Promovate

Datele oficiale legate de prăbușirea elicopterului plecat în căutarea pilotului MIG, prăbușit in județul Constanța. Tragedie în care și-au pierdut viata șapte militari. Dumnezeu să îi odihnească în pace! MApN: Date despre militarii căzuți la datorie în urma prăbușirii elicopterului IAR 330 – Puma

În catastrofa aviatică de miercuri, 2 martie, în care a fost implicat elicopterul IAR 330-Puma, şi-au pierdut viaţa șapte militari. Pe lângă cei cinci membri ai echipajului comunicați inițial, urcaseră la bord și doi salvatori pe mare din cadrul Forțelor Navale Române.

Locotenent-comandor Bogdan Florin, pilot, în vârstă de 41 de ani, angajat din anul 2003, avea la activ peste 1500 de ore de zbor, era căsătorit şi avea trei copii.

Locotenent Pătrașcu Sorin, copilot, în vârstă de 27 de ani, angajat din anul 2016, avea 500 de ore de zbor, necăsătorit.

Maistrul militar Banu Gelu, angajat din anul 1993, în vârstă de 52 de ani, avea la activ peste 1700 de ore de zbor, era căsătorit şi avea doi copii.

Caporal cls. a III-a Lateș Cătălin, operator căutare-salvare, 29 de ani, angajat din 2012, căsătorit, doi copii.

Sergent Marinescu Ionuț, personal de însoțire medico-sanitar, 43 de ani, angajat din 2002, căsătorit, un copil.

Maistru militar cls. I Carp Vlad, 39 de ani, scafandru marin, salvator pe mare, căsătorit, un copil.

Maistru militar cls. a II-a Bosoi Sergiu, 37 de ani, scafandru marin, salvator pe mare, angajat din 2005, tatăl a doi copii.

Reamintim că elicopterul militar tip IAR 330 – Puma al Bazei 57 Aeriană Mihail Kogălniceanu decolase de urgență în misiune de căutare-salvare a pilotului aeronavei MiG 21 LanceR. Elicopterul a pierdut legătura radio cu baza în jurul orei 20.44 şi s-a prăbuşit în zona localității Gura Dobrogei, județul Constanța, la aproximativ 11 km de aerodrom.

Operațiunile de căutare–salvare a pilotului aeronavei MiG 21 LanceR sunt încă în desfășurare.

Ministrul apărării naţionale și șeful Statului Major al Apărării îşi exprimă profundul regret pentru tragicul eveniment şi sunt alături de familiile militarilor decedați.

Joi, 3 martie, în toate unităţile militare din ţară şi în cele dislocate în afara teritoriului naţional vor fi organizate ceremonii militare şi religioase de comemorare pentru militarii căzuți la datorie.

Biroul presă Ziarul Unirea

Pentru mine, nimic nu este mai important decât familia.
Aici îmi găsesc liniștea, fericirea, aici mă încarc cu energie pozitivă, iar când suntem împreună, niciun obstacol nu pare imposibil de trecut.
Uitându-mă în ochii soției mele și ai fetiței noastre, realizez cât de norocos sunt! Abia așteptăm sosirea pe lume a celui de-al doilea bebeluș, pentru a ne simți cu adevărat împliniți!
Familia este, cu adevărat, un lucru sfânt!

Foto credit: Felicia Simion

Alina-Maria de Roumanie

Am citit undeva într-o postare la cineva care a scris așa: „Sunt supărat pe Dumnzeu, unde era El ca Stăpân al Cerului, când unii oameni haini și atei, ucideau pe alți oameni simpli și nevinovați?”.

La prima vedere, la prima analiză, pare perfect adevărat. Dar nu asta este treaba lui Dumnezeu să gestioneze relațiile dintre oameni pe pământ. Acolo este ca reper Decalogul, ce au de făcut oamenii ca porunci primite de la Dumnezeu.

El personal ne-a dat poruncile: „Să ne iubim unii pe alții, să nu ucidem, să nu furăm, să nu desfrânăm…etc!”

Nu este treaba lui Dumnezeu să vină să stea cu ciomagul și să ne cotongească atunci când greșim și facem rău semenilor noștri.

Noi avem câteva nenorociri și atrocități pe planetă care nu fac cinste umanității nici planetei, privind raportul de iubire a lui Dumnzeu, prin actul sincer de credință a oamenilor între ei.

NU POȚI IUBI OMENIA ȘI DREPTATEA UCIGÂND PE CEL DE LĂNGĂ TINE.

NU POȚI INVOCA CREDINȚA ȘI IUBIREA LUI DUMNEZEU FĂCÂND CRIME ÎNMPOTRIVA UMANITĂȚII.

Nu putem vorbi de acte de credință în numele lui Dumnezeu, vărsând sânge nevinovat.

– Cruciadele – acte părute creștine, în care s-au ucis creștinii între ei. Dumnzeu nu îndeamnă la războie și la ucideri, la ură și varsări de sânge.

– Holocaustul – aceste exterminări care nu au fost acte umane ci barbare, acte lipsite de umanism, milă și respect față de ființa umană, indiferent de religie.

– Inchiziția – care a avut vârful, apogeul în Spania, câteva secole a ucis mii de oameni arși pe rug, spânzurați, decapitări, torturați, chiar catolicii au detestat aceste lucruri atroce și abuzive, fiind o pată de rușine a Apusului.

Asta-i istoria cu bunele și relele ei!

Chiar Papa Ioan Paul al II-a, când trăia, și-a cerut scuze în public pentru aceste lucruri grele ce umbresc negativ istoria și imaginea apusului catolic, inclusiv barbariile cruciadelor de atunci, de la 1202 din timpul împăratului Ioan Vecos.

– Comunismul – o altă plagă faraonică de sorginte demonică, nenorcire fără egal în istoria Europei, o altă hidră hidoasă, o altă blestămăție fără egal.

– Dacă ne gândim la doctrina aceasta adusă pe planetă de om, numai Stalin a ucis peste 10 milioane de creștini. Îmi spunea bunicul meu un lucru netrecut în cărțile de istorie, că atunci când s-a făcut epurarea Bucovinei și Basarabiei în timpul Anei Pauker, în timpul stalinismului și în timpul bolșevismului rus, s-au luat români de-a întregul, bărbați, copii și femei, i-au dus în Siberia unde au murit înghețați, au murit de foame, au stat prin lagăre și au muncit la minus 60 de grade.

Cam ca la 2-3 milioane au murit și le-au rămas osemintele acolo în gurile de mină pustii.

Iar în vremea lui Petru Groza și Gheorghiu Dej au gemut pușcăriile comuniste din România de intelectualitatea interbelică, pentru că toți cei care s-au opus instaurării comunismului, toți cei care au fost simpatizanți cu mișcarile naționaliste sau creștine, toți au fost în masă strânși și au fost băgați în pușcării, apoi uciși până nu a mai rămas nici unul.

Efectiv zac pline martirologiile acestea de oameni uciși de catre alți oameni, care credeau că împart adevărul și-l slujesc.

Ceaușescu a fost primul președinte comunist care a golit pușcăriile de deținuti politici și i-a trimis la casa lor sub arest la domiciliu.

Este urât și a descrie ce au făcut unii oameni cu semenii lor. Acestea sunt doar unele dintre atrocitățile Istoriei, dar au fost și mai multe.

Sunt acte de rușine în fața istoriei, iar noi trebuie să facem în așa fel încât să nu mai repete, să nu se mai ajungă la asemenea acte de demonism inuman în sânul umanității indiferent de religie.

OMENIA ȘI RESPECTUL ÎNTRE OAMENI ESTE LEGE, NU-I DOCTRINĂ NICI DEMAGOGIE!

Via Părintele Calistrat

VIDEO AICI

Tabăra de Sculptură Monumentală Contemporană – Ediția a IV-a (Ploiești 2021)

”… dar starea asta de neliniște te ajută să creezi”

Interviu la lucru cu sculptorul Dan Daniel

 Reporter: Sper că nu deranjez prea tare.

Dan Daniel: A, nu, nu! Deloc!

R.: Mi-era teamă să nu vă accidentați.

D.D.: O, nu! Se mai întâmplă…

R.: Sunteți foarte montat, foarte pornit să terminați treaba.

D.D.: Da, e adevărat. Începe să prindă viață, volum, și asta mă bucură enorm de mult, așa, ca un copil…

Schimbare de proiect sau anti Michelangelo

 R.: Spuneați că ați avut unele nereguli cu blocul de piatră…

D.D.: Da, inițial, după cum era macheta pe care v-am prezentat-o înainte, ea era în profil pătrat, de 60 pe 60, ori piatra, când a fost adusă, na(!)… Așa am înțeles, că n-au găsit chiar ce solicitasem eu.

R.: Nu corespundea dimensiunilor prevăzute de dvs.?

D.D.: Nu, deloc. Asta care a fost adusă aici are 60 pe 30, pe doi metri jumate. Ceea ce

m-a obligat să schimb un pic proiectul.

R.: Deci nu vă alegeți singuri blocurile de marmură sau de granit?

D.D.: Normal așa ar trebui, numai că mai există și excepții…

R.: Michelangelo, de pildă, n-avea încredere în nimeni. Își petrecea ani întregi în carierele din Carrara pentru a dibui blocurile potrivite.

D.D.: Asta-i adevărat. Așa ar trebui. Și noi ar trebui să mergem în carieră, să alegem personal blocul, eventual să fie tăiat la dimensiunea potrivită.

R.: Dar nu s-a-ntâmplat…

D.D.: Nu s-a-ntâmplat, dar nu-i nicio problemă, ne adaptăm.

R.: Artiștii contemporani sunt mai flexibili.

D.D.: Da, nu-i neapărat ca un ajutor, dar îmi dă libertatea de a merge mai departe, de a realiza o altă operă de artă față de ce am prezentat în proiect.

R.: Paradoxal, deși nu ați intrat în posesia blocului de marmură dorit, ci a unuia subdimensionat, afirmați că aveți mai multă libertate.

D.D.: Da, ne lasă să recreăm, s-o regândim, s-o ducem la un alt nivel. Asta era și ideea simpozionului de sculptură. De a crea liber, fără să-ți impună cineva o idee anume – gata, numai pe-asta trebuie s-o faci! Nuuu, să vină de la tine! De-aia și răgazul care ne este dat – o lună de zile –, ca să avem timp să creăm. 

Nobila stare

R.: Nici atât.

D.D.: Acuma, deh! În limita posibilităților. Dar e foarte bine. Mai e destul de mult de lucru, dar eu cred că o să meargă foarte bine. Sunt bucuros. Mai ales că, la finalul ediției, o să am a doua operă de artă în acest parc minunat. (Dan Daniel a participat și la prima ediție a taberei de la Ploiești – n.r.)

R.: Suntem încântați. În ce stadiu al lucrărilor vă aflați acum?

D.D.: Undeva la 70 la sută. Sunt destul de aproape de final, dar mai e mult de lucru.

R.: Detaliați puțin!

D.D. (indicând pe lucrare): Forma mare… Am reușit să să o scot spre final, dar deocamdată, după cum vedeți, mai este încă de degroșat partea asta. După care mai am de șlefuit aici. O să intru, o să fac o cavitate care va comunica cu partea cealaltă. Chiar o să fie destul de mult de lucru la cavitatea asta.

R.: Căutăm să ne imaginăm cum va fi. Spuneți!

D.D.: După ce o să ajungă cam cum e aici, urmează șlefuirea și lustruirea. Alea-s procese finale, dar sunt cele mai importante, cele care dau o stare nobilă lucrării.

R.: Și parcului. Abia așteptăm să ne vedem încununați de noblețe.

D.D.: Și eu abia aștept. Parcă nu mai am somn noaptea. Partea asta de final e cea mai frumoasă, pentru că atunci te bucuri cel mai mult de lucrare.

Mai e puțin, mai e un pic…

R.: Am auzit că v-ați culcat pe la 4 dimineața. Un artist bântuit.

D.D.: Am avut o stare așa, mai de neliniște, dar starea asta de neliniște te ajută să creezi. Te-ajută să vezi lucrurile așa cum urmează să fie. Vezi în… viitor.

R.: Titlul lucrării rămâne cel pe care l-ați stabilit inițial: Galaxia Suveică?

D.D.: Da, desigur.

R.: Mai e puțin până o lansați spre… galaxii.

D.D.: Mai e foarte puțin, dar mai trebuie să muncim.

R.: Bine. Succes!

D.D.: Mulțumesc frumos și vă așteptăm din nou mai spre final.

R.: Vom reveni sigur. Nu vă mai reținem. Spor la treabă!

D.D.: Mulțumesc frumos! Vă aștept!

      Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

Voi cât de români vă mai simțiți? Ce mai vedeți în jurul vostru și vă face să vă simțiți români?
Eu mă simt din ce în ce mai româncă, atunci când stau eu cu mine, și într-o Românie nouă, atunci când ies pe stradă. Într-o Românie nouă pe care nu o mai accept din varii motive. Știu că mulți dintre noi tindem să vorbim despre politică, sau tot ceea ce lipsește din țară noastră.
În ultima vreme sunt mult mai atentă la detalii atunci când ies în lume, pentru că m-am obișnuit să stau în casă, așadar, orice ieșire, sau contact cu lumea, este un moment care mă scoate din rutina mea comodă de acasă.

De curând, fetița mea de 4 ani a început să meargă la balet. Am ales un loc relativ aproape de casă, cu un tarif destul de accesibil, unde ne întâlnim zeci de mămici grăbite, gălăgioase și obosite, împreună cu odraslele roz care mai de care mai sclipicioase. Bun. Stiam că voi pași într-o lume unicorn, de fapt și de drept, asta căutam, spre bucuria copilului meu care nu are nicio vină că s a născut în aceste vremuri deplorabile. Căutăm să le pictăm raze de soare printre gunoaiele de pe stradă, lipsa de respect și din ce în ce mai multe NU-uri spuse răstit și fără răbdare.
Inevitabilul s-a produs. Cerc nou, grup nou de Whatsapp.
Totul destul de mulțumitor pentru un om ca mine, critic din fire. Să ne înțelegem. Genul meu de critică, de la mine pentru mine, sau pentru puținii mei cititori, consider că este constructivă. Vreau întotdeauna să subliniez exact de ce critic, aducând argumente, și de fiecare dată, apăr ce consider valoros. Ce gândesc și ce fac, are repercusiuni directe peste un copil de 4 ani și asta mă face să fiu foarte atentă la detalii.
Suntem români, trăim în România. Vreau ca ea să înțeleagă exact cine suntem ca popor, și de ce este important să ne conservăm identitatea.
Revenind la grupul de whatsapp, care stătea cumințel pe silențios, am câteva aspecte de comentat.
S a pus la un moment dat problema unei liste cu fetițele care vor participa sigur la orele stabilite, pentru participarea la un concurs.
Până atunci nu am știut cum se numesc colegele Anei Valeria, fiica mea. În mai puțin de 10 minute mi s-a umplut ecranul cu fel și fel de nume pe care nu le-am auzit în viața mea. La prima vedere, putem spune… “Am evoluat, lumea se reorientează”…da, dar din păcate lumea se depărtează de fapt de rădăcini. Copii noștri vor fi niște sclavi și rezultate ale consumerismului și al showbizului infect care și-a pus puternic amprenta asupra noastră. Colcăie americănismele printre identități pierdute și noi continuăm să câștigăm aceiași lei grei munciți cu sudoare.
Nu mă înțelegeți greșit. Va rog! Evoluția, oriunde, în orice domeniu, din păcate o confundăm cu lipsa de identitate.
Ca să revin la subiect, vă enumăr doar câteva dintre numele grupului respectiv: Kendra, Anayss, Azayra…
Alții, mai puțin conflictuali, ar răspunde ușurați : “Gusturile nu se discuta”. Serios!? Un lucru am învățat de mică și mi-a rămas întipărit de la tatăl meu, căruia odată i-am spus asta când încerca să-mi explice de ce alegerea mea nu e potrivită.
Mi a spus așa: “Gusturile se educă!” . Sintagma această m-a răzvrătit mult atunci, dar mi-a deschis un nou orizont. Am înțeles cât de important este să nu te refugiezi în cuvinte care te pot limita.
Este datoria noastră să ne educăm copii și să-i facem să înțeleagă ce este credința, bunătatea, respectul și nu în ultimul rând, cu riscul de a mă repeta, identitatea poporului în care te-ai născut și căruia îi datorezi viața.
Ce or spune strămoșii noștri care “ne privesc”, când văd ce nume am ajuns să le punem copiilor noștri? Oameni buni, este datoria noastră de părinți să lăsăm sădit în copii noștri o bucată din România, cu tot ce înseamnă ea. Ca să fac o paralelă simpatică va întreb și vreau să fiți cinstiți: ați auzit vreun american sau chinez să aibă nume european? Va zic eu, nu există.( Americanul Paolo și chinezul Leonardo…) Cum ar suna? Poate or fi excepții, dar nu e o moda care să le distrugă personalitatea poporului.
Au dat năvală ideile peste mine și peste tastele acestea tentate, dar sunt sigură că ați înțeles idea și că, măcar după ce ați citit aceste rânduri, veți rămâne cu un gând despre cât de important e să rămânem români și cât de important este să insuflăm copiilor noștri identitatea ce ne menține înrădăcinați într-o globalizare obositoare.

Războiul din Transnistria, denumit uneori și Războiul moldo-rus a fost un conflict militar, iar actualmente este un conflict politic între Republica Moldova și autoproclamata „Republica Moldovenească Nistreană” cu privire la exercitarea controlului asupra raioanelor Camenca, Dubăsari, Grigoriopol, Rîbnița, Slobozia și orașul Tiraspol, aflate pe malul stâng al râului Nistru și orașul Tighina, aflat pe malul drept al aceluiași râu.

Conflictul politic a început în anul 1990, imediat după proclamarea independenței așa-zisei „Republica Moldovenească Nistreană”, fază latentă a acestuia desfășurându-se până în prezent.

Citeste complet pe Wikipedia.

…. Gândul bun, al zilei, vine dintr-o carte minunată, o carte de căpătâi a umanităţii. Unele surse îi atribuie această operă, înţeleptului Rege Solomon. I-auziţi ce spunea….. ”Nu întreba de ce zilele de odinioară erau mai bune decât cele de acum, pentru că la asemenea întrebare nu te împinge înţelepciunea.”

Via Mihai Ioachimescu

Tabăra de Sculptură Monumentală Contemporană – Ediția a IV-a (Ploiești 2021)

”Voi promova acest fenomen cât voi trăi”

Interviu cu Ana Raisa Manole, Community Manager al Taberei de Sculptură Monumentală Contemporană de la Ploiești

O fată frumoasă, care contempla îndelung operele expuse în Parcul cu sculpturi situat în zona de vest a Ploieștiului. Visătoare, gânditoare… Mă gândeam cât de bine ar fi ”dat” fata pe micul ecran. Privesc spre Dan, operatorul TV. Acesta – înțelegând ce vreau – aprobă printr-o înclinare a capului. N-am rezistat tentației, ce să mai… Am așteptat un oarecare timp până când fata s-a întors și a început să pășească pe una dintre aleile parcului. Am urmat-o, ne-am apropiat discret și i-am făcut propunerea de a-i lua un interviu. S-a arătat dispusă, dar ne-a rugat să mai așteptăm puțin, pentru că mai are de rezolvat unele chestiuni. Nicio problemă. Aveam ce să facem, pentru că ne aflam în ultima zi a ediției, mai aveam destul de lucru și era multă agitație în parc. Bine că am aranjat.

Fata s-a ținut de cuvânt și, după o (scurtă) vreme, ne-a acordat interviul promis.

Reporter: V-am prins! Sunt sigur că sunteți o admiratoare a Parcului și a sculpturilor expuse aici. Greșesc?

Ana Raisa Manole: Nu, nu greșiți! Sunt o admiratoare și o susținătoare a proiectului. Cred cu tărie că arta trebuie să fie aproape de om. Iar după cum ne invadează în fiecare zi anunțuri publicitare, ar trebui să ne lăsăm invadați și de artă. Și cred că inițiativa ar trebui să se extindă dincolo de perimetrul acestui parc: în parcurile din oraș, pe străzi, bulevarde și așa mai departe.

R.: Cum vi se zice?

A.R.M.: Ana Raisa Manole. Ana, în forma prescurtată.

R.: V-ați implicat personal în acest proiect?

A.R.M.: Da, pentru că am crezut că fenomenul trebuie să ajungă și la tineret prin intermediul rețelelor de socializare, fie că vorbim de Facebook, de Instagram și celelalte.

R.: Aveți și o funcție oficială în cadrul proiectului?

A.R.M.: Da. Community Manager i se spune, dar – ca să evităm un ”englezism” – puteți să consemnați că sunt responsabil  de rețelele de socializare ale Taberei de Sculptură Monumentală Contemporană de la Ploiești.

Reziliență vs. pandemie

R.: Iată că am mai învățat ceva: ce este un Community Manager și ce face el!

A.R.M.: Da, un Community Manager este – cum am spus – responsabil de rețelele de socializare, însă și de conținut în general, interesat și preocupat ca acesta să ajungă la cât mai mulți oameni. Dorința noastră este să atragem nu numai persoane din România, dar și de peste hotare, să le trezim interesul pentru acest fenomen.

R.: Asta înseamnă – presupun – că veți avea grijă ca și interviul pe care îl realizăm acum ”să se extidă dincolo de perimetrul acestui parc”,”să ajungă la cât mai mulți oameni” și ”să ”trezească interesul pentru…”

A.R.M. (zâmbind): Oooh, fiți încredințat! Mai încape vorbă?

R.: Cum vi se pare această ediție? Reușită, mai puțin reușită…

A.R.M.: Având în vedere că avea ca idee principală ”Reziliența”, cred că și-a îndeplinit scopul. Am avut mai puțini artiști, dar cu pandemia  asta răscolind sufletele oamenilor și bugetele administrațiilor n-ai fi crezut că o să fie de impact, însă arta a triumfat și ne-a cucerit, ca la fiecare ediție.

Un miracol al omenirii

R.: Dar lucrările?

A.R.M.: Foarte diferite una de cealaltă. De exemplu, lucrarea lui Dan Daniel, Galaxia Suveică, mi-a atras atenția – mai ales povestea din spate – și mi-am dat seama că asta fac artiștii: sunt capabili să găsească frumusețe în niște lucruri ordinare, banale, și să le transforme în ceva transcendental. Pentru ei și pentru privitori, vizitatori, admiratori. Nu trebuie să fii neapărat expert ca să admiri relația aceasta dintre artist și operă. Abstracția pe care o propune autorul te determină să-i speculezi semnificația, deci te face să gândești. Simți cum opera îți… vorbește, ți se adresează. Arta este un miracol al omenirii. Este singurul lucru în care se investește atâta talent, muncă, timp și alte resurse, iar ca să te bucuri de ea nu trebuie să dai nimic la schimb. Tot arta îți oferă oportunitatea de a-ți forma o părere, o concepție, o gândire, dorința și puterea de a admira sau a critica, de a-ți lărgi orizontul, îți dă ție frumusețe și te fortifică în spirit. Puține pe lumea asta se înfăpruiesc și se hrănesc reciproc dintr-un astfel de schimb. Toți cei trei artiști au fost minunați!

R.: Emoționant! Intenționați să militați în continuare pentru acest proiect? 

A.R.M.: Mă voi implica în acest proiect cu toate puterile mele. Dacă voi fi sănătoasă, sper să particip la zece sau – de ce nu? – o sută de ediții. Oricâte vor fi. Voi promova această inițiativă cât voi trăi.

R.: O sută de ediții mi se pare convenabil. Parcă ne simțim și noi mai în siguranță, că avem parteneri puternici și destoinici.

A.R.M.: Sentimentul este reciproc.

Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

Puteti vizualiza filmul documentar in intregime aici. 

SĂ NU UITĂM

Sub ochii noștri vedem eroicele eforturi ale Rusiei de a elibera Ucraina de sub jugul sistemului globalist-soodomit-anglo-saxon-sionist și al unor uzurpatori fasciști. La fel vedem lacrimile de crocodil varsate de acești globaliști și slugile lor pentru “incalcarea” suveranității Ucrainei (Ucraina fiind, in realitate, o creatie artificială bolșevică). Dar acei înșelători cred că lumea va da uitării crimele comise de ei în spațiul iugoslav. Modul în care cu salbaticie au distrus sistematic un stat realmente suveran. Ei cred că lumea va uita modul în care globaliștii au facut din propria voie lege, în scurta vreme a dominației militare absolute a USA (1991-2008). Dar, iată, nu vom uita! Și, nu doar atâta, globaliștilor li se arată că “ce umbla roată, vine tot roată”; după faptă și răsplată.

KOSOVO-METOHIA

În unul dintre esurile sale, intitulat “Stindardul Lumii”, G.K.Chesterton vorbea despre felul în care un loc sau o țară pot crește și pot avea viitor. El conchidea că viitorul unui loc (ori al unei țări) poate fi asigurat doar prin dragoste, o dragoste având substrat transcendental și fără motivare pământească”. Doar în acest chip, spunea marele eseist, un loc poate deveni măreț și demn de viață și de moarte. Mai întâi oamenii trebuie să cinstească un loc și apoi vor putea să își dea viața pentru el, ca să îl apere sau să îl facă mai frumos. Un asemenea loc va fi iubit și cinstit chiar în înfrângeri și doar un asemenea loc va putea să devină strigăt de luptă și motivație de renaștere, după o înfrângere. Spunea Chesterton: ”Roma a fost îndrăgită de oameni nu pentru măreția ei, ci ea a căpătat măreție pentru că oamenii ei au iubit-o”. Iar Roma este un caz cu valoare permanentă și absolută. Ea este arhetipul “locurilor” pentru care oamenii au știut și să trăiască și să moară, să aibă rost, să se poată ridica din înfrângeri, ”să își lingă rănile”, să se ridice mai tari, mai mândri, mai frumoși. Asemenea locuri există în multe părți și un asemenea loc au toate popoarele care știu că ele nu sunt simple realități istorice, ci că sunt realități duhovnicești deopotrivă. Căci neamurile au fost aduse în istorie cu un rost de împlinit care nu stă la voia răului clipei. Un asemenea loc special și făgăduință de biruință este Kosovo-Metohia.
Este bine să ne aducem aminte și să nu uităm ce s-a întâmplat în Primăvară anului 1999 și mai exact în zilele ce au premers Învierii Domnului și până la Sfinții Apostoli Petru și Pavel, zilele sfinte ale dreptmăritorilor creștini. Acele evenimente țin de meta-istorie.
Un neam de un curaj și demnitate fără egal, Neamul Sârbesc, a fost atacat cu o brutalitate și violență care au fost cea mai vădită crimă a negativității pure din ultima jumătate a veacului XX. Acest atac și această agresiune sfruntate, nu au avut decât un singur scop: să ucidă, să distrugă și să umilească și, încă mai vârtos, să umilească Biserica lui Hristos în zilele ei de bucurie și în unul din locurile ei sfinte.
În conflict s-au aflat un imperiu buimac și fără suflet, un imperiu care va evolua ulterior în “imperiul globalist- sodomit-anglo-sionist” de azi (adică SUA, EU și slugile lor) și o țară și un neam care stăteau pentru locul lor în lume. Este știut că o vreme, după căderea comunismului, mulți am crezut că, măcar pentru o vreme, răul va fi stăvilit. Ne-am imaginat că figuri sinsistre nu ne vor mai bântui. Dar în acele zile am văzut fețele hidoase ale dezmățatului William (Bill) Jefferson Clinton, a generalului hingher Wesley Clark, ale anti-femeii Madeleine Albright și alți eiusdem farinae. Dar asta poate nici nu mai are importanță. Un alt lucru are însă importantă.

Incredibila rezistență sârbească a dat tuturor oamenilor și țărilor, un răgaz să se dezmeticească din visare și iluzii. Oamenii au avut răgazul de a vedea cine sunt.

Incredibila rezistență sârbească a dat tuturor oamenilor și țărilor, un răgaz să se dezmeticească din visare și iluzii. Oamenii au avut răgazul de a vedea cine sunt cei “buni” și cine sunt cei “răi”, în noile circumstanțe ale istoriei. În chip brutal condiția noastră umană a fost pusă din nou în situația de a TREBUI să aleagă între bine și rău. Și să nu ne amăgim. Pentru această alegere vom avea de dat seama în față unei instanțe care este infinit mai tare și mai dreaptă decât a oamenilor. Suntem obligați să vedem că “imperiul globalist- sodomit-anglo-sionist” (repet, USA, EU și slugile lor) sunt cei care provoacă răul, îl susțin și promovează întregul cortegiu de orori care sunt “valorile” lui: sodomia, pedofilia, familia “alternativă”, ”balena albastră”. Iar împotrivă stau bunul simt, Neamurile, ”locurile”, Dreapta Credință” și “a treia Roma”. Iar pe Sârbi să nu îi plângem. În părțile noastre de lume oamenii au ținere de minte îndelungată și ei știu că “roata” se învârte mereu. Neamul Sârbesc stă prin credință într-o mai tare făgăduința. Căci prin credință… ”au suferit batjocură și bici, ba chiar lanțuri și închisoare. Au fost uciși cu pietre, au fost puși la cazne, au fost tăiați cu fierăstrăul, au murit uciși de sabie, au pribegit în piei de oaie și în piei de capră, lipsiți, stramtorati, rău primiți. Ei de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii, în munți, în peșteri și în crăpăturile pământului. Și toți aceștia, care pentru credința lor, au fost de pomenire, n-au primit ce le fusese făgăduit. Pentru că Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun, ca ei să nu ia fără noi desăvârșirea.” (Sf.Pavel, Evrei,11, 36-40).

Alexandru Nemoianu
Istoric
USA

Ioan Mihai Cochinescu vs Alexandru Nemoianu

Acesta este titlul filmului documentar de lung metraj regizat de Mihail Ilici Romm în anul 1965. Un film cutremurător despre nazism, despre totalitarism, despre Hitler și Holocaust, despre al doilea război mondial, despre societatea acelor vremuri.

Îl invit pe președintele Vladimir Putin să revadă filmul despre nazism, război și dictatură realizat acum mai bine de 50 de ani de către compatriotul său, regizorul Mihail Ilici Romm. Poate ceva din interiorul conștiinței sale se va mișca, în direcția normalității. Poate va înțelege în ultimul ceas că, dacă nu va înceta acest război nedrept, absurd, crud, împotriva Ucrainei și împotriva democrației, în general, istoria umanității îl va așeza alături de marii criminali, nenorociți și descreierați ai lumii. Vladimir Putin poartă un război, chiar acum, nu doar cu Ucraina ci cu întreaga planetă Pământ, incluzând propriul său popor.

„Adevărata față a fascismului” este filmul care mi-a marcat adolescența și m-a inspirat în 1969 pentru realizarea filmului meu „Când oamenii se joacă”. Chiar am și folosit câteva imagini cu bombardamente din documentarul lui Romm – pe care le-am regăsit de curând, fiind tocmai cele de mai jos -, alternându-le cu secvențe realizate de echipa noastră de filmare, pe excepționalul platou timișorean de film despre care am povestit cu alt prilej.

Filmul „Adevărata față a fascismului” poate fi văzut integral, la o rezoluție HD, aici. 

Ioan Mihai Cochinescu

Părintele nostru între sfinţi Rafail de Brooklyn s-a născut la data de 8 noiembrie 1860, în Beirut, din părinţi sirieni refugiaţi din Damasc. El a urmat Şcoala Patriarhală din Damasc, Şcoala de Teologie Ortodoxă din insula Halki a Patriarhiei Ecumenice, precum şi Academia Teologică din Kiev, în Rusia Imperială.
În contextul în care comunitatea siro-arabă din Statele Unite creştea tot mai mult, Sfântul Rafail merge în anul 1895 în Statele Unite, pentru a sluji în această comunitate. A primit în grijă întreaga Misiune Ortodoxă Siriană, cu sediul la New York, unde a organizat parohia ce avea mai târziu să devină Catedrala Sfântul Nicolae din Brooklyn. Din această postură, întemeiază noi parohii pentru comunităţile de emigranţi şi se îngrijeşte de traducerea în limba arabă a Molitfelnicului Mare.
În 1904 a fost ales ca episcop de Brooklyn, fiind hirotonit episcop de către Sfântul Tihon, Arhiepiscopul Moscovei şi Episcopul Inochentie de Alaska şi devenind astfel primul episcop ortodox hirotonit în America de Nord.
În timpul slujirii sale în calitate de Episcop Vicar al Bisericii Ortodoxe Ruse din America, Sfântul Rafail a ctitorit Catedrala Sfântul Nicolae, folosită azi de Primatul Arhiepiscopiei Antiohiene a Americii de Nord. A mai pus baza a treizeci de parohii şi a sfinţit locul viitoarei Mănăstiri Ortodoxe Sfântul Tihon din South Canaan, Pennsylvania. În 1905 a fondat ziarul The Word Magazine (Cuvântul).
După 20 de ani de slujire în America de Nord, Sfântul Rafail a trecut la Domnul, în ziua de 27 februarie 1915 la reşedinţa din Brooklyn, aflată vizavi de Catedrala de pe Pacific Street.
Episcopul Rafail a fost trecut în rândul sfinţilor de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe din America în martie 2000, iar slujba de canonizare a avut loc în luna mai a aceluiaşi an, la Mănăstirea Sfântul Tihon, cu participarea Episcopilor Arhiepiscopiei Ortodoxe Antiohiene din America de Nord, ai Arhiepiscopiei Ortodoxe Greceşti din America şi ai Bisericii din Polonia. El este pomenit de Biserica Ortodoxă din America pe 27 februarie.

Catalin Rusu

Soldatul ucrainean de origine română Andrei Dumbravă a fost răpus la datorie la o unitate de radiolocație din preajma Odesei. A fost ucis împreună cu alți camarazi, de forțele militare ruse.
Un crunt sfîrșit pe acest pămînt al unui tînăr de 32 de ani, care a lăsat în urmă o soție însărcinată și o fetiță de 4 ani îndoliate de coșmarul pierderii sale.

Condoleanțe și multă putere familiei!

În aceste vremuri tulburi, gândul meu zboară spre poporul ucrainean, greu încercat de soartă.
Transmit un mesaj de pace și rostesc o rugăciune pentru vecinii noștri de peste graniță, care acum se află în suferință.

Dumnezeu să vă aibă în pază!

ASR Nicolae al României

Ucraina nu a fost vreun paradis al democrației și al respectării drepturilor minorităților. Cu toate acestea, să calci în picioare cu forța armelor independența și suveranitatea unei țări, așa cum face astăzi Rusia lui Putin, este o barbarie.

Cei peste 500.000 de români din Ucraina au fost supuși în ultimii ani unui regim de asimilare etnică de către statul ucrainean:
• S-a interzis predarea în limba română în foarte multe școli care deserveau comunitatea românească;
• Publicațiilor de limbă română li s-a tăiat finanțarea.
• Liderii românilor din Ucraina au fost hărțuiți.
• Statul ucrainean a recunoscut o așa-numită minoritate moldovenească, pentru a dezbina comunitatea românească și a o controla mai bine.

Astăzi, când ucrainenii sunt într-o situație grea, noi, românii, avem datoria omenească de a nu-i trata după cum merită, ci după îndemnul creștinesc:
„Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea.”

Să-i ajutăm pe cei care caută refugiu și adăpost la noi în țară, iar conducătorii politici ai României să facă tot ce ține de ei pentru protejarea și apărarea intereselor comunității românești din Ucraina.