close

Șerbetul de sâmbătă după-amiază

Șerbetul de sâmbătă după-amiază

ANTOLOGIE – iulie 2017- Scurtă discuţie purtată la Predeal

carte-ganduri

Într-o lume plină de obezităţi, de neajunsuri, de cacealmale şi frustrări, într-o lume în care adjectivul a devenit verb şi propoziţia are o altă conotaţie şi valoare, într-o nefirească parcurgere umană a avut loc un eveniment fericit. S-a născut o carte. Nu, nu este Cartea lui IIsus, nu este Cartea lui David, este cartea noastră, a celor care am contribuit cu puterea minţii noastre la această facere.

Nu sunt adeptul participării la o asemenea manifestare, doar uneori literară, dar am fost rugat de prieteni să particip. Am participat şi sper să fie bine. Iubesc colectivul redacţional, cel care m-a atras în această bucurie – Poetul Emilian Oniciuc, vechi prieten şi Doamnele noastre poete Mariana Petrache şi Stela Cheregi.

Am parcurs paginile acestei cărţi în care am regăsit cu mare bucurie nume cunoscute, aproape de consacrare sau déjà consacrate. O poezie a unui bun simţ foarte bine nuanţat, o poezie temperamentală ce derivă clar din experienţa umană dobândită, o poezie fragilă uneori, spunând poveşti despre noi, o poezie frugală cu potenţe sensibile ca scriitură, o poezie bine statuată în aceste coordonate care noi le numim valori, dar şi cu destule lacune, inerente începutului. Cu bune şi cu rele, această Antologie, a oferit multora posibilitatea intrării într-un club al viselor, altora le-a oferit posibilitatea dobândirii unui statut, sau mie mi-a oferit posibilitatea de a vă vorbi astăzi.

Una peste alta, toţi suntem datori, mai mult sau mai puţin, acestei – Antologii – care a dat posibilitate porumbelului să zboare. Glumind, faptul că mă aflu, azi, aici, în faţa dumneavoastră nu mă disculpă, ci mă inculpă şi vă doresc dragi ai mei colegi să aveţi parte de scrieri numai ale dvs., de cărţi semnate numai de dvs. şi de multe, multe publicări în reviste de specialitate sau de Cenaclu.

Neputând trăi fără lectură, vă îndemn să luaţi un sfat prietenesc de la un bătrân hoinar scriitor, citiţi fraţilor, citiţi, pentru că altfel nu puteţi îmbogăţi nici lexicul dvs. nici al nostru, nici al altora…

Am găsit prin ţara asta, pe unde am fost să propovăduiesc despre literatură, despre poezie şi curăţenie, oameni care habar nu aveau ce înseamnă actul literar. Lumea nu prea este interesată. Dacă nu, să-i facem noi, să fie!

Am fost chemat ani de-a rândul, vreo trei- patru ani consecutivi, până mi s-a acrit să propovăduiesc poezia şi arta prin şcoli. Îmi aduceau cei mai buni elevi şi erau tembeli de-mi întorceau stomacul pe dos şi mi s-a făcut silă şi nu am mai răspuns niciunei strigări, spunând profesorilor motivul, fiindcă indubitabil era şi vina lor. Nişte tabula rasa care nu citiseră, unii, o carte! Nu-ţi venea să crezi cât de înapoiaţi erau şi sunt copii noştri. Alienaţi, de-a dreptul! Şi ştiu ce spun, că i-am văzut în zeci de ipostaze şi nu numai pe aceeaşi, figure diferite, oameni sau ce erau ei, diferiţi. Cum dracului poate un exemplar ca ăla să educe pe cineva, dacă face vreun copil?

În sfârşit… Să facem ceva ca aceşti copii care îi avem spre creştere şi educare să poată corespunde unor cerinţe, vitale nu pentru mine, sau pentru voi, dar pentru ei care încep viaţa. Noi suntem suportul, dragii mei. Dumneavoastră, cu clipa dvs, de sinceritate scrisă acolo pe fabuloasa hârtie A4, dvs. cu bucuriile şi tristeţile dvs., dvs. cu toate frumuseţile aşternute aţi ştiut să daţi clipei puterea de a sta. Nu ştiu dacă realizaţi evenimentul. Şi atunci, când am făptuit aceasta, nu avem să facem ca Goethe sau ca Faustul lui, să împietrim clipa dăruindu-ne Necuratului ci noi să o transformăm într-o unealtă care ne trebuie.

Doamnelor, Domnilor, nu putem iubi fără dragoste, nu putem săruta fără sentiment, nu ne putem bucura fără joacă. Joaca şi ştiinţa noastră să fie limba română cea pe care o slujim şi cea pe care o petrecem.

În afara limbii române suntem paria, nu existăm şi fără acest coordonat existenţial nu putem crea. Nu ne-am născut creatori, El e numai Unul, dar putem încerca prin puterea discursului nostru să facem lumea mai bună, putem încerca să devenim şi noi mai buni, putem încerca toate câte… Totul stă în puterea noastră de a pricepe şi de a îndura. Nimic nu se face fără suferinţă, totul derivă de la puterea noastră de a discerne. Voi ce astăzi aveţi ca unelte pixul, creionul sau stiloul, voi sunteţi cei care veţi face pe celălalt mai bun, mai culant, mai înţelegător. Stă în grija voastră, dragi prieteni să oferiţi celuilalt posibilitatea înţelegerii, stă în scrisul vostru să daţi posibiltate clipei să se nască. Fără voi, dragi ai mei, lumea ar fi mai mută, mai surdă şi mai puţină.

Acolo, din strunele voastre, daţi voie timpului să devină viitor, şi posibilităţii daţi-i voie să devină certitudine. Vă mulţumesc că scrieţi, vă iubesc că scrieţi, vă sărut pe fiecare în parte. Plecăciune!
Dan Minoiu 

mai mult
Șerbetul de sâmbătă după-amiază

Cu bacul pe Bac trecând…

bac (2)

Bacalaureat 2017: dintre cei 127.035 de candidați înscriși pentru susținerea testului scris la una dintre cele 10 discipline – Biologie, Chimie, Fizică, Economie, Filosofie, Geografie, Informatică, Logică și argumentare, Sociologie și Psihologie – s-au prezentat 121.765 de candidați. Totodată, 5.233 de candidați au absentat, iar 37 au fost eliminați pentru fraudă sau tentativă de fraudă. Mulți dintre absolvenţii de liceu nici nu au avut timp să înveţe să scrie… Dar, nu-i nimic pierdut! Nu trebuie! Avem locuri în Parlament cât nu au țările dezvoltate! Astfel, viitorul sună bine și pentru cei întârziați.

Nu-ți trebuie multă carte să ajungi parlamentar în România. Bani să ai, în funcție de loc eligibil. Un absolvent de Bac, cu banii lu` tăticu`, poate ajunge doctorand, apoi parlamentar. Nu ar fi mare afacere că e doctorand, ci că investește în cea mai profitabilă afacere din România: politica.

Cei care își iau masterele sau doctoratele, pe drept!, nu vor face mare afacere în țărișoara asta. Cei care își permit să le ia în alte țări, rămân acolo. Viitorul iar sună bine, când ne gândim cu cine rămânem… Revenind la Bac, proba scrisă la română pune, de obicei, cele mai multe probleme elevilor care dau examenul, după cum arată statisticile din anii trecuţi, potrivit cărora cele mai multe note mai mici de 5 sunt la această materie. Dar şi la matematică…

De ce nu se dă Bacul la politică sau la fotbal, unde se pricepe toată lumea???

V.R.

mai mult
Șerbetul de sâmbătă după-amiază

Almete şi Zenovia – Căsătorie în pericol (continuare) – Episodul 2

serb1

-Ete aşa! Ţi-am adus cearceaful… Asta-i vrut, asta ai, draga mea Zenovia!
-Da’ io n-am vrut, Almete, ori eşti plecat?
-Da, fă, sunt plecat, sunt plecat în căutărea adevărului, cum spunea tăticu’. Vreau să ştiu…
-Ce să ştii, bărbate, şi ce vrei să faci, Doamne ia-mă?!
-Reconcilierea femeie, reconcilerea cum spun ăia la televizor, sau şi mai bine reconstituirea femeie, reconstituirea cum spun ăia la poliţie.
-Almete, io cu reconcilierea nu prea sunt de acord, că nu prea ştiu cum vine, dar nici cu reconstituirea, că am văzut acu vreo două luni pe post cum i-a făcut poliţia unei fetişcane reconstituirea la un viol cu opt inşi. A trebuit săraca să mai treacă o dată hopul. S-a rupt inima în mine de aşa reconstutire,sau cum i-o fi zicând.
-Lasă, Zenovia, că ăia ştiau ei ce ştiau, degeaba nimeni nu face nimic. Plus că ei sunt organu’. Şi gata!
-Bine, dar… ce vrei să faci ?
-Adică, mă ştii… Încă o dată, Zenovia. Încă o dată. Să văd dacă-i la fel!
-Păi, mă bolândule, Doamne iartă-mă, n-are cum mă să fie la fel! Că io, odată, am fost şi o dată…
-Nu se poate, nu, uite l-am întins, chiar dacă l-ai spălat să nu se vadă urma ruşinii tale şi ne dezbrăcăm să vedem unde lasă şi dacă lasă urme.
-Nu se lasă, mă, nicio urmă, eşti turbat? Acu’ nu se mai lasă nicio urmă, mi-a zis mie mama.
-Păi, vezi, nu se lasă, dar de ce nu se lasă?
-Asta a fost o dată Almete, şi gata.
-Păi, bine, fă, mie Ion a lu’ Pană mi-a zis precis că ăla nu era sângele tău. Nici al mă-tii, al mă-tii mare, curvo…
-Măi Almete, măi bărbate, sângele ăla era al meu, sânge din sângele meu şi du-l fir-ar al dracului la Ion al lu’ Pană să-l guste şi să-l simtă, mama lui de beţiv!
-Aha, mă blestemi, mă blestemi femeie?!
-Nu, Almete, dragul meu, nu te blestem, da’ eşti prea obosit. Hai stai un pic aicea să te odihneşti.
-Unde, fă, pe cearceaful ăsta ?
-Pe ăsta, Almete, unde ne-am iubit amândoi.
-M-am iubit cu dracu’, sau ai vrea să te cred, femeie mincinoasă?
-Crede-mă, Almete, crede-mă că doar pe tine te iubesc!
-Bine, bine, dar cearceaful???
-E al nostru, Almete, l-am cumpărat împreună de la maganizul ăla mare, nu-ţi aminteşti?
-L-am cumpărat, adevăr spui, da’ astea seamănă al dracu’… Nici nu mai ştiu… Şi-apoi Ion a lu’ Pană, el de ce mereu: nu şi nu?…
-Te-a minţit, Almete, e gelos pe tine, gelos rău, toată viaţa lui m-a vrut pe mine, da’ io nu ţi-am zis să nu vă supăraţi la crâşmă şi să vă bateţi.
-Adică… cearceaful, e adevărat şi beţivu’ ăla m-a minţit ?
-Da, Almete, e adevărat. Eu nu te-am minţit niciodată. Te iubesc, bărbatul meu.
-Tu… poate, poate nu m-ai minţit, dar, poate, mă-ta?
-Mama a murit acu’ cinci anişori, Almete. Cinci anişori. Şi tată de opt ani nu mai am, dragul meu. Şi ştii foarte bine.
-Ştiu că mă-ta dădea-n bobi, ştiu! Ce dacă-a murit? Ăştia sunt d-ăia… vârcolaci, draci, sau cum s-or numi ei, vampiri, dracu’ să-i ia! Nu vreau să am de-a face cu ei şi aşa te am pe tine. Mi-ajunge!
-Almete, nu fii rău, tu eşti bărbatul meu!
-Şi-adică ăla, măi Zenovia, ăla să fie sângele tău? Acolo pata aia de sânge tu ai făcut-o?
-Da, Almete, noi am făcut-o, noi că ne-am iubit!
-Măi, fir-ar să fie, al dracului… de nu m-ai pus pe gânduri, că doar mă ştii cum sunt, tăticu’ mi- zis să mă ţin ţanţoş, da’ parcă nu mai pot!
-Hai, măi Almete, c-o să fie bine…
-Bine, fă, cum zici, că prea mult foc pui, io zic aşa, după mintea mea, că doar mă ştii că-s făţos şi mintos, toate laolaltă, dă-i dracului pe toţi, să stingem lumina să nu vadă careva că ne iubim! Că de dat îi dau eu dracu’, da’ nu se cade să ştie că ne iubim, aşa în orice moment, nu se face şi tăticu’ mi- a zis de multe ori, deşi el nu prea făcea ce zicea.
-Măi, bărbate, io aş vrea, auoleu ce-aş mai vrea, dar azi e vineri şi tatăl tău spunea că nu-i bine…
-Tu, măi Zenovie, ascultă şi taci, ascultă aici la mine, ce zicea tăticu’, bine zicea, da’ io zic altfel: despoaie-te ! Acuşica! Că mor…
-Păi, bine, măi Almete, dar e vineri şi e seară, n-a zis tatăl tău că seara nu-i bine că se prinde lumea?!
-Fă, te-ai tâmpit, nu-nţelegi că te vreau uite-acuş? Ce dracu, eşti zurlie?
-Bine, bine, Almete, stai să iau cearceafu’ să nu stăm pe ăsta.
-Ba pe ăsta să stăm, Zenovie, pe ăsta să stăm, că l-am cumpărat împreună, zici, şi-mi place mie de el. Mor de ce-mi place ! Lasă cearceafu’ acolo unde e, că stă bine, vreau aşa cum a fost, că auzi tu, Zenovie, io cred că tot trebuie să picure ceva…

Dan Minoiu
Acest serial va continua, cu alte episoade, nescrise încă.

mai mult
Șerbetul de sâmbătă după-amiază

Şerbetul de sâmbătă după amiază

dragobete

Dragi ai mei cititori, pentru divertisment, joacă şi chiar mai mult, am inventat două personaje care au să vă treacă pragul din când în când, împărtăşindu-vă nedumeririle, bucuriile şi tristeţile lor. Sper să devină personaje cuprinse în emisiuni distractive de televiziune sau de teatru. Să le urăm baftă celor doi : Almete şi Zenovia. Haideţi să-i urmărim…
Almete şi Zenovia – Căsătorie în pericol.

-Măi, Zenovia, mă fată, de când ne ştim noi ? Da mie, zi-mi-o pe-aia bună, că ştii că nu rezist la tertipuri. De niciun fel! Mă ştii…
-Apăi, măi Almete, io nu ştiu ce-s alea tertipuri, sau cum le-o zice, dar avem vreo trei luni şi ceva de când ne cunoaştem şi aproape două luni, poate şi ceva, de când ne-am luat.
-Fă, te rog, nu fi tâmpită, lasă ceva-ul ăla…Şi zi aşa, trei luni, două luni. Două luni şi ceva, ă… ?
-Păi, cam da, măi Almete, cam da…
-Şi bine, fă, în astea două luni, două luni poate şi ceva, da’ mie să-mi spui drept şi fără păcat cum m-a învăţat tata să ascult, noi ne-m iubit, fă?
-Păi da, ne-am iubit. Ne-am iubit de două ori pe săptămână, aşa cum te-a învăţat bietul taică-tu, lunea şi joia, da’ numai ziua, că noaptea ai zis că coboară diavolii şi mă poate răpi.
-Şi ce, fă, n-a fost de-ajuns ? Ce voiai să te-ncolăcesc în fiecare zi, în fiecare clipă. De unde ?
-Nu, Almete, io n-am vrut nici atât! Poate, doar puţin… Tu ai văzut cum mă ţineam de uşă…
-Te ţineai, te tot ţineai că-ţi plăcea căţeaua dracu’! Îţi plăcea şi te ţineai, că era bine. Curvă afurisită…
-Bine, dar…
-Niciun dar, te-am simţit, te-am simţit că-mi doreşti trupul. Nefericito…
-Păi bine, dar..
-Niciun dar, eu nu de-aia te-am luat să ne…zbenguim tot timpul, să ne facem de râs în faţa tuturor celor care văd că nu prea ieşim din casă, io te-am luat, cum m-a învăţat tata, să-mi fii soţie credincioasă, netrebnico.
-Da-ţi sunt măi Almete, jur…pe ochii copiilor mei, na!
-Care copii, fă, că n-ai, juri strâmb nenorocito. O să vedem, o să vedem noi, ce se întâmplă. Io acuma, făi Zenovia, mă-ndoi că ai fost fată mare. Tare mă-ndoi, Zenovia, şi mă ştii..
-Almete, eşti nebun, dar cearceaful…?
-Cearceafu’ ăla minte, îl ai de la mă-ta de când a fost cu tac-tu. Minte şi l-am simţit, draga mea Zenovia. Simt tot! Doar mă ştii…
-Păi, cum măi omule, bătute-ar Dumnezeu ?
-L-am mirosit io aşa, da’ l-am simţit când mi-a zis Ion a lu’ Pană că a fost fals, că a fost al mă-tii.
-Păi, bine mă Almete, mama s-a gătat cu tata mai devreme decât noi.
-Ştiu, da’ mie mi-a spus Ion, Ion ală a lu’ Pană că au păstrat cearceaful, care şi mă-ta îl avea de la mă-sa.
-Doamne, iartă-mă, şi tu l-ai crezut?
-Păi, pe cine să cred fă? Că io cu el mă duc la crâşmă şi cu el mă-mbăt? S-o cred pe mă-ta sau pe tine? Două curve?
-Bine, da’, io te iubesc!
-Aha, când ai început şi la ce oră ? Trebuie totuşi să fac o anchetă. De ce m-ai iubit, pentru care motive şi în ce moment ? Cu mine, Zenovia, nu merge aşa, nu merge, sunt dat dracului şi tu ştii…
-Bine, dar…
-Dă-l dracului de dar, niciun dar, suntem în anchetă şi nu există niciun dar! Când a început totul? Da’ mie să-mi spui că, altfel, dracii te ia, şi mă ştii… Nefericito !
-Păi, n-a început nimic…
-Cum, fă, n-a început când nici acum nu s-a terminat?
-Ce să se termine? Ce să înceapă? Bărbate, tu ai bolânzit?
-Ah, eu am bolânzit, eu care caut numai adevărul, cum m-a învăţat tăticul meu. Eh, bine, stai acolo, nu te apropia, stai acolo, că mă ştii, mă ştii că sunt cu anumite ţâfne. Dacă trebuie să anchetă, anchetăm, ce crezi tu că numai Poliţia ştie să facă anchetă ? (Va continua)

Dan Minoiu

mai mult
Șerbetul de sâmbătă după-amiază

Golgotă

ceas-love-1

Cuvintele sunt goale şi totuşi găsesc orologiul din şansa de a te avea.
Lasă-le acolo nebătute şi nerostite, fără puterea credinţei.
Lasă-ţi fiinţa mai aproape şi apoi să te duci să te scalzi în mileniul altui an.
Nu mă-mbăta de florile tale, nu încerca să-mi dai trăiri de neputinţă.
Te-am ridicat şi-ţi dau puţinul meu de viaţă, neşansa din mine ţi-am dat-o!!!
Nu aştepta altceva! Te doresc şi mi-e greu…

Dan Minoiu

mai mult
Șerbetul de sâmbătă după-amiază

Bancul – mică discuţie

clovn-trist

Într-o lume distrusă de o guvernare nepregătită, neavenită, nedorită, searbădă şi şleampătă – ca şi celelalte guvernări de după anul 1989 – într-o lume în care şansa nu exista decât pentru unii (vezi şi guvernările de până în ziua de astăzi – 10.06.2017 ) şi nu puteai rezista decât prin minciună, falsitate şi urâţenie, o mână de oameni au înţeles să aleagă poteca drumului lor prin glumă şi înşelătoare hohote de râs.
Acestor oameni stigmatizaţi întotdeauna cu pecetea răzbunării inutile, imediate şi violente, li s-a spus – aproape în totalitate – poporul român. Acestuia i-au fost atribuite cununile de foc ale unui IISUS, trimis de Dumnezeu să ne limpezească nouă cărarea.
Sărmani, dar demni, cu sufletul răsfirat în oglindă am suportat, cu toţii, cazna zecilor de ani, privind uşa care speram că se va deschide şi pentru noi. Nu au deschis-o alţii, am făcut-o noi.
Oamenii aceştia, care-au creat povestea suntem noi, cei trăitori, pe-acest tărâm bucurat de nefericire şi frumuseţe. Am încercat cu toţii să spargem barierele şi să dăm glas adevărului cu puterea credinţei noastre şi a spiritului nostru doritor de dreptate.
Unul dintre elementele creatoare de fuziune, de apropiere, bucurie şi senin a fost bancul, această glumă transformată într-un bici, această trăire care ne-a fost dată de inferiorii noştri, guvernanţi oricând peste ţară şi sentimente.
Am reuşit prin puterea cuvântului nostru transformat în banc să supravieţuim.
A reuşi tot timpul este o performanţă. A putea să tăcem înfăşurând tăcerea în râsu-plâsu unui banc este o altă performanţă.
Iubesc bancul, dar dramele lui, care nu-mi sunt în totalitate străine, nu le iubesc, pentru că implică oameni care nu ne sunt străini, indiferent ce dialect ar vorbi.
A delimita bancul de dramă nu este decât iluzoria senzaţie de saţietate a vreunui tip care se sparge de râs în faţa unui clovn, neînţelegându-i parcurgerea.
Suntem încătuşaţi de jigodiile noastre guvernante atât de cei dinapoi, cât şi de ceilalţi ce sunt şi vor tot veni, sucombând zilnic cu bancurile noastre în faţa iremediabilei tristeţi pe care ei o oferă atât trecutului nefericit şi prezentului incert, dar şi viitorului nesănătos pe care ne lasă să-l întrezărim.
Bancul, încă ne lasă să visăm, să sperăm, este o altă trăire o altă dimensiune a unor momente pe care le vrem uitate, împrăştiindu-le nenorocul cu potenţa dragostei şi-a curăţeniei noastre.
Suntem oameni şi folosim bancul ca o altă expresie a conduitei noastre: cea în care ne apucăm să râdem şi de noi şi de ceilalţi. Suntem trişti şi ne batem joc cu zâmbetul pe buze, pentru că aşa mai putem. Cu grimase. Cât om mai putea?!… Mult. Mult am putut şi mai putem încă!
Ce bine ar fi ca, într-o zi, să poţi spune:

– Dispari bancule din povestea mea şi lasă doar timpul să-ţi discearnă nefericirea. Nu mai am nevoie de tine, banc! Sunt fericit. Atâta de fericit. Lumea a ajuns la normalitate. Eşti desuet bancule şi asta te întristează, pentru că nu te mai vreau. Totul este atât de frumos, de strălucitor, de curat, de sincer.
-Pentru cât timp?, întrebi.

– Nu ştiu!? O zi !? O oră !?…
Ştiu, lasă-mă, m-am trezit, ştiu. O zi e prea mult, o oră la fel. Tot timpul e prea mult fără tine bancule. Haide, bancule, am o oră liberă, te-aştept acolo pe băncuţa noastră să mai îmi spui o dată povestea ta. Poate n-am înţeles-o bine…

Dan Minoiu

mai mult
Șerbetul de sâmbătă după-amiază

Orice falsitate, distruge relaţia şi se plăteşte…

serbet_9_mai_2017

Am avut şi avem de parcurs, cu inimă grea şi spirit lucid o periodă îndelungată, în care societatea este minţită, batjocorită şi umilită de falşi potentaţi. O facem fără bucurie în suflet, fără posibilitate de a întoarce lucrurile, cu umilinţă uneori, cu tristeţe cel mai adesea, dar o facem pentru că suntem supuşi unor reguli ale unei democraţii numai de ei înţelese.

Asta nu presupune, ca în timpul nostru de zbenguială, de râs şi de frumos, să ne batjocorim şi pe noi, unii pe ceilalţi. Poporul ăsta a trăit batjocura, bătându-şi joc de ea, prin glume, prin bancuri, prin orice era posibil să diminueze calitativ, cantitatea unor greşeli făcute.

Nu suport să se întâmple nefericiri, nespunând jigodisme pe o reţea de socializare, care ar trebui să aparţină unor oameni sinceri, doritori de celălalt, doritori de adevăr, de frumos şi bun simţ. Nu pot accepta transformarea unor domnişoare în doamne, unor copile în curtezane şi nici a altui om în altul. Nu este corect. Nu este logic şi nu este principial.

Dacă ai avut curajul şi bună voinţa de a parcurge cu noi o relaţie, vrem aşa cum este firesc, să-ţi vedem chipul şi să te legitimezi, nu neapărat până la a face un desfăşurător al vieţii tale, dar măcar o poartă corectă care să îmbie la o discuţie corectă.

Nu poţi oferi mai mult decât ţi se dă, se spune, ba da, zic eu, poţi oferi mult mai mult, dar în faţa unei minciuni trebuie să plecăm toţi capul. Nu se poate să-ţi prezinţi un alt chip decât cel care-l ai, nu se poate să te prezinţi ca o altă făptură creată de mintea ta bolnavă, nu se poate să minţi, nu numai pentru că nu este frumos, dar nu este necesar.

Nimeni nu te obligă să participi la discuţii, să asişti la deschideri de inimi şi suflete, nu eşti în stare să-ţi prezinţi adevărata identitate, nu intra în clubul nostru.

Mi s-a întâmplat, cu multe femei, care spuneau că mă iubesc, să le găsesc sub diferite identităţi. Mi-e silă de aceste josnice lucruri şi le-am spus-o. Una s-a transformat în vreo 7-8 femei să mă facă să o iubesc.

Nu aşa poţi cuceri inima unui bărbat sau a oricui, nu aşa ajungi cu celălalt la un modus vivendi, nu ai cum, decât dacă celălalt e tâmpit, ceea ce nu e cazul, încă. Nimic din ceea ce nu este corect, nu este corect, avem o viaţă în spate, sau în faţă, nu putem să ne zbatem în această nefericire, numită minciună.

Domnilor, doamnelor, domnişoarelor, dacă nu puteţi muşca din pâinea sincerităţii, evitaţi-ne. Noi nu avem nevoie de dumneavoastră. Societatea nu are nevoie de voi.

Lumea vă repugnă. Duceţi-vă cu chipul vostru şi plângeţi la alte mese, nu ale noastre, suntem sătui, duceţi-vă fraţilor unde a dus-o mutul pe iapă şi lăsaţi-ne dracului pe noi să ne izbăvim cum vom şti, unul pe celălalt. Suntem sătui de false identităţi, de ascultări autorizate sau nu, am poposit aici pentru a ne oferi unul celuilalt un pic de linişte.

Nu sunteţi în stare, eu Dan Minoiu, trăitor al acestui pământ, mă desistez de voi şi de impotenţa voastră de tot felul. Rămâneţi acolo unde aţi fost, nişte anonimi, nişte personaje în căutarea unui autor…

(Dan Minoiu)

mai mult
Șerbetul de sâmbătă după-amiază

Dacă nu poţi să râzi, stai mai bine acasă…

serbet_4_mai_2017

Acum vreo câteva zile, constat, dragi ai mei prieteni, că o amică mă blochează pe motiv, confirmat de o alta, că am glumit pe o temă de tot rahatul, pe care tot ele o puseseră pe tapet. Simţindu-se ofuscată, a hotărât să mă blocheze. Foarte bine, am zis, opţiunea ei, dar am cerut, lucru nefăcut niciodată de mine, celeilalte amice să-mi spună de ce m-a blocat prosteşte. Eu sunt om sincer şi vă spun ca la popă.

Aceasta îmi rosteşte cu emfază ceva în genul că nu mai există cale de întoarcere între mine şi respectiva, şi că ar fi bine nici ei să nu-i mai adresez glume care Doamne fereşte, sau Doamne Ajută, ar oripila asistenţa. După ce-am înjurat-o pe prima, am decis să o blochez eu pe ce-a de-a doua, pentru a scăpa şi ea de glumele mele, inofensive de altfel, dar prea periculoase pentru un intelect imaculat.

Domnilor, doamnelor, dacă nu puteţi să râdeţi, nimeni nu vă obligă, dacă mintea dvs. nu concepe decât tipare, nimic şi nimeni nu vă obligă la altceva, dacă nu puteţi să vă bucuraţi, nimeni nu e dispus să vă bucure cu forţa, nefericindu-vă… Sunteţi goi, oameni fără sclipiri de glumă şi inteligenţă, oameni plini de carte precum un salam cu soia, sunteţi oamenii de care-mi pare rău şi pe care regret că i-am întâlnit.

Ţara asta, poporul ăsta, a supravieţuit şi o face încă numai datorită râsului, acela de el şi de alţii. Nu putem trăi în afara acestei bucurii, nu putem parcurge închistaţi şi deranjaţi de un zgomot nefiresc, pentru voi, cei deranjaţi de glume nevinovate. Nu putem planifica ploaia cum vă doriţi voi, şi noi ne bucurăm pentru aceasta. Lăsaţi lucrurile să se întâmple şi lumea să râdă.

Îmbufnaţilor, nu am nevoie de voi şi de pretinsa voastră cultură. Nu înţelegeţi nici măcar ce vi se întâmplă. Lăsaţi-ne să ne desfăşurăm , să gândim , să facem asocieri, să fim spirituali, să jonglăm, să ne zbenguim, să ne bucurăm, să trăim. Nu poţi trăi în afara discuţiei şi a celor propuse de ea.

Nu ne putem izola aici, într-o tăcere care se vrea demnă şi mai încolo să ne tremure fălcile şi bucile de nerăbdarea cu care aşteptăm bucuria pe care-am renegat-o. Fiţi oameni corecţi şi numai falsaţi, arătându-vă angelicul spirit, uzurpat şi nenorocit de unul ca mine.

Fiţi verticali, dacă puteţi, sau dacă nu lăsaţi-ne nouă bucuria parcurgerii şi numai impietaţi cu prezenţa voastră existenţa noastră, şi aşa destul de labilă. Nu pricepi glume, sau jocuri, nu pricepi bucuria dăruită, nu poţi dărui la rândul tău, dar cui îi pasă, dacă în faţa lumii întregi aveţi figuri de Sfinte urgisite şi principii de Madonă ultragiată, lăsându-ne să credem că nimic din ce-i lumesc nu v-a atins.

Să nu vă atingă, e păcatul vostru, dar măcar lăsaţi-ne pe noi, cei trăitori cu ziua să servim din plăcinta încărcată de înţelepciune a unui popor, căruia râsul, batjocura, ironia, gluma şi joaca i-au dat şansa mersului înainte.

(Dan Minoiu)

mai mult
Șerbetul de sâmbătă după-amiază

Discuţii despre prostată, zile aniversare şi politicieni fără vreo politică

serbet_28_aprilie_2017

Dragi ai mei prieteni, azi noapte am avut o revelaţie, se făcea că am aflat ce este prostata, de unde vine ea şi ce vrea ea de fapt ?!… Apăi acolo în mintea mea îndobitocită de somn şi presupuneri am realizat că prostata este o boală care vine din cunoaştere, ea vine să ne anunţe că ne-am maturizat şi odată cu trecerea timpului trebuie să lăsăm în urmă ceva. Ea vine ca fapt clar al timpului trecut peste noi şi vine să încununeze o viaţă petrecută, nu numai la gura sobei, o viaţă trăită, o parcurgere sadea.

Mi-am dat seama de ce nu poţi avea prostată la 20 de ani ?!.. Firesc, n-ai acumulat îndeajuns şi nu ţi-a păsat să faci ceva în sensul ăsta. Să ne bucurăm că este o boală care vine mai târziu în urma unor multiple încercări de a rezolva câteva dintre problemele existenţiale. Aşa că nu vă faceţi probleme, cei fără acumulări, nu pot suferi. Uitaţi-vă la mine ! Încă !…

Suntem plini de Zile Festive, de Aniversări, de îmbrăţişări fără formă şi conţinut. Ne-am îmbogăţit cu diferite sărbători, în afara celor legale, amintesc doar – Ziua Pietrelor Vechi, Ziua Rotaţiei Pământului, Ziua Curăţeniei, a Durerii, a Îmbrăţişării, a Scrisului de Mână şi multe altele.

Având o atât de vastă pricepere în a denumi Sărbători, care, cred eu, că toate îşi au rostul, ce ne opreşte să dăm noi românii glas altora de genul : Ziua Scărilor Rulante, Ziua Scaunelor de Bucătărie, Ziua Sculătorului după Prostată, Ziua Somnului în Parlament, Ziua Mâncătorului de Căcat. Asta, asta din urmă cred că o vreau permanetizată. Cine doreşte să se implice în acest proiect laborios, să vină.E destul !… Ho, ho, fraţilor nu vă năpustiţi, nu săriţi fraţilor aşa, că n-am dat încă drumul…

Stăteam pe o bancă în parc şi mă uitam cu surprindere la un cetăţean vârstnic care expunea altora , vreo patru , părerea lui despre politicieni, în sensul că dânşii ar fi nu numai aleşii noştri, dar şi conducători cu drepturi depline asupra noastră şi asupra destinului nostru, în sensul că sunt mai deştepţi. Nimeni nu-l dezaproba şi el se avânta tematic în această teză de fost activist revoluţionar, la el acasă. Întrebându-l firesc, de ce consideră aşa mi-a răspuns ca de la o imaginară tribună : Ei sunt aleşii.

Să mori cu ei de gât, m-am gândit afişând un zâmbet nefiresc. Am plecat trist că mai poate cineva să gândească aşa despre tembelii noştri politicieni, cărora numai de destinele noastre nu le pasă, care ne tratează ca pe nişte gunoaie, care curvăsăresc pe banii noştri, care ne jignesc prin simpla lor prezenţă.

Noi suntem oamenii simpli, ei sunt adevărul şi cheia acestei naţii. Blestemaţi să fiţi, gunoaie ale unei societăţi murdare, care conduceţi din păcat în ruşine şi oriunde printr-o guralivitate excesivă, datorată prostiei şi incompetenţei. Uitaţi-vă atent cârpelor când plecaţi în hoteluri pe banii noştri, bideul nu-i pentru spălat pe faţă.

(Dan Minoiu)

mai mult
Șerbetul de sâmbătă după-amiază

Domnului Profesor, cu dragoste…

serbet_minoiu_16_apr_2017

Suntem în preajma , uneia din cele mai Sfinte şi Adevărate Sărbători ale Umanităţii, cred că cea mai adevărată, Sărbătoarea Paştelui, Sărbătoarea care păstrează amintirea vie a patimii şi a Învierii Domnului Iisus Hristos, aşa că trebuie să facem un altfel de Şerbet. Unul al mulţumirii, al dragostei pentru frumos, şi al credinţei că numai prin cântec putem exista.

Am ales , nu întâmplător acest titlu al unui film celebru prin anii ’60, dacă reţin bine, al unui regizor, atunci, nu foarte cunoscut, James Clavell cu un actor de elită mondială, Sidney Poitiers Am ales pentru a face acum, la ceas de neminciună şi neobidă portretul unui artist la tinereţe, vorba lui Joyce.

Vom discuta aici, despre un târziu prieten al meu, din păcate, Domnul Cornel Mutu. Născut în Ploieşti şi trăitor lângă frumoasele grădini şi dealuri înverzite ale Vâlcăneştiului, acest om de mare respiraţie culturală s-a dus să înveţe şi Liceul şi mai apoi Şcoli Înalte de Muzică, în respiraţia deosebită şi abracadabrantă a unor frumuseţi demulte ori, numai de el văzute.

A luat diploma de MARE DIRIJOR cu marele maestru Florin Faur. Ce om ?… A început activitatea Corală, asupra căreia, mă voi apleca, în calitate de corepetitor la Corala ,,Paul Constantinescu,,, pe care apoi, ca dirijor, a condus-o în trei rânduri. A urmat Corala ” Philarmonia” a Centrului Cultural Prahova, dirijat în câteva rânduri, iar după aceea, în perioada 2000-2016, a fost dirijorul Coralei „Armonia” din Plopeni. Aici s-au întâmplat lucruri fantastice, deosebite prin amploarea şi intensitatea lor, prin aceea că a concertat prin toată Europa, de la Budapesta, la Paris, sau din Italia pe Coasta de Azur, având dintre toţi dirijorii noştri, de gintă prahoveană cea mai lungă perioadă de dirijat, fără întreruperi.

A reprezentat ţara şi în Franţa şi în Austria, glasul coriştilor noştri putând fi auzit şi în săli şi la radiourile tărilor respective. A înnobilat cu prezenţa sa peste 150 de concerte, în ţară şi peste 27 în străinătate, luând 2 ani, consecutivi, titlul de ,”Ambasador Cultuaral”. Având o activitate, numind aici, muncă, de peste 30 de ani, cam toată în folosul unei comunităţi care nu merită atâta efort, zic eu, dragul meu prieten se simte trist şi pierdut şi părăsit.

Dar a fost vreodată atfel ? Nu ! Nu a fost niciodată altfel, pentru că nimeni nu bagă în seamă efortul depus pentru comunitate… Actualmente , dirijează cu aplecare, patos, frumuseţe şi inventivitate Corala ,,Muzicor,, a Asociaţiei Culturale ,,Muzicor,, căreia şi eu i-am aparţinut, şi căreia nu-i pot da, decât nota maximă, prin profesioanlismul arătat. Acest om, neplătit de atâta timp de nimeni pentru activitatea desfăşurată, aduce premii acestei urbe încărcate de răutate şi infantilism.

Nimeni nu se ridică să facă ceva. Poate ar trebui nişte oameni cu suflet curat şi cu potenţă financiară să se implice, nu-i aşa ? Sigur, da. Dirijorul nostru iubit ar dori un Festival Coral aparţinător acestei urbe, sau altei urbe prahovene, capabile să susţină un asemenea eveniment. Am participat real, ca membru al acestei Corale, învăţăcel fiind, şi am văzut şi pe scena Focşaniului şi pe scena Brăilei cum s-au desfăşurat ostilităţile. Festivaluri deosebite sprijinite de autorităţi.

Noi,am strălucit, prin strălucirea care ne-a dat-o El, nouă. Aplauzele la scenă dechisă, care le-am relatat într-un alt „Şerbet”, nu sunt o întâmplare. Sunt doar rodul muncii noastre, asidue şi aplecate, sunt acum rodul muncii altor oameni care au venit să bucure Corala prin prezenţa lor şi sunt rodul strădaniei unui Om de a arăta altora că se poate face cultură numai prin devotament. Dar până când aceasta, când Corala este invitată la Concursuri şi Festivaluri în ţară, la Piteşti, Focşani, Brăila, în străinătate, în Grecia , Italia, până când ne vom duce rupţi în cur că nimănui nu-i pasă ?

Dragi ai noştri guvernanţi, treziţi-vă, Dirijorul nostru face treabă cu noi. Muncim alături de el, treziţi-vă şi daţi-ne şi nouă celor care muncim pentru acest judeţ posibilitatea prezentării altfel. Nu putem sta tot timpul umili, şi nu ne place umilinţa, suntem oameni care cântăm alături de Profesorul nostru şi dorim cinstirea lui, a noastră, a ţării. Ştiu, domnilor guvernanţi , pentru voi sunt doar cuvine, pentru noi trăiri…

Nu vă bucuraţi doar când sosim cu medalii, participaţi la câştigarea lor. Daţi-ne un răspuns, conducători de o clipă. Eternitatea voastră stă numai în noi. Vreţi să gustaţi din ea, ajutaţi-ne ! Ne este atâta de greu ! Te iubesc, prieten drag, Cornel Mutu, nu încerca să renunţi, nu te vom lăsa, lumea are nevoie de tine şi de modul tău de a conduce melodiile corale, te iubim Cornel Mutu şi chiar dacă nimeni nu va auzi strigătul nostru, vom fi ai tăi, lasă-ne să fim ai tăi şi-ţi vom cânta aşa cum numai tu ai ştiut să ne înveţi…

(Dan Minoiu)

mai mult
1 2 3 4
Page 2 of 4