close

România Mare 100

România Mare 100

Generalul Gheorghe Cantacuzino

GheCantacuzino

Generalul Gheorghe Cantacuzino (1869 – 1937) a fost un erou al Primului Război Mondial, intrat în istorie prin faptul că n-a pierdut nicio luptă. Printre altele, a vândut una dintre moşiile deţinute pentru a cumpăra mitraliere cu care şi-a dotat regimentul.

Pe perioada războiului a devenit un fel de legendă. S-a distins printr-un curaj ieşit din comun. Se spune că, pentru a-şi îmbărbăta soldaţii, obişnuia să iasă din tranşee, sfidând proiectilele care treceau pe lângă el, făcând glume şi râzând.

În 1915 şi-a vândut una din moşiile din Vâlcea pentru a cumpăra 15 mitraliere moderne cu care a înzestrat regimentul. În primăvara anului 1917, a participat la apărarea Văii Oituzului, sub comanda Generalului Averescu.

A condus neuitata bătălie de la „sticlărie”, izbutind să stabilizeze frontul în această regiune. La un moment dat avea sub comandă opt batalioane de grăniceri.

Generalul francez Henri Mathias Berthelot, şeful Misiunii militare franceze în timpul Primului Război Mondial, îl caracteriza pe Gheorghe Cantacuzino astfel: „Este un om pe care trebuie să-l închizi în timp de pace şi să-l eliberezi în timp de război.”
Pentru meritale sale deosebite a fost înaintat la gradul de colonel, apoi la cel de general şi a primit titlul de cavaler al Ordinului „Mihai Viteazul”.

Vă aduc aminte că acest erou nu are nicio statuie în România actuală, ba nici măcar o uliță nu-i poartă numele.
Oare pentru că, după război, a fost membru de seamă în conducerea Gărzii de Fier?

Asta ca să știți de ce ne aflăm încă sub blestemul strămoșilor, ca neam…

(Cătălin Daniel)

mai mult
România Mare 100

Situaţia din R.Moldova şi relaţiile UE-China, principalele puncte ale agendei reuniunii CAE

UE

Miniştrii de externe ai statelor membre ale Uniunii Europene se reunesc luni, la Bruxelles, în cadrul Consiliului Afaceri Externe (CAE), principalele puncte ale agendei fiind Republica Moldova, relaţiile UE-China şi situaţia din Yemen.

În timpul reuniunii, prezidată de Înaltul Reprezentant al UE pentru afaceri externe şi politică de securitate, Federica Mogherini, miniştrii de externe europeni vor avea un schimb de opinii despre perspectivele politice al angajamentului UE cu Republica Moldova, în urma recentelor alegeri parlamentare din această ţară, desfăşurate în 24 februarie.

Consiliul va avea o dezbatere despre relaţiile cu China, ce va reprezenta discuţia pregătitoare înaintea Summitului UE din 21-22 martie şi în perspectiva Summitului UE-China din 9 aprilie, de la Bruxelles. Participanţii la reuniune vor avea apoi un prânz de lucru cu ministrul de externe chinez Wang Yi.

Un alt subiect al reuniunii CAE va fi situaţia din Yemen, cu accent pe modalităţile de punere în practică a Acordului de la Stockholm, convenit de reprezentanţii părţilor beligerante sub auspiciile ONU, în decembrie 2018.

Este de aşteptat ca miniştrii de externe europeni să adopte, fără dezbatere, concluzii cu privire la ”liniile orientative ale UE în domeniul drepturilor omului cu privire la nediscriminare în acţiunea externă”.

(George Traicu – stiripesurse.ro)

mai mult
România Mare 100

Cartea de Aur a Centenarului Marii Uniri – Ediția a II-a revăzută și adăugită

CarteaAur

Cartea de aur a Centenarului Marii Uniri, Ediția jubiliară

Lucrare emblematică a anului aniversar 2018, cel mai premiat și vândut
volum de istorie al momentului, Cartea de aur a Centenarului Marii Uniri
a ajuns la ediția jubiliară. Bestsellerul Cartea de aur a Centenarului
Marii Uniri este prima lucrare de istorie postdecembristă care a devenit
film documentar. Regia filmului este semnată de Titus Scurt, imaginea –
asigurată de Ștefan Anghel și Bogdan Vlăsceanu, iar montajul este
realizat de Oana Marinescu. Filmul integral, la aceasta adresa.

PREZENTAREA TITLULUI

Volumul aniversar, consacrat celebrării primilor 100 de ani de la
momentul 1918, a fost lansat în urmă cu un an și reeditat de mai multe
ori, clasându-se pe primul loc în preferințele specialiștilor dar și ale
publicului larg. Cartea lui Bogdan Bucur conține – alături de
contribuțiile și studiile unor specialiști consacrați – o selecție
științifică și inedită de documente olografe și imagini rare din epoca
Marii Uniri.
„Mi-am propus să am o abordare realistă și corectă din punct de vedere
științific. (…) Cartea de aur a Centenarului Marii Uniri își propune să
ofere cititorului pasionat de istoria națională posibilitatea de a
parcurge, prin intermediul documentelor inedite și al ilustrațiilor
rare, întregul proces al construcției României Mari, începând cu
participarea la Marele Război (1916 1919), continuând cu procedurile
politico administrative de unificare a Basarabiei (27 martie 1918),
Bucovinei (28 noiembrie 1918), Transilvaniei, Banatului, Crișanei,
Sătmarului, Maramureșului (1 decembrie 1918) și a insulei Ada Kaleh
(1918 1919) cu România, și culminând cu încoronarea regelui Ferdinand I
și a reginei Maria la Alba Iulia (15 octombrie 1922). Un capitol
distinct al lucrării ne poartă cu gândul prin fermecătoarea Românie Mare
(1918 1940), un accent deosebit căzând asupra momentelor festive, din
perioada interbelică, de celebrare a Marii Uniri. Chiar dacă preocuparea
fundamentală a editorului a fost respectarea riguroasă a adevărului
istoric – inclusiv atunci când acesta poată să fie dureros sau chiar
rușinos –, Cartea de aur a Centenarului Marii Uniri este închinată
memoriei acelora care, în marile clipe istorice, au luptat pentru
înfăptuirea „visului milenar al tuturor românilor”: întregirea României.
Și chiar dacă visul unirii tuturor românilor într-un singur stat
național unitar nu a fost nicidecum unul milenar (ideea a prins contur
de abia către jumătatea secolului al XIX-lea) și nici nu a ținut prea
mult (România Mare se prăbușește teritorial în 1940, după numai 22 de
ani de la Marea Unire), imaginea anului 1918 rămâne, indiscutabil,
momentul astral din întreaga istorie a românilor”, spune istoricul
Bogdan Bucur.

PREMII ȘI DISTINCȚII:

Premiul Nicolae Iorga, decernat de Societatea de Științe Istorice din
România – 2018 Premiul Nicolae Iorga, decernat de Fundaţia şi Revista
Magazin istoric în parteneriat cu Banca Naţională a României – 2018
Premiul Legal Point, decernat de Grupul Editorial Universul Juridic –
2018

SELECȚIE DE ARTICOLE ȘI PREZENTĂRI

Realitatea TV: https://www.youtube.com/watch?v=I6LWcJ9I7fc

DC News: https://www.youtube.com/watch?v=Jz14b46ROEg

Ziarul Financiar:
https://www.zf.ro/zf-live/1916-romania-era-chestie-mititica-moldova-
tara-romaneasca-l-mic-dati-seama-aceasta-tarisoara-mica-declara-razboi-
imperiul-austro-ungar-imperiul-austr-ungar-era-pata-uriasa-harta-
europei-centru-era-16884003

PS News:
https://psnews.ro/cartea-de-aur-a-marii-uniri-prima-carte-romaneasca-de-
istorie-care-a-devenit-film-documentar-exclusiv-245333/

Trinitas TV: https://www.youtube.com/watch?v=UvsgOGDozTs

Mai multe despre carte, pe:

Cartea de aur a Centenarului Marii Uniri


www.facebook.com/centenarulmariiuniri

 

(raobooks.com)

mai mult
România Mare 100

Mai interesează pe cineva din MAE de existența românilor din Bucovina? Editorial de Florian Bichir

Bichir

Ocupați de cele mai multe ori cu problemele românilor din Basarabia (spun asta pentru autoîncurajare, pentru că de fapt Bucureștiul și presa centrală ignoră acest subiect) îi uităm pe românii din Bucovina. Criza bisericească din Ucraina a dat posibilitatea Bisericii Ortodoxe Române de a pune piciorul în prag și a cere respectarea drepturilor.

De fapt a fost singura instituție românească care și-a asumat acest lucru: „O viitoare decizie a Sinodului Bisericii Române va trebui să țină cont de faptul că în Ucraina există 127 de parohii ortodoxe românești, în special în zona Bucovinei de Nord, aflate în jurisdicția Bisericii Ortodoxe din Ucraina – Patriarhia Moscovei”. (…) „Este necesară o consultare reală a acestor ortodocși români, care sunt preocupați de păstrarea identității lor etnice și lingvistice. În acest sens, este necesară obținerea de garanții scrise din partea autorităților bisericești și ale statului ucrainean că identitatea etnică și lingvistică a românilor va fi respectată, precum și că acești ortodocși români vor avea posibilitatea de a se organiza într-un Vicariat Ortodox Român și a cultiva legături spirituale cu Patriarhia Română, spre a fi sprijiniți prin trimiterea de cărți de cult și de teologie în limba lor maternă, adică limba română. S-a menționat faptul că, în România, funcționează deja un Vicariat Ortodox Ucrainean, începând cu anul 1990”.

Mulți au strâmbat din nas neînțelegând că în Bucovina trebuie să fim solidari cu rușii, pentru că și ei au o minoritate persecutată acolo. Așa este geopolitica… Există și o diplomație bisericească, de multe ori mult mai națională decât cea din Aleea Alexandru. Și pe care evident pseudo-specialiștii religioși care îl vedeau pe Putin la București sub forma Patriarhului Kiril nu o pot pricepe. Sau alții care vorbeau de afurisenii împotriva Kremlinului…

Ca să vedeți că lucrurile sunt mult mai grave decât par la prima vedere și că Biserica a făcut bine ce a făcut iată un fragment din interpelarea unui deputat independent Matei Adrian Dobrovie:

„Românii din Ucraina au nevoie de sprijinul statului român. De curând, Rada Supremă a Ucrainei a transmis pentru examinare în a 2-a lectură proiectul noii Legi «a Limbilor», care restrânge și mai mult folosirea limbii române în toate domeniile vieții sociale din Ucraina. Aceste norme încălcă flagrant Constituția Ucrainei. Comunitățile românești din Cernăuți, Transcarpatia și Odessa trebuie să primească statutul de populație băștinașă, autohtonă. Este singura șansă ca ei să-și mențină drepturile la educație în limba maternă. Statul român ar trebui să facă un lobby puternic pe lângă autoritățile ucrainene în acest sens. (…)Consolidarea limbii ucrainene ca limbă de stat nu poate să se facă încălcând Carta europeană a limbilor minoritare și regionale, Convenția cadru pentru protecția minorităților naționale și alte norme de drept internațional”, a mai spus deputatul.

Tare curios sunt ce vor face cei din Ministerul Afacerilor Externe (MAE) pentru că la semnat tratate sunt specialiști. La protecția românilor din jurul granițelor mai puțin…

Autor: Florian Bichir

Sursa: evz.ro

mai mult
România Mare 100

„Liderii României trebuie să fie capabili să iubească suficient de mult țara ca să nu înstrăineze pe nimic ceea ce noi am câștigat după 42 de ani de negocieri”

contraamiral-Eugen-Laurian

Interviu:  Contraamiralul (r) Eugen Laurian, negociator la Haga în procesul cu Ucraina:

Anul acesta, s-au împlinit zece ani de la victoria României la Curtea Internațională de Justiție de la Haga, în procesul cu Ucraina privind delimitarea platoului continental al Mării Negre. Cum s-a ajuns la necesitatea acestei delimitări?

După încheierea celui de al Doilea Război Mondial, cele cinci state învingătoare și-au pus problema exploatării unor resurse aflate dincolo de marea teritorială. Existau multe resurse descoperite, dar care nu puteau fi exploatate, și atunci a apărut necesitatea delimitării mării dincolo de marea teritorială, așa numita zonă economică exclusivă și platoul continental.

Au avut loc multe negocieri, finalizate în 1982, printr-o convenție semnată la Montego Bay, Convenția privind dreptul mării, care permitea statelor să-și întindă zona economică exclusivă și până la 200 de mile marine, zonă asupra căreia avea dreptul suveran, adică țara respectivă putea să-și extragă zăcămintele de petrol, gaze naturale, zăcămintele biologice – pescuit.

Statele au început să negocieze delimitarea, astfel că au început discuții și între România și Uniunea Sovietică.

Au urmat negocieri, nu foarte dese, cu trei sau patru variante de delimitare cerute de partea română, Uniunea Sovietică cerând doar delimitarea strictă între țărmul dobrogean și Insula Șerpilor, plus o parte din Crimeea.

Uniunea Sovietică susținea faptul că Insula Șerpilor este o insulă locuită și locuibilă, ceea ce însemna că populația de pe insulă poate să-și asigure traiul din ceea ce le oferă respectiva zonă.

Noi cunoșteam insula, aceasta fiind a României până în 1948, și știam că nu are condiții. Insula Șerpilor este o insulă stâncoasă, fără apă proprie sau agricultură care să poate susține viața. Nu s-a ajuns la niciun numitor comun.

S-a destrămat, în anul 1991, Uniunea Sovietică, și a apărut un alt stat cu care noi ne-am învecinat, Ucraina. S-a trecut la întocmirea unui tratat de bună vecinătate cu Ucraina, care s-a semnat la Constanța, în anul 1997.

Cu aceeași ocazie, miniștrii de externe ai celor două părți au semnat și o scrisoare comună în care, printre altele, se prevedeau principiile de delimitare a mării și necesitatea realizării acestui acord de delimitare maritimă.

Ucraina primise în dar Insula Șerpilor, prin noua împărțire teritorială post-sovietică. După ce s-au semnat acordul și scrisoarea comună, a trebuit să se întocmească o comisie pentru negociere.

Evident, fiind o problemă interstatală, atributul principal a revenit Ministerului de Externe care, neavând specialiști pe toate domeniile, a realizat o comisie mixtă interministerială pentru delimitare maritimă, care a funcționat din 1998 până când s-a dat decizia de la Haga, din 2009.

Ce demersuri a făcut această comisie?

Am făcut parte din această comisie încă de la început, alături de reprezentanți ai Ministerului de Externe și ai Ministerului Apărării Naționale.

Au mai fost experți din alte structuri, respectiv poliția de frontieră, pentru că trebuia, în același timp cu delimitarea maritimă, să se realizeze un tratat de frontieră între România și Ucraina.

Au mai fost experți din Ministerul Economiei, respectiv Agenția Națională pentru Resurse Minerale, unde se știa cel mai bine cel mai bine ce se află sub mare.

Toată această echipă a fost adunată la Ministerul de Externe, ni s-au dat sarcini și am purces la treabă. Negocierile au durat din 1998 până în 2005, dar nu ne-am putut înțelege cu cerințele Ucrainei.

Dacă, anterior, pretenția maximă a Uniunii Sovietice era de 7.500 de kilometri pătrați, când a apărut Ucraina ca partener de negocieri, ea a cerut 12.200 de kilometri pătrați, cerând și o parte din suprafața care ne revenea nouă conform principiului dreptului mării, stabilit în convenția de la Montego Bay.

Încă de la început, s-a văzut foarte limpede că Ucraina nu vrea să ajungă la o înțelegere. Dacă România a prezentat de la a doua rundă de negocieri pretenția ei și cum se ajunge pas cu pas la respectiva delimitare, Ucraina a trasat doar o linie, mult pe teritoriul nostru, și a zis Noi aici vrem!

Am întrebat pe baza căror principii ale dreptului mării, geografice, de hidrologie, de hidrografie au ajuns la aceste cerințe, dar trei ani nu au abordat această problemă, nu au vrut să ne răspundă la întrebări, așadar era limpede că nu doresc să încheiem negocierea decât dacă cedăm acea parte de mare.

A fost depășit termenul stabilit în scrisoarea comună a miniștrilor de externe român și ucrainean, care prevedea că, dacă în doi ani de negocieri nu se ajunge la un acord, fiecare dintre cele două părți are dreptul de a se adresa Curții Internaționale de Justiție de la Haga, însă am negociat în continuare până în 2003, când am încheiat și tratatul de frontieră dintre cele două state, îndeplinind toate condițiile care erau cerute pentru a apela la Tribunalul de la Haga.

În septembrie 2004, România a făcut solicitarea de accepție și, după două luni, ni s-a comunicat că se acceptă.

Cum s-a desfășurat procesul?

Procesul a durat patru ani și jumătate, constând în două faze distincte: faza scrisă a procesului și o fază de susținere orală. Noi, ca stat reclamant, am întocmit, în termen de nouă luni, un memoriu, document care aduna 800 de pagini, memoriul propriu-zis având 280 de pagini plus anexe, hărți, documente susținătoare și așa mai departe.

A venit rândul Ucrainei să întocmească un document, contra-memoriu, având la dispoziție aceeași perioadă de timp.

După aceasta, fiecare stat avea dreptul ca, pe baza a ceea ce au trimis adversarii, să-și facă o altă opinie, și atunci am mai întocmit un document numit replică, de aproape 900 de pagini, pe baza căruia Ucraina a întocmit și ea documentul final, numit duplică.

Curtea a avut la dispoziție un an și jumătate să studieze toate aceste documente, după care ne-a chemat la faza de susținere orală, care a avut loc în Sala Mare a Palatului de Justiție de la Haga, unde, în fața Curții, formată din 15 judecători independenți, fiecare parte și-a susținut poziția.

România a avut la dispoziție patru zile pentru a-și susține pledoaria, după care, pentru alte patru zile, a venit rândul Ucrainei.

După aceste pledoarii, am mai avut, fiecare delegație, câte două zile, pentru replică la ceea ce a spus adversarul.

În final, ne-a adunat președinta Curții, Rosalyn Higgins, și a zis că peste șase luni ne vor chema și ne vor comunica decizia lor. Pe 3 februarie 2009, cele două delegații au revenit în fața Curții. Prin vocea președintei Higgins, s-a luat decizia ca aproape 80% din teritoriul aflat în dispută să revină României, iar restul să revină Ucrainei.

Mă așteptam să ne revină mai mult, dar mi-am dat seama că întotdeauna, în deciziile sale, Curtea Internațională de Justiție nu dă satisfacție sută la sută unui stat și zero celuilalt.

Noi ne-am bucurat pentru că, în această arie câștigată, erau cele mai importante zăcăminte de hidrocarburi, gaze naturale și țiței.

România are dreptul suveran asupra acestei suprafețe, ceea ce înseamnă că nimeni altcineva, fără acordul statului căruia îi aparține, nu poate să exploateze resursele de acolo.

Care a fost contribuția armatei?

În această comisie au participat reprezentanți ai mai multor structuri din armată. Eu, la vremea aceea, eram șeful unicei componente de marină din minister.

Am simțit nevoia unui sprijin și din partea Direcției Topografice Militare și din partea Direcției Hidrografice Maritime. Am contactat Direcția Topografică încă de la începutul negocierilor, acele prime hărți au fost făcute la cel mai înalt nivel de reprezentanții direcției, apoi alți ofițeri au participat la întocmirea schițelor și la efectuarea calculelor.

Tot Direcția Topografică Militară a acordat sprijinul pentru a identifica documente de arhivă de pe vremea când Insula Șerpilor ne aparținea și fel de fel de hărți și procese verbale dintre România și fosta Uniune Sovietică. Tot aici s-au realizat absolut toate documentele trimise la Haga.

O altă structură care a contribuit la buna desfășurare a fost Direcția Hidrografică Maritimă, care dispune de o bază extraordinară de proiecte de calcul pentru distanțe și suprafețe mari, calcule automate pe care înainte le făceam cu mâna. Am avut nevoie inclusiv de un zbor al aviației, ca să putem fotografia frontiera fluvială cu Ucraina.

Din momentul în care România a făcut publică pretenția sa de accesare a Curții Internaționale de Justiție, Ucraina s-a văzut nevoită să întreprindă o serie de acțiuni și să demonstreze publicului internațional că vrea platou continental pentru Insula Șerpilor.

În anul 2008, Ucraina a înființat pe Insula Șerpilor satul Belîi, neavând însă nicio sustenabilitate economică acolo. Cea mai mare gafă pe care au făcut-o și pe care noi am folosit-o la Haga, a fost aceea că, pe Insula Șerpilor, a venit președintele lor și a înmânat actul de identitate al primului locuitor al satului Belîi.

Cum să susțină Ucraina că insula este locuită, dacă ei înșiși recunosc că până în 2008 nu a avut niciun sat și niciun locuitor?

Care sunt astăzi consecințele victoriei de acum 10 ani?

S-au făcut multe prospecțiuni geologice, s-au identificat noi resurse de hidrocarburi, am înțeles că s-a ajuns la negocieri cu anumite companii internaționale și chiar la acorduri de explorare și exploatare.

Urmează ca României să-i revină acea cantitate sau contravaloarea cantității care, în mod normal, ar trebui să ne revină prin redevență.

Problema este dacă liderii României sunt și vor fi capabili să iubească suficient de mult țara ca să nu înstrăineze pe nimic ceea ce noi am câștigat după 42 de ani de negocieri.

Contraamiral (r) Eugen Laurianfostul director adjunct al Statului Major General, a fost, în perioada 1998-2005 reprezentantul MApN în Comisia interministerială pentru delimitarea spaţiilor maritime ale României, cu Ucraina și Bulgaria, şi în Comisia de negociere a Tratatului de frontieră cu Ucraina.

Între 2004 şi 2007 a făcut parte din colectivul de redactare a documentelor prezentate de România Curţii Internaţionale de Justiţie, iar între 1 şi 20 septembrie 2008, din echipa ce a reprezentat Guvernul României la Curtea Internațională de Justiție, în susținerea fazei orale a procesului contra Ucrainei.

Sursa: presamil.ro

mai mult
România Mare 100

Academicianul Ioan-Aurel Pop: ”Fără intelectuali şi fără elite, o naţiune nu poate exista”

Acad.Pop

O naţiune nu poate exista fără intelectuali şi fără elite, a afirmat, vineri, preşedintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop, în deschiderea celei de-a XVII-a ediţii a Seminarului internaţional „Penser l’Europe”, având ca temă „România – Europa, 1918 – 2018”.

„Se spune că intelectualii au făcut unirea. E foarte adevărat. Fără intelectuali şi fără elite, o naţiune nu poate exista”, a spus Pop, care, în prelegerea cu tema „Crearea României şi locul său în societatea de astăzi”, a evidenţiat rolul intelectualilor în mobilizarea maselor pentru realizarea dezideratului Marii Uniri de la 1918.

Toate datele de care dispunem în prezent arată că majoritatea românilor din acele provincii au dorit unirea cu România şi că au exprimat ferm acest lucru, la nivelul exigenţelor democratice de atunci. Mai mult, comunitatea internaţională a apreciat actul de voinţă naţională a românilor, formulat în anul 1918 şi a recunoscut realităţile decise de români. Atunci când a fost posibil, mai ales în Bucovina, dar şi în Basarabia şi Transilvania, minorităţile au fost întrebate, iar unii membri ai lor au şi susţinut apartenenţa la România”, a accentuat Ioan-Aurel Pop.

Sursa: NEAMUNIT

mai mult
România Mare 100

23 februarie 1932: Unul dintre cele mai cumplite masacre cărora le-au căzut victime românii

23febr
Un genocid împotriva românilor prea puțin cunoscut a avut loc încă înaintea ocupării Basarabiei în 1940, asupra dimensiunii crimelor existând doar informații fragmentare și incomplete.
Istoricul Cristian Negrea, care, in textul  „Zdrobiți și uitați, românii transnistreni” vorbeste despre unul dintre cele mai cumplite masacre de pe Nistru, care  s-a produs la 23 februarie 1932. La ora 12 noaptea, în dreptul comunei Olănești, de pe malul sovietic unde era o pădure, se aude o canonadă prelungă de mitraliere și bubuituri de grenadă.
Câți au murit în Nistru sau sub gloanțe nu vom putea știi niciodată, dar putem veni cu date și exemple cutremurătoare despre masacrele de la Nistru, scrie cersipamantromanesc.wordpress.com.
Ziariștii occidentali spuneau în 1932 că ceea ce se petrece la granița sovieto-română este cu desăvârșire necunoscut lumii.
În fiecare noapte, la această graniță se aud împușcături, zilnic se găsesc morți și răniți, dintre cei care nu au reușit să treacă.
La început, refugiații erau în mare parte intelectualii români urmăriți și pentru activitatea lor proromânească dar câțiva ani mai târziu, după epurarea intelectualilor, teroarea s-a mutat asupra populației rămasă fără îndrumători și care se opunea colhozurilor.
De atunci, și mai ales de la declanșarea foametei din Ucraina, exodul a luat amploare. Părintele își lăsa familia în voia soartei, ascunzându-se prin păduri până prindea momentul prielnic să treacă Nistrul în România.
Autoritățile sovietice, pentru a stăvili această fugă generalizată, detașează în Republica Moldovenească Sovietică agenți GPU și trupe speciale menite să zăvorească frontiera.
Detașamentele de grăniceri sunt întărite în așa fel încât nimic să nu mai poată trece. Totuși, românii, dar nu numai ei, ci și ruși sau ucraineni, încearcă și uneori reușesc imposibilul, mai ales în nopțile geroase de iarnă, când puteau păcăli mai ușor vigilența grănicerilor și traversarea se putea face pe gheață.
Dar victimele erau nenumărate, grănicerii sovietici folosind mitralierele pentru a-i opri.
Astfel, corespondentul ziarului Cuvântul menționa la 19 ianuarie 1932 faptul că în ultimele zile au trecut Nistrul peste 80 de familii din Moldova Sovietică, bărbați, femei, unele însărcinate, bătrâni, copii.
Datorită acestor treceri și faptului că refugiații nu aveau nimic și nici posibilități de întreținere, se organizează „Comitetul pentru ajutorarea refugiaților moldoveni de dincolo de Nistru” condus de Pantelimon Halippa, care preia donațiile pentru refugiați și se ocupă de cazarea, hrana, îmbrăcarea lor, face eforturi pentru găsirea rudelor, caută locuri de muncă pentru adulți și se ocupă cu școlarizarea copiilor refugiați.
Între timp, rândurile refugiaților se îngroașă din ce în ce mai mult, dar și ale victimelor, iar poveștile supraviețuitorilor sunt cutremurătoare: foamea, frigul, amenințările deportărilor și comportamentul bestial al autorităților i-a făcut să riște ce le-a mai rămas, viața, în încercarea de a trece Nistrul în România.
Dar unul dintre cele mai cumplite masacre de pe Nistru s-a produs la 23 februarie 1932. 
La ora 12 noaptea, în dreptul comunei Olănești, de pe malul sovietic unde era o pădure, se aude o canonadă prelungă de mitraliere și bubuituri de grenadă.
Canonada durează vreo douăzeci de minute, după care încetează cu totul.
După un timp pe malul românesc își face apariția un grup de douăzeci de refugiați moldoveni îngroziți, cu privirile rătăcite.
Tremurând de spaimă, povestesc că au fost mai bine de șaizeci de români care au pornit spre malul Nistrului prin pădurea Olănești, dar au fost surprinși de grănicerii sovietici și agenții GPU care au deschis focul fără somație.
Mai bine de patruzeci de români transnistreni din grupul lor au plătit cu viața încercarea lor de a trăi în libertate alături de frații lor din România.
Nimeni nu era înarmat, doreau doar să fugă din „paradisul muncitorilor și țăranilor”, dar la ieșirea din pădurea de lângă Purcari, cerul s-a luminat de rachetele sovietice și s-a dezlănțuit măcelul.
Prinși în focul mitralierelor care secerau vieți omenești, supraviețuitorii au luat-o la fugă, urmăriți de o unitate GPU care trăgea continuu după ei, fără să le pese de țipetele victimelor, printre care erau femei și copii.
Ziaristul „Geo London” a publicat un amplu reportaj despre acest masacru în ziarul francez „Le Journal”, atrăgându-și invectivele oficiosului partidului comunist francez „L’Humanite” și protestele ambasadei sovietice care calificau cele scrise ca și atacuri incalificabile la realitățile din Uniunea Sovietică.
Societatea Națiunilor, nici ea nu a făcut nimic.
Dar toate acestea vor fi făcute uitate de intensitatea masacrelor și atrocităților comise față de români după cedarea Basarabiei și Bucovinei de Nord la 26 iunie 1940. Tragedia basarabenilor și bucovinenilor, mult mai apropiată și mai mediatizată, a făcut uitată tragedia românilor transnistreni.”
mai mult
România Mare 100

Situația lingvistică din regiunea Cernăuți în viziunea tinerilor

Lingv

Tinerii din regiunea Cernăuți caracterizează situația lingvistică din nordul Bucovinei, Ținutul Herța și nordul Basarabiei în cadrul unui proiect de documentare „Conflicte lingvistice: identificare, analizare, dezamorsare” realizat de Centrul Media BucPress cu sprijinul MAE al Germaniei prin intermediul Moldova Institut Leipzig.

Interviul de astăzi, pe care-l puteți viziona în subsolul acestui text, este o descriere a situației lingvistice din regiunea Cernăuți în baza experiențelor lingvistice ale tinerei Cristina Boico, originară din satul Marșenița, raionul Noua Suliță. Pe parcursul derulării proiectului vor fi prezentate mai multe interviuri cu tinerii din regiunea Cernăuți.

BucPress TV: Situația lingvistică din regiunea Cernăuți în viziunea tinerilor

BucPress TV: Situația lingvistică din regiunea Cernăuți în viziunea tinerilorCristina Boico din satul Marșenița, regiunea Cernăuți – invitata BucPress TV.Tinerii din regiunea Cernăuți caracterizează situația lingvistică din nordul Bucovinei, Ținutul Herța și nordul Basarabiei în cadrul unui proiect de documentare „Conflicte lingvistice: identificare, analizare, dezamorsare” realizat de Centrul Media BucPress cu sprijinul MAE al Germaniei prin intermediul Moldova Institut Leipzig.

Publicată de Centrul Media BucPress Cernăuți pe Joi, 14 februarie 2019

Despre proiect. Prin acest proiect internațional, realizat până în luna aprilie 2019, la Cernăuți, Chișinău și Comrat, Moldova Institut Leipzig analizează pentru MAE de la Berlin conflictele lingvistice din trecut și prezent în diverse contexte socio-politice, geografice și culturale, permițând reprezentanților minorităților naționale să-și expună părerea pe marginea problemelor acumulate la acest capitol. Datorită acestui proiect se dorește informarea decidenților politici europeni despre situația minorităților naționale din Ucraina prin intermediul presei și a societății civile.

Pe parcursul implementării proiectului sunt realizate de BucPress TV o serie de interviuri și alte materiale video cu participarea liderilor societăților pentru cultura românească din regiunea Cernăuți, a studenților și doctoranzilor, a părinților elevilor, analiștilor politici, profesorilor, oamenilor de la sate și din orașe, tuturor celor care au acumulat o experiență lingvistică și care ar avea un cuvânt de spus despre situația lingvistică și efectele glotopoliticii în nordul Bucovinei, Ținutul Herța și sudul Basarabiei.

Sursa: Agenția BucPress – bucpress.eu

mai mult
România Mare 100

Maria Onica, Basarabia: “Țara mea, România, a fost distrusă. Noi trebuie să o reUnim”

no thumb

Maria s-a născut în satul Ciorești, din raionul Nisporeni, Basarabia. Acolo a făcut gimnaziul iar în prezent este elevă la Liceul Teoretic cu Profil Arte „Ion și Doina Aldea-Teodorovici” din Chișinău.

„La școala din sat, mai exact la lecțiile de istorie, am aflat soarta  României Mari. Fiind iubitoare de artă, mai anume de cântec, de mică ascultam doi Artiști adevărați ai neamului nostru românesc, Doina și Ion Aldea-Teodorovici, acești mari patrioți care mi-au insuflat dragostea de tot ce este românesc și care, probabil de acolo, din Ceruri, ne întrebă: 

„Ce faci Tu pentru Țară?”

„Ce faci Tu pentru Neam?”

„Ce faci Tu pentru Oamenii de alături?”

„Ce faci Tu pentru cei care s-au jertfit pentru Tine…?”

De aceea, am decis să mă implic în acțiunile de promovare a adevărului istoric și a înfăptuirii Marii Uniri. Acum, în familia mea, fiecare știe ce înseamnă Unirea și e gata să se implice pentru a revenirea la Patria Mamă.Țara mea, România, a fost distrusă. Așa că noi, trebuie să o reUnim, cum a fost odată. Subliniez, sunt Românca născuta în actuala Republică Moldova.”, ne-a transmis Maria. De 1 Decembrie, ea va fi prezentă la manifestările din Chișinău însă s-a alăturat celor care promovează Marșul Unirii de la Alba Iulia.

Vă reamintim faptul că startul Marșului Unirii va fi  dat pe 1 decembrie, de la ora 08:00, cu pornire de la gara feroviară din Alba Iulia. În coloană vor fi fluturate steaguri tricolore orizontale, întocmai ca în 1918, cu denumirea localităților din care vin românii. Va fi cea mai amplă manifestație ca număr de participanți, din Anul Centenarului. Vor răsuna melodiile patriotice specifice și drapele uriașe tricolore de 100 de metri vor da culoare evenimentului.  Traseul marșului are 6 kilometri, pe traseul Gara Alba Iulia – Bulevardul Ferdinand – str. Tudor Vladimirescu – str. Emil Racoviță – Bulevardul Republicii – Calea Moților – strada Doctor Ion Rațiu – Bulevardul Horea – Piața Tricolorul – strada Unirii. Participanții la marșul organizat de Alianța pentru Centenar vor avea ocazia să semneze pentru proiectul de modificare a Constituției României prin introducerea unui preambul în care va fi menționată ideea de reîntregire națională. Marșul Unirii este inclus în programul oficial al sărbătoririi Zilei Naționale a României la Alba Iulia.

mai mult
PromovateRomânia Mare 100

„Marele Război – Marea Unire. Repere istoriografice” la Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova

afis

Sub egida programului naţional „România, 100 de ani”, Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova vă invită la sediul său din Ploieşti, str. Toma Caragiu nr. 10, să vizitaţi expoziţia lunii august: „Marele Război – Marea Unire. Repere istoriografice”.

Lucrările etalate sunt apariţii istoriografice contemporane din biblioteca documentară a instituţiei şi reprezintă o bibliografie de referinţă pentru istoria Primului Război Mondial şi a Marii Uniri.

mai mult
România Mare 100

Ediţie specială a Colocviilor Putnei

305221mare

Centrul de Cercetare şi Documentare „Ştefan cel Mare” al Mănăstirii Putna marchează Centenarul Marii Uniri prin organizarea unei ediţii speciale, a XXI-a, a Simpozionului internaţional de istorie „Colocviile Putnei”.
La această ediţie a Colocviilor Putnei, ce se va desfăşura în perioada 11-15 iulie, vor participa istorici de la facultăţile de istorie din Iaşi şi Bucureşti, de la Institutul de Istorie „N. Iorga” şi Institutul de Istoria Artei „G. Oprescu” ale Academiei Române, de la Institutul Naţional al Patrimoniului, de la Institutul de Cercetări Socio-Umane din Sibiu şi de la alte instituţii culturale din România şi din străinătate.
Potrivit organizatorilor, sesiunile de comunicări ştiinţifice se vor desfăşura miercuri, joi şi sâmbătă la Mănăstirea Putna iar, pe lângă teme legate de Anul Centenar, vor fi abordate subiecte specifice Colocviilor Putnei: epoca Sfântului Ştefan cel Mare, istoria Mănăstirii Putna şi istoria mănăstirilor din Bucovina în perioada de ocupaţie austriacă.
”Dintre temele abordate menţionăm: invocarea lui Ştefan cel Mare şi a Mănăstirii Putna în discursul unionist din 1917-1918, stindardul lui Ştefan cel Mare de la Mănăstirea Zografu – Sfântul Munte Athos – în contextul anilor 1917-1918, între Prut şi Nistru în secolul al XV-lea – gânduri de arheolog, ideea imperială în ţările române, tributul Moldovei la sfârşitul domniei lui Ştefan cel Mare, armele lui Ştefan cel Mare, preliminariile războiului moldo-polon (1497), un epitrahil de la Ştefan cel Mare regăsit la Atena, iconografii cu caracter trinitar în pictura murală din Moldova în secolele XV-XVI, şcolile de broderie şi de muzică ale Mănăstirii Putna, statutul monahilor în Moldova medievală”, precizează organizatorii.
Deschiderea simpozionului va avea loc în prezenţa arhiepiscopului Sucevei şi Rădăuţilor, Pimen, în cadrul festivităţii din Sala Mare a Casei Domneşti urmând să se lanseze ultimele numere apărute din revista „Analele Putnei”, o ediţie anastatică a cunoscutei lucrări publicate în anul 1905 de preotul Dimitrie Dan „Mânăstirea şi comuna Putna”, precum şi alte lucrări ale colaboratorilor Centrului „Ştefan cel Mare”.
Centrul de Cercetare şi Documentare „Ştefan cel Mare” al Sfintei Mănăstiri Putna a fost înfiinţat la 2 ianuarie 2005 şi are ca scop cercetarea istoriei epocii ştefaniene şi a istoriei Mănăstirii Putna.
De la înfiinţare până în prezent, centrul a organizat la Mănăstirea Putna, la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi şi la Institutul „Nicolae Iorga” din Bucureşti douăzeci de ediţii de comunicări ştiinţifice, sub numele Colocviile Putnei, iar cu ediţia a noua a fost inclusă şi o secţiune dedicată istoriei mănăstirilor din Bucovina în perioada ocupaţiei austriece, având în vedere caracterul unitar al monahismului bucovinean în perioada 1775-1918.

mai mult
România Mare 100

Onisifor Ghibu, ardeleanul care a contribuit decisiv la Unirea Basarabiei cu România

Onisifor_Ghibu_w747_h373_q100

Se împlinesc astăzi, 31 mai 2018, 135 de ani de la nașterea lui Onisifor Ghibu, cel care în urmă cu 100 de ani s‑a situat în dificila, dar și onoranta postură de a fi printre personalitățile care au înfăptuit unirea Basarabiei cu România, unire proclamată de Sfatul Țării de la Chișinău în ziua de 27 martie 1918. El a fost, poate, exemplul cel mai ilustru al cărturarului ardelean care nu și‑a cruțat nici o resursă, ba chiar și‑a riscat viața pentru ca românii basarabeni să fie dezrobiți de împovărătoarea stăpânire rusească, iar Basarabia să revină, așa cum era normal, la matca românească din care fusese smulsă brutal în 1812.

Reperele biografiei lui Onisifor Ghibu încep odată cu nașterea sa, la data de 31 mai 1883, în comuna Săliște din județul Sibiu. Părinții săi aveau origini modeste, fiind țărani meseriași și oameni credincioși educați în spiritul acela al românismului așa cum era acesta în lumea rurală a secolului al XIX‑lea. Primii pași pe calea învățăturii îi face în satul natal, unde deslușește tainele scrisului și cititului, iar dragostea și setea sa pentru învățătură îl determină să dorească să învețe mai departe. Așa se face că urmează mai apoi cursurile liceelor din Sibiu și Brașov, iar destinul îl poartă mai departe la București, unde avea să se înscrie la Facultatea de Litere, șederea lui aici fiind scurtă, numai doi ani: 1905‑1906. Pentru că dorința sa de a pătrunde pe căile cunoașterii era nepotolită, el își desăvârșește și încheie formarea intelectuală studiind la Budapesta, apoi la Strasbourg, iar ca încununare a acestei munci a obținut, în 1909, doctoratul în filosofie, pedagogie și istorie universală.

Întors pe tărâmul natal după anii de peregrinări, Onisifor Ghibu este numit inspector primar ortodox pentru școlile din Transilvania, iar mai apoi profesor la Institutul Teologic din Sibiu. Calea aceasta a profesoratului îi va fi preocuparea cea mai îndrăgită pe întreg parcursul vieții, dedicându‑și nenumărate zile nobilei munci a educației celor tineri.

Refugiu în Basarabia

În 1914 a izbucnit Primul Război Mondial. Nedorind să fie înrolat în armata austro‑ungară, Ghibu alege, un an mai târziu, să treacă granița în România. Fuga sa din Ardeal i‑a adus o condamnare la moarte în contumacie, pronunțată de autoritățile militare maghiare de la Cluj. Ajuns la București, atras de puterea cuvântului scris, a fondat săptămânalul „Tribuna”, de unde a militat, alături de alți ardeleni aflați în capitala țării, pentru intrarea României în război. În momentul în care acest fapt s‑a produs, Ghibu a devenit unul dintre publiciștii care susțin fervent cauza națională, mobilizându‑i pe românii care aveau nevoie de îmbărbătare.

Rezultatul nefericit al campaniei armatei române din 1916, îl obligă pe Onisifor Ghibu să se retragă alături de alte sute de mii de români în Moldova, la Iași. Și aici el continuă munca de om al condeiului, slujind interesul național suprem – acela de apărare a ființei statale a României.

Anul 1917 îl găsește în Basarabia, la Chișinău, unde s‑a refugiat pentru a‑și pune soția și cei trei copii la adăpost de epidemia de tifos exantematic care decima populația orașului Iași.

Îndrumar de educație românească

Contactul cu lumea basarabeană este unul șocant, dar în același timp și o revelație pentru ardelean, care realizează că frații din Basarabia aveau nevoie ca de aer de sprijinul românesc. Doar așa se putea rupe vălul de ignoranță, dezrădăcinare, dar și teama indusă de un secol de stăpânire rusească asupra provinciei. Flacăra conștiinței naționale trebuia întreținută cu orice preț. Primii pași concreți au fost aceia de a organiza o redacție a unui ziar. Acesta avea să se intituleze „Ardealul”, iar din 1918, numele a fost schimbat, cumva premonitoriu, în „România Nouă”. Primul număr al publicației avea pe pagina întâi portretul lui Mihai Viteazul, alături tronând un articol purtând un sugestiv titlu – „La Alba Iulia”.

Ziarul lui Onisifor Ghibu este un adevărat îndrumar de educație românească și patriotică a românilor din Basarabia. Intrat în contact cu cei câțiva lideri ai basarabenilor – Pantelimon Halippa, Ion Inculeț, Vasile Stroescu, Daniel Ciugureanu, Onisifor Ghibu este cel care îi ghidează și le oferă sfaturi și sprijin concret pentru organizarea Partidului Național Moldovenesc. Pe această cale, el contribuie activ la conturarea programului politic al partidului, mediind o apropiere, dar și întâlnirea liderilor de la Chișinău cu cei de la Iași.

Munca neobosită a lui Onisifor Ghibu este una primejdioasă. Bolșevicii îl puteau oricând ucide așa cum au făcut, spre exemplu, cu Simeon Murafa, în vara anului 1917. De aceea, pentru o perioadă el a trebuit să‑și ia măsuri sporite de precauție pentru a‑și păstra viața. Adeseori ardeleanul pleacă la Iași, unde se întâlnește cu oficialii români. El pledează pentru cauza basarabeană, solicitând unei tipografii editarea de ziare românești. Cu una dintre aceste ocazii, îl întâlnește pe George Enescu, pe care îl invită să concerteze în Basarabia. Acesta a acceptat cu bucurie invitația.

Profesor de pedagogie la Cluj

La 27 martie 1918, Sfatul Țării de la Chișinău a votat unirea Basarabiei cu Patria-mamă. Cu siguranță, în spatele acestei decizii a stat și importanta contribuție a ardeleanului Onisifor Ghibu, cel care a reaprins flacăra națională în sufletele oamenilor și i‑a determinat pe basarabeni sa ia această istorică decizie. Numit la sfârșitul anului 1918 în funcția de secretar al Consiliului Dirigent, el părăsește Chișinăul, dar toată viața sa îl va purta în suflet.

Activitatea lui Onisifor Ghibu este la fel de fructuoasă și după Marea Unire. Astfel, în 1919, el a condus acțiunea de preluare a universității din Cluj, unde a și devenit profesor de pedagogie. În același an a fost ales și membru corespondent al Academiei Române, iar din anul 1922 este votat președinte al secției școlare a „Asociației Culturale Astra”. Întreaga perioadă interbelică el și‑o dedică profesoratului la Cluj, dar și publicării unor lucrări de istorie transilvăneană.

După război, în 1945, Onisifor Ghibu a fost forțat de noile autorități care nu uită trecutul acestuia și lupta sa împotriva bolșevicilor din Basarabia, să se pensioneze. Este epurat, apoi întemnițat între 1956‑1958 pentru că „a întreprins acțiuni împotriva regimului democrat popular al RPR”. Era încă unul dintre eroii anului 1918, din lungul șir de personalități care înfăptuiseră unirea și care plătea cu închisoarea patriotismul său. Ultimii ani din viață i‑a trăit izolat, marginalizat. La 31 octombrie 1972, la vârsta de 89 de ani, el s‑a stins din viață.

Recuperarea memoriei personalității lui Onisifor Ghibu s‑a făcut cu ocazia centenarului nașterii sale în 1983. După 1990, cei doi fii ai săi au publicat, până în anul 2010, o serie impresionantă de 33 de volume rămase în manuscris.Așa au apărut în 1992 și memoriile sale intitulate „Pe baricadele vieții”. Ele sunt o impresionantă și valoroasă mărturie despre unirea Basarabiei cu Patria-mamă, dar și o dovadă a patriotismului și a importanței activismului civic pe care Onisifor Ghibu l‑a desfășurat neabătut pentru unirea tuturor românilor. Pentru faptele sale, el rămâne una dintre figurile importante ale panteonului românesc al Marii Uniri.

mai mult
România Mare 100

Suveranii Unirii. Dezbatere la Clubul Ţăranului

regi-casa

Luni, 7 mai 2018, la Clubul Ţăranului, de la ora 18:00, Institutul Fraţii Golescu şi Alianţa Naţională pentru Restaurarea Monarhiei vor evoca curajul şi loialitatea Suveranilor Unirii, rolul Familiei Regale în incurajarea rezistenţei de la Iaşi, implicarea Casei Regale în realizarea unirii, eforturile diplomatice ale Reginei Maria la Paris, afirmând actualitatea acestor modele pentru noi, contemporanii centenarului Marii Uniri.
Dezbaterea este moderată de jurnalistul Bogdan-Şerban Iancu, realizator al emisiunii „Ora Regelui”, reunind tineri pasionaţi de istoria noastră, membri ai Alianţei Naţionale pentru Restaurarea Monarhiei: Alin-Valentin Borcea, Irina-Andreea Cristea , David-Ştefan Ioniţă, Tudor Petcu şi Tudor Vişan-Miu .
După unirea Transvilvaniei cu România, Regina Maria îi scria preşedintelui Marii Adunări de la Alba Iulia: „Ziua măreaţă a împlinirii visului nostru a sosit şi este o zi de biruinţă, ziua cind îmi împreunez mâinile şi aduc mulţumirile mele Domnului”.
La rândul său, Regele Ferdinand scria, după împlinirea unirii: „Cum am fost părtaşul suferinţelor şi durerilor voastre, aşa iau parte, din adâncul inimii, la bucuria voastră, care este aceea a tuturor românilor şi, unind glasul meu cu al vostru, zic, plin de nădejde într-un viitor frumos: trăiască România Mare, una şi nedespărţită!”.
Clubul Ţăranului se află în incinta Muzeului Naţional al Ţăranului Român. Intrarea se face prin strada Monetăriei.

mai mult
România Mare 100

Alexandru Marghiloman, rol decisiv în timpul Primului Război Mondial

646×404 (4)

Jurist şi om politic, preşedinte al Partidului Conservator (din 1918, Partidul Conservator Progresist), în perioada 4 iunie 1914-10 mai 1925; preşedinte al Consiliului de Miniştri (5 martie-24 octombrie 1918), Alexandru Marghiloman s-a născut la 27 ianuarie 1854, la Buzău, fiind fiul lui Iancu Marghiloman, un arendaş cu avere impresionantă, şi al Irinei, descendentă a familiei boiereşti Izvoranu, potrivit volumului ”Dicţionar biografic de istorie a României” (Ed. Merona, 2008).

A urmat cursurile Liceului „Sf. Sava” din Bucureşti, iar după absolvire şi-a continuat studiile la Paris, unde a urmat Facultatea de Drept şi Înalta Şcoală de Ştiinţe Politice. În 1878 a obţinut doctoratul în drept şi ştiinţe politice.

A intrat în magistratură ca procuror la Tribunalul Ilfov (8 ianuarie 1879). Şi-a dat demisia în 1883 pentru a se înscrie în barou, potrivit lucrării ”Guverne şi guvernanţi 1916-1938” (Ion Mamina, Ioan Scurtu, Bucureşti, 1996). A devenit avocat al statului din iunie 1884, fiind foarte apreciat pentru pledoariile sale, funcţie din care s-a retras după câteva luni, pentru a se lansa în politică.

Alexandru Marghiloman s-a implicat în viaţa politică făcând parte din gruparea junimistă (din 1891, Partidul Constituţional), remarcându-se ca parlamentar abil, bun orator şi priceput elector. A avut o importantă contribuţie la organizarea filialelor locale ale Partidului Constituţional (Junimist). După fuziunea junimiştilor cu Partidul Conservator (1907) s-a impus ca lider, iar la 4 iunie a fost ales preşedinte al Partidului Conservator. S-a menţinut la conducerea formaţiunii (al cărei nume a fost schimbat în 1918 în Partidul Conservator Progresist) până la moartea sa, în 1925.

Deputat din 1884, a fost cooptat într-o serie de guverne, conducând cu pricepere ministerele încredinţate: Justiţie (23 mart.-12 nov. 1888; 18 dec. 1891-4 oct. 1895), Lucrări Publice (12 nov. 1888-26 mart.1889; 5 nov. 1889-16 nov. 1890), Agricultură, Industrie, Comerţ şi Domenii (16 nov. 1890-15 febr. 1891), Afaceri Străine (7 iul. 1900-13 febr. 1901), Interne (29 dec. 1910-28 mart. 1912) şi Finanţe (14 oct. 1912-31 dec. 1913).

Între măsurile luate, în timpul mandatelor sale de ministru s-au aflat: promovarea Legii organizării judiciare, prin care era stabilită inamovabilitatea magistraţilor; a reuşit să relanseze apropierea de Franţa, după o perioadă de îngheţare a relaţiilor; a contribuit la: amenajarea Grădinii Botanice din Bucureşti, construirea Palatului Justiţiei din Craiova, începerea lucrărilor la Şcoala Centrală de Fete din Bucureşti, la Palatul Justiţiei din Bucureşti şi la edificiul Bibliotecii Centrale Universitare, precum şi la începerea lucrărilor la podul de la Cernavodă.

În cadrul Consiliului de Coroană din 21 iulie/3 august 1914 organizat la Castelul Peleş din Sinaia, Alexandru Marghiloman s-a pronunţat, alături de majoritatea celorlalţi fruntaşi ai ţări, pentru neutralitate. Cei prezenţi au arătat că tratatul încheiat în 1883 avea în vedere situaţia în care Austro-Ungaria ar fi fost atacată, ori, în realitate, aceasta atacase Serbia, astfel încât România nu era obligată să intervină. Regele Carol I (domnitor 1866-1881; rege 1881-1914) a acceptat decizia participanţilor la Consiliul de Coroană, un scurt comunicat redactat de Ion I.C. Brătianu şi Alexandru Marghiloman, fiind publicat, ulterior, în Monitorul Oficial, potrivit volumului ”Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947) Carol I” (vol. I, Ioan Scurtu, Ed. Enciclopedică, 2004).

Intrarea României în război pentru eliberarea Transilvaniei şi Bucovinei, acţiune decisă în cadrul Consiliului de Coroană din 14/27 august 1916, a fost întâmpinată cu entuziasm colectiv. Însă, în doar câteva săptămâni de lupte grele armata română a cunoscut şocul înfrângerilor, fiind nevoită să se retragă din Transilvania, apoi din Oltenia, Muntenia şi Dobrogea. La 23 noiembrie/6 decembrie 1916 armatele germano-austro-ungare au ocupat Bucureştiul, regele Ferdinand şi guvernul retrăgându-se la Iaşi.

În teritoriul ocupat, ostilitatea germanilor şi a unor oameni politici faţă de regele Ferdinand se manifesta cu acuitate. Alexandru Marghiloman nota: ”Germanii devin grozav de aspri şi puţin discreţi. Ei invadează totul şi desigur că curtenia este în mod voluntar dată la o parte. (…) Pe hârtiile oficiale, titlul ministerial şi menţiunea ”Regatul României” sunt şterse. Ei zic că, oficial, Regatul României nu mai există. Au oprit ca să fie pomenit în biserici regele şi chiar să se pronunţe numele lui”, notează acelaşi volum. Puterile Centrale, care obţineau victorii pe frontul românesc, urmăreau să-şi impună dominaţia asupra României pe calea unei păci separate, prin înlăturarea regelui Ferdinand şi a guvernului Ion I.C. Brătianu-Take Ionescu, care demisionează la 26 ianuarie/8 februarie 1918 considerând inacceptabilă încheierea unei păci separate.

La 19 februarie/4 martie 1918 delegaţia guvernului condus de generalul Alexandru Averescu a plecat spre Bucureşti pentru a anunţa partea germană despre decizia de a încheia pacea. La 20 februarie/5 martie a fost semnat, la Focşani, un protocol de prelungire a armistiţiului cu Puterile Centrale. Pentru a facilita negocierea tratativelor în vederea încheierii păcii, regele Ferdinand l-a chemat la Iaşi pe Alexandru Marghiloman, la sugestia grupării antantiste, acesta intenţionând să-l desemneze pentru a îndeplini o asemenea misiune. Preşedintele Partidului Conservator era unul dintre oamenii politici germanofili care rămăsese devotat regelui Ferdinand şi care inspira încredere Puterilor Centrale şi îndeosebi Austro-Ungariei, conform volumelor ”Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947) Carol I” (vol. I, Ioan Scurtu, Ed. Enciclopedică, 2004) şi ”Istoria României în date” (Ed. Enciclopedică, 2003).

Au urmat, apoi, lungi discuţii cu Alexandru Marghiloman, care a înţeles că acceptând să încheie pacea cu Puterile Centrale în condiţii total dezavantajoase pentru România, îşi risca viitorul politic. De altfel, însuşi Ion I.C. Brătianu sublinia, la o consfătuire a majorităţii liberale desfăşurată în acele zile, că Marghiloman ”se sacrifică primind să se înhame la o operă tragică dar patriotică”, prevăzând faptul că mai târziu Marghiloman ”va fi calomniat, ofensat, batjocorit”. Brătianu a subliniat că ”trebuie să se ştie că acest om a salvat Coroana şi Moldova şi că acest lucru primează”, iar el, în calitate de preşedinte al Partidului Naţional – Liberal, îi era ”recunoscător în chip special d-lui Marghiloman, pentru marile servicii pe care le-a adus Coroanei şi ţării”.

Aflând despre acest demers, Alexandru Averescu şi-a prezentat demisia la 5/18 martie 1918. În aceeaşi zi, guvernul Alexandru Marghiloman a fost format.

La 24 aprilie/7 mai 1918, preşedintele Consiliului de Miniştri, Alexandru Marghiloman, a semnat la Palatul Cotroceni, Tratatul de pace de la Bucureşti şi a anexelor sale dintre România, pe de o parte, şi Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria, Turcia, pe de altă parte. Documentul prevedea cedarea Dobrogei, care urma să fie anexată de Bulgaria, România urmând să aibă acces la mare pe un drum comercial până la Constanţa; ”rectificările” de frontieră în favoarea Austro-Ungariei se ridicau la 5.600 km pătraţi (incluzând Parângul, Cozia, Negoiul, Caraimanul, Munţii Vrancei, Ceahlăul, Rarăul, un număr de 131 de comune şi sate cu o populaţie de 724.957 locuitori); armata română era desfiinţată: România se obliga să licenţieze pe toţi ofiţerii străini şi inamici, să sprijine trecerea trupelor Puterilor Centrale prin Moldova şi Basarabia spre Odessa; statul român trebuia să predea acestora întregul surplus de cereale, petrol şi alte produse; preţul la mărfurile de export era derizoiru; Germania putea arenda, pe termen de 90 de ani, terenurile rurale din România, monopoliza, pe diferite termene, exploatarea şi prelucrarea lemnului, obţinea dreptul de monopol asupra navigaţiei pe Dunăre şi în porturile dunărene, de a lua în stăpânire şantierele navale, conform lucrărilor amintite mai sus.

La solicitarea lui Alexandru Marghiloman regele a dizolvat Adunarea Naţională constituantă, organizându-se alegeri parlamentare în mai 1918. Desfăşurate în condiţiile unei ocupaţii inamice, alegerile au fost câştigate de Partidul Conservator. Lucrările Parlamentului s-au deschis la Iaşi, la 4/17 iunie. Din iniţiativa guvernului s-a cerut ratificarea Tratatului de pace încheiat la Bucureşti, iar Adunarea Deputaţilor şi Senatul s-au conformat, deşi au existat parlamentari care au fost împotriva acestui demers sau au exprimat rezerve.

De asemenea, reprezentanţii Puterilor Centrale au insistat pe lângă preşedintele Consiliului de Miniştri ca Tratatul de Pace de la Bucureşti să fie ratificat de Parlament. Discuţiile asupra acestui tratat s-au desfăşurat într-o atmosferă apăsătoare, toţi fiind conştienţi că acest document fusese impus de Puterile Centrale. A fost dată, totuşi, o justificare, potrivit căreia, prin Pacea de la Bucureşti, ţara a fost salvată de distrugere totală, monarhia a fost menţinută, iar Basarabia s-a unit cu România. La 15 iunie 1918, Tratatul a fost votat de Parlament şi înaintat regelui spre promulgare. Acesta a evitat să semneze legea adoptată de Corpurile Legiuitoare, astfel că, aceasta nu exista, potrivit Constituţiei. Şi Alexandru Marghiloman a insistat pe lângă rege în aceeaşi problemă. Regele Ferdinand a refuzat, cu toate presiunile care au fost exercitate asupra sa, să ratifice Tratatul de pace de la Bucureşti.

La 29 octombrie /11 noiembrie 1918 s-a încheiat Primul Război Mondial, iar pe fondul evoluţiei evenimentelor militare, care au dus la înfrângerea Puterilor Centrale, în ziua de 24 octombrie/ 6 noiembrie guvernul Alexandru Marghiloman a demisionat. ”Retragerea mea nu e o dezertare (…). Am păstrat ţării o dinastie, o armată şi i-am dat Basarabia şi Bucovina cu integritatea teritoriului” declara Alexandru Marghiloman, făcând-şi singur un bilanţ al guvernării sale, notează volumul ”Dicţionar biografic de istorie a României” (Ed. Merona, 2008).

În calitatea sa de preşedinte al Consiliului de Miniştri, Alexandru Marghiloman a susţinut înfăptuirea actului de Unire al Basarabiei cu România. La 24 ianuarie/4 februarie 1918, Sfatul Ţării a proclamat independenţa Republicii Democratice Moldoveneşti faţă de Rusia, iar în cadrul şedinţei festive din ziua de 27 martie/9 aprilie 1918 a votat unirea Basarabiei cu România. Alexandru Marghiloman, care sosise la Chişinău cu o zi în urmă, a fost invitat în sală pentru a i se comunica rezultatul (86 voturi pentru, 3 contra şi 35 abţineri), declarând: ”În numele poporului român şi al regelui Ferdinand, iau act de unirea Basarabiei cu România de aici înainte şi în veci! Trăiască România Mare!”

Alexandru Marghiloman este autorul mai multor volume: ”Doctrina conservatoare”’ (1909), ”Doctrina conservatoare şi revizuirea Constituţiei” (1914), ”Discursuri politice, 1885-1875” (1914), ”Manifestul Partidului Conservator Progresist” (1918), ”Discurs în Parlamentul votului universal” (1919), ”Criza economică şi soluţiuni” (1921), ”Reintrarea Basarabiei în sânul patriei-mame” (1924), ”Note politice, 1881-1924” (1927), potrivit lucrării amintite mai sus.

Omul politic conservator a murit la 10 mai 1925, la Bucureşti.

mai mult
România Mare 100

Calvarul preoțimii ardelene şi înfăptuirea Marii Uniri

preotime

„A fi român în țara ungurească era o crimă în fața cârmuitorilor acestei țări (…) Iar cel ce cuteza să dea glas credinței sale românești fără sfială purta pecetea trădătorului de patrie și era scris cu slove de osândă în catastifele negre ale stăpânirii”, spunea preotul Sebastian Stanca (1878-1947), el însuși subiect al acestei oprimări, în lucrarea „Contribuția preoțimii române din Ardeal la războiul pentru întregirea neamului (1916-1919)”. Un studiu ce descrie, deopotrivă, calvarul îndurat de preoții români transilvăneni pentru înfăptuirea Marii Uniri și faptele pururea vii ale credinței lor naționale.

În 1907, Adolf Huszar, un funcționar al secției politice a Guvernului de la Budapesta, întocmea „Car­tea neagră”, document destinat membrilor Guvernului maghiar, care îi prezenta pe toți „daco-românii”, preoți, mireni, apărători ai românismului. Volumul, de peste 900 de pagini, a ajuns să fie cunoscut după ocuparea Budapestei de către armata română, în august-noiembrie 1919. „Cartea” cuprindea „planurile strategice pentru desființarea neamului românesc (…), izvorul de unde au emanat toate legile și ordonanțele ministeriale, care dădeau concentric asaltul contra instituțiilor noastre bisericești, școlare, economice, peste tot contra întregii noastre ființe națio­nale”, după cum scria în memoriile sale Episcopul ortodox al Oradei, Roman Ciorogariu.

Deportați, schingiuiți și umiliți

Până la Marea Unire de la 1918, în baza acestei strategii, furia stăpânirii ungurești s-a dezlănțuit fără margini împotriva românilor, a preoților lor orto­docși, care îndrăzniseră să se bucure, cu nădejdea dezrobirii, de intrarea României în război.

Volumul părintelui Sebastian Stanca, apărut într-o nouă ediție în 2015, semnat de Mihai Octavian Groza și Mircea Gheorghe Abrudan, la editurile „Argonaut” din Cluj-Napoca și a Episcopiei Devei și Hunedoarei, cu binecuvântarea Preasfințitului Părinte Gurie, Episcopul Devei și Hunedoarei, prezintă dimensiunea dramei îndurate de preoții români ardeleni și de familiile lor în perioada războiului, din partea autorităților maghiare.

Nu au fost ocoliți nici octogenarii, nici copiii, nici mamele lor, fiind aruncați în temnițe, în lagăre de deportare maghiare, fiind omorâți în chip barbar, schingiuiți și umiliți, fiindu-le prădate gospodăriile.

Într-o analiză a acestor orori, istoricul Mihai Augustin Racovi­țan, de la Sibiu, arată că, „din Transilvania propriu-zisă, 140 de preoți români au fost aruncați în închisorile din Cluj, Târgu Mureș, Odorhei, Brașov, iar cei din Banat, Arad și Bihor, la Seghedin, Vat, Timișoara, Caransebeș”. Ei erau acuzați de „trădare de patrie” sau „spionaj în favoarea României”. Cei mai mulți dintre ei au fost judecați de către „tribunalul diviziei hovenzilor” din Cluj, de tribunalele civile, iar unii au fost închiși până la sfârșitul războiului fără nici un fel de jude­cată.

Alți peste 200 de preoți, din județele de la granița cu România, au fost deportați, unii chiar cu familiile lor, în județul unguresc Sopron, dinspre Austria, unde au trăit într-o cruntă mizerie, supra­vegheați cu strășnicie sau lăsați la cheremul populației locale. Mai mulți preoți din Țara Hațegului au fost duși în lagărul sârbilor de la Nezsider, iar alții au ajuns deportați la Zombor și Becicherecul Mare. Peste 100 de preoți din Brașov, Făgăraș și Sibiu s-au retras în vechea Românie, iar alții au pribegit până în Ucraina.

Câțiva slujitori ai altarelor ardeleni au fost arestați de auto­ritățile germane de ocupație din România și retrimiși în Transilvania, unde au fost condam­nați de tribunalele maghiare ca „trădători de patrie”. Mulți alții au murit în Moldova în timpul refugiului. Lor li se adaugă cei opt preoți uciși de jandarmii unguri și secui, la sfârșitul anului 1918.

Cei care au slujit în calitate de confesori militari au adus cuvânt de mângâiere și învățătură soldaților români din armata austro-ungară. Unii dintre ei au jucat un rol însemnat în organizarea unităților de voluntari români din Italia, Austria și Rusia. După război, preoții care s-au mai întors în parohiile lor aveau sănătatea grav zdruncinată.

Atrocități și jertfirea preoților

Impresionanta jertfă a preo­ților ardeleni pentru Marea Unire nu va fi, probabil, cuantificată pe de-a-ntregul niciodată. Printre cei care au avut de suferit se numără și valoroși slujitori cărturari, asemenea academicianului Ioan Lupaș, din Săliște, sau lui Elie Daianu, din Cluj. Lor li se adaugă preoteasa văduvă Aurelia Goga, deportată la Ruszt, între 28 august 1916 – 10 mai 1918, pen­tru vina de a fi mama „poetului pătimirii noastre” Octavian Goga, care, aflat în România, „a contribuit la grăbirea intrării României în război prin propaganda sa în favoarea cauzei naționale”, cum spune dr. Mihai Augustin Racovițan.

Atrocitățile autorităților maghiare asupra unor familii de preoți români din Ardeal au continuat chiar și după data de 1 Decembrie 1918. „Reținem, prin sadismul cu care au fost să­vârșite, omorârea celor doi preoți din Simand, județul Arad, de către bande maghiare din Socodor: legați unul de altul cu o sârmă și atâr­nați de o piatră mare și grea, au fost aruncați într-un canal”, mai arată Mihai Augustin Racovițan în studiul său.

Implicați în actul Unirii

Slujitorii Bisericii nu au putut fi însă înfrânți și mulți dintre ei au fost implicați direct în evenimentul Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918.

„Cele două Biserici românești din Transilvania (ortodoxă și greco-catolică) au fost reprezentate la Alba Iulia prin cinci episcopi, patru vicari, zece delegați ai consistoriilor (consiliilor eparhiale) ortodoxe și ai capitulilor greco-catolice, 129 de protopopi, câte un reprezentant al institutelor teologice-pedagogice și câte doi re­prezentanți ai studenților teologi, la care se adaugă numeroși alți preoți sosiți în fruntea păsto­riților lor, veniți să pecetluiască dorința de veacuri a strămoșilor români de a trăi neasupriți, într-o singură țară. În Marele Sfat al națiunii române, ca și în Consiliul Dirigent, au fost aleși de asemenea și slujitori ai Bisericii. Episcopul ortodox român de Caransebeș, Miron Cristea, viitorul Mitropolit Primat (1919) și apoi Patriarh al României Mari (1925), a citit, la sfârșitul Sfintei Liturghii, la Alba Iulia, rugăciunea pentru dezrobirea neamului românesc, care cuprindea, într-o atmosferă de profundă emoție patriotică, adevăruri de mare profunzime spirituală: «Doamne, Dumnezeul nostru, Tu ești Părintele nostru, Tu ai văzut strâmtoarea părin­ților noștri și ai auzit strigarea lor, căci se făcuseră ei ca floarea în brumă și plecat spre pulbere era sufletul lor, și trupul lor lipit de pământ… Iar acum mântuire ai trimis nouă și toate marginile pământului văd mântuirea Dumnezeului nostru», cum arăta Preafericitul Părinte Patriarh Daniel în discursul susținut la Academia Română, în cadrul sesiunii solemne cu tema „Marea Unire din 1918 – Începutul Primului Război Mondial”, din noiembrie 2016.

mai mult
PromovateRomânia Mare 100

100 de ani (1918) de la apariţia Decretului regal de unire a Basarabiei cu România, semnat de Ferdinand I, regele României

decretul-unirii

După examinarea principalelor evenimente și perioade prin care a trecut Basarabia de la Revoluția rusă din februarie 1917 și până la votul de unire din 27martie/9 aprilie 1918, putem spune că mișcarea de renaștere națională, intercalată cu aspirațiile revoluționare ale basarabenilor, cu evoluțiile spectaculoase din cadrul imperiului, cu situația schimbătoare de pe front și din interiorul provinciei, toate ne-au demonstrat un traseu complicat și deloc rectiliniu al ideii de unitate românească. Pornită dintr-un sâmbure de luptă pentru drepturi și libertăți sociale și naționale, aspirația basarabenilor de desprindere de imperiu și revenire la România nu a fost nici pe departe consensuală sau predestinată. Din contra, născută din lupta pentru autonomie și independență, din dorința de autoafirmare ca entitate de sine stătătoare, această pornire de reîntregire a fost discutată între diferitele fracțiuni politice basarabene, camuflată de multe ori din dorința de a nu periclita mersul revoluției în Basarabia și viabilitatea instituțiilor obținute prin luptă, contestată atât în interior, de către minoritari, socialiști, bolșevici sau marii proprietari, cât și în exterior, de către Ucraina și puterea bolșevică.

Consemnarea Unirii Basarabiei cu România în presa de la Iași
Consemnarea Unirii Basarabiei cu România în presa de la Iași

Până la un anumit moment, chiar dacă visau unirea, atât Blocul Moldovenesc, care-și dorea cu sinceritate și fără condițiuni revenirea la România, cât și clasa politică de la Iași, ghidată de ideea reîntregirii spațiului românesc, înțelegeau complexitatea situației interne și internaționale pentru a-și ascunde declarațiile de unire. Uneori pentru că acest lucru speria și înstrăina mai multe categorii sociale din Basarabia, care-și vedeau viitorul alături de Rusia; alteori pentru a împăca diversele grupări rivale din Sfatul Țării; în unele situații pentru că Rusia era aliat și ținea pe teritoriul românesc și în Basarabia peste un milion de soldați, ulterior deveniți instrumente ale propagandei bolșevice care dorea anexarea Basarabiei; de multe ori din raționamente diplomatice, așa cum am văzut și în cazul declarațiilor lui Averescu, susținute și de regele Ferdinand, care au apărat independența RDM în contextul negocierilor cu Puterile Centrale de la începutul anului 1918.

Regele Ferdinand I
Regele Ferdinand I

Studiul documentar și memorialistic existent ne permite să conchidem că au existat doi factori determinanți în opera de realizare a unirii Basarabiei cu România. Primul este guvernul român și armata română, cel de-al doilea a fost Sfatul Țării și în mod special liderii săi, care au făcut legătura între partea română și restul provinciei, mai ales în ajunul votului istoric.

Decretul regal din 9 aprilie 1918 privind Unirea Basarabiei cu România
Decretul regal din 9 aprilie 1918 privind Unirea Basarabiei cu România

Ședința de votare a Unirii Basarabiei cu România a fost în același timp „cântecul de lebădă” al revoluției în Basarabia, ceea ce istoricul american Ch. Upson Clark, un bun cunoscător a realităților românești și a celor din Basarabia, a numit „ziua discursului de despărțire a Republicii Democratice Basarabene Moldovenești Independente”. Documentele timpului, mai ales procesele-verbale ale ședinței Sfatului Țării, dar și memoriile participanților, ne arată o înțelegere fatală a basarabenilor că proclamarea Unirii, dorită de unii și acceptată de alții, însemna sfârșitul unui vis – „sfârșitul revoluției” – copilul rebel care a dat naștere autonomiei și independenței Republicii Moldovenești. Însemna apusul unei speranțe de a crea în Basarabia o societate bazată pe dreptate socială și națională, pe cele mai largi transformări politice și democratice, pe ideile de libertate, care în statul român nu apăreau încă atât de clare.

Discursurile Centenarului:

Ceremonia de înmânare a Actului Unirii Basarabiei cu România regelui Ferdinand I, Iași, 30 martie 1918

Regele Ferdinand I:„Sărbătorim astăzi înfăptuirea unui vis, care demult zăcea în inimile tuturor Românilor de dincolo și de dincoace de apele Prutului. Din graniță ați făcut punte, unindu-vă cu țara mumă și de aceea vă zic – Bine ați venit printre noi!

V-ați alipit în timpuri grele pentru țara mumă ca un copil tânăr, însă cu inimă adevărat românească. Salutăm în voi o parte frumoasă a unui vis, care niciodată nu se va șterge”.

Ion Inculeț, reprezentant al poporului român de peste Nistru: „Unirea a fost un gând vechiu al nostru pe care astăzi prin noi îl vedem realizat, rămânând acum după înfăptuirea unirii să luptăm pentru realizarea dorințelor poporului nostru și îndeosebi a țărănimii noastre”.

Discursurile mai multor lideri basarabeni în ședința din 27 martie/9 aprilie 1918, de la minoritarii contestatari la „rezervatul” I. Inculeț și chiar la unioniști, ne arată un atașament profund și nostalgic al elitei basarabene față de revoluție și Republică, fapt care se va regăsi și în formularea Declarației de Unire, despre care vom vorbi în articolul următor.

Constantin Stere, spre exemplu, în cuvântarea sa înflăcărată, susținea că „noi suntem aduși aici prin acel proces elementar istoric, care distruge temeliile cetăților și Bastiliilor. Revoluția a adus la aceasta nu numai pe ruși, ci și pe întreg poporul românesc…Acum sunteți chemați de istorie să duceți această flacără dincolo (de Prut – n.a.) ca să-i luminați tot așa pe frații voștri”. Un alt artizan al Unirii, Ion Buzdugan, susținea la rândul său că „în baza principiului proclamat de revoluție, de autodeterminare a popoarelor, astăzi noi suntem chemați să înfăptuim cel mai revoluționar act în istoria poporului nostru, mult încercat în suferințe – să votăm unirea Basarabiei cu România”. Sintetizând aceste trăiri, istoricul Ion Țurcanu vede în Basarabia acelui moment un amestec dintre însuflețire și nostalgie pentru idealurile revoluției cu resemnare, speranță și așteptări de la binefacerile Unirii.

La 30 martie o delegație a Sfatului Țării, condusă de I. Inculeț, P. Halippa și C. Stere, se va deplasa la Iași pentru a înmâna regelui Ferdinand I Actul Unirii Basarabiei cu Regatul României, eveniment sărbătorit cu mare solemnitate în capitala de atunci a statului. Actul Unirii a fost promulgat prin decretul regal din 9/22 aprilie, dar acesta nu cuprinde conținutul integral al Declarației de Unire adoptată la Chișinău, ci doar menționa decizia de reîntregire și sublinia caracterul provizoriu al autonomiei basarabene.

Din acest moment, Basarabia pornea pe un nou făgaș istoric. Sacrificând ideea de statalitate și trai de sine stătător, moldovenii pentru a doua oară în istorie, după Mica Unire de la 1859, în zile de grea cumpănă pentru neam, au redat speranța realizării unității românești plenare, care va deveni fapt împlinit la sfârșitul anului 1918. Acest lucru va fi recunoscut și de regele Ferdinand I, care în momentul acceptării Actului de Unire din partea reprezentanților basarabeni a declarat „…v-ați alipit în timpuri grele pentru țara mumă ca un copil tânăr, însă cu inimă adevărat românească. Salutăm în voi o parte frumoasă a unui vis, care niciodată nu se va șterge”.

Actul Unirii, pe care adversarii lui nu l-au putut explica și încă continuă să-l conteste, recurgând la denaturări ale sensului evenimentelor și văzând în tot mersul și dezvoltarea lor numai „ascuțișul baionetei române”, cercetat în mod obiectiv, apare acum, după o sută de ani, ca un act al înțelepciunii istorice, fără de care Basarabia și România n-ar mai fi fost ceea ce sunt astăzi.

mai mult
1 2 3 4
Page 1 of 4