close

Șerbetul de sâmbătă după-amiază

Șerbetul de sâmbătă după-amiază

Despre familie şi nu numai…

serbet_art_6_aprilie_2017

Într-o viaţă plină de patimi, de zbucium şi nenoroc am încercat să găsesc cărţile de tarot care să-mi îndrume neliniştea. Din aceste cărţi n-am înţeles mai nimic, dar luând în piept cu puterea avută, posibilităţile altei rulete, am ales să cresc împreună cu o femeie căreia grădinile de flori, pe care i le ofeream ipotetic i se păreau foarte aproape. Tânjind după nevoia de a avea un Dumnezeu, am ocrotit cu gândul, cu palma şi iertarea, binecuvântarea dată de fireasca temere pe care o parcurge verbul “a iubi”.

Întâmplarea, deloc întâmplătoare, cerută şi rugată Domnului Dumnezeu a fost aleasă ca într-un basm povestit copiilor la gura sobei, de venirea pe lume a altei fiinţe, a unui alt pământean pe care l-am sacrificat şi însemnat, ca atâţia alţii cu un nume şi o identitate.

Zbuciumul nostru lăuntric, dragostea noastră de a ne avea, frumuseţea unei parcurgeri în doi a zămislit neîntâmplător o altă fiinţă, căreia i-am oferit aceeaşi posibilitate, a identităţii. Vârsta , această, trecătoare senzaţie, care ne dă puterea de a avea – nu neapărat trei case şi cinci averi – ne-a oferit în cuminţenia noastră posibilitatea cunoaşterii, căci ce poate fi mai frumos decât să poţi ocroti un gând cu puterea spiritului tău, arătându-i din mers neşansele unei societăţi care tremură în nesiguranţa ei şi şansa unei parcurgeri de carte.

Nu sunt în accepţiunea oamenilor tari cărora nimeni nu poate să le interzică, dar în faţa bunului simţ şi a lucrurilor noastre, petrecute firesc, am voie să-mi ridic pălăria.

Nu este normal să se interzică nimănui să poată face ceva, dacă doreşte să facă, mi s-a interzis să mă duc pe scenă, deşi până la 18 ani câştigasem câteva premii muzicale, la care nu contribuise niciunul dintre părinţii mei, mi s-a interzis viaţa care mă bucura şi încă mă bucură. Şi ajungi la o vârstă de… şi vezi că nu ţi-a plăcut ceea ce-ai făcut în viaţă şi timpul nu mai are răbdare şi te duce inevitabil spre drumul dinainte ştiut.

Asta este drama unei parcurgeri, să simţi că toată bunătatea din tine s-a scurs, nu neapărat într-un sens nedorit, dar nu acela dorit de tine. Mie nu poate să-mi zică nimeni că părinţii nu au vină în alegerea opţiunilor. Sunt refractari, sau tembeli şi-ţi impun o conduită care doare. Şi aia doare pentru vecie.

Pentru că atunci, când întradevăr, puteam face ceva şi pentru mine şi scăpasem de ei, aveam responsabiltăţi şi lucruri care nu presupuneau decât munca mea efectivă, pentru întreţinerea unei familii. Nu mă puteam deda nimănui, nici măcar artei, în detrimentul familiei. Aveau nevoie de mine şi am înţeles.

Nu ăsta a fost regretul meu, ci acela că nu poţi găsi înţelegere la părinţii care te-au crescut şi educat şi pentru asta am spus copiilor mei să facă orice doresc în viaţă. Dar să facă ceva. Păcat să ajungi la o vârstă şi să-ţi blestemi neputinţa de atâţia zeci de ani. Faceţi fraţilor, dacă vă place şi ştiţi să faceţi, faceţi orice, nu ascultaţi pe nimeni şi faceţi. Bunul simţ mai mult doare pe cel care-l poartă. Nu ascultaţi ! Nu faceţi ca mine !

Înfrânge frate al meu toate discuţiile şi fă-ţi viaţa ! Alta, nu prea mai e ! Altfel, te uiţi la mine…
Nu am crezut, pentru că nu am ştiut ce înseamnă frumuseţea unei familii, dar acum când sunt petrecut de toate bunătăţile şi răutăţile acesteia, acum, când aurul verighetei s-a împodobit cu argintul vremurilor, daţi-mi voie să mă înclin şi să spun : Familie te aşteptam de mult !

(Dan Minoiu)

mai mult
Șerbetul de sâmbătă după-amiază

Democraţia noastră se poartă cu fes. În mână…

serbet_sambata_25_martie_17

Domnilor, ori ne-am tâmpit, ori ne-am dus cu capul, ori suntem mai subdezvoltaţi decât credem, ori altceva s-a întâmplat. Nu este posibil, ca mie sau altuia, uitător la teviziune, nu nepărat devorator, să ni se arate pe toate posturile T.V., cu obstinenţă, ba că a murit o jigodie, ba că s-a spânzurat alta, ba că o altă otreapă este în suferinţă. Toţi milionari în euro.

De cine vorbim domnilor, de cei care au fraudat o ţară în beneficiul lor, de nişte căcaţi, să-mi scuze expresia căcatul, că nu-l merită ca apelativ , nici pe acela, de nişte neica nimeni deveniţi peste noapte oameni cu şoferi şi amante ?! Mama voastră de nemernici, sunteţi ridicaţi de toţi dobitocii de la orice televiziune la rang de oameni ? Voi mă, jigodiile dracului care aţi distrus tot ceea ce mai era bun în ţara asta să vă faceţi averi ? Voi mă, care-aţi supt ca nimeni altul tot ceea ce era lumesc şi bun şi aţi transformat tot ceea ce aveam şi noi frumos şi curat, în grotesc ? Îmi apăreţi voi mie pe toate posturile, că aţi murit, că vă zbateţi, că chieunaţi, că vă doare ?! Urlaţi, fir-ar mama voastră a dracu, urlaţi până nu o să mai puteţi. Jigodii împuţite, de care eu, ca orice om normal, mă detaşez.

Nici în groapă să nu aveţi linişte. Aşa cum stă prietenul meu cu familia fără serviciu şi plânge, aşa meritaţi şi voi, milionari de carton reeşapat, milionari de fier forjat, voi meritaţi mai multă umilinţă. Moare o jigodie miliardară în puşcărie, n-a fost bine întreţinută, sare un bou de parlamentar, du-te măi jigodie de parlamenatar, să vezi cum stau oamenii în spitale. Oameni corecţi, oameni buni, cu mulţi ani de muncă.

De muncă, fraţilor de la televiziuni, oameni cu 45-50 de ani de muncă corectă, cu o pensie mizeră, stau în spitale mizere şi tu vii să-mi spui că stă inculpatul într-o stare similară. Nu, niciodată, la fel cu bunul pensionar. Să nu dea Dumenzeu să te duci senatorule într-un buncăr cum este spitalul oricare. Sau să dea ! Tu nu te duci, senator mic şi de rahat pentru că ai bani şi te poţi pişa pe tot ceea ce nu-i al tău. Adică pe banii noştri. Adică, pe noi.

Mi-e frică că voi şi cretinii care-i apăraţi aveţi să faceţi copii. Au să iasă nişte monştrii, ca voi, hulpavi şi beţi de maşini şl putere. Îmi arată cretinii ăia de la televiziune că au pierdut , săracii milonari, un milion sau două de euro şi chiar vreo femeie, şi eu ar trebui să plâng, că ce necaz li s-a întâmplat. Noi ne-am pierdut servicii şi copii noştri plâng de foame la masă, şi ne trebuie să ne pese, de ei sau de moartea lor, care o dorim din suflet. La toţi. Tuturor care-au tâlhărit acastă ţară nu le doresc decât moarte prin chinuri, aşa cum ne-au dat şi ei nouă, le doresc ca ziua de mâine să nu o vadă, să plece din sufletul şi inima noastră încărcată de atâta obidă,cu rictus pe faţă.

Au murit în această perioadă trei frumoşi şi buni scriitori, domnilor de la T.V.-uri, ştiu nu făceau rating, dar au murit nişte oameni. Mari oameni. Nu, nişte şoareci. Nimeni nu i-a băgat în seamă. Daţi-ne tot timpul la televizor credinţa că cel care fură e pus pe piedestal şi atunci, dragi formatori de opinie să nu ne mai gândim de ce copilului nostru nu-i mai place bunul simţ. Ruşine. Îmi este frică să trăiesc în democraţia voastră !!! Sper din toată inima să mă ia dracul înainte să vă mai înjur o dată. Nici măcar nu meritaţi zbaterea mea… Oricum nu pricepeţi decât hoţia. Mama voastră de impostori!!!…

(Dan Minoiu)

mai mult
Șerbetul de sâmbătă după-amiază

Bucurie la Teatru…

teatru_serbet_19_martie_2017

Într-o altă bucurie a spiritului şi într-o lumească frumuseţe de glas, mi-am îndrepat ieri paşii, împreună cu soţia mea, către un alt lăcaş de cultură, numind aici, Teatrul Nostru, numit cu sfinţenie, dragoste şi apartenenţă ,, Toma Caragiu „.

O mare desfăşurare de forţe, ştiam că mă va aştepta aici, dar nu m-am gândit că amploarea va fi atât de mare, atât de puternică, atât de benefică spiritelor noastre încărcate de frumos şi doritoare de artă. În atmosfera binecunoscută prin generozitatea ei, ne-au încântat frumuseţile create de un mare artist, domnul Florin Măceşanu, care a dăruit prin arta penelului său , câte un tablou, unor femei reprezentative ale oraşului Ploieşti şi ale judeţului Prahova.

Un număr de 24 picturi reprezentând femei deosebite ale acestei urbe. Amfitrionul nostru, doamna Director Mihaela Rus, a făcut cu graţie, umor şi nonşalanţă prezentările acestor portrete, care rămân să dăinuie, ca o bucurie a unei parcurgeri, celor ce le-au fost dedicate.

Alături de aceste minunate portrete, artistul a mai adăugat picturi reprezentând frumuseţi florale, executate cu mare rafinament şi discreţie. Toată această bucurie a putut fi făcută împreună cu această mare iubitoare a artei şi a frumosului, doamna Martha Maria Mocanu, Director General al ,, BES ” România. Această mare comuniune dintre cele două mari doamne, Mihaela Rus şi Martha Maria Mocanu să sperăm că va dura în veci, pentru binele nostru comun.

Este o bucurie să le vezi alături, proiectând, pentru noi, viitorul. Eu nu am avut avut acest privilegiu, să le văd construind, dar sunt convins că aşa este, văzând ce pot scoate împreună. O bucurie ! Să le iubim şi să le respectăm ! Merită, dragi ai noştri concetăţeni. Dânsele chiar merită ! Mare parte din veniturile încasate din vânzarea tablourilor, rostea, doamna Director Mihaela Rus, se vor duce la două fete de excepţie ale Liceului ,, Carmen Silva” din Ploieşti. Bravo dumneavoastră, doamnelor.

De mare caracter! S-a apropiat apoi discuţia şi de ,, Nebunii marilor Oraşe” şi în acest context am fost scos în faţă să vorbesc un pic despre noua mea carte. Nu prea poţi trăi, dacă nu ai un pic de nebunie, sau chiar mai multă, dar nevrând să stric atmosfera discuţiei, nu m-am pronunţat. Am mulţumit şi doamnei Martha pentru această realizare, care i se datorează într-o măsură covârşitoare şi mie mi-am mulţumit că am putut să o scot la iveală şi doamnelor că sunt binecuvântate şi apoi doamnei Mihaela care a citit. Invitate, de mine şi de Amfitrion, doamnele au venit să se bucure de cartea mea, primind-o cu autograful aferent.

Într-o atmosferă de eleganţă şi bun simţ am fost invitaţi să urmărim un spectacol excelent, al Teatrului Nostru, numind aici: ,, Ce vor fetele ?” Un spectacol al unui geniu al teatrului bulevardier şi nu numai, Neil Simon, comparabil de multe ori, zic eu cu Woody Allen, chiar şi în scenariile cinematografice. Un spectacol încântător prin jocul actorilor noştri, întotdeauna încântători, şi prin aciditatea replicilor rostite şi prin rostirea lor nuanţaţă, într-o regie de excepţie, semnată Dragoş Campan.

Cu bucuria pe obraz şi cu frumuseţea nativă în ochi, ne-a invitat apoi gazda noastră la un coctail care ne-a unit mai mult, în sensul unor discuţii mai aplecate, pe indiferent ce fenomen. O seară irepetabilă, la un lăcaş de cultură, unde predomină bunul simţ, organizarea temeinică şi dragostea pentru frumos. Veniţi, dragi ai mei concetăţeni la Teatru. Nu aveţi ce pierde. Nu prea am bani deloc, dar vă jur dacă nu are vă placă, vă plătesc eu biletele.

(Dan Minoiu)

mai mult
Șerbetul de sâmbătă după-amiază

Să vină primăvara şi să ne pară bine…

primavara_serbet_10_martie_17

Am reamintit refrenul unui cântec îndrăgit, care ne îndeamnă să ne bucurăm de sosirea doritului anotimp. Să lăsăm supărările şi păcatele şi să ne spălăm faţa în miresme de ghiocei şi zambile. Să ne îndepărtăm de cotidienele noastre nemulţumiri şi neajunsuri şi să încercăm să facem pace cu noi şi cu lumea.

Să încercăm şi să reuşim să dovedim, prin puterea voinţei noastre, că încă trăim, că încă putem supravieţui într-o lume, care, de multe ori, nu ne aparţine. Suntem supuşi unor reguli şi dansăm cu toţii în hora acestui joc, numit existenţă. Supravieţuirea, nu trebuie să fie numai a celor puternici, ci mai ales a celor ca noi, trăitori cu ziua. Dacă cei puternici, au posibilităţi de evitare, noi cei dureros de mulţi nu putem decât să sperăm.

Să sperăm că zâmbetul florilor ce se deschid îl vom mai simţi încă odată, să sperăm că iarna trecută nu ne-a lăsat fără venituri, să sperăm că ne putem bucura în acest orizont, limitat de tot felul de imbecilităţi. Să ne străduim să nu sucombăm sufocaţi de atâtea şi atâtea probleme şi să parcurgem o relaţie de frumuseţe în compania acestui minunat anotimp.

Neavând posibilitate să ne schimbăm vestimenţia, să încercăm să nu ne schimbăm nici noi sufletul, noi, cei obişnuiţi cu lipsurile, noi care mai putem simţi încă căldura şi dogoarea florii de mărţişor. Să ne bucurăm dragi prieteni, la indiferent ce vârstă, să încercăm acum la venirea acestui anotimp al curăţeniei şi al primenirii să purtăm în suflet doar floarea mărţişorului abia ivit.

Bucuraţi-vă dragi ai mei, primăvara s-a întors, încă o dată, depinde numai de noi să o purtăm în suflet cât mai avem timp. Să ne bucurăm împreună de timpul, care mai este, să încercăm să facem împreună o Horă a dorinţei de viaţă, a binelui şi a liniştii, să încercăm să dăm o altă dimensiune sfârşitului din noi, să vrem şi să putem lua calea începutului veşnic printr-o dăruire a Eul-ului nostru doritor de bine. Suntem atât de fragili încât şi pleoapele când se închid, ne tulbură, amestecându-ne simţurile.

Pentru că suntem curaţi dragilor, şi pentru că încă mai simţim, dragilor. Şi pentru că încă mai iubim dragilor, şi pentru că încă suntem iubiţi, dragilor. Suntem oameni şi lumea trebuie să-şi aducă aminte şi de noi. Nu pentru a se bucura de tristeţea noastră ci pentru a înţelege, tot bogatul, că nu existăm doar pentru a-l sluji.

Indiferent ce nume poartă. Suntem oameni şi e mare lucru asta,trăim şi ne bucurăm, râdem şi plângem pe aceeaşi felie de mămăligă. Trăim…Deranjant, câteodată, necesar uneori, mai ales, când alegem… Trăim, dragi ai mei prieteni, trăim şi mă bucur că o facem. Priviţi, o nouă zi stă să apară. A răsărit soarele… L-am văzut şi în dimineaţa aceasta…

(Dan Minoiu)

mai mult
Șerbetul de sâmbătă după-amiază

Întâmplare la Castel…

no thumb

Dragii mei cititori, am fost anunţat că sunt invitat, acum vreo săptămână sau două de prietenul meu, de colegul şi şeful meu din Societatea Scriitorilor Prahoveni, numindu-l aici pe scriitorul Florin Dochia că va avea loc pe data de azi, 25.02.2017, o manifestare de forţă, de capacitate şi interpretare la Castelul,, Iulia Haşdeu”.

Manifestare care va cuprinde şi lansarea unui volum de poezie, marca -DOCHIA. Nu poţi rămâne indiferent la această propunere, nu numai tentantă, dar de nerefuzat şi am purces cu două dragi, frumoase şi talentate prietene scriitoare, numindule-aici pe Doamna Ana Hâncu şi Doamna Livia Dimulescu, către această manifestare de bun simţ.

Ca de obicei, Amfitrioana, Doamna Jenica Tabacu, Directorul acestui edificiu magnific, a făcut onorurile de gazdă cu graţie şi zâmbet. Manifestarea organizată în memoria acestui uriaş al culturii române şi nu numai, a conţinut prelegeri elaborate despre personalitatea, viaţa şi scrierile marelui nostru înaintaş.

Benefiicind de oameni de marcă, specializaţi în fenomenul ,, Haşdeu ” , am asistat sideraţi la adevărate lecţii de istorie, de limbă şi civilizaţie. Prelegerile susţinute de Domnii Profesori Doctori, I.Oprişan, Stancu Ilin şi Mircea Coloşenco au bucurat.

A fost apoi, lansarea de carte a Doamnei Mioara Bahna, care ne-a fascinat printr-o prezentare doctă a unei realităţi şi a unei literaturi devenite, sau în devenire, apoi recitalul Poetului Florin Dochia, care ne-a încântat cu câteva din poemele sale din noua producţie ,, Întunericul-Alte elegii de pe strada mea”.

Firesc, momentul a fost punctat, ca de fiecare dată de scriitorul şi prietenul nostru Ştefan Al. Saşa, prin două epigrame savuroase. Am fost apoi invitaţi la o expoziţie splendidă, unică şi specială a Artistului Plastic, Doamna Manuela Toderaş.O bucurie de forţă şi sensibilitate, un amalgam de căutări şi întrebări existenţiale, unde m-am revăzut, cu dragoste şi cu maestrul Ionel Haloiu.

După o mică pauză am fost invitaţi în Salonul unde au concertat, la pian, chitară clasică, vioară, oameni, indiferent de vârsta lor, cărora viitorul le stă în faţă, dacă vor continua titanica muncă a studiului. Apoi, am băut un suc, am mâncat o prăjitură, sau chiar două şi luându-mi de mână colegele de Cenaclu şi de spirit ne- am întors acasă, pe un viscol demult nevăzut, să povestim dumneavoastră această minunată întâmplare, care s-a petrecut, aproape de ochii tuturor, dar la care nu aţi particpat, ori din cauza vremii, ori a oboselii de peste săptămână. Că altă explicaţie nu găsesc…

(Dan Minoiu)

mai mult
Șerbetul de sâmbătă după-amiază

Oameni şi şoareci

oameni_si_soareci_20_feb_17

Am apelat din nou la titlul unei celebre nuvele a lui John Steinbeck, scriitor şi om purtător de NOBEL şi de glorie, spre a vă pune pe tapet o întâmplare, aşa cum a fost…

Mă duc nu mai departe de ieri să plătesc o taxă acestui stat, care din păcate, numai din taxe trăieşte. Având mult de mers din locul unde eram, am preferat să o iau pe jos, ştiind că mijloacele de transport, în zona aceea, unde mă aflam, erau la intervale rare.

Fac un cros al amărăciunii şi ajung terminat, cu chipul transfigurat de efort la ghişeu. Erau două persoane, de sex feminin, mă feresc să le spun doamne şi m-au luat fiecare la întrebări de ce-am întârziat, întrucât era ora 13.33 şi ele închideau la ora 13.30. Mi-am cerut scuze şi am apelat la bunăvoinţa dânselor să mă ajute să plătesc totuşi taxa, care nu era nici a mea şi pentru care, de fapt, abia găsisem bani.

– Nu se poate, îmi spune una, puteţi consulta o Bancă, în privinţa asta. – Doamnă, sunt terminat, am venit cât am putut de repede, mă trimiteţi la Bancă, când puteţi atât de uşor să-mi încasaţi dvs. banii ? – Domnule, nu înţelegi, că am închis ? – Doamnă, vă rog, uitaţi-vă la mine, am alergat, dar nu am putut veni în timp. – Domnule, matale nu înţelegi că nu se poate, trebuie să plecăm şi noi acasă. -Doamnelor, vă rog, m-am umilit, din nou…

Cu superioritatea dobitocului fără cuvânt şi în absenţa oricărui bun simţ, una dintre ele pleacă şi-mi spune cu glas de doică ieşită la pensie – Domnule, revino altă dată. – Măi femeie, dacă nu-mi ziceai să revin altă dată, muream prost. Cu un gest de dispreţ închide uşa unde erau baricadate şi pleacă, lăsând-o pe cealaltă să se ridice cu ton la mine. Am plecat înjurând şi blestemând tot sistemul în care au fost create aceste exemplare. Eu nu le-am reproşat că luni de-a rândul, au avut nesimţirea să nu le meargă sistemul de calculator şi a trebuit să plătesc din oficiu. Nu, ele erau angajate, fără determinare de timp, şi nu trebuiau să plătească nimănui ninciun minut tribut.

Angajate ale Casei de Pensii Prahova, la Casierie. Acolo, la Casa de Pensii Prahova, se presupune un lăcaş de linişte şi ajutor pentru săracii oameni, nu domnilor şi ştiu ce spun, acolo este o desfătare a simţurilor, să poţi jigni oamenii, în voie. De la vârf, până la portari, care-şi permit, în numele celor pe care-i susţin să vorbească şi să se comporte abuziv. Toţi au senzaţia că sunt egali cu tine,cu indiferent cine, că ei n-au şcoală, că ei nu au citit două cărţi, nu contează, acolo, toţi suntem egali, cred ei.

Şi am putea fi, dacă s-ar comporta ca nişte oameni de bun simţ. Nu am întâlnit în viaţa mea aşa ceva, ca acolo. Am mulţi, foarte mulţi ani în spate şi în Procuratură şi în DNA, dar nu am văzut la nimeni aşa ceva. Nici măcar la vreun Procuror Şef. Să spui că a trecut timpul şi nu poţi servi cetăţeanul, pentru că vrei şi poţi să nu o faci. Această prostie şi răutate, patologică, în Casa de Pensii Prahova, căreia vă rog nu vă adresaţi decât la nivel de forţă, altfel, nimic nu se va executa, nici măcar Legea. Trebuie să te duci cu ei în instanţă să-ţi acorde drepturile cuvenite. Au senzaţia clară că pensionarii ei îi plătesc şi din cauza lor trăiesc. Nişte neica nimeni, care nu cunosc valoarea sentimentului sau a banului. Ca mai toţi din sistemele acestea guverante încă de Stat. Domnilor, dvs. sau noi, nu împărăţim lumea, suntem doar supuşii dânsei.

Sunt exemplare, pentru că nu sunt oameni, cărora serviciul le dă un rost în viaţă, şi apucându-l, aşa fără credinţă, exploatează orice moment. Ăştia sunt oamenii care după serviciu sunt anonimi şi mor anonimi, cerşind veşnica lor prelungire de mandat. Nici nimeni nu le dă în timpul pensiei crezare şi nici ei nu au ce face, că nu ştiu a face nimic. Toată viaţa şi puterea şi vlaga lor e serviciul. Cetăţeanul te face mare şi cunoscut. Toată strada şi câteva cvartale ştiu unde lucrezi şi eşti fericit. Fericit că domini fără să citeşti o carte, fericit că ai putere fără să discerni. Atâta răutate, te întrebi legitim de unde este ?

Din necunoaştere, Domnilor şi Doamnelor, din prostie, din senzaţia că ai ajuns cu o treaptă mai sus decât celălalt, că domini, că ceea ce faci tu, numai tu poţi face, că eşti superior celuilalt. Ce superioritate, când celălalt e dezgustat de tine, şi de multe ori fiind în funcţie nu-ţi-o spune ?! E rău că se-ntâmplă aşa, rău tare ! Suntem toţi purtători de uniformă de oameni, haide-ţi să fim, să demonstrăm prin puterea spiritului nostru că suntem oameni, că ne iubim , că ne dăruim , că facem ca totul să fie bine.

Societatea, este ca o altă căsnicie, trebuie să ne forţăm să o înţelegem, trebuie să avem răbdare, să iubim, să ne bucurăm, să facem dragoste cu ea şi să o înţelegem. Dacă acolo, la noi în casă, putem face asta, trebuie să o facem şi la o altă scară. Ajutaţi-vă dragi contemporani dacă puteţi, ajutaţi-vă.

Nimeni nu vă cere să vă iubiţi, dar fiţi măcar culanţi. Aruncaţi înecatului colacul de salvare, nu vă gândiţi că se poate juca copilul dvs., mâine dimineaţă cu el. Să facem tot ce se poate pentru a salva binele din noi, cât mai există, să ne iubim domnilor şi doamnelor şi să o facem cu credinţă. Păcat de atâta răuate şi atâta infatuare, suntem oameni, supuşi greşelii, haide să facem din viaţă un joc serios, pentru că altfel, la acest modus vivendi nu vom face decât să susţinem un precept, neplăcut mie : Atâta prostie, atâta dramă…

(Dan Minoiu)

mai mult
Șerbetul de sâmbătă după-amiază

Sunetul muzicii…

muzica_arta_minoiu_14_feb_17

Nu degeaba am apelat la acest titlu, al unui film celebru, ci doar pentru a vă introduce în atmosfera unui fapt bine conturat şi desluşit în mintea şi sufletul meu, care mă bucur că vi-l aduc spre cunoaştere şi apreciere.. Acum vreo săptămână, o dragă prietenă a familiei noastre, mă invită, pentru a câta oară, la un spectacol al copilului ei. Suntem prieteni de familie, de o veşnicie şi ne iubim şi ne-am iubit cam de când ne-am cunoscut.

O familie frumoasă, doi oameni frumoşi şi generoşi care zămislind un copil i-au dat posibiltatea cunoaşterii, în modalitatea care el o dorea. I-au oferit, din plin şansa unei cariere, şansa bunului simţ şi posibilitatea nemuririi. Nu, nu sunt cuvinte mari. La vârsta de 6 ani, când încă era la grădiniţă, acest copil, pe care îl ştiu din faşă, s-a luat în seamă cu timpul şi cu viaţa şi a început să studieze pianul. Greu lucru. Istovitor.

Vorbeam cu părintele ei şi îmi spunea câtă pasiune pune şi are pentru instrument şi pentru portativ. Greu de înţeles, când alţii mai caută biberonul să te apleci către această nobilă şi silnică muncă a perfecţiunii. Având, această copilă, de la bunii mei prieteni cale liberă, în sensul cumpărării măcar a strictului necesar, în vederea lucrului, acest om, al nostru, a început să muncească. Da, să muncească, ştiu bine ce spun, e o muncă titanică între tine şi instrument. Tu trebuie să domini, dar pentru a domina, trebuie muncă.

Nu prea se face nimic fără muncă, în toate accepţiunile discuţiei.. La 12 ani, are primul Concert. Ce mândrie trebuie să fi fost pentru părinţi ?… Primul succes. Bravo, şi mergi înainte. Viaţa şi cariera nu se opresc la 12 ani. Trebuie în continuare să demonstrezi, să performezi, lumea muzicii nu te iartă. Greşeşti, plătind…Şi aici plăteşti prin nepăsarea celorlalţi, numind aici, publicul. Muncă, şi iar muncă, ore, sute, mii de ore istovitoare, şi iar Concerte şi iar Concursuri şi iar Festivaluri.Toate câştigate, vreo 40 la număr. Şi iar succesul.

Da, succes şi la New York, şi la Paris şi în ţară. Premii peste Premii, naţionale sau internaţionale. Mari Trofee cîştigate. Succes. Tot timpul, succes. Nu stăm să contabilizăm câte premii s-au câştigat, discutăm aici despre ceea ce am vrea cu toţii, despre succes, despre triumf. El te poate îmbăta la orice vârstă, dacă nu eşti pregătit, dar acest amalgam de voinţă, de dorinţă, de talent, cunoaştere şi dăruire nu s-a lăsat amăgită de aplauzele, ovaţiile şi premiile constant câştigate, dorind şi sperând, în sufletul ei de copil, fără copilărie, că lucrurile au să meargă înainte, pe drumul lor, firesc ascendent.

Ştiu că v-aţi dat seama de cine vorbesc, dragi prieteni, este vorba desigur de domnişoara Ana Antonia Tudose, cea care ne-a fermecat gândurile şi visele, prin măiestria ei, măcar pentru o dată. Pianul, care i-a dat posibiltatea discuţiei cu noi a făcut-o săptămâna trecută pe mama ei, Doamna Roxana Ana Tudose şi pe Domnul Liviu Mihai Tudose, creatorii acestui fenomen să mă invite şi să vă invite pe data de 06.03.2017, ora 19.00 la Filarmonica,,Paul Constantinescu” pentru a vă bucura spiritul alături de ANA ANTONIA TUDOSE şi Invitaţii săi, într-un Recital de excepţie, cuprinzând printre altele, bucăţi de Fr. Liszt, Chopin, sau V.Monti.

Prezenţa este obligatorie, desfătarea este garantată. Te iubesc, Antonia, copilă a părinţilor tăi şi a noastră. La vârsta de 15 ani şi puţin, te aşteptăm să ne bucuri ! Încă o dată ! La altă vârstă, şi a ta şi a noastră, iarăşi, te vom aştepta ! Te iubim, fată dragă ! Ăsta e preţul plătit pentru o copilărie, fără de joc. Aplauzele…

(Dan Minoiu)

mai mult
Șerbetul de sâmbătă după-amiază

Iarna vrajbei noastre…

iarna_vrajba_repere_4_feb_17

Nu întâmplător, am ales acest titlu al unui roman celebru al unui scriitor purtător de NOBEL, John Steinbeck, întrucât am senzaţia că nu ne mai putem încăpea în propria piele de deştepţi şi înţelepţi ce suntem. Vă reamintesc, că nu am făcut parte şi nu fac parte din niciun partid politic, din nicio Societate, din niciun organism politic sau de altă natură.

Nu numai că îi dezavuez pe toţi politicienii, indiferent de coloratură , dar mi se par, şi aşa sunt, nişte răi, nişte odioşi, nişte nulităţi, puşi să conducă pe banii şi sănătatea şi sufletul nostru, destinele noastre. Nişte neica nimeni aflaţi acolo să-mi stabilească mie, sau oricui, drumul în viaţă. Asta nu presupune că nu am un punct de vedere privitor la manifestările ultimelor zile. În primul rând, îi apostrofez şi îi arăt cu degetul pe cei care nu au ieşit la vot, să stabilească democratic următoarea Guvernare.

Sculaţi-vă fraţilor şi megeţi la vot, aşa se poartă într-o democraţie decentă. Sculaţi din expectativă, voi, vă apucaţi să protestaţi ?!.. Nu, numai aşa se face, şi altfel se face. Sunt de acord cu protestul oamenilor şi îl consider bine canalizat, acolo , unde este. Mulţi mi-au zis că se duc la manifestare că s-a dat Legea Amnistiei şi-a Graţierii. Nu ştiau ce presupune , nici una, nici alta, dar s-au dus.

Graţierea, presupune iertarea unui condamnat de pedeapsă, şi amnistia, înlăturarea răspunderii penale pentru o infracţiune săvârşită, asta pe scurt. Nu a fost vorba de asta dar, a fost dată o Ordonanţă de Urgenţă, care modifică Codurile Penale, în cauza privind abuzul în secrviciu. O ordonanţă dată mişeleşte, pe la spatele nostru, fără multe discuţii prealabile, aşa cum era necesar.

Asta înseamnă, şi eu ştiu ce spun, că sunt stopate din curs toate cauzele penale în care toate jigodiile erau implicate. Spun jigodii, pentru că oamenii de bun simţ nu ar avea ce căuta sub incidenţa acestei infracţiuni. Firesc, să nu fim de acord, firesc să ne crească părul în cap, pentru ce atâta urgenţă, pentru ce atâta patos, pentru ce atâtea tulburări ? S-a procedat, părerea mea, ca la Aprozar, şi atunci firesc că oamenii s-au revoltat. Nu ştiu de ce nu au făcut-o când s-au tăiat pensii şi salarii şi acum o fac, asta e o altă discuţie, dar oamenii s-au revoltat legitim. Mulţi nu ştiu de ce sunt în stradă, dar se duc şi ei ca la o paradă.

Dovadă, alaltăieri, două frumoase doamne, vecine de scară, despărţite amâdouă, pe la ora 20.00, când veneam de la Sală, îmi spun cu graţie :- Mergem şi noi Domnu’ Dan, nici nu e frig afară, e chiar bine. După ce le-am văzut blănurile care le etalau le-am zis şi eu :- Păi nici vara, nu e prea frig, dar asta nu înseamnă că trebuie să stăm noaptea afară. -Hai domnu’ Dan, nici chiar aşa, acolo mai fumăm o ţigară, mai bem o cafea de la aparat, mai socializăm…. În sfârşit, nici singurătatea asta nu e prea bună.

Domnilor, ies oameni în stradă şi nu e bine, nu e frumos, ce avem să facem ne arătăm muşchii unii altora până când totul va degenera ? Nu avem nimic altceva de făcut în ţara asta, decât să ieşim în stradă pentru o imbecilitate ? Nu se poate, dragi ai mei compatrioţi, suntem totuşi o Familie! Mare. Dacă nouă acasă, nu ne place cearta şi scandalul de ce să-l provocăm unei societăţi căreia, încă aparţinem ? Stimaţi Guvernanţi, reveniţi, printr-o Decizie corectă şi justă la această tâmpenie care aţi semnat-o.

Capul plecat, sabia nu-l taie. Hai să vedem unde-i greşeala şi să reparăm. Cu toţi. Lasăţi-ne să stăm liniştiţi. Nu aţi venit la Guvernare să stârniţi polemici de asemenea natură şi sper de nicio natură. Trebuie să lăsăm fiecare , unul de la celălalat, suntem o Familie, trebuie să convieţuim. Suntem obligaţi să o facem. Cui Dumnezeu, îi place ura şi scandalul ? Lucrurile nu trebuie să degenereze.

Vă implor, pentru binele acestei bucăţi de Lume, întoarceţi-vă faţa toţi şi către cei cărora nu le place scandalul şi ieşirea de seară. Aseară, Camelia, soţia mea m-a supărat groaznic şi am vrut să o cert. Rău am vrut să o cert. Şi-a cerut iertare şi am iertat-o cu o îmbrăţişare. Suntem totuşi o Familie… Încă se poate.

(Dan Minoiu)

mai mult
PromovateȘerbetul de sâmbătă după-amiază

Mama lor…

dali_art_29_ianuarie_17

Suntem sufocaţi de o existenţă la limită, suntem sub imperiul grijii serviciului, trăim neşansa unei democraţii iluzorii, ne amăgim cu speranţa unui trai mai bun, ne gândim ce trebuie, ce-ar trebui să punem pe masă sau ce putem să punem pe masă, ne gândim la facturile care trebuiesc plătite, la orele de zbateri şi suferinţi când facem bugetul familiei, la grija că mâine nu vom avea nici măcar ceea ce avem azi, suportăm cu stoicism bocancii guvernanţilor, indiferent de culoare, pe spinarea noastră, suportăm şi înclinăm capul uitându-ne cu tristeţe şi invidie în sacoşa vecinului de drum, care astăzi, a fost mai bogat.

Suntem oameni, ştiu supuşi greşelii, dar oameni. Oare ce am făcut noi să merităm asta ? Nu am făcut chiar nimic, chiar toţi ? N-am îndurat destul, n-am făcut toate şcolile, n-am urmat toate cursurile, n-am făcut destulă penitenţă, n-am fost mai umili, decât umilinţa însăşi ? De ce şi de unde şi până când acest regim care fragmentează o societate, care stigmatizează conştient puterea noastră de înţelegere ? De ce să nu avem timp de bucurii, de drăgălăşenii, de admiraţie, de sublim, de frumos ?

Firesc, pentru că nu putem avea timp, fiind ocupaţi cu treburile existenţiale. Cui datorăm noi ceva, şi nu o ştim încă ? De ce datorăm noi şi numai noi suntem supuşi unor grele cazne ? De ce biciul cade întotdeuna pe carnea noastră flămândă de dragoste şi frumos ? De ce suntem urgisiţi şi în virtutea căror prerogrative ? Ce am făcut sau ce n-am făcut să ne merităm umilinţa ?… Oameni, dacă sunteţi, cu cărţile mai mari citite decât ale noastre, cu discuţii mai înalte, decât ale noastre, cu bocancii ghintuiţi de tristeţile şi puţinătătea traiului nostru, cu vilele încărcate de florile grădinilor noastre, cu societatea voastră frivolă şi imbecilă, de ce nu ne lăsaţi dracului în pace ?!

Pentru că vă pasă de noi, umilii care parcurgem drumul la vot şi oriunde doriţi, pentru că depindeţi de noi şi de puţinătatea pâinii noastre, pentru că suntem crema care face prăjitura gustoasă, pentru că vă dăm puterea de a fi. Ruşine vouă, şi nouă ruşine. Guvernanţi de o clipă care se perpetuează pe vecie şi ne limitează dreptul la viaţă. Din orice partid aţi face parte, sunteţi la fel, nişte odioşi şi nişte răi, nişte neica nimeni, pe post de Haplea, poftit de noi, la masă. Nu ne mâncaţi numai pâinea, mâncaţi tot, că aţi fost o perioadă flămânzi, uitând că noi flămânzim de când ne naştem.

Numai bunul simţ ne mai ţine, şi ne tot ţine, mama voastră de feciorelnici şi neprihăniţi. Indiferent, cui aparţineţi, sunteţi la fel, sunteţi cei care nu daţi voie clipei să se nască şi bucuria o alungaţi ca pe o definiţie prost înţeleasă. Mi-este silă de vreo 27 de ani încoace şi sunt convins că am să mor cu această senzaţie pe suflet. Păcat, mare păcat, aţi făcut din noi modusul vostru vivendi şi ne-aţi croşetat cum aţi vrut. Numai de rău vă doresc, guvernanţi dintotdeauna, unii acum pitiţi la liniştea unei pensii binemeritate. Dracul să vă ia, aşa cum ne-a luat şi ne ia pe noi tot timpul care l-am parcurs , cu voi alături…

Dan Minoiu

mai mult
Șerbetul de sâmbătă după-amiază

Libertatea noastră-i scrisă într-un plic.. Dacă nu-l deschidem, mai trăim un pic…

serbet_dan_minoiu_15_ianuarie_17

Parcurgem împreună relaţia unei societăţi care plânge neputincioasă şi tembelă şi în care cei care plâng şi suferă nu sunt alţii decât semenii noştri. Trăim într-o lume a bunului plac al fiecăruia şi al disperării după funcţii şi măriri. Trăim într-o lume a unui absurd bine coordonat de forţe necunoscute, nouă.

Trăim într-o lume perversă şi pervertită la orice pentru a oferi unuia sau altuia posibiltatea puterii. Trăim , fără să cunoaştem în ce trăim, parcurgem, fără a înţelege şi pricepe acest mecanism diabolic, menit să ne îndepărteze de realitate, de adevăr şi pus să ne manipuleze cu obsedante şi perputue informaţii denaturate. Supravieţuim, pentru că încă mai putem să tragem de noi şi încă mai avem în minte vechiul regim.

Care vechi , când nimic nu e nou ?… Trăim într-o lume care nu-ţi oferă decât posibilitatea minciunii, a falsităţii şi a depravării în sensul ei cel mai înalt, noi, neputând conduce cu sinceritate nici pe cineva la cimitir. Suntem părtaşi prin tăcere la acest fenomen menit să distrugă vieţi, conştiinţe, oameni. Suntem bunii samariteni, prin prostia şi laşitatea noastră şi încurajăm astfel demersul unor tipi, pentru că nu pot fi numiţi oameni, care calcă peste tot ceea ce înseamnă uman şi ne fac pe noi, obiect al jocului lor.

Suntem acele marionete puse pe aţă să danseze şi să joace cum vrea presupusul dirijor, într-o orchestră bine condusă de tartori. Cum putem trăi , când alţii ne dictează pasul viitor ? De ce se mai fac alegeri, când alţii ştiu deja rezultatul ? De ce ne fac unii pentru decenii viaţa mai grea, când noi nu dorim asta ? De ce ne batjocoresc trimiţându-ne să alegem.

Pentru a insufla nouă şi oricui, bunăstarea unei democraţii, într-o societate putredă şi abjectă. Cum pot trăi decenii într-un compromis şi o mizerie, care nu am dorit-o ? Câte vieţi am şi cine-mi poate recupera timpul pierdut ? Cine-mi poate şterge din memorie rictusul unui personaj odios ? Ei răspund cu nonşalanţa celui puternic. Vă arătăm că se poate, domnilor şi falsificăm tot ce se poate falsifica, dacă vreţi vă scoatem la tablă. Vă falsificăm şi pe voi, dacă ţineţi neapărat. Cine sunt cei care-mi drămuiesc mie picul de uman în care mă mai scald ? Sunt cumva Dumnezei ? Nu, nişte imbecili născuţi să mintă şi să falsifice.

Mama lor, de îmbuibaţi ! Trăim, după atâţia ani de presupusă şi insensibilă democraţie, ceea ce trăiam şi pe alte vremuri, care nu-mi face plăcere să le amintesc. Copiii noştri, nepoţii noştri, ce ar trebui să înveţe de la noi ? Cum se minte mai bine , mai frumos, mai întortocheat ? Cum poţi spune unui ţânc că iubeşti adevărul şi urăşti minciuna, când atunci când va fi mare are să descopere laşitatea şi urâtul în care ai trăit ?

De ce să-mi fie mie ruşine de copii şi nepoţi, pentru jigodismele altora ? Să-mi fie şi să ne fie, pentru că nu ripostăm, pentru stăm la gura sobei şi ne aplecăm asupra unor situaţii dureroase cu princiară deliberare, venită, nu neapărat din convingere sau pricepere ci din imposibilitatea noastră de a ne pronunţa. Ce bine e să fii echivoc ?!.. Nu deranjezi pe nimeni, nu se face…

De ce să-ţi pese când nimeni pe tine nu te-a ofuscat ? Ce înseamnă cel de lângă tine, decât un alt nimeni, pentru care nu vrei să fii deranjat ? Ce înseamnă o viaţă, dacă nu e a ta ? Toată lumea ce înseamnă, dacă nu-ţi aparţine ? Nu sunt îndriduit să fac eu rechizitoriul lumii în care trăim şi a epocii în care ne zbatem, dar dacă nimeni nu o face şi toţi tăcem, unde vom ajunge ?

Vom ajunge mai rău ca în Orwell, în ,,1984,,, şi vom deconta această temere şi această tăcere celor care se nasc, sau sunt astăzi născuţi. Ne va fi teamă să deschidem plicul cu care vine poştaşul. Oare ce ne va spune ? Oare ce-ar putea să conţină ? Nimic altceva, decât urmările nepăsărilor noastre…

(Dan Minoiu)

mai mult
1 2 3 4
Page 3 of 4