close

România Mare 100

România Mare 100

1917, ANUL PREMERGĂTOR MARII UNIRI: Corpul voluntarilor transilvăneni și bucovineni

voluntari

În luna noiembrie 1917 s-a constituit Corpul voluntarilor transilvăneni și bucovineni, cu sediul la Hârlău, sub comanda colonelului Marcel Olteanu.

Încă de la începutul intrării României în război, în august 1916, de partea Antantei, ideea constituirii unor corpuri de voluntari recrutați din rândul românilor transilvăneni și bucovineni care se aflau în România, precum și dintre prizonierii de origine română din armata austro-ungară aflați în lagărele rusești, s-a aflat în atenția fruntașilor mișcărilor naționale din Transilvania, Banat și Bucovina, ca și a factorilor politici și militari cu putere de decizie de la București.

După intrarea României în război, între militarii mobilizați se aflau și mulți refugiați transilvăneni, bănățeni și bucovineni, înrolați ca voluntari. Cei mai mulți se găseau în Regimentele 78 Infanterie Brăila, 11 Infanterie Siret-Galați, 80 Infanterie București, 32 Infanterie Ploiești. Spre exemplu, tânărul gazetar Octavian C. Tăslăuanu, plecat de pe frontul din Galiția și ajuns în România, s-a înscris ca ofițer voluntar în armata română, cu gradul de locotenent, pe care îl avusese în armata austro-ungară. El a fost încadrat ca ofițer de informații la Divizia 7 Infanterie, aparținând de Corpul IV Armată, se arată în volumul ”Luptători sub steagul Marii Uniri. Activitatea românilor aflați în străinătate 1916-1920” (de Constantin I. Stan, Ed. Paideia, București, 2010).

Mai mulți tineri transilvăneni, bănățeni și bucovineni urmau deja cursurile școlilor militare de ofițeri activi și de rezervă din regat. Astfel, viitorul general Emilian Ionescu consemna în amintirile sale că a avut în acea perioadă peste 100 de astfel de colegi. În armata română au intrat pe diferite căi, potrivit unor date, aproximativ 30.000 de voluntari. Numeroși ardeleni, bănățeni sau bucovineni au sosit în România cu mult înainte de Primul Război Mondial. Cel mai elocvent exemplu este cel al generalului Ioan Dragalina. De asemenea, generalul Traian Moșoiu, care în 1916 avea gradul de colonel, venise în Vechiul Regat în 1892.

Potrivit volumului ”Istoria militară a poporului român”, vol.V (Ed. Militară, București, 1988), la începutul războiului de întregire numărul transilvănenilor încadrați în armata română se ridica la 29.000 ostași și 1.816 ofițeri.

Intrarea României în război de partea Antantei a fost primită cu o imensă bucurie și de românii aflați dincolo de granițele țării. Bănățeanul Sever Bocu scria în memoriile sale că ”vestea intrării Regatului român în luptă a creat un murmur de voie bună care a pătruns în toate lagărele unde erau prizonieri români (…)”. În aceste împrejurări, tot mai mulți prizonieri de naționalitate română au adresat cereri, individuale sau în grup, autorităților rusești pentru a le permite să lupte în rândurile armatei române.

Reprezentanții refugiaților transilvăneni și bucovineni aflați în România au făcut demersuri repetate pe lângă guvernul român în vederea organizării unui corp de voluntari. Astfel, un memoriu din 1/14 septembrie 1916, redactat de Octavian C. Tăslăuanu și semnat de mai mulți exponenți ai românilor refugiați (Vasile Lucaciu, Onisifor Ghibu, Ioan I. Nistor, Dimitrie Marmeliuc ș.a.), cerea Consiliului de Miniștri de la București să ”încuviințeze organizarea de regimente ardelene și bucovinene, cari să se compună din foștii soldați români ai armatei austro-ungare, veniți în România în cursul războiului, și din prizonierii români din Rusia, cari vor trebui aduși în România”, se arată în volumul ”Istoria militară a poporului român”, vol.V (Ed. Militară, București, 1988). După calculele autorilor memoriului, numărul prizonierilor români aflați în lagărele din Rusia se ridica la peste 100.000.

Un alt martor al evenimentelor de atunci, poetul Octavian Goga, amintește și el de numeroasele și insistentele demersuri făcute pe lângă autoritățile ruse și române pentru formarea regimentelor de voluntari. În pofida numeroaselor memorii, problema voluntarilor nu a fost atunci rezolvată, ci amânată. Atitudinea guvernului român, a Marelui Stat Major și a Comandamentului suprem se explică printr-o serie de dificultăți organizatorice, neexistând nici fonduri suficiente pentru transportarea, echiparea, înarmarea și întreținerea lor (”Luptători sub steagul Marii Uniri. Activitatea românilor aflați în străinătate 1916-1920”).

Precipitarea evenimentelor pe frontul român în ultimele două luni din 1916 a împiedicat transpunerea în practică a acestor proiecte, dar ele au fost reluate pe un plan mai larg curând după retragerea în Moldova. La începutul anului 1917, căpitanul Octavian C. Tăslăuanu și-a intensificat acțiunile în vederea aducerii voluntarilor români din Italia, Franța și Rusia. El a redactat și înmânat guvernului român de la Iași ”Memoriul asupra înființării Legiunii românilor subjugați”. Atenția principală s-a îndreptat către prizonierii români aflați în Rusia, deoarece transportarea acestora în țară se putea face mai ușor.

După negocieri îndelungate și dificile, la 3/16 martie 1917, misiunea generalului Constantin Coandă pe lângă Înaltul Comandament Rus obținea aprobarea pentru înființarea Corpului voluntarilor români din Rusia (”Istoria militară a poporului român”, vol.V ). În urma intervențiilor autorităților române de la Iași, a început o acțiune complexă de triere și adunare a prizonierilor de naționalitate română într-o tabără de la Darnița, lângă Kiev. Foștii prizonieri s-au deplasat cu entuziasm spre Darnița pentru a se înrola în batalioanele de voluntari. În primăvara anului 1917 s-a creat pe lângă Ministerul de Război din Iași ”Serviciul Central al voluntarilor români de peste hotare”, care s-a ocupat de organizarea, recrutarea și aducerea acestora din Rusia în România. (”Luptători sub steagul Marii Uniri. Activitatea românilor aflați în străinătate 1916-1920”).

La 13 aprilie 1917 s-au semnat la Petrograd actele oficiale între reprezentanții români și cei ruși referitoare la înființarea Corpului voluntarilor români din Rusia. La 25 mai 1917 a început echiparea primului batalion în uniforma armatei române și cu armamentul necesar în vederea deplasării în Moldova. La 3/16 iunie 1917 batalionul de voluntari români a plecat din Kiev spre Iași. Potrivit generalului Constantin Coandă, comandantul Corpului de voluntari, erau 116 ofițeri și 1.200 soldați, voluntari români complet echipați. Trenul a trecut prin Chișinău.

În ziua de 7 iunie 1917 primul batalion de voluntari a sosit la Iași, într-o atmosferă de sărbătoare. Trenul a fost întâmpinat de regele Ferdinand, de ministrul de Război, Vintilă Brătianu, de șeful Marelui Stat Major al Armatei Române, generalul Constantin Prezan, de alți generali. Populația Iașilor a făcut o primire entuziastă voluntarilor. În dimineața zilei de 8 iunie, pe câmpul de instrucție al Brigăzii a III-a din Corpul I Armată, numit platoul Șorogari, a avut loc solemnitatea depunerii jurământului voluntarilor față de țară, în prezența regelui Ferdinand, a prim-ministrului Ion I.C. Brătianu, a altor oficiali. În alocuțiunea sa, regele Ferdinand a spus că pe acești ”întâi soli ai unirii neamului” armata îi primește ”cu brațele deschise, ca niște frați iubiți”. Marele istoric Nicolae Iorga a luat cuvântul în finalul manifestării, arătând că scopul venirii voluntarilor ardeleni și bucovineni la Iași era realizarea României noi, o Românie Mare care ”se găsește în sufletele noastre, în voința noastră nebiruită” (”Luptători sub steagul Marii Uniri. Activitatea românilor aflați în străinătate 1916-1920”). În vara anului 1917 transporturile de voluntari ardeleni și bucovineni din Rusia au fost reluate, al doilea batalion sosind la Iași la 15 iulie 1917.

În perioada iunie-noiembrie 1917 cât a durat operațiunea de recrutare și instrucție, au fost trimise în Moldova 11 batalioane, cu un efectiv total de 374 ofițeri și 8.261 soldați, în afară de cei 22 de ofițeri și 1.460 soldați rămași în Rusia pentru a asigura paza depozitelor militare ale armatei române, potrivit volumului ”Istoria României în date” (Ed. Enciclopedică, București, 2003).

Voluntarii transilvăneni și bucovineni au fost repartizați în regimentele 5 vânători, 2, 3, 19 și 26 infanterie, unde și-au continuat instrucția și în cadrul cărora au luat parte la marile bătălii din vara anului 1917 de la Mărăști, Mărășești și Oituz. Din cei 1.481 de voluntari care au fost în linia întâi în aceste bătălii, 31 au fost uciși, 453 răniți, iar 129 au primit înalte decorații românești pentru fapte deosebite de arme.

La 13/26 octombrie 1917, Marele Cartier General român a hotărât înființarea Corpului voluntarilor transilvăneni. Acesta a fost constituit la 4/17 noiembrie 1917 la Hârlău, sub comanda colonelului Marcel Olteanu (”Istoria României în date”). La 28 noiembrie 1917 Marele Cartier General a stabilit definitiv structura organizatorică a Corpului de voluntari transilvăneni și bucovineni. Astfel, s-a creat, pe lângă Marele Cartier General, un ”Serviciu central” (care va fi reorganizat la 15 mai 1918), precum și un ”Comandament al voluntarilor”, cu sediul la Hârlău, în frunte cu colonelul Marcel Olteanu (”Istoria militară a poporului român”).

Exemplul prizonierilor români de război din Rusia va fi urmat și de cei aflați în Franța și Italia, care în primăvara anului 1918 s-au constituit în corpuri de voluntari asemănătoare. În cursul anului 1918 un nou corp de voluntari a fost format pe teritoriul Rusiei. La remobilizarea armatei române din octombrie 1918 Ministerul de Război a rechemat sub arme Corpul voluntarilor, aceștia fiind repartizați diviziilor 1-7 infanterie, Diviziei 1 vânători și trupelor de grăniceri (”Istoria militară a poporului român”, vol.V).

Pentru realizarea acestui material au fost utilizate următoarele surse:
”Luptători sub steagul Marii Uniri. Activitatea românilor aflați în străinătate 1916-1920” (Constantin I. Stan, Ed. Paideia, București, 2010)
”Istoria militară a poporului român”, vol.V (Ed. Militară, București, 1988)
”Istoria României în date” (Ed. Enciclopedică, București, 2003)

mai mult
România Mare 100

La Alba Iulia, „100 de zile ale Marii Uniri”, expoziție cu lucrări de artă textilă inspirate de fotografii-document din 1914-1922

imageResize (6)

Lucrări de artă textilă având ca sursă de inspirație fotografii-document ce reflectă evenimente petrecute într-o perioadă delimitată de izbucnirea primului Război Mondial (1914) și Încoronarea de la Alba Iulia (1922), precum și imagini în premieră ale unor pagini din Jurnalul Reginei Maria pot fi admirate în cadrul expoziției ”100 de zile ale Marii Uniri”, vernisată vineri la Alba Iulia.

Finanțată de Ministerul Culturii și Identității Naționale, în cadrul Programului Acces Centenar, ”100 de zile ale Marii Uniri” este prima expoziție tematică din istoria Museikon, cea mai nouă secție a Muzeului Național al Unirii Alba Iulia și care funcționează într-o clădire monument istoric recent restaurată.

”Această primă expoziție face parte dintr-un șir de manifestări pe care și Museikon vrea să le dedice Marii Uniri”, a menționat muzeograful Ana Dumitran.

Semnată de Daniela Frumușeanu, expoziția se află la confluența artelor plastice cu valorificarea patrimoniului și cuprinde elemente cu puternic impact vizual, momente reprezentative din perioada 1914-1922. Sunt lucrări de mari dimensiuni, cu materiale și tehnici variate, care îmbină abordarea simbolică cu cea concretă, documentară, într-un demers estetic-educativ. Pe lângă fotografii au fost folosite și scrisori, pagini de ziar sau chiar pagini din jurnalul zilnic al Reginei Maria, acestea putând fi văzute în premieră, a menționat managerul de proiect, Alexandra Brutaru.

”Având aceste imagini, am hotărât să lucrăm cu una din colaboratoarele noastre, Daniela Frumușeanu, și să punem într-o nouă formă informațiile pe care noi le aveam la nivel istoric. Dificultatea a fost pentru noi ca să alegem cele 100 de momente. ‘100 de zile ale Marii Uniri’ sunt momente care se întind pe un parcurs de opt ani, din 1914, de la izbucnirea Primului Război Mondial, când trupe românești din Ardeal au fost angrenate în armata imperială în diverse lupte, până la Încoronare, în 1922. Sunt momentele semnificative, cum ar semnarea Păcii de la București sau revenirea familiei regale în Capitală după refugiul de la Iași”, a explicat Alexandra Brutaru.

Ea a menționat că imaginile provin de la Arhivele Naționale ale României, Biblioteca Academiei Române, Muzeul Militar Național ”Regele Ferdinand I”, precum și din colecții particulare.

Expoziția, un proiect al Asociației DAR DEVELOPMENT, lansată la București în 3 noiembrie, va putea fi vizionată în Alba Iulia în perioada 10-14 noiembrie, după care va fi prezentată publicului din Iași.

Agerpres

mai mult
România Mare 100

Rusia propune UNIREA României cu Moldova: O singură CONDIȚIE trebuie îndeplinită

romania-rusia

Rusia propune unirea României cu Moldova pe modelul alipirii Crimeii la Rusia! Ambasadorul Federației Ruse la București, Valeri Kuzmin, a declarat, joi, la Suceava, că România ar putea urma calea referendumului privind unirea cu Republica Moldova.

„În România, nu de puține ori am auzit care ar fi partea legală, sau cum ar trebui să se unească România cu Republica Moldova: în baza dreptului istoric sau cu ajutorul referendumului. Având în vedere că aveți aceste detalii eu v-aș propune să mergeți pe ideea referendumului, ținând cont că o astfel de situație s-a întâmplat în Crimeea”, a spus Kuzmin.

El a arătat că în Crimeea s-a organizat un referendum pentru alipirea la Federația Rusă la care participarea a fost de peste 90 la sută și că această voință a populației din această regiune nu este recunoscută în timp ce Kosovo, unde nu s-a organizat referendum, este recunoscut ca stat de foarte multe țări, menționând că mai mult de 22 de țări europene au votat pentru recunoașterea Kosovo, dar că din acestea nu face parte și România.

Valeri Kuzmin a spus că a auzit discutată ideea unei eventuale unificări în mai multe grupuri, de ambele maluri ale Prutului. Kuzmin a fost ambasadorul Rusiei în Republica Moldova în perioada 2007-2012.

Stiripesurse.ro

mai mult
România Mare 100

Se împlinesc 100 de ani (1917) de când, la Chişinău, a avut loc Congresul Ostăşesc

sfat.jpg

Toamna anului 1917 a fost însă una tensionată. Anarhia cuprindea Rusia şi, implicit, Basarabia, iar autorităţile se dovedeau neputincioase în faţa actelor de dezordine şi violenţă. În această atmosferă a avut loc Congresul Soldaţilor Moldoveni, convocat de Comitetul Central Ostăşesc Român, care şi-a deschis şedinţele la 20 octombrie, în Chişinău.

În adunările din 21 şi 22 octombrie, Congresul a declarat „autonomia Basarabiei şi alegerea unui birou pentru organizarea Parlamentului local, denumit Sfatul ţării, precum şi 44 de ostaşi din sânul Congresului ca deputaţi în Sfatul Ţării”.

A fost redactat un document, „Rezoluţiile Congresului Ostăşesc Moldovenesc”, care prevedea, printre altele, „să se recunoască faptul că forma cea mai potrivită a conducerii Rusiei este Republica Federativă Democratică”, „să se declare autonomia teritorială şi politică a Basarabiei” şi în cel mai scurt timp „să se alcătuiască Sfatul Ţării, format din 120 de deputaţi”.

Ideea de a convoca un congres ostăşesc s-a vehiculat vreo 4 luni. La 12 iunie 1917 „praporşcicul” N. Cernei a prezentat Sovietului Moldovenesc al deputaţilor soldaţilor şi ofiţerilor din garnizoana Odesa un raport, primul compartiment al căruia era intitulat Despre Congresul deputaţilor Soldaţilor din unităţile de pe front şi din spatele frontului. Se demonstra „necesitatea de a avea un vot autoritar la traducerea în viaţă a drepturilor naţionale ale norodului moldovenesc. Un astfel de vot trebuie să-l dea Congresul militarilor moldoveni...”. La 27 septembrie s-a hotărît să plece la statul-major al armatelor ruseşti (la Moghilev) o delegaţie (Şt.Holban, I.Păscăluţă, A.Popa) cu porunca să obţină „permisiunea de a convoca la Chișinău un congres al militarilor moldoveni”. Permisiunea a fost obţinută. S-a hotărît: Congresul să se deschidă la 20 octombrie, însă de acum la 13 octombrie au început a sosi la Chișinău delegaţi, mulţi din ei neavînd „nici un fel de porunci şi nici mandate”.

Congresul ostăşesc programat pentru 20 octombrie a fost precedat de un alt for al militarilor. La 10-17 octombrie a avut loc Congresul reprezentanţilor soldaţilor şi ofiţerilor moldoveni de pe Frontul român (75 de delegaţi). Acest congres, „în chestiunea autonomiei Basarabiei”, a adoptat rezoluţia propusă de V.Ţanţu: „avînd în vedere situaţia cultural-istorică, geografică şi etnografică a Basarabiei, în temeiul principiului autodeterminării noroadelor (…), voinţei ferm exprimate a întregului norod moldovenesc, congresul discutînd chestiunea autonomiei Basarabiei, a hotărît unanim: se declară drept singura formă acceptabilă de cîrmuire a Basarabiei numai autonomia naţional-teritorială şi politică, iar în vederea realizării neamînate a acestui scop – de a crea Sovietul Suprem al Basarabiei.

Congresul ostaşilor moldoveni a întrunit până la vreo 600 de delegaţi, majoritatea din districtul militar Odesa şi de pe Frontul român. În ziua deschiderii Congresului (20 octombrie) gazeta Cuvânt Moldovenesc scria că „asupra ostaşilor moldoveni, floarea naţiunii, cade răspunderea în faţa istoriei pentru soarta norodului moldovenesc”.

Moldovenii erau îndemnaţi să devină „stăpâni ai acestui pământ”, să ia în mânile lor „cârmuirea treburilor obşteşti în ţara lor”. Se lămurea: „în limba politică aceasta înseamnă autonomie şi despre ea trebuie să ne gândim chiar acum. Destul cu nehotărîrea de mai înainte”. A deschis Congresul Gherman Pântea.

Gherman Pântea, a fost unul dintre fruntașii basarabeni făuritori ai Marii Uniri. S-a născut pe 13 mai 1894, în com. Zăicani, jud. Bălţi, și a decedat în anul 1967, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu din Bucureşti.A fost primar de Chişinău în 1923, 1927–1928 și 1932, iar, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a ocupat postul de edil al orașului Odesa.

Implicat în politică, apreciat și de adversarii săi, Gherman Pântea avea o calitate substanțială care îl deosebea de alți camarazi politici.Comitetul central ostăşesc moldovenesc  luase fiinţă la 23 iulie 1917, şi îl alesese ca preşedinte în unanimitate pe Gherman Pântea. Din acest moment, comitetul central ostăşesc moldovenesc a devenit forţa conducătoare a provinciei moldoveneşti dintre Prut şi Nistru. 

S-a deplasat personal împreună cu o delegaţie moldovenească  la Petrograd pentru a cere aprobarea pentru desfăşurarea unui Congres al ostaşilor moldoveni  de la primul ministru Kerenski. 

Kerenski îl cunoscuse personal în luna septembrie 1917,  şi l-a primit foarte enervat şi arogant, spunând că acum, când bolşevicii ameninţă ţara cu anarhia, el nu aprobă nici un fel de congres.

În continuare a plecat să se întâlnească cu Lenin  care  i-a primit foarte prietenos într-o cameră de la intrare. Pântea i-a explicat că doreşte să organizeze un congres militar moldovenesc, unde să se discute şi să se hotărască soarta a 3 milioane de moldoveni din Basarabia şi că primul ministru Kerenski le-a refuzat aprobarea pentru ţinerea acestui congres.

Răspunsul lui Lenin a venit imediat şi categoric. El spus: „Partidul comunist susţine cu toată tăria autodeterminarea tuturor naţiunilor din fostul imperiu ţarist. Aceste naţiuni au dreptul, după părerea noastră, la autonomie şi independenţă, mergând chiar la despărţirea de statul nostru, dacă interesele lor naţionale cer acest lucru.

Voi aţi greşit ducându-vă la Kerenski, căci acest avocăţel mărunt şi guraliv, care a pus mâna pe putere peste capetele maselor şi care doarme în patul fostului ţar rus, este ocupat numai de gloria lui, şi nu de a naţiunilor oropsite.

Sfatul meu pentru voi este să vă convocaţi congresul în mod revoluţionar, samovolnic şi să vă hotărâţi soarta voastră, după cum vor dori ostaşii moldoveni veniţi de pe fronturi, care prin suferinţe groaznice au căpătat acum mare experienţă şi curaj. Voi trebuie să vă smulgeţi drepturile voastre cu forţa şi să nu le cerşiţi de la un aventurier, pe care popoarele îl vor goni în curând de unde este, pentru totdeauna.”

Această convorbire cu Lenin a avut loc  la începutul lunii octombrie, iar la  vreo 20 de zile de la această convorbire,  Kerenski a fost alungat de la putere.

Înapoiat la Chişinău, a  pus în practică sfatul lui Lenin…

După 10 ore de discuţie, comitetul central Ostăşesc Moldovenesc s-a hotărât la un act eroic şi anume: convocarea congresului pe cale revoluţionară, samovolnic, iar Gherman Pântea, ca preşedinte al comitetului central Ostăşesc Moldovenesc a fost însărcinat de comitet să trimită următoarea telegramă fictivă pe toate fronturile:

„Comandanţilor de armată, de corp de armată şi de divizii. Pe baza autorizaţiunii comandamentului suprem (generalisim) şi a primului-ministru Kerenski cu Nr. 378,764, s-a aprobat adunarea militarilor moldoveni pentru data de 20 octombrie 1917 în oraşul Chişinău, dispoziţiunea dvs. pentru delegarea a câte doi soldaţi şi un ofiţer de la fiecare companie de moldoveni, prevăzându-i în acelaşi timp cu delegaţiile respective şi plata diurnei pe 10 zile. Preşedintele Comitetului Central executiv Moldovenesc Sublt. Gherman Pântea, secretar voluntarul Maleavin.” 

Telegrama fictivă a adunat peste 700 de delegați !

De audienţa la Lenin el nu a pomenit nimic în Comitetul Central, pentru a nu agrava situaţia, căci Lenin în acel moment era urmărit de guvernul Kerenski pentru a fi arestat.

Telegrama a avut efectul dorit. La 20 octombrie 1917 s-au adunat la Chişinău peste 700 de delegaţi, reprezentând peste 250.000 de ostaşi moldoveni de pe toate fronturile. Kerenski, în timpul congresului a dat ordin ca eu să fiu arestat şi expediat la Marele Cartier General pentru telegrama fictivă,  în timp ce Congresul era în toiul dezbaterilor, la 25 octombrie 1917, Lenin cu partidul lui a pus mâna pe putere în Rusia.

Kerenski, după mai multe peripeţii, a fugit în America, iar Gherman Pântea a scăpat de răzbunarea lui. Congresul a durat 7 zile şi anume de la 20 până la 27 octombrie 1917. Delegaţii de la Congres erau în majoritatea lor ţărani săraci, cu maximum 5 hectare de pământ, iar o parte din ei erau  fruntea poporului muncitor, care desigur avea tot dreptul şi autoritatea de a vorbi şi hotărî în numele moldovenilor din Basarabia.

Când a fost inclus în delegațiile care discutau chestiunea Basarabiei,  Gherman Pântea venea nu doar cu argumente, ci şi cu documente. Iată unul dintre acestea:

Când a fost inclus în delegațiile care discutau chestiunea Basarabiei, el venea nu doar cu argumente, ci şi cu documente. Iată unul dintre acestea:

„Precum se vede din procesul-verbal al Congresului, timp de 7 zile, cât a durat acest congres, s-au discutat pe larg diferite probleme în legătură cu situaţia din Basarabia într-o atmosferă înălţătoare şi entuziastă. Aceste discuţii au fost concretizate în zece rezoluţii, din care două cred că trebuie să le reproduc, ele fiind cele mai importante şi propriu-zis baza istorică a congresului.Iată prima rezoluţie, „Despre Autonomia Basarabiei”.

Având în vedere cultura naţională a neamului moldovenesc şi trecutul său şi plecând de la principiul că fiecare norod are dreptul singur să hotărască de soarta sa, Congresul în dorinţa de a uni neamul moldovenesc şi a chezăşui drepturile lui naţionale şi propăşirea lui economică şi culturală, a hotărât: să declare autonomia teritorială şi politică a Basarabiei.

A doua rezoluţie, „Despre Sfatul Ţării”. Iată cum sună această rezoluţie istorică:

„Întâiul Congres ostăşesc moldovenesc a hotărât, pentru ocârmuirea Basarabiei în cel mai scurt timp, să se alcătuiască Sfatul Ţării. În el vor intra 120 de deputaţi în felul următor: moldovenii vor avea 84 de locuri (70%) şi celelalte neamuri din Basarabia 36 locuri (30%). 44 de deputaţi moldoveni se vor alege din Congresul de faţă, 30 de deputaţi se vor alege de la ţărani şi 10 de la organizaţii şi partidele moldoveneşti. Să li se dea în Sfatul Ţării 10 locuri (pe deasupra celor 120) moldovenilor de peste Nistru, dacă dânşii vor dori să le ocupe.

Unirea cu capitaliştii nu-i dorită. Sfatul Ţării va fi vremelnic şi va fiinţa numai până la alcătuirea Adunării întemeietoare basarabene. Toate Aşezămintele administrative din Basarabia se supun pe deplin Sfatului Ţării.

Îndată ce se va înfiinţa Sfatul Ţării, toate comitetele din Basarabia capătă un caracter curat profesional şi nu au dreptul a se amesteca în treburile politice.”

Sfatul Ţării, aşa alcătuit cum am arătat mai sus, s-a deschis cu mare solemnitate şi entuziasm la 21 noiembrie 1917. La 2 decembrie 1917, Basarabia se declară Republică, iar la 8 decembrie a luat fiinţă guvernul Republicii Moldoveneşti.

„Votarea unirii a fost absolut liberă”

La 24 ianuarie 1918, ziua Unirii Principatelor Române, Republica Moldovenească s-a declarat independentă, căci Ucraina deja se declarase independentă, rupând orice legătură cu fostul stat ţarist, iar noi, în mod automat, ne-am rupt de statul rus, căci graniţa noastră, Nistru, era în legătură cu Ucraina.

Dar în Ucraina, în acel moment, era un regim dictatorial, sub conducerea unui Hatman Scoropadschi, pe care îl instalase nemţii după ocuparea cu trupele lor a Ucrainei, în anul 1918. Noi doream să rămânem cât mai mult Republică independentă, dar guvernul ucrainean a lui Scoropadschi declară oficial, că Basarabia românească face parte din teritoriul Ucrainei. Sfatul Ţării, reprezentantul real şi autentic al poporului moldovenesc din Basarabia, ales de ostaşii moldoveni de pe toate fronturile la Congresul Militarilor din 20-27 octombrie 1917, indignat şi revoltat de această atitudine a reacţionarilor ucraineni, într-un entuziasm de nedescris a hotărât la 27 martie 1918 stil vechi, 9 aprilie stil nou, unirea Basarabiei cu mama ei România.

Cu alte cuvinte, Sfatul Ţării a îndreptat un act abuziv al Turcilor, care la 28 mai 1812 prin tratatul turco-rus din Bucureşti a cedat Basarabia românească ruşilor, fără să aibă acest drept, căci Poarta nu a fost niciodată suverană asupra Principatelor Române, ci numai suzerană. Acest lucru îl declară Karl Marx, părintele comunismului mondial. Votarea unirii în Sfatul Ţării a fost absolut liberă, fără nici o presiune de nicăieri.

Dovada acestui lucru evident, pentru oameni de bună-credinţă este faptul că 86 de deputaţi au votat pentru Unire (blocul Moldovenesc), 3 deputaţi minoritari au votat contra Unirii, şi 36 de deputaţi, tot minoritari, s-au abţinut de la vot, motivând, că ei nu au aprobarea naţiunilor lor să voteze pentru, dar cu toate acestea majoritatea covârşitoare a deputaţilor, au votat pentru Unire.

Aşa stând lucrurile, cei care mai târziu sub diferite pretexte au contestat actul Unirii, au fost de totală rea-credinţă şi nedrepţi cu Basarabia românească, care a fost smulsă din trupul Moldovei lui Ştefan cel Mare, prin violenţă la 28 mai 1812.Iată de altfel cum sună actul Unirii:

„În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei: Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul Vechii Moldove.

În puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului, că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna Basarabia se uneşte cu mamă-sa România. Trăiască Unirea Basarabiei cu România de-a pururi şi totdeauna!Preşedintele Sfatului Ţării Ion Inculeţ, vicepreşedinte Pan Halippa, secretarul Sfatului Ţării Ion Buzdugan.”

Vaida a pornit negocierile cu Rusia…Prima etapă de negocieri în problema recunoașterii Unirii a fost la Conferința de Pace de la Paris, unde din partea Basarabiei au participat: Ion Pelivan, fost ministru de externe în Republica Democratică Moldovenească, Ion Codreanu, reprezentant al țăranilor basarabeni, Gheorghe Năstase și Sergiu Victor Cujbă:

„La conferinţa Păcii din Paris, Ruşii ţarişti iau atitudine contra Unirii, şi anume foştii miniştri ai țarului Sazonov şi Maclacov prezintă la 22 martie 1919 conferinţei de pace un protest împotriva alipirii Basarabiei la România. Acelaşi lucru îl fac şi alţi demnitari ţarişti. Protestele lor însă fiind fără bază juridică şi istorică sunt respinse de Conferinţă. La 6 martie 1920, Ion Pelivan comunică telegrafic, că aliaţii au recunoscut Unirea Basarabiei cu România, iar a doua zi se face o mare demonstraţie pentru Unire la statuia lui Mihai Viteazul din Bucureşti, unde mii de români aclamă pe foştii deputaţi din Sfatul Ţării, care la 27 martie 1918 au votat Unirea Basarabiei cu Patria-Mamă.

Dar, pe când foştii demnitari ţarişti căutau să împiedice recunoaşterea unirii Basarabiei cu România, conducătorii de fapt ai Rusiei din acel moment şi anume: Lenin şi Cicerin, ministru de externe sovietic, iau poziţie deschisă pentru recunoaşterea Basarabiei. Vaida Voievod, primul ministru al Ţării, în anul 1919-1920, plecând la Conferinţa de la Paris, trece şi pe la Londra, unde ia contact cu Crasin, un om extraordinar de inteligent şi prieten al lui Lenin şi Cicerin. Când lucrurile au avansat, Vaida a cerut ca o delegaţie de basarabeni să vie la Londra pentru a trata în detalii chestiunea Basarabiei, iar dacă va fi nevoie, această delegaţie va pleca şi în Rusia.… şi a fost debarcat de Rege.

La 26 februarie 1920, s-a ţinut, la Bucureşti, un Consiliu de Miniştri sub preşedinţia lui Ştefan Cicio Pop, unde s-a discutat raportul lui Vaida. Consiliul hotărăşte să trimită o delegaţie compusă din ministrul de Stat Ion Inculeţ, fost preşedinte al Republicii Moldoveneşti, Gherman Pântea, fost preşedinte al Comitetului Central Ostăşesc Moldovenesc şi moş Ion Codreanu, reprezentantul autentic al Ţărănimii Basarabene în Sfatul Ţării.

După ce ne-am pregătit, adunând actele necesare pentru apărarea drepturilor noastre, la 12 martie 1920, Inculeţ s-a prezentat în audienţă Regelui, pentru a-i expune situaţia Basarabiei în legătură cu tratativele începute la Londra de Vaida. Venind de la rege, Inculeţ mi-a spus că regele este foarte supărat pe Vaida, că a început la Londra tratative cu bolşevicii fără consimţământul lui, căci el (Regele) este de părere să nu intrăm în legătură cu Sovietele până ele nu vor fi recunoscute şi de marile Puteri. Pe chestia aceasta s-au unit toţi reacţionarii din ţară: Brătianu, Take Ionescu, Marghiloman, Averescu, şi l-au convins pe Rege să-l debarce pe primul-ministrul Vaida, atunci când acesta apăra cu atâta demnitate interesele Ţării în străinătate.

Conspiraţia a reuşit şi Vaida a fost înlăturat de la guvern ca un simplu servitor, instalându-se în locul lui un guvern Averescu – Take Ionescu.

Aşa s-a pierdut cel mai prielnic moment, când Rusia, fiind încă foarte slabă, a fost gata să recunoască Unirea Basarabiei, cu minim de pretenţii.”

Cum  au devenit sovieticii antiunionişti.

Ratarea acestei minunate ocazii a adus ulterior și alte ratări, când în joc a intrat ginerele lui Zamfir C. Arbore, bolşevicul Cristian Rakovski:

„Pentru această activitate provocatoare a noastră faţă de Rusia, Sovietele s-au înfuriat şi au trimis la Paris Ambasador pe Dr. Racovski, care din primele zile ale instalării sale a început un atac violent prin presă împotriva României în legătură cu Unirea Basarabiei, spunând că Sfatul Ţării nu reprezenta poporul basarabean, că deputaţii din Sfatul Ţării erau trimişi din Regat, fiind agenţi ai guvernului român, că unirea s-a făcut de armata română, şi jandarmii români, care au înconjurat Sfatul Ţării în ziua Unirii.

Toate aceste lucruri nu erau adevărate, căci noi am ajuns la Sfatul Ţării, aşa cum am arătat mai înainte, printr-un Mare Congres Militar, adunat la Chişinău, de pe toate fronturile, cu luptători căliţi în timpul războiului, care vărsase sângele lor pentru neamuri străine.

Toate organizaţiile noastre militare aveau un caracter revoluţionar, noi nu aveam nici o legătură cu moşierii, cu capitaliştii, ba din contra, toţi deputaţii din Sfatul Ţării erau fii de ţărani, socialişti revoluţionari, căci acest Partid avea primul punct – darea pământului ţăranilor în mod gratuit, ori noi, fii de ţărani, urmăream tocmai acest ideal, pe care l-am şi înfăptuit până la urmă.

Campania lui Racovski, în presa de la Paris, ne făcea mare rău în faţa aliaţilor, care recunoscuse deja Unirea Basarabiei.În vara anului 1923 am fost chemat de Ion Duca, fost ministru de Externe atunci, care mi-a spus, că Racovski ne face mare rău în străinătate, atacând legalitatea Sfatului Ţării, şi spunând că, acest organ nu a reprezentat poporul basarabean.

Noi ştim, spune Duca, că d-ta ai organizat Comitetul Central, ai fost preşedintele acestui comitet şi ai convocat Congresul Militar, care a declarat autonomia Basarabiei şi a ales Sfatul Ţării.

Am dori ca toate lucrurile acestea să le ştie şi Racovski, căci poate el e de bună-credinţă, dar a fost informat greşit de duşmanii neamului nostru. Atât domnul Brătianu, cât şi eu, mi-a spus Duca, crede, că acest lucru îl poţi face dumneata, dat fiind rolul d-tale important din trecut. 

 I.D.

mai mult
România Mare 100

Mareșalul Alexandru Averescu între mit și realitate

33821-xl

În toamna anului 1919, popularitatea lui Averescu ajunsese la apogeul ei. […] Printre ţărani, numele lui Averescu era pe toate buzele; în el se cristalizau nădejdile, numai de la el se aştepta minunea unui trai lipsit de griji şi de nevoi. Popularitatea lui era ceva mistic, ceva supranatural şi fel de fel de legende începuse să-şi facă drum în jurul acestui nou Mesia al neamului românesc” (Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, în Arhivele Istorice Centrale. Arhiva C.C. al PCR, fond 104, dos.8589, f.79-82.).

Acestea sunt cuvintele prin care Constantin Argetoianu descrie în memoriile sale imaginea lui Alexandru Averescu în anii ce au urmat Primului Război Mondial. Abiltiatea de care acesta a dat dovadă pe front, dar şi victoriile obţinute de armata română sub conducerea sa la Mărăşti şi Oituz au creat un adevărat mit în jurul persoanei generalului Averescu. Capitalul de popularitate s-a risipit însă foarte repede. A fost nevoie de trei mandate în fruntea guvernului şi de câteva promisiuni nerealizate pentru ca imaginea generalului să scadă exponenţial, faţă de momentul 1918.

Cariera

Alexandru Averescu s-a născut la 9 martie 1859, în Ismail. Fiul al unui fost ofiţer în armata ţaristă, tânărul Averescu urmează iniţial cursurile Seminarului Teologic din localitatea natală. Renunţă  însă după numai un an pentru a pleca la Bucureşti şi pentru a participa ca voluntar la Războiul de Independenţă. După această experienţă, Averescu decide să urmeze o carieră militară şi astfel se înscrie la Şcoala Divizionară de la Mănăstirea Dealu. Urmează apoi cursurile Şcolii Superioare de Război din Torino, al cărei absolvent devine în 1886.

La întoarcerea în ţară, Alexandru Averescu va ocupa mai multe funcţii importante în armata română, ajungând în martie 1907 ministru de război în guvernarul Sturdza. Din această poziţie a avut dificila misiune de a reprima răscoala ţărănească izbucnită în Moldova, fiind organizatorul a uneia dintre cele mai violente represiuni anti-ţărăneşti din istoria României. Începând cu noimebrie 1911, va fi şef al Marelui Stat Major, pentru ca în 1912 să fie avansat la gradul de general de divizie. Faima pe care Alexandru Averescu a primit-o în istorie se leagă însă de marile victorii obţinute de general în timpul Primului Război Mondial, în 1917, la Mărăşti şi Oituz.

Începutul vieţii politice

Într-un moment dificil pentru România, regele Ferdinand îi încredinţează lui Averescu formarea unui guvern, care să încheie pacea cu Puterile Centrale. După îndelungi tratative, acesta reuşeşte să semneze doar preliminariile acestei păci, pe 20 februarie 1918, la Buftea, fiind înlocuit apoi în fruntea guvernului de filogermanul Alexandru Marghiloman.

Acesta este momentul în care Averescu decide ieşirea sa din armată şi începerea unei cariere politice, moment important în evoluţia imaginii publice a acestuia. Justificarea acestei decizii o face chiar el:“Am intrat în viaţa politică împins de împrejurări:nici nu-mi trecea prin minte că într-o zi voi juca în ţara mea un rol politic, pe care evenimentele din urma războiului mi l-au rezervat [..] în mijlocul frământărilor de război, conştiinţa generală şi-a dat seama că răspunderea nenorocirilor prin care trecea se datorează mentalităţilor oamenilor care au avut destinele ţării în mâini, adică partidelor politice care au cârmuit ţara până la război. S-a născut atunci dorinţa neînfrânată de a se rupe cu trecutul şi a se porni pe o cale nouă în viaţa politică. Această dorinţă a fost generală. Privirile tuturor acelora care au fost luaţi de noul curent s-au îndreptat asupra mea. Am crezut că m-aş fi făcut vinovat de adevărata lipsă de iubire de ţară şi de neam a nu primi steagul ce mi se punea din senin în mână”(Uzurparea de la 4 iunie 1927 în lumina discursurilor şi declaraţiilor domnului general Averescu, Bucureşti, f.a., p.5).

Cum cetaţenii îşi doreau ceva nou în politica românească, iar Averescu era eroul Primului Razboi Mondial, partidul creat de acesta, Liga Poporului (din 1920, Partidul Poporului), s-a bucurat la început de o foarte mare popularitate, mai ales în rândul populaţiei din mediul rural. Acelaşi Constantin Argetoianu menţionează că, la auzul veştii că Averescu vine în satul lor, ţăranii “cădeau în genunchi, sărutau poalele mantalei albastre, dau din cap, oftau adânc şi şopteau: „Ţine-l Doamne, ţine-l pentru mântuirea noastră” (Constantin Argetoianu).

Decadenţa

Pe fondul acestei popularităţi exacerbate de care se bucura, la insistenţele lui Ion I. C. Brătianu, Averescu acceptă un nou mandat în fruntea Guvernului, partidul sau obţinând la alegerile din mai 1920 o majoritate zbrobitoare. Acest moment avea sa fie începutul declinului pentru Averescu, mitul format în jurul acestuia urmând să intre într-un rapid proces de erodare. Deşi a reuşit să înfăptuiscă unificarea monetară,  reforma financiară şi reforma agrară, aşteptările populaţiei erau mult mai mari. Cel mai dezamăgit segment social a fost chiar acela care îl susţinuse cel mai mult, al ţăranilor, nemulţumiţi de greutatea cu care s-a realizat reforma agrară, dar şi de faptul că nu au primit cele 5 hectare promise. Pe fondul acestor probleme, dar şi cu implicarea celui care iniţial l-a susţinut, Ionel Brătianu, Averescu îşi va depunde mandatul pe 13 decembrie 1921.

După o perioadă de opoziţie faţă de PNL, Averescu cade din nou în plasa liderului liberal. Acceptă, ca şi în 1920, propunerea lui Brătianu şi devine, pentru a treia oară prim-ministru al României.

În ciuda opiniei publice, care l-a considerat “un locţiitor” al guvernului Brătianu, Averescu se indepărtează de linia dictată de liderul liberal, ajungând astfel în conflict cu acesta. Demisionează, iar la următoarele alegeri parlamentare, Partidul Poporului nu mai reuşeşte să întrunească pragul minim de 2 %, pentru intrarea în Parlament. Deşi va beneficia de fotoliul de senator de drept, Averescu va ieşi din prim-planul vieţii politice româneşti până în 1938, când Carol al II-lea îl va numi ministru de stat, apoi consilier regal, pentru sprijinul pe care acesta îl acordase Restauraţiei din 1930.

De asemenea, tot în anii domniei lui Carol al II-lea, generalul Alexandru Averescu va fi avansat la gradul de mareşal, pentru recunoaşterea meritelor sale.

Historia

mai mult
România Mare 100

Expoziția comemorativă „Centenar. Mărăști, Mărășești, Oituz”, vernisată la Muzeul Național de Istorie

mi

Expoziția comemorativă „Centenar. Mărăști, Mărășești, Oituz”, care face parte dintr-o serie de evenimente organizate de Muzeul Național de Istorie a României dedicate comemorării a 100 de ani de la intrarea României în Primul Război Mondial, a fost vernisată, marți, la Muzeul Național de Istorie a României.

La eveniment au participat Lucian Romașcanu — ministrul Culturii, Sergiu Nistor — consilier prezidențial, Augustin Lazăr — procuror general al României, Ioan Drăgan — directorul Arhivelor Naționale ale României, alături de un public numeros.

„Anul acesta, la scurtă vreme după ce s-au împlinit 100 de ani de la memorabilele lupte din iunie-august 1917 desfășurate la Mărăști, Mărășești și Oituz, MNIR își face datoria, nu numai de onoare, dar o datorie umană, de a prezenta publicului nostru o reconstituire a unuia dintre, probabil, cele mai dramatice momente din istoria modernă a României — bătăliile din vara anului 1917. Aceste bătălii rememorate, comemorate, sunt un extraordinar prilej de a gândi asupra destinului istoric al Românilor. (…) Sigur, este un moment să ne aplecăm memoria asupra zecilor de mii de soldați, ofițeri români, ruși, germani, austrieci, maghiari care au murit în luptele din acest triunghi al morții din sudul Moldovei, la frontiera istorică dintre Moldova și Țara Românească”, a declarat în deschiderea evenimentului Ernest Oberlander-Târnoveanu, directorul MNIR.

În cadrul expoziției vizitatorii vor putea vedea o serie de piese autentice, unele din ele descoperite pe câmpurile de luptă, de la baionete folosite de combatanți, grenade, proiectile, focoase, unelte folosite pe front — lopeți, cazmale, târnăcoape — bidoane de apă și tacâmuri, medalii și ordine românești, rusești și germane, monede.

O parte specială a expoziției este reprezentată de reconstituirea de către curatori a unei bucăți de pământ ‘No man’s land’, iar vizitatorii pot vedea cum arăta zona de război, cu garduri de sârmă ghimpată, arme, muniție și soldați îmbrăcați în uniforme, scuturi, unelte.

„Expoziția este una neobișnuită (…), este o expoziție neobișnuită și prin faptul că prezentăm în premieră publicului și specialiștilor obiecte descoperite pe câmpurile de luptă, care vorbesc mai elocvent decât un milion de cuvinte despre uriașa încleștare de oameni și de instrumente de tehnologie a morții care a fost desfășurată în acel spațiu de câteva mii de kilometri pătrați între Siret, Șușița, Putna și Carpații Răsăriteni de Curbură”, a precizat directorul MNIR.

Lucian Romașcanu, ministrul Culturii, a felicitat realizatorii expoziției și conducerea muzeului, precizând că „MNIR este un muzeu viu care propune evenimente tot timpul și care atrage oameni îndrăgostiți de istoria noastră și atrage străini care vor să ne cunoască așa cum suntem cu adevărat”.

El a precizat că „centenarul României este centenarul întregii țări, întregii suflări românești”, apreciind că faptele de eroism ale militarilor „au reușit să transforme România dintr-o țară care rămăsese în patru județe într-o țară mare”.

„La Mărăști, Mărășești și Oituz au fost fapte de eroism fantastic care au reușit să transforme România dintr-o țară care rămăsese în patru județe într-o țară mare. Armata și-a plătit prețul ei, dar să nu uităm diplomația, să nu uităm diaspora, să nu uităm întreaga ființă românească care a tras spre același scop. Îmi doresc foarte tare să putem trage în aceeași direcție și anul 2018 să fie un moment de nou start în coeziunea poporului român și să fim uniți și pe timp de pace cum am dovedit că suntem uniți de fiecare dată când soarta ne-a pus la grele încercări”, a spus Lucian Romașcanu.

El a mai spus că își dorește ca în anul centenarului „să punem piatra de temelie a restaurării Muzeului Național de Istorie și într-un timp rezonabil să avem o clădire așa cum merită o istorie care are aceste cuvinte în denumire — național, istorie, România”.

Consilierul prezidențial Sergiu Nistor a afirmat că astfel de expoziții ar trebui să constituie „un manual deschis” prin care colectivul muzeului să fie mentor pentru tineri, „pentru că ei ar trebui să vadă mai mult decât ceea ce pot să arate imaginile, să înțeleagă mai mult decât ceea ce pot să spună documentele, să poată să facă legătura între datoria pe care cei de acum 100 de ani au îndeplinit-o chiar cu prețul vieții și ceea ce poate să fie astăzi datoria fiecăruia dintre noi”.

„Ne apropiem de anul de vârf al marilor evenimente de acum 100 de ani, dar cred că fiecare dintre anii care au premers anului 1918 are importanța particulară de la care avem de învățat. Cred că ceea ce s-a spus anul acesta în marcarea centenarului bătăliilor de la Mărăști, Mărășești, Oituz, și anume că cei care și-au dat viața acolo, cei care luptat în acest trei mari bătălii, au făcut atât pentru țară, cât și pentru un viitor mai bun al acesteia, pentru o țară mai incluzivă, pentru o țară a democrației mai profunde, este la fel de important ca învățământ ca și rememorarea sacrificiului lor uman. Cred că 2017, ca și 1917 (…) este un moment important în istoria țării noastre. Atunci el a constituit momentul de cotitură și momentul de angajare finală spre obținerea unității naționale, (…) dar și spre o modernizare a țării, după cum 2017 este un moment important pentru aceleași angajamente, de modernizare, de avans spre o Europă mai incluzivă, mai legată de cetățeni, inclusiv de cetățenii României”, a afirmat Sergiu Nistor.

Expoziția este realizată de Muzeul Național de Istorie a României sub egida Ministerului Culturii și Identității Naționale și în colaborare cu Arhivele Naționale ale României, Muzeul Militar Național „Regele Ferdinand I”, Asociația „Prospectorii istoriei”, Muzeul Vrancei — Focșani și Complexul Muzeal Județean „Iulian Antonescu” — Bacău.

Expoziția este deschisă de miercuri până duminică și poate fi vizitată până la începutul anului 2018.

Agerpres

mai mult
România Mare 100

Anul 1917: „Românii se luptă ca leii. Mor, dar nu se predau!”

trupe-in-mars-sat-vara-1917

Prima bătălie de la Oituz, desfășurată între 28 septembrie/12 octombrie – 14/27 octombrie 1916, între forțele române („Grupul Oituz” – format din Divizia 15 Infanterieși Divizia 2 Cavalerie, comandat de generalul Eremia Grigorescu) și forțele germano – austro-ungare („Grupul von Schmettow” – format din Divizia 71 Infanterie austro-ungară, Divizia 1 Cavalerie austro-ungară și Divizia 3 Cavalerie germană, comandat de generalul Eberhard von Schmettow) a avut ca rezultat zădărnicirea încercării Armatei 9 germane de forțare a Munților Carpați și pătrundere în valea Siretului, cu scopul de a tăia în două dispozitivul strategic al forțelor române.

În urma celei de a treia bătălii de la Oituz, 26 iulie/8 august – 9/22 august 1917, armata română a reușit să securizeze accesul unităților inamice ale grupului de armate Gerock spre Valea Trotușului și Onești și apoi spre Adjud.

Inamicul dispunea de forțe net superioare (54 de batalioane și 200 de guri de foc de asediu, comparativ cu 34 de batalioane și 104 guri de artierie ale armatei române) și plănuia să atragă forțele de la Mărășești și să execute o lovitură principală pe direcția Onești. După eforturi succesive, cu mari pierderi, trupele germane au izbutit să pătrundă în sectorul central al frontului doar circa 6 km. Lupte extrem de sângeroase au avut loc în sectoarele Cireșoaia și Coșna unde a fost pecetluită blocarea înaintării inamice.

„Reconstituirea armatei române și rezistența dârză – atât de prețioasă pentru cauza aliată – pe care această armată o opune în acest moment inamicului, în condiții de dificultate excepțională, sunt un exemplu magnific al forței pe care libertatea o dă unui popor liber. Românul a dovedit că este soldatul cel mai viteaz din lume când i se dă posibilitatea să-și demonstreze această vitejie”, aprecia premierul britanic Lloyd George (1916-1922), conform lucrării Istoria militară a românilor (Editura Militară, București, 1992).

Pe marginea acelorași confruntări din vara anului 1917, un reporter de război rus relata: „Românii se luptă ca leii (…). Mor, dar nu se predau. Se luptă pentru fiecare palmă din pământul lor așa de sălbatic, ca și lupoaica când i se răpește ultimul pui (…)”, conform aceleiași surse.

Corpul 8 de armată austro-ungar reușise poziționarea pe înălțimile de la Oituz și Slănic, în urma bătăliei de la Oituz, iar valea Trotușului era bombardată de artileria inamică de pe vârfurile Cireșoaia și Coșna. Comandantul Armatei a 2-a, generalul Alexandru Averescu, identificase că punctul slab al Armatei 1 austro-ungare se afla la Cireșoaia și decide să emită ordinul de operații pentru Corpul 4 armată român, fiind trimis și diviziilor 1 și 7 infanterie pentru studierea sa și pregătirea de luptă, potrivit volumului „România în anii Primului Război Mondial’” (volumul 2, București, Editura Militară, 1987). Pentru declanșarea ofensivei în vederea cuceriri vârfului Cireșoaia și apoi a vârfului Coșna, forțele române includeau 34 de batalioane de infanterie, 4 escadroane de cavalerie și 35 de baterii de artilerie de diferite calibre, de la 53 la 152 de mm, menționează sursa citată anterior.

Foarte important în această acțiune ofensivă era rolul care trebuia îndeplinit simultan de trupele ruse. Aceste trebuiau să rupă zona de front de la sud și vest de poiana Fundu Bogata și să cucerească aliniamentul vârful Nineasa, Fundu Păcuriței, cota 601 de la Slănic.

Comandanții celor două armate au convenit declanșarea ofensivei în dimineața zilei de 25 august/7 septembrie, însă la 22 august/4 septembrie 1917 comandantul Corpului 9 rus a comunicat că din cauza timpului nefavorabil nici artileria grea și nici infanteria Corpului 24 rus nu vor fi disponibile la timp pentru declanșarea operațiunii.

Generalul Alexandru Averescu a replicat comandantului rus că este necesar să se respecte data inițială pentru declanșarea ofensivei pentru că este posibil ca mișcările de trupe din zonă să fie aflate de inamic prin serviciul lor de informații sau prin luarea unor prizonieri, conform volumului ”România în anii Primului Război Mondial” (volumul 2, București, Editura Militară, 1987). Ceea ce Averescu a intuit, s-a întâmplat. Serviciul de informații inamic a aflat pozițiile din teren și mișcările de trupe ale forțelor române și ruse și a prilejuit corpului de comandă al armatelor austro-ungare și germane să pregătească temeinic rezistență în zona Cireșoaia.

În dimineața zilei de 27 august/9 septembrie, a fost declanșat focul de artilerie, care a durat aproape trei ore, asupra pozițiilor inamice de pe vârful Cireșoaia pentru a sparge rețelele de sârmă ghimpată așezate de inamic. Până și copacii ”covorului” de pădure, care îmbrăca versanții masivului Cireșoaia, fuseseră legați între ei cu sârmă ghimpată și terenul fusese minat pentru a opri orice fel de înaintare terestră.

Bătălia a început cu un bombardament german care a durat câteva ore, urmat de atacul Corpului 8 armată, şocul fiind primit de diviziile 6 şi 7 române, obligate să se retragă. În zilele următoare inamicul a ocupat poziţii importante ca vârful Cireşoaia, dealurile Coşna (789 m) şi Ştibor. Deoarece se crease o situaţie periculoasă, Marele Cartier General a întărit Armata 2 cu Divizia 1 cavalerie, Regimentul 1 vânători, batalionul de vânători de munte şi brigada de grăniceri. Divizia 1 cavalerie a atacat dealul Ştibor, cucerind aliniamentul cota 629 (Poiana lui Boboc), iar Regimentul 1 vânători a angajat lupte violente în jurul Grozeştilor. La 31 iulie, un contraatac român a vizat recucerirea Coşnei, realizată cu succes, şi a vârfului Cireşoaia, eşuată.

Divizia 225 infanterie germană a replicat cu trageri rare, la început, și ulterior au intensificat focul pe măsură ce trupele române se regrupau. Pentru evitarea pierderilor uriașe de vieți omenești, generalul Dumitru Strătilescu, comandantul Diviziei 1 infanterie, a ordonat declanșarea asaltului, fără a mai aștepta ca artilerie să facă breșele necesare în rețelele de sârmă ghimpată. Pe fondul pierderilor grele, generalul Arthur Văitoianu a cerut Diviziei 1 infanterie să asigure flancul drept, pentru că armata rusă se abătuse de la direcția care fusese stabilită în ordinul de luptă și totodată a cerut Diviziei 7 infanterie să atace cu Brigada 13 infanterie pe direcția cotei 707 pentru a învălui vârful Cireșoaia.

Atacul dinspre sud purtat de Brigada 13 infanterie și acțiunile Diviziilor 6 și 7 infanterie s-au tradus în nereușite tactice. Îndârjirea cu care s-au purtat luptele este desprinsă și din pierderile de vieți omenești în rândul forțelor române, 13 ofițeri și 507 morți, răniți și dispăruți, doar în prima zi de luptă. Forțele inamice erau concentrate pe trei zone de rezistență, fiecare din acestea aveau cuiburi cu mitraliere de câte cinci piese.

A doua zi, la 28 august/10 septembrie 1917, au fost executate mai întâi focuri de artilerie, care însă nu putea produce pagube însemnate în rândul inamicului din cauza configurației terenului, neputând fi observate în timpul tragerilor pozițiile asupra cărora se execută focul de artilerie.

În fața acestui impas, generalul Văitoianu decide trimiterea unor grupe de soldați cu foarfeci pentru tăierea sârmei ghimpate dintre copaci și cu grenade incendiare pentru atacarea pozițiilor inamice de unde se executa focul cu mitraliere. S-a luat decizia ca atacul să fie desfășurat în noaptea 28/29 august — 10/11 septembrie. Grupele de soldați care au pornit să provoace breșele necesare pentru înaintarea asaltului și-au îndeplinit doar parțial misiunea și mulți au căzut la datorie sub focul mitralierelor. Pierderile erau majore și pozițiile câștigate erau limitate, însă cu fiecare zi care trecea determinarea ostașilor români pentru cucerirea vârfului Cireșoaia nu scădea.

A treia zi de luptă, 29 august/11 septembrie, a însemnat înregistrarea unor pierderi uriașe pe fondul atacurilor duse pentru producerea unor breșe în pozițiile inamice, care de la declanșarea ostilităților asupra pozițiilor inamice de la Cireșoaia însemnau peste 1.200 de persoane ucise, rănite și dispărute. În acea zi, au fost executate mai multe ofensive, purtate de Divizia 1 infanterie și Divizia 7 infanterie. Însă și aceste atacuri au fost respinse, inamicul rămânând pe poziții în zona Cireșoaia.

Chiar dacă au fost înregistrate anumite succese limitate, iar pierderile au fost semnificative, determinarea cu care au fost purtate luptele pentru cucerirea vârfurilor Cireșoaia și Coșna au scos în evidență capacitatea combativă a forțelor române, rezistența îndelungată și mobilizarea extraordinară.

Armata 2 română încheia practic luptele din vara anului 1917 într-o manieră ofensivă, fără ca forțele inamice să poată să își atingă obiectivul de străpungere a Văii Trotușului și de înaintare apoi spre partea răsăriteană a frontului, potrivit volumelor ”România în Timpul Primului Război Mondial” (vol. 1, Editura Militară, București, 1996) și „România în Anii Primului Război Mondial”.

Apogeul Bătăliei de la Oituz a avut loc în zilele de 29 iulie– 31 iulie, când inamicul a făcut eforturi uriaşe pentru a depăşi concentrarea de trupe române. Animaţi de lozinca „Pe aici nu se trece!”, ostaşii români au rezistat cu eroism, zădărnicind planurile adversarilor. Până la 5 august, luptele au scăzut în intensitate, limitându-se la dueluri de artilerie şi la ciocniri ale patrulelor. La 6 august, grupul Gerock a reluat ofensiva, reuşind să reocupe Coşna, fără a înregistra însă alte succese. După 9 august s-a instaurat treptat acalmia, inamicul fiind epuizat. Pe 22 august Puterile Centrale au renunțat la ofensivă.

Ca urmare a preluării puterii de stat în Rusia de către forțele bolșevice, în toamna acelui an, a avut loc semnarea de către guvernul rus a armistițiului de la 20 noiembrie/3 decembrie 1917 de la Brest-Litovsk, între Rusia și guvernele Puterilor Centrale. Astfel, soldații ruși se retrăgeau de pe pozițiile ocupate pe linia frontului oriental lăsând armata română descoperită în fața unităților inamice. Importante zone de front erau lăsate libere, iar comandanții diviziilor române au fost nevoiți să slăbească anumite dispozitive pentru a acoperi cât mai mult linia frontului în fața inamicului. Au fost formulate numeroase cereri de ajutor militar către Franța și Marea Britanie, care deși au fost aprobate, nu puteau fi onorate pentru că trupele germano-austro-ungare intraseră adânc în teritoriul Ucrainei. Armata Română era practic înconjurată de forțe inamice,potrivit volumului ”România în Primul Război Mondial”, Editura Militară, București, 1979.

Bătăliile de pe frontul românesc din vara anului 1917, de la Mărăști, Mărășești și Oituz, au avut o importanță strategică extraordinară pentru soarta frontului oriental și pentru cursul războiului, obligând Puterile Centrale să schimbe planurile de luptă, neașteptându-se la o asemenea ripostă din partea Armatei Române. Mai mult, confruntările din vara acelui an au arătat pe plan internațional elementul definitoriu al Armatei Române, care nu dispunea de o înzestrare specifică din punct de vedere tehnologic similară forțelor inamice, și anume eroismul colectiv și determinarea soldaților, ofițerilor și generalilor români de a lupta până la capăt cu prețul sacrificiului suprem pentru apărarea țării.

Pe 12/25 august 1917 regele Ferdinand le comunica ostașilor: ”Cu piepturile voastre ați ridicat un zid mai tare decât granitul. Cu mândrie mă uit la voi și aduc mulțumirile mele călduroase și recunoștința mea ofițerilor și trupei care v-ați purtat atât de bravi. Onoare acelora care și-au lăsat viața pentru apărarea patriei lor”.

În decembrie 1917, generalul francez Ferdinand Foch sublinia că ”puterea de rezistență a armatei României reprezenta singurul element încă solid al frontului oriental”, conform lucrării ”Istoria militară a românilor” (Editura Militară, București, 1992).

Anul 1917, premergător al Marii Uniri, a fost decisiv pentru realizarea dezideratului de unitate al statului național modern român, putând fi păstrat în memoria colectivă drept anul Armatei Române.

Germanii, pentru a nu lăsa impresia că au pierdut, au făcut un efort propagandistic. Împăratul a venit în România pentru a analiza situația. I.G Duca ne spune: ”În 30 de ani de pașnică domnie și infinite călătorii, împăratul Wilhelm nu găsise răgazul ca să viziteze pe Hohenzollernul care care domnea la gurile Dunării. Regele Carol I suferise, jignit în mândria lui de această lipsă de atenție din partea șefului Casei sale și ani de zile evita să treacă sau măcar să se apropie de Berlin. Împăratul Austriei venise la București. Împăratul Germaniei se mulțumise târziu, târziu de tot, să-l trimită pe Kronprințul. Și iată că acum, în plin război, în plin teritoriu ocupat, Wilhelm al II-lea sosea, ca și cum ar fi vrut să accentueze și mai mult gestul său și să transforme o veche lipsă de atenție într-o vădită ofensă”. Împăratul a fost mai întâi la Curtea de Argeș, unde a depus flori la mormântul lui Carol I, ”cel credincios”, apoi la Cernavodă, Sinaia și Mărășești. În fața trupelor germane„ a găsit cale să insulte în chip trivial pe Hohenzollernul care se mărginise să apere drepturile țării sale de adopțiune și să-l amenințe cu fulgerele lui necruțătoare. Gestul său era cel puțin de o supremă ineleganță. Regele Ferdinand n-a spus nimic, dar știu că a suferit”.

Rezistența eroică de la Oituz nu a putut fi exploatată. În octombrie 1917, a avut loc revoluția bolșevică cu Lenin în frunte. Rusia a ieșit din război astfel încât România era singură și în conflict direct cu toate forțele Puterilor Centrale: Germania, Austria, Bulgaria și contingente otomane. Pe de o parte românii știau că dacă adversarii depun un efort comun de amploare vor coplești armata noastră, pe de cealalată parte, Centralii văzuseră forța militară a românilor în bătăliile de Mărăși, Mărășești și Oituz și sțiau că vor avea mari pierderi dacă vor încerca supunerea Moldovei.

În noiembrie 1917, România a semnat un armistițiu cu Puterile Centrale. Deși ieșea din război, țara noastră continua pregătirile militare, iar peste un an va reintra în război de partea Antantei, totul cu ajutorul faptului că la Oituz lozinca ”Pe aici nu se trece” fusese respectată.

DocumentareMarius Agapie

mai mult
România Mare 100

I.G. Duca despre Ferdinand Întregitorul

regele-ferdinand1

Înainte de a-i examina mai cu de-amanuntul domnia, se cade să ne întrebăm cine era omul care se urcase pe tronul României, omul pe care soarta îl chemase să conducă destinele țării într-un ceas atât de grav și hotărâtor al dezvoltării noastre naționale. Da, cine era Regele Ferdinand? Mulți își puneau această întrebare, fiindcă deși era de douăzeci și cinci de ani în țară, puțini oameni avuseseră prilejul să-l cunoască.

Cât timp trăise unchiul său, el se ţinuse cu totul la o parte de toţi şi de toate. Păstrase atitudinea de rezervă absolută a unui moştenitor al tronului preocupat să nu creeze Suveranului domnitor nici cea mai mică greutate. Într-adevăr, nu putea fi învinuit nici de umbra vreunei intrigi şi, cu un tact admirabil, îşi ascunsese sistematic părerile şi simpatiile. Considera că izolarea cea mai desăvârşită era datoria unui principe chemat să între în scenă numai în ceasul venirii sale la domnie. Nu se ocupase decât de chestiunile militare, destul însă ca toţi din jurul său să se încredinţeze că le cunoştea de minune, în orice caz că le stăpînea cu mult mai bine decât Regele Carol şi destul ca toată lumea să poată constata lăudabilele sale sforţări pentru regenerarea morală a armatei. Din păcate, în această privinţă, nu l-a ajutat nimeni îndeajuns, iar mai puţin ca oricine, regescul sau unchi.

Această voită şi corectă atitudine a Principelui Ferdinand nu împiedicase ca şi în jurul său să se creeze – ca în jurul oricui în România, inevitabila legendă, şi încă ce legendă. Prost, leneş, incapabil, aplecat spre alcoolism, acestea erau epitetele ce curent se întrebuinţau spre a zugrăvi pe moştenitorul Regelui Carol. Şi, trebuie să mărturisim că unele aparenţe îndrituiau o asemenea judecată. Principele Ferdinand era de o timiditate bolnăvicioasă. În public, sau cu persoane pe care nu le cunoştea bine, nu spunea un cuvânt. Mai mult, încerca să vorbească şi, pe urmă, cuprins de fireasca lui sfială, abia îngăima câteva cuvinte fără rost sau fără interes. Spectacolul era penibil. Pe lângă aceasta, gesticulaţia sa, obiceiul său nenorocit de a se legăna când pe un picior, când pe celălalt, precum şi urechile lui cam mari, dezlipite de cap, dădeau înfăţişării sale fizice stângăcie şi o lipsă completă de armonie şi de majestate.Și totusi, era plin de rasă.

Chipul lui era frumos, trăsăturile feţei de o deosebită fineţe. Și avea cele mai minunate mâini aristocratice, mâini bărbăteşti, ce mi-a fost dat să văd vreodată. Bineînţeles, ca om tânăr petrecuse, viaţa lui nu era învăluită nici de puritatea, nici de ascetismul vieţii Regelui Carol cu care ne obişnuisem atât de mult, încât ajunsesem să credem că aşa trebuie să fie vieţile tuturor capetelor încoronate, uitând cu desăvârşire că Monarhul, în areopagul suveranilor europeni, era o excepţie.

Aşadar, câteva aventuri imprudente pe la manevre cu ţigănci pentru a căror frumuseţe sălbatecă şi fină avea o predilecţie specială, câteva chefuri zgomotoase pe la întruniri ofiţereşti şi legenda era gata răspândită, puternică, de nedesrădăcinat. Nici Regele Carol nu făcea nimica pentru ca să împrăştie această nenorocită atmosferă, dimpotrivă, prin purtarea lui parcă-şi făcea o plăcere în a înăbuşi pornirile unui suflet din fire timid, parcă îi convenea să dea tuturora impresia că moştenitorul său nu calcă pe urma marilor sale însuşiri şi a netăgăduitelor sale virtuţi.

Cu totul altul era însă omul sub al cărui sceptru trebuia să se înfăptuiască visul secular al neamului Românesc. Regele Ferdinand era un bărbat înzestrat cu o reală şi frumoasă inteligenţă, avea viziunea limpede a realităţilor, cunoştea oamenii tot atât de bine, dacă nu şi mai bine, decât Regele Carol şi, în orice caz, îi era cu mult superior prin însuşirile sale morale, prin curăţenia şi nobleţea sufletului său. Degeaba vom căuta la el urmele vreunei meschinării. Pe cât era unchiul său de socotit şi de parcimonios, pe atât era Regele Ferdinand de larg şi de generos.

Cu Victor Antonescu şi cu Barbu Ştirbey am fost executorii testamentari ai Regelui Carol. Acest testament, care face atâta cinste autorului său din punctul de vedere al conţinutului şi chiar al formei sale literare, din punctul de vedere strict juridic era însă plin de greşeli şi, la fiecare rând, putea da loc la discuţii şi la procese. Totul era chestie de interpretare, dar fiecare interpretare se traducea prin diferenţe de milioane. 0 clipă nu a stat Regele Ferdinand la îndoială, imediat şi întotdeauna a cerut să se dea interpretarea care favoriza pe alţii în dauna lui. Împingea chiar până la exagerare nepăsarea preocupărilor materiale, cheltuielile lui erau ridicole şi pe când în juru-i atâţia zvârleau bani şi atâţia profitau, el parcă se şi sfia să ceară modestele sume ce le alocase nevoilor sale personale.

Uneori s-ar fi cuvenit să-şi reamintească faptul că are o familie numeroasă, că vremurile sunt tulburi, că oarecari griji, oarecari precauţiuni financiare se impun. În zadar, asemenea probleme erau străine de sufletul lui Ferdinand I. El nu putea birui dispreţul profund ce acestea îi inspirau, se socotea mai presus de asemenea pofte sau lăcomii omeneşti. Hotărât, era din viţa marilor dezinteresaţi.

Tot astfel sufletul lui nobil nu cunoştea nici invidia, nici gelozia. Pe el nu-l vom găsi nici îngrijit de succesele altora, nici străduindu-se să micşoreze pe unii ca să se înalţe, să-i învrăjbească pe alţii ca să-i domine pe toţi. Avea oroare de intrigă şi dispreţ omenesc pentru răzbunare. De ură ca şi de trufie, era incapabil. Măririle pământeşti nici nu-l speriau, nici nu-l încântau, le considera apanajul celor născuţi în purpură. Cel mult dacă vedea în ele distracţiile unei vieţi care nu a fost întotdeauna veselă şi care întotdeauna a fost monotonă. În Regele României Mari dispăruse cu desăvârşire micul principe de Sigmaringen.

Cât despre cultura lui, aceasta era cu mult superioară culturii Regelui Carol. Mai întâi, pe când a Regelui Carol era oarecum unilaterală, a Regelui Ferdinand era cât se poate de eclectică. Ştia limba latină şi limba elină la perfecţiune, citea toţi autorii latini în mod curent şi aproape pe toţi clasicii elini. Vorbea şi cunoştea bine pe lângă limba germană şi română, limba engleză şi franceză şi chiar cea rusească, iar în toate aceste limbi accentul lui era bun, în orice caz neasemuit mai bun decât accentul unchiului său.

Scria minunat. Discursurile sale, pe care întotdeauna le redacta singur, denotau pe lângă o serioasă cultură clasică, o deosebită grijă a formei şi un real talent. Nu odată, în mijlocul multor talente consfinţite, cuvântările lui erau cele mai bune şi într-o exprimare literară impecabilă. La inaugurarea Universităţii din Cluj spre pildă unde au luat cuvântul atâţia reprezentanţi autorizaţi ai ştiinţei şi ai artei române, niciunul nu s-a putut asemui cu el. Nu era lipsit nici de darul improvizării, în cursul călătoriei triumfale prin Ardeal în 1919 ne-a uimit pe toţi prin uşurinţa cu care răspundea celor mai diverse delegaţiuni, prin expresiile fericite ce găsea pretutindeni, prin întorsătura ce ştia să dea întotdeauna cugetării sale. Cunoştinţele sale istorice erau temeinice, istoria noastră naţională şi tot ce este în legătură cu ea nu avea taine pentru el. În primăvara anului 1915 am fost cu dânsul şi cu Iorga să vizităm o bisericuţă ciudată ca formă arhitectonică ce e pierdută într-un mic sat de pe domeniul de la Cocioc, la Baltești. Deasupra uşii era o pisanie veche, pe care Iorga s-a trudit s-o descifreze. Era scrisă cu chirilice vechi de tot, cu trei caturi, iar descifrarea mergea greu. La un moment dat s-a şi oprit, fiindcă nu i-a putut da de rost. Regele a intervenit atunci şi, cu uşurinţă, ceti ceea ce cel mai de seamă din istoricii noştri contimporani nu putuse tălmăci. Iorga, cu drept cuvânt, a rămas înmărmurit.

Chestiunile religioase îi plăceau. Era foarte credincios şi fusese crescut în mijlocul preoţilor şi călugărilor catolici de unde controversele dogmatice, subtilităţile teologice, labirintul excezelor îl pasionau. Dar curios, n-avea ca unchiul său „l’empreinte”. Faţă de religia dominantă a statului nostru a păstrat, de altfel, neîncetat, ca şi unchiul său, cea mai corectă şi mai respectuoasă atitudine.

Iubea arta sub toate manifestările ei şi avea gust artistic. Cultura lui artistică era bogată, cuprinzătoare, cunoştea cu de-amănuntul marile muzee din lume. Cu câtă durere nu mi-a vorbit adesea de minunatele colecţii adunate ani de-a rândul de autocraţii ruşi în sălile Hermitajului la Petersburg, şi distruse în câteva ceasuri cu atâta sălbăticie de furia revoluţiei ruseşti. Muzica modernă şi clasică îl interesau deopotrivă. În tinereţe, rar lipsea de la reprezentaţiile wagneriene din Beyreuth şi, atât ca principe moştenitor, cât mai târziu, ca Rege, urmărea cu drag concertele simfonice.

Se poate spune că se ţinea la curent cu toate manifestaţiile cugetării şi geniului omenesc, citea întruna cărţile cele mai variate şi literaturile cele mai diverse. Era greu să-l surprinzi necunoscând vreo chestie privitoare la armată şi nu-i scăpa nimic din ceea ce se scria despre tactica modernă sau despre progresele militare.

Nu mai vorbesc de botanică, pentru această ştiinţă avea o adevărată pasiune. Se ocupa de ea cu patima unui savant şi cu priceperea unui specialist. Se spunea de altfel că dragostea de botanică era în familia lui un obicei, un fel de manie. Şi fapt este că avea în această materie cunoştinţe profunde, mereu aduna plante, examina vreo petală, sau despica vreun pistil. Iubirea lui de flori era atât de vie, încât nici la cele mai tragice ceasuri ale retragerii şi ale pribegiei, n-a lipsit de pe masa lui de lucru o cupă cu flori, fie ele cât de modeste.

Dar desigur că trăsătura caracteristică a personalităţii sale era sincerul democratism. Regele Ferdinand era din fire democrat. Nu numai raţionamentul său limpede îi zicea că omenirea merge spre o democratizare cât mai desăvârşită, dar forma inteligenţei lui deschisă oricărei idei noi, îndrăgostită de progres şi de lumină, inima lui generoasă, accesibilă planurilor umanitare, largilor concepţii de dreptate omenească, totul îl mâna cu o irezistibilă putere spre marele ideal al societăţilor moderne. Dacă nu s-ar fi născut Rege, cu siguranţă s-ar fi înscris în rândurile vreunui partid de stânga. Tendinţele conservatoare îi displăceau prin îngustime şi îl jigneau prin egoismul lor, de aceea n-a fost idee democratică, n-a fost propunere înaintată pe care Regele Ferdinand să n-o fi îmbrăţişat cu sinceră iubire şi cu neprefăcută înflăcărare. Prin aceasta era menit să aducă neamului românesc nepreţuite servicii.

Mai interesantă, poate, este o altă latură a sufletului său: puterea lui de suferinţă, voluptatea lui pentru suferinţă. Acest om va să fie nobil întotdeauna, dar în suferinţa sa va reuşi să fie mare. În mijlocul nenorocirilor războiului a fost admirabil, a înfruntat înfrângerile, nedreptăţile, umilinţele cu o tărie sufletească neobișnuită. Fără un cuvânt de învinuire, fără o clipă de descurajare, cu resemnarea creştinului ce îndură suferinţele purgatoriului în speranţa fericirilor raiului. Dacă soarta nu l-ar fi trecut în rândurile eroilor prin gloria operei săvârşite sub el, ar fi fost cel mai neîntrecut dintre martiri. Lupta care s-a dat în sufletul lui între simţămintele intime de german şi îndatoririle lui ca Rege al României, a fost cu adevărat sublimă. Când, la Consiliul de Coroană în care s-a declarat războiul, a spus „m-am învins pe mine”, nu a fost o floare de retorică, a fost expresia credincioasă a celui mai prelung şi mai sguduitor zbucium ce putea chinui un biet suflet omenesc. Simţul datoriei regulat corect al Regelui Carol apare mic, banal, pe lângă simţul datoriei al Regelui Ferdinand împins până la jertfa supremă, până la deplina jertfă de sine.

De altfel toată existenţa lui are ceva din aspectul vieţii acelora care de la durere şi de la sacrificiu aşteaptă fericirea în lumea aceasta, şi nu în cea ce va să vie. În mijlocul unei familii numeroase şi vesele, plină de exuberanţă, el ducea o existenţa retrasă, aproape de solitar. Veşnic este singur cu câinii şi florile, cu cărţile, cu gândurile, cu grijile, cu durerile lui. Şi trebuie mărturisit că acest om a avut un noroc extraordinar, căci a venit pe lume la 1865 ca principe, nici măcar prim născut al unei ramuri colaterale a dinastiei domnitoare din Prusia, (ce atunci nu era nici ea încă factorul precumpănitor al confederaţiei germane), a ajuns printr-un concurs absolut neprevăzut în afară de desfăşurarea normală a împrejurărilor, întâi moştenitorul unei coroane regale şi, în urmă, făuritorul unităţii naţionale de veacuri aşteptată a unui neam de 14 milioane de oameni, împrăştiat şi sfâşiat de vitregia unei istorii nemiloase. Astfel se şi explică de ce un bărbat cu un aşa fantastic destin era, cu toate acestea, numit de toţi din jurul lui „sărmanul”.

Niciodată nu ar fi obţinut ca Regina sau copiii să-i zică altfel decât „poor Papa”. Şi aveau dreptate. Era prea multă delicateţe de sentimente, prea multă nobleţe sufletească în el, ca oricare ar fi măririle şi gloriile pe care soarta le-ar fi revărsat peste capul lui, el să poată fi pe lumea aceasta un om fericit. Cei care îl cunoşteau bine ţineau toţi la dânsul şi toţi îl stimau mai mult decât pe Regină. Ferdinand era un gentleman în cel mai înalt înţeles al cuvântului, singurul şi ultimul gentleman din tot cuprinsul României Mari.

Din nenorocire însă incontestabilele şi strălucitele sale însuşiri erau neutralizate printr-o cumplită lipsă de voinţă şi de iniţiative. Era un adevărat caz patologic, căci fiind în stare să judece o problemă periculoasă mai bine decât cei care îl înconjurau şi, convins – spre pildă – că dacă nu i se împotriveşte ar merge drept în prăpastie, el stătea totuşi nemişcat. Ai fi spus că este un om care vede, înţelege, ştie ceea ce trebuie să facă, dar care în faţa evenimentelor stă neputincios, lovit de paralizie. Pentru cine nu a asistat la o asemenea scenă, realitatea acestui fenomen ar fi greu de crezut. Şi ciudat, astfel era în cele mai mici amănunte. Servitorii trebuiau să-l întrebe de 20 de ori înainte de a afla dacă dorea ca automobilul său să fie gata de plecare la 5 sau la 5.30. Pentru aghiotanţii lui era un adevărat chin să obţină un răspuns precis la vreo întrebare, sau ca să reuşească a-i smulge vreun ordin de serviciu. Toţi miniştrii săi au putut constata că era la curent cu toate chestiunile, că ştia tot ceea ce se petrece, că nimic nu-i scăpa, cunoştea viaţa intimă şi pe cea publică a tuturor, că analiza o situaţiune cu minunată luciditate, că era în măsură să indice soluţia cu siguranţă cea mai bună şi, adesea, cea mai elegantă, dar că era imposibil să treacă singur de la concepţie la execuţie. Dacă îi violentai voința, se supunea, şi totul mergea bine. Dacă aveai naivitatea să aştepţi hotărârea lui, puteai să aştepţi cu anii. Fireşte că în asemenea condiţii Ferdinand I putea, dacă avea în jurul său sfetnici buni, să fie un Rege mare, dar dacă, dimpotrivă, era rău sfătuit, putea deveni cel mai slab şi cel mai nefast dintre Suverani.

Părerea obişnuită este că era sub influenţa Reginei Maria, că ei i se datorează hotărârile care l-au dus la gloria întregirii neamului. Lucrul nu este exact. Desigur că în unele probleme Regina Maria a exercitat o înrâurire asupra lui într-o oarecare măsură. Chiar personalităţi mai puternice din apropierea lui l-au putut influenţa, ca să nu mai vorbim de o personalitate atât de hotărâtă, de vie ca a Suveranei, însă o adevărată, o decisivă influenţă dânsa nu putea exercita, fiindcă legatura sufletească dintre ei era prea slăbită, prea erau departe şi străini unul de altul. În tinereţile lui dânsul o iubise mult, această dragoste nu fusese însă împărtăşită. Regina Maria fusese iritată de bolnăvicioasa lui nehotărâre şi, cu avântul şi superficialitatea vârstei ei, luase timiditatea lui drept lipsă de inteligenţă. Când s-au urcat pe tron dragostea lor se stinsese de ani de zile. Regele însă admira multe din însuşirile soţiei lui: voinţa, sinceritatea, vitalitatea, veselia dar atâta tot.

Treceau săptămâni şi luni fără să vorbească altceva decât banalităţi la masă şi faţă de martori. Nici o intimitate între două vieţi îndreptate pe cărări despărţite. Tronul pe de o parte, încercările ei repetate pe de altă parte, îi apropiau din nou vrând nevrând, dar nu destul. Este sigur că în fundul sufletului său el a avut faţă de dânsa o adevărată stimă şi o adevărată încredere; o cunoştea însă prea bine ca să nu se sfiască de ea.

I.G. Duca – Amintiri politice

mai mult
România Mare 100

Cărți vechi de sute de ani, unele unicat, într-o expoziție la Muzeul Național al Unirii

expozitie-carti-alba-iulia

Mai multe exemplare de carte veche – lucrări teologice, filosofice sau manuale școlare, din care unele unicat, apărute începând cu secolul al XVI-lea în tipografiile care au funcționat în Alba Iulia și aflate în prezent în patrimoniul mai multor biblioteci din țară, pot fi admirate în cadrul unei expoziții vernisate marți la Muzeul Național al Unirii (MNU) și care poate fi vizitată până în 29 octombrie.

„Tipăritu-s-au în Ardeal, în cetatea Belgradului. 450 de ani de la tipărirea primei cărți la Alba Iulia’ este o expoziție care celebrează, așa cum îi spune și numele, aniversarea a patru secole și jumătate de la tipărirea primei cărți la Alba Iulia”, a menționat inițiatorul acesteia, Florin Bogdan.

„Practic, propune celui care o vizitează o poveste. O poveste care începe în 1567, cu Rafael Hoffhalter, primul tipograf din Alba Iulia, trece pe la Lorincz, ucenicul diaconului Coresi, ajunge în secolul al XVII-lea, la Tipografia Princiară, sprijinită de principii Transilvaniei, unde s-au tipărit acte oficiale, manuale pentru colegii academice sau cărți pentru români, în spiritul Reformei. Finalul acestui secol este dominat cumva de Tipografia Mitropoliei Ortodoxe, unde, pe lângă cărțile de cult, va apărea și acel abecedar românesc, Bucoavna din 1699. În ceea ce privește activitatea tipografică veche, ea se încheie la sfârșitul secolului al XVIII-lea, cu tipografia lui Ignac Batthyani, cea care a produs carte pentru Biserica Romano-Catolică în special”, a declarat Florin Bogdan.

Printre cărțile expuse se află și trei exemplare de carte unicat, respectiv un exemplar tipărit de tipograful Rafael în 1567, Christianus Schesaeus, Epithalamivm in honorem nvptialem magnifici domini Casparis Bökes de Korniat, Catehismul Calvinesc tipărit la Alba Iulia în 1648 și un act de hirotonire tipărit în 1700, o Singhelie.

Este expus și unul din cele trei exemplare, dintre care unul se găsește la Londra, care se mai păstrează din primul abecedar, Bucoavna de la Alba Iulia din 1699. Nu lipsesc din expoziție nici cărți cu semnături ale unor personalități — Gabriel Bethlen, Gheorghe Rákóczi I și Simion Ștefan.

O piesă de bază a expoziției este Noul Testament, tipărit pentru prima dată în limba română la 1648 de către Simion Ștefan, mitropolitul Transilvaniei, volum aflat în patrimoniul muzeului din Alba Iulia.

Exemplarele aflate în expoziție aparțin MNU Alba Iulia, Bibliotecii Sfântului Sinod, Bibliotecii Academiei Române — filiala Cluj-Napoca, Bibliotecii Central Universitare Cluj-Napoca, Bibliotecii Județene Mureș, Bibliotecii ASTRA Sibiu și Bibliotecii Institutului Romano-Catolic din Alba Iulia, a menționat directorul general al MNU, Gabriel Rustoiu.

Prezent la vernisaj, Arhiepiscopul Ortodox de Alba Iulia, Irineu, a afirmat că acest eveniment, unde sunt expuse niște ‘giuvaiere’, ne stimulează să conservăm patrimoniul existent.
‘Cartea veche a contribuit la șlefuirea limbii române. (…). Cartea a însemnat o cultură, o cultură sănătoasă. (…). Cartea veche înseamnă și credință, pentru că cele mai multe tipărituri au fost cărți de slujbă și învățătură religioasă. Cartea, circulând în toate ținuturile locuite de români, a avut un rol formidabil în unitatea religioasă, politică și culturală a acestora. (…). Acest eveniment ne stimulează să conservăm patrimoniul nostru, ne determină să iubim cartea și totodată să aducem un prinos de recunoștință celor care au scris, au tipărit’, a afirmat Arhiepiscopul Irineu.

Înaltul ierarh a adăugat că, atunci când vorbim despre cartea veche românească, nu putem să nu ne întrebăm cine a produs-o. „În primul rând, Biserica. Care, astăzi, este rănită, lovită și umilită. Ori, această biserică a constituit pentru neamul nostru totul. I-a oferit cuvântul evanghelic și pâinea euharistică, păstrându-i ființa și fiindu-i pavăză în veacuri vitrege.”, a precizat Arhiepiscopul de Alba Iulia.

Așadar, în cadrul expoziției vor putea fi văzute exemplare de carte veche apărute, începând cu secolul al XVI-lea, în diverse tipografii care au funcționat în vechea capitală a Transilvaniei: Hoffhalter, Tipografia Princiară (Typis Principis), Tipografia Mitropoliei și Tipografia Episcopală (Typis Episcopalibus).

Volumele expuse sunt lucrări teologice, filosofice sau manuale școlare, dintre care se remarcă exemplare unicat precum: Christianus Schesaeus, Epithalamivm in honorem nvptialem magnifici domini Casparis Bökes de Korniat (Alba Iulia, 1567), Catehismul calvinesc (Alba Iulia, 1648) sau Singhelie (Alba Iulia, 1700), dar și cărți cu semnături ale unor personalități: Gabriel Bethlen, Gheorghe Rákóczi I și Simion Ștefan.

Cei interesați să viziteze expoziția o pot face între 12 septembrie – 29 octombrie 2017.

M.B.

mai mult
IstorieRomânia Mare 100

11 septembrie: Cea de-a treia bătălie de la Plevna

Trecerea-armatei-române-pentru-cucerirea-Plevnei

La data de 11 septembrie 1877 a avut loc cea de-a treia bătălie de la Plevna, una dintre cele mai mari bătălii ale Războiului de Independenţă a României. Cetatea Plevnei şi puternicul sistem de fortificaţii din jur a rezistat iniţial la două atacuri ale armatei ruse, iar în aceste condiţii, comandantul trupelor ruse, marele duce Nicolae, solicită sprijinul armatei române, care trece Dunărea şi se angajează în operaţiunea de cucerire a puternicei cetăţi a Plevnei.

După o eroică bătălie, trupele române ocupă puternica redută Griviţa 1, dar cu mari sacrificii, deoarece în această bătălie mor în luptă maiorul Gheorghe Şonţu, căpitanul Valter Mărăcineanu şi peste 800 de soldaţi.

Contribuţia trupelor române la cucerirea Plevnei a fost recunoscută de marele duce Nicolae, care într-un ordin de zi, arăta că „rezultatele strălucite care s-au dobândit la Plevna sunt datorate soldaţilor armatei române, care prin curajul şi devotamentul lor, au făcut posibilă această victorie”. Cucerirea Plevnei a deschis drumul trupelor ruseşti spre Adrianopol, determinând astfel Turcia să capituleze la data de 4 februarie 1878.

Inițial, atacată de două ori de trupele ruse, cetatea Plevna și puternicul sistem de fortificații din jur a rezistat, producând mari pierderi atacatorilor. În aceste condiții, la 19 iulie 1877, comandantul trupelor ruse, marele duce Nicolae, solicită sprijinul armatei române printr-o telegramă. Aceasta trece Dunărea și se angajează în operațiunea de cucerire a Plevnei cu majoritatea trupelor: 43.414 soldați, 7.170 de cai și 110 tunuri (circa 30 – 40% din totalul efectivelor aliate). Rușii aveau și ei la Plevna 52.000 de soldați și 316 guri de foc. Forțele otomane au fost evaluate la 35.000 – 40.000 de oameni, după unele surse, iar după altele, la 50.000 oameni cu peste 100 de tunuri.

Atacul concertat ruso-român asupra cetăţii Plevna a eşuat în faţa puternicului sistem defensiv otoman. Astfel, în strategia convenită de părţile rusă şi română, la 29 august/10 septembrie 1877, la Poradim, armatei române îi revenea sarcina de a cuceri reduta Griviţa, considerată elementul de rezistenţă al aliniamentului de la Plevna.

Aspectele referitoare la momentul atacului, forţele implicate şi gestionarea victoriei au făcut obiectul unui ordin de luptă semnat de generalul Alexandru Cernat, la Verbiţa. Acţiunile Diviziilor 3 şi 4 române urmau să fie susţinute, din flancul stâng, de două batalioane ruseşti din Divizia 5 Schilder-Schuldner. Potrivit informaţiilor culese de cercetaşi şi folosite în elaborarea strategiei atacului, exista o singură redută Griviţa.

În ziua de 30 august 1877, la orele 15, maiorul George Şonţu, sub comanda căruia se afla primul batalion din Divizia 3 ce deschidea atacul, a întreprins primele acţiuni ofensive. Lipsa hărţilor şi a referinţelor privitoare la structura sistemului defensiv otoman din faţa Plevnei a îngreunat misiunea trupelor române. Iniţial, s-a crezut că odată escaladată coasta abruptă, soldaţii români se vor putea odihni pe platou şi vor pregăti următorul pas, atacul asupra detaşamentelor otomane de la Griviţa. Situaţia din teren arăta însă cu totul diferit, deoarece Divizia 3 a acţionat împotriva unei alte redute, despre existenţa căreia nu se ştia şi care va fi numită ulterior Griviţa 2.

Combatanţii au fost nevoiţi să se deplaseze spre baza văii largi de mai bine de 500 m, sub focul continuu al soldaţilor otomani şi în condiţii meteorologice nefavorabile. Situaţia neprevăzută a influenţat şi acţiunile Diviziei 4, care, teoretic, urma aceeaşi ţintă, dar înainta dintr-o direcţie diferită. Soldaţii, comandaţi de maiorul Alexandru Candiano-Popescu şi căpitanul Moise Groza, au început atacul la ora stabilită, 15. De această dată, strategia ofensivă se putea operaţionaliza, deoarece regimentele de infanterie şi cavalerie, ca şi batalionul 2 de vânători sunaseră atacul asupra redute Griviţa, consemnată ulterior sub numele de Griviţa 1.

Primele două încercări ale românilor de cucerire a acesteia s-au soldat cu retragerea şi cu pierderi de vieţi omeneşti. Sprijinul logistic oferit Diviziei 4 de 2 batalioane ruseşti a facilitat regândirea dispozitivului de atac, astfel că flancul stâng a fost ocupat de infanterişti, iar flancul drept de vânători şi dorobanţi. În jurul orelor 17, a avut loc şi cel de-al treilea asalt asupra redutei, care s-a dovedit la rându-i a fi un eşec. Încercarea de a tranşa conflictul în favoarea forţelor româno-ruse, care au avut cele mai multe victime, i-a determinat pe ofiţerii români să mai încerce încă o manevră, folosindu-se de avantajele unui atac dublu.

Astfel, dinspre est urmau să înainteze soldaţii comandaţi de maiorul Leonida Iarca (regimentul 5 infanterie) şi de locotenent colonelul Alexandru Fotea (regimentul 14 dorobanţi), în timp ce dinspre sud-est atacau trupele maiorul Alexandru Candiano-Popescu (batalionul 2 vânători) şi maiorul Alexandru Jipa (regimentul 16 dorobanţi). În urma confruntării, trupele româno-ruse reuşesc, până la lăsarea întunericului, să-i alunge pe otomani din dispozitiv şi să-şi adjudece victoria. Rămăşiţele garnizoanei otomane au părăsit locaţia şi s-au îndreptat către Griviţa 2, abandonând în mâinile armatei române echipamente militare (2 tunuri care au fost aduse la Bucureşti şi care vor încadra statuia lui Mihai Viteazul), răniţi şi hrană. „Bravura şi devotamentul ce au arătat trupele, ofiţerii şi soldaţii […] pentru naţiunea română” (generalul Alexandru Cernat) au fost recunoscute public prin acordarea de decoraţii.

Victoria obţinută de armata română nu a descurajat forţele militare otomane, care în noaptea 30/31 august 1877 au încercat printr-o serie de atacuri surpriză să-şi restabilească controlul asupra redutei. De altfel, eforturile militare au continuat şi în ziua de 31 august/12 septembrie 1877 când otomanii au deschis foc de artilerie asupra detaşamentelor româno-ruse aflate în dispozitiv, angajând chiar lupte la baionetă.

„Vitejia antică” de care a dat dovadă armata română a făcut ca intenţiile otomane să nu se realizeze. Numărul militarilor români răniţi sau decedaţi se ridica la 2 565. Apelul adresat de principele Carol I combatanţilor de la Griviţa subliniază efortul depus şi spiritul de sacrificiu: „Sub focul cel mai viu al inamicului aţi înfruntat moartea cu bărbăţie, aţi luat o redută, un drapel şi trei tunuri. Ţara vă va fi recunoscătoare de devotamentul şi abnegaţia voastră […]; deşi am avut simţitoare pierderi, deşi deplâng cu voi bravii camarazi căzuţi pe câmpul de onoare, dar sângele vărsat nu va fi în zadar; dintr-însul va rodi mărirea şi independenţa patriei.” (Ordinul de zi nr. 58, 5/17 septembrie 1877).

E.R.

mai mult
1 2
Page 1 of 2