close

România Mare 100

PromovateRomânia Mare 100

100 de ani de la proclamarea Unirii Basarabiei cu România

Actul Unirii Basarabiei cu Tara Mama

După 106 ani de dominaţie rusă, la 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Ţării, întrunit în şedinţă solemnă la Chişinău, a votat Unirea provinciei româneşti Basarabia cu România. Rezultatul votului (86 de voturi pentru, trei împotrivă, 36 de abţineri şi 13 absenţi) a fost anunţat de către preşedintele Sfatului Ţării, Ion Inculeţ. Acesta, împreună cu secretarul acestui for, Ion Buzdugan, au semnat Declaraţia de Unire, potrivit volumului ”Istoria României în date” (Ed. Enciclopedică, 2003).
În Declaraţia de unire se specifica: „Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi a dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa România”.
Apoi, primul-ministru al României, Alexandru Marghiloman, prezent la Chişinău, a fost invitat, împreună cu membri ai guvernului român, în sala Sfatului Ţării, unde, în numele poporului român şi al regelui Ferdinand I (1914-1927), a declarat că ia act de votul cvasiunanim al Sfatului Ţării şi proclamă Basarabia unită cu România. ”Basarabia este de acum unită pe veci cu România”, a declarat, cu acest prilej, Alexandru Marghiloman. În telegrama trimisă de regele Ferdinand I Sfatului Ţării de la Chişinău se arăta: ”Sentimentul naţional ce se deşteptase atât de puternic în timpurile din urmă în inimile moldovenilor de dincolo de Prut a primit prin votul înălţător al Sfatului Ţării o solemnă afirmare. Un vis frumos s-a înfăptuit”.
La 21 noiembrie 1806, Rusia a declarat război Imperiului otoman. Aceasta a invocat încălcarea hatişerifului din 1802, prin care sultanul Selim al III-lea acordase privilegii Ţării Româneşti (16/28 septembrie) şi Moldovei (26 septembrie/8 octombrie) stabilind regimul obligaţiilor materiale şi fixând la şapte ani durata domniilor. Trupele ruse au pătruns în Moldova şi au ocupat Iaşii (29 noiembrie). Poarta, care încercase să evite conflictul anulând mazilirea (15 octombrie), a declarat la rândul ei, război Rusiei (18/30 decembrie), consemnează lucrarea amintită mai sus.
La 12/24 august 1807 a avut loc armistiţiul ruso-turc de la Slobozia, a cărui principală clauză, respectiv evacuarea de către trupele ruse a celor două principate, nu a fost însă executată. Ostilităţile au reînceput în martie 1908. La 12 octombrie, întrevederea de la Erfurt dintre Napoleon I şi Alexandru I s-a încheiat prin semnarea unei convenţii, potrivit căreia împăratul Franţei consimţea ca Rusia să anexeze Moldova şi Ţara Românească.
A urmat pacea ruso-turcă de la Bucureşti (16/28 mai 1812), în urma căreia ţinutul dintre Prut şi Nistru asupra căruia administraţia rusă extinsese numele de Basarabia, dat anterior numai părţii de sud al acestui teritoriu, a fost anexat de Rusia. Acest teritoriu românesc avea o suprafaţă de 44.422 km pătraţi, notează volumul ”Istoria Basarabiei. De la începuturi până în 1998” (Ed. Semne, Bucureşti, 1998).
Basarabia, în primele decenii ale ocupaţiei, a fost supusă unei perioade de tranziţie ce presupunea o integrare treptată în Rusia, potrivit volumului ”Istoria românilor. Constituirea României moderne (1821-1878)” (Vol II. TOM I, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2003). Autorităţile au desfăşurat, la început, o politică moderată, respectându-se specificul etnic al provinciei, limba, tradiţiile şi obiceiurile locale, drepturile şi privilegiilor stărilor sociale. Conducerea provinciei a fost încredinţată unui guvern provizoriu. Boierul moldovean Scarlat Sturdza, care intrase în serviciul Rusiei, obţinând gradul de general, a fost pus pentru o perioadă în fruntea administraţiei. Administraţia civilă era supusă autorităţii guvernatorului general militar, iniţial cu reşedinţa la Tighina şi, apoi, la Chişinău. Oraşului Chişinău, prin ucazul din 1818, i se acordase rangul de capitală.
Totodată, prin ”Aşezământul obrazovaniei oblastiei Basarabiei” (1818), promulgat la Chişinău de către ţar, era exprimată intenţia de a se respecta autonomia provinciei şi guvernarea acesteia în conformitate cu obiceiurile vechi. Conform volumului ”Istoria românilor. Constituirea României moderne (1821-1878)”, ”aşezământul” din 1818 a reprezentat un statut fundamental adevărat, larg şi liberal, care situa Basarabia (în cuprinsul Imperiului) alături de Polonia, Finlanda şi Georgia care primiseră aceleaşi reglementări. După generalul Bahmatiev, înlocuit pentru corupţie, în postul de guvernator militar al Basarabiei, au urmat generalii Inzov, iar, din 1823, prinţul Voronţov, fost guvernator militar al Odessei.
Această perioadă consemnată de istorici drept o ”eră liberală” s-a încheiat o dată cu moartea ţarului Alexandru I. Domnia noului ţar, Nicolae I, inaugurată în 1825, a impus un regim de aspre restricţii politice, de opresiune şi chiar de exterminare naţională. În 1828, ”Aşezământul obrazovaniei oblastiei Basarabiei” a fost abrogat, fiind înlocuit cu aşa-zisul Regulament al lui Voronţov, sancţionat de ţar la 29 ianuarie/10 februarie 1829. Autonomia Basarabiei a fost desfiinţată. Întreaga putere a trecut în mâna guvernatorului general. Limba română a fost înlăturată din efectuarea actelor publice, iar deţinerea slujbelor în administraţie a fost condiţionată de cunoaşterea limbii ruse. Se poate spune, că nu întâmplător, lichidarea regimului românesc din Basarabia a coincis cu instaurarea în Principate a protectoratului Rusiei ţariste, în urma tratatului de la Adrianopol. Basarabia urma să să fie administrată la fel ca guberniile Rusiei.
Anul 1848, anul marilor revoluţii europene, a reprezentat şi pentru Basarabia momentul unei afirmări a sentimentului naţional românesc. Un grup de intelectuali moldoveni a cerut autorităţilor ţariste permisiunea de a tipări un ziar în limba naţională intitulat semnificativ ”Românul”. Guvernul rus a refuzat aprobarea acestei cereri. Acest act a căpătat o şi mai mare valoare, deoarece, în acel an, în Basarabia au fost masate numeroase trupe ţariste, cu scopul de a opri valul revoluţionar, potrivit volumului ”Istoria Basarabiei. De la începuturi până în 1998” (Ed. Semne, Bucureşti, 1998). Conducătorii mişcărilor de revendicări politice, economice şi sociale au avut în vedere, în permanenţă, întregul teritoriu locuit, deci şi spaţiul cuprins între Nistru şi Prut.
Paşoptistul Nicolae Bălcescu, în discursul memorabil rostit în noaptea de Anul Nou (1847), la Paris, sublinia că unitatea ”mai întâi în idei şi în simţăminte” va aduce ”apoi cu vremea unitatea politică, care să facă din munteni, din basarabeni, din bucovineni, din transilvăneni, din bănăţeni, din cuţovlahi, să facă un trup politic, o naţie românească, un stat de şapte milioane de români”. Chiar şi după înfrângerea revoluţiei, paşoptiştii români concepeau planuri politice din care nu lipsea Basarabia.
În urma Războiului Crimeii (1853-1856), încheiat prin Congresul de Pace de la Paris din 1856, ruşii, care au fost învinşi de coaliţia formată din Marea Britanie, Franţa, Imperiul otoman, Regatul Sardiniei, au retrocedat Moldovei, cele trei judeţe din sudul Basarabiei – Ismail, Bolgrad şi Cahul. Însă acestea vor fi încorporate din nou Rusiei, în urma Congresului de pace de la Berlin din 1878, convocat în vederea revizuirii Tratatului de la San Stefano (19 februarie/3 martie), cu toate că Convenţia ruso-română din aprilie 1877 prevăzuse în mod expres respectarea integrităţii teritoriale a României.
Prima revoluţie rusă din 1905-1907 a creat cadrul social şi politic pentru ca românii basarabeni să-şi poată organiza lupta pentru drepturile lor naţionale. Astfel, la 30 octombrie/12 noiembrie s-a constituit la Chişinău, din iniţiativa lui Pavel Dicescu, Pavel Gore, fraţii Suruceanu, C. Rusu, Emanoil Gavriliţă ş.a., Societatea moldovenească pentru răspândirea culturii naţionale, cu scopul lărgirii şi întăririi mişcării naţionale. Apoi, la 24 mai/6 iunie 1906, a apărut la Chişinău, prima gazetă naţional-democratică, ”Basarabia” (până la 18 februarie/3 martie 1907), sub direcţia avocatului Emanoil Gavriliţă. Ziarul a iniţiat o vie campanie pentru libertăţi democratice, introducerea limbii române în instituţiile de stat, revendicând în acelaşi timp o largă autonomie pentru Basarabia. În ultimul său număr publică poezia ”Deşteaptă-te române!”. Ulterior, în jurul acestui ziar s-a constituit nucleul Partidului Naţional-Democrat, care a elaborat un plan politic de stăvilire a rusificării românilor basarabeni. Printre colaboratori: Pan Halippa, Ioan Pelivan, Ion şi Th. Inculeţ, Alexei Mateevici etc.
La câteva luni de la izbucnirea revoluţiei ruse (februarie 1917), a fost înfiinţat, la Chişinău, Partidul Naţional Moldovenesc al cărui program cuprindea revendicări social-politice (organizarea democratică a ţării, împroprietărirea ţăranilor) şi naţionale (obţinerea celei mai largi autonomii administrative, judecătoreşti, bisericeşti, şcolare şi economice a Basarabiei). Totodată, legile care priveau afacerile interne ale Basarabiei urmau a fi redactate de Dieta provincială (Sfatul Ţării) potrivit vechilor cutume şi nevoilor ţări. Programul mai cuprindea: introducerea limbii române în administraţie, justiţie şi în şcolile de toate gradele, garantarea autonomiei bisericii basarabene, care să fie condusă de un mitropolit român basarabean, organizarea unei armate naţionale ş.a., consemnează lucrarea ”Istoria României în date” (Ed. Enciclopedică, 2003).
În toată Basarabia au avut loc adunări şi manifestaţii populare, congrese ale cadrelor didactice, preoţilor, cooperativelor săteşti etc., în care se cerea autonomia administrativă, religioasă, intelectuală şi economică a Basarabiei, alcătuirea unui organ legislativ – Sfatul Ţării, introducerea alfabetului latin, predarea în şcoli să se facă în limba maternă etc.
Congresul Ostăşesc de la Chişinău (20 oct./2 nov.-27 oct./9 nov 1917), la care au participat 898 de delegaţi reprezentând cca 300.000 de soldaţi aflaţi pe toate fronturile şi în toate armatele ruseşti, a proclamat autonomia teritorială şi politică a Basarabiei şi crearea Sfatului Ţării. În Sfatul Ţării urmau a fi aleşi 195 de deputaţi (150 români basarabeni şi 45 de reprezentanţi ai minorităţilor).
Lucrările parlamentului Basarabiei, Sfatul Ţării, s-au desfăşurat între 21 noiembrie/4 decembrie – 2/15 decembrie 1917 la Chişinău. Preşedinte al Sfatului Ţării a fost ales Ion Inculeţ. În contextul nou creat, Sfatul Ţării, devenit organul suprem al puterii de stat în Basarabia şi Transnistria, a luat cele mai importante măsuri şi hotărâri, între care: apărarea populaţiei de anarhia şi jaful soldaţilor ruşi, numirea de comisari în fiecare judeţ, adunarea dezertorilor şi expulzarea lor în Rusia.
La 2 decembrie 1917, Sfatul Ţării a proclamat Basarabia drept Republica Democratică Moldovenească (în componenţa Republicii Federative Democratice Ruse), care prevedea şi ”includerea în componenţa sa a judeţelor populate de moldovenii din Transnistria”. Proclamaţia a fost redactată şi citită de Pantelimon Halippa, unul dintre fruntaşii luptei pentru cauza Unirii Basarabiei cu România. La începutul anului 1918, Pantelimon Halippa se afla în fruntea curentului unionist, având o contribuţie esenţială la acţiunile care pregăteau unirea Basarabiei cu România.
La 24 ianuarie/3 februarie 1918, Sfatul Ţării întrunit în şedinţă solemnă a votat în unanimitate independenţa Republicii Democratice Moldoveneşti, iar la 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Ţării a votat unirea cu România. La 9/22 aprilie 1918 regele Ferdinand a semnat Decretul regal de unire a Basarabiei cu România, contrasemnat de Alexandru Marghiloman, preşedintele Consiliului de Miniştri, şi Dem. Dobrescu, ministru de Justiţie.

mai mult
PromovateRomânia Mare 100

PROCLAMAȚIA MARII ADUNĂRI CENTENARE DIN 25 MARTIE 2018 PENTRU REUNIRE

unirea-basarabiei-cu-romania

Noi, cetăţeni ai Republicii Moldova, participanţi la Marea Adunare Centenară de la Chişinău, azi, 25 martie 2018, în ajunul Centenarului Unirii Basarabiei cu Țara, în numele nostru şi al tuturor celor aflați de o parte şi de alta a graniţei nefireşti de pe râul Prut, de care suntem încredințați că împărtășesc aceleași doleanțe cu noi, adresăm poporului român în integralitatea sa, clasei politice din cele două state în care ne găsim astăzi şi comunităţii internaţionale
PROCLAMAȚIA MARII ADUNĂRI CENTENARE DIN 25 MARTIE 2018
PENTRU REUNIRE
AVÂND ÎN VEDERE că în urmă cu o sută de ani, Sfatul Țării, singurul organ suprem legislativ și reprezentativ al Basarabiei, ales în mod democratic, care a acționat în conformitate cu interesele fundamentale ale întregii populații, întrunit în ședință legală și solemnă, în puterea dreptului istoric și a dreptului de neam, în baza principiului autodeterminării popoarelor, a votat Declarația de Unire a Republicii Democratice Moldovenești (Basarabiei) cu România,

CUNOSCÂND că în urma votului din Sfatul Țării, în teritoriul dintre Prut și Nistru a fost instaurat un regim care a asigurat tuturor locuitorilor securitatea individuală și libera evoluție socială, economică, politică și culturală,

PREȚUIND actul de mare responsabilitate și curaj politic al oamenilor de stat basarabeni de la 1918, care au demonstrat o intuiție politică admirabilă, în contextul în care asupra Basarabiei plana pericolul dezintegrării teritoriale și al instaurării terorii bolșevice, și care și-au asumat responsabilitatea pentru destinul poporului din Basarabia,

CONȘTIENTIZÂND că legitimitatea actului Unirii Basarabiei cu România, ca unică soluție de supraviețuire și progres al românilor dintre Prut și Nistru, nu poate fi nicicum pusă la îndoială,

AVÂND CERTITUDINEA că guvernările care s-au succedat la putere în Republica Moldova, de la obținerea independenței și până în prezent, nu au avut în vedere decât îmbogățirea proprie, prin sărăcirea populației și menținerea în prizonierat a acesteia, prin alungarea ei peste hotare, la munci grele, prin falsificarea trecutului istoric și crearea unor iluzii pentru viitor, prin propagandă și manipulare, pentru a-și menține funcțiile și accesul la fluxul de bani și beneficii,

FIIND ÎN ASENTIMENTUL aleșilor locali din teritoriu, care au votat Declarații de Unire cu România, act de onestitate, patriotism și responsabilitate, și care au primit răspuns imediat din partea orașelor, județelor, instituțiilor de învățământ, organizațiilor nonguvernamentale și a altor entități din România și diaspora, care au adoptat Declarații de Reunire, în vederea urgentării înfăptuirii unității naționale depline,

CONDAMNÂND orice forme de intimidare a semnatarilor Declarațiilor de Unire cu România din partea unor grupuri de mercenari care neagă dorința legitimă a cetățenilor Republicii Moldova de a trăi într-un stat de drept, național, puternic, unitar și prosper,

ÎNDEMNÂND minoritățile entice din Republica Moldova să susțină procesele firești ale populației băștinașe, majoritare, de reîntregire națională ca singură modalitate de afirmare și dezvoltare armonioasă a tuturor, dar și de recuperare a identității proprii, într-un spațiu de cultură și civilizație europeană, cu respectarea tuturor drepturilor și libertăților democratice,

SALUTĂM participanții la Marea Adunare Centenară, veniți din toate raioanele și de peste hotare,

REAFIRMĂM dreptul poporului nostru la autodeterminare, după modelul german, fără niciun amestec din afară,

APRECIEM că Anul Centenar reprezintă un moment oportun de săvârșire a unui act de justiție, în concordanță cu istoria poporului nostru, cu normele de morală şi de drept internaţional,

PLEDĂM pentru revenirea definitivă a populației dintre Prut și Nistru la trupul Patriei-Mamă, România,

SOLICITĂM factorilor decizionali de la Chișinău și București să trateze Centenarul Marii Uniri cu responsabilitate față de soarta actualelor generații, dar mai ales față de cea a viitoarelor generații de pe ambele maluri de Prut,

NE LUĂM ANGAJAMENTUL ca în Anul Centenarului Marii Uniri să contribuim cu toate eforturile, fiecare dintre noi și coordonat, la reîntregirea națională, după cum urmează:
• Participăm la Consultarea publică din Municipiul Chișinău și votăm PRO Unire între 1-14 aprilie;
• Ne adunăm, toate colectivele și localitățile care au declarat Unirea pe 1 iulie, la Capitala Unirii din 1918, Alba Iulia, unde aprindem Flacăra Unirii;
• Convocăm Congresul Reîntregirii Neamului la Iași, veche Capitală a Moldovei, între 24-26 august;
• Continuăm pe 1-2 Septembrie Marile Manifestații pentru UNIREA PAȘNICĂ A POPORULUI NOSTRU;
• Dăm de știre întregii lumi despre voința noastră legitimă la Bruxelles, între 24-26 septembrie, printr-o Conferință Internațională de amploare în Parlamentul European.

CEREM celor două Parlamente să primească delegații ale Marii Adunări Centenare iar la ședința solemnă din 27 martie 2018, Parlamentul de la București să adopte o decizie prin care să se implice pentru Reîntregirea națională prin mijloacele pașnice ale democrației parlamentare și în limitele Constituției României, în conformitate cu normele dreptului internațional și Actul Final de la Helsinki.

VOTĂM astăzi Unirea Republicii Moldova cu România, de-a pururi și pentru totdeauna!

AȘA SĂ NE AJUTE DUMNEZEU!

Fotografia postată de Alianța Națională pentru Restaurarea Monarhiei- ANRM.
mai mult
PromovateRomânia Mare 100

Cum a contribuit Biserica Ortodoxă Română la Marea Unire şi în construcţia statului naţional unitar român

no thumb

Doctorandul Sorin Stanciu, de la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti, a susţinut zilele trecute o conferinţă cu tema ,,Teologia şi construcţia naţiunii în anii ’30”, “disecând” conceptele de teologie politică, naţiune, ortodoxie şi stat creştin în discursul “ierarhilor, părinţilor profesori, al intelectualilor şi filosofilor creştini care se circumscriu unui referenţial creştin”, cu accent pe sistemele lui Nichifor Crainic şi Dumitru Stăniloae. Matricea Românească vă oferă câteva dintre cele mai interesante intervenţii din cadrul evenimentului.

În deschiderea conferinţei, profesorul de Istorie Sorin Stanciu a definit cadrul conceptual al discuţiei, dominat de noţiunea de teologie politică“Referindu-ne la raportul dintre teologie, naţiune şi stat în câmpul cultural şi politic interbelicromânesc, se poate pune întrebarea în ce măsură o noţiune precum teologia politică, născută într-un spaţiu cultural catolico-protestant, poate fi translatată ca instrument conceptual în spaţiul est-european. La această întrebare, politologul Daniel Barbu răspunde că «Teologia politică este una dintre tentativele procedurale ale teologiei, ştiinţă asociată genealogic adevărului». Această hermeneutică, ce aşază adevărul în confruntare cu puterile din societate şi politică, poate fi un instrument eficient, dacă se raportează critic-reflexiv la acest câmp”.

În prezentarea sa, doctorandul a vorbit pe larg despre relaţia dintre Biserica Ortodoxă Română, privită ca instituţie, şi Marea Unire, despre rolul BOR în înfăptuirea şi consolidarea statului naţional unitar român:

“BOR a fost participantă activă, în limita competenţelor ei, la Războiul de Întregire Naţională, prin cei 250 de preoţi confesori care au asigurat nu numai o îndrumare spirituală, ci şi o asistenţă medicală şi socială Armatei Române, dar şi populaţiei române afectate de Marele Război. Totodată, Biserica Ortodoxă Transilvană a fost catalizatoarea, în Ardeal, dar şi la nivelul întregului areal românesc, alături de liderii politici ai Partidului Naţional Român, a procesului de unificare naţională.

Una dintre direcţiile în care Biserica-instituţie s-a implicat pentru construcţia naţiunii româneşti interbelice a fost identificarea rapidă a necesităţii organizării unitare, la nivel naţional. Unificarea eclezială, sub conducerea Sfântului Sinod din Bucureşti, a contribuit implicit şi la consolidarea statală a României Mari.

Această unificare eclezială s-a realizat cu dificultate, din cauza tradiţiilor bisericeşti, ecleziologice, diferite în provinciile româneşti. Dacă Biserica din Ardeal avea o tradiţie a autonomiei faţă de Stat, faţă de Imperiu, conform statutului şagunian, Biserica Ortodoxă din Regat avea o tradiţie negativă, a unui absolutism ierarhic şi a unei dependenţe, obedienţe faţă de Statul modern.

Unificarea eclezială, sub conducerea Sfântului Sinod din Bucureşti, a contribuit implicit şi la consolidarea statală a României Mari

Printre ierarhii care au contribuit la unificarea eclezială, a întregii Biserici Ortodoxe în spaţiul românesc, s-au numărat Mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului (1882-1955) şi Episcopul Caransebeşului de atunci, dr. Miron Cristea, devenit ulterior Mitropolit, în martie 1919, şi Patriarh al României în anul 1925.

În acest cadru istoric, al unei dezbateri privind reorganizarea bisericească la nivel naţional, preotul teolog ardelean Gheorghe Ciuhandu (1875-1947) considera că unificarea bisericească trebuie construită pe baze canonice şi istorice de continuitate, fiind primul teolog care declară urgenţa înfiinţării Patriarhiei Române.”

mai mult
PromovateRomânia Mare 100

Comuna Putna a adoptat o Declarație de Unire cu Basarabia

putna-unire

Astăzi, 22 martie 2018, la Sfânta Mănăstirea Putna a avut loc Ședința extraordinară a Consiliului Local al Comunei Putna, județul Suceava, pentru adoptarea unei Declarații de unire. #Centenar #MareaUnire La ora 12, în Biserica voievodală a Mănăstirii Putna, s-a slujit Te Deum-ul de binecuvântare. Apoi, membrii Consiliului Local s-au închinat la Mormântul Sfântului Ștefan cel Mare. În continuare, Ședința s-a desfășurat în Sala Tronului a Casei Domnești a mănăstirii. După ce Alexandra Dan a cântat Imnul de stat, Primarul comunei, domnul Gheorghe Coroamă, a propus ordinea de zi, care a fost aprobată, și a motivat importanța și necesitatea adoptării de către Consiliul Local a unei Declarații de unire. Au luat cuvântul domnul Mircea Aanei, fost director al școlii, domnul Ciprian Crețan, actualul director al școlii, și părintele arhimandrit Melchisedec Velnic, Starețul Mănăstirii Putna. Domnul Primar a citit textul propus al Declarației, care a fost aprobat în unanimitate, iar membrii consiliului Local și alți reprezentanți ai comunei au semnat-o, în trei exemplare. Un exemplar va rămâne la Primăria comunei, un exemplar la școala din localitate, iar al treilea exemplar la Mănăstirea Putna. Declarația va fi trimisă Prim-ministrului României, Președintelui Camerei Deputaților, Președintelui Senatului, Președintelui României. Declarație de unire Noi, membrii Consiliului Local al Comunei Putna, întrunit în Ședință extraordinară în Sala tronului din Casa Domnească a Mănăstirii Putna, astăzi, 22 martie 2018, în Anul Centenar, împreună cu alți reprezentanți ai obștii sătești, Fii de peste veacuri ai Sfântului Voievod Ștefan cel Mare, Părinte al neamului românesc, Adunați acolo unde a avut loc prima Serbare a românilor de pretutindeni, în 15 august 1871, Având în vedere că în 1812 românii din stânga și din dreap­ta Prutului au fost despărțiți împotriva voinței lor, prin Tratatul dintre Imperiul Rus și Imperiul Turc, iar în 1940 și 1944 au fost din nou despărțiți împotriva voinței lor, în urma Pactului Ribbentrop-Molotov dintre Uniunea Sovietică și Germania nazistă, respectiv a instaurării comunismului în Europa de Est, Deplin încredințați că suntem datori să continuăm efortul generațiilor de români care s-au jertfit pentru unitatea națională, Conștienți că Patria mamă are o datorie morală față de fiii dintre Prut și Nistru, pe care nu a fost capabilă să îi ocrotească în trecut, Rugându-ne Sfântului Voievod Ștefan cel Mare să insufle „duhul sfintei uniri în inimile noastre”, așa cum s-a rugat Regele Ferdinand Întregitorul când a venit pentru prima dată la Putna, în România Mare, HOTĂRÂM de aici, de la mormântul Sfântului Voievod Ștefan cel Mare, altar al conștiinței naționale, să depunem toate eforturile pentru realizarea unirii Basarabiei cu Patria mamă ȘI CEREM FERM tuturor românilor, Guvernului, Parlamentului și Președintelui României să facă tot ce este necesar pentru unirea Basarabiei cu Țara. AȘA SĂ NE AJUTE DUMNEZEU!

mai mult
România Mare 100

La 85 de ani, profesorul care urcă în munți și visează să vadă ReUnirea

reun

Gheorghe Amaicei este un profesor de matematică din Piatra Neamț, ajuns la pensie, care visează să ajungă să vadă ReUnirea. Îndrăgostit de neam și țară, profesorul, ”plămădit din esențele tari ale Munților din zona Neamțului”, cum adesea este caracterizat, și-a închinat o viață întreagă școlii.

Are 9 la puterea a doua plus trei ani și imediat va împlini nouă la puterea a doua plus doi la puterea a doua ani. Așa îi place să își prezinte anii pe care i-a acumulat în tolbă, Gheorghe Amaicei sau Bunicul Gheorghe cum îi spun, după ce întâlnirea noastră, în urma unei vizite a sa în stânga Prutului, s-a lăsat cu o frumoasă și sper cât mai lungă prietenie.

Îndrăgostit de munți și de natură, de prisaca de care îngrijește cu dăruire și la această vârstă, Bunicul Gheorghe a dedicat aproape jumătate de secol copiilor cărora a încercat să le cultive pasiunea pentru cifre.

”Am fost director adjunct pe vremea când s-a construit Școala nr 3 din Piatra Neamț. Profesor am fost 47 de ani, iar la această școală de care m-am legat strâns, am fost profesor 37.  Nu este meserie mai frumoasă decât să fii grădinar de suflete umane. Să stai între cei mici și să îi vezi um se ridică și cum vor să meargă în viață. De ai ști ce-i așteaptă”, îmi povestește, cu emoție în voce Bunicul Gheorghe, după o scurtă plimbare prin centrul orașului Piatra Neamț, ajunși  în fața școlii, într-o zi de sfârșit de februarie.

Caracterizat de o eleganță specială, cu ochi sclipitori și chip blajin, peste care zâmbetul larg nu te lasă să rămâi fixat pe ridurile adunate în cei aproape 85 de ani, Bunicul Gheorghe este un tânăr încremenit în timp. Doar părul cărunt și mersul puțin încetinit, îl trădează.

”Îmi plac toate anotimpurile. Iarna stau mai mult acasă, îmi pun hârtiile la punct. Primăvara, un anotim extraordinar când se trezește la viață și natura și atunci parcă întineresc și eu. Vara mă țin mai mult de apicultură, un hobby al meu. O viață mai organizată ca la albine nu am mai văzut nicăieri. Acolo este perfecțiune când merg și deschid un stup uit de absolut toate. Toamna este cel mai frumos, când urci pe munte. Chiar dacă îți dă o anumită nolstalgie, e un anotimp foarte frumos”, spune el.

Cea mai mare inspirație pentru Bunicul Gheorghe este dragostea de neam și țară.

După revoluție, în calitate de președinte de onoare al Asociației Profesorilor din Neamț,  a trecut de nenumărate Prutul. În vara anului trecut a ajuns, copleșit de emoții, și la mormântul îndrăgitului poet Grigore Vieru din Cimitirul Central din Chișinău.

De la tatăl său care a luptat în al doilea Război Mondial și a ajuns până la Nistru a auzit mult vorbindu-se despre Basarabia unde și-a dorit mult să ajungă, iar după revoluție a venit de zeci de zeci de ori.  

”Tatăl meu a fost în Basarabia pe front. El îmi povestea de Nistru de cetățile Hotin, Cetatea Albă, Cetatea Orheiului. E un trecut care nu trebuie să-l uităm. Și noi aștia care suntem trecători, ca frunza pe ape, cum se spune, nu trebuie să ne dăm bătuți”, povestește Gheorghe Amaicei.

Autor: Ina Guțu

mai mult
România Mare 100

În anul Centenarului, Televiziunea Română lansează „Generaţia Unirii”

no thumb

Campania TVR Moldova poate fi urmărită de românii din ţară şi din lume, la TVR 1 şi TVRi

În 27 martie, românii aniversează împlinirea a 100 de ani de la Unirea cu Basarabia motiv pentru care Televiziunea Română vă propune să răsfoim împreună filele istoriei, rememorând biografiile celor mai importanţi artizani ai Unirii Basarabiei cu patria. Ei sunt „Generaţia Unirii” – iar faptele şi personalităţile care au contribuit la Unirea din 1918 se vor derula, până pe 27 martie, în programele TVR Moldova, TVR Internaţional şi TVR 1.

Proiectul TVR MOLDOVA, „Generaţia Unirii”, readuce în memoria colectivă personalităţi precum: Pantelimon Halippa, Constantin Stere, Alexandru Marghiloman şi mulţi alţii care au jucat un rol magistral în coagularea conştiinţei naţionale, în formarea unui stat puternic şi prosper – România.

În colaborare cu Ştirile TVR, materialele realizate de jurnaliştii TVR Moldova, comentate de invitaţii din studiurile din Bucureşti, pot fi urmărite la TVR 1 în emisiunile: “Perfect Imperfect” (la orele 10.00 şi 11.30); “Aici, acum” (de la ora 13.00) şi “Pulsul Zilei” (de la ora 19.30). În plus, în Telejurnalele TVR, campania „Generaţia Unirii” va aduce transmisiuni duplex cu jurnaliştii TVR Moldova de la Chişinău.

Actul Unirii este opera întregului popor român care a avut o comportare eroică şi o voinţă de fier, înţelegând că numai prin unire şi înfrăţire se va putea realiza adevărata libertate, ideal de secole al poporului român. În anul Centenarului, aflaţi la TVR, până pe 27 martie, despre personalităţile care prin dedicaţie, curaj şi sacrificii au reuşit să schimbe cursul istoriei şi să readucă Basarabia acasă, în România.

mai mult
România Mare 100

Centenarul în Basarabia: un eşec ruşinos

centenar4

Deşi Anul Marii Uniri a început la Chişinău, în 27 Martie 1918, aniversarea Centenarului peste Prut este, deocamdată, un eşec ruşinos. Un eşec, precizez, al guvernării de la Bucureşti. Cea de la Chişinău nici nu şi-a propus altceva decât festivisme formale, pe care, fără doar şi poate, le va şi organiza. La asta, şcoala sovietică a fost dintotdeauna meşteră.
Dar pentru România aniversarea a 100 de ani de la Marea Unire ar fi trebuit să fie cu totul altceva. Şi anume, un impuls pentru configurarea unui nou proiect naţional, care să redea României locul şi rolul care i se cuvin, în regiune şi în lume. Un vector care să scoată societatea din inerţia şi indolenţa în care a scufundat-o stagnarea băsesciană, un imbold de regăsire a cultului valorilor şi o întoarcere la adevărata selecţie a acestora. Un efort de împletire a unor fire care, deocamdată, se torc separat, vlăguind, astfel, energiile naţionale.
Nimic, însă, din toate acestea. Guvernarea – că „guvern” nu poate fi numit – se face cu absolvenţi de „private”, plagiatori, agramaţi şi penali dovediţi. Deja defunctul Departament Centenar, de la ministerul Culturii, a fost încadrat de fostul ministru cu foşti agenţi de pază şi foste angajate la saloane cosmetice: toţi, neîndoielnic,eminenţi oameni de cultură. Comisia de Cultură din Senat (cea care, conducând direct Institutul Cultural Român şi Televiziunea Română, ar fi trebuit să supervizeze, implicit, şi programele de Centenar ale acestora) are în fruntea ei pe cineva a cărui precedentă ocupaţie a fost aceea de şef judeţean de cimitire: tot o îndeletnicire prin excelenţă culturală. Iar întregul partid aflat la putere (ALDE e doar pe post de ghiveci pe pervaz) o ţine din remaniere în congres şi, probabil, din congres în remaniere. Cu toate că nici nu guvernează mai bine după remanieri, dimpotrivă, nici nu se află în vreo criză politică înainte de congrese.   Consecinţa, spuneam, este aceea că România anului 2018 nu transmite Basarabiei nici un mesaj. Nici măcar cât transmisese, în 1918, România pe jumătate ocupată, cu Parlamentul, Guvernul şi Regele aflaţi în refugiu la Iaşi. Chiar şi aşa, însă, clasa politică românească de atunci, înţelept sincronizată cu Casa Regală (ce personaje providenţiale au fost Regele Ferdinand şi Regina Maria!), găsea resursele să instaleze la Bucureşti un guvern Marghiloman suficient de puternic încât să trimită trupele române peste Prut, ca să apere Basarabia independentă de hoardele bolşevice, şi să primească declaraţia de Unire a Sfatului Ţării, declanşând ceea ce va deveni Anul Marii Uniri…   Nu există, aşa cum anticipam încă din urmă cu doi-trei ani, nici o strategie guvernamentală de capitalizare a Centenarului. În ţară se desfăşoară, la întâmplare, fireşte, din abnegaţia unor instituţii (ca Uniunea Scriitorilor, muzee, teatre, universităţi, centre culturale, ONG-uri şi asociaţii etc.), o multitudine de manifestări consacrate diferitelor aspecte ale anului 1918 şi, în general, bilanţului pe care îl înregistrează lumea românească după 100 de ani de unitate naţională. Dar, nefiind coordonate, bugetate corespunzător şi direcţionate către nişte obiective de interes naţional, nu au nici anvergura, nici vizibilitatea necesară. Aşa cum sunt, ele se puteau organiza desfăşura la fel de bine şi în 2017 sau în 2069. Nu există acea legătură esenţială dintre aniversare şi orientarea politică generală, nici măcar în condiţiile în care, preluând la 1 ianuarie 2019 conducerea rotativă a Uniunii Europene, am fi putut lăsa realmente o amprentă asupra întregului continent.   Consecinţa este că, dacă persoanele interesate de aceste probleme pot avea acces, dincoace de Prut, la o ofertă destul de largă de manifestări şi evenimente cultural-ştiinţifice, dincolo de Prut nu trece nimic.   Dimpotrivă. Jalnicul Dodon provoacă nestingherit, iar găgăuzii – care ar trebui să ştie că, dacă vor autonomie teritorială, aceasta trebuie exercitată în limba găgăuză, nu în rusă: aşa e în Europa! – cer… Moscovei să îi apere de… inexistenta Românie. 100 de localităţi au semnat simbolice şi goale declaraţii de unire cu ţara, dar la Chişinău, unde trăieşte un sfert din populaţia Republicii Moldova, o asemenea declaraţie a fost considerată… un factor de dezbinare. În afara celor câteva reviste româneşti (Revista literară, Contrafort, Sud-Est), a Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova şi a unor catedre de română şi istorie de la universităţi, nimeni nu face nimic. Şi de ce ar face, dacă nici la Bucureşti cei care au pâinea şi cuţitul nu fac nimic altceva, zi de zi, decât circ? Nu cred că ne va judeca Eminescu, cum pretindea o puerilă poezie a lui Grigore Vieru. Nici timpul nu ştiu dacă ne va judeca, întrucât praful şi pulberea nu au interesat niciodată istoria. Mă întreb doar cum de mai putem trăi cu propria conştiinţă…
Răzvan Voncu

mai mult
PromovateRomânia Mare 100

Declaraţie de reunire cu Republica Moldova, semnată de consilierii judeţeni din Prahova

decl

O declaraţie de reunire a României cu Republica Moldova a fost semnată, miercuri, de conducerea Consiliului Judeţean (CJ) Prahova şi de consilierii judeţeni, prin acest document cerându-se Parlamentelor celor două ţări să adopte o declaraţie comună privind reîntregirea ţării şi a neamului românesc, dar şi un pachet pachet de legi în acest sens.
Vicepreşedintele CJ Prahova, Ludmila Sfârloagă, anunţă pe pagina sa de Facebook faptul că, în cursul zilei de miercuri, colegii săi din toate partidele politice care fac parte din CJ au semnat „Declaraţia de ReUnire”.
Potrivit documentului ataşat postării, declaraţia a fost adoptată la Ploieşti „având în vedere legătura istorică adâncă dintre românii din România şi cei din Basarabia (…) care, din punct de vedere istoric, lingvistic, cultural şi religios sunt unul şi acelaşi neam”.
Prin adoptarea acestei declaraţii, CJ Prahova îşi exprimă solidaritatea „deplină” faţă de consiliile raionale, locale şi judeţene din Republica Moldova şi România care şi-au afirmat aspiraţiile de reîntregire naţională, condamnă pactul Ribbentrop-Molotov şi solicită Parlamentelor României şi Republicii Moldova să emită o declaraţie comună privind reîntregirea ţării şi a neamului românesc, dar şi să elaboreze şi să aprobe „în regim de urgenţă” un pachet de legi privind reunirea Basarabiei cu România.
De asemenea, se solicită preşedintelui, Guvernului şi tuturor forţelor politice din România să acţioneze „în spiritul acestei declaraţii, în vederea îndeplinirii năzuinţelor legitime ale populaţiei din teritoriile româneşti anexate cu forţa în urma înţelegerilor secrete stabilite prin pactul Ribbentrop-Molotov”.

mai mult
România Mare 100

Silvia Radu a vorbit despre posibilitatea ca Primăria Chișinău să semneze Declarația de Unire

moldova

Primarul interimar al Capitalei Moldovei, Silvia Radu, a declarat că votarea Declarației de Unire reprezintă o decizie care se ia de Consiliul municipal și dacă ar exista un asemenea document, ar întreba mai întâi locuitorii Chișinăului dacă își doresc semnarea acestuia.

Fiind întrebată de „Europa Liberă” dacă Primăria Chișinău va semna Declarația de Unire, Silvia Radu a declarat că „este un act simbolic și atâta timp cât consilierii au exprimat dorința cetățenilor care le-au dat acest vot este un lucru absolut firesc pentru o democrație ca să se întâmple acest lucru. „La municipalitate a fost o intenție din partea Partidului Liberal la una dintre ședințele Consiliului municipal să fie pusă la vot această declarație simbolică. Ea a fost respinsă. Este o decizie care se ia de consiliu și nu vă pot spune care va fi viitorul din Consiliul municipal, este greu de prevăzut”, a menționat primarul interimar.

Totuși, dacă ar exista o asemenea decizie, Silvia Radu a spus că „un primar, mai ales un primar care reprezintă Chișinăul în care trăiesc o sumedenie de națiuni, trebuie să fie un primar care unește și nicidecum un primar care dezbină, este un primar care trebuie să reprezinte doleanțele cetățenilor care trăiesc în acest oraș”. „Înainte de a face o declarație sau a semna un document, eu aș întreba locuitorii Chișinăului dacă își doresc acest lucru și, în funcție de răspunsul lor, aș pune semnătura pe un document sau altul, fiindcă ceea ce este important este ca locuitorii să fie în prim-plan, și nicidecum primarul. Primarul este pe agendă pe locul doi, fiindcă primii sunt cetățenii”.

Menționăm că numărul localităților care au semnat Declarația de Unire a ajuns la 80.

mai mult
România Mare 100

Plan pentru Centenar și pregătirea reUnirii

prut

Cu ocazia festivităților de la „Câmpul Românesc” din Canada dedicate Săptămânii Internaționale a Culturii Românești desfășurate în perioada 10-15 Iulie 2017, a avut loc și o sesiune specială dedicată Centenarului Unirii.

În cadrul dezbaterilor a fost citit „Apelul pentru Centenar” al Asociației „Unirea-ODIP”,  Mișcării Civice „Tinerii Moldovei” și  Platformei Unioniste „Acțiunea 2012”, document transmis participanților Săptămânii Culturale de George Simion, președintele Platformei Unioniste „Acțiunea 2012”.

S-a apreciat că obiectivele propuse în „Apelul pentru Centenar” sunt realiste și că trebuie realizată o conlucrare a forțelor unioniste ale întregii societății românești.

Participanții consideră că astăzi, când lumea românească, conștient sau inconștient, are privirea ațintită spre evenimentul istoric al sărbătoririi Centenarului înființării statului național român întregit, este neceară implementarea unui plan de acțiune minimal:

  1. Autoritățile române împreună cu organizațiile românilor din întreaga lume să înceapă, prin toate mijloacele de care dispun, învățământ, mass-media, instituții de cultură, implicări și susțineri deschise ale societății civice, o campanie oficială pentru redeșteptarea spiritului național patriotic al populației de pe amândouă malurile Prutului și pentru conștientizarea asupra avantajelor care decurg din reunificarea țării și a națiunii.
  2. Instituțiile statului, Președinție, Parlament, Guvern au datoria față de poporul român să acționeze unitar pe plan extern pentru a sensibiliza comunitatea internațională, cu precădere din Uniunea Europeană, Statele Unite, Marea Britanie și Canada asupra adevărului istoric și al năzuințelor românilor dar și al avantajelor de securitate pentru spațiul NATO de la granița estică a Uniunii Europene de a exista o Românie puternică și stabilă prin teritoriu și populație unitară.
  3. Forțele politice românești de la Chișinău să creeze împreună un bloc unionist care să coaguleze societatea civică într-o mișcare având ca scop câștigarea unei majorități parlamentare unioniste capabilă să conducă Basarabia spre unirea cu România.
  4. Sub egida și în clădirea Parlamentului României să funcționeze un ”guvern din umbră al Unirii” prin cooptarea unor personalități unioniste din întreaga societate românească care s-au remarcat și care dovedesc aptitudini pentru crearea unui program de măsuri și acțiuni necesare accelerării procesului unionist, inclusiv prin funcții de reprezentare la nivel de instituții internaționale.
  5. Parlamentul României să completeze hotărârea curajoasă de a declara 27 Martie ca Zi Națională, cu amendarea atât a Constituției, cât și a Legii Electorale pentru asigurarea de locuri din oficiu pentru populația Basarabiei.
  6. Se propune crearea unui Comitet Internațional Unionist al societății civile format din organizațiile și asociațiile românilor de pretutindeni care sunt dedicate idealului unionist, având ca scop dezvoltarea unor politici interne și externe de promovare a acestui deziderat național, inclusiv prin realizarea și coordonarea de acțiuni concrete.

6.1. Pe plan intern, Comitetul, prin reprezentanții săi, va încerca să influențeze factorii politici din România și, prin aceștia, instituțiile statului român Președinție, Parlament, Guvern cu atribuții decizionale în direcția impulsionării mișcării și activităților unioniste.

6.2. Pe plan extern se va stabili o strategie pentru crearea unor celule de lobby în scopul sensibilizării și promovării în rândul opiniei publice și la nivelul diferitelor organizații civice, politice și chiar instituții guvernamentale, a necesității reîntregirii statului român pentru realizarea stabilității geopolitice pe flancul Est-european.

În măsura în care instituțiile statului român concură acestui deziderat, acțiunile pe plan extern pot fi conjugate.

Un asemenea Comitet va fi reprezentat prin filiale cu sedii oficiale în principalele capitale ale statelor de unde se pot influența factorii politici respective, cu precădere în cele două capitale de unde se influențează politica mondială: Washington și Bruxelles.

Ca urmare, participanții la Săptămâna Internațională a Culturii Românești fac un apel către organizațiile și asociațiile românilor din întreaga lume să se alăture efortului național pentru celebrarea Centenarului Reîntregirii României, acesta fiind un pas important și absolut necesar pentru împlinirea dezideratului Unirii.

Fie ca sărbătorirea de la 27 Martie 2018 a Centenarului revenirii Basarabiei la pieptul României să aibă loc într-un an decisiv pentru destinul reunit al țării noastre în care să putem exclama la fel cum au făcut-o acum o sută de ani, părinții fondatori ai României întregite întruniți în Sfatul Țării:

Trăiască Unirea Basarabiei cu România de-a pururi și totdeauna!

Notă:

Legitimitatea luptei pentru Reîntregire este confirmată și de Rezoluția 148 depusă la data de 28 Iunie 1991 în Senatul American, prin care se solicită Senatului să susțină eforturile Guvernului Moldovei să negocieze reunificarea României cu Moldova și Bucovina de Nord, așa cum a fost stabilită prin Tratatul de Pace din 1920.

Câmpul Românesc Hamilton – Canada

(Iulia Modiga –infoprut.ro)

mai mult
PromovateRomânia Mare 100

34 de localităţi din Republica Moldova au votat în consiliile locale unirea cu România

no thumb

Traian Băsescu a scris, pe Facebook, că „a început Unirea”, precizând că, până în acest moment, 34 de localităţi din Republica Moldova au votat în consiliile locale unirea cu România.
„A început Unirea! Acum, când postez, 34 de localităţi din Republica Moldova au votat în consiliile locale Unirea cu România. Au fost emise Hotărâri semnate de primari şi de consilierii locali. Alooooo! Palatul Cotroceni, Palatul Victoria, Palatul Parlamentului! Se aude? A început Unirea!”, scrie Traian Băsescu.   El enumeră localităţile şi raioanele din care acestea fac parte, în care s-a votat unirea cu România.   Este vorba despre: Parcova (Edineţ); Ulmu (Ialoveni); Bardar (Ialoveni); Ruseştii Noi (Ialoveni); Puhoi (Ialoveni); Văsieni (Ialoveni); Feşteliţa (Ştefan Vodă); Opaci (Căuşeni); Goteşti (Cantemir); Săseni (Călăraşi); Nişcani (Călăraşi); Sărătenii Vechi (Teleneşti); Grătieşti (Municipiul Chişinău); Boghiceni (Hînceşti); Codreanca (Străşeni); Floreni (Anenii Noi); Târşiţei (Teleneşti); Măgurele (Ungheni); Răzeni (Ialoveni); Cucoara (Cahul); Băcioi (Chişinău); Meleşeni (Călăraşi); Ordăşei (Teleneşti); Visoca (Soroca); Bădiceni (Soroca); Drăsliceni (Criuleni); Ghiduleni (Rezina); Capaclia (Cantemir); Ursoaia (Causeni); oraşul Cimişlia; comuna Vatici (Orhei); Cioreşti (Nisporeni); Horeşti (Ialoveni); Chetrosu (Drochia).
A.D.

mai mult
România Mare 100

Centenarul fără Iuliu Maniu şi Ion Mihalache?

iuliu-maniu-4

Numele lui Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Iuliu Hossu şi ale altor realizatori ai Unirii sunt cunoscute din ce în ce mai puţin. În ultimii 20 de ani au fost publicate, cu tamtam publicitar, nenumărate cărţi în care se „demitizează” argumentele Unirii, în care ni se dezvăluie totul despre ideologia şi liderii mişcării legionare şi comuniste sau în care ni se explică/justifică politica lui Ion Atonescu. Din păcate, efortul de memorie e destinat numai extremiştilor, nu şi iubitorilor de libertate. În ultimii ani nu a apărut nici o lucrare semnificativă despre Iuliu Maniu sau Ion Mihalache. Redacţiile şi editurile noastre suferă de amnezie selectivă şi contaminează şi publicul.

Iuliu Maniu s-a stins, acum 65 de ani, la 5 februarie 1953, în închisoarea elitelor de la Sighetul Marmaţiei, condusă de semianalfabetul Vasile Ciolpan. Ion Mihalache a fost ucis în urmă cu 55 de ani, la 5 februarie 1963, de regimul de exterminare pe care Alexandru Vişinescu l-a instituit, la ordinele superiorilor săi, în închisoarea Râmnicu Sărat. Deşi Maniu şi Mihalache au devenit cunoscuţi pentru activitatea lor în slujba Unirii, nu marea realizare de la 1 Decembrie 1918 a fost încununarea eforturilor lor. Încununarea dragostei şi a jertfelor lor pentru România şi pentru români a fost moartea lor eroică.

Cei doi nu au fost singurii lideri ai Unirii închişi de comunişti. Majoritatea realizatorilor Unirii au cunoscut puşcăriile comuniste: liderii ţărănişti Mihai Popovici, Ilie Lazăr, Aurel Vlad, Sever Bocu, Emil Haţieganu, Ghiţă Popp, tot episcopatul greco-catolic în frunte cu Valeriu-Traian Frenţiu şi Iuliu Hossu, istoricii Silviu Dragomir, Pr. Dr. Zenovie Pâclişanu, Ioan Lupaş, Gheorghe I. Brătianu, fruntaşii basarabeni Daniel Cigureanu şi Onisifor Ghibu, liderul socialist Ion Fluieraş etc. Nu se pune problema de a considera că Iuliu Maniu sau Ion Mihalache sunt mai eroi decât cei amintiţi, ci de a constata locul lor aparte şi prestigiul de care s-au bucurat, atât în ochii celor care au luptat alături de ei, cât şi în ochii duşmanilor lor.

Ce s-a întâmplat la 1 Decembrie 1918 e simplu şi uşor de înţeles. Maniu, Brătianu, Regele şi Regina, diplomaţii, oamenii de cultură şi din presă, soldaţii care au luptat pe front, refugiaţii sau amărâţii care nu au putut să fugă de ocupaţia nemţeasca, toţi vedeau lucrurile la fel. Binele ţării era acelaşi pentru toti, indiferent de rangul social şi anii de studii. Liderii care au facut Unirea nu au inventat ţinte şi valori revoluţionare, prin care să promoveze un nou proiect de societate, imaginat în birouri şi săli de consilii rupte de viaţa oamenilor, ci doar au folosit mijloacele politice, juridice şi diplomatice pentru a pune în practică ce era în sufletul oricărui român. Toţi credeau că unitatea de limbă, religie şi cultură, alături de sacrificiile înaintaşilor, sunt suficiente pentru a face România Mare. În anul Centenarului suntem invitaţi să îi înţelegem pe cei care s-au jertfit ca să ne lase nouă o ţară întregită şi unită.

Oamenii Unirii

… au murit ucişi…, au pribegit…, lipsiţi, strâmtoraţi, rău primiţi.
Ei, de care lumea nu era vrednică…
(Epistola catre Evrei a Sfântului Apostol Pavel 11, 37-40)

Iuliu Maniu la Budapesta

Iuliu Maniu deputat in Parlamentul de la Budapesta – fotografie publicată prin amabilitatea ing. Adrian Boila, nepotul lui Iuliu Maniu

Este greu să găseşti în istoria politică a României un lider la fel de consecvent ca Iuliu Maniu. Şi-a început activitatea publică foarte tânăr. În timpul facultăţii a participat la reuniuni politice studenţeşti, în Transilvania şi în Vechiul Regat, şi a ţinut prelegeri pentru ţărani, ca foarte mulţi intelectuali transilvăneni. A fost avocatul Mitropoliei Blajului, a fost deputat şi a fost pe front. A apărat cu autoritate drepturile românilor în parlamentul de la Budapesta. În 1918, a avut un rol hotărâtor în schimbarea hărţii ţării. În perioada interbelică, a fost un exemplu de moralitate şi consecvenţă, respectând principiile moralei creştine şi ale democraţiei, cum a crezut mai bine, în condiţiile în care conducea un partid de mase, cu membri foarte deosebiţi între ei, într-o ţară nouă, care trebuia să se modernizeze şi să se dezvolte, într-o perioadă în care lumea trecea prin criză economică şi în Europa se raspândeau ideologiile nebuneşti ale Rusiei bolşevice şi Germaniei naziste.

În perioada celui de-al Doilea Război Mondial, Iuliu Maniu a condus acţiuni care au dus la scurtarea războiului cu câteva luni. Curajul arătat de el în acele împrejurări i-a câştigat respectul tuturor, colaboratori şi duşmani, români sau străini. La sfârşitul vieţii, la peste 70 de ani, şi-a asumat cea mai grea luptă, cea împotriva ocupanţilor sovietici, având tăria de a refuza compromisul până la ultima suflare.

A excelat în profesia sa, dar nu s-a considerat prea intelectual pentru a bate satele româneşti ca să-i asculte pe cei de jos şi să explice care este viziunea lui pentru ţară. S-a străduit să fie totdeauna informat de la prima sursă. Când se întâlnea cu oamenii, îi lăsa pe ei să vorbească mai mult, iar el tăcea şi asculta ce spuneau ei. Era cunoscut personal de o mulţime de oameni din toate categoriile sociale, în mod real, nu pe facebook. Măsura şi rezerva rece erau dovezi de înţelepciune şi devotament, nu de dispreţ. Nu făcea eforturi să fie popular, însa era respectat şi iubit. “În fond, era un sentimental”, spune diplomatul Camil Demetrescu, care a avut ocazia să îl cunoască atât în culmea gloriei, cât şi ca deţinut politic. Chiar sentimental, Maniu rămânea acelaşi “om al gulerului scrobit” şi al micilor conformisme, de care însă nu îşi bâtea joc nici un om onest. Tot Camil Demetrescu observa că „cei care au făcut-o, în afară de Constantin Stere, erau nişte haimanale chiar când erau oameni de cultură”.  (Mi-e frică să mă gândesc cum ar evalua astăzi Camil Demetrescu ponderea haimanalelor din politica şi cultura noastră…)

Venit de pe frontul Primului Război Mondial cu Ordinul Mihai Viteazul, Ion Mihalache, încă tânăr învăţător, s-a implicat în Unirea Basarabiei. A fost omul cu care Iuliu Maniu a împărţit responsabilitatea luptei politice şi povara prigoanei comuniste. Cei doi erau foarte diferiţi şi foarte încăpăţânaţi. Faptul că au putut colabora arată că erau oameni de onoare, care puneau în practică principiile democratice pe care au fundamentat PNŢ-ul şi pe care le-au propus întregii ţări. După moartea lui Iuliu Maniu, Ion Mihalache a rămas în închisoare cel mai important lider al rezistenţei anticomuniste. Sunt vorbe mari, dar foarte adevarate. Chiar comuniştii au considerat moartea lui Mihalache un moment de răscruce. Numai după eliminarea fizică a liderului ţărănist, tartorii regimului, consiliaţi de sovietici, s-au încumetat să defiinţeze a doua închisoare destinată elitelor, cea de la Râmnicu Sărat. (Şi la Râmnicu Sărat, ca la Sighet, au fost întemniţaţi realizatori sau participanţi la Adunarea de la 1 Decembrie 1918, între care Ion Lugoşanu, Ilie Lazăr, Victor Anca, Cornel Velţianu.)

Lista celor care au făcut Unirea şi care ne-au lasat o moştenire impresionantă de nobleţe este, din fericire, foarte lungă. Nu putem să îi amintim mereu pe toţi, însă trebuie să ştim că sunt eroii noştri, părinţii noştri spirituali, care au facut România Mare, cu bună credinţă, cu inteligenţă şi cu jertfă de sine. Au dus greul luptei şi au învins multe piedici. Când au fost răsplătiţi cu închisoare nu s-au plâns, nu au încetat să iubească România, ci ne-au oferit un nou exemplu de curaj şi încredere în viitorul ţării, întregite de ei şi călcate în picioare de ocupanţi şi de trădători.

Amnezia dezumanizează. Istoria inaccesibilă distruge.

Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi
să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie.
Ieşire 20, 12

Numele lui Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Iuliu Hossu şi ale altor realizatori ai Unirii sunt cunoscute din ce în ce mai puţin. În ultimii 20 de ani au fost publicate, cu tamtam publicitar, nenumărate cărţi în care se „demitizează” argumentele Unirii, în care ni se dezvăluie totul despre ideologia şi liderii mişcării legionare şi comuniste sau în care ni se explică/justifică politica lui Ion Atonescu. Din păcate, efortul de memorie e destinat numai extremiştilor, nu şi iubitorilor de libertate. În ultimii ani nu a apărut nici o lucrare semnificativă despre Iuliu Maniu sau Ion Mihalache. Redacţiile şi editurile noastre suferă de amnezie selectivă şi contaminează şi publicul.

Episcopul Iuliu Hossu citind actul Unirii la Alba Iulia, 1 decembrie 2018, la doar 32 de ani

Amnezicii sunt usor de manipulat. Amnezia înstrăinează, însingurează, sărăceşte, îngustează orizontul. La fel de distructivă este îndepărtarea omului de rând de o înţelegere firească a propriului trecut. Toţi tiranii fascinaţi de utopii au facut mari eforturi ca să îi rupă de trecut pe cei din jurul lor, pentru că, fiind o inserţie puternică în realitate, trecutul este un antidot foarte eficient contra utopiilor. Observând modul în care sovieticii manipulau trecutul în timpul Războiului Civil din Spania, Orwell afirma că cel mai eficient mod de a distruge oamenii este să li se refuze sau să fie împiedicaţi să aibă o întelegere proprie a istoriei. Lenin însuşi, bazându-se pe faptul că tinerii nu sunt complet formaţi şi nu au rădăcini solide, promitea că, dacă i se dă tineretul pe mână, îl va face bolşevic pe vecie. Experimente de acest fel au reuşit în multe cazuri şi ştim cu toţii că Homo sovieticus este un om nou, fără trecut, amoral, suspicios, manipulabil, instabil, resentimentar, adică o fiinţă depersonalizată şi sălbăticită.

Ne amăgim dacă ne închipuim că este suficient să ne concentrăm asupra viitorului. Fără să ştim cum am ajuns unde suntem, nu putem să ne avântăm în viitor, chiar dacă acesta pare formidabil. Nimeni nu a mişcat vreodata un deget numai pentru un proiect ipotetic, formulat într-un birou. Acesta este mai degrabă ca un miraj al viitorului, nu un scop după care oamenii să îşi rânduiască vieţile. Nicio viaţă nu e definită şi nu se sprijină doar pe proiectele de viitor. Trecutul nostru e o bucată din noi, care ne întregeşte. În româneşte, când se spune despre cineva că „n-are mamă, n-are tată”, înseamnă că acel om e complet dezorientat şi insensibil, în stare de orice rău, de orice nedreptate şi de orice cruzime. (Despre Vişinescu se spunea că n-are mamă, n-are tată.) Consecinţe similare se văd dacă se elimină înaintaşii şi învăţămintele lor din trecutul unei ţări.

Din nefericire, de 70 de ani istoria noastră este manipulată sau ignorată. Comuniştii au falsificat trecutul pentru a avansa tezele internaţionalismului comunist, cu tentă sovietică sau, după caz, ceauşist-dacopată. După 89, s-au cultivat patologic generalizările negative, dispreţul şi ruşinea de România, prin subliniera obsesivă a momentelor în care înaintaşii noştri au cedat discordiei, trădărilor şi meschinăriei. În acelaşi timp, calitatea cărţilor de istorie şi a predării acestei discipline în şcoli a scăzut foarte mult. Nu e de mirare că tinerii antipatizează istoria de la şcoala mai mult decât pe vremea lui Ceauşescu, nu pentru că nu sunt curioşi, ci pentru că ceea ce li se prezintă este încâlcit şi neverosimil de negativ. După cum s-a văzut în cazul procesului lui Vişinescu sau la moartea Regelui, tinerii nu sunt indiferenţi şi se plasează de partea binelui atunci când pot cunoaşte trecutul pe înţelesul lor.

După ce au gestionat acest mod distructiv de prezentare a istoriei, politicienii, istoricii, oameni de cultură şi ziariştii noştri încep acum să îşi dea cu părerea despre Centenar şi despre Unire, repetând ce au făcut şi până acum: festivităţi păşuniste stridente şi goale de conţinut, discuţii afectate şi bârfe cu pretenţii de detalii istorice, dominate de critica dizolvantă a tot ce s-a făcut înainte de noi. Realizatorii Unirii sunt menţionati rarissim şi parţial. De fapt, dintre actualii liderii de opinie, prea puţini ar avea autoritatea morală să vorbească despre ei.

În politică, PSD-ul, a cărui imagine rămâne iremediabil legată de „ciuma roşie”, nu poate vorbi de Maniu şi Mihalache pentru că descinde din asasinii lor, de care încă nu s-a delimitat.

Simulacrul procesului lui Iuliu Maniu organizat de comuniști.

Nimic nu e mai departe de gaşca de penali dirijată de Dragnea decât spiritul în care Iuliu Maniu se raporta la legalitate, constituţionalism sau parlamentarism european. Oricât s-ar fotografia în costum naţional, alături de preoţi, doamna Viorica nu va fi niciodată o apărătoare credibilă a moralităţii după ce a votat raportul Estrela. Cu un trecut politic obedient şi plat şi cu un prezent în care conduce un guvern de mediocri şi şmecheri, prima-ministreasă a României insistă să ne asigure şi că nu are prea multe în comun cu cultura europeană.

Nici „speranţa dreptei româneşti”, Dacian Cioloş, nu e mult mai convingator. Guvernul său, ce-i drept, mai onest ca altele, nu a fost în stare să-i arate omului de rând că orientarea pro-europeană răspunde nevoilor şi aspiraţiilor sale. Punctul cel mai slab al acestui guvern a fost chiar comunicarea. Cine poate crede că Cioloş ştie ce doreşte pentru România şi că proiectul său e viabil, când el e complet incapabil să conecteze viziunea lui la aspiraţiile profunde ale românului? Ce ar putea spune Cioloş despre Centenar? Fiind din aceeiaşi localitate cu Iuliu Maniu, fostul comisar european nu se simte deloc legat de mesajul politic al omului-cheie al Unirii, care e totodată unul din cei mai de seamă democraţi ai României şi un mare promotor al unităţii europene. (E de notat că la Pericei oamenii ştiu cine a fost Maniu şi sunt încă foarte mândri de el.) Singura concluzie pe care o putem trage este fie că Cioloş este de nota zero la istoria ţării, fie că, într-adevăr, proiectul său de ţară e un hibrid teoretic, creat artificial, pentru o Românie virtuală, văzută de la Bruxelles, nu pentru cea reală, de la Pericei sau din orice altă parte a ţării.

(În ce-i priveşte pe deţinătorii actuali ai ştampilei PNŢCD şi asociaţii lor, Pavelescu, Ciorbea&Co, ei ne-au arătat de nenumărate ori că sunt doar nişte mediocri, străini de principiile politicii lui Maniu şi Mihalache, care au pângărit istoria şi jertfele PNŢ-ului, deplasând partidul la periferia rusofilă a spaţiului public).

Din păcate, nici mediul cultural nu dă semne că va şti să dea Centenarului consistenţa şi demnitatea cuvenite şi că va fi în stare să ne facă să îi vedem pe oamenii Unirii aşa cum erau: bunicii nostri, oameni ca noi, ieşiti din război şi oprimare, cu credinţă în Dumnezeu şi speranţe de viitor, îmbrăcaţi în costume populare, cu drapele şi mai ales cu conştiinţa că trăiesc un moment crucial pentru ţara lor.

Crezul celor care au fost la adunarea de la Alba Iulia ne este explicat, pardon „demitizat”, şi de această dată de veşnica mascotă a publicităţilor culturale, Lucian Boia, cel care nu ia în serios argumentele care stau la baza Unirii şi de douăzeci de ani comentează istoria ţarii ca şi cum Iuliu Maniu, Ion Mihalache sau Iuliu Hossu nu ar fi existat niciodată.

Un Centenar pentru oameni

Vreme este să răneşti şi vreme să tămăduieşti; vreme este să dărâmi şi vreme să zideşti.
Vreme este să plângi şi vreme să râzi; vreme este să jeleşti şi vreme să dănţuieşti.
(Eccleziastul 3,3-4)

Toate aceste moduri de marcare a Centenarului arată că, de fapt, pentru liderii de opinie de la noi, acest eveniment este doar o ocazie de a-şi avansa agenda proprie. Nu prea le pasă cât de folositor va fi pentru omul de rând, ceea ce nu e doar o dovadă de egoism şi îngustime de spirit, ci mai ales de lipsă de înţelepciune: nu se pot ridica la nivelul unui moment istoric şi nu ştiu să se bucure de o sărbătoare a ţării, împreună cu semenii lor, simplu, normal, cu inima uşoara. Această atitudine e foarte, foarte departe de spiritul Unirii.

Am avut ocazia să ascult relatările a trei participanţi la Adunarea de la Alba Iulia: bunicul meu, avocatul Victor Anca, fostul preşedinte al Tribunalului din Cluj, judecătorul Vasile Fărcaş şi avocatul şi scriitorul Ionel Pop ( aici și aici) . Toţi trei erau oameni bonomi, deschişi, siguri pe ei şi cu picioarele pe pământ. Se bucurau să povestească cum a fost la 1 Decembrie şi nu ar fi obosit să vorbească despre acest subiect. De fiecare dată se emoţionau. Vorbeau de entuziasmul general al acelei zile, de mândria de a-i fi cunoscut pe Iuliu Maniu, Vasile Goldiş sau alte personalităţi ale Unirii, de emoţia pe care au simţit-o când s-a citit actul Unirii şi de mici anecdote din care se vedea implicarea personală a fiecărui participant. Erau revoltaţi de serbările ceauşiste de 1 Decembrie, pentru că erau organizate tocmai de comunişti, care îi ucisesera în închisori pe realizatorii Unirii, şi pentru că erau de un mare prost gust, dar îi considerau vinovaţi de situaţia ţării pe ruşi şi pe trădătorii care erau atunci la putere. Nu se văitau de oamenii de rând, dimpotrivă, erau foarte mândri de ţăranul român. Nouă ne spuneau să avem încredere, că mascarada comunistă nu poate să dureze, că stă pe minciuni prea şubrede şi că noi vom trăi alte timpuri. Dacă îmi amintesc bine, Ionel Pop ne-a spus să nu plecăm din ţară, chiar dacă ne este greu (cu ceilalaţi nu am vorbit despre acest lucru).

Cei de care vorbesc trăiseră oprimarea românilor transilvaneni înainte de 1918, două războaie, drama cedării Transilvaniei de Nord, a Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, ocupaţia sovietică şi puşcăriile politice (azi ar fi numiţi radicali anticomunişti). Nu le lipsea simţul critic şi ştiau mai bine decât noi că oamenii pot fi foarte răi. Cu toate acestea, îşi păstraseră speranţa şi încrederea, erau capabili să fie recunoscători pentru momentele de bucurie pe care le trăiseră şi să admire marile caractere ale ţării, în primul rând pe Iuliu Maniu şi Ion Mihalache. În anul Centenarului am putea să ne punem întrebări asupra resorturilor lor sufleteşti.

Fotografie de familie din perioada interbelică, publicată prin amabilitatea ing. Mihai Marinescu, nepotul lui Ion Mihalache

Dicţionarele spun că centenar înseamnă împlinirea a 100 de ani de la un eveniment sau sărbătorirea acelui eveniment. E legitim să facem comparaţii între speranţele pe care le aveau bunicii noştri acum 100 de ani şi situaţia de astăzi. Evident, concluziile nu pot fi mereu pozitive. Însă ar fi foarte trist să nu ştim să sărbătorim Unirea sau să o marcăm cu clişeele pe care ni le-a servit amnezia selectivă de până acum.

Am rănit, am darâmat şi ne-am văitat destul. E timpul să vindecăm, să zidim şi chiar să ne bucurăm de Unire. Să vedem latura luminoasă a lucrurilor în eroii nostri şi în bunicii nostri înţelepţi şi iubitori de ţară. Dacă nu o facem, lor nu le luăm nimic din măreţie, însă noi rămânem mici şi prost echipaţi pentru viitor.

http://inliniedreapta.net

mai mult
România Mare 100

Comuna Cotul Morii neagă că ar fi semnat declarația anti-unire a socialiștilor: Este ilegal ce a făcut un consilier local

comuna-cotul

Comuna Cotul Morii din raionul Hîncești, una dintre senatarele declarației anti-unire, neagă că ar fi condamnat acțiunile unor autorități publice locale care au semnat Declarația simbolică de Unire cu România.

Primarul comunei, Lucia Guștiuc, susține că nici consilierii și nici cetățenii nu au fost consultați referitor la declarația anti-unire semnată de un consilier socialist în numele întregii comune.

Comuna Cotul Morii neagă că ar fi semnat declarația anti-unire a socialiștilor: Este ilegal ce a făcut un consilier local

 imagine simbol (Foto: UNIMEDIA)

„Cum poate un singur om să semneze în numele tuturor cetățenilor, să ia decizii în numele întregului consiliul local fără să se consulte cu nimeni? Este ilegal ce a făcut consilierul”, a menționat Lucia Guștiuc.

Primarul ne-a comunicat că a fost contactată de săteni și consilieri, după ce au văzut declarația făcută publică de consilierul prezidențial Ion Ceban.

„În asemenea cazuri se fac consultări. Noi organizăm ședințe și dezbatem subiecte până a luat o decizie, ne sfătuim cu cetățenii, îl însă (n.r. – consilierul semnatar) a decis în numele tuturor. Vrem să dezmintem această declarație. Comuna Cotul Morii nu a semnat nicio declarație anti-unire. Cum am putea să semnăm fără să ne consultăm cu oamenii? Cum am putea să semnăm dacă noi suntem un sat de pe malul Prutului, reconstruit practic din bani Guvernului român?”, a declarat, pentru UNIMEDIA, primarul comunei Cotul Morii, Lucia Guștiuc.

Menționăm că o declarație anti-unire a fost semnată de mai multe localități din Republica Moldova. În numele comunei Cotul Morii din Hîncești a semnat consilierul din partea Partidului Socialiștilor din Republica Moldova, Vitalie Timotin.

Declarația de anti-unire vine după ce recent 12 localități au semnat o Declarație simbolică de Unire cu România.

Unimedia.info

mai mult
PromovateRomânia Mare 100

Europarlamentarii susțin Unirea

marea-unire-participanti

Vocile europarlamentarilor români susțin Unirea României cu Republica Moldova. Într-un interviu acordat postului 10 TV, europarlamentarul Marian-Jean Marinescu a declarat că va întreprinde demersuri pentru ca în Anul Centenarului viitorul proiect de țară să aibă titlul ”REÎNTREGIRE”. Cu această ocazie, România poate rescrie istoria Europei.

100 de ani de la Marea Unire este o ocazie bună pentru ca România să aibă un proiect de țară care va face istorie. Unirea Republicii Moldova cu România reprezintă o necesitate istorică pentru cele două state, afirmă europarlamentarul român Marian-Jean Marinescu. Oficialul a făcut referire și la anul 2019, atunci când România va deține Președenția Consiliului Uniunii Europene, încă o ocazie pentru care poate pune pe agendă acest deziderat.

https://www.facebook.com/pg/10tv.md/videos/

mai mult
România Mare 100

Oamenii care au făcut Unirea: Ion I. C. Brătianu

bratianu

Ion I.C. Brătianu, cunoscut şi ca Ionel Brătianu, a fost, fără mare loc de îndoială, cel mai important om de stat român. De 5 ori premier, de două ori ministru de Externe, de două ori ministru al Apărării și de trei ori ministru de Interne, este omul care schimbat traiectoria României în acei ani și a mutat-o din aria de interese a Puterilor Centrale, către cea a Antantei.

Ion I. C. Brătianu a apărut în istorie cu un bagaj greu pe umeri. Născut la Florica (Argeș) în august 1864, era fiul cel mare al prim ministrului Independenței, Ion C. Brătianu. Inginer de profesie, Ion I. C. Brătianu și-a început cariera ca ministru al Lucrărilor Publice, între 1897 și 1899 și între 1901 și 1902.

Ion I.C. Brătianu

Ion I.C. Brătianu

În 1909 a devenit președintele PNL, și, ca ministru de Interne, a participat la reprimarea răscoalei din 1907, alături de generalul Alexandru Averescu, ministrul de Război al vremii.

Cu toate astea, pe 2 octombrie 1913, Comitetul Executiv al PNL acceptă propunerea înaintată de Brătianu (susținut și de regele Carol I) privind reforma agrară, adică exproprierea parțială a marii proprietăți, și electorală, crearea unui colegiu electoral unic.

Ionel Brătianu, România și neutralitatea

România avea, la începutul războiului, un tratat secret cu Austroungaria, semnat în 1883 chiar de tatăl lui Ion I.C. Brătianu. Secret, pentru că se știa că populația nu ar fi primit bine o înțelegere cu austriecii.

De ce nu a intrat România în război de partea Imperiului Austroungar, așa cum a cerut și regele Carol și o parte dintre politicieni, printre care Petre Carp sau Titu Maiorescu? Motivul s-a găsit rapid. Imperiul Habsburgic nu avertizase România că va declanșa războiul, așa cum prevedea tratatul.

Deci, nici vorbă de trădare, așa cum se tot vorbește. Ion I.C. Brătianu era mai degrabă tentat de Antantă nu doar pentru că se simțea mai legat de Anglia sau Franța, ci pentru că nu prea avea ce să aștepte de la Imperiul Austroungar sau de la Germania, cu atât mai puțin de la turci sau bulgari.

O circumstanță, hai să-i zicem fericită, a fost moartea regelui Carol în 1914, și urcarea pe tron a lui Ferdinand, despre care s-a spus în mod repetat că a fost influențat puternic de Brătianu. În perioada neutralităţii, 1914-1016, Ion I. C. Brătianu a coordonat politica externă românască, și, precaut, a încheiat acorduri diplomatice precum „Acordul Sazonov-Diamandi” dintre România şi Rusia încheiat pe 18 septembrie 1914 la Petrograd.

Rusia se angaja să garanteze şi să apere integritatea teritorială a României şi să recunoască drepturile acesteia asupra teritoriilor din Austro-Ungaria locuite de români, în schimbul unei neutralități binevoitoare a regatului român.

Marele Război

Pe 4 august 1916, au fost semnate tratatele de colaborare cu membrii Antantei, care promiteau să furnizeze zilnic 300 de tone de armament şi muniţii, participarea armatei ruse la apărarea Dobrogei, iar trupele Antantei de la Salonic trebuiau să angajeze o mare ofensivă.

Antanta recunoştea legitimitatea unirii cu România a Transilvaniei şi Bucovinei, respectând totodată integritatea teritoriului românesc. La Consiliul de Coroană din 14 august, regele Ferdinand a ales războiul de partea Antantei, dar a precizat că a trebui să se învingă pe sine pentru a lua decizia.

Ce s-a întâmplat în război se știe. Armata română a trecut în Transilvania, într-o primă etapă fericită a războiului, după care a urmat înfrângerea de la Turtucaia, Antanta nu a trimis trupe, ofensiva de la Salonic nu a avut loc, astfel că în noiembrie 2016 din România mai rămăsese Moldova, unde s-au retras autoritățile, inclusiv Casa Regală.

Ionel Brătianu a format un nou guvern, de uniune națională, la Iași, iar în vara lui 1917, se reușeau victoriile de la Oituz, Mărăști și Mărășești, care au oprit înaintarea germană și austroungară. Succesul a fost de scurtă durată, revoluția bolșevică din Rusia a dat totul peste cap, armata a fost nevoită să intervină și să neutralizeze grupuri de soldați ruși bolșevizați.

În ianuarie 1918, Ionel Brătianu și-a depus mandatul, refuzând să semneze o pace rușinoasă cu Puterile Centrale. A făcut-o Alexandru Marghiloman în aprilie, dar documentul nu a fost niciodată ratificat de rege sau de Parlament.

Unirea

România a tras de timp până în octombrie 1918, când a reintrat în război de partea Antantei. Mai erau 17 zile până la sfârșitul luptelor, armistițiul fiind semnat în 11 noiembrie 1918.

Între timp, în primăvară, Basasrabia decisese deja unirea cu România. Ei i s-a alăturat în 15 noiembrie Bucovina, iar pe 1 decembrie a venit rândul Transilvaniei.

Regele şi guvernul au primit la Gara de Nord delegaţia Marelui Sfat Naţional Român din Transilvania, care a venit cu Rezoluţia Unirii de la Alba-Iulia.

„De o mie de ani vă aşteptăm şi aţi venit ca să nu ne mai despărţim niciodată. Sunt clipe în viaţa unui neam de fericire atât de mare că răscumpără veacuri întregi de dureri. Bucuria noastră nu e bucuria unei singure generaţii, ea e sfânta cutremurare de fericire a întregului popor românesc, care de sute şi sute de ani a stat sub urgia soartei cele mai cumplite, fără a pierde credinţa lui nestrămutată în această zi ce ne uneşte şi care nu se putea să nu vie”, le spunea Ionel Brătianu delegaților din Transilvania.

Brătianu formase un nou guvern liberal, în componenţa căruia se regăseau în premieră miniştri din toate provinciile istorice româneşti.

Acest guvern a ratificat unirea Transilvaniei cu România (13 decembrie 1918) şi unirea Basarabiei și Bucovinei cu România.

Bătălia de la Paris

Dar lupta nu s-a terminat aici, a urmat Conferința de Pace de la Paris în care începea o altă Golgotă pentru România.

Conducerea conferinţei a fost preluată de un Consiliu al celor patru Mari Puteri învingătoare: Woodrow Wilson (preşedintele SUA), Lloyd George (premierul britanic), Georges Clemenceau (premierul francez) și Vittorio Orlando (premierul italian).

România fusese trecută în rândul statelor cu interese limitate, putea să participe doar invitată la dezbate deși convenția din august 1916 spunea contrariul, România avea drepturi egale.

1Ultimul guvern condus de Ion I. C. brătianu

Ultimul guvern condus de Ion I. C. Brătianu

Astfel, tratatele cu de pace cu Germania și Austria au fost semnate cu ignorarea poziției României, iar Ionel Brătianu și-a depus mandatul pe 12 septembrie 1919. A revenit, însă, la Putere în 1922, dar și în afara puterii a influențat politica dintre 1919 și 1922.

Nici nu s-ar fi putut altfel. Ion I.C. Brătianu a dominat autoritar viaţa politică din România. A fost, poate, singurul adevărat om de stat al României.

Asta nu înseamnă că nu e lipsit de controverse, de la răscoala din 1907, la acuzele lui Maniu că a adoptat ilegal Constituția din 1923. Dar, fără Ionel Brătianu, probabil România ar fi avut un alt destin.

B.C.

mai mult
România Mare 100

În arena „Tigrilor” – atitudinea Occidentului faţă de Marea Unire

philippe_berthelot_w747_h373_q100

Momentul Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918 a reprezentat, din punct de vedere intern, dorinţa românilor din provinciile istorice (Basarabia, Bucovina, Transilvania), animaţi de oamenii politici ai acelor vremuri. Totodată, implicarea Armatei Române în evenimentele Primului Război Mondial a constituit un argument în vederea realizării unificării teritoriale, creându‑se un stat puternic în centrul Europei. Oamenii politici români au avut o misiune extrem de grea: aceea de a se afla la masa tratativelor în vederea stabilirii graniţelor noii Europe, după prima conflagraţie mondială. Interesele şi miza erau uriaşe pentru fiecare stat participant, iar principalii actori, Franţa şi Anglia, trebuiau convinși că România merita să fie recunoscută și să primească votul de încredere al europenilor.

Din punct de vedere juridic, actul de recunoaştere este un act politic, care produce efecte juridice, actul de recunoaştere constituind expresia atitudinii politice a celorlalte state faţă de noul stat, din care decurg consecinţe juridice. În discuțiile cu apusenii ale oamenilor de stat români s‑au pus pe tapet considerente economice, politice, morale, iar lupta diplomatică a fost mai acerbă ca oricând. Cel puțin așa reiese din scrisorile trimise de Alexandru Vaida‑Voievod către oamenii politici ai vremii pe care îi informa cu lux de amănunte despre situația din principalele capitale europene, Paris și Londra, în perioada desfășurării lucrărilor Confe­rinței de Pace, între 1919 şi 1920. Reprezentând Consiliul Dirigent (organul central din Transilvania), Vaida în mod firesc a trimis sistematic lungi rapoarte lui Iuliu Maniu, informându‑l asupra desfășurării confe­rinței, consultându‑l în luarea deciziilor. Demn de menţionat este şi faptul că Alexandru Vaida‑Voievod era ardelean şi a fost curtat şi de maghiari pentru a‑i reprezenta la Conferinţa de Pace, însă glasul sângelui a fost mai puternic pentru acesta, alegând să reprezinte România.

Reticența britanică privind România, un adevăr

Un fragment important din memoriile sale îl constituie episodul londonez, în care Vaida‑Voievod constată ca fiind o victorie faptul că opinia publică engleză are o încredere unanimă față de noile curente din România, mai ales față de ardeleni. În martie 1920, diplomatul scria: „…am fost convocat pentru ora 6 la ședința Consiliului Suprem, în Downing Street. În jurul mesei verzi imense ședeau dictatorii de atunci ai lumii. Lloyd George prezida, așezat la mijloc. Aveam, ca de obicei la asemenea ședințe, senzația inculpatului. Mai întâi am fost torturat, din nou, pe tema retragerii trupelor, pe linia fixată de conferință (este vorba de retragerea trupelor române din Ungaria, n.n.). Am atins chestia Basarabiei. În fine, am stăruit asupra cedării B. Ciabei (Bekescsaba, un oraș din Ungaria azi) în favoarea maghiarilor. Pe tema aceasta s‑a născut discuție între domni. Mi‑am permis să propun trimiterea generalului Franchet D’Esperay, ca expert, fiind un temeinic cunoscător al si­tuației… Lloyd ­George mi‑a tăiat‑o scurt, declarând că asupra persoanei vor avea să discute și să decidă membrii C. Suprem. Precum am aflat ulterior, și chestia aceasta provocase un litigiu între englezi și francezi. După ce m‑au concediat, am plecat la masă. M‑am plâns că Lloyd ­George, când și‑a luat adio, din nou a stăruit că trebuie să rămânem la Londra până la sosirea ungurilor.” (Liviu Maior, Alexandru Vaida‑Voievod – între Belvedere şi Versailles, însemnări, memorii, scrisori, 1993)

Intransigența lui Vaida‑Voievod a învins scepticismul Albionului

Atitudinea prim‑ministrului britanic reprezenta așadar o sursă de stres şi de frământări pentru omul politic român şi implicit faţă de ţara pe care acesta o reprezenta. Vaida‑Voievod continuă: „Dacă crede că voi putea fi înduplecat să cedez, se înşală. Prefer să‑mi dau telegrafic demisia. Nu pricep de ce e aşa amabil cu mine premierul englez. Ce scopuri urmăreşte. (Lloyd îl simpatiza pe Vaida ­fi­indcă era transilvănean, ceea ce în opinia englezului însemna un român cu vederi occidentale, n.n.). Steed a râs şi mi‑a răspuns: «D‑ta ştii că eu sunt un contrar politic al lui Lloyd George. Totuşi, judecata mea e obiectivă. Te înşeli crezând că Lloyd George ar avea de gând să‑ţi facă curte spre a te trage pe sfoară în interesul unui scop ascuns. Judecata dumitale are felul de gândire a omului din Orient, tras pe sfoară, care a avut de‑a face totdeauna cu contrari şi cu prieteni care una spuneau şi alta gândeau. Departe de Lloyd George asemenea tactică şi intenţie. Explicarea atitudinii lui e foarte simplă. S‑a convins că d‑ta eşti un sincer, că spui adevărul, că cunoşti temeinic situaţia din fosta monarhie habsburgică. Dânsul e un ignorant în ce priveşte statistica, etnografia, istoria etc. Nu vrea să se expună, să fie dus în eroare de Apponzi şi tovarăşii săi. Ba­zându‑se pe d‑ta, va putea controla spusele contrarilor d‑tale. Ce crezi, Lloyd George care s‑a luat cu Clemenceau la harţă, spunându‑i destule banalităţi Tigrului (pseudonimul sub care era cunoscut omul politic francez, datorat energiei şi cinismului cu care şi‑a susţinut ideile politice), s‑ar sfii să te brutalizeze şi pe d‑ta? Adă‑ţi aminte cum i‑a tratat de la Brătianu până la Wilson pe toţi domnii de la Conferinţă.”

Exploatând trecerea pe care o avea la unul dintre liderii lumii, Vaida‑Voievod continua: „M‑am introdus la dânsul (la Lloyd George, n.n.) cerându‑i să ne dea profesori de limba engleză şi propunând să întemeieze la noi în ţară colegii, la fel ca al americanilor la Constantinopol. I‑am vorbit apoi de Basarabia şi, în fine, i‑am dat în scris formula, care a servit ca bază la redactarea actului Consiliului Suprem. Acum ţineam în mână rezultatul atâtor stăruinţe şi acţiuni de culise…”

Cotidianele francezecer un milion de franci pentru a promova cauza României

În schimb, atitudinea din partea Franței a lui Philippe Berthelot a fost mai binevoitoare, aşa cum rezultă din text: „Între alte chestii am discutat recunoaşterea unirei Basarabiei. Berthelot (Phillipe, diplomat, n.n.) mi‑a dat asigurarea că Franţa mă va susţine, să caut să dobândesc sprijinul englezilor. Având de discutat plăţile scadente pentru comenzi arvunite şi în parte plătite de guvernul I. Brătianu, aveam trebuinţă urgentă de un împrumut de 5‑10 milioane (de franci, n.n.). Pe deasupra, ministrul Victor Antonescu ridicase în preziua sosirei mele la Paris, până la ultima centimă, fondurile asupra cărora puteam dispune. Astfel, nu rămăsese la dispoziţia mea decât un milion. Acest milion îl pretindea presa (5 mari cotidiane pariziene). Zadarnic am lăsat să prezinte C. Brediceanu bilanţul casei noastre. Dl. administrator al ziarului «Le Temps», reprezentând şi celelalte ziare mari, refuză să ni se pună la dispoziţie coloanele lor. În preajma venirei ungurilor la Paris nu puteam plasa un şir în presa franceză. Când i‑am expus lui Berthelot situaţia, dânsul mi‑a răspuns: 5‑10 milioane? O sumă modestă. Se va aranja uşor. D‑ta coboară la etajul I, la dl. Komerer (un nume german, alsa­cian‑loren), şeful contabilităţii Ministerului de Externe. Am să‑i dau un telefon. Chestia se va aranja. A telefonat. Eu i‑am mulţumit. M‑a petrecut până afară, repetându‑şi sfatul să caut să‑i câştig pe englezi, căci reprezentanţii Franţei la Londra mă vor susţine în Chestia Basarabiei.”

Iată pe scurt atitudinea Angliei şi a Franţei în ceea ce priveşte România într‑unul dintre momentele delicate ale istoriei noastre. Chiar dacă reacţia lor la începutul Conferinţei de Pace nu a fost cea aşteptată, ţinând cont de faptul că delegaţii români au fost primiţi cu ostilitate la lucrări, timpul a lucrat totuşi în favoarea noastră. Poate că atitudinea intransigentă a lui I. I. C. Brătianu a avut un cuvânt de spus în câştigarea admiraţiei Marilor Puteri, aşa cum şi Vaida‑Voievod a afirmat, sau poate că omul politic ardelean a fost „omul potrivit, în locul potrivit şi la momentul potrivit”. Cert este că artizanii României Mari reprezintă elita şi modelul pe care trebuie să‑l avem în minte când ne raportăm la politic şi poate, în felul acesta, vom redobândi prestigiul pierdut.

Ziarul Lumina

mai mult
1 2 3 4
Page 2 of 4