close

Promovate

PromovateRepere

Despre semizei (2)

semizei_autor_5_dec_16

raul_baz_repereSă zicem că într-o zi te întâlneşti cu semizeul şi mergeţi împreună la o cafea. Ca de obicei, în timpul discuţiilor, îţi povesteşte ce-a mai făcut câte unul din oamenii inferiori cu care s-a întâlnit el şi pe care i-a descoperit neîntârziat a fi proşti, boi, lipsiţi de caracter etc.

Sigur că nu dai atenţie acestor epitete, în fond şi tu le foloseşti adesea şi, dacă te gândeşti bine, oamenii care nu vorbesc decât cum scrie în manualele de conversaţie sunt rarissimi. Aşa că porţi cu semizeul o discuţie normală, plăcută, odihnitoare.

Trece timpul şi, într-o zi, te sună semizeul să te roage ceva: întrucât i-a fost lovită maşina în parcare, a trebuit s-o ducă la service şi, cum se întâmplă de obicei, exact atunci s-a ivit împrejurarea că trebuie să zboare de urgenţă într-o ţară străină. Ai putea fi tu atât de bun să-l duci la aeroport? Bineînţeles că faci lucrul asta, că doar şi tu ai mai apelat la el şi poate că o să mai apelezi. Te duci frumuşel să-l iei de acasă la ora stabilită, iese, îşi pune geamantanul în portbagaj, se urcă lângă tine şi demarezi.

Până la aeroport ai de mers vreo jumătate de oră, treci prin centrul oraşului, oraşul e foarte aglomerat, aşa că ai prilej să te enervezi cât de curând: o babă cu fuste înflorate trece agale prin loc nepermis, un tuciuriu dezbrăcat până la brâu conduce o căruţă cu un cal, plină cu fierătanii culese de prin şantiere şi nu poţi să-l depăşeşti, la un semafor unde ai aşteptat parcă prea mult, când să porneşti că s-a făcut verde, îţi mai trec prin faţă două maşini cu şmecheri care forţează galbenul etc.

La un moment dat, se face verde şi tu eşti al doilea, iar cel din faţă a adormit pe el. Închizi manualul de conversaţie, claxonezi şi zici, gesticulând: „da’ mişcă odată, vită cretină!”. Ăla se trezeşte şi pleacă, treci şi tu şi numai ce-l auzi pe semizeu în dreapta: „băi băiatule, dar ce urât vorbeşti!”

Nu că-i culmea culmilor? Adică el zice de câte ori are prilejul că X e un bou, Y e un prost şi tot aşa, dar dacă zici şi tu ceva de tipul asta, vorbeşti urât! Şi asta în condiţiile în care el le spune liniştit, la o cafea, pe când tu le zici la nervi, în trafic (ştiut fiind că traficul potenţează tot ce are omul mai fioros în străfundurile fiinţei).

Şi atunci îi spui semizeului: „eşti bun să-mi explici şi mie, ca să nu mor prost, care e diferenţa între a-i zice unuia cretin şi altuia bou?”. „Dar cine a zis de cineva că-i bou?” întreabă el. „Chiar tu, mereu zici de ăla că-i bou, de ăla că-i tâmpit etc”. Şi aici vine lovitura: „Nu-i adevărat, eu nu zic aşa ceva, de unde ai scos-o?”

„Cum nu zici măi? De zeci de ori te-am auzit”. „Da?” – se miră semizeul. „Te rog să-mi dai un singur exemplu dacă zici că m-ai auzit tu. Dă-mi un singur exemplu de situaţie în care i-am zis eu cuiva bou sau prost sau cum mai vrei tu”

Păi să nu opreşti maşina şi să-l dai jos? Fapt e că tu eşti un om care nu-şi încarcă memoria cu fleacuri de tipul ăsta. Nu ţii minte când, despre cine şi în ce împrejurare a folosit semizeul cuvântul „bou”. Aşa că nu ai de unde să scoţi un exemplu. Tu ai reţinut principiul, generalitatea: semizeul zice de alţii că sunt boi etc. Nu ai un exemplu precis, nu poţi să-i spui decât cel mult că ultima dată când v-aţi întâlnit aţi mers la cafenea şi acolo a vorbit urât de cineva, ai uitat de cine.

Aşa că semizeul rămâne în continuare fără pată. El, de fapt, chiar uită ce a spus, el are despre sine o anumită convingere: vorbeşte frumos. Pe baza acestei convingeri, crede cu adevărat că nu avea cum să spună „bou” despre cineva. „Înţelegi? – îţi va zice el – eu nu vorbesc aşa în general, deci nu aveam cum să fi vorbit urât atunci, la cafenea, când zici tu”. Restul, pentru semizeu, e pălăvrăgeală. Iar dacă insişti, devii meschin, penibil etc.

Dacă îi aminteşti că mai era cineva la masă cu voi şi propui să-l întrebaţi, pentru că sigur îşi mai aminteşte şi acela cum s-a exprimat semizeul, devii plictisitor sau enervant. „Întreabă-l tu, n-ai decât. Crezi că eu nu am nimic mai bun de făcut? Dacă asta e scopul vieţii tale, să îmi dovedeşti mie că e cum zici tu, du-te şi întreabă-l, fă anchetă printre ospătari, da anunţ la ziar, dar pe mine te rog să mă laşi în pace”.

(Raul Sebastian Baz)

 

mai mult
Grupul de la PloieștiPromovate

O amintire, poet in serviciul public!

fintis_front_29_nov16

În 1980, poetul Ioan Vintila Fintis (dl. din imagine) sosea la Piteşti ca tânăr inginer stagiar. Poet notabil şi cu aspiraţii de conetabil, poetul a descoperit boema piteşteană aproape simultan cu întreprinderea la care fusese repartizat. Găzar de baştină (pardon, ploieştean), poetul avea şi mai are o alianţă privilegiată cu berea – o consuma, aidoma concitadinului său, celebrul Nenea Iancu, cu aprige prinţipuri!

fintis_pitesti_29_nov_16(Poetul Fintis, in 1980, la Pitesti)

Gambrinus-ul piteştenilor era „Berăria Zimbru”, stabiliment „cultural” în care Fintiş ne invita conform prinţipului său: „Io beau două, voi câte una!” „Păi, ziceam, nu prea e cuşer, Coane Fănică!” „Bine, zicea, fără a socoti, că avea paradigma aritmeticii fixată în neuron încă de la naştere (alături de estetica poetică) voi câte două de om şi io – patru!” Şi tot aşa – plusam noi, plusa şi poetu’, mereu în beneficiu său personal, să-şi împlinească cel fără de limite climax 🙂))

Uneori, după ce îşi valida prinţipurile cu asupra de măsură, poetul simţea nevoia să îngrozească realul şi, în acest sens, nu ducea lipsă de idei! Poza pe care o priviţi este făcută în 1982, taman după ce ieşisem dintr-o şedinţă de lucru cu halba şi poezia. Fintiş dă cu ochii de căruţul unui gunoier şi se lasă încăierat de gânduri măreţe. Îşi pune diplomatul şi sacoşa (cu mici cumpărături pentru familie – famelist poetul, ca tot găzarul republican) în căruţ, apucă târşul de nuiele şi se pune pe treabă. Deodată, pe când deplasa căruţul spre grămada de gunoi, apare o patrulă de miliţie, compusă dintr-un sergent şi doi soldaţi în termen, patrulă pe care o botezasem „Capra cu doi iezi.” Văzând că straşnicul gunoier nu are mutră de târşaliu, sergentul intră-n vorbă cu acesta: „Tov-ule (adică tovarăşe), lucrezi la „Gospodăria comunală?” „Nu prea”, zice poetul. „Atunci, de unde până unde la târş?” „Păi, ştiţi, io sunt poet şi am trimis nişte poezii la Cântarea României, da’ am uitat să scriu o poezie despre… ştiţi dumneavoastră cine…”

Miliţianul se uită gânditor la poet, aproape compătimitor, şi după circa un minut zice: „De, tovule, nu’ ş’ ce să zic… Dă-i bătaie şi ai grijă ce scrii.” Noi, aflaţi la câţiva paşi, priveam şi râdeam cu mâinile la gură. Sergentul ne vede şi ne zice: „Circulaţi, tovarăşi, ce vă holbaţi la omu’ ăla? Ori vreţi să vă pun câte un târş în mână?” Un soldat îi spune sergentului ceva, la ureche. „Zău, mă?”, întreabă şi se îndreaptă iar spre poetul cu târş. „Tov-ule, văd că în căruţ e o geantă-diplomat, a cui e?” „E a mea!” „Auzi, de fapt cu ce îţi ţii dumneata zilele?” „Sunt inginer.”

Miliţianul nu mai pricepea nimic, privea în jos, în sus, nu mai avea nici un sprijin în lumea reală. După un minut sau două, apare un domn înalt şi voinic – era căpitanul Darie, de la Pază şi Ordine Publică, care umbla mai mult în civil – îl poreclisem „Chirurgul”, din motive lesne de înţeles! În vremea lui, hoţii şi tâlharii au fost în concediu prelungit, ieşeau noaptea doar pentru a nu pierde deprinderea promenadelor nocturne şi, dacă îi întâlneai, te salutau ceremonios, ca-n vremea „commediei dell arte!”

Chirurgul îl priveşte pe poet, apoi pe sergent şi zice: „Vasile, ai luat ţeapă, mă, ăştia-s poeţi, au mintea mai aşa, mai nu ştiu cum, au râs de tine!” „Să trăiţi, tov. Căpitan! Au râs, au râs, da… căruţu’?” „Vasile, numai căruţu’ n-a râs de tine, mă 🙂))) Ia circulă tu, că faci miliţia de râs la poeţi.” Rămaşi cu Chirurgul, ne-am dat drumu’ la râs, râdea şi el, mai ales că eram cam tot aceiaşi pe care în urmă cu un an ne întânise, la ora trei noaptea, cântând „La Marseillaise”, pe „Centru”, aproape de Judeţeana PCR, după ce gătasem de cântat altceva, ceva cu adevărat periculos – şi atunci, şi acu’!

(Foto – Ioan Clopoţel; din nefericire, arhiva foto a fost confiscată de Securitate, au mai rămas doar câteva zeci de fotografii, pe la unu’, pe la altu’…)

(Aurel SIBICEANU)

mai mult
Grupul de la PloieștiPromovate

Cenaclul literar I.L.Caragiale, o istorie de citit la lumina ceaiului (I)

cenaclul_il_caragiale_istorie_28_nov_16

Din informațiile prezentate de criticul Nicolae Dumitrescu, în lucrarea sa  PLOIEȘTI – ORIZONTURI CULTURALE 2005, aflăm că cenaclul literar I.L.Caragiale a fost înființat în anul 1949, într-o formulă de echipă demnă de invidiat : George Moroșanu, N. Rădulescu Lemnaru, Ntalia Boncu, Ștefan Alexiu, Aurelia Popescu, Ștefan Dimitriu, Leonida Secrețeanu, Mariana Costescu, Corneliu Șerban, Hristu Cândroveanu, Ieronim Tătaru etc.

Tot această lucrare vine să-mi confirme și alte activități ale cenaclului,  pe care le cunosc și din alte surse, transmise oral,  cu ocazia unor discuții purtate pe marginea actului de cultură din Ploiești cu diverși scriitori și ei membrii ai cenaclului ( Ioan Vergu Dumitrescu, cunoscut mai apoi ca Victor Sterom, Costin Lupu, Nicolae Stanciu, Bibi Vasilache, Anton Tănăsescu, Romea Cantemir etc.). Aflăm că în 1968, Eugen Simion a solicitat preluarea onorifică a coordonării cenaclului, la ședința de redeschidere din 27 octombrie participând scriitorii Marin Preda, Cezar Baltag și Adrian Păunescu. Pentru asigurarea unei conduceri de permanență, Eugen Simion îl delegă pe poetul Nicolae Breb – Popescu, pentru ca după un an coordonarea să fie prelutaă de Laurențiu Ulici.

Grație lui Eusebiu Ștefănescu, în 1976 am fost introdus la cenaclul I.L.Caragiale ca interpret de muzică folk și tânăr aspirant în poezie. Aici i-am cunoscut pe Ion Vergu Dumitrescu, un foarte bun îndrumător a tinerelor talente, Romea Cantemir, Emilian Luncașu, Niculae Alexandru Vest, Costin Lupu, Bibi Vasilache, Dan Anton Tănăsescu, Ion Gheorghe, Rodion Galeriu, Stelică Comșa, Sorin Vânătoru, Florin Oprea Sălceanu, Vladimir Deteșeanu și mulți alții care s-au perindat dealungul timpului și care s-au pierdut ca iluștrii necunoscuți.

Cenaclul se desfășura lejer, fără cenzură, materialele eara dactilogrifiate de către secretara, metodista care răspundea de cenaclu, trebuia să fii programat pentreu citire, dar, s-a întâmplat un fenomen și, aici cred că domnul Nicolae Dumitrescu nu are dreptate în privința timpului. De ce spun aceste vorbe. Este vorba despre o intervenție a lui Nelu Stan, directorul Palatului Culturii, care la o ședință de cenaclu, la care am fost de față, și care a făcut următoare afirmație : Băi, hai să mai terminăm cu această Căcare a României…Cine are talent se afirmă oricum…Mai dă-o-n pizda măsii…Nu știu dacă în sală era un ofițer de securitate…cum afirmă Nicolae Dumitrescu…Dar cineva a spus…

Până în 1983, am fost la Pitești, unde am condus cenaclul Liviu Rebreanu. Într-o echpă. Nu intru în amănunte. Mă întorc la Ploiești în 1983.

Începe, ca să spun așa, perioada optzecistă a cenaclului I.L.Caragiale. Vine Florin Dochia, sau este numit la directoratul Palatului Culturii. Și am să citez din prefața pe care a scris-o Constantin Hârlav, la o antologie, alcătuită de mine și care se numește MELANCOLIE DIESEL , în care are informații tot din Nicolae Dumitrescu. Scrie Constantin Hârlav : Strămutat la Ploiești, din decmbrie 1980, i-am cunoscut direct, înexercițiul funcțiunii, la cenaclul I.L.Caragiale, pe Nelu Stan  ( directorul Casei de Cultură), Florin Dochia ( successor la direcția instituției, actualul redactor șef al revistei câmpinene Revista Nouă) , Nicolae Alexandru Vest, Costin Lupu, Mariana Criș, Florin Toma, Ion Stratan, Ioan Vintilă Fintiș, Martin Culcea, Romea Cantemir, Mihai Ionuț Constantinesacu..

 (NOTA: Cenaclul IL Caragiale se intruneste in prezent, in doua sedinte lunare in prezenta multor poeti, scriitori, muzicieni, regizori, scenografi, pictori… Cenaclul este gazduit in acest moment de Filarmonica „Paul Constantinescu”)

IoanVintilă Fintiș

 

mai mult
1 46 47 48
Page 48 of 48