close

Șerbetul de sâmbătă după-amiază

Șerbetul de sâmbătă după-amiază

Ploieștiul de după colț

no thumb

  În ultimii ani ai întunecatului deceniu opt, Ploieștiul lui Nino Stratan părea o combinație de Mecca și Medina, strînse sub un acoperiș neîncăpător. Unde mai pui că și autoritățile, mai obtuze, dar mai blînde, nu inspirau nici o teroare administrativă. Păreau niște clovni politici căutîndu-și prin buzunare un cuțit de plastilină. Aveam, n-aveam treabă, țuști în tren și hai la bibliotecă să citim publicului, sau să vedem ce drăcii a mai făcut Echizli, sau să bem. Drumul era simplu, și la dus, și la întors. Nașul n-avea treabă, cu cinci-zece lei erai ploieștean pentru o zi. Așa s-a întîmplat și atunci, într-un prea frumos sfîrșit de săptămînă din anul 1987. Erau mulți scriitori în devenire pe acolo: Marin Marian, Artur Teodorescu și Călin Angelescu. Călin era, poate, cel mai poet, și asta pentru că, vulcanic, întunecat și cu fruntea ajungîndu-i, de pe-atunci, spre ceafă, nu se putea opri din trăncănit poeticale. Dar ce spun eu! Toată trupa orchestrată de Nino era o încîntare vorbăreață și bahică. Am petrecut toată sîmbăta și toată duminica prin Ploiești, iar spre seară ne-am retras la Călin. Atunci am remarcat că îi tremurau mîinile cînd își frăgezea țigările și tot atunci am auzit cum era luat la mișto pentru tenul lui bronzat natural. Dar Călin era un suflet mare și un băutor la fel de mare. Casa era plină de sticle. Atunci, cred, a citit Marin Marian o proză la care am chiuit cu toții: “Indigestie la salata de ananas”. Cheful s-a prelungit pînă tîrziu.

Ei, mai stă omul, dar mai și pleacă acasă. Așa că toată trupa a înșfăcat sticlele și am aterizat în gară. Eram cu chef rău, ne bălăbăneam ca niște trestii mai mult decît gînditoare. Trenul a venit. Era un personal, cu bou-vagoane, care se deschideau pe la mijloc. Am urcat, ne-am plătit față de naș și, încet-încet, spre Capitală.

— Mă duc să borăsc, a zis Călin, cu o privire fioroasă.

— Bă, să nu borăști în tren!

— N-ai tu treabă! Și a luat-o spre capătul trenului.

În clipa următoare, am și uitat de existența lui. Cînd am ajuns în București, ia-l pe Călin de unde nu-i!

— Băi, ăsta a adormit în vreun WC!

Și ne punem să-l căutăm, din vagon în vagon.

— Hai mai repede, că trage garnitura la depou!

— Căline! Căline!

Nimic.

Într-o clipă ne-am trezit din beție. O fi căzut, nenorocitul. Am continuat să-l căutăm cu moartea în suflet.

Cînd colo, taman la ultimul vagon, ce vedem? Călin atîrna în afara vagonului, răstignit literalmente, cu mîinile prinse de cele două mînere ale ușii culisante. Borîse. Dar înapoi nu s-a mai putut trage. A făcut așa, atîrnat, o jumătate de drum. Se trezise și el, dar nu mai avea glas. Văzuse stîlpii trecînd pe lîngă el, ba chiar și o drezină, din partea opusă. Cînd i-am descleștat mîinile, erau albe ca ale unei fecioare.

mai mult
Șerbetul de sâmbătă după-amiază

SĂ NE ÎNTOARCEM LA TRIBURI

dan-dragus

Recentele evenimente de la Barcelona, și nu numai, mă îndreptățesc să susțin, încontinuare, întoarcerea Spaniei și a întregii lumii la ORGANIZAREA TRIBALĂ.
Susțin dispariția statului, sunt susținător al DETERMINISMULUI ISTORIC. Altfel spus: Ce apare și dispare, ce se naște,sigur moare !…
SĂ NE ÎNTOARCEM LA TRIBURI.
RE-TRĂIASCĂ ORGANIZAREA TRIBALĂ !
Dan Drăguș

mai mult
Șerbetul de sâmbătă după-amiază

Întâmplări la cenaclul „Orfeu”

orfeu

Săptămâna trecută, am fost invitat la Cenaclul „Orfeu” de către conducătorul acestui fenomen de cultură, frumoasa şi talentata mea prietenă Ruxandra Bohat, şi am decis să parcurg, astăzi, cu domnia lor, ca şi altădată, o dimineaţă plăcută.

Reamintesc că acest Cenaclu se adresează tuturor vârstelor şi aici puteţi întâlni copii de Şcoală Generală, de Liceu sau tineri cu Facultăţile terminate, sau oameni de 56 de ani, ca mine. Am reîntâlnit aici persoane dragi mie, scriitoarea Livia Dimulescu, scriitoarea Teodora Matei, veşnic îndrăgostitul de cinema şi fotbal Mihai Ioachimescu, părintele Costin Bogdan Georgescu, poeţii Vasile Coman şi Sivian Cristescu, profesoarele Alina Bălan şi Veronica Vasilescu şi mulţi alţi tineri cărora pentru gestul participării şi al implicării le port un respect deosebit.

Întâlnirea a început cu memoriile de călătorie ale amfitrioanei, poeta Ruxandra Bohat fiind plecată o jumătate de an prin Australia şi India. O încântare, de-a dreptul, şi a continuat apoi cu luări de cuvânt ale musafirilor, care prin vocea părintelui Costin a făcut o invitaţie la zilele „Radu Tudoran” care se vor desfăşura la Blejoi în luna noiembrie.

Doamna Profesor, Alina Bălan a citit un eseu scris împreună cu un elev, o confesiune a unui tânăr la început de An Şcolar, apoi Teodora Matei, draga noastră prietenă, a vorbit despre lansarea ei de carte care are să aibă loc astăzi, în Bucureşti şi despre alte evenimente de peste an care i s-au petrecut.

Livia Dimulescu, frumoasa şi consacrata scrisului nostru, s-a raportat la necesitatea cititului şi la utilitatea acestuia pentru orice tânăr, încântând apoi audienţa cu o proză scurtă. Au urmat apoi, Ştefan Petre, un copil poet de 11 ani, participant la multe concursuri, inclusiv televizate, care a citit o baladă dedicată harpei. Foarte frumos. Dănuţ Răduţă, a cântat hip-hop, a citit poezie, s-a confesat aşa precum Mihai Moldoveanu care este deja cu o carte la Editură. A urmat, scriitorul Dan Minoiu, cu mici confesiuni, care au culminat cu solicitarea de a cânta melodia cu care a performat la „Duelul Pianelor”. După aplauze a recitat două poezii, de asemenea apreciate. A urmat poetul Vasile Coman, care a recitat cu succes din creaţiile sale.

La graniţa dintre literatură şi sport a fost dragul meu Mihai Ioachimescu, care a făcut o apreciabilă critică de film, capodoperei „PLATOON”. Au urmat apoi cu confesiuni despre timpul care a fost şi despre cel viitor, prezentând şi poezie şi proză Patricia Stoica, Bianca Alexandru Cojocaru, Valentina Veleat, Marius Răduţă.

O atmosferă de mult calm şi linişte, o atmosferă patriarhală, în cel mai bun sens al cuvântului, o manifestare condusă cu inteligenţă, dăruire şi pricepere de către poeta Ruxandra Bohat care a ştiut să împartă cu parcimonie timpul, astfel încât nimeni să nu fie văduvit de el. O manifestare căreia viitorul îi acordă toate şansele către performanţă.

M-am bucurat de orele petrecute alături de mai tinerii noştri cenaclişti şi dorindu-le multe frumuseţi în cariera şcolară şi nu numai, mă despart de ei şi de dvs. cu un regret, acela că nu sunt mai bătrân să fi făcut mai multe, pentru a avea ce le mai povesti…
Dan Minoiu

mai mult
Șerbetul de sâmbătă după-amiază

Libertatea noastră-i scrisă într-un plic… Dacă nu-l deschidem, mai trăim un pic…

politic

Parcurgem împreună relaţia unei societăţi care plânge neputincioasă şi tembelă şi în care cei care plâng şi suferă nu sunt alţii decât semenii noştri. Trăim de 27 de ani încoace, într-o lume a bunului plac al fiecăruia şi al disperării după funcţii şi măriri. Trăim de atât amar de vreme, într-o lume a unui absurd bine coordonat de forţe necunoscute, nouă. Trăim într-o lume perversă şi pervertită la orice pentru a oferi unuia sau altuia posibiltatea puterii. Trăim, fără să cunoaştem în ce trăim, parcurgem, fără a înţelege şi pricepe acest mecanism diabolic, menit să ne îndepărteze de realitate, de adevăr şi pus să ne manipuleze cu obsedante şi perputue informaţii denaturate. Supravieţuim, pentru că încă mai putem să tragem de noi şi încă mai avem în minte vechiul regim. Care vechi, când nimic nu e nou?…

Trăim într-o lume care nu-ţi oferă decât posibilitatea minciunii, a falsităţii şi a depravării în sensul ei cel mai înalt, noi, neputând conduce cu sinceritate nici pe cineva la cimitir. Suntem părtaşi prin tăcere la acest fenomen menit să distrugă vieţi, conştiinţe, oameni. Suntem bunii samariteni, prin prostia şi laşitatea noastră şi încurajăm astfel demersul unor tipi, pentru că nu pot fi numiţi oameni, care calcă peste tot ceea ce înseamnă uman şi ne fac pe noi, obiect al jocului lor. Suntem acele marionete puse pe aţă să danseze şi să joace cum vrea presupusul dirijor, într-o orchestră bine condusă de tartori.

Cum putem trăi , când alţii ne dictează pasul viitor ? De ce se mai fac alegeri, când alţii ştiu deja rezultatul? De ce ne fac unii pentru decenii viaţa mai grea, când noi nu dorim asta? De ce ne batjocoresc trimiţându-ne să alegem. Pentru a insufla nouă şi oricui, bunăstarea unei democraţii, într-o societate putredă şi abjectă. Şi nu vorbesc de astăzi sau de ieri, ci de atât de îndelungată vreme. Cum pot trăi decenii într-un compromis şi o mizerie, care nu am dorit-o? Câte vieţi am şi cine-mi poate recupera timpul pierdut ? Cine-mi poate şterge din memorie rictusul unui personaj odios ? Ei răspund cu nonşalanţa celui puternic.

Vă arătăm că se poate, domnilor, şi falsificăm tot ce se poate falsifica, dacă vreţi vă scoatem la tablă. Vă falsificăm şi pe voi, dacă ţineţi neapărat. Cine sunt cei care-mi drămuiesc mie picul de uman în care mă mai scald ? Sunt cumva Dumnezei? Nu, nişte imbecili născuţi să mintă şi să falsifice. Mama lor, de îmbuibaţi! Toţi, indiferent de culoare politică. Nişte farisei.

Trăim, după atâţia ani de presupusă şi insensibilă democraţie, ceea ce trăiam şi pe alte vremuri, care nu-mi face plăcere să le amintesc. Copiii noştri, nepoţii noştri, ce ar trebui să înveţe de la noi? Cum se minte mai bine, mai frumos, mai întortocheat? Cum poţi spune unui ţânc că iubeşti adevărul şi urăşti minciuna, când atunci când va fi mare are să descopere laşitatea şi urâtul în care ai trăit? De ce să-mi fie mie ruşine de copii şi nepoţi, pentru jigodismele altora? Să-mi fie şi să ne fie, pentru că nu ripostăm, pentru stăm la gura sobei şi ne aplecăm asupra unor situaţii dureroase cu princiară deliberare, venită, nu neapărat din convingere sau pricepere ci din imposibilitatea noastră de a ne pronunţa.

Ce bine e să fii echivoc… Nu deranjezi pe nimeni, nu se face… De ce să-ţi pese când nimeni pe tine nu te-a ofuscat? Ce înseamnă cel de lângă tine, decât un alt nimeni, pentru care nu vrei să fii deranjat? Ce înseamnă o viaţă, dacă nu e a ta? Toată lumea ce înseamnă, dacă nu-ţi aparţine? Nu sunt îndriduit să fac eu rechizitoriul lumii în care trăim şi a epocii în care ne zbatem, dar dacă nimeni nu o face şi toţi tăcem, unde vom ajunge? Vom ajunge mai rău ca în Orwell, în „1984” şi vom deconta această temere şi această tăcere celor care se nasc, sau sunt astăzi născuţi.

Ne va fi teamă să deschidem plicul cu care vine poştaşul. Oare ce ne va spune? Oare ce-ar putea să conţină? Nimic altceva, decât urmările nepăsărilor noastre…
Dan Minoiu

mai mult
Șerbetul de sâmbătă după-amiază

Zilele Limbii Române: Maratonul poeţilor – Câmpina, Casa de Cultură „Geo Bogza”

ziua-limbii-romane1

Am fost, ca de obicei, invitat de colegul, prietenul şi şeful meu din Societatea Scriitorilor Prahoveni, maestrul Florin Dochia, să particip la lucrările acestei manifestări de artă, acestui Eveniment Cultural cum frumos l-a numit profesorul Christian Crăciun. Lume bună şi multă, foarte multă şi frumoasă şi curată, o încântare să îi priveşti doar…

Într-o atmosferă mai mult decât drăgălaşă, să nu spun prietenească, gazdele noastre, domnii Florin Dochia şi Ştefan Al. Saşa, au făcut să treacă uşor orele peste noi, îmbogăţindu-ne, pas cu pas, cu un program demn de orice regal artistic. S-au ţinut minunate discursuri pe tema limbii şi a orientării ei, a fost o minunată expoziţie de carte, ne-am delectat cu pictura şi sculptura mică a maestrului Mihai Boroiu, am participat la prezentări de carte, de la Rimbaud la viitori clasici, încă în viaţă, Doamnele Violeta Anciu şi Ioana Sandu. S-a făcut o pauză care a pus iar în evidenţă priceperea organizatorilor care au adus spre servire mici şi multe delicateţuri apreciate chiar şi de cei care ţin cură de slăbire.

În pauză, ne-a încântat cu vocea sa maestrul Ştefan Al. Saşa căruia în prima fază m-am alăturat, atacând o melodie Elvis. Am avut prilejul şi bucuria întâlnirii sau reîntâlnirii cu vechi şi noi prieteni, poeţi sau artişti de altă anvergură, Vali Irimia, Ada Nemescu, Mioara Bahna, Romeo Roşiianu, Serghie Bucur, Codruţ Radi, Maria Dobrescu, Cornel Cubleşan, Raul Sebastian Baz şi alţii cărora le port un deosebit respect.

După o alegere profund gândită aleatoriu de maestrul nostru de ceremonii, scriitorul Florin Dochia, s-a trecut la o frumuseţe de stare creată de poeţii Cetăţii, adică de noi, respectiv la o parcurgere de poezii, prin chemarea la microfon, a tuturor poeţilor sosiţi aici să împărtăşească alături de colegi şi prieteni bucuria scrisului. Fiecare a citit şi a bucurat asistenţa prin prezenţa şi creaţia sa. O încântare de-a dreptul! O Sărbătoare a cuvântului scris…

După o lungă listă de poeţi propuşi să citească s-a recomandat, de către amfitrioni, un alt moment de pauză şi de servire a bunătăţilor încă existente pe mese. Pauza, a fost binînţeles punctată muzical de acelaşi neobosit cantautor Ştefan Al. Saşa. S-a procedat apoi la un set minunat de fotografii, fiecare făcând fiecăruia într-o orânduială niciodată statornică poze ţintind nemurirea, până când vocea autoritară şi blajină a prietenului Florin Frăţilă ne-a invitat să facem poze de grup , lucru la care, cu dragoste, am comsimţit prin ieşirea din incintă.

După această pauză, am revenit la uneltele noastre, cele ale scrisului, alţi poeţi bucurând asistenţa. M-am întors acasă cu graţioasa Mioara Bahna şi drăgălaşul ei soţ, bucuria discuţiei, făcând aproape imposibilă aprecierea duratei distanţei. Cred că aş mai fi mers mulţi kilometri cu asemenea echipaj.

O zi frumoasă povestită aşa cum a fost. Mare lucru, mare realizare să aduni atâtea spirite într-un singur loc, sub o singură cupolă şi să poţi face să vibreze atâtea suflete la un ton dat cu generozitate şi parcimonie de gazda noastră, Florin Dochia.

La mai multe asemenea evenimente, la mai multe asemenea întâlniri, benefice nouă şi cititorilor noştri. Să ridicăm pălăria, vorba unei poete din Bucureşti, muzeograf la muzeul „Arghezi”, şi să încercăm să ne vedem până în 2081, cum bine spuneau bunele noastre gazde. La bună vedere! Dată azi, 26 – 08 – 2017.

Dan Minoiu

mai mult
Șerbetul de sâmbătă după-amiază

Zilnicul nostru supliciu, este plăcerea noastră din urmă…

buzee

Trăim o epocă îmbâcsită de răutăţi şi infantilism, populată de elemente care greu pot ajunge la rangul de oameni, o epocă a unui dispreţ suveran faţă de carte şi binefacerile ei, faţă de tot ceea ce reprezintă bucurie şi artă, novaţie şi spirit.

Trăim o perioadă de totală imbecilizare creată şi pusă la punct, nu numai de mai marii noştri, pe care nu e corect să-i suspectăm de prea multă inteligenţă, ci şi de ustensile capabile să provoace şi să distorsioneze binele unei Cetăţi, şi m-am referit aici la televiziuni. Toate dornice de profit imediat şi mult, toate dornice să-şi spurce numele alături de invitaţi de trei lei, în emisiuni de doi bani.

Toate scursurile, siliconate şi betonate de la sprânceană la vârful piciorului umplu până la refuz platourile acestor televiziuni şi-şi dau cu părerea şi discută cu princiară detaşare şi înţelegere despre toate năzdrăvăniile care trec prin capul lor, îmbâcsit de seri pe bani şi propuneri deochiate.

Toate sunt VEDETE, încât nu mai ai loc nici la tine acasă, pe fotoliu, de prezenţa lor intempestivă şi nedorită. Toate aceste vedete care împreună nu au citit o carte vin să educe tinerii noştri cu sfaturi privind şansa de a te descurca, fără să ai vreodată vreun job în această societate, care cere, câteodată, şi un pic de decenţă şi raţiune. Acestor făpturi creionate de bisturiu stau contemporanii noştri şi li se închină, sorbindu-le cu nesaţ discuţia poticnită şi de mintea lor înceată şi de operaţia recent făcută la toate buzele.

Nu-i glumă, căci nici privitorul nu este mai presus lor, îi place şi lui şi ca toată bârfa şi clevetirea să fie întreagă se şi uită la următorul episod al unei telenovele fără sfârşit. Până la urmă, aceste inepţii şi oribilităţi ar sucomba dacă nu ar avea spectatori, dar aceştia sunt şi fac deliciul, prin prostia lor, tuturor producătorilor care pun la cale aceste malformaţii. Ne întrebăm de ce unii copii ai noştri nu citesc, nu învaţă, nu fac lucruri utile lor şi familiei.

Cu astfel de vedete de carton, cărora ei le oferă piedestalul, este destul de greu să-l convingi pe tânăr că nu e chiar aşa, mai ales când totul este sprijinit de familie, care abia aşteaptă viitorul episod dintr-o emisiune fără viitor şi deznodământ, aşa cum aşteptam noi pe vremuri, MANNIX, sâmbăta după-amiaza.

Ruşine celor care promovează aceste mizerii, ruşine celor care acceptă să privească, ruşine nouă că nu suntem în stare să demonstrăm că încă există posibilitatea frumosului, ruşine tuturor. Faptul că tăcem şi nu luăm imediate măsuri, ne face complici şi e mai gravă fapta noastră de oameni conştienţi decât a lor.

Până la urmă, cartonatele vedete din asta trăiesc, exact ca şi creatorii lor. Prostia umană este nedefinită, exploatabilă, uşor de găsit şi face bani, de ce să nu trăim datorită ei?! Vai de capul nostru şi al generaţiilor ce încă mai poposesc pe aici! Au şi neşansa prostiei, că nu vor să fie altfel, au şi neşansa îndobitocirii printr-o subcultură de masă. Nu vor dori niciodată să citească o carte şi să-i dea filele, aşa cum se face, pentru că-i mai uşor să dai din cur şi mult mai lesne să-l pupi. ATENŢIE !!! VOM PREZENTA IMAGINI CU UN PUTERNIC IMPACT EMOŢIONAL!!!… 
Acestea sunt cuvintele care ar trebui să preceadă fiecare emisiune caricaturistică, cu caricaturi umane, fiecare segment încărcat de nulităţi şi corpuri, de cele mai multe ori, imperfecte.

NU LĂSAŢI COPIII NOŞTRI SĂ VADĂ! Nu au ce. FIE-VĂ MILĂ!!! NU MAI PUTEM!!! Nici noi, nici vecinul de vis-a-vis care mi-a spus alaltăieri cu glas stins: „- Ştiţi domnu’ Dan, am crezut în Bianca. Acum, nu mai cred…” „- Care Bianca ?…” „– Eh, care?… Ştiţi şi dvs., domnu’ Dănuţ, aia cu buze mari şi picioare subţiri…”

Dan Minoiu

mai mult
Șerbetul de sâmbătă după-amiază

Femeile Primului Ministru

femeie-serviciu

Acolo, într-un colţ de birou am văzut-o plângând. Plângea şi hohotea. Aoleu! Aoleu! Era femeia noastră de serviciu, de vreo zece ani lucra la noi. Nici prea tânără nu era, mai degrabă bătrână. Se străduia şi ea să câştige un ban.
Mereu o întrebam:

-Bine, măi Floareo – o chema Florica – tu munceşti da’ bărbac’tu ce face?

– Bea, domnu Dănuţ! Bea fir-ar al dracu şi nu ne dă nimic în casă.
Ştiam că mai are trei copii şi ştiam că şi ei îi cam place să bea.
-Bine, bă Floareo, da’ tu, tu nu bei?
-Beau şi eu domnu’ Dănuţ că nu vezi şi matale ce greu e…
-Greu, greu, mă Floare, dar dacă tu bei, bărbac’tu bea, copiii ce mai mănâncă? Ce mai îmbracă?
Îmi răspundea cu glasul ei spart:
-Aşa e, domnu’ Dănuţ. Da’ eu muncesc…

Şi muncea. Îşi făcea zilnic treaba chiar mai mult, toată lumea o trimitea să-i cumpere câte ceva, şi se ducea, îi mai rămâneau şi ei ceva bănuţi.
Îmi plăcea Floarea şi ea chiar mă iubea. O întrebam de dragoste şi discutam măscări. Îi plăcea. Râdea cu gura până la urechi. Zicea că om aşa şugubăţ ca mine şi care să le ştie pe toate, n-a mai văzut. Şi se prea poate, n-am contrazis-o niciodată.
Acum, găsind-o acolo, în colţul acela de birou, am întrebat-o:
-Ce-ai păţit, măi Floare ?
-Uitaţi, domnu’ Dănuţ, am mers până la tribunal să duc ceva şi mi-a intrat un cui în talpă.
Îmi arată talpa pantofului însângerată şi se tot văita: -Aoleu, aoleu!
-Te doare, măi Floare?
-Mă doare, domnu’ Dănuţ, mă doare rău, uitaţi-vă un pic. Se descalţă şi-mi arată talpa piciorului plină de sânge, cuiul sfâşiase pantoful şi îi provocase o rană lungă şi urâtă care necesita clar cusătură.
-Ce mă fac dom’ Dănuţ, ce mă fac ? De unde bani să mai cumpăr pantofi?…

Dan Minoiu

mai mult
Șerbetul de sâmbătă după-amiază

Zădărnicie

bec

Mă uit la telefon şi nu mai sună.
Privesc fantomatic în jur şi nimeni nu mă caută.
Televizorul e cu sonor mic aşteptând şi el sosirea cuiva.
Presa de peste zi este deja citită şi cărţile mă înglodesc cu dorinţa lor de-a le deschide.
Aştept! Poate sună! Poate vine cineva?!…
Zadarnic freamăt. Mă zbat în clopotul meu de televizor. Chestii văzute! Chestii rămase la fundul gol.
Sunt sătul de atâtea şi-atâtea “vedete”, am senzaţia că nu mai am loc nici pe propria canapea.
Prea multe! Prea corpolente! Prea sensibile!…
Deodată, tresar?! Doamne?! S-a blagoslovit cineva să mă sune?! Te iubesc! Te doresc! Te aşteptam de mult!
Mă strecor căutând cheile şoptind cu glas lunecos: “Imediat! Imediat!”
Ţopăind de bucuria întâlnirii cu vreun conviv, deschid triumfător uşa:
– Am venit să vă citim lumina!!…

Dan Minoiu

mai mult
Șerbetul de sâmbătă după-amiază

Ultimul posibil scenariu al lui Woody Allen

cuplu-1

O urmăream de mult. Umilă, supusă mi s-a părut, dar adevărată.
O vedeam mereu, acolo la magazinul unde era vânzătoare, câtă delicateţe, câtă tandreţe, câtă sinceritate.Doamne, ce bine mă simţeam privind-o. Am şi intrat de câteva ori şi-am privit-o. Se uita absent cu un zâmbet feciorelnic şi trist. Eu, aşa, uşor pedant, o întrebam despre vreme şi ea mă lua drept meteorologul de serviciu. Într-una din zile mă încolţeşte cu privirea ei de minoră felină şi eu m-am considerat obligat să o abordez pe o temă deja verificată, care prindea mult la inteligenţa ei, peste medie:
– Vedeţi, acuma nu plouă! i-am spus, uitându-mă uşor ruşinat la rochia ei de un roşu năucitor.
– Ce bine ştiţi dumneavoastră, îmi răspunse c-un zâmbet uşor. Şi aşa s-a terminat întâlnirea noastră din acea zi. Şi aşa se cam terminau toate. Bântuite de ploaie sau soare, după potriveală. În altă zi, aia de care mă tot învârt să vă povestesc, să vedeţi ce s-a întâmplat. Puteţi după acum să vă faceţi o cruce mare la ce grozăvii aveţi să asistaţi. Haideţi să vedeţi. Ploua formidabil şi ea era un pic speriată de tunetele de afară. Am încercat să o liniştesc în stilul meu propriu, care nu dă greş la femei. Logic şi ferm i-am spus:

– Nu vă gândiţi, aici nu vă prinde tunetul. În primul rând, sunteţi cu mine.
– Câtă dreptate aveţi, mi-a răspuns căutând un surâs în poşetă.
– Lucraţi des aici ? am îndrăznit nebun după o discuţie elevată şi sinceră.
– Eh! Toată ziua de vreo trei ani, îmi răspunde glasul de clopoţel.
– Aha!, mă împăunez eu, şi seara? De parcă nu ştiam, da’ numa’ de-al dracu’ să vadă că şi eu fac conexiuni. Nu-s un pârlit.
– Ah! Nu! Seara mă duc acasă, stau la două străzi mai încolo.
– Ce bine! Nu staţi departe.
– Nu, dar mie mi-e frică! Vai, ce fricoasă sunt…
– Dumneavoastră, vai, de ce să vă fie frică?!…
– Ştiţi domnule, pe stradă sunt oameni. Nu-i cunoşti pe toţi.
– De ce nu faceţi cunoştinţă? mă dau eu zmeu, ca să simtă totuşi că am în mine şi vorbe de glumă, cu sare şi piper. Apoi imediat ca s-o împac îi transmit cuceritor, cu glas de soprană ieşită la pensie după o răceală a coardelor :
– Lăsaţi-mă să vă conduc acasă!
– Vai! se codi ea. Se poate? Pe ploaia asta? Vă încumetaţi ?
– Sigur că da!
Zglobie cum n-o mai văzusem se apropie şi mă pupă pe obraz.
– Sunteţi atât de curajos!
– Eh! Domnişoară să nu exagerăm. E doar o ploaie.
– Da, dar…Gata, sunt gata imediat. A închis magazinul şi îmbrăţişaţi de aceeaşi ploaie şi acoperiţi de aceeaşi umbrelă am pornit năvalnic către casa ei.
Ajunşi acolo mă roagă să stau pe singurul fotoliu din cameră şi-mi spune cu tandreţe:
– Daţi-vă jos hainele, sunt ude.
– Bine, dar…?
– Eh, nu-i nimic, le dau şi eu jos imediat.
– Dumneavoastră? îmi ieşiră ochii din orbite.
În câteva clipe a rămas în fundul gol arătându-mi dintr-o dată ceea ce voiam să văd pe fragmente. În sfârşit, acum şi eu curajos, m-am dezbrăcat şi-am îmbrăţişat-o cu poftă. Ne-am sărutat un timp, cât o parcurgere. Am sărutat-o pe sâni şi-am apropiat-o de pat. Ne-am urcat în patul desfăcut şi neorânduit şi-am început să ne căutăm omuleţii cu limbile noastre care mai de care mai lungi şi mai sprintene şi cu trupurile goale încântate de taina întâlnirii noastre ne tot căutam. Tot frecându-ne unul de celălalt şi simţindu-mi, vorba unui politician, erecţia nesimţită a început să-i dea binecuvântarea sărutând-o cu o pasiune demnă de o altă cauză. Da’ în sfârşit, eu mi-am atins scopul şi stăteam mulţumit în poziţia aceea şi mă gândeam ce înseamnă străduinţa şi unde duce ea şi ce înseamnă să nu te laşi. Ete-te, asta înseamnă. Să stai ca nababul, fără multe dureri de cap. Deodată o aud plângând. Aşa nitam-nisam.

– Doamne-i zic, ce s-a întâmplat?

Fără să lase mădularul din gură cu glas strepezit şi-necat, plângea, ronţăia şi punea întrebări existenţiale:

– Aoleu, unde-i viaţa mea că nenorocitul ăla mă bătea mereu şi tot timpul mă scuipa. Aoleu! Aoleu! Şi se tot bătea cu penisul peste faţă, într-un chin şi-o zbatere numai de ea ştiute.
Când am văzut-o cu obrajii ăia încărcaţi de lacrimi, bătuţi de mădularul meu pe care şi-l administra singură pe post şi de obiect sexual şi de obiect coercitiv, privind-o cu câtă îndârjire se aruncă asupra lui, făcând ca toate cele cuvenite să nu lipsească şi când o auzeam plângând cu disperare după o viaţă nefericită, am început şi eu ca prostu’ să mă gândesc la toate ale mele şi mai ales la neîmpliniri şi ce credeţi, m-au apucat şi pe mine bocetele.
Ea îşi făcea treaba plângând, eu îmi boceam trecutul, prezentul şi viitorul. Se auzeau numai ofuri şi suspine. Dacă ar fi intrat cineva pe uşă ar fi fost sigur cuprins de jale şi lăsând la o parte sentimentul erotic care era evident în manifestarea noastră, l-ar fi apucat şi pe săracul om aducerile aminte şi sigur am fi bocit toţi trei până la final. Eu când suspinam din tot trupul îi cream o stare de bine pentru care îmi mulţumea cu încă o porţie serioasă de lacrimi cu care udase tot locul unde stăteam de credeai că au intervenit pompierii într-un caz de vătămare. Ne boceam amândoi cu tremolouri şi ne gândeam ce bine ne este că suntem împreună. Cel puţin, aşa credeam. Şi întradevăr ne era bine. Ea continua să nu lase nimic neexploatat şi neexplorat şi când într-un hohot năvalnic n-am mai putut ţine pentru mine lichidul aferent creării soldatului presupus mi-a mulţumit cu ochii înlăcrimaţi de viitoare speranţe. Of, viaţa mea!!!… Mi-a sărutat tandru, cu respectul cuvenit, ouăle înroşite de lacrimile ei cerându-le să fie mereu încărcate ca în acea după-amiază, apoi şi-a şters lacrimile şi a început să cânte un Bocet în care eu trebuia să părăsesc neîntârziat locuinţa căci avea peste puţin timp să vină cel care o făcuse să plângă, atât de excitant şi de violent, soţul ei despre care,cred, ca o măsură de prevedere, ea nu-mi spusese nimic. Ştergându-mi şi eu lacrimile rămase de la concert am încercat totuşi, să-i zic:
– Nu se face!
– Nu se face-n pizda mă-tii, du-te mai repede că vine ăla şi te sparge! Şi, gata, nu mă fute la creier! Sentimentalule…

Dan Minoiu – Pastile de Cap – Editura L.V.S. Crepuscul 2012

mai mult
Șerbetul de sâmbătă după-amiază

Almete şi Zenovia. Despre copii

cuplu1

-Auzi tu, făi Zenovie, noi dacă tot ne-am luat, aşa că ne-am iubit ca proştii, zic eu, şi dacă tot stăm aşa, ca ăia fără nimic, n-ar trebui fă să facem şi noi ceva?
-Ce să facem, măi Almete? Ce să facem? C-am ce-ai vrea tu să facem că ştii că eşti cam zbanghiu, Doamne iartă-mă!
-Zbanghiu, zbanghiu, da’ gândesc. Nu ca tine! Ei bine, fă, io mă gândesc aşa, cu gândul meu cel mare şi bun, c-ar trebui să facem un copil. Al nostru. Ai văzut ce bărbat sunt, ai văzut ce forţă mintală am, le-ai văzut cam pe toate, ce zici?
-Ai înnebunit, Almete? Cu tine să fac copil ? Tu eşti cam zurliu şi să rămân gravidă nu-mi vine…
-Atunci du-te, fă, şi fă cu altu’! Ascultă aici, îţi vine, nu-ţi vine, mă ştii ce puternic sunt, te-apuci să faci. Şi tăticu’, fă, mi-a zis că viaţa fără copii, nu există, nu are rost, ce mai.. Şi-apoi te las să-ţi baţi joc de trupul meu, când vrei şi când vreau, asta nu se există, Zenovie dragă?
-Există, nu există, eu nu fac copii cu tine, Almete! Te iubesc, dar nu fac, eşti prea tâmpit. Rău! Şi periculos! Rău! Şi tac-tu… alt dobitoc. Tot rău!
-Cum vorbeşti, fă, aşa de mine şi de tăticu’? Oi fi eu rău, periculos, dar tâmpit nu sunt! Sunt un om ca orice om, curva dracului! Eşti cumva cretină, dobitoaco?
-Sunt, Almete, cum vrei tu, da io copil nu-ţi fac. Na !
-Bine, te împotriveşti la sinceritatea mea… Bine, bine nu are să fie! Bine, mă duc la Roşioara, aia lu’ Zâmbrea, că aia de-abia mă aşteaptă, necredincioaso.
-Du-te Almete, du-te unde a dus-o mutul pe iapă, da’ cu aia nu eşti luat. Cu mine eşti, afurisitule. Aia nu e ca mine, Alemete, aia e curvă! Nenorocită care vrea să despartă o căsătorie, curvar afurisit!
-Auzi tu, Zenovie, nu vrei să asculţi şi tu un glas de copil ? Io am 32 de ani, tu, 28, ce dracu’ nu crezi că e nevoie ? Ne iubim, ne respectăm, muncim, pe urmă iar ne iubim, ce dracu’ fă, nu simţi şi tu ?
-Simt, Almete, toate le simt, da’ tu nu prea eşti om serios, azi mă baţi, mâine mă scuipi, poimâine faci ce-ţi trece prin cap. Eu te iubesc, Almete, şi te vreau, dar nu prea pot nici eu. Eşti nebun!
-Nebun, fă, da-ţi aduc bani în casă. Tu altă treabă n-ai decât de mine… Eu mă duc la muncă şi nu te las să plângi după ceva. Aşa nebun cum sunt ai de toate câte se poate. Aşa şantierist ca mine, mai rar, mai mă duc şi la muncă pe-aici prin sat, ne-ajungem, fă, faţă de alţii care stau numai la cârciumă şi bea banii. Şi da, sunt nebun când te văd că te uiţi la ăla lu’ Lică, la ăla lu’ Doru, mor când te văd. Ce-ai vrea să fac?
-Să mori, Almete, să mori, că tu mă ştii credincioasă.
-Şi eu sunt credincios, femeie, şi te iubesc. Şi pe colo şi pă dincolo…
-Dacă m-ai iubi, nu m-ai mai certa….
-Nu te cert femeie, te drăgălăşesc şi te dojenesc ca să nu fii proastă.
-Nu sunt Almete. Am avut şi io părinţi…
-Ba eşti, fă! Eşti! Cu părinţi cu toţi! Eşti şi proastă rău şi tâmpită şi nici nu ştiu cum o ieşi copilu’ ăla al nostru. Femeie fără minte şi suflet!
-Păi, nu l-am făcut, Almete, Doamne ajută!
-Nu-i nimic, o să-l facem Zenovia, o să-l facem, chiar dacă va trebui să te bat. În seara asta o să-l facem, că aşa vreau io! Acuma, Zenovia, acuma, mă-ta ta de curvă. Ai să mă iubeşti şi îl vom face, nefericito!
-Că bine zici nefericită, dar te rog, Almete, nu…
-Acuma am zis, că mă ştii că-s ţâfnos, că mi-a zis mie tăticu’…
-Lasă-l, nu acum, Almete, nu acum…
-Ba da, chiar acum!
-Almete, te rog, nu…nu face asta!
-Nu mai pot, Zenovie, stau aşa bine pe tine şi acum îmi vine. Doamne, ce bine e cu tine, Zenovie!
-Almete, te rog, ajunge…
-Ce să ajungă dragă, ce să ajungă, nimic nu ajunge, lasă să simtă şi copilul nostru că are un tată!

Dan Minoiu

mai mult
Șerbetul de sâmbătă după-amiază

La revedere, şi nu la adio…

lacrima

O săptămână teribilă. De coşmar. O săptămână pe care orice om, nu ar dori să o parcurgă. O săptămână grea pentru sufletul meu. O săptămână nefericită şi înspăimântătoare prin ceea ce avea să se întâmple.

Marţi, aflu de la un bun prieten că amicul meu, colegul meu de Cenaclu, poetul Vladimir Deteşanu, s-a stins, apoi joi mi se transmite că un alt amic, poet de-al nostru, Adrian Ady Cuibus, din Cluj Napoca, s-a stins şi el. Groaznică lovitură! De neimaginat…

L-am cunoscut pe poetul Deteşanu, Vivanu cum îl numeam noi, prin anii 1980, la Cenaclul „I.L. Caragiale” din Ploieşti. Nu am luat legătura în permanenţă, nu ne-am întâlnit de foarte multe ori, dar îi recunoşteam meritele de poet adevărat şi de om împătimit şi devotat scrisului. Apoi, după redeschiderea Cenaclului l-am revăzut mai des. Acelaşi tip cu o discuţie cultă şi la obiect, acelaşi personaj care făcea deliciul discuţiilor optzeciste. Păcat că drumul tău a fost scurtat, Vivane!

Pe această reţea de socializare am cunoscut un alt poet, Adrian Cuibus şi am avut plăcerea să colaborez cu el la Antologia-2017 – „Literatura din Călimară” şi am avut onoarea de a-l cunoaşte personal. Un poet într-o devenire continuă, un poet care se căuta, căutând, un om sensibil şi graţios. Un timid, fără a fi introvertit, un om cu care acum două săptămâni am băut un şpriţ, depănând de-ale noastre, ce-i drept mai mult de-ale lui. Avea sufletul încărcat de neplăceri şi zbateri. Păcat că drumul tău a fost scurtat, Ady!

Păcat că drumurile acestea au fost frânte, păcat, mare păcat. Un alt drum li s-a deschis în faţă, drum pe care şi noi avem să-l parcurgem cât de curând. Nu vă spun adio, dragi ai mei, ne vom întâlni mai repede decât vă gândiţi şi avem să facem un Cenaclu în cer, avem să şpriţuim şi să privim la cei lăsaţi să parcurgă încă.

Nu vă temeţi, din clipele noastre de frumuseţe vor ieşi poeme care avem să le transmitem celor ce încă mai pot. Mi-am permis să vă scriu câteva rânduri care să vă însoţească acum când vă veţi lovi de ceea ce aşteptăm cu toţii, încă de la sosire.

Dumezeu să vă aibă în pază!

La despărţire…

Vântul încă te mai adie
Împerechind molatic
Aceeaşi melodie…

Cerul plânge un strop după tine
Şi păsări de linişti. 
Îţi cântă de bine.

Copacul din curte s-a aplecat
Şi-ţi cară oftatul
Cu dor tremurat.

Ne-ascundem pe-oriunde şi plângem
De mâini ca-ntr-o horă
Ne luăm şi ne strângem…

Adineauri şi vântul te mai adia
Şi cerul cu păsări te îmbrăţişa,
Copacul ferestrei s-a încovoiat
Foşnind printre frunze: ai plecat, ai plecat…

Dan Minoiu

mai mult
Șerbetul de sâmbătă după-amiază

ANTOLOGIE – iulie 2017- Scurtă discuţie purtată la Predeal

carte-ganduri

Într-o lume plină de obezităţi, de neajunsuri, de cacealmale şi frustrări, într-o lume în care adjectivul a devenit verb şi propoziţia are o altă conotaţie şi valoare, într-o nefirească parcurgere umană a avut loc un eveniment fericit. S-a născut o carte. Nu, nu este Cartea lui IIsus, nu este Cartea lui David, este cartea noastră, a celor care am contribuit cu puterea minţii noastre la această facere.

Nu sunt adeptul participării la o asemenea manifestare, doar uneori literară, dar am fost rugat de prieteni să particip. Am participat şi sper să fie bine. Iubesc colectivul redacţional, cel care m-a atras în această bucurie – Poetul Emilian Oniciuc, vechi prieten şi Doamnele noastre poete Mariana Petrache şi Stela Cheregi.

Am parcurs paginile acestei cărţi în care am regăsit cu mare bucurie nume cunoscute, aproape de consacrare sau déjà consacrate. O poezie a unui bun simţ foarte bine nuanţat, o poezie temperamentală ce derivă clar din experienţa umană dobândită, o poezie fragilă uneori, spunând poveşti despre noi, o poezie frugală cu potenţe sensibile ca scriitură, o poezie bine statuată în aceste coordonate care noi le numim valori, dar şi cu destule lacune, inerente începutului. Cu bune şi cu rele, această Antologie, a oferit multora posibilitatea intrării într-un club al viselor, altora le-a oferit posibilitatea dobândirii unui statut, sau mie mi-a oferit posibilitatea de a vă vorbi astăzi.

Una peste alta, toţi suntem datori, mai mult sau mai puţin, acestei – Antologii – care a dat posibilitate porumbelului să zboare. Glumind, faptul că mă aflu, azi, aici, în faţa dumneavoastră nu mă disculpă, ci mă inculpă şi vă doresc dragi ai mei colegi să aveţi parte de scrieri numai ale dvs., de cărţi semnate numai de dvs. şi de multe, multe publicări în reviste de specialitate sau de Cenaclu.

Neputând trăi fără lectură, vă îndemn să luaţi un sfat prietenesc de la un bătrân hoinar scriitor, citiţi fraţilor, citiţi, pentru că altfel nu puteţi îmbogăţi nici lexicul dvs. nici al nostru, nici al altora…

Am găsit prin ţara asta, pe unde am fost să propovăduiesc despre literatură, despre poezie şi curăţenie, oameni care habar nu aveau ce înseamnă actul literar. Lumea nu prea este interesată. Dacă nu, să-i facem noi, să fie!

Am fost chemat ani de-a rândul, vreo trei- patru ani consecutivi, până mi s-a acrit să propovăduiesc poezia şi arta prin şcoli. Îmi aduceau cei mai buni elevi şi erau tembeli de-mi întorceau stomacul pe dos şi mi s-a făcut silă şi nu am mai răspuns niciunei strigări, spunând profesorilor motivul, fiindcă indubitabil era şi vina lor. Nişte tabula rasa care nu citiseră, unii, o carte! Nu-ţi venea să crezi cât de înapoiaţi erau şi sunt copii noştri. Alienaţi, de-a dreptul! Şi ştiu ce spun, că i-am văzut în zeci de ipostaze şi nu numai pe aceeaşi, figure diferite, oameni sau ce erau ei, diferiţi. Cum dracului poate un exemplar ca ăla să educe pe cineva, dacă face vreun copil?

În sfârşit… Să facem ceva ca aceşti copii care îi avem spre creştere şi educare să poată corespunde unor cerinţe, vitale nu pentru mine, sau pentru voi, dar pentru ei care încep viaţa. Noi suntem suportul, dragii mei. Dumneavoastră, cu clipa dvs, de sinceritate scrisă acolo pe fabuloasa hârtie A4, dvs. cu bucuriile şi tristeţile dvs., dvs. cu toate frumuseţile aşternute aţi ştiut să daţi clipei puterea de a sta. Nu ştiu dacă realizaţi evenimentul. Şi atunci, când am făptuit aceasta, nu avem să facem ca Goethe sau ca Faustul lui, să împietrim clipa dăruindu-ne Necuratului ci noi să o transformăm într-o unealtă care ne trebuie.

Doamnelor, Domnilor, nu putem iubi fără dragoste, nu putem săruta fără sentiment, nu ne putem bucura fără joacă. Joaca şi ştiinţa noastră să fie limba română cea pe care o slujim şi cea pe care o petrecem.

În afara limbii române suntem paria, nu existăm şi fără acest coordonat existenţial nu putem crea. Nu ne-am născut creatori, El e numai Unul, dar putem încerca prin puterea discursului nostru să facem lumea mai bună, putem încerca să devenim şi noi mai buni, putem încerca toate câte… Totul stă în puterea noastră de a pricepe şi de a îndura. Nimic nu se face fără suferinţă, totul derivă de la puterea noastră de a discerne. Voi ce astăzi aveţi ca unelte pixul, creionul sau stiloul, voi sunteţi cei care veţi face pe celălalt mai bun, mai culant, mai înţelegător. Stă în grija voastră, dragi prieteni să oferiţi celuilalt posibilitatea înţelegerii, stă în scrisul vostru să daţi posibiltate clipei să se nască. Fără voi, dragi ai mei, lumea ar fi mai mută, mai surdă şi mai puţină.

Acolo, din strunele voastre, daţi voie timpului să devină viitor, şi posibilităţii daţi-i voie să devină certitudine. Vă mulţumesc că scrieţi, vă iubesc că scrieţi, vă sărut pe fiecare în parte. Plecăciune!
Dan Minoiu 

mai mult
Șerbetul de sâmbătă după-amiază

Cu bacul pe Bac trecând…

bac (2)

Bacalaureat 2017: dintre cei 127.035 de candidați înscriși pentru susținerea testului scris la una dintre cele 10 discipline – Biologie, Chimie, Fizică, Economie, Filosofie, Geografie, Informatică, Logică și argumentare, Sociologie și Psihologie – s-au prezentat 121.765 de candidați. Totodată, 5.233 de candidați au absentat, iar 37 au fost eliminați pentru fraudă sau tentativă de fraudă. Mulți dintre absolvenţii de liceu nici nu au avut timp să înveţe să scrie… Dar, nu-i nimic pierdut! Nu trebuie! Avem locuri în Parlament cât nu au țările dezvoltate! Astfel, viitorul sună bine și pentru cei întârziați.

Nu-ți trebuie multă carte să ajungi parlamentar în România. Bani să ai, în funcție de loc eligibil. Un absolvent de Bac, cu banii lu` tăticu`, poate ajunge doctorand, apoi parlamentar. Nu ar fi mare afacere că e doctorand, ci că investește în cea mai profitabilă afacere din România: politica.

Cei care își iau masterele sau doctoratele, pe drept!, nu vor face mare afacere în țărișoara asta. Cei care își permit să le ia în alte țări, rămân acolo. Viitorul iar sună bine, când ne gândim cu cine rămânem… Revenind la Bac, proba scrisă la română pune, de obicei, cele mai multe probleme elevilor care dau examenul, după cum arată statisticile din anii trecuţi, potrivit cărora cele mai multe note mai mici de 5 sunt la această materie. Dar şi la matematică…

De ce nu se dă Bacul la politică sau la fotbal, unde se pricepe toată lumea???

V.R.

mai mult
Șerbetul de sâmbătă după-amiază

Almete şi Zenovia – Căsătorie în pericol (continuare) – Episodul 2

serb1

-Ete aşa! Ţi-am adus cearceaful… Asta-i vrut, asta ai, draga mea Zenovia!
-Da’ io n-am vrut, Almete, ori eşti plecat?
-Da, fă, sunt plecat, sunt plecat în căutărea adevărului, cum spunea tăticu’. Vreau să ştiu…
-Ce să ştii, bărbate, şi ce vrei să faci, Doamne ia-mă?!
-Reconcilierea femeie, reconcilerea cum spun ăia la televizor, sau şi mai bine reconstituirea femeie, reconstituirea cum spun ăia la poliţie.
-Almete, io cu reconcilierea nu prea sunt de acord, că nu prea ştiu cum vine, dar nici cu reconstituirea, că am văzut acu vreo două luni pe post cum i-a făcut poliţia unei fetişcane reconstituirea la un viol cu opt inşi. A trebuit săraca să mai treacă o dată hopul. S-a rupt inima în mine de aşa reconstutire,sau cum i-o fi zicând.
-Lasă, Zenovia, că ăia ştiau ei ce ştiau, degeaba nimeni nu face nimic. Plus că ei sunt organu’. Şi gata!
-Bine, dar… ce vrei să faci ?
-Adică, mă ştii… Încă o dată, Zenovia. Încă o dată. Să văd dacă-i la fel!
-Păi, mă bolândule, Doamne iartă-mă, n-are cum mă să fie la fel! Că io, odată, am fost şi o dată…
-Nu se poate, nu, uite l-am întins, chiar dacă l-ai spălat să nu se vadă urma ruşinii tale şi ne dezbrăcăm să vedem unde lasă şi dacă lasă urme.
-Nu se lasă, mă, nicio urmă, eşti turbat? Acu’ nu se mai lasă nicio urmă, mi-a zis mie mama.
-Păi, vezi, nu se lasă, dar de ce nu se lasă?
-Asta a fost o dată Almete, şi gata.
-Păi, bine, fă, mie Ion a lu’ Pană mi-a zis precis că ăla nu era sângele tău. Nici al mă-tii, al mă-tii mare, curvo…
-Măi Almete, măi bărbate, sângele ăla era al meu, sânge din sângele meu şi du-l fir-ar al dracului la Ion al lu’ Pană să-l guste şi să-l simtă, mama lui de beţiv!
-Aha, mă blestemi, mă blestemi femeie?!
-Nu, Almete, dragul meu, nu te blestem, da’ eşti prea obosit. Hai stai un pic aicea să te odihneşti.
-Unde, fă, pe cearceaful ăsta ?
-Pe ăsta, Almete, unde ne-am iubit amândoi.
-M-am iubit cu dracu’, sau ai vrea să te cred, femeie mincinoasă?
-Crede-mă, Almete, crede-mă că doar pe tine te iubesc!
-Bine, bine, dar cearceaful???
-E al nostru, Almete, l-am cumpărat împreună de la maganizul ăla mare, nu-ţi aminteşti?
-L-am cumpărat, adevăr spui, da’ astea seamănă al dracu’… Nici nu mai ştiu… Şi-apoi Ion a lu’ Pană, el de ce mereu: nu şi nu?…
-Te-a minţit, Almete, e gelos pe tine, gelos rău, toată viaţa lui m-a vrut pe mine, da’ io nu ţi-am zis să nu vă supăraţi la crâşmă şi să vă bateţi.
-Adică… cearceaful, e adevărat şi beţivu’ ăla m-a minţit ?
-Da, Almete, e adevărat. Eu nu te-am minţit niciodată. Te iubesc, bărbatul meu.
-Tu… poate, poate nu m-ai minţit, dar, poate, mă-ta?
-Mama a murit acu’ cinci anişori, Almete. Cinci anişori. Şi tată de opt ani nu mai am, dragul meu. Şi ştii foarte bine.
-Ştiu că mă-ta dădea-n bobi, ştiu! Ce dacă-a murit? Ăştia sunt d-ăia… vârcolaci, draci, sau cum s-or numi ei, vampiri, dracu’ să-i ia! Nu vreau să am de-a face cu ei şi aşa te am pe tine. Mi-ajunge!
-Almete, nu fii rău, tu eşti bărbatul meu!
-Şi-adică ăla, măi Zenovia, ăla să fie sângele tău? Acolo pata aia de sânge tu ai făcut-o?
-Da, Almete, noi am făcut-o, noi că ne-am iubit!
-Măi, fir-ar să fie, al dracului… de nu m-ai pus pe gânduri, că doar mă ştii cum sunt, tăticu’ mi- zis să mă ţin ţanţoş, da’ parcă nu mai pot!
-Hai, măi Almete, c-o să fie bine…
-Bine, fă, cum zici, că prea mult foc pui, io zic aşa, după mintea mea, că doar mă ştii că-s făţos şi mintos, toate laolaltă, dă-i dracului pe toţi, să stingem lumina să nu vadă careva că ne iubim! Că de dat îi dau eu dracu’, da’ nu se cade să ştie că ne iubim, aşa în orice moment, nu se face şi tăticu’ mi- a zis de multe ori, deşi el nu prea făcea ce zicea.
-Măi, bărbate, io aş vrea, auoleu ce-aş mai vrea, dar azi e vineri şi tatăl tău spunea că nu-i bine…
-Tu, măi Zenovie, ascultă şi taci, ascultă aici la mine, ce zicea tăticu’, bine zicea, da’ io zic altfel: despoaie-te ! Acuşica! Că mor…
-Păi, bine, măi Almete, dar e vineri şi e seară, n-a zis tatăl tău că seara nu-i bine că se prinde lumea?!
-Fă, te-ai tâmpit, nu-nţelegi că te vreau uite-acuş? Ce dracu, eşti zurlie?
-Bine, bine, Almete, stai să iau cearceafu’ să nu stăm pe ăsta.
-Ba pe ăsta să stăm, Zenovie, pe ăsta să stăm, că l-am cumpărat împreună, zici, şi-mi place mie de el. Mor de ce-mi place ! Lasă cearceafu’ acolo unde e, că stă bine, vreau aşa cum a fost, că auzi tu, Zenovie, io cred că tot trebuie să picure ceva…

Dan Minoiu
Acest serial va continua, cu alte episoade, nescrise încă.

mai mult
Șerbetul de sâmbătă după-amiază

Şerbetul de sâmbătă după amiază

dragobete

Dragi ai mei cititori, pentru divertisment, joacă şi chiar mai mult, am inventat două personaje care au să vă treacă pragul din când în când, împărtăşindu-vă nedumeririle, bucuriile şi tristeţile lor. Sper să devină personaje cuprinse în emisiuni distractive de televiziune sau de teatru. Să le urăm baftă celor doi : Almete şi Zenovia. Haideţi să-i urmărim…
Almete şi Zenovia – Căsătorie în pericol.

-Măi, Zenovia, mă fată, de când ne ştim noi ? Da mie, zi-mi-o pe-aia bună, că ştii că nu rezist la tertipuri. De niciun fel! Mă ştii…
-Apăi, măi Almete, io nu ştiu ce-s alea tertipuri, sau cum le-o zice, dar avem vreo trei luni şi ceva de când ne cunoaştem şi aproape două luni, poate şi ceva, de când ne-am luat.
-Fă, te rog, nu fi tâmpită, lasă ceva-ul ăla…Şi zi aşa, trei luni, două luni. Două luni şi ceva, ă… ?
-Păi, cam da, măi Almete, cam da…
-Şi bine, fă, în astea două luni, două luni poate şi ceva, da’ mie să-mi spui drept şi fără păcat cum m-a învăţat tata să ascult, noi ne-m iubit, fă?
-Păi da, ne-am iubit. Ne-am iubit de două ori pe săptămână, aşa cum te-a învăţat bietul taică-tu, lunea şi joia, da’ numai ziua, că noaptea ai zis că coboară diavolii şi mă poate răpi.
-Şi ce, fă, n-a fost de-ajuns ? Ce voiai să te-ncolăcesc în fiecare zi, în fiecare clipă. De unde ?
-Nu, Almete, io n-am vrut nici atât! Poate, doar puţin… Tu ai văzut cum mă ţineam de uşă…
-Te ţineai, te tot ţineai că-ţi plăcea căţeaua dracu’! Îţi plăcea şi te ţineai, că era bine. Curvă afurisită…
-Bine, dar…
-Niciun dar, te-am simţit, te-am simţit că-mi doreşti trupul. Nefericito…
-Păi bine, dar..
-Niciun dar, eu nu de-aia te-am luat să ne…zbenguim tot timpul, să ne facem de râs în faţa tuturor celor care văd că nu prea ieşim din casă, io te-am luat, cum m-a învăţat tata, să-mi fii soţie credincioasă, netrebnico.
-Da-ţi sunt măi Almete, jur…pe ochii copiilor mei, na!
-Care copii, fă, că n-ai, juri strâmb nenorocito. O să vedem, o să vedem noi, ce se întâmplă. Io acuma, făi Zenovia, mă-ndoi că ai fost fată mare. Tare mă-ndoi, Zenovia, şi mă ştii..
-Almete, eşti nebun, dar cearceaful…?
-Cearceafu’ ăla minte, îl ai de la mă-ta de când a fost cu tac-tu. Minte şi l-am simţit, draga mea Zenovia. Simt tot! Doar mă ştii…
-Păi, cum măi omule, bătute-ar Dumnezeu ?
-L-am mirosit io aşa, da’ l-am simţit când mi-a zis Ion a lu’ Pană că a fost fals, că a fost al mă-tii.
-Păi, bine mă Almete, mama s-a gătat cu tata mai devreme decât noi.
-Ştiu, da’ mie mi-a spus Ion, Ion ală a lu’ Pană că au păstrat cearceaful, care şi mă-ta îl avea de la mă-sa.
-Doamne, iartă-mă, şi tu l-ai crezut?
-Păi, pe cine să cred fă? Că io cu el mă duc la crâşmă şi cu el mă-mbăt? S-o cred pe mă-ta sau pe tine? Două curve?
-Bine, da’, io te iubesc!
-Aha, când ai început şi la ce oră ? Trebuie totuşi să fac o anchetă. De ce m-ai iubit, pentru care motive şi în ce moment ? Cu mine, Zenovia, nu merge aşa, nu merge, sunt dat dracului şi tu ştii…
-Bine, dar…
-Dă-l dracului de dar, niciun dar, suntem în anchetă şi nu există niciun dar! Când a început totul? Da’ mie să-mi spui că, altfel, dracii te ia, şi mă ştii… Nefericito !
-Păi, n-a început nimic…
-Cum, fă, n-a început când nici acum nu s-a terminat?
-Ce să se termine? Ce să înceapă? Bărbate, tu ai bolânzit?
-Ah, eu am bolânzit, eu care caut numai adevărul, cum m-a învăţat tăticul meu. Eh, bine, stai acolo, nu te apropia, stai acolo, că mă ştii, mă ştii că sunt cu anumite ţâfne. Dacă trebuie să anchetă, anchetăm, ce crezi tu că numai Poliţia ştie să facă anchetă ? (Va continua)

Dan Minoiu

mai mult
Șerbetul de sâmbătă după-amiază

Golgotă

ceas-love-1

Cuvintele sunt goale şi totuşi găsesc orologiul din şansa de a te avea.
Lasă-le acolo nebătute şi nerostite, fără puterea credinţei.
Lasă-ţi fiinţa mai aproape şi apoi să te duci să te scalzi în mileniul altui an.
Nu mă-mbăta de florile tale, nu încerca să-mi dai trăiri de neputinţă.
Te-am ridicat şi-ţi dau puţinul meu de viaţă, neşansa din mine ţi-am dat-o!!!
Nu aştepta altceva! Te doresc şi mi-e greu…

Dan Minoiu

mai mult
1 2 3
Page 1 of 3