close

România Mare 100

PromovateRomânia Mare 100

„Marele Război – Marea Unire. Repere istoriografice” la Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova

afis

Sub egida programului naţional „România, 100 de ani”, Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova vă invită la sediul său din Ploieşti, str. Toma Caragiu nr. 10, să vizitaţi expoziţia lunii august: „Marele Război – Marea Unire. Repere istoriografice”.

Lucrările etalate sunt apariţii istoriografice contemporane din biblioteca documentară a instituţiei şi reprezintă o bibliografie de referinţă pentru istoria Primului Război Mondial şi a Marii Uniri.

mai mult
România Mare 100

Ediţie specială a Colocviilor Putnei

305221mare

Centrul de Cercetare şi Documentare „Ştefan cel Mare” al Mănăstirii Putna marchează Centenarul Marii Uniri prin organizarea unei ediţii speciale, a XXI-a, a Simpozionului internaţional de istorie „Colocviile Putnei”.
La această ediţie a Colocviilor Putnei, ce se va desfăşura în perioada 11-15 iulie, vor participa istorici de la facultăţile de istorie din Iaşi şi Bucureşti, de la Institutul de Istorie „N. Iorga” şi Institutul de Istoria Artei „G. Oprescu” ale Academiei Române, de la Institutul Naţional al Patrimoniului, de la Institutul de Cercetări Socio-Umane din Sibiu şi de la alte instituţii culturale din România şi din străinătate.
Potrivit organizatorilor, sesiunile de comunicări ştiinţifice se vor desfăşura miercuri, joi şi sâmbătă la Mănăstirea Putna iar, pe lângă teme legate de Anul Centenar, vor fi abordate subiecte specifice Colocviilor Putnei: epoca Sfântului Ştefan cel Mare, istoria Mănăstirii Putna şi istoria mănăstirilor din Bucovina în perioada de ocupaţie austriacă.
”Dintre temele abordate menţionăm: invocarea lui Ştefan cel Mare şi a Mănăstirii Putna în discursul unionist din 1917-1918, stindardul lui Ştefan cel Mare de la Mănăstirea Zografu – Sfântul Munte Athos – în contextul anilor 1917-1918, între Prut şi Nistru în secolul al XV-lea – gânduri de arheolog, ideea imperială în ţările române, tributul Moldovei la sfârşitul domniei lui Ştefan cel Mare, armele lui Ştefan cel Mare, preliminariile războiului moldo-polon (1497), un epitrahil de la Ştefan cel Mare regăsit la Atena, iconografii cu caracter trinitar în pictura murală din Moldova în secolele XV-XVI, şcolile de broderie şi de muzică ale Mănăstirii Putna, statutul monahilor în Moldova medievală”, precizează organizatorii.
Deschiderea simpozionului va avea loc în prezenţa arhiepiscopului Sucevei şi Rădăuţilor, Pimen, în cadrul festivităţii din Sala Mare a Casei Domneşti urmând să se lanseze ultimele numere apărute din revista „Analele Putnei”, o ediţie anastatică a cunoscutei lucrări publicate în anul 1905 de preotul Dimitrie Dan „Mânăstirea şi comuna Putna”, precum şi alte lucrări ale colaboratorilor Centrului „Ştefan cel Mare”.
Centrul de Cercetare şi Documentare „Ştefan cel Mare” al Sfintei Mănăstiri Putna a fost înfiinţat la 2 ianuarie 2005 şi are ca scop cercetarea istoriei epocii ştefaniene şi a istoriei Mănăstirii Putna.
De la înfiinţare până în prezent, centrul a organizat la Mănăstirea Putna, la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi şi la Institutul „Nicolae Iorga” din Bucureşti douăzeci de ediţii de comunicări ştiinţifice, sub numele Colocviile Putnei, iar cu ediţia a noua a fost inclusă şi o secţiune dedicată istoriei mănăstirilor din Bucovina în perioada ocupaţiei austriece, având în vedere caracterul unitar al monahismului bucovinean în perioada 1775-1918.

mai mult
România Mare 100

Onisifor Ghibu, ardeleanul care a contribuit decisiv la Unirea Basarabiei cu România

Onisifor_Ghibu_w747_h373_q100

Se împlinesc astăzi, 31 mai 2018, 135 de ani de la nașterea lui Onisifor Ghibu, cel care în urmă cu 100 de ani s‑a situat în dificila, dar și onoranta postură de a fi printre personalitățile care au înfăptuit unirea Basarabiei cu România, unire proclamată de Sfatul Țării de la Chișinău în ziua de 27 martie 1918. El a fost, poate, exemplul cel mai ilustru al cărturarului ardelean care nu și‑a cruțat nici o resursă, ba chiar și‑a riscat viața pentru ca românii basarabeni să fie dezrobiți de împovărătoarea stăpânire rusească, iar Basarabia să revină, așa cum era normal, la matca românească din care fusese smulsă brutal în 1812.

Reperele biografiei lui Onisifor Ghibu încep odată cu nașterea sa, la data de 31 mai 1883, în comuna Săliște din județul Sibiu. Părinții săi aveau origini modeste, fiind țărani meseriași și oameni credincioși educați în spiritul acela al românismului așa cum era acesta în lumea rurală a secolului al XIX‑lea. Primii pași pe calea învățăturii îi face în satul natal, unde deslușește tainele scrisului și cititului, iar dragostea și setea sa pentru învățătură îl determină să dorească să învețe mai departe. Așa se face că urmează mai apoi cursurile liceelor din Sibiu și Brașov, iar destinul îl poartă mai departe la București, unde avea să se înscrie la Facultatea de Litere, șederea lui aici fiind scurtă, numai doi ani: 1905‑1906. Pentru că dorința sa de a pătrunde pe căile cunoașterii era nepotolită, el își desăvârșește și încheie formarea intelectuală studiind la Budapesta, apoi la Strasbourg, iar ca încununare a acestei munci a obținut, în 1909, doctoratul în filosofie, pedagogie și istorie universală.

Întors pe tărâmul natal după anii de peregrinări, Onisifor Ghibu este numit inspector primar ortodox pentru școlile din Transilvania, iar mai apoi profesor la Institutul Teologic din Sibiu. Calea aceasta a profesoratului îi va fi preocuparea cea mai îndrăgită pe întreg parcursul vieții, dedicându‑și nenumărate zile nobilei munci a educației celor tineri.

Refugiu în Basarabia

În 1914 a izbucnit Primul Război Mondial. Nedorind să fie înrolat în armata austro‑ungară, Ghibu alege, un an mai târziu, să treacă granița în România. Fuga sa din Ardeal i‑a adus o condamnare la moarte în contumacie, pronunțată de autoritățile militare maghiare de la Cluj. Ajuns la București, atras de puterea cuvântului scris, a fondat săptămânalul „Tribuna”, de unde a militat, alături de alți ardeleni aflați în capitala țării, pentru intrarea României în război. În momentul în care acest fapt s‑a produs, Ghibu a devenit unul dintre publiciștii care susțin fervent cauza națională, mobilizându‑i pe românii care aveau nevoie de îmbărbătare.

Rezultatul nefericit al campaniei armatei române din 1916, îl obligă pe Onisifor Ghibu să se retragă alături de alte sute de mii de români în Moldova, la Iași. Și aici el continuă munca de om al condeiului, slujind interesul național suprem – acela de apărare a ființei statale a României.

Anul 1917 îl găsește în Basarabia, la Chișinău, unde s‑a refugiat pentru a‑și pune soția și cei trei copii la adăpost de epidemia de tifos exantematic care decima populația orașului Iași.

Îndrumar de educație românească

Contactul cu lumea basarabeană este unul șocant, dar în același timp și o revelație pentru ardelean, care realizează că frații din Basarabia aveau nevoie ca de aer de sprijinul românesc. Doar așa se putea rupe vălul de ignoranță, dezrădăcinare, dar și teama indusă de un secol de stăpânire rusească asupra provinciei. Flacăra conștiinței naționale trebuia întreținută cu orice preț. Primii pași concreți au fost aceia de a organiza o redacție a unui ziar. Acesta avea să se intituleze „Ardealul”, iar din 1918, numele a fost schimbat, cumva premonitoriu, în „România Nouă”. Primul număr al publicației avea pe pagina întâi portretul lui Mihai Viteazul, alături tronând un articol purtând un sugestiv titlu – „La Alba Iulia”.

Ziarul lui Onisifor Ghibu este un adevărat îndrumar de educație românească și patriotică a românilor din Basarabia. Intrat în contact cu cei câțiva lideri ai basarabenilor – Pantelimon Halippa, Ion Inculeț, Vasile Stroescu, Daniel Ciugureanu, Onisifor Ghibu este cel care îi ghidează și le oferă sfaturi și sprijin concret pentru organizarea Partidului Național Moldovenesc. Pe această cale, el contribuie activ la conturarea programului politic al partidului, mediind o apropiere, dar și întâlnirea liderilor de la Chișinău cu cei de la Iași.

Munca neobosită a lui Onisifor Ghibu este una primejdioasă. Bolșevicii îl puteau oricând ucide așa cum au făcut, spre exemplu, cu Simeon Murafa, în vara anului 1917. De aceea, pentru o perioadă el a trebuit să‑și ia măsuri sporite de precauție pentru a‑și păstra viața. Adeseori ardeleanul pleacă la Iași, unde se întâlnește cu oficialii români. El pledează pentru cauza basarabeană, solicitând unei tipografii editarea de ziare românești. Cu una dintre aceste ocazii, îl întâlnește pe George Enescu, pe care îl invită să concerteze în Basarabia. Acesta a acceptat cu bucurie invitația.

Profesor de pedagogie la Cluj

La 27 martie 1918, Sfatul Țării de la Chișinău a votat unirea Basarabiei cu Patria-mamă. Cu siguranță, în spatele acestei decizii a stat și importanta contribuție a ardeleanului Onisifor Ghibu, cel care a reaprins flacăra națională în sufletele oamenilor și i‑a determinat pe basarabeni sa ia această istorică decizie. Numit la sfârșitul anului 1918 în funcția de secretar al Consiliului Dirigent, el părăsește Chișinăul, dar toată viața sa îl va purta în suflet.

Activitatea lui Onisifor Ghibu este la fel de fructuoasă și după Marea Unire. Astfel, în 1919, el a condus acțiunea de preluare a universității din Cluj, unde a și devenit profesor de pedagogie. În același an a fost ales și membru corespondent al Academiei Române, iar din anul 1922 este votat președinte al secției școlare a „Asociației Culturale Astra”. Întreaga perioadă interbelică el și‑o dedică profesoratului la Cluj, dar și publicării unor lucrări de istorie transilvăneană.

După război, în 1945, Onisifor Ghibu a fost forțat de noile autorități care nu uită trecutul acestuia și lupta sa împotriva bolșevicilor din Basarabia, să se pensioneze. Este epurat, apoi întemnițat între 1956‑1958 pentru că „a întreprins acțiuni împotriva regimului democrat popular al RPR”. Era încă unul dintre eroii anului 1918, din lungul șir de personalități care înfăptuiseră unirea și care plătea cu închisoarea patriotismul său. Ultimii ani din viață i‑a trăit izolat, marginalizat. La 31 octombrie 1972, la vârsta de 89 de ani, el s‑a stins din viață.

Recuperarea memoriei personalității lui Onisifor Ghibu s‑a făcut cu ocazia centenarului nașterii sale în 1983. După 1990, cei doi fii ai săi au publicat, până în anul 2010, o serie impresionantă de 33 de volume rămase în manuscris.Așa au apărut în 1992 și memoriile sale intitulate „Pe baricadele vieții”. Ele sunt o impresionantă și valoroasă mărturie despre unirea Basarabiei cu Patria-mamă, dar și o dovadă a patriotismului și a importanței activismului civic pe care Onisifor Ghibu l‑a desfășurat neabătut pentru unirea tuturor românilor. Pentru faptele sale, el rămâne una dintre figurile importante ale panteonului românesc al Marii Uniri.

mai mult
România Mare 100

Suveranii Unirii. Dezbatere la Clubul Ţăranului

regi-casa

Luni, 7 mai 2018, la Clubul Ţăranului, de la ora 18:00, Institutul Fraţii Golescu şi Alianţa Naţională pentru Restaurarea Monarhiei vor evoca curajul şi loialitatea Suveranilor Unirii, rolul Familiei Regale în incurajarea rezistenţei de la Iaşi, implicarea Casei Regale în realizarea unirii, eforturile diplomatice ale Reginei Maria la Paris, afirmând actualitatea acestor modele pentru noi, contemporanii centenarului Marii Uniri.
Dezbaterea este moderată de jurnalistul Bogdan-Şerban Iancu, realizator al emisiunii „Ora Regelui”, reunind tineri pasionaţi de istoria noastră, membri ai Alianţei Naţionale pentru Restaurarea Monarhiei: Alin-Valentin Borcea, Irina-Andreea Cristea , David-Ştefan Ioniţă, Tudor Petcu şi Tudor Vişan-Miu .
După unirea Transvilvaniei cu România, Regina Maria îi scria preşedintelui Marii Adunări de la Alba Iulia: „Ziua măreaţă a împlinirii visului nostru a sosit şi este o zi de biruinţă, ziua cind îmi împreunez mâinile şi aduc mulţumirile mele Domnului”.
La rândul său, Regele Ferdinand scria, după împlinirea unirii: „Cum am fost părtaşul suferinţelor şi durerilor voastre, aşa iau parte, din adâncul inimii, la bucuria voastră, care este aceea a tuturor românilor şi, unind glasul meu cu al vostru, zic, plin de nădejde într-un viitor frumos: trăiască România Mare, una şi nedespărţită!”.
Clubul Ţăranului se află în incinta Muzeului Naţional al Ţăranului Român. Intrarea se face prin strada Monetăriei.

mai mult
România Mare 100

Alexandru Marghiloman, rol decisiv în timpul Primului Război Mondial

646×404 (4)

Jurist şi om politic, preşedinte al Partidului Conservator (din 1918, Partidul Conservator Progresist), în perioada 4 iunie 1914-10 mai 1925; preşedinte al Consiliului de Miniştri (5 martie-24 octombrie 1918), Alexandru Marghiloman s-a născut la 27 ianuarie 1854, la Buzău, fiind fiul lui Iancu Marghiloman, un arendaş cu avere impresionantă, şi al Irinei, descendentă a familiei boiereşti Izvoranu, potrivit volumului ”Dicţionar biografic de istorie a României” (Ed. Merona, 2008).

A urmat cursurile Liceului „Sf. Sava” din Bucureşti, iar după absolvire şi-a continuat studiile la Paris, unde a urmat Facultatea de Drept şi Înalta Şcoală de Ştiinţe Politice. În 1878 a obţinut doctoratul în drept şi ştiinţe politice.

A intrat în magistratură ca procuror la Tribunalul Ilfov (8 ianuarie 1879). Şi-a dat demisia în 1883 pentru a se înscrie în barou, potrivit lucrării ”Guverne şi guvernanţi 1916-1938” (Ion Mamina, Ioan Scurtu, Bucureşti, 1996). A devenit avocat al statului din iunie 1884, fiind foarte apreciat pentru pledoariile sale, funcţie din care s-a retras după câteva luni, pentru a se lansa în politică.

Alexandru Marghiloman s-a implicat în viaţa politică făcând parte din gruparea junimistă (din 1891, Partidul Constituţional), remarcându-se ca parlamentar abil, bun orator şi priceput elector. A avut o importantă contribuţie la organizarea filialelor locale ale Partidului Constituţional (Junimist). După fuziunea junimiştilor cu Partidul Conservator (1907) s-a impus ca lider, iar la 4 iunie a fost ales preşedinte al Partidului Conservator. S-a menţinut la conducerea formaţiunii (al cărei nume a fost schimbat în 1918 în Partidul Conservator Progresist) până la moartea sa, în 1925.

Deputat din 1884, a fost cooptat într-o serie de guverne, conducând cu pricepere ministerele încredinţate: Justiţie (23 mart.-12 nov. 1888; 18 dec. 1891-4 oct. 1895), Lucrări Publice (12 nov. 1888-26 mart.1889; 5 nov. 1889-16 nov. 1890), Agricultură, Industrie, Comerţ şi Domenii (16 nov. 1890-15 febr. 1891), Afaceri Străine (7 iul. 1900-13 febr. 1901), Interne (29 dec. 1910-28 mart. 1912) şi Finanţe (14 oct. 1912-31 dec. 1913).

Între măsurile luate, în timpul mandatelor sale de ministru s-au aflat: promovarea Legii organizării judiciare, prin care era stabilită inamovabilitatea magistraţilor; a reuşit să relanseze apropierea de Franţa, după o perioadă de îngheţare a relaţiilor; a contribuit la: amenajarea Grădinii Botanice din Bucureşti, construirea Palatului Justiţiei din Craiova, începerea lucrărilor la Şcoala Centrală de Fete din Bucureşti, la Palatul Justiţiei din Bucureşti şi la edificiul Bibliotecii Centrale Universitare, precum şi la începerea lucrărilor la podul de la Cernavodă.

În cadrul Consiliului de Coroană din 21 iulie/3 august 1914 organizat la Castelul Peleş din Sinaia, Alexandru Marghiloman s-a pronunţat, alături de majoritatea celorlalţi fruntaşi ai ţări, pentru neutralitate. Cei prezenţi au arătat că tratatul încheiat în 1883 avea în vedere situaţia în care Austro-Ungaria ar fi fost atacată, ori, în realitate, aceasta atacase Serbia, astfel încât România nu era obligată să intervină. Regele Carol I (domnitor 1866-1881; rege 1881-1914) a acceptat decizia participanţilor la Consiliul de Coroană, un scurt comunicat redactat de Ion I.C. Brătianu şi Alexandru Marghiloman, fiind publicat, ulterior, în Monitorul Oficial, potrivit volumului ”Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947) Carol I” (vol. I, Ioan Scurtu, Ed. Enciclopedică, 2004).

Intrarea României în război pentru eliberarea Transilvaniei şi Bucovinei, acţiune decisă în cadrul Consiliului de Coroană din 14/27 august 1916, a fost întâmpinată cu entuziasm colectiv. Însă, în doar câteva săptămâni de lupte grele armata română a cunoscut şocul înfrângerilor, fiind nevoită să se retragă din Transilvania, apoi din Oltenia, Muntenia şi Dobrogea. La 23 noiembrie/6 decembrie 1916 armatele germano-austro-ungare au ocupat Bucureştiul, regele Ferdinand şi guvernul retrăgându-se la Iaşi.

În teritoriul ocupat, ostilitatea germanilor şi a unor oameni politici faţă de regele Ferdinand se manifesta cu acuitate. Alexandru Marghiloman nota: ”Germanii devin grozav de aspri şi puţin discreţi. Ei invadează totul şi desigur că curtenia este în mod voluntar dată la o parte. (…) Pe hârtiile oficiale, titlul ministerial şi menţiunea ”Regatul României” sunt şterse. Ei zic că, oficial, Regatul României nu mai există. Au oprit ca să fie pomenit în biserici regele şi chiar să se pronunţe numele lui”, notează acelaşi volum. Puterile Centrale, care obţineau victorii pe frontul românesc, urmăreau să-şi impună dominaţia asupra României pe calea unei păci separate, prin înlăturarea regelui Ferdinand şi a guvernului Ion I.C. Brătianu-Take Ionescu, care demisionează la 26 ianuarie/8 februarie 1918 considerând inacceptabilă încheierea unei păci separate.

La 19 februarie/4 martie 1918 delegaţia guvernului condus de generalul Alexandru Averescu a plecat spre Bucureşti pentru a anunţa partea germană despre decizia de a încheia pacea. La 20 februarie/5 martie a fost semnat, la Focşani, un protocol de prelungire a armistiţiului cu Puterile Centrale. Pentru a facilita negocierea tratativelor în vederea încheierii păcii, regele Ferdinand l-a chemat la Iaşi pe Alexandru Marghiloman, la sugestia grupării antantiste, acesta intenţionând să-l desemneze pentru a îndeplini o asemenea misiune. Preşedintele Partidului Conservator era unul dintre oamenii politici germanofili care rămăsese devotat regelui Ferdinand şi care inspira încredere Puterilor Centrale şi îndeosebi Austro-Ungariei, conform volumelor ”Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947) Carol I” (vol. I, Ioan Scurtu, Ed. Enciclopedică, 2004) şi ”Istoria României în date” (Ed. Enciclopedică, 2003).

Au urmat, apoi, lungi discuţii cu Alexandru Marghiloman, care a înţeles că acceptând să încheie pacea cu Puterile Centrale în condiţii total dezavantajoase pentru România, îşi risca viitorul politic. De altfel, însuşi Ion I.C. Brătianu sublinia, la o consfătuire a majorităţii liberale desfăşurată în acele zile, că Marghiloman ”se sacrifică primind să se înhame la o operă tragică dar patriotică”, prevăzând faptul că mai târziu Marghiloman ”va fi calomniat, ofensat, batjocorit”. Brătianu a subliniat că ”trebuie să se ştie că acest om a salvat Coroana şi Moldova şi că acest lucru primează”, iar el, în calitate de preşedinte al Partidului Naţional – Liberal, îi era ”recunoscător în chip special d-lui Marghiloman, pentru marile servicii pe care le-a adus Coroanei şi ţării”.

Aflând despre acest demers, Alexandru Averescu şi-a prezentat demisia la 5/18 martie 1918. În aceeaşi zi, guvernul Alexandru Marghiloman a fost format.

La 24 aprilie/7 mai 1918, preşedintele Consiliului de Miniştri, Alexandru Marghiloman, a semnat la Palatul Cotroceni, Tratatul de pace de la Bucureşti şi a anexelor sale dintre România, pe de o parte, şi Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria, Turcia, pe de altă parte. Documentul prevedea cedarea Dobrogei, care urma să fie anexată de Bulgaria, România urmând să aibă acces la mare pe un drum comercial până la Constanţa; ”rectificările” de frontieră în favoarea Austro-Ungariei se ridicau la 5.600 km pătraţi (incluzând Parângul, Cozia, Negoiul, Caraimanul, Munţii Vrancei, Ceahlăul, Rarăul, un număr de 131 de comune şi sate cu o populaţie de 724.957 locuitori); armata română era desfiinţată: România se obliga să licenţieze pe toţi ofiţerii străini şi inamici, să sprijine trecerea trupelor Puterilor Centrale prin Moldova şi Basarabia spre Odessa; statul român trebuia să predea acestora întregul surplus de cereale, petrol şi alte produse; preţul la mărfurile de export era derizoiru; Germania putea arenda, pe termen de 90 de ani, terenurile rurale din România, monopoliza, pe diferite termene, exploatarea şi prelucrarea lemnului, obţinea dreptul de monopol asupra navigaţiei pe Dunăre şi în porturile dunărene, de a lua în stăpânire şantierele navale, conform lucrărilor amintite mai sus.

La solicitarea lui Alexandru Marghiloman regele a dizolvat Adunarea Naţională constituantă, organizându-se alegeri parlamentare în mai 1918. Desfăşurate în condiţiile unei ocupaţii inamice, alegerile au fost câştigate de Partidul Conservator. Lucrările Parlamentului s-au deschis la Iaşi, la 4/17 iunie. Din iniţiativa guvernului s-a cerut ratificarea Tratatului de pace încheiat la Bucureşti, iar Adunarea Deputaţilor şi Senatul s-au conformat, deşi au existat parlamentari care au fost împotriva acestui demers sau au exprimat rezerve.

De asemenea, reprezentanţii Puterilor Centrale au insistat pe lângă preşedintele Consiliului de Miniştri ca Tratatul de Pace de la Bucureşti să fie ratificat de Parlament. Discuţiile asupra acestui tratat s-au desfăşurat într-o atmosferă apăsătoare, toţi fiind conştienţi că acest document fusese impus de Puterile Centrale. A fost dată, totuşi, o justificare, potrivit căreia, prin Pacea de la Bucureşti, ţara a fost salvată de distrugere totală, monarhia a fost menţinută, iar Basarabia s-a unit cu România. La 15 iunie 1918, Tratatul a fost votat de Parlament şi înaintat regelui spre promulgare. Acesta a evitat să semneze legea adoptată de Corpurile Legiuitoare, astfel că, aceasta nu exista, potrivit Constituţiei. Şi Alexandru Marghiloman a insistat pe lângă rege în aceeaşi problemă. Regele Ferdinand a refuzat, cu toate presiunile care au fost exercitate asupra sa, să ratifice Tratatul de pace de la Bucureşti.

La 29 octombrie /11 noiembrie 1918 s-a încheiat Primul Război Mondial, iar pe fondul evoluţiei evenimentelor militare, care au dus la înfrângerea Puterilor Centrale, în ziua de 24 octombrie/ 6 noiembrie guvernul Alexandru Marghiloman a demisionat. ”Retragerea mea nu e o dezertare (…). Am păstrat ţării o dinastie, o armată şi i-am dat Basarabia şi Bucovina cu integritatea teritoriului” declara Alexandru Marghiloman, făcând-şi singur un bilanţ al guvernării sale, notează volumul ”Dicţionar biografic de istorie a României” (Ed. Merona, 2008).

În calitatea sa de preşedinte al Consiliului de Miniştri, Alexandru Marghiloman a susţinut înfăptuirea actului de Unire al Basarabiei cu România. La 24 ianuarie/4 februarie 1918, Sfatul Ţării a proclamat independenţa Republicii Democratice Moldoveneşti faţă de Rusia, iar în cadrul şedinţei festive din ziua de 27 martie/9 aprilie 1918 a votat unirea Basarabiei cu România. Alexandru Marghiloman, care sosise la Chişinău cu o zi în urmă, a fost invitat în sală pentru a i se comunica rezultatul (86 voturi pentru, 3 contra şi 35 abţineri), declarând: ”În numele poporului român şi al regelui Ferdinand, iau act de unirea Basarabiei cu România de aici înainte şi în veci! Trăiască România Mare!”

Alexandru Marghiloman este autorul mai multor volume: ”Doctrina conservatoare”’ (1909), ”Doctrina conservatoare şi revizuirea Constituţiei” (1914), ”Discursuri politice, 1885-1875” (1914), ”Manifestul Partidului Conservator Progresist” (1918), ”Discurs în Parlamentul votului universal” (1919), ”Criza economică şi soluţiuni” (1921), ”Reintrarea Basarabiei în sânul patriei-mame” (1924), ”Note politice, 1881-1924” (1927), potrivit lucrării amintite mai sus.

Omul politic conservator a murit la 10 mai 1925, la Bucureşti.

mai mult
România Mare 100

Calvarul preoțimii ardelene şi înfăptuirea Marii Uniri

preotime

„A fi român în țara ungurească era o crimă în fața cârmuitorilor acestei țări (…) Iar cel ce cuteza să dea glas credinței sale românești fără sfială purta pecetea trădătorului de patrie și era scris cu slove de osândă în catastifele negre ale stăpânirii”, spunea preotul Sebastian Stanca (1878-1947), el însuși subiect al acestei oprimări, în lucrarea „Contribuția preoțimii române din Ardeal la războiul pentru întregirea neamului (1916-1919)”. Un studiu ce descrie, deopotrivă, calvarul îndurat de preoții români transilvăneni pentru înfăptuirea Marii Uniri și faptele pururea vii ale credinței lor naționale.

În 1907, Adolf Huszar, un funcționar al secției politice a Guvernului de la Budapesta, întocmea „Car­tea neagră”, document destinat membrilor Guvernului maghiar, care îi prezenta pe toți „daco-românii”, preoți, mireni, apărători ai românismului. Volumul, de peste 900 de pagini, a ajuns să fie cunoscut după ocuparea Budapestei de către armata română, în august-noiembrie 1919. „Cartea” cuprindea „planurile strategice pentru desființarea neamului românesc (…), izvorul de unde au emanat toate legile și ordonanțele ministeriale, care dădeau concentric asaltul contra instituțiilor noastre bisericești, școlare, economice, peste tot contra întregii noastre ființe națio­nale”, după cum scria în memoriile sale Episcopul ortodox al Oradei, Roman Ciorogariu.

Deportați, schingiuiți și umiliți

Până la Marea Unire de la 1918, în baza acestei strategii, furia stăpânirii ungurești s-a dezlănțuit fără margini împotriva românilor, a preoților lor orto­docși, care îndrăzniseră să se bucure, cu nădejdea dezrobirii, de intrarea României în război.

Volumul părintelui Sebastian Stanca, apărut într-o nouă ediție în 2015, semnat de Mihai Octavian Groza și Mircea Gheorghe Abrudan, la editurile „Argonaut” din Cluj-Napoca și a Episcopiei Devei și Hunedoarei, cu binecuvântarea Preasfințitului Părinte Gurie, Episcopul Devei și Hunedoarei, prezintă dimensiunea dramei îndurate de preoții români ardeleni și de familiile lor în perioada războiului, din partea autorităților maghiare.

Nu au fost ocoliți nici octogenarii, nici copiii, nici mamele lor, fiind aruncați în temnițe, în lagăre de deportare maghiare, fiind omorâți în chip barbar, schingiuiți și umiliți, fiindu-le prădate gospodăriile.

Într-o analiză a acestor orori, istoricul Mihai Augustin Racovi­țan, de la Sibiu, arată că, „din Transilvania propriu-zisă, 140 de preoți români au fost aruncați în închisorile din Cluj, Târgu Mureș, Odorhei, Brașov, iar cei din Banat, Arad și Bihor, la Seghedin, Vat, Timișoara, Caransebeș”. Ei erau acuzați de „trădare de patrie” sau „spionaj în favoarea României”. Cei mai mulți dintre ei au fost judecați de către „tribunalul diviziei hovenzilor” din Cluj, de tribunalele civile, iar unii au fost închiși până la sfârșitul războiului fără nici un fel de jude­cată.

Alți peste 200 de preoți, din județele de la granița cu România, au fost deportați, unii chiar cu familiile lor, în județul unguresc Sopron, dinspre Austria, unde au trăit într-o cruntă mizerie, supra­vegheați cu strășnicie sau lăsați la cheremul populației locale. Mai mulți preoți din Țara Hațegului au fost duși în lagărul sârbilor de la Nezsider, iar alții au ajuns deportați la Zombor și Becicherecul Mare. Peste 100 de preoți din Brașov, Făgăraș și Sibiu s-au retras în vechea Românie, iar alții au pribegit până în Ucraina.

Câțiva slujitori ai altarelor ardeleni au fost arestați de auto­ritățile germane de ocupație din România și retrimiși în Transilvania, unde au fost condam­nați de tribunalele maghiare ca „trădători de patrie”. Mulți alții au murit în Moldova în timpul refugiului. Lor li se adaugă cei opt preoți uciși de jandarmii unguri și secui, la sfârșitul anului 1918.

Cei care au slujit în calitate de confesori militari au adus cuvânt de mângâiere și învățătură soldaților români din armata austro-ungară. Unii dintre ei au jucat un rol însemnat în organizarea unităților de voluntari români din Italia, Austria și Rusia. După război, preoții care s-au mai întors în parohiile lor aveau sănătatea grav zdruncinată.

Atrocități și jertfirea preoților

Impresionanta jertfă a preo­ților ardeleni pentru Marea Unire nu va fi, probabil, cuantificată pe de-a-ntregul niciodată. Printre cei care au avut de suferit se numără și valoroși slujitori cărturari, asemenea academicianului Ioan Lupaș, din Săliște, sau lui Elie Daianu, din Cluj. Lor li se adaugă preoteasa văduvă Aurelia Goga, deportată la Ruszt, între 28 august 1916 – 10 mai 1918, pen­tru vina de a fi mama „poetului pătimirii noastre” Octavian Goga, care, aflat în România, „a contribuit la grăbirea intrării României în război prin propaganda sa în favoarea cauzei naționale”, cum spune dr. Mihai Augustin Racovițan.

Atrocitățile autorităților maghiare asupra unor familii de preoți români din Ardeal au continuat chiar și după data de 1 Decembrie 1918. „Reținem, prin sadismul cu care au fost să­vârșite, omorârea celor doi preoți din Simand, județul Arad, de către bande maghiare din Socodor: legați unul de altul cu o sârmă și atâr­nați de o piatră mare și grea, au fost aruncați într-un canal”, mai arată Mihai Augustin Racovițan în studiul său.

Implicați în actul Unirii

Slujitorii Bisericii nu au putut fi însă înfrânți și mulți dintre ei au fost implicați direct în evenimentul Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918.

„Cele două Biserici românești din Transilvania (ortodoxă și greco-catolică) au fost reprezentate la Alba Iulia prin cinci episcopi, patru vicari, zece delegați ai consistoriilor (consiliilor eparhiale) ortodoxe și ai capitulilor greco-catolice, 129 de protopopi, câte un reprezentant al institutelor teologice-pedagogice și câte doi re­prezentanți ai studenților teologi, la care se adaugă numeroși alți preoți sosiți în fruntea păsto­riților lor, veniți să pecetluiască dorința de veacuri a strămoșilor români de a trăi neasupriți, într-o singură țară. În Marele Sfat al națiunii române, ca și în Consiliul Dirigent, au fost aleși de asemenea și slujitori ai Bisericii. Episcopul ortodox român de Caransebeș, Miron Cristea, viitorul Mitropolit Primat (1919) și apoi Patriarh al României Mari (1925), a citit, la sfârșitul Sfintei Liturghii, la Alba Iulia, rugăciunea pentru dezrobirea neamului românesc, care cuprindea, într-o atmosferă de profundă emoție patriotică, adevăruri de mare profunzime spirituală: «Doamne, Dumnezeul nostru, Tu ești Părintele nostru, Tu ai văzut strâmtoarea părin­ților noștri și ai auzit strigarea lor, căci se făcuseră ei ca floarea în brumă și plecat spre pulbere era sufletul lor, și trupul lor lipit de pământ… Iar acum mântuire ai trimis nouă și toate marginile pământului văd mântuirea Dumnezeului nostru», cum arăta Preafericitul Părinte Patriarh Daniel în discursul susținut la Academia Română, în cadrul sesiunii solemne cu tema „Marea Unire din 1918 – Începutul Primului Război Mondial”, din noiembrie 2016.

mai mult
PromovateRomânia Mare 100

100 de ani (1918) de la apariţia Decretului regal de unire a Basarabiei cu România, semnat de Ferdinand I, regele României

decretul-unirii

După examinarea principalelor evenimente și perioade prin care a trecut Basarabia de la Revoluția rusă din februarie 1917 și până la votul de unire din 27martie/9 aprilie 1918, putem spune că mișcarea de renaștere națională, intercalată cu aspirațiile revoluționare ale basarabenilor, cu evoluțiile spectaculoase din cadrul imperiului, cu situația schimbătoare de pe front și din interiorul provinciei, toate ne-au demonstrat un traseu complicat și deloc rectiliniu al ideii de unitate românească. Pornită dintr-un sâmbure de luptă pentru drepturi și libertăți sociale și naționale, aspirația basarabenilor de desprindere de imperiu și revenire la România nu a fost nici pe departe consensuală sau predestinată. Din contra, născută din lupta pentru autonomie și independență, din dorința de autoafirmare ca entitate de sine stătătoare, această pornire de reîntregire a fost discutată între diferitele fracțiuni politice basarabene, camuflată de multe ori din dorința de a nu periclita mersul revoluției în Basarabia și viabilitatea instituțiilor obținute prin luptă, contestată atât în interior, de către minoritari, socialiști, bolșevici sau marii proprietari, cât și în exterior, de către Ucraina și puterea bolșevică.

Consemnarea Unirii Basarabiei cu România în presa de la Iași
Consemnarea Unirii Basarabiei cu România în presa de la Iași

Până la un anumit moment, chiar dacă visau unirea, atât Blocul Moldovenesc, care-și dorea cu sinceritate și fără condițiuni revenirea la România, cât și clasa politică de la Iași, ghidată de ideea reîntregirii spațiului românesc, înțelegeau complexitatea situației interne și internaționale pentru a-și ascunde declarațiile de unire. Uneori pentru că acest lucru speria și înstrăina mai multe categorii sociale din Basarabia, care-și vedeau viitorul alături de Rusia; alteori pentru a împăca diversele grupări rivale din Sfatul Țării; în unele situații pentru că Rusia era aliat și ținea pe teritoriul românesc și în Basarabia peste un milion de soldați, ulterior deveniți instrumente ale propagandei bolșevice care dorea anexarea Basarabiei; de multe ori din raționamente diplomatice, așa cum am văzut și în cazul declarațiilor lui Averescu, susținute și de regele Ferdinand, care au apărat independența RDM în contextul negocierilor cu Puterile Centrale de la începutul anului 1918.

Regele Ferdinand I
Regele Ferdinand I

Studiul documentar și memorialistic existent ne permite să conchidem că au existat doi factori determinanți în opera de realizare a unirii Basarabiei cu România. Primul este guvernul român și armata română, cel de-al doilea a fost Sfatul Țării și în mod special liderii săi, care au făcut legătura între partea română și restul provinciei, mai ales în ajunul votului istoric.

Decretul regal din 9 aprilie 1918 privind Unirea Basarabiei cu România
Decretul regal din 9 aprilie 1918 privind Unirea Basarabiei cu România

Ședința de votare a Unirii Basarabiei cu România a fost în același timp „cântecul de lebădă” al revoluției în Basarabia, ceea ce istoricul american Ch. Upson Clark, un bun cunoscător a realităților românești și a celor din Basarabia, a numit „ziua discursului de despărțire a Republicii Democratice Basarabene Moldovenești Independente”. Documentele timpului, mai ales procesele-verbale ale ședinței Sfatului Țării, dar și memoriile participanților, ne arată o înțelegere fatală a basarabenilor că proclamarea Unirii, dorită de unii și acceptată de alții, însemna sfârșitul unui vis – „sfârșitul revoluției” – copilul rebel care a dat naștere autonomiei și independenței Republicii Moldovenești. Însemna apusul unei speranțe de a crea în Basarabia o societate bazată pe dreptate socială și națională, pe cele mai largi transformări politice și democratice, pe ideile de libertate, care în statul român nu apăreau încă atât de clare.

Discursurile Centenarului:

Ceremonia de înmânare a Actului Unirii Basarabiei cu România regelui Ferdinand I, Iași, 30 martie 1918

Regele Ferdinand I:„Sărbătorim astăzi înfăptuirea unui vis, care demult zăcea în inimile tuturor Românilor de dincolo și de dincoace de apele Prutului. Din graniță ați făcut punte, unindu-vă cu țara mumă și de aceea vă zic – Bine ați venit printre noi!

V-ați alipit în timpuri grele pentru țara mumă ca un copil tânăr, însă cu inimă adevărat românească. Salutăm în voi o parte frumoasă a unui vis, care niciodată nu se va șterge”.

Ion Inculeț, reprezentant al poporului român de peste Nistru: „Unirea a fost un gând vechiu al nostru pe care astăzi prin noi îl vedem realizat, rămânând acum după înfăptuirea unirii să luptăm pentru realizarea dorințelor poporului nostru și îndeosebi a țărănimii noastre”.

Discursurile mai multor lideri basarabeni în ședința din 27 martie/9 aprilie 1918, de la minoritarii contestatari la „rezervatul” I. Inculeț și chiar la unioniști, ne arată un atașament profund și nostalgic al elitei basarabene față de revoluție și Republică, fapt care se va regăsi și în formularea Declarației de Unire, despre care vom vorbi în articolul următor.

Constantin Stere, spre exemplu, în cuvântarea sa înflăcărată, susținea că „noi suntem aduși aici prin acel proces elementar istoric, care distruge temeliile cetăților și Bastiliilor. Revoluția a adus la aceasta nu numai pe ruși, ci și pe întreg poporul românesc…Acum sunteți chemați de istorie să duceți această flacără dincolo (de Prut – n.a.) ca să-i luminați tot așa pe frații voștri”. Un alt artizan al Unirii, Ion Buzdugan, susținea la rândul său că „în baza principiului proclamat de revoluție, de autodeterminare a popoarelor, astăzi noi suntem chemați să înfăptuim cel mai revoluționar act în istoria poporului nostru, mult încercat în suferințe – să votăm unirea Basarabiei cu România”. Sintetizând aceste trăiri, istoricul Ion Țurcanu vede în Basarabia acelui moment un amestec dintre însuflețire și nostalgie pentru idealurile revoluției cu resemnare, speranță și așteptări de la binefacerile Unirii.

La 30 martie o delegație a Sfatului Țării, condusă de I. Inculeț, P. Halippa și C. Stere, se va deplasa la Iași pentru a înmâna regelui Ferdinand I Actul Unirii Basarabiei cu Regatul României, eveniment sărbătorit cu mare solemnitate în capitala de atunci a statului. Actul Unirii a fost promulgat prin decretul regal din 9/22 aprilie, dar acesta nu cuprinde conținutul integral al Declarației de Unire adoptată la Chișinău, ci doar menționa decizia de reîntregire și sublinia caracterul provizoriu al autonomiei basarabene.

Din acest moment, Basarabia pornea pe un nou făgaș istoric. Sacrificând ideea de statalitate și trai de sine stătător, moldovenii pentru a doua oară în istorie, după Mica Unire de la 1859, în zile de grea cumpănă pentru neam, au redat speranța realizării unității românești plenare, care va deveni fapt împlinit la sfârșitul anului 1918. Acest lucru va fi recunoscut și de regele Ferdinand I, care în momentul acceptării Actului de Unire din partea reprezentanților basarabeni a declarat „…v-ați alipit în timpuri grele pentru țara mumă ca un copil tânăr, însă cu inimă adevărat românească. Salutăm în voi o parte frumoasă a unui vis, care niciodată nu se va șterge”.

Actul Unirii, pe care adversarii lui nu l-au putut explica și încă continuă să-l conteste, recurgând la denaturări ale sensului evenimentelor și văzând în tot mersul și dezvoltarea lor numai „ascuțișul baionetei române”, cercetat în mod obiectiv, apare acum, după o sută de ani, ca un act al înțelepciunii istorice, fără de care Basarabia și România n-ar mai fi fost ceea ce sunt astăzi.

mai mult
PromovateRomânia Mare 100

100 de ani de la proclamarea Unirii Basarabiei cu România

Actul Unirii Basarabiei cu Tara Mama

După 106 ani de dominaţie rusă, la 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Ţării, întrunit în şedinţă solemnă la Chişinău, a votat Unirea provinciei româneşti Basarabia cu România. Rezultatul votului (86 de voturi pentru, trei împotrivă, 36 de abţineri şi 13 absenţi) a fost anunţat de către preşedintele Sfatului Ţării, Ion Inculeţ. Acesta, împreună cu secretarul acestui for, Ion Buzdugan, au semnat Declaraţia de Unire, potrivit volumului ”Istoria României în date” (Ed. Enciclopedică, 2003).
În Declaraţia de unire se specifica: „Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi a dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa România”.
Apoi, primul-ministru al României, Alexandru Marghiloman, prezent la Chişinău, a fost invitat, împreună cu membri ai guvernului român, în sala Sfatului Ţării, unde, în numele poporului român şi al regelui Ferdinand I (1914-1927), a declarat că ia act de votul cvasiunanim al Sfatului Ţării şi proclamă Basarabia unită cu România. ”Basarabia este de acum unită pe veci cu România”, a declarat, cu acest prilej, Alexandru Marghiloman. În telegrama trimisă de regele Ferdinand I Sfatului Ţării de la Chişinău se arăta: ”Sentimentul naţional ce se deşteptase atât de puternic în timpurile din urmă în inimile moldovenilor de dincolo de Prut a primit prin votul înălţător al Sfatului Ţării o solemnă afirmare. Un vis frumos s-a înfăptuit”.
La 21 noiembrie 1806, Rusia a declarat război Imperiului otoman. Aceasta a invocat încălcarea hatişerifului din 1802, prin care sultanul Selim al III-lea acordase privilegii Ţării Româneşti (16/28 septembrie) şi Moldovei (26 septembrie/8 octombrie) stabilind regimul obligaţiilor materiale şi fixând la şapte ani durata domniilor. Trupele ruse au pătruns în Moldova şi au ocupat Iaşii (29 noiembrie). Poarta, care încercase să evite conflictul anulând mazilirea (15 octombrie), a declarat la rândul ei, război Rusiei (18/30 decembrie), consemnează lucrarea amintită mai sus.
La 12/24 august 1807 a avut loc armistiţiul ruso-turc de la Slobozia, a cărui principală clauză, respectiv evacuarea de către trupele ruse a celor două principate, nu a fost însă executată. Ostilităţile au reînceput în martie 1908. La 12 octombrie, întrevederea de la Erfurt dintre Napoleon I şi Alexandru I s-a încheiat prin semnarea unei convenţii, potrivit căreia împăratul Franţei consimţea ca Rusia să anexeze Moldova şi Ţara Românească.
A urmat pacea ruso-turcă de la Bucureşti (16/28 mai 1812), în urma căreia ţinutul dintre Prut şi Nistru asupra căruia administraţia rusă extinsese numele de Basarabia, dat anterior numai părţii de sud al acestui teritoriu, a fost anexat de Rusia. Acest teritoriu românesc avea o suprafaţă de 44.422 km pătraţi, notează volumul ”Istoria Basarabiei. De la începuturi până în 1998” (Ed. Semne, Bucureşti, 1998).
Basarabia, în primele decenii ale ocupaţiei, a fost supusă unei perioade de tranziţie ce presupunea o integrare treptată în Rusia, potrivit volumului ”Istoria românilor. Constituirea României moderne (1821-1878)” (Vol II. TOM I, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2003). Autorităţile au desfăşurat, la început, o politică moderată, respectându-se specificul etnic al provinciei, limba, tradiţiile şi obiceiurile locale, drepturile şi privilegiilor stărilor sociale. Conducerea provinciei a fost încredinţată unui guvern provizoriu. Boierul moldovean Scarlat Sturdza, care intrase în serviciul Rusiei, obţinând gradul de general, a fost pus pentru o perioadă în fruntea administraţiei. Administraţia civilă era supusă autorităţii guvernatorului general militar, iniţial cu reşedinţa la Tighina şi, apoi, la Chişinău. Oraşului Chişinău, prin ucazul din 1818, i se acordase rangul de capitală.
Totodată, prin ”Aşezământul obrazovaniei oblastiei Basarabiei” (1818), promulgat la Chişinău de către ţar, era exprimată intenţia de a se respecta autonomia provinciei şi guvernarea acesteia în conformitate cu obiceiurile vechi. Conform volumului ”Istoria românilor. Constituirea României moderne (1821-1878)”, ”aşezământul” din 1818 a reprezentat un statut fundamental adevărat, larg şi liberal, care situa Basarabia (în cuprinsul Imperiului) alături de Polonia, Finlanda şi Georgia care primiseră aceleaşi reglementări. După generalul Bahmatiev, înlocuit pentru corupţie, în postul de guvernator militar al Basarabiei, au urmat generalii Inzov, iar, din 1823, prinţul Voronţov, fost guvernator militar al Odessei.
Această perioadă consemnată de istorici drept o ”eră liberală” s-a încheiat o dată cu moartea ţarului Alexandru I. Domnia noului ţar, Nicolae I, inaugurată în 1825, a impus un regim de aspre restricţii politice, de opresiune şi chiar de exterminare naţională. În 1828, ”Aşezământul obrazovaniei oblastiei Basarabiei” a fost abrogat, fiind înlocuit cu aşa-zisul Regulament al lui Voronţov, sancţionat de ţar la 29 ianuarie/10 februarie 1829. Autonomia Basarabiei a fost desfiinţată. Întreaga putere a trecut în mâna guvernatorului general. Limba română a fost înlăturată din efectuarea actelor publice, iar deţinerea slujbelor în administraţie a fost condiţionată de cunoaşterea limbii ruse. Se poate spune, că nu întâmplător, lichidarea regimului românesc din Basarabia a coincis cu instaurarea în Principate a protectoratului Rusiei ţariste, în urma tratatului de la Adrianopol. Basarabia urma să să fie administrată la fel ca guberniile Rusiei.
Anul 1848, anul marilor revoluţii europene, a reprezentat şi pentru Basarabia momentul unei afirmări a sentimentului naţional românesc. Un grup de intelectuali moldoveni a cerut autorităţilor ţariste permisiunea de a tipări un ziar în limba naţională intitulat semnificativ ”Românul”. Guvernul rus a refuzat aprobarea acestei cereri. Acest act a căpătat o şi mai mare valoare, deoarece, în acel an, în Basarabia au fost masate numeroase trupe ţariste, cu scopul de a opri valul revoluţionar, potrivit volumului ”Istoria Basarabiei. De la începuturi până în 1998” (Ed. Semne, Bucureşti, 1998). Conducătorii mişcărilor de revendicări politice, economice şi sociale au avut în vedere, în permanenţă, întregul teritoriu locuit, deci şi spaţiul cuprins între Nistru şi Prut.
Paşoptistul Nicolae Bălcescu, în discursul memorabil rostit în noaptea de Anul Nou (1847), la Paris, sublinia că unitatea ”mai întâi în idei şi în simţăminte” va aduce ”apoi cu vremea unitatea politică, care să facă din munteni, din basarabeni, din bucovineni, din transilvăneni, din bănăţeni, din cuţovlahi, să facă un trup politic, o naţie românească, un stat de şapte milioane de români”. Chiar şi după înfrângerea revoluţiei, paşoptiştii români concepeau planuri politice din care nu lipsea Basarabia.
În urma Războiului Crimeii (1853-1856), încheiat prin Congresul de Pace de la Paris din 1856, ruşii, care au fost învinşi de coaliţia formată din Marea Britanie, Franţa, Imperiul otoman, Regatul Sardiniei, au retrocedat Moldovei, cele trei judeţe din sudul Basarabiei – Ismail, Bolgrad şi Cahul. Însă acestea vor fi încorporate din nou Rusiei, în urma Congresului de pace de la Berlin din 1878, convocat în vederea revizuirii Tratatului de la San Stefano (19 februarie/3 martie), cu toate că Convenţia ruso-română din aprilie 1877 prevăzuse în mod expres respectarea integrităţii teritoriale a României.
Prima revoluţie rusă din 1905-1907 a creat cadrul social şi politic pentru ca românii basarabeni să-şi poată organiza lupta pentru drepturile lor naţionale. Astfel, la 30 octombrie/12 noiembrie s-a constituit la Chişinău, din iniţiativa lui Pavel Dicescu, Pavel Gore, fraţii Suruceanu, C. Rusu, Emanoil Gavriliţă ş.a., Societatea moldovenească pentru răspândirea culturii naţionale, cu scopul lărgirii şi întăririi mişcării naţionale. Apoi, la 24 mai/6 iunie 1906, a apărut la Chişinău, prima gazetă naţional-democratică, ”Basarabia” (până la 18 februarie/3 martie 1907), sub direcţia avocatului Emanoil Gavriliţă. Ziarul a iniţiat o vie campanie pentru libertăţi democratice, introducerea limbii române în instituţiile de stat, revendicând în acelaşi timp o largă autonomie pentru Basarabia. În ultimul său număr publică poezia ”Deşteaptă-te române!”. Ulterior, în jurul acestui ziar s-a constituit nucleul Partidului Naţional-Democrat, care a elaborat un plan politic de stăvilire a rusificării românilor basarabeni. Printre colaboratori: Pan Halippa, Ioan Pelivan, Ion şi Th. Inculeţ, Alexei Mateevici etc.
La câteva luni de la izbucnirea revoluţiei ruse (februarie 1917), a fost înfiinţat, la Chişinău, Partidul Naţional Moldovenesc al cărui program cuprindea revendicări social-politice (organizarea democratică a ţării, împroprietărirea ţăranilor) şi naţionale (obţinerea celei mai largi autonomii administrative, judecătoreşti, bisericeşti, şcolare şi economice a Basarabiei). Totodată, legile care priveau afacerile interne ale Basarabiei urmau a fi redactate de Dieta provincială (Sfatul Ţării) potrivit vechilor cutume şi nevoilor ţări. Programul mai cuprindea: introducerea limbii române în administraţie, justiţie şi în şcolile de toate gradele, garantarea autonomiei bisericii basarabene, care să fie condusă de un mitropolit român basarabean, organizarea unei armate naţionale ş.a., consemnează lucrarea ”Istoria României în date” (Ed. Enciclopedică, 2003).
În toată Basarabia au avut loc adunări şi manifestaţii populare, congrese ale cadrelor didactice, preoţilor, cooperativelor săteşti etc., în care se cerea autonomia administrativă, religioasă, intelectuală şi economică a Basarabiei, alcătuirea unui organ legislativ – Sfatul Ţării, introducerea alfabetului latin, predarea în şcoli să se facă în limba maternă etc.
Congresul Ostăşesc de la Chişinău (20 oct./2 nov.-27 oct./9 nov 1917), la care au participat 898 de delegaţi reprezentând cca 300.000 de soldaţi aflaţi pe toate fronturile şi în toate armatele ruseşti, a proclamat autonomia teritorială şi politică a Basarabiei şi crearea Sfatului Ţării. În Sfatul Ţării urmau a fi aleşi 195 de deputaţi (150 români basarabeni şi 45 de reprezentanţi ai minorităţilor).
Lucrările parlamentului Basarabiei, Sfatul Ţării, s-au desfăşurat între 21 noiembrie/4 decembrie – 2/15 decembrie 1917 la Chişinău. Preşedinte al Sfatului Ţării a fost ales Ion Inculeţ. În contextul nou creat, Sfatul Ţării, devenit organul suprem al puterii de stat în Basarabia şi Transnistria, a luat cele mai importante măsuri şi hotărâri, între care: apărarea populaţiei de anarhia şi jaful soldaţilor ruşi, numirea de comisari în fiecare judeţ, adunarea dezertorilor şi expulzarea lor în Rusia.
La 2 decembrie 1917, Sfatul Ţării a proclamat Basarabia drept Republica Democratică Moldovenească (în componenţa Republicii Federative Democratice Ruse), care prevedea şi ”includerea în componenţa sa a judeţelor populate de moldovenii din Transnistria”. Proclamaţia a fost redactată şi citită de Pantelimon Halippa, unul dintre fruntaşii luptei pentru cauza Unirii Basarabiei cu România. La începutul anului 1918, Pantelimon Halippa se afla în fruntea curentului unionist, având o contribuţie esenţială la acţiunile care pregăteau unirea Basarabiei cu România.
La 24 ianuarie/3 februarie 1918, Sfatul Ţării întrunit în şedinţă solemnă a votat în unanimitate independenţa Republicii Democratice Moldoveneşti, iar la 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Ţării a votat unirea cu România. La 9/22 aprilie 1918 regele Ferdinand a semnat Decretul regal de unire a Basarabiei cu România, contrasemnat de Alexandru Marghiloman, preşedintele Consiliului de Miniştri, şi Dem. Dobrescu, ministru de Justiţie.

mai mult
PromovateRomânia Mare 100

PROCLAMAȚIA MARII ADUNĂRI CENTENARE DIN 25 MARTIE 2018 PENTRU REUNIRE

unirea-basarabiei-cu-romania

Noi, cetăţeni ai Republicii Moldova, participanţi la Marea Adunare Centenară de la Chişinău, azi, 25 martie 2018, în ajunul Centenarului Unirii Basarabiei cu Țara, în numele nostru şi al tuturor celor aflați de o parte şi de alta a graniţei nefireşti de pe râul Prut, de care suntem încredințați că împărtășesc aceleași doleanțe cu noi, adresăm poporului român în integralitatea sa, clasei politice din cele două state în care ne găsim astăzi şi comunităţii internaţionale
PROCLAMAȚIA MARII ADUNĂRI CENTENARE DIN 25 MARTIE 2018
PENTRU REUNIRE
AVÂND ÎN VEDERE că în urmă cu o sută de ani, Sfatul Țării, singurul organ suprem legislativ și reprezentativ al Basarabiei, ales în mod democratic, care a acționat în conformitate cu interesele fundamentale ale întregii populații, întrunit în ședință legală și solemnă, în puterea dreptului istoric și a dreptului de neam, în baza principiului autodeterminării popoarelor, a votat Declarația de Unire a Republicii Democratice Moldovenești (Basarabiei) cu România,

CUNOSCÂND că în urma votului din Sfatul Țării, în teritoriul dintre Prut și Nistru a fost instaurat un regim care a asigurat tuturor locuitorilor securitatea individuală și libera evoluție socială, economică, politică și culturală,

PREȚUIND actul de mare responsabilitate și curaj politic al oamenilor de stat basarabeni de la 1918, care au demonstrat o intuiție politică admirabilă, în contextul în care asupra Basarabiei plana pericolul dezintegrării teritoriale și al instaurării terorii bolșevice, și care și-au asumat responsabilitatea pentru destinul poporului din Basarabia,

CONȘTIENTIZÂND că legitimitatea actului Unirii Basarabiei cu România, ca unică soluție de supraviețuire și progres al românilor dintre Prut și Nistru, nu poate fi nicicum pusă la îndoială,

AVÂND CERTITUDINEA că guvernările care s-au succedat la putere în Republica Moldova, de la obținerea independenței și până în prezent, nu au avut în vedere decât îmbogățirea proprie, prin sărăcirea populației și menținerea în prizonierat a acesteia, prin alungarea ei peste hotare, la munci grele, prin falsificarea trecutului istoric și crearea unor iluzii pentru viitor, prin propagandă și manipulare, pentru a-și menține funcțiile și accesul la fluxul de bani și beneficii,

FIIND ÎN ASENTIMENTUL aleșilor locali din teritoriu, care au votat Declarații de Unire cu România, act de onestitate, patriotism și responsabilitate, și care au primit răspuns imediat din partea orașelor, județelor, instituțiilor de învățământ, organizațiilor nonguvernamentale și a altor entități din România și diaspora, care au adoptat Declarații de Reunire, în vederea urgentării înfăptuirii unității naționale depline,

CONDAMNÂND orice forme de intimidare a semnatarilor Declarațiilor de Unire cu România din partea unor grupuri de mercenari care neagă dorința legitimă a cetățenilor Republicii Moldova de a trăi într-un stat de drept, național, puternic, unitar și prosper,

ÎNDEMNÂND minoritățile entice din Republica Moldova să susțină procesele firești ale populației băștinașe, majoritare, de reîntregire națională ca singură modalitate de afirmare și dezvoltare armonioasă a tuturor, dar și de recuperare a identității proprii, într-un spațiu de cultură și civilizație europeană, cu respectarea tuturor drepturilor și libertăților democratice,

SALUTĂM participanții la Marea Adunare Centenară, veniți din toate raioanele și de peste hotare,

REAFIRMĂM dreptul poporului nostru la autodeterminare, după modelul german, fără niciun amestec din afară,

APRECIEM că Anul Centenar reprezintă un moment oportun de săvârșire a unui act de justiție, în concordanță cu istoria poporului nostru, cu normele de morală şi de drept internaţional,

PLEDĂM pentru revenirea definitivă a populației dintre Prut și Nistru la trupul Patriei-Mamă, România,

SOLICITĂM factorilor decizionali de la Chișinău și București să trateze Centenarul Marii Uniri cu responsabilitate față de soarta actualelor generații, dar mai ales față de cea a viitoarelor generații de pe ambele maluri de Prut,

NE LUĂM ANGAJAMENTUL ca în Anul Centenarului Marii Uniri să contribuim cu toate eforturile, fiecare dintre noi și coordonat, la reîntregirea națională, după cum urmează:
• Participăm la Consultarea publică din Municipiul Chișinău și votăm PRO Unire între 1-14 aprilie;
• Ne adunăm, toate colectivele și localitățile care au declarat Unirea pe 1 iulie, la Capitala Unirii din 1918, Alba Iulia, unde aprindem Flacăra Unirii;
• Convocăm Congresul Reîntregirii Neamului la Iași, veche Capitală a Moldovei, între 24-26 august;
• Continuăm pe 1-2 Septembrie Marile Manifestații pentru UNIREA PAȘNICĂ A POPORULUI NOSTRU;
• Dăm de știre întregii lumi despre voința noastră legitimă la Bruxelles, între 24-26 septembrie, printr-o Conferință Internațională de amploare în Parlamentul European.

CEREM celor două Parlamente să primească delegații ale Marii Adunări Centenare iar la ședința solemnă din 27 martie 2018, Parlamentul de la București să adopte o decizie prin care să se implice pentru Reîntregirea națională prin mijloacele pașnice ale democrației parlamentare și în limitele Constituției României, în conformitate cu normele dreptului internațional și Actul Final de la Helsinki.

VOTĂM astăzi Unirea Republicii Moldova cu România, de-a pururi și pentru totdeauna!

AȘA SĂ NE AJUTE DUMNEZEU!

Fotografia postată de Alianța Națională pentru Restaurarea Monarhiei- ANRM.
mai mult
PromovateRomânia Mare 100

Cum a contribuit Biserica Ortodoxă Română la Marea Unire şi în construcţia statului naţional unitar român

no thumb

Doctorandul Sorin Stanciu, de la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti, a susţinut zilele trecute o conferinţă cu tema ,,Teologia şi construcţia naţiunii în anii ’30”, “disecând” conceptele de teologie politică, naţiune, ortodoxie şi stat creştin în discursul “ierarhilor, părinţilor profesori, al intelectualilor şi filosofilor creştini care se circumscriu unui referenţial creştin”, cu accent pe sistemele lui Nichifor Crainic şi Dumitru Stăniloae. Matricea Românească vă oferă câteva dintre cele mai interesante intervenţii din cadrul evenimentului.

În deschiderea conferinţei, profesorul de Istorie Sorin Stanciu a definit cadrul conceptual al discuţiei, dominat de noţiunea de teologie politică“Referindu-ne la raportul dintre teologie, naţiune şi stat în câmpul cultural şi politic interbelicromânesc, se poate pune întrebarea în ce măsură o noţiune precum teologia politică, născută într-un spaţiu cultural catolico-protestant, poate fi translatată ca instrument conceptual în spaţiul est-european. La această întrebare, politologul Daniel Barbu răspunde că «Teologia politică este una dintre tentativele procedurale ale teologiei, ştiinţă asociată genealogic adevărului». Această hermeneutică, ce aşază adevărul în confruntare cu puterile din societate şi politică, poate fi un instrument eficient, dacă se raportează critic-reflexiv la acest câmp”.

În prezentarea sa, doctorandul a vorbit pe larg despre relaţia dintre Biserica Ortodoxă Română, privită ca instituţie, şi Marea Unire, despre rolul BOR în înfăptuirea şi consolidarea statului naţional unitar român:

“BOR a fost participantă activă, în limita competenţelor ei, la Războiul de Întregire Naţională, prin cei 250 de preoţi confesori care au asigurat nu numai o îndrumare spirituală, ci şi o asistenţă medicală şi socială Armatei Române, dar şi populaţiei române afectate de Marele Război. Totodată, Biserica Ortodoxă Transilvană a fost catalizatoarea, în Ardeal, dar şi la nivelul întregului areal românesc, alături de liderii politici ai Partidului Naţional Român, a procesului de unificare naţională.

Una dintre direcţiile în care Biserica-instituţie s-a implicat pentru construcţia naţiunii româneşti interbelice a fost identificarea rapidă a necesităţii organizării unitare, la nivel naţional. Unificarea eclezială, sub conducerea Sfântului Sinod din Bucureşti, a contribuit implicit şi la consolidarea statală a României Mari.

Această unificare eclezială s-a realizat cu dificultate, din cauza tradiţiilor bisericeşti, ecleziologice, diferite în provinciile româneşti. Dacă Biserica din Ardeal avea o tradiţie a autonomiei faţă de Stat, faţă de Imperiu, conform statutului şagunian, Biserica Ortodoxă din Regat avea o tradiţie negativă, a unui absolutism ierarhic şi a unei dependenţe, obedienţe faţă de Statul modern.

Unificarea eclezială, sub conducerea Sfântului Sinod din Bucureşti, a contribuit implicit şi la consolidarea statală a României Mari

Printre ierarhii care au contribuit la unificarea eclezială, a întregii Biserici Ortodoxe în spaţiul românesc, s-au numărat Mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului (1882-1955) şi Episcopul Caransebeşului de atunci, dr. Miron Cristea, devenit ulterior Mitropolit, în martie 1919, şi Patriarh al României în anul 1925.

În acest cadru istoric, al unei dezbateri privind reorganizarea bisericească la nivel naţional, preotul teolog ardelean Gheorghe Ciuhandu (1875-1947) considera că unificarea bisericească trebuie construită pe baze canonice şi istorice de continuitate, fiind primul teolog care declară urgenţa înfiinţării Patriarhiei Române.”

mai mult
1 2 3 5
Page 1 of 5