist şi anti-antonescian. Ce puteţi să ne spuneţi despre aceasta ? Dl. Iuliu Maniu a iniţiat şi a constituit „Opoziţia Unită„ din România, de la începutul dictaturii militare. S-a bucurat, din primul moment, de concursul nelimitat al d-lui. Constantin I.C. Brătianu. Ulterior s-au raliat la acţiune Social-Democraţii, prin Dnii. Titel Petrescu, I. Fluieraş şi Jumanca. La solicitările ulterioare, care i-au fost făcute de către diferite formaţii politice mai mici, care doreau să se integreze în lupta de opoziţie, dl. Iuliu Maniu a răspuns negativ, socotind, prin filtrul Dsale. etic, că anumiţi politicieni, implicaţi în dezastrul ţării, prin colaborarea lor cu dictaturile de tristă amintire, ca Dnii Tătărăscu, Ralea, Rădăceanu, nu au ce să caute paralel în conspiraţie. Domnnia sa le-a recomandat ca să acţioneze paralel, într-un front al foştilor sprijinitori ai dictaturilor, pentru de asemenea obiectiv, atenuând, în acest fel vinovăţia lor pentru dezastrul ţării, în convingerea că orice activitate de contracarare a dictaturii şi a colaborării fortuite cu Germania, este utilă cauzei. Se mai ridica şi problema discreţiei şi a încrederii în anumiţi oameni, care nu prezentau suficiente garanţii de consecvenţă.   S-a mai pus în circulaţie aserţiunea că Dl. Maniu ar fi refuzat să colaboreze cu Partidul Comunist. Inexact! Dl. Iuliu Maniu a tratat cu diferiţi reprezentanţi ai Partidului Comunist. După cum se ştie, la 20 iunie 1944, Partidul Comunist Român a intrat în Blocul Naţional Democrat, constituit din Partidul Naţional-Ţărănesc, Partidul Naţional-Liberal, Partidul Social-Democrat şi Partidul Comunist. Acest Bloc a desfăşurat activitate comună, a realizat răsturnare şi a girat guvernul de armistiţiu, constituind în comun două guverne succesive.   Blocul Naţional Democratic s-a constituit la 20 iunie 1944 FOTO Arhivă Marin Pop   S-a afirmat că dl. Iuliu Maniu ar fi acceptat iniţial să prezideze guvernul, care urma să se instaureze după răsturnarea dictaturii, pentru ca în ultimul moment să revină asupra acestei hotărâri. De asemenea s-a mai afirmat că Dl. Maniu ar fi torpilat o înţelegere iniţială, care prevedea ca guvernul succesiv răsturnării să fie un guvern politic, alcătuir din fruntaşii opoziţiei? Amândouă afirmaţiile sunt inexacte. Dl. Iuliu Maniu nu a acceptat, nici un moment, să prezideze guvernul de armistiţiu, deşi a fost insistent solicitat, în repetate rânduri, până în ultima clipă, atât de Suveran, cât şi de Dl. General Sănătescu, de toţi factorii de la Palat şi de toate partidele politice participante la conspiraţie, şi îndeosebi de Partidul Comunist. Domnia sa a expus M. Sale Regelui şi conducătorilor partidelor cu care colabora, motivul temeinic care face imposibilă această sarcină, precum şi părerea Dsale constantă că armistiţiul este un act militar, care trebuie prezidat de un guvern militar şi constituit exclusiv din militari. Formula girării guvernului de armistiţiu de către cele patru partide democratice constituite în Blocul Naţional Democratic, îi aparţine d-lui Maniu.   Puteţi să enumeraţi pe factorii principali ai răsturnării de la 23 August 1944?  Este dificil şi prezumţios să citezi nume şi să stabileşti indirect cote de participare. Aş putea cel mult să menţionez persoanele pe care le-am întâlnit în diferite etape premergătoare. Consider că aportul de căpetenie, care este în afară de orice discuţie, revine M. Sale Regelui.   Dintre fruntaşii naţional-ţărănişti care au jucat rol de căpetenie, dând concurs nelimitat Dlui. Preşedinte Maniu, este cazul să înserez numele dlor. Ion Mihalache, Ghiţă Pop, Ion Hudiţă, Virgil Solomon, Aurel Leucuţia, Ilie Lazăr, Mihai Popovici, Cezar Simionescu, Lucian Stănculescu, N. Popescu-Zorică, dr. Nicolae Lupu, Aurel Dobrescu, Vasile Serdici, Victor Anca, Augustin Vişa, Corneliu Radocea, Emil Ghilezan, Mihai Răutu, Liviu Vânătu, Ion Răchiţan, Ieronim Stoichiţia, G. Măcărescu, Gh. Zane, N. Carandino, Ella Negruzzi, Şerban Ghica; De la liberali, ştiu că au dat preţios concurs dlui Preşedinte C.I.C. Brătianu, Dnii Bebe Brătianu, C. Zamfirescu, M. Romniceanu, I. Vâlsănescu; de la Socialişti, dl. Titel Petrescu a contat pe sprijinul efectiv al dlor. Adrian Dimitriu, I. Flueraş, C. Jumanca, Şt. Voitec, Şerban Voinea, I. Schineanu;   De la comunişti au luat parte la acţiune dnii. Lucreţiu Pătrăşcanu, Constantinescu Iaşi, Emil Bodnăraş, C. Pîrvulescu, C. Agiu, I. Rupenian, E. Marcovici, B. Zileberg, Bîgu;   Dintre militari, au avut un rol decisiv generalii Sănătescu, Aldea, Iosif Teodorescu, Lazăr, Dombrowski, Mihail, Potopeanu, Amiral Gheorghiu, Anton de la jandarmi, Emil Gheorghiu din aviaţie, Boiţeanu, Eftimie, apoi coloneii Niculescu, Şelescu, Anton din Aviaţie, Mocanu din Marină, Ionescu Emilian, Gherghel, Udriski de la Palat, colonel Dămăceanu, cu un rol deosebit de important;   Din grupul de la Ministerul de Externe: Grigore Niculescu-Buzeşti, care aşa cum am arătat a fost şi coordonatorul activităţii şi despecerul de legătură dintre Dl. Maniu şi M. Sa Regele, între Palat şi formaţiunile politice şi între partidele politice, precum şi între opoziţia unită şi militarii din conspiraţie. Dl. Niculescu-Buzeşti a fost secundat cu temeritate de fidelii săi colaboratori: Victor Rădulescu-Pogoneanu, Camil Demetrescu, I. Oprişan, Fl. Roiu, Lăzărescu şi de grupul de diplomaţi aflaţi în străinătate: Alexandru Cretzeanu, Fr. Nanu, D. Dianu, Brutus Coste, C. Davilla; Desigur că o deosebită însemnătate a avut acţiunea întreprinsă de Prinţul Barbu Ştirbey şi Dl. Constantin Vişoianu, la Cairo.   De la Palat au participat la conspiraţie, în afară de adjutanţii M. Sale Regelui, prefectul Palatului Iorgu Ghica, directorul domeniilor Negel, Ion Mociony Stârcea, Ioaniţiu, Bălănescu. Există în Arhiva Ministerului de Externe un proiect întocmit în octombrie 1944, pentru instituirea „Ordinului 23 August 1944” în care figureză numele pe care le-am citat. În urma spargerii Blocului Naţional Democratic, instituirea ordinului şi decorarea participanţilor a fost amânată. Corneliu Coposu, în anii’ 90, alături de Doina Cornea si Ion Raţiu FOTO Arhivă   Cum s-au desfăşurat evenimentele la Palat în după amiaza zilei de 23 August 1944? Imediat după arestare, în jurul orei 17, Dl. Grigore Niculescu-Buzeşti şi Dl. General Sănătescu, au trimis pe Dl. Iorgu Ghica, prefectul Palatului, la dl. Maniu la adresa pe care Domnia Sa o comunicase Dlui. Buzeşti, cu două ore înainte, atunci când Dl. Buzeşti a cerut dezlegare pentru aplicarea celei de a II-a soluţii (realizarea schimbării fără Antonescu şi împotriva lui) Dl. Ghica a raportat pe scurt arestarea Mareşalului şi a lui Mihai Antonescu precum şi demersurile făcute pentru imobilizarea şefilor executivi ai guvernului.   Totodată a transmis consemnul general că în aşteptarea reacţiunii germane, – pentru preîntâmpinarea căreia s-au luat măsuri – toţi fruntaşii din B.N.D. sunt invitaţi să se adăpostească, în timpul nopţii, de preferinţă la adrese necunoscute, (pentru a evita descoperirea lor de către Nemţi) – şi să se prezinte în zorii zilei (de 24 August) la Palat, la primul Consiliu de Miniştri. Dl. Ghica m-a întrebat unde ar putea să-i găsească pe Dnii. Dinu Brătianu, Titel Petrescu şi Lucreţiu Pătrşcanu, pentru a le aduce la cunoştinţă situaţia. I-am răspuns că Dl. Brătianu a părăsit Capitala, lăsând pe Dl. Bebe Brătianu ca reprezentant al său, până la reîntoarcerea lui de a doua zi şi că Dnii. Titel Petrescu şi Lucreţiu Pătrăşcanu vor putea fi găsiţi la orele 20 în apartamentul Dlui. Sabin Manuilă, din Bulevardul Schitu Măgureanu nr. 19, etaj 4, unde conform înţelegerii prestabilite, au întâlnire cu Dl. Maniu.   În conformitate cu consemnul, Dl. Iuliu Maniu (însoţit de mine) s-a prezentat la Palat în zorii zilei, în jur de ora 4. Acolo am aflat că în jurul orei 2, cei arestaţi au fost predaţi de Dl. General Sănătescu, unei echipe conduse de Dl. Emil Bodnăraş, ca să-i ascundă, sub pază, iar D-sa, cum am aflat mai târziu, i-a închis la locuinţa sa clandestină din str. Vatra Luminoasă, la Dna. Niculescu, de unde au fost apoi ridicaţi de Sovietici.   Întrebare: Care este, după cunoştinţa Dvoastre, aportul adus de formaţiile înarmate ale populaţiei, de gărzile patriotice şi în general de civili, la lichidarea rezistenţei germano-antonesciene din Capitală şi din ţară ? Răspuns: Nu am cunoştinţă de nici un aport concret adus în zilele următoare răsturnării de către alte formaţiuni în afară de unităţile armatei noastre, a căror comportare eroică este demnă de o epopee.     Ce însemnătate atribuiţi actului de la 23 August 1944 ? Însemnătate capitală. Este momentul istoric al unui început de eră nouă, actul de botez al unei epoci noi de democraţie, care nădăjduim că va aduce libertatea d mult aşteptată, prosperitatea şi independenţa neamului românesc.

Andreea Vilcovschi

mai mult
ActualitatePromovate

LA MULȚI ANI colegului nostru RAUL SEBASTIAN BAZ

baz1

Cu ocazia zilei sale de naștere, Cenaclul literar „Ion Luca Caragiale” Ploiești și redacția 24pharte.ro urează poetului Raul Sebastian Baz cele mai calde și mai sincere urări cu infinite realizări. LA MULȚI ANI!

„Cu ocazia zilei mele de naștere, mi-am oferit cadou finalizarea volumului de poezii Cu fața la pământ, care acum este gata de dat la tipar – mai trebuie doar să găsesc editură.”, a declarat poetul pe pagina sa de Facebook.

Publicăm poemul „A patra dimensiune universală”, Raul Sebastian Baz:

A patra dimensiune universală,
pe care fizica nu o studiază din cauza
limitărilor sale fireşti,
este sensul.
Atât e de importantă mărimea aceasta încât
de îndată ce o piatră îşi pierde a patra dimensiune
dispare cu desăvârşire,
la fel ca atunci când îşi pierde mirosul
ierbii cutreierate de cărăbuşi.

O frunză de baobab, desprinsă şi purtată de vânt
continuă să existe o vreme, atât cât mai are
formă, culoare, grosime, amintiri.
Dar, dacă printr-o întâmplare,
pe ramura ei fără grijă cântând,
a patra dimensiune şi-o pierde,
dispare subit, ca şi cum nici n-ar fi fost
acolo vreodată.

Oh, până şi ţie, femeie,
în orice clipă ţi se poate-ntâmpla
să-ţi pierzi a patra dimensiune şi atunci,
la fel ca orişicare piatră sau frunză
de baobab, vei pieri.

Ascultă-mă bine, fii numai ochi şi urechi:
dacă vreodată, când te vei aştepta mai puţin,
îţi va părea că simţi ceva ca o durere de nori,
ca un plâns de clepsidră, ori ca o aprindere de valuri,
să ştii că eşti în mare pericol,
fiindcă sensul tău e gata să dispară.
Degrabă cheamă-mă atunci ― pentru tine,
am mai păstrat într-o-ncăpere tainică
a inimii mele cu cinci dimensiuni, câteva sensuri
de rezervă.

mai mult
ActualitatePromovate

Filarmonica „Paul Constantinescu” Ploiești la ceas aniversar: 65 de stagiuni, 65 de ani cu tradiție și profesionalism!

filarmonica-ploiesti

Filarmonica“Paul Constantinescu“ este una dintre cele mai prestigioase instutuții de cultură din România. Recunoscută pe plan național și internațional datorită calităților profesionale ale orchestreilor si formatiilor dovedite cu prilejul reprezentațiilor acestera care sunt apreciate întotdeauna de câtre public și presa de specialitate, s-a înființat în anul 1952 din inițiativa unui grup de iubitori ai muzicii simfonice.

Cercetarile arheologice efectuate in zona municipiului Ploieşti de-a lungul anilor au scos la iveala existenţa unor asezari umane incă din sec. VIII-VII i. Hr. Oraşul este atestat documentar în anul 1597, când este ales ca tabară pentru oştire de către marele şi eroicul domn al Unirii, Mihai Viteazul.

În deceniile următoare prezentei la Ploieşti a lui Mihai Viteazul, unul din factorii de excepţie care au animat viaţa socială şi spirituală a urbei a fost atentia de care s-a bucurat din partea unui alt domnitor, Matei Basarab.

Viaţa urbană a Ploieştilor incepe abia în sec. XIX, iar din punct de vedere cultural, după razboiul de independenţă din anii 1877-1878, când setea de artă a prahovenilor pare a fi in continuă creştere. Astfel iau fiinţă, în ordine cronologică, societatea muzicală Lira Prahovei (1879), societatea corală Asociabilitatea (1888), iar dupa 1900 societăţile Heliade (1901), Lyra(1906), Excelsior (1908), Doina Prahovei (1912), Răsunetul Prahovei (1922), Armonia Prahovei(1924) s.a. Dintre acestea, Asociabilitatea, infiinţată în anul 1888, devine Societatea Filarmonica in anul 1907, cu profil coral-instrumental şi Excelsior, înfiinţată în 1908, cu profil tot coral-instrumental şi care se transformă în anul 1927 în Asociaţia Filarmonica din Ploieşti, pot fi considerate ca nuclee principale ale viitoarei orchestre simfonice.

 Această orchestra apare abia in anul 1952 sub formă stabilă, susţinând un concert inaugural la data de 18 decembrie. Amplul repertoriu al actualei orchestre, denumită Paul Constantinescu după numele unui remarcabil compozitor de pe aceste meleaguri, este rodul unei munci asidue desfăşurată de o pleiada de dirijori ca Ion Baciu, George Petrescu, Eugen Pricope, Corneliu Dumbrăveanu, Alexandru Sumschi, Horia Andreescu, Cristian Brancuşi, Emanuel Elenescu, Paul Popescu, Ovidiu Balan, Romeo Rambu, Ilarion Ionescu Galaţi, Radu Postavaru care au contribuit la creşterea şi afirmarea ei artistică pe plan naţional şi internaţional.

Sala de concerte a Filarmonicii „Paul Constantinescu” din Ploieşti a primit numele marelui dirijor „Ion Baciu”, ce a fost generatorul cel dintâi şi infăptuitorul primului salt adevărat, care a dat culoare specifică orchestrei şi i-a imprimat accente de personalitate. Ion Baciu a desfăşurat la pupitrul simfonicului ploieştean, o prodigioasa activitate: primele audiţii, dintr-un larg areal componistic, stagiuni musicale pentru elevi, turnee in judeţ şi in ţara, exigenta in alegerea si formarea propriilor intrumentişti, implicarea active in vita comunităţii, careia i-a scris unele din paginile ei semnificative, ataşament faţă de anumite initiative locale, pe care s-a straduit sa le transforme in fapte culturale.

Turneele efectuate in Italia, Germania, Olanda, Belgia, Canada, Franta, Spania, Coreea de Sud s.a. au generat o serie de aprecieri unanime din partea presei de specialitate şi a publicului. Nume celebre de dirijori şi solisti de talie internaţională s-au simţit in largul lor concertând la Ploieşti: Igor Bezrodnii, Carlo Farina, Paavo Berglund, Renard Czajkovski, Michael Heize, Franco de Masi, Enzo Ferraris, Lee Sun Young, Maximino Zumalave, Daniil Safran, Li Ming Cean, Silvia Mercier, Viktor Eresko, Pavel Kogan, Ion Voicu, Stefan Ruha, Mihaela Martin, Lenuta Ciulei-Atanasiu, Gabriel Groitoru, Florin Croitoru, Valentin Gheorghiu, Dan Grigore, Mihaela Ursuleasa si multi altii. Printre festivalurile de renume la care Orchestra Simfonica a Filarmonicii Paul Constantinescu a participat se numară: Praga 1976, Spoleto 1976, Toronto 1976, Martina Franca 1976, 1980, 1981, Heraclion 1985, Salonic 1987, Gorizia 1995-2004, Varallo 1996, 2004, Festivalul Mozart – Franta 2006.


Dirijori actuali:

I. Ionescu Galaţi

director onorific şi dirijor    

Radu Postăvaru

dirijor

Ovidiu Bălan

dirijor

directori
dirijori

Incepând cu anul 1996, Filarmonica Paul Constantinescu este organizatoarea unor concursuri naţionale si internaţionale precum: Concursul National de Interpretare Paul Constantinescu pentru pian, vioara şi canto (1996-2004), Festivalul Tinerilor Dirijori Buşteni (ultima editie 1996), Concursul National de Interpretare Marţian Negrea pentru pian, canto, flaut şi clarinet (1998), Concursul International de Pian Lory Wallfisch (2001-2003), Concursul International de Canto Eugenia Moldoveanu (2001), Festivalul de Muzica Contemporana (2003).

 

ion_baciu
Maestrul Ion Baciu

F.P.

mai mult
Grupul de la PloieștiPromovate

Plecări

mih

EL.
EA.
EA a ascultă minunată tot şirul de vorbe care îi treceau pe lângă ureche. Frumos spuse, minunat arcuite şi şerpuite cu voce domoală.

Îl vedea că prin vis cum se bucură că îşi găsise rostul, echilibrul, bucuria de a trăi absolut orice zi, orice pală de vânt, orice parfum de noapte care se poate face văzut. O ţinea pe braţe şi cu ochi victorioşi de strălucire îi desena viitorul lui.

Se iubeau şi nu puteau unul fără altul. Când erau despărţiţi, li se răsuceau viscerele de durere. Corespondenţe, telefoane, skype-uri în noapte, călătorii îndelungate unul către altul prin avioane prăfuite, alergături prin aeroporturi, vacanţe minunat de scurte… nu puteau unul fără altul.

Însă ea ascultă, după ce tăiaseră jumătate de glob de atâtea ori, distanţe, unul către altul, cum el îşi rostuia viaţa. Acum, după ce tăiaseră o mie de noduri gordiene, o mie de capete, după ce înfruntaseră împreună himere şi dureri. Acum. Când totul era liniştit şi posibil.

Îl auzea ca prin vată. Se uita la chipul acela de icoană din faţă ei şi nu pricepea. Însă O IUBEA. Adevărat. Nu, pasămite. Fervoarea lui o ducea din ce în ce mai adânc în muţenie.

divorț

Înşurubat în cotidianul lui calculat, acum EA vedea că vorbele zboară între ei ca nişte ciori în preajma frigului de noiembrie. Ce să mai spună? Să se zbată, să urle, să lase lacrimi să curgă aiurea? EL descoperise piatră filosofală a vieţii, un atare rost de a-şi trăi cu bucurie cotidianul.

Dintr-un foc, inima îi începea să devină surdă, pentru că băiatul acela care urcase şi bătuse lumi până la ea, nu mai era. EA, de asemenea, a întors toate lumile ei pe dos pentru a-l iubi.

Aveau în faţă numai Viitorul. În care EA nu avea nici un loc. EL, senin, îi spunea că după o asemenea iubire nu mai poţi cere nimic de la viaţă. Decât să trăieşti liniştit în cotidian, cu toate distanţele care te despart.

Tranşase singur.

A întrebat-o de ce nu împărtăşeşte acelaşi entuziasm şi de ce tace. Hmmm? La ce bun? EL a decis fără EA. EL ştia mai bine cum va trăi în absenţa ei, fără mâinile ei, fără cântecele ei, fără râsetele şi veselia ei. Aparent, era sigur pe EL.

EA, asurzită, privea cu ochi sticloşi către departe. Ştia că îl va durea lipsa căldurii ei într-o bună zi. Şi că şi pe EA o va durea suferinţa lui, însă ar fi fost plecată deja. De data asta, fără întoarcere pentru EA.

Se uita la el şi a înţeles cum a început deja să se desprindă de el.

Semăna, în timp ce îi vorbea, din ce în ce mai mult cu o amintire. Precum o fotografie care începuse să se învechească în ramă.

Mihaela Popescu TAULET

mai mult
Promovate

Spectacol umanitar pentru copii de la Casa Concordia Ploieşti

copii-funny

În perioada 17 – 19 august, la Ploieşti va avea loc un spectacol umanitar pentru copii de la Organizaţia Umanitară Concordia România (Casa Concordia Ploieşti).

Organizatorii evenimentului vor fi: Info Ploieşti City, CS Dinamo Victoria Ploieşti, DJ Kabal şi Asociaţia Valex în colaborare cu Consiliul Judeţean Prahova.

Pe 17 august, respectiv 18 august vă aşteptam la „Sala Coloanelor” din incinta Palatului Culturii Ploieşti la demonstraţii de aerobic, zumba, dans şi muzică, iar pe data de 19 august, începând cu ora 18.00, la „maratonul artiştilor”, un maraton de atletism la care sunt invitaţi artiştii locali.

Programul evenimentelor este următorul:

Joi 17 august 2017 – orele 17.00-21.00 – Demonstraţii de zumba, aerobic şi dans cu: Zumba cu Ancuţa, Fitness Club Nico, demonstraţii kick boxing cu sportivii de la CS Dinamo Victoria Ploieşti şi Ambiţia MMA Ploieşti, dansuri si muzica live. Demonstraţie „belly dance” Ioana Polydora, toboşarii de la Casa Concordia Ploieşti.

Vineri 18 august – orele 16.00-21.00 – Spectacol muzical si de dans, stand up comedy cu Dan Enache aka Calatoriciul și recital Ioana Popescu (sexy jurnalista).

Sâmbăta 19 august – (orele 18.00 -19.00) – Maratonul artiştilor sala Sporturilor „Olimpia” Ploiești.

Artiştii vor alerga pe o distanţă de 1 km, iar, la final, primii 5 câştigători vor fi premiaţi.

Sponsori: Reci şi Calde, RGL Oil, Restaurant Orizont

Parteneri media: stirileproprahova.ro, 24pharte.ro, VP TV.

Suport foto: Cosmin Necula, Video Studio Ploiesti (Andrei Graţie), AMI Photography şi Diana Maglan.

Invitat special Mirela Dulgheru (cetăţean de onoare al municipiului Ploieşti, fostă campioană mondială universitară la atletism, profesor doctor la UPG Ploieşti) şi respectiv psiholog Cătălina Dan.

Special quest sexy jurnalista si artista –  Ioana Popescu „Popeaska”.
Şi TU poţi schimba viitorul copiilor fără viitor! Află povestea noastră pe www.concordia.org.ro, o poveste pe care merită să o cunoşti!

Comunicat CS Dinamo Victoria Ploiești, Asociația Valex și DJ Kabal

mai mult
PersonalitățiPromovate

Remember Toma Caragiu

Toma-Caragiu-1

Cu ocazia implinirii a 92 de ani de la nasterea marelui actor Toma Caragiu, patronul teatrului ploiestean, Teatrul Toma Caragiu organizeaza, in data de 21 august, o serie de manifestari, dupa urmatorul program:

– ora 10.00 – depunere de flori la statuia actorului din imediata vecinatate a teatrului

– ora 10.30 – deschiderea in foayerul principal al teatrului a expozitiei fotodocumentare „In Memoriam Toma Caragiu”, care prezinta ipostaze actoricesti ale lui Toma Caragiu imortalizate atat pe scena Teatrului ploiestean, cat si pe marile scene bucurestene.

– ora 10.45 – rememorarea unor momente din viata marelui actor, prin vizionarea unui material video ce cuprinde interviuri marturii despre Toma Caragiu cu personalitati ale teatrului romanesc – Marin Moraru, Horatiu Malaele, Florin Zamfirescu, Mihai Malaimare, Mircea Diaconu.

Va asteptam sa ne fiti alaturi pentru a evoca impreuna amintirea marelui artist, patronul spiritual al Teatrului nostru!

Mihaela Rus, director Teatrul „Toma Caragiu” Ploiești

mai mult
Dialog de ideiPromovate

Preotul Vasile Antonie Tămaș răspunde dur mesajului ironic al liderului UDMR, Kelemen Hunor

kelem-preot
Preotul creștin-ortodox Vasile Antonie Tămaș, care trăiește în comuna Vâlcele, județul Covasna, a reacționat după ce liderul UDMR, Kelemen Hunor, a declarat că formațiunea pe care o conduce și maghiarii nu au ce sărbători cu ocazia Centenarului Marii Uniri, dar și că se teme ca, în lipsa realizărilor din ultimii 100 de ani, politicienii români vor recurge la discursuri „naționaliste”.
 „Salut, nimeni! De câte ori ai ocazia, jignești țara care te plătește ca să îi batjocorești simbolurile și poporul. Fii atent! M-am născut în Covasna, județul căruia tu, inesteticule îndoliat, îi tai pădurile și îi ștrangulezi investitorii. M-au ținut la piept toate bătrânele unguroaice din satul Aita Medie. La botezul meu din 1989, 80% din cei prezenți au fost unguri. Ce oameni minunați!
Acum, nu vreau să pomenesc despre copiii nenăscuți de la Ip și Trăznea, omorâți în burta mamei cu baioneta, nici de preoții ortodocși spânzurați în Ardealul Românesc de către cei pe care tu îi tot evoci, ci despre felul în care tu, Nime-n drum, dai în țara asta ca mutu-n dobă.
Mă, nimeni, am mai mulți prieteni unguri decât tine. Știi de ce? Pentru că la nivelul nostru de jos, al omeniei, ne ajutăm între noi. Am botezat sute de copii unguri, le-am sfințit casele și le-am îngropat morții. Da, oamenii morți din lipsa medicației și din cauza faptului că tu, odiosule anti-român și anti-maghiar, nu ai făcut nimic pentru ei. Te pricepi la fluturat steaguri și la ocărât popoare. Uită-te la tine, nimeni! Vorbești limba română ca portarul de la lagărul din Siberia și alți anti-români te-au pus ministru.
Acum, esența! Îmi doresc să dispari în ceața ne-istoriei, lăsând ungurii omenoși în pace și târând după tine și dobitoacele din UDMR care îți seamănă leit. Știu, ar mai rămâne români de umilit în țară dar nu vreau să o mai faci tu. Ajunge! Nu ești cetățean al României! Ești doar o viperă mongoloidă care pune venin în pahare românești și ungurești.
Iar despre 1918 să nu mai vorbești! Pe vremea aia trăiau oameni, mă, nu nebotezați ca tine.” a scris preotul Vasile Antonie pe Facebook.
 Părintele Vasile Antonie Tămaș este cunoscut după ce a lansat campania de salvare a pruncilor de la avort,  „Nu-i avorta, nu-i abandona, îi creștem noi!”, pe parcursul căreia au fost salvate zeci de vieți ce urmau a fi curmate.

Preşedintele UDMR, Kelemen Hunor, a declarat, într-un interviu acordat cotidianului clujean de limba maghiară Szabadság: „Sunt sigur de faptul că, dacă statul român, în ultimii 100 de ani,  nu s-ar fi străduit atât de mult şi în mod vădit să asimileze minorităţile naţionale şi să elimine din societate tot ce nu este românesc, atunci poate şi generaţiile de astăzi s-ar raporta altfel la această problemă. Dar, pentru că, atât între cele două războaie mondiale, cât şi pe vremea lui Ceauşescu, această intenţie a fost clară, iar după 1989, de asemenea, s-a putut constata adesea o astfel de tendinţă, chiar dacă aceasta nu a fost declarată. Este oarecum clar că aceste temeri au reapărut: românii se tem că vrem să le luăm Ardealul, iar maghiarii se tem că românii vor să le ia identitatea”, a spus liderul UDMR, potrivit traducerii interviului prezentată de UDMR, potrivit News.ro.

„Vom încerca să explicăm cine suntem noi, maghiarii din Transilvania secolului XXI şi care sunt dezideratele noastre, pentru că sunt foarte multe percepţii greşite şi prejudecăţi legate de noi, pe care societatea românească le-a creat în decursul istoriei. Românii trebuie să înţeleagă că nu vom putea şi nici un vom dori să sărbătorim evenimentele de la 1918. Acesta ar fi bine să fie un moment al înţelegerii şi al respectului reciproc”, a mai spus el.

Surse: evz.ro, active-news.ro

mai mult
Grupul de la PloieștiPromovate

Cenaclul „I. L. Caragiale” Ploiești s-a reunit la o nouă serată literară

ken
Luni, 7 august, Cenaclul „I. L. Caragiale” din Ploiești și-a reunit membrii într-o nouă sesiune de vacanță la clubul Jazz Cafe de pe str. Praga. Președintele cenaclului, I. V. Fintiș, a fost acompaniat, în celălalt capăt al mesei, la conducerea ședinței, de colega noastră, scriitoarea Mihaela Cătălina Popescu Taulet.
Conform programului anunțat, au citit cele mai recente poeme Dan Drăguș, Filip Kolo și Mihaela Cătălina Popescu Taulet.
În ce privește Revista presei culturale aceasta, abdicând și dumneaei în fața aerului de vacanță și a culorilor apusului, s-a transformat într-o savuroasă Discuție liberă culturală, ce a durat cu mult peste timpul obișnuit al acestei rubrici.
Se înțelege că, fiind gazde ale frumoasei grădini de vară a clubului, „pauza de țigară” a fost de la sine desființată de propria continuitate… iar acest la îndemână paradox tocmai ce ne-a introdus în atmosfera nuanțelor ideatice a eseului intitulat Tripticul magic – tehnici ale eseului, citit de scriitorul Sorin Vânătoru. Desigur, am propus autorului să facă bine și să fie mai grijuliu cu textele dumisale, pe care de obicei le deține doar într-un exemplar, și să le remită redacției „24pharte” pentru a fi publicate.

În felul său atent, dar și capabil de a ne atenționa asupra Lecturii sub microscop, criticul Marian Zmaranda a ales, de această dată, Întorcerea huliganului, o carte a prozei de reflecție ce aparține lui Norman Manea, carte apărută la editura Polirom în 2003. „Autorul are o bună conviețuire cu limba română cea în care și-a scris cărțile, chiar aflându-se în exil, și pe care o consideră casa ființei lui, a cărei locuire, însă, în răspărul condiției heideggeriene, îi este o bună povară ce-o poartă după sine aidoma melcului (Casa melcului, editura Hasefer, 1999).” Criticul Marian Zmaranda ne atrage atenția, așa cum am spus, asupra experiențelor cruciale descrise de autor, inclusiv asupra acelora în care, într-un fel sau altul, e implicată și urbea noastră…

Ședința de luni s-a prelungit în livada de la Jazz Cafe până noaptea târziu și, în ciuda acestei pierderi a timpului, următorii au vegheat încă o dată asupra acelor pe care cu toții le vorbim, cuvintele: Ioan Vintilă Fintiș, Ana Alice Neculea, Radu Trandafir, Sorin Vânătoru, Florin Manole, Dan Drăguș, Avrigeanu Robert Aristotel și Grațiela dumnealui, Mihaela Cătălina Popescu Taulet, Filip Kolo, Livia Dimulescu, Marian Zmaranda, Octavian Onea, Corina Nistor, Crina Manolescu și, desigur, Valeria care nu mai are nevoie de nicio prezentare.
Și un poem rezultat al vecinătății conviviale dintre Mihaela Cătălina Popescu Taulet și Filip Kolo:
Ochii aceia
Priviri minunate
Siluete nebune
Popasul cerșetorului
Adulmecat, minunat
Dau sufletului încet (sunetul)
Stimați moștenitori 
Aștept.
G.P.
Radu Trandafir, Alice Neculea, I.V. Fintiș
Robert Aristotel Avrigeanu, Dan Drăguș, Sorin Vânătoru
Mihaela Cătălina Taulet și Alice Neculea
Grațiela A.
Dan Drăguș
Robert Aristotel Avrigeanu
Livia Dimulescu
Sorin Vânătoru
Radu Trandafir
Ana Alice Neculea și Ioan Vintilă Fintiș
Marian Zmaranda și Livia Dimulescu
Marian Zmaranda
Mihaela Cătălina Popescu Taulet
Mihaela Cătălina Taulet și amfitrionul Cici
Octavian Onea
Octavian Onea, Marian Zmaranda, Livia Dimulescu, Filip Kolo
Filip Kolo
Dan Drăguș și Sorin Vânătoru
Marian Zmaranda și Corina Nistor
Octavian, Marian, Corina și Filip
Corina Nistor
Octavian Onea
Filip Kolo
Mihaela Cătălina Popescu Taulet
Crina Manolescu și micuța Valeria
Mihaela și Alice
mai mult
DocumentarPromovate

Republica de la Ploieşti, la 146 de ani

republica

Republica de la Ploiești este denumirea unei mișcări antimonarhice din data de 8 august 1870 cunoscută în presa cotidiană sub numele de tulburările de la Ploiești, evenimente pe care I.L. Caragiale le tratează cu ironia lui caracteristică în nuvela Boborul și în comedia Conu Leonida față cu reacțiunea numindu-le intrigi boierești.

Personajele ei întruchipează chintesența unor Cațavencu, Rică Venturiano, Coriolan Drăgănescu, Trahanache, Mache, Lache, Mitică sau Mița Baston.

Contemporanii evenimentului, implicați sau doar spectatori, au încercat să treacă sub uitare faptele, evitând cu delicatețe discuția despre acest episod. Manualele de istorie publicate între anii 1880-1914, dar și multe decenii după aceea, au trecut sub tăcere întâmplarea.

Domnia lungă și fructuoasă a regelui Carol I era argumentul forte pentru a minimaliza evenimentele din ziua de 8 august 1870. Exceptând două-trei personaje ploieștene, actori principali ai poveștii, majorității i-a convenit etichetele puse de Caragiale evenimentului: efectele bahice asupra unor participanți, nota comică și neseriozitatea. Dar dacă nu a fost așa?

pentru a putea înțelege atmosfera epocii şi acțiunile participanților e nevoie să analizăm în detaliu biografiile lor, elementele comune ale acestora, fie că e vorba de „istoricii oficiali”, cum e Caragiale, de personaje-cheie în desfăşurarea faptelor, I.C. Brătianu, C.A. Rosetti, Eugeniu Carada, Candiano Popescu, sau de personaje secundare:Stan Popescu, C.T. Grigorescu, Radu Stanian ori Guță (Grădinaru) Antonescu.

Cu excepția lui Brătianu și a lui Rosetti, majoritatea actorilor s-au născut între anii 1830-1840. Ei și-au petrecut copilăria și adolescența într-o lume românească aflată în plin proces de comutare a paradigmei sociale, politice și economice fanariote la cea occidentală. Formarea lor intelectuală are loc sub influența modelelor occidentale, difuzate de curentul cultural al romantismului, de ideile progresiste ale valului revoluționar de la 1848, de marile spirite ale epocii.

Din punctul nostru de vedere, revoluția din 1848 este momentul de referință al acestei generații, născută în deceniul patru al secolului XIX. Iar revoluția pașoptistă a fost, după cum ştim, o acțiune neterminată, eșuată. Ideile ei sunt duse mai departe de participanții care revin în țară după o perioadă de exil, dar și de noua generație care dorește să-și trăiască propria revoluție. Iată de ce Brătianu și Rosetti, aureolați de momentul ’48, dar și frustrați de eșecul acesteia, se află, până prin anul 1875, într-o continuă frondă față de guvernanți, care sunt foști parteneri, precum Cuza sau Kogălniceanu, sau rod al ideilor, acțiunilor lor, cum este cazul domnitorului Carol I. Celor doi lideri pașoptiști li se alătură noua generație, care-i admiră și îi urmează necondiționat, formând gruparea roșiilor sau radicalilor, cum sunt numiți în epocă.

Din generația nouă fac parte și ploieștenii Candiano Popescu, Stan Popescu, C.T. Grigorescu, Radu Stanian sau craioveanul Eugeniu Carada, implicați direct în evenimente. Este o generație ambițioasă, care are credințe, idealuri patriotice. Reprezentanții săi sunt oameni care devorează presa de limbă română ori franceză, care citesc lucrări de istorie şi romanele franțuzești care încep să circule la noi. Se imită Franța până la ridicol. Franţa e modelul lor absolut. Și, cel mai probabil, toți visau să fie faimoși, să devină personalități care să domine societatea, iar lumea să-i admire și să vorbească despre faptele lor. Ei încearcă aceasta prin orice mijloc, chiar și scriind poezii. Eugeniu Carada, Candiano Popescu, Stan Popescu, surprinzător, poate, au cochetat cu poezia.

Volumul de poezii al lui Candiano Popescu, publicat în două ediții, se intitulează Când n-aveam ce face;la rândul său, Eugeniu Carada scrie, în 1858, canțoneta populară „Milcovul”, dedicată poporului român, iar Stan Popescu, în cele câteva pagini autobiografice, ne-a lăsat câteva paștișe – Cântarea lui Adam, spre exemplu. Nereușitele lor literare nu-i împiedică să încerce să devină formatori de opinie, prin întemeierea unor ziare sau prin publicarea unor articole cu subiecte din actualitatea politică a vremii. Aici au mai mult succes;de fapt, aici vor cunoaște consacrarea. Eugeniu Carada se afirmă în conștiința publică prin aparițiile din ziarul „Românul”, Candiano Popescu scoate propriul ziar, „Perseveranța”, închis de autorități și redeschis de gazetar sub denumirea „Democrația”.

La rândul său, Stan Popescu publică articole în timpul luptei unioniste în ziarul „Vulturul și Zimbrul”, iar pentru ziarul „Românul” trimite în 1863 corespondențe din Italia și Polonia. Prin aceste mijloace, ei se impun în conștiința vremii ca personaje cu o oarecare notorietate națională.

Candiano Popescu este un personaj interesant al timpului său: provine dintr-o familie boierească, dispune de resurse materiale, este educat, vorbește limbile franceză și italiană și îmbrățișează cu ceva succes cariera armelor. Este un tânăr activ, apreciat și promovat de către Alexandru Ioan Cuza. Are toate atuurile pentru a deveni un veritabil stâlp al societății locale. Dar nu e suficient, el vrea ceva mai mult. Ca atare, se implică în politică, în mișcările radicale, participând chiar și la detronarea lui Cuza, alături de ofițerii care-l trădează, motiv pentru care domnitorul nu-l iartă până la moarte. În viața publică, îndeplinește demnitățile de deputat, prefect, aghiotant regal, cariera sa fiind legată de partidul liberal și de I.C. Brătianu, lider pe care îl admiră fără rezerve, fiind mai toată viața în umbra sa.

În epocă, notorietatea lui Candiano se construiește în jurul proceselor politice și de presă, scurtelor perioade de arest, dar și scandalurilor în care este implicat, peste care se suprapune reputația de bătăuș temut. Celebru este episodul prin care îl invită la duel pe Mihail Kogălniceanu, iar acesta îi remite o scrisoare (publicată de trei ori de Candiano în ziarul său) prin care spune că nu a dorit să-l denigreze pe Candiano și îi cere scuze dacă a fost înțeles greșit. Cea mai bună descriere a percepției imaginii personajului nostru în epocă o are viitoarea lui soacră, care spune că nu și-ar căsători fata cu cel căruia i se spune „nebunul de Candiano”. Rostite cumva cu admirație, aceste cuvinte nu sunt departe de adevăr. Căci cum se poate numi un om care se aruncă în apă fără să știe să înoate, doar pentru a câștiga un pariu, așa cum face eroul nostru în 1872, în Italia?

Așadar, avem portretul unui om educat, ambițios, dar mai ales curajos până la nebunie, impulsiv și, prin asta, nesăbuit. Cel mai probabil, el gândește că a fost predestinat pentru fapte mari, că nu este cu nimic mai prejos decât oamenii de seamă ai epocii sale. Candiano Popescu era, așadar, omul cel mai potrivit pentru a conduce o „revoluție”.

Un alt personaj interesant – atât în epocă, dar mai cu seamă în desfăşurarea evenimentelor din august 1870 – a fost Stan Popescu. Posteritatea lui se datorează, în mare parte, tot lui Caragiale, care l-a prezentat în nuvele și schițe precum „Boborul” sau „Istoria se repetă”. Portretul său este unul comic:chefliu notoriu, vorbește folosind limbajul și filosofia de viață a lui Ghiță Pristanda. Dramaturgul îl descrie ca fiind „unul dintre cei 1.000 ai lui Giuseppe Garibaldi – volintir în Italia, volintir într-o revoluție polonă, vrăjmaș jurat al tiranilor și frate pasionat al poporului”. Onorat de prietenia maestrului Caragiale, Stan Popescu a realizat că prin aceste scrieri va deveni nemuritor, dar este de înțeles că nu i-a convenit modul în care a fost prezentat de scriitor. Aşa că a lăsat și el câteva pagini de însemnări autobiografice, păstrate la muzeul din Ploiești, din care se desprinde un portret al unui om remarcabil.

Se naște în 1830, în satul (azi orașul) Breaza, județul Prahova, în familia unui preot, care-i oferă o instrucție elementară. Asistă la episodul revoluției de la 1848 în satul său, concretizat prin arborarea unui steag și prin schimbarea autorităților. Nu urmează cariera preoțească a tatălui și devine funcționar al statului. Activează în mișcarea unionistă și îndeplinește funcția de polițai al orașului Ploiești. În timp, reușește să strângă o mică avere, pe care și-o sporește prin căsătoria, în 1861, cu sora unuia dintre primii petroliști români, Theodor Mehedințeanu.

Personaj activ, autodidact, în iulie 1862, din admirație pentru Garibaldi și faptele sale (aşa după cum el însuşi mărturiseşte), pleacă din țară pentru a se înrola voluntar în armata acestuia. Ajuns aici, se înrolează, e drept, dar, la Genova, este arestat de autorități, alături de alți voluntari. Este eliberat și asistă câteva luni la cursurile universității din Torino, la dezbaterile de aici, apoi în 1863 pleacă în Polonia unde participă la revolta împotriva imperiului rus. Este rănit, luat prizonier și revine în țară în 1864. Doi ani mai târziu participă la arestarea lui Cuza, fiind printre cei care pătrund în camera domnului și apoi îl escortează până la Brașov.

Acestea ar fi, în câteva linii, reperele biografice ale lui Stan Popescu. El este, fără îndoială, un aventurier, dar un individ fascinant. Câți dintre concetățenii lui au curajul de a-și lăsa familia și a se arunca în necunoscut, riscându-şi viața pentru o cauză străină, doar din admirație pentru Garibaldi? Din Italia și Polonia se întoarce cu experiență şi cunoștințe (vorbește limbile italiană și franceză). Privind retrospectiv, e cert că Stan Popescu avea toate atuurile pentru a fi unul dintre liderii revoluțieide la Ploiești din 1870. Reperele caragialiene ale biografiei sale vin după 1880, când este numit director al salinelor de la Slănic și din Dobrogea, este acuzat și judecat pentru furt, dar e achitat, și divorțează în 1887.

Caragiale însuși este un alt personaj important al acestui eveniment. El are, așa cum singur se prezintă în schița „Boborul”o dublă calitate:de participant, dar și de narator al evenimentului. Versiunea sa asupra întâmplărilor este aceea care a primit cel mai mult credit, traversând timpul. Dar de ce anume a prezentat Caragiale evenimentele în această manieră?

Explicațiile cele mai la îndemână ar fi următoarele:disprețul său pentru liberali, apropierea de cercurile de la „Junimea”, simpatia față de conservatori. De aceea, alături de Eminescu, el este unul dintre cei care-i critică, satirizează necruțător pe actorii principali ai evenimentelor. De altfel, aversiunea lui față de Candiano are în spate și o istorie personală, de familie, tatăl dramaturgului făcând parte din completul tribunalului ploieștean care l-a judecat pe Candiano în procesele din august 1869 și primăvara lui 1870. Luca Caragiali moare în septembrie 1870. Se poate, oare, ca stresul de a fi în completul de judecată al „nebunului de Candiano” să fi contribuit la decesul tatălui dramaturgului, iar acesta să-i fi purtat dușmănie, încondeindu-l în două scrieri apărute în 1879 și 1896? Mai mult, în două lucrări memorialistice, Caragiale apare ca grefier al Tribunalului Prahova, calitate în care asistă la interogatoriul luat lui Candiano Popescu. Caragiale n-a menționat niciodată acest episod. De ce oare?

În ce a constat participarea lui Caragiale la eveniment? Ştiam până acum doar versiunea din schița „Boborul”:că ar fi dezarmat un subcomisar, i-ar fi luat sabia și ar fi fost numit subcomisar de către Stan Popescu… Într-o publicație din 1909, unul dintre personajele-cheie ale zilei de 8 august, telegrafistul Nicu Constantinescu, ne oferă o versiune inedită despre „revoluționarul” Caragiale:

„În dimineața zilei de 8 august 1870, auzind din zvonul ce se răspândise… că în oraș este revoluție, am plecat de acasă spre târg (piața orașului) să aflu ce se petrece… În sgomotul asurzitor ce pornea din cafenelele și grupurile de cetățeni cari vorbeau și gesticulau cu aprindere am dat, lângă una din aceste grupuri, peste prietenul Caragiali, venit la Ploiești în vacanță și de care mă despărțisem în anul 1867, când eu am intrat în serviciul telegrafic, iar el a urmat studiile mai departe, ca să ajungă ceeace este astăzi, «maestrul Caragiali», marele scriitor… ce vreți? Era băiatul sub impresiile celor ce cetise despre Jerome Paturot în căutarea unui rost, unei pozițiuni sociale. Prietenul Ion Caragiali, cum mă vede în piața Ploieștilor… vine întins la mine și aruncându-și pălăria în sus, unul din obiceiurile celor fără pretenție, când e vorba să arate o mulțumire sufletească și strigă: Mă Nicule! Ții minte când la 66 ne-am agățat de trăsura plină unde ședea pe scară popa Ghiță și strigam cu toți Ura! Trăiască contele de Flandra? Uite acum dădurăm lovitura și mai sdravănă și încă unde?Aci, la noi, la Ploiești. Din cele ce vedea și auzea împrejurul lui, credea prietenul Caragiali, că în adevăr, revoluția reușise…”

„Parizianul are aperitivul, vienezul, fanfara, ploieșteanul politica…” (I.L. Caragiale)

Revoluțiile, mișcările de stradă izbucnesc de regulă în medii unde există o masă critică importantă, condiții propice de manifestare. Așa se explică – dincolo de impulsivitatea și nesăbuința liderilor – dorința noii generații de a-și trăi propria revoluție şi declanșarea revoltei în orașul Ploiești. Se naște fireasca întrebare:de ce aici, și nu la București sau Târgoviște? Încercăm să răspundem acestei întrebări în cele ce urmează…

Ploieștiul devenise un oraș dinamic, un puternic centru comercial, punct de tranzit spre Moldova și, mai ales, spre Ardeal, odată cu începerea construirii, după 1840, a Drumului Național I București-Brașov. Acest fapt însemna, pe de o parte, că existau o circulație a ideilor din Occident, dar şi o puternică migrație a ardelenilor, a evreilor, a germanilor, austriecilor care își deschideau afaceri aici sau veneau la târgurile săptămânale. Ca atare, localnicii par a fi mai conectați la spiritul occidental și mai implicați în viața cetății decât în alte orașe izolate. Pe de altă parte, invazia străinilor le creează presiuni economice suplimentare, distrugându-le sau slăbindu-le micile afaceri. În viziunea lor, de vină sunt guvernele, care permit străinilor să le ruineze afacerile. De aceea se alătură ploieştenii roșiilor radicali, orașul devenind un adevărat fief al roșiilor.

Aceste posibile explicații sunt întărite și de episoadele revoltelor și tulburărilor continue care au loc aici în anii ’60, aspru reprimate de guverne, fapt care determină ziarele liberale să-i confere Ploieștiului titlul de „oraș martir”. Corolarul acestui deceniu de frustrări și revolte a fost ziua de 8 august 1870. Deschiderea șantierului căii ferate în 1869 a însemnat un aport demografic important al muncitorilor străini, care a iritat și mai mult pe localnici. Doar așa se explică de ce, în 1881, un profesor ploieștean publica o lucrare xenofobă și antisemită care critica starea de fapt a orașului, năpădit de străini. Probabil că mulți ploieșteni erau de acord cu spusele sale. Pentru Candiano, a fost ușor să manevreze câteva zeci de oameni dintr-un oraș unde toți se cunoșteau între ei, fiind o masă critică suficient de numeroasă și de motivată pentru a putea declanșa o „revoluție”.

Istoriografia noastră actuală consideră că „evenimentele” de la Ploiești se înscriu în fenomenul numit „mișcarea antidinastică” și au fost o parte a unui plan al liderilor liberali Brătianu, Rosetti, Carada, organizat cu scopul de a-l înlocui pe domnitorul Carol cu alt principe sau de a proclama republica. Acest complot a fost zădărnicit de acțiunea pripită a lui Candiano Popescu. În epocă însă s-a dezbătut intens acuzația lansată de grupările conservatoare că aici s-ar fi proclamat republica, iar liberalii s-au grăbit în permanență să infirme. Lui Radu Stanian, fruntaș liberal ploieștean, fost primar și deputat, i se reproșa, în 1886, în ziarele conservatoare, că ar fi fost printre cei care au proclamat republica. Timp de două-trei decenii, această afirmație a fost folosită ca o armă politică împotriva liberalilor. Dar şi Candiano, în memoriile sale, neagă faptul că ar fi proclamat republica…

De departe, însă, amprenta lui Caragiale a fost cu mult mai puternică decât istoriografia oficială și retorica luptei politice:potrivit acestuia, ar fi fost vorba de un grup de cheflii care, într-un moment de euforie bahică, au proclamat republica. „Tezele” lui Caragiale au fost preluate cu entuziasm de toată lumea. Era un moment de istorie amuzantă.

Făcând însă un pas înapoi și ieșind din etichetele lui Caragiale, ale conservatorilor și din disculpările acuzaților, deci din matricea interesată a unora sau altora, ne putem întreba:ce a fost momentul 8 august 1870? Putem vorbi despre o revoluție? Și dacă da, ce a stat în spatele ei? Care au fost cauzele, mecanismele declanșării? Candiano Popescu numește evenimentul în memoriile sale revoluție, chiar și Caragiale folosește acest termen.

La Ploiești au ieșit în stradă 3.000 de oameni, a existat un lider, un program (schimbarea domnului, a guvernului, reforme), a fost preluat controlul asupra localității, s-a încercat contactarea altor state, a existat o intervenție a autorităților, a armatei, s-au tras focuri de armă, au fost arestări. Pe 27 martie 1848, la Iași, spre exemplu, s-au adunat 1.000 de oameni, s-a citit un program, au intervenit autoritățile care nu au tras niciun foc de armă, doar au arestat liderii, și mulțimea s-a împrăștiat, acțiunea durând 4-5 ore. Prin comparație, avem toate elementele care ne îndreptățesc să considerăm că, aici, la Ploiești, a fost o mișcare chiar mai substanțială și mai radicală decât cea de la Iași! Putem vorbi despre o revoluție la Ploiești? Acțiunea din 8 august a fost doar o mișcare, o revoltă locală? Poate un pic din toate acestea…

Există și alegerea de a privi mișcarea de la Ploiești dintr-o altă optică, prin prisma următoarei ipoteze:aceea că mişcarea a reprezentat ultima mare acțiune prin care se încheie revoluția de la 1848 și spiritul revoluționar al generației pașoptiste. Așa cum am afirmat anterior, mișcarea de la 1848 este o revoluție neterminată, reprimată. Ea continuă într-o manieră „soft” după întoarcerea în țară a liderilor (Brătienii, Rosetti, Kogălniceanu), prin acțiunile organizate din 1859 și 1866, care conduc la realizarea unirii și, ulterior, la schimbarea regimului de dictatură a domnitorului Cuza. Data de 8 august 1870 reprezintă ultima mare acțiune de forță, planificată, a liderilor pașoptiști.

Putem avansa și o altă ipoteză: mișcarea de la 1870 poate fi privită și ca un refuz al modernității, cu un pronunțat iz xenofob și antisemit. Presa anilor 1869-1870 abundă de atitudini antisemite. În epocă, evreii și nemții sunt agenții modernizării. Constructorul celui mai modern mijloc de transport al timpului, trenul, este evreul Strusberg, emblematic este și neamțul – Carol I. Cei doi sunt imaginea palpabilă a agenților modernizării, țintele nemulțumirilor. Invazia capitalului străin și superioritatea sa asupra celui românesc, stabilirea unor minorități aici, toate provoacă nemulțumiri românilor, care văd cum alții prosperă în țara lor. La Ploiești, această stare de fapt era vizibilă. De aceea, scânteia se aprinde atât de ușor.

În mod sigur, acțiunea ar fi avut toate șansele de reușită. La Pitești, Craiova, București sau Iași erau destui nemulțumiți care ar fi răspuns chemării la revoltă. Planul ar fi reușit, chiar și cu graba lui Candiano. Ceea ce n-au putut controla revoluționarii ploieșteni a fost tocmai tehnologia adusă de modernitate: telegraful.

Se spune că acela care stăpânește tehnologia și informația câștigă o confruntare. Candiano cunoștea acest lucru. De aceea, prima acțiune a fost aceea a ocupării telegrafului. I-au lipsit însă oamenii care să controleze tehnologia, telegrafiștii. Iar oamenii pe care i-a pus acolo, Guță Grădinarul și Ilie Trăsnea, s-au apucat să sărbătorească victoria în maniera specifică orașului lui „Ce bei?”. Aceasta a fost, de altfel, singura petrecere a mișcării (Caragiale a exagerat punând în spinarea celorlalte acțiuni responsabilitățile bahice). Dar, din păcate pentru actorii ei, petrecerea s-a desfăşurat în cel mai important loc, cel în care se controla și transmitea informația. Telegrafiștii au profitat de această scăpare și au anunțat autoritățile, care au avut timp să ia măsuri, și nu au mai trimis mesajele lui Candiano către celelalte orașe implicate în complot. Când a venit în Ploiești, la jumătatea zilei, Eugeniu Carada a intrat la telegraf și a înțeles totul. A părăsit orașul în goană. Cauza era pierdută. Domnitorul Carol i-a decorat și primit în audiență, la câteva zile după eveniment, pe telegrafiștii din Ploiești, tocmai ca pe o recunoaștere a importanței faptelor lor.

Dintre toți liderii evenimentelor, cel care a rămas antidinastic, republican, până la moarte a fost Eugeniu Carada; ceilalți „au întors-o ca la Ploiești”, reconciliindu-se cu domnitorul, devenindu-i chiar apropiați.

În manualele de istorie românești evenimentul nu și-a găsit locul. Singurele mențiuni se află în izvoarele străine din Occident. Ele vorbesc despre orașul Ploiești, în secolul al XIX-lea, după următoarele coordonate: vizita țarului Rusiei la 1877 și proclamarea republicii.

Astfel, The Cambridge Modern History, volumul XI:The Growth of Nationalities(Cambridge University Press, 1909) amintește despre mișcarea de la Ploiești, iar Paul Labbe publica la Paris, în revista „La Science et la Vie”, nr. 29 din octombrie-noiembrie 1916, un studiu despre Regatul României, în care a prezentat și acțiunea de la Ploieşti.

Încheiem în notă amuzantă: în urbea lui nenea Iancu, la fel ca acum un secol și mai bine, se mai crede că Bucureștiul este doar un oraș aflat la marginea Ploieștiului…

Istorii vesele ale unor resentimente: Carol I și Ploieștiul

În memoriile sale, Carol I numește Ploieștiul „centru de uneltiri culpabile”, loc al unor „acte criminale”. Întâmplările de la Ploieşti au persistat pentru totdeauna în memoria suveranului, care avea să evite cât putea de mult oraşul…

Istoria este însă plină de ironii. Așa cum este astăzi binecunoscut, Candiano Popescu i-a devenit aghiotant regelui în 1880. Ploieşteanul a fost silit să accepte, iar în memoriile sale l-a acuzat pe Brătianu că l-a transformat dintr-un leu într-un fel de pudel.

În 1881, la 21 iunie, în Ploiești a fost inaugurat primul monument al orașului:„Statuia Libertății”. Alături de Paris și New York, Ploieștiul s-a numărat printre puținele orașe ale lumii din secolul al XIX-lea deținătoare ale unei statui cu această temă. Caragiale a numit-o „statuia cu bronzul verde ca spanacul”, iar ploieștenii au botezat-o „madam Grigorescu”, după numele soției primarului (și el fost republican) în vremea căruia începuse ridicarea statuii. Monumentul a fost amplasat în fața primăriei pentru a aminti autorităților că trebuie să respecte drepturile cetățenești. La inaugurare au lipsit două personaje-cheie: Carol I și Candiano Popescu. De curând, statuia a fost restaurată și amplasată într-o intersecție pentru a aminti șoferilor că au dreptul să circule cum doresc. Strecurându-se printre fustele lui mam’mare, mamițica și tanti Mița, domnul Goe privește acum, alături de Caragiale, spre primăria orașului. Este noul grup statuar care indică înnoirile vremii, amplasat fiind pe locul vechii Statui a Libertății.

La data de 9 octombrie 1883, Carol a petrecut o zi întreagă la Ploiești; şi ce zi: suveranul a fost găzduit într-o casă specială, iar gazda sa a fost un personaj special. Casa în care Carol a asistat la un banchet oferit notabilităților orașului și unde a dormit o noapte era aceeași în care, la data de 7/ 8 august 1870, s-au pus la punct toate detaliile declanșării acțiunilor și s-a confecționat drapelul revoltei. Mai mult:proprietarul casei era un personaj despre care actul de acuzare al autorităților a consemnat că, la 8 august 1870, umbla prin oraș cu o halebardă, spunând că vrea să taie căpățâni de nemți. Nimeni altul decât primarul Ploieștiului din 1883, Radu Stanian.

Chiar maestrul Caragiale a avut o istorie personală cu suveranul, cel puțin așa ne spun unele surse de la „Viaţa Românească” . Rămas fără finanţe după aventurile sale negustoreşti, Caragiale a solicitat o audienţă la regele Carol pentru a-i cere… bani. Regele i-ar fi răspuns:„D-ta nu ştii, d-le Caragiale, că regii nu împrumută bani?”. 

În cele din urmă, acesta l-a întrebat de ce sumă are nevoie, iar acesta a cerut cu 1.500 de lei mai mult. A doua zi, când s-a dus să-şi ridice banii, Caragiale a primit suma exactă, 3.500 lei, căci regele aflase de ce sumă avea nevoie. Curios lucru, dat fiind că o parte a presei vremii ironiza cumpătarea, ca să nu spunem zgârcenia lui Carol I…

Pentru a face uitat episodul republican, locuitorii oraşului au devenit manifestanţi exuberanţi ai dragostei faţă de suveran;şi chiar dacă li s-a atras atenţia că manifestaţiile lor zgomotoase din timpul nopţii îl puteau deranja pe rege, ei au continuat cu la fel de mult zel. S-a întâmplat ca şi după ce problema tehnică a întoarcerii trenului ca la Ploieştisă fie rezolvată, din obişnuinţă, un acar nu a schimbat macazul, iar trenul regal, în loc să ocolească gara, a ajuns la vechiul peron, spre consternarea şefului de gară silit să dea explicaţii. Vinovat era, desigur, acarulpe care şeful de gară a dorit să-l concedieze. Regele s-a opus spunând că atât timp cât populaţia oraşului n-a fost deranjată spre a mă întâmpina, înseamnă că lucrurile merg bine. E tot ce îmi doream!”. Trenul regelui nu urma să treacă atunci prin gara Ploieştiului, dar chiar şi dacă a ajuns, dintr-o greşeală, suveranul a fost întâmpinat cu mult entuziasm; ploieştenii erau la datorie. Se spune că triajul Ploieștiului a fost construit tocmai pentru ca trenurile să ocolească orașul, iar regele să nu mai fie nevoit să-şi întâlnească supușii, republicanii de altădată…

Sursa: Historia.ro

mai mult
PromovateSocial

Fundația Comunitară Prahova oferă finanțări de peste 60.000 de lei pentru proiecte științifice ale tinerilor

tineri-vacanta

Fundația Comunitară Prahova oferă finanțări nerambursabile pentru proiecte educaționale care stimulează pasiunea pentru științe în rândul copiilor și tinerilor, valoarea totală a fondurilor acordate prin program fiind de 63.500 de lei.

Fiecare proiect selectat poate beneficia de o finanțare între 1.000 și 12.000 de lei, cei interesați beneficiind și de instruire și consultanță pentru scrierea și implementarea proiectelor, potrivit unui comunicat al Fundației Comunitare Prahova transmis marți.

„Științescu așteaptă proiecte care să-i implice activ pe copii și tineri (clasele V — XII) în activități care să le trezească interesul pentru științe. Activitățile se vor desfășura în perioada septembrie 2017 — ianuarie 2018, în municipiul Ploiești”, se precizează în comunicat.

Conform aceleiași surse, la acest fond, denumit „Științescu”, pot aplica organizații nonguvernamentale, inclusiv asociații studențești, asociații de părinți sau asociații ale școlii, unități de învățământ, și grupuri de inițiativă. Toate documentele completate trebuie să fie trimise până la data de 31 august 2017.

„De cunoștințele în științe, tehnologie, inginerie și matematică depinde capacitatea noastră de a dezvolta produse mai noi și mai eficiente, de a ne îmbunătăți sănătatea, de a găsi surse de energie mai curate și mai eficiente, de a proteja mediul. Credem că apropierea deliberată și senină a elevilor către aceste domenii, apropiere pe care vrem să o facilităm prin acest program, este un prim pas spre un viitor în care vrem să privim cu încredere”, a declarat Bianca Daniță, coordonator program.

Programul este susținut de Romanian — American Foundation și în alte zone din țară, prin competiții similare de proiecte desfășurate de fundațiile comunitare locale.

Fondul „Științescu” este implementat în județul Prahova de Fundația Comunitară Prahova, în parteneriat cu Romanian — American Foundation și Federația Fundațiilor Comunitare din Romania.

mai mult
1 2 3 18
Page 1 of 18