close

Șerbetul de sâmbătă după-amiază

Șerbetul de sâmbătă după-amiază

Gânduri duse de timp…

dreams-girls-in-night

Am văzut-o într-o seară, seară de primăvară uitată de vremi şi gânduri amare. Am zărit-o şi era frumoasă,şi am încercat a discuta. Nobila fiinţă, mi-a răspuns că nu poate răspunde gândurilor mele de a o pricepe. Şi am înţeles-o ! Şi -am iubit-o mai mult !

I-am mărturisit, eu apoi, că sincerităţile sunt făcute numai pentru cei care le au. Ea, a înţeles şi mi-a spus că şi sincerităţile ei nu sunt din cele ce cumperi flecuri pe ele. Am iubit-o mai mult ! Şi ne-am despărţit. Atunci!…La două săptămâni, mi-a apărut iar în cale şi m-am apucat, turbat fiind, să-i cânt o melodie de-a noastră, din epocă, şi să-i spun o poezie care abia o făcusem.

Am început să fredonăm amândoi, o altă melodie, pe care o ştiam, şi-apoi am început să ne mângâiem sălbatic. Ne era dor de ceea ce n-am fost şi de ceea ce putem şi puteam să fim, existând împreună. Ne era dor de bucuria unei întâmplări, date nouă. Ne era dor de ceea ce nu am fost şi de ceea ce puteam fi împreună. Mă repet, ne era dor… Şi-am simţit acest dor până am avut-o !….

Doamne, câtă zbatere, câtă putere de convingere, cât efort, câtă muncă, câtă satisfacţie… Lumea s-a întors pe dos, după ce am avut-o, ea m-a iubit mai mult, eu la fel de mult şi întorcându-ne sentimentele de dos, ne-am gândit să ne luăm. Aşa proşti, cum eram. Nepregătiţi şi copii. Ne-am luat. Ce bine că nu am făcut altceva. Ne-am iubit ! Ne iubim ! O perioadă a fost bine ! Cealaltă a fost bine ! Poate şi mâine va fi bine ! Poate şi după ziua de mâine va fi bine ! Poate toată viaţa va fi bine !

Nu am fost şi nu sunt omul unei singure femei – Eu aparţin universalităţii, i-am spus, atunci demult,la început, dar asta nu presupune că nu te iubesc îndeajuns, sau deloc. – Eu nu-mi aparţin, nici măcar mie, pentru că dacă mi-aş aparţine, ar însemna să nu fiu eu. Nu pot aparţine unei persoane anume, pentru că eu nu-mi aparţin nici măcar mie !…

Aşa a fost dat de Dumnezeu, nu este vina mea că iubesc, şi am să te rog să mă laşi până la sfărştul parcurgerii să iubesc. Nu pot altfel…Altfel, nu gândi… Mai avem timp de străbătut împreună….
– Bine, am să te mai las un pic, mi-a zis…
-Cât?… am întrebat, cu ochi lăcrimat..
-Cât o parcurgere…
-Dă-ţi Doamne sănătate, pentru-atâta înţelegere…

Dan Minoiu

mai mult
Șerbetul de sâmbătă după-amiază

Clasica revoltă

lumini-si-umbre-11-ian-17

Fără cuvinte şi fără glas ne întoarcem către soarta destinată nouă de alţii. Cu paşii şoptind a mirare ne întrebăm de ce sunt cizmele lor mai mari decât ale noastre. Sugrumaţi de ghinturile încălţărilor lor sucombăm zilnic cu speranţa in suflet. Ghiftuiţi de averi nemeritate şi de şansa pe care noi le-am oferit-o, trăiesc crezând că noi avem doar şansa resemnării şi a supravieţuirii.

Îmbâcsiţi de păcate şi plini de nenoroc ne dictează pasul gândului viitor. Scheunând de plăcere şi infantilism ne supun unor jocuri cumplite.

Nu v-aşteptaţi la mila noastră căci durerea pe care ne-aţi dat-o nu are înfrângere. Lăsaţi capul plecat când durerea din noi se va transforma în lamă de cuţit. Spurcaţilor! Blestemaţilor! Nu ne forţaţi mai mult decât putem. Ne este silă de dumneavoastră şi de hidoasele voastre averi. Lăsaţi-ne! Eliberaţi-ne şi atunci poate şi noi avem să vă dăm şansa cuvântului nerostit.

Dan Minoiu

mai mult
Șerbetul de sâmbătă după-amiază

Despre familie şi nu numai…

familie_arta_11_ianuarie_17

Într-o viaţă plină de patimi, de zbucium şi nenoroc am încercat să găsesc cărţile de tarot care să-mi îndrume neliniştea. Din aceste cărţi n-am înţeles mai nimic, dar luând în piept cu puterea avută, posibilităţile altei rulete, am ales să cresc împreună cu o femeie căreia grădinile de flori, pe care i le ofeream ipotetic i se păreau foarte aproape. Tânjind după nevoia de a avea un Dumnezeu, am ocrotit cu gândul, cu palma şi iertarea, binecuvântarea dată de fireasca temere pe care o parcurge verbul “a iubi”.

Întâmplarea, deloc întâmplătoare, cerută şi rugată Domnului Dumnezeu a fost aleasă ca într-un basm povestit copiilor la gura sobei, de venirea pe lume a altei fiinţe, a unui alt pământean pe care l-am sacrificat şi însemnat, ca atâţia alţii cu un nume şi o identitate. Zbuciumul nostru lăuntric, dragostea noastră de a ne avea, frumuseţea unei parcurgeri în doi a zămislit neîntâmplător o altă fiinţă, căreia i-am oferit aceeaşi posibilitate, a identităţii.

Vârsta , această, trecătoare senzaţie, care ne dă puterea de a avea – nu neapărat trei case şi cinci averi – ne-a oferit în cuminţenia noastră posibilitatea cunoaşterii, căci ce poate fi mai frumos decât să poţi ocroti un gând cu puterea spiritului tău, arătându-i din mers neşansele unei societăţi care tremură în nesiguranţa ei şi şansa unei parcurgeri de carte. Nu sunt în accepţiunea oamenilor tari cărora nimeni nu poate să le interzică, dar în faţa bunului simţ şi a lucrurilor noastre, petrecute firesc, am voie să-mi ridic pălăria.

Nu este normal să se interzică nimănui să poată face ceva, dacă doreşte să facă, mi s-a interzis să mă duc pe scenă, deşi până la 18 ani câştigasem câteva premii muzicale, la care nu contribuise niciunul dintre părinţii mei, mi s-a interzis viaţa care mă bucura şi încă mă bucură. Şi ajungi la o vârstă de… şi vezi că nu ţi-a plăcut ceea ce-ai făcut în viaţă şi timpul nu mai are răbdare şi te duce inevitabil spre drumul dinainte ştiut. Asta este drama unei parcurgeri, să simţi că toată bunătatea din tine s-a scurs, nu neapărat într-un sens nedorit, dar nu acela dorit de tine.

Mie nu poate să-mi zică nimeni că părinţii nu au vină în alegerea opţiunilor. Sunt refractari, sau tembeli şi-ţi impun o conduită care doare. Şi aia doare pentru vecie. Pentru că atunci, când întradevăr, puteam face ceva şi pentru mine şi scăpasem de ei, aveam responsabiltăţi şi lucruri care nu presupuneau decât munca mea efectivă, pentru întreţinerea unei familii. Nu mă puteam deda nimănui, nici măcar artei, în detrimentul familiei.

Aveau nevoie de mine şi am înţeles. Nu ăsta a fost regretul meu, ci acela că nu poţi găsi înţelegere la părinţii care te-au crescut şi educat şi pentru asta am spus copiilor mei să facă orice doresc în viaţă. Dar să facă ceva. Păcat să ajungi la o vârstă şi să-ţi blestemi neputinţa de atâţia zeci de ani. Faceţi fraţilor, dacă vă place şi ştiţi să faceţi, faceţi orice, nu ascultaţi pe nimeni şi faceţi. Bunul simţ mai mult doare pe cel care-l poartă. Nu ascultaţi ! Nu faceţi ca mine ! Înfrânge frate al meu toate discuţiile şi fă-ţi viaţa ! Alta, nu prea mai e ! Altfel, te uiţi la mine…

Nu am crezut, pentru că nu am ştiut ce înseamnă frumuseţea unei familii, dar acum când sunt petrecut de toate bunătăţile şi răutăţile acesteia, acum, când aurul verighetei s-a împodobit cu argintul vremurilor, daţi-mi voie să mă înclin şi să spun : Familie te aşteptam de mult !

Dan Minoiu

mai mult
Șerbetul de sâmbătă după-amiază

De la căcaţi…la prespălaţi

umbra_11_ianuarie_17

Ce uşor discutăm despre timp, când suntem copii, ni se pare o mare pierdere de timp şi o întreagă aventură până să ajungem, dacă ajungem la o vârstă ce ni se pare matusalemică. De exemplu, 30 de ani… Adolescenţi fiind, lăsăm timpul să treacă cu inconştienţa unei vârste ce credem noi că o stăpânim, într-o lume care , firesc, după mintea noastră, nu ne vrea.

Maturi fiind ne dăm seama, unii dintre noi, că nu prea am făcut prea multe în copilărie şi adolescenţă, neacumulând decât puţin sau nimic şi ni se face frică. Ne este teamă de propriile zbateri şi nu suntem în stare a le stăpâni şi conştientiza. Ne este teamă de noi şi de cel de lângă noi. Începem un drum nou, cum îl vom străbate oare ? Prin ce metode ? Cum va fi discuţia cu celălalt ? Cum vom reuşi să dominăm ? Gândul unei pierderi, cât de mică ar fi ea, ni se pare dureros.

Nu ştim să discutăm şi să cerem, dar dorim să dominăm. Nu se poate altfel. Nu domini, nu exişti, am auzit de la o masă vecină, la cârciumă. Numai proştii pot să-şi ceară scuze şi să aibă regrete şi să vină într-o casă de om cu recunoaşteri. Oamenii adevăraţi, ăia de care spunea tipul ăla la cârciumă, nu pot face compromisuri. Păi, dacă ăia nu pot, eu de ce să le fac ? Ce,eu sunt mai prost ca ei ? E adevărat, nu prea am citit eu mult, nu prea am consumat eu literatură şi prostii de-astea, dar nici tâmpit nu sunt ?!… Dovadă, am serviciu, femeie îmi iau , mâine poimâine, casă nu am, dar fac rost.

Totul îmi stă la picioare. Viitorul e al meu. Staţi , să vedeţi numai. Credeţi voi că totul stă în cartea citită ? Proştii dracului ! Mă piş ! Sunteţi sub mine. Mă înscriu şi la Facultate Privată, o termin şi cu ambiţia mea am să devin şi ceva în politică, am să vă termin pe toţi, cretinii dracului şi am să-mi iau case, maşini şi chiar secretare să mă anunţe când trebuie să mă cac. Aşa discuta el, parlamentarul nostru tembel, dar ales, în somnul lui petrecut în hotel. S-a sculat, după vis şi când şi-a dat seama că deja a ajuns parlamentar şi ne fraiereşte, el, omul sărac, acolo, în întunericul minţii lui , a rostit : V-am zis eu băi labagiilor şi puţopalmişilor şi vouă femei cretine şi curve , că am să demonstrez că am să ajung. Şi am ajuns , fără căcăturile voastre de cărţi, de maculatura voastră, de prostiile voastre. Am ajuns bă, că noi toţi ajungem, fiindcă avem…

Dan Minoiu

mai mult
Șerbetul de sâmbătă după-amiază

Ce este lumea şi ce vrea dânsa ?!…

lumea_11_ianuarie_17

,,Lumea e aşa cum este şi ca dânsa suntem noi.,, Nimic mai adevărat. Dar chiar atât de adevărat să fie ? Chiar ne identificăm până la prostie ? Până la lacrimă ?…Nu se poate… Suntem supuşi dogmelor şi cutumelor dar nu putem accepta toată prostia deodată. Are şi ea limitele ei de suportabilitate.

Suntem totuşi oameni şi nu putem accepta la pachet tot ceea ce ni se dezvăluie. Întrebarea primordială din titlu spune ce este lumea, adică noi ăştia singuri plătitori de taxe şi ceilalalţi care le eludeazâ. Noi împreună. Şi aia e tot lume. Un amalgam de sentimente, de trăiri, de insantisfacţii, de realizări, de copii frumoşi , de nedepuneri de taxe, de toamne fericite, de eludare de tot şi de toate, de multe altele.

Nu ne putem bucura, se spune, în afara lumii, pentru că ea , numai ea aduce în spiritul colectiv prezenţa argintului viu. Dar cine are atâta nevoie de acesta ? Nimeni ! Dar lumea e datoare să spună, să-l aştearnă în memoria colectivă ca pe un balsam. Numai de ei ştiut. Nişte neica nimeni care vin să-mi controleze viaţa şi sincerităţile, fără să se uite în ograda lor. Un dobitoc îmi spunea deunăzi, -Domnul Dan , feriţi-vă să vă culcaţi cu o o femeie, de altă naţionalitate, că vă veţi trezi dimineaţa, mort.

Mare gândire, mare tâmpenie, doar că nu l-am scuipat. Mi-a fost jenă mie de prostia lui. Altul, la vreo 16 ani îi spunea prietenie sale şi am auzit, ,,lucrurile astea nu se mai fac ca înainte,,… Zici că toată viaţa lui a cunoscut despre ceva. Un cretin parlamentar şi om de afaceri le spune într-un discurs celor puşi să-l asculte : ,, Există aici în această sală, tineri care au murit în Revuluţia din 1989 ,, Nici măcar nu mai ştie de ce ia banii, fir-ar mama lui. Lumea ? Ce vrea dânsa ?

Vrea să ne schimbe . Pe toţi ! Pe ea, nu ! Pe noi, da!. Vrea să ne arte cu degetul, să ne minimalizeze potenţa următoare.Nu poţi fi în rândul lumii, dacă ţi-ai depăşit condiţia. Nu ai voie ! Stai în pluton şi aşa nu vei fi niciodată arătat cu degetul. Dar uitaţi-vă la degetul care te arată pe tine, supurează, e cangrenat, e bolnav şi totuşi îşi permite să te arate pe tine şi pe oricine.

Nişte căcaţi bolnavi, care nu şi-au depăşit nicodată condiţia de perverşi şi de curve, ăştia sunt animalele, pentru că nu sunt oameni, care-şi permit să mă arate pe mine, pe tine, pe dânsul cu degetul, nişte bolnavi cărora societatea le-a dat voie să existe, nişte prea puţin spălaţi pe nişte mâini şi suflete împuţite, nişte sugători de orice, pentru orice regim,ăştia vin şi-mi fac mie şi ţie ordine într-o viaţă, care s-ar fi dorit exemplară.

Exemplară, după ce au furat, au devalizat şi au lăsat oameni fără serviciu, ăstora trebuie să le mulţumim noi că existăm. Mama lor de penali ! Nu domnilor, trăiţi, aşa cum vă este dorul de a o face, munciţi aşa cum ştiţi să o faceţi, iubiţi, aşa cum numai voi ştiţi şi nu luaţi în seamă gura lumii. Este atât de slobodă, încât mă va durea în orice posterior, al oricui, nu numai al meu, de ea… Trăiţi fraţilor. Lumea e descheiată la şliţ, şi tot vorbeşte….Să pună mâna să se îmbrace…

Dan Minoiu

mai mult
1 2 3 4
Page 4 of 4