close

Sfinții zilei

Sfinții zilei

Marți, 20 februarie – Sf. Leon, Ep. Cataniei; Sf. Agaton, Ep. Romei; Sf. Cuv. Visarion (Canonul cel Mare, partea a II-a) (Zi aliturgică) (Numai seara, pâine şi apă)

biblie

Acest de Dumnezeu ales luminător al Bisericii şi împlinitor al dumnezeieştilor porunci, rîvnitorul apostolilor, purtătorul de grijă al săracilor şi minunatul lucrător de prea mari minuni, s-a născut în mitropolia Ravenei, din părinţi de neam bun; iar la suflet era mult mai de neam, pentru covîrşitoarea lui faptă bună, pentru vieţuirea cea vrednică de laudă; căci nu numai după ce a luat arhieria, ci şi mai înainte săvîrşea fapte bune de Dumnezeu insuflatul, avînd grija lucrurilor bisericeşti şi ocîrmuirea, ca un econom credincios şi înţelept slujind tuturor celor împreună robi şi împărţind măsuri din grîul stăpînesc.

Deci, după ce a murit Savin, cel ce fusese mai înainte arhiereu, pentru minunata lui petrecere, s-a adunat toată mulţimea mitropoliei Catanei, din dumnezeiască voinţă şi au ales toţi pe Leon. Care, după numire, avea şi vitejie de suflet şi dădea război cu bărbăţie împotriva lupilor celor gîndiţi, apoi se nevoia cu privegheri, cu rugăciuni şi cu alte fapte bune, ca să păzească oile nevătămate de eretici şi de diavoli, mustrînd în fiecare zi şi răsturnînd reaua slăvire a deşartei glăsuiri şi vădind basmele păgînilor, ca un prea înţelept, iar către credincioşi era foarte milostiv şi îndurat, dînd multe milostenii cel ce-l urma pe Hristos.

Sfîntul Leon strălucea înaintea tuturor ca un luminător prea luminos, purtînd de grija sufletelor şi de sărmani îngrijindu-se, fiind hrănitor al săracilor şi al celor strîmtoraţi sprijinitor preasîrguitor. Şi, pe scurt, pe toţi lipsiţii şi scăpătaţii îi primea şi îi ajuta cu dare bogată. Apoi se făcea tuturor toate, după cum zicea marele apostol, ca să-i mîntuiască pe cît ar fi cu putinţă. Şi avea rîvnă multă la dumnezeiasca credinţă ca un alt Ilie. După aceea, se nevoia să şteargă păgînismul cu totul, căci erau încă unii ce se închinau idolilor ca nişte necunoscători. Drept aceea, nu numai cu cuvinte îi învăţa, ci şi cu lucruri şi cu minuni, ca să cunoască slăbiciunea şi neputinţa deşerţilor zei şi puterea cea covîrşitoare a adevăratului Dumnezeu. Într-o zi s-a dus cu mulţi oameni la un loc, unde aveau elinii un idol din vremea lui Deciu şi nebunii îl socoteau Dumnezeu. Dar preaînţeleptul Leon a făcut acolo rugăciune cu lacrimi, către Stăpînul Hristos, să-l surpe ca un Atotputernic; şi îndată, o! minune, a căzut la pămînt şi s-a zdrobit necuratul idol. În acel loc s-a aflat în ceasul acela o cruce preaminunată, iar cei de faţă, văzînd o înfricoşată minune ca aceasta, s-au spăimîntat. Deci a zidit acolo o biserică a sfinţilor 40 de mucenici şi nu numai această biserică, ci şi o alta prea frumoasă şi vestită a zidit cuviosul, în numele Sfintei fecioare Muceniţe Lucia, care a mărturisit acolo, în Catana. În această biserică se află acum întru tot cinstitele şi sfintele moaşte ale acestui minunat Leon; şi iese dintr-însele ca un izvor de-a pururea curgător, mirositor, de toate relele izbăvitor, de patimi curăţitor şi al diavolilor izgonitor. Căci multe minuni a săvîrşit de trei ori fericitul în viaţă, ba şi mai multe a săvîrşit după moarte şi săvîrşeşte în fiecare zi pînă astăzi; şi tămăduieşte toată neputinţa celor ce-l cheamă cu credinţă. Pe toate nu le scriem una cîte una, pentru scurtare, ci numai o lucrare de minuni să o povestim, pe care a săvîrşit-o încă trăind, pentru care veţi înţelege cîtă îndrăznire avea către Hristos, de Dumnezeu insuflatul.

Se afla acolo un vrăjitor, în ostrovul Siciliei, care făcea cu ajutorul diavolului semne şi minuni şi se numea Eleodor, care a întrecut pe Iani, pe Iamvri şi pe Simon, fiindcă avea într-însul toată lucrarea diavolească. Acesta era fiu al unei creştine de neam, cu numele Varvara şi se socotea a fi creştin; însă era de copil semeţ şi mîndru şi poftea să fie eparh al cetăţii, ca să facă fără de ruşine voile sale cele rele. Dar nu era voia lui Dumnezeu să ia o vrednicie ca aceasta preaînaltă, el care era nevrednic.

Deci, a luat altă îndrăzneală întru tot necuratul, adică a aflat un iudeu vestit în vrăji şi în farmece, cu care s-a împrietenit şi l-a rugat să-i ajute să ia vrednicia cea dorită. Iar acela i-a dat o scrisoare, zicînd astfel: „Du-te în miezul nopţii la mormintele boierilor şi te suie deasupra unui stîlp şi acolo va veni un om înfricoşat la vedere, dar să nu te temi. Şi dacă îţi va zice să te cobori, să nu-l asculţi pînă nu-ţi va făgădui să-ţi facă toate voile tale”. Atunci, urîtul Eleodor s-a dus în locul acela, bucurîndu-se şi aruncînd în văzduh hîrtia, a văzut pe diavol călare pe un cerc şi i-a zis: „Ce-ţi trebuie de la mine?” Iar el a răspuns: „Voiesc să-mi faci tot ce doresc”. Iar el a răspuns: „Dacă primeşti să te lepezi de Hristos, orice-mi vei cere îţi voi face degrab!”

Atunci ticălosul s-a lepădat de Hristos şi s-a rînduit împreună cu satana, care i-a dat pe diavolul cel mai puternic în răutate şi prea viclean, ce se numea Gaspar, căruia i-a poruncit să stea lîngă dînsul şi să i se supună totdeauna ca să săvîrşească şi să împlinească toate poruncile lui. Acestea poruncind, boierul întunericului s-a făcut nevăzut ca un potrivnic al lui Dumnezeu. Iar înşelătorul şi lepădatul de Dumnezeu, Eleodor, a rămas bucurîndu-se, necunoscînd ticălosul pierderea sufletului şi a trupului său. Că n-a muncit numai sufletul lui veşnic, ci prin dreapta judecată a lui Dumnezeu şi de viaţa aceasta s-a lipsit, făcîndu-se mistuire focului, ca un moştenitor al muncii celei veşnice, după cum vom istorisi mai jos. Că acest om lepădat de Hristos, nepunînd în mintea sa nebiruirea dumnezeieştii puteri, s-a apucat să facă rău celor dreptcredincioşi, el, păgînul şi necuratul, măiestrind în fiecare zi împotriva lor, încît pe toţi i-a tulburat cu năluciri şi cu farmece, blestematul. Şi nu numai în mitropolia Catanei, ci şi prin alte părţi, cetăţi şi oraşe ale Siciliei umblînd, tulbura cu vrăjile sale pe toţi. Deci, ascultaţi puţine din multele lui vrăji, ca să înţelegeţi facerile lui de rău.

Aflîndu-se într-o zi în tîrgul cetăţii, treceau nişte femei care mergeau la trebuinţa lor şi el, prea îndrăzneţul, a făcut cu vrăjile sale să curgă rîu prin mijlocul tîrgului; iar femeile, ca să nu se ude, îşi ridicau hainele în sus cît puteau, iar oamenii rîdeau. Şi nu numai aceasta, ci şi pietrele şi lemnele le prefăcea în aur. Iar dacă l-ar fi cumpărat cineva, se făceau iarăşi în piatră sau lemn, spre paguba cumpărătorului. Şi nu numai aceasta săvîrşea maestrul Eleodor; ci pe fiicele boierilor celor vestiţi şi slăviţi le fermeca şi le îndemna spre satanicească îndrăgostire şi se lăsau pe ferestre, ca să se întîlnească cu cei îndrăgostiţi de dînsele. De aceea, cetăţenii s-au dus şi l-au pîrît la eparh, ca să-l pedepsească precum se cuvenea. Iar el a trimis oameni să i-l aducă şi, ducîndu-se în casa lui şi în tot locul, dar căutîndu-l nu-l găsiră. Pentru aceea, fiind silit, eparhul Luchie a scris către Constantin, nepotul lui Ieraclie, care era pe atunci stăpînitor al grecilor, povestind în scrisoare toate răutăţile şi măiestriile lui Eleodor, cum am spus mai sus şi cum au făcut mulţi creştini de au crezut în idoli şi înfricoşa toată cetatea că o va arde cu focul Etnei, prin vrăjile sale.

Împăratul a trimis un bărbat vrednic din suita sa, cu numele Iraclid, pe care-l avusese protoconsul, şi i-a poruncit să meargă în Sicilia, ca să-l aducă legat pe Eleodor cel vrednic de moarte. Deci, ducîndu-se Iraclid, cînd a ajuns la ostrov, s-a aflat acolo la mal şi Eleodor şi i-a urat, zicînd: „Eu sînt acela pe care-l căutaţi, iată vin de voie, după porunca împărătească. Deci nu mă legaţi ca pe un osîndit; că dacă n-aş fi voit să viu, aş fi fugit şi nu m-aţi fi aflat”. Acestea auzindu-le, Iraclid s-a minunat şi vrăjitorul i-a spus: „Nu vă îngrijiţi de lucruri care sînt de prisos, că eu vă duc pe voi într-o zi la Bizanţ”. Iar ei, auzind acestea, s-au spăimîntat, ştiind că au făcut 30 de zile pînă au ajuns în Sicilia. Şi după ce au cumpărat ceea ce au voit, i-au poruncit să intre în corabie şi să plece. Iar vrăjitorul i-a dus pe dînşii la o baie şi le-a zis să intre într-însa ca să se scalde, dar să nu-şi facă cruce şi nici să pomenească numele lui Hristos. Iar ei au intrat şi, îndată spălîndu-se, s-au aflat în baia cea împărătească a Constantinopolului şi s-au spăimîntat de o minune înfricoşată ca aceasta şi, ieşind din baie, şi-au găsit afară hainele lor.

Deci, mergînd în palatele cele împărăteşti, au povestit stăpîni-torului toate cele întîmplate, care s-a minunat de covîrşitoarea păgînătate a vrăjitorului. Nevorbind împăratul cu dînsul nicidecum, a poruncit să-i taie capul numaidecît, iar el a cerut să-i dea apă să bea şi, aducîndu-i-se un pahar cu apă, s-a făcut că-l bea şi intrînd în pahar s-a făcut nevăzut, zicînd: „Rămîi sănătos o! împărate, de data asta, că eu mă duc în cetatea Catanei şi acolo să mă cauţi”. Spăimîntîndu-se împăratul de aceasta, nu se dumirea şi nu ştia ce să facă. Însă a trimis iarăşi pe Iraclid la cetatea Catanei, ca să-l aducă legat ca pe un osîndit. Şi mergînd, l-a găsit iarăşi la malul mării şi i-a heretisit pe ei. Deci vrînd ei să-l lege, le-a zis să nu se ispitească fără folos. Şi le-a făgăduit că-i va duce iarăşi într-o zi la Bizanţ. Şi însemnînd marea cu un toiag de dafin, pe care îl ţinea în mîini, a făcut un caic şi le-a zis să intre într-însul fără de frică şi să-şi pună şi merindea lor; iar ei au intrat cu Iraclid mai pe urmă şi într-o zi au ajuns în Bizanţ, iar caicul acela, fiindcă era nălucire diavolească, s-a făcut nevăzut, însă ei s-au aflat pe pămînt cu toată sinodia lor şi se minunau.

Deci s-a auzit vestea în toată cetatea că iarăşi a venit Eleodor şi toţi alergau să-l vadă. Apoi, trecînd pe lîngă casa lui Iraclid, s-a plecat pe fereastră femeia lui Iraclid, cu numele Ethalia, să-i vadă. Şi, văzînd pe Eleodor, a scuipat asupra lor, zicînd: „Ia vedeţi, oameni buni, pentru ce fel de lucru s-a dus de două ori în Sicilia bărbatul meu şi s-a primejduit”. Însă Eleodor s-a mîniat şi a zis către dînsa: „Eu te voi face în toată cetatea de rîs”. Deci cu cuvîntul semeţul a făcut de a urmat şi lucrul; căci a pierit focul şi nu se afla nicăieri fără numai în trupul Ethaliei. Pentru aceea, oamenii neavînd foc cu care să se slujească, au scos-o cu sila în mijlocul cetăţii şi îşi lua foc fiecare de la trupul ei. Deci împăraţii au condamnat pe Eleodor să moară de foame. Iar el, a făcut să fie foamete şi lipsă mare pretutindeni, încît nu se mai aflau bucate de mîncare. De aceea împăratul a poruncit să-i taie capul în temniţă, unde era închis. Dar cum şi-a ridicat gealatul mîna ca să-i taie capul, s-au arătat două cercuri pe umerii lui care au sărit sus, la acoperiş şi l-au desfăcut iar pe acolo a fugit blestematul, zicînd: „Fii sănătos, împărate, şi te mîntuieşte; caută-mă pe mine iarăşi în Catana, ca şi mai înainte”. Deci s-a dus într-o clipă în Sicilia şi acolo făcea iarăşi semnele sale cele diavoleşti.

Într-una din zile făcîndu-se alergare de cai, Eleodor a găsit pe un nepot al fericitului Leon, care se numea Hrisis şi a zis către dînsul: „Pot să-ţi fac un cal aşa cum n-are nimeni mai bun”. Deci, cu cuvîntul s-a făcut şi lucrul prin nălucirea diavolului şi, încălecînd Hrisis pe cal, s-a făcut minunat în toată priveliştea şi toţi s-au spăimîntat; apoi, poruncind eparhul să-i aducă acel cal de mare preţ, calul s-a făcut nevăzut. Cuviosul Leon a povestit eparhului pricina; de aceea a închis în temniţă pe Eleodor ca pe un vrăjitor şi l-a condamnat la moarte. Scoţîndu-l gealaţii să-i taie capul, el le-a făgăduit trei litre de aur ca să-l elibereze şi, primind gealaţii, el a făcut prin nălucire o piatră ce se părea a fi de aur; şi aceia, luînd-o, l-au eliberat, zicînd către eparh că a fugit prin nălucire diavolească. Apoi, vrînd ei să împartă aurul, l-au găsit piatră ca mai înainte. Acestea şi altele făcea blestematul, pe care le lăsăm spre a nu lungi povestirea şi să nu întinăm auzurile voastre. Vom povesti numai ce fel de sfîrşit rău a avut el, precum i se cădea.

De multe ori îl sfătuia pe el preamilostivul păstor Leon, pentru bunătatea lui Hristos, şi-l ruga să înceteze faptele lui cele rele, ca să nu se muncească de trei ori ticălosul în focul cel veşnic, împreună cu diavolii, dar el n-a primit, ci făcea şi mai multe rele, socotind că sînt bîrfeli sfătuirile şi poruncile sfîntului. Adăugînd fărădelegi peste fărădelegi, a îndrăznit semeţul a intra şi în sfînta biserică, ca să ia în rîs preacuratele şi dumnezeieştile Taine. Căci într-o zi, cînd era un praznic mare şi sfîntul slujea Sfînta Liturghie, a intrat şi necuratul Eleodor, care juca cu picioarele fără de rînduială şi zicea bîrfeli şi hule spre rîs, încît se fălea că va face pe sfînt şi pe toţi ceilalţi să joace; dar n-a putut, căci dumnezeiasca putere a oprit relele lucrări ale diavolului.

Această obrăznicie a deşertului de minte îngreţoşînd pe slujitorul lui Dumnezeu Leon, a îngenuncheat şi s-a rugat lui Dumnezeu fierbinte să-i ajute ca să ruşineze măiestriile lui. După rugăciune a alergat afară din sfîntul altar, după ce s-a împărtăşit cu Sfinţele Taine, mai înainte de a se dezbrăca de sfintele veşminte şi a legat tare de grumaji, cu omoforul său, pe Eleodor, zicînd: „Domnul Dumnezeu, cel ce a gonit din cer pe tatăl tău, diavolul, să te certe ca să nu mai poţi lucra vrăjile tale, spre amăgirea şi pierzania multora”. Acestea zicînd, l-a tras pînă la locul celor osîndiţi, care se numea Ahilion, şi a poruncit mulţimii poporului să adune lemne multe şi să facă foc mare şi după ce mai înainte l-a silit a mărturisi toate faptele lui rele, l-a tras şi au intrat împreună în foc; şi a stat acolo pururea pomenitul, pînă cînd a ars Eleodor desăvîrşit şi s-a făcut cenuşă pierzătoare. Deci, cu osîndă dreaptă, nedreptul s-a ars în foc, ca un moştenitor al iadului, şi s-a dus în focul cel veşnic.

Dar, marele arhiereu şi făcătorul de minuni Leon nu numai că a ieşit din văpaie nevătămat, spre spaima celor ce îl vedeau, dar nici de sfinţitele lui veşminte nu a îndrăznit să se atingă focul, nici să le ardă sau măcar un fir de păr din sfinţitul şi preacinstitul său cap. Tot aşa de demult s-a făcut în Babilon o minune înfricoşată ca aceasta, pe vremea lui Nabucodonosor, cu trei sfinţi tineri, pe care, văzînd-o, cei de faţă s-au spăimîntat şi slăveau cu mare glas pe Domnul, Care făcea nişte minuni ca acestea ca să preamărească pe robul său. Vestea aceasta străbătînd în toate părţile, împăratul Constantinopolului a trimis la sfînt scrisori, prin care îl ruga să vină la dînsul să-l vadă şi să-l binecuvînteze, iar el s-a dus, ca să nu se arate neascultător poruncii împărăteşti. Acolo însuşi împăratul l-a cinstit cu evlavie şi cu cucernicie, văzîndu-i faţa cea încuviinţată a petrecerii îngereşti, darul Sfîntului Duh, strălucirea şi lucrarea semnelor celor negrăite; căci a săvîrşit acolo în împărăteasca cetate multe minuni, iar mai ales a pus cărbuni aprinşi şi tămîie în haina sa şi i-a tămîiat spre slava şi marea cuviinţă a lui Dumnezeu. Pentru aceea, văzînd o minune ca aceasta, s-au spăimîntat toţi şi cînd el a voit să se întoarcă la scaunul său, toţi l-au petrecut cu mare cinste şi evlavie, precum se cădea.

De viaţa acestui sfînt s-au minunat îngerii, iar diavolii s-au înfricoşat de puterea şi stăpînirea pe care i-a dat-o asupra lor Atotputernicul Dumnezeu. Apoi oamenii s-au înspăimîntat de covîrşitoarea smerenie şi sfinţenie, şi pentru vrednicia facerii de minuni încuviinţate Sfîntului Leon; iar ereticii s-au spăimîntat de glasul dogmelor lui celor drepte. Elinii au amuţit de înţelepciunea lui şi desăvîrşit s-au ruşinat. Ochii cei orbiţi s-au luminat, mîinile şi picioarele cele slăbănogite s-au vindecat, toată vătămarea şi boala trupului şi toate mădularele cele bolnave şi pătimaşe s-au tămăduit prin punerea mîinilor sale şi prin rugăciunile lui. Aceste şi alte minuni şi mai slăvite a săvîrşit Sfîntul Leon, nu numai cît a trăit întocmai ca un înger, dar şi după ducerea şi sfînta lui mutare de aici către Dumnezeu. Dar, mai ales, şi mai minunate pînă în ziua de astăzi lucrează minuni Atotputernicul Dumnezeu la mormîntul lui, ca să preamărească pe robul său, pe care nu se cuvine a le scrie, fiindcă trăiesc încă aceia care printr-însul s-au vindecat; numai una să povestim, pe care a săvîrşit-o în ziua mutării sale către Dumnezeu.

O femeie de neam bun, din cetatea Siracuzei, curgîndu-i sînge, a cheltuit toată averea ei la doctori, dar n-a dobîndit nici un folos. Mai pe urmă, luminîndu-se printr-o dumnezeiască descoperire, s-a dus la doctorul acesta fără de plată şi ajungînd la poarta cetăţii, care se numeşte Ariani, a auzit clopotele, care se trăgeau pentru mutarea Cuviosului. Grăbindu-se, a alergat acolo şi căzînd la sfintele lui moaşte cu lacrimi şi cu credinţă, a cerut vindecare. Pentru aceea, după credinţa ei, îndată a urmat şi împlinirea dorinţei, că i-a încetat curgerea sîngelui în chip minunat; şi dobîndindu-şi tămăduire, s-a întors la casa ei bucurîndu-se, şi a povestit minunile cele mari ale lui Dumnezeu, mărind pe adevăratul robul său.

Sfîntul Leon a adormit în 20 de zile ale lunii februarie, dîndu-şi fericitul şi fără de prihană sufletul său în mîinile lui Dumnezeu, iar cinstitul şi sfîntul lui trup l-au îngropat cu cinste în preafrumoasa biserică a sfintei muceniţe şi fecioare Lucia, pe care însuşi a zidit-o. Iar Domnul, Care slăveşte pe cei ce Îl slăvesc, a preamărit şi după moarte pe adevăratul Său rob; căci iese de-a pururea mir binemirositor din mormîntul său, care tămăduieşte toată boala celor ce vin la dînsul cu evlavie şi cu credinţă.

Dar, o! Leone, iubitorule şi moştenitorule al celor cereşti, care te-ai arătat leu cu adevărat şi ai nădăjduit ca un leu nebiruit! O! împărate, preastăpînitor al patimilor şi al vrăjmaşilor tirani, lucrătorule, care ai spăimîntat ceata ereticilor ca pe nişte vulpi viclene şi cu rîvnirea împărătească, de leu, ai gonit-o departe, iar pe poporul dreptcredincioşilor l-ai adunat şi l-ai întărit cu dogme tari şi învăţături preaînţelepte. Cel ce ai fost puternic în lucru şi în cuvînt şi ai strălucit în amîndouă, ca un soare, tuturor marginilor; cel ce cu semnele şi minunile cele mai mari ai covîrşit nu numai pe proorocii de demult, dar te-ai întrecut şi cu cei dintîi şi mai mari apostoli. O! păstorule ales de Dumnezeu, luminătorule aprins cu foc dumnezeiesc şi robule al lui Dumnezeu, următor de Hristos, pedepsitorule al celor fără de minte, pierzător al diavolilor şi rugător preafierbinte al celor ce nădăjduiesc la tine; primeşte cu dragoste şi milostivire ca un părinte iubitor de fii, aceste cereri care ţi se aduc cu multă dorinţă din minte şi din limbă neiscusită; dăruieşte credincioşilor pace, linişte, sănătate şi veşnică mîntuire a sufletelor şi tuturor celor ce săvîrşesc sfinţită pomenirea ta. Să nu încetezi a cere de la Dumnezeu ca să le dea cele ce sînt de folos, izgonire de patimi, izbăvire de ispite, însănătoşire de boli şi dobîndire a tuturor bunătăţilor; iar în veacul ce va să vie, să ne învrednicim împărăţiei cereşti şi fericirii celei veşnice, în Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia I se cuvine toată slava, stăpînirea, cinstea şi închinăciunea, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

mai mult
Sfinții zilei

Luni, 19 februarie – Sf. Ap. Arhip, Filimon şi soţia sa, Apfia; Sf. Cuv. Mărt. Evghenie şi Macarie (Canonul cel Mare, partea I; Începutul Postului Mare) (Zi aliturgică) (Numai seara, pâine şi apă)

biblie

Sfîntul Apostol Arhip, unul din cei 70 de apostoli, a fost episcop după Sfîntul Epafras din Colose, în cetatea Frigiei, după mărturia Sfîntului Ambrosie. Pentru aceasta Sfîntul Apostol Pavel îl numeşte ostaşul său, în scrisoarea sa către Filimon. Sfîntul Filimon era cetăţean vestit în Colose, iar despre Sfînta Apfia, zice Sfîntul Ioan Gură-de-Aur, că era soţia lui Filimon. Acest sfînt Filimon, crezînd în Hristos, a făcut casa sa biserică, pentru că la dînsul se adunau toţi credincioşii din Colose şi se săvîrşeau în casa lui dumnezeieştile slujbe, ca în biserică. După aceasta, Sfîntul Filimon a fost episcop, în apostolie; pentru că în vremile Sfinţilor Apostoli, unii erau episcopi cu scaun, iar alţii fără scaun şi mergători prin diferite cetăţi şi ţări, şi unii ca aceştia se numesc episcopi apostoleşti, deoarece se trimiteau la apostolie să propovăduiască.

Sfîntul Filimon, fiind pus într-o episcopie ca aceasta, s-a numărat în ceata sfinţilor 70 de apostoli, că umbla prin cetăţile Frigiei şi prin altele, propovăduind cuvîntul lui Dumnezeu. Apoi, se scrie despre dînsul că a fost episcop şi în Gaza. Sfînta Apfia rînduia Biserica cea din Colose, slujind lui Dumnezeu ziua şi noaptea în posturi şi în rugăciuni şi odihnea pe sfinţii cei ce se osteneau întru bună vestirea lui Hristos. Apoi hrănea pe săraci, scăpătaţi şi străini, încît casa ei era nu numai biserică, ci şi primitoare de străini, bolniţă şi adăpostire tuturor celor care nu aveau unde să-şi plece capetele.

Într-o vreme, fiind în Colose, urîtul de Dumnezeu praznic al necuratei Artemida, Sfîntul Apostol Arhip, cu cei ce erau acolo şi cu Sfîntul Filimon, adunînd pe toţi credincioşii în casa ce se rînduia de Sfînta Apfia, înălţau lui Dumnezeu rugăciunile lor cele obişnuite, săvîrşind sfînta slujbă. Iar închinătorii de idoli, care urau pe credincioşi, ştiind că toţi creştinii sînt adunaţi în casa lui Filimon, au năvălit asupra lor fără de veste şi au izgonit turma lui Hristos, pe unii bătîndu-i şi pe alţii ucigîndu-i, iar pe Sfinţii Apostoli Arhip şi Filimon şi pe Sfînta Apfia, prinzîndu-i, i-au dus la mai-marele cetăţii Efesului, Artoclis, şi, după porunca aceluia, pe toţi i-au torturat.

Mai întîi au fost întinşi pe pămînt şi tîrîţi, bătîndu-i cu toiege fără de milă; apoi, îngropîndu-i pe fiecare deosebit în pămînt pînă la coapse, îi ucideau cu pietre. Drept aceea, pe Sfîntul Filimon şi pe Sfînta Apfia, ucigîndu-i cu pietre, i-au împroşcat, iar pe Sfîntul Arhip, bătîndu-l, l-au lăsat viu, spre batjocorirea copiilor. Adunîndu-se copiii, cu cuţitele au străpuns pe sfîntul. Astfel apostoleasca treime a sfinţilor mucenici s-a dus la ceruri înaintea scaunului Preasfintei, de viaţă făcătoarei şi nedespărţitei Treimi.

mai mult
Sfinții zilei

Duminică, 18 februarie – Sf. Leon, Ep. Romei; Sf. Agapit, Ep. Sinadei (Lăsatul secului pentru Postul Mare) (Dezlegare la ouă, lapte şi brânză) Duminica Lăsatului sec de brânză (a Izgonirii lui Adam din Rai)

Leon-cel-Mare

Acest de Dumnezeu ales luminător al Bisericii şi împlinitor al dumnezeieştilor porunci, rîvnitorul apostolilor, purtătorul de grijă al săracilor şi minunatul lucrător de prea mari minuni, s-a născut în mitropolia Ravenei, din părinţi de neam bun; iar la suflet era mult mai de neam, pentru covîrşitoarea lui faptă bună, pentru vieţuirea cea vrednică de laudă; căci nu numai după ce a luat arhieria, ci şi mai înainte săvîrşea fapte bune de Dumnezeu insuflatul, avînd grija lucrurilor bisericeşti şi ocîrmuirea, ca un econom credincios şi înţelept slujind tuturor celor împreună robi şi împărţind măsuri din grîul stăpînesc.

Deci, după ce a murit Savin, cel ce fusese mai înainte arhiereu, pentru minunata lui petrecere, s-a adunat toată mulţimea mitropoliei Catanei, din dumnezeiască voinţă şi au ales toţi pe Leon. Care, după numire, avea şi vitejie de suflet şi dădea război cu bărbăţie împotriva lupilor celor gîndiţi, apoi se nevoia cu privegheri, cu rugăciuni şi cu alte fapte bune, ca să păzească oile nevătămate de eretici şi de diavoli, mustrînd în fiecare zi şi răsturnînd reaua slăvire a deşartei glăsuiri şi vădind basmele păgînilor, ca un prea înţelept, iar către credincioşi era foarte milostiv şi îndurat, dînd multe milostenii cel ce-l urma pe Hristos.

Sfîntul Leon strălucea înaintea tuturor ca un luminător prea luminos, purtînd de grija sufletelor şi de sărmani îngrijindu-se, fiind hrănitor al săracilor şi al celor strîmtoraţi sprijinitor preasîrguitor. Şi, pe scurt, pe toţi lipsiţii şi scăpătaţii îi primea şi îi ajuta cu dare bogată. Apoi se făcea tuturor toate, după cum zicea marele apostol, ca să-i mîntuiască pe cît ar fi cu putinţă. Şi avea rîvnă multă la dumnezeiasca credinţă ca un alt Ilie. După aceea, se nevoia să şteargă păgînismul cu totul, căci erau încă unii ce se închinau idolilor ca nişte necunoscători. Drept aceea, nu numai cu cuvinte îi învăţa, ci şi cu lucruri şi cu minuni, ca să cunoască slăbiciunea şi neputinţa deşerţilor zei şi puterea cea covîrşitoare a adevăratului Dumnezeu. Într-o zi s-a dus cu mulţi oameni la un loc, unde aveau elinii un idol din vremea lui Deciu şi nebunii îl socoteau Dumnezeu. Dar preaînţeleptul Leon a făcut acolo rugăciune cu lacrimi, către Stăpînul Hristos, să-l surpe ca un Atotputernic; şi îndată, o! minune, a căzut la pămînt şi s-a zdrobit necuratul idol. În acel loc s-a aflat în ceasul acela o cruce preaminunată, iar cei de faţă, văzînd o înfricoşată minune ca aceasta, s-au spăimîntat. Deci a zidit acolo o biserică a sfinţilor 40 de mucenici şi nu numai această biserică, ci şi o alta prea frumoasă şi vestită a zidit cuviosul, în numele Sfintei fecioare Muceniţe Lucia, care a mărturisit acolo, în Catana. În această biserică se află acum întru tot cinstitele şi sfintele moaşte ale acestui minunat Leon; şi iese dintr-însele ca un izvor de-a pururea curgător, mirositor, de toate relele izbăvitor, de patimi curăţitor şi al diavolilor izgonitor. Căci multe minuni a săvîrşit de trei ori fericitul în viaţă, ba şi mai multe a săvîrşit după moarte şi săvîrşeşte în fiecare zi pînă astăzi; şi tămăduieşte toată neputinţa celor ce-l cheamă cu credinţă. Pe toate nu le scriem una cîte una, pentru scurtare, ci numai o lucrare de minuni să o povestim, pe care a săvîrşit-o încă trăind, pentru care veţi înţelege cîtă îndrăznire avea către Hristos, de Dumnezeu insuflatul.

Se afla acolo un vrăjitor, în ostrovul Siciliei, care făcea cu ajutorul diavolului semne şi minuni şi se numea Eleodor, care a întrecut pe Iani, pe Iamvri şi pe Simon, fiindcă avea într-însul toată lucrarea diavolească. Acesta era fiu al unei creştine de neam, cu numele Varvara şi se socotea a fi creştin; însă era de copil semeţ şi mîndru şi poftea să fie eparh al cetăţii, ca să facă fără de ruşine voile sale cele rele. Dar nu era voia lui Dumnezeu să ia o vrednicie ca aceasta preaînaltă, el care era nevrednic.

Deci, a luat altă îndrăzneală întru tot necuratul, adică a aflat un iudeu vestit în vrăji şi în farmece, cu care s-a împrietenit şi l-a rugat să-i ajute să ia vrednicia cea dorită. Iar acela i-a dat o scrisoare, zicînd astfel: „Du-te în miezul nopţii la mormintele boierilor şi te suie deasupra unui stîlp şi acolo va veni un om înfricoşat la vedere, dar să nu te temi. Şi dacă îţi va zice să te cobori, să nu-l asculţi pînă nu-ţi va făgădui să-ţi facă toate voile tale”. Atunci, urîtul Eleodor s-a dus în locul acela, bucurîndu-se şi aruncînd în văzduh hîrtia, a văzut pe diavol călare pe un cerc şi i-a zis: „Ce-ţi trebuie de la mine?” Iar el a răspuns: „Voiesc să-mi faci tot ce doresc”. Iar el a răspuns: „Dacă primeşti să te lepezi de Hristos, orice-mi vei cere îţi voi face degrab!”

Atunci ticălosul s-a lepădat de Hristos şi s-a rînduit împreună cu satana, care i-a dat pe diavolul cel mai puternic în răutate şi prea viclean, ce se numea Gaspar, căruia i-a poruncit să stea lîngă dînsul şi să i se supună totdeauna ca să săvîrşească şi să împlinească toate poruncile lui. Acestea poruncind, boierul întunericului s-a făcut nevăzut ca un potrivnic al lui Dumnezeu. Iar înşelătorul şi lepădatul de Dumnezeu, Eleodor, a rămas bucurîndu-se, necunoscînd ticălosul pierderea sufletului şi a trupului său. Că n-a muncit numai sufletul lui veşnic, ci prin dreapta judecată a lui Dumnezeu şi de viaţa aceasta s-a lipsit, făcîndu-se mistuire focului, ca un moştenitor al muncii celei veşnice, după cum vom istorisi mai jos. Că acest om lepădat de Hristos, nepunînd în mintea sa nebiruirea dumnezeieştii puteri, s-a apucat să facă rău celor dreptcredincioşi, el, păgînul şi necuratul, măiestrind în fiecare zi împotriva lor, încît pe toţi i-a tulburat cu năluciri şi cu farmece, blestematul. Şi nu numai în mitropolia Catanei, ci şi prin alte părţi, cetăţi şi oraşe ale Siciliei umblînd, tulbura cu vrăjile sale pe toţi. Deci, ascultaţi puţine din multele lui vrăji, ca să înţelegeţi facerile lui de rău.

Aflîndu-se într-o zi în tîrgul cetăţii, treceau nişte femei care mergeau la trebuinţa lor şi el, prea îndrăzneţul, a făcut cu vrăjile sale să curgă rîu prin mijlocul tîrgului; iar femeile, ca să nu se ude, îşi ridicau hainele în sus cît puteau, iar oamenii rîdeau. Şi nu numai aceasta, ci şi pietrele şi lemnele le prefăcea în aur. Iar dacă l-ar fi cumpărat cineva, se făceau iarăşi în piatră sau lemn, spre paguba cumpărătorului. Şi nu numai aceasta săvîrşea maestrul Eleodor; ci pe fiicele boierilor celor vestiţi şi slăviţi le fermeca şi le îndemna spre satanicească îndrăgostire şi se lăsau pe ferestre, ca să se întîlnească cu cei îndrăgostiţi de dînsele. De aceea, cetăţenii s-au dus şi l-au pîrît la eparh, ca să-l pedepsească precum se cuvenea. Iar el a trimis oameni să i-l aducă şi, ducîndu-se în casa lui şi în tot locul, dar căutîndu-l nu-l găsiră. Pentru aceea, fiind silit, eparhul Luchie a scris către Constantin, nepotul lui Ieraclie, care era pe atunci stăpînitor al grecilor, povestind în scrisoare toate răutăţile şi măiestriile lui Eleodor, cum am spus mai sus şi cum au făcut mulţi creştini de au crezut în idoli şi înfricoşa toată cetatea că o va arde cu focul Etnei, prin vrăjile sale.

Împăratul a trimis un bărbat vrednic din suita sa, cu numele Iraclid, pe care-l avusese protoconsul, şi i-a poruncit să meargă în Sicilia, ca să-l aducă legat pe Eleodor cel vrednic de moarte. Deci, ducîndu-se Iraclid, cînd a ajuns la ostrov, s-a aflat acolo la mal şi Eleodor şi i-a urat, zicînd: „Eu sînt acela pe care-l căutaţi, iată vin de voie, după porunca împărătească. Deci nu mă legaţi ca pe un osîndit; că dacă n-aş fi voit să viu, aş fi fugit şi nu m-aţi fi aflat”. Acestea auzindu-le, Iraclid s-a minunat şi vrăjitorul i-a spus: „Nu vă îngrijiţi de lucruri care sînt de prisos, că eu vă duc pe voi într-o zi la Bizanţ”. Iar ei, auzind acestea, s-au spăimîntat, ştiind că au făcut 30 de zile pînă au ajuns în Sicilia. Şi după ce au cumpărat ceea ce au voit, i-au poruncit să intre în corabie şi să plece. Iar vrăjitorul i-a dus pe dînşii la o baie şi le-a zis să intre într-însa ca să se scalde, dar să nu-şi facă cruce şi nici să pomenească numele lui Hristos. Iar ei au intrat şi, îndată spălîndu-se, s-au aflat în baia cea împărătească a Constantinopolului şi s-au spăimîntat de o minune înfricoşată ca aceasta şi, ieşind din baie, şi-au găsit afară hainele lor.

Deci, mergînd în palatele cele împărăteşti, au povestit stăpîni-torului toate cele întîmplate, care s-a minunat de covîrşitoarea păgînătate a vrăjitorului. Nevorbind împăratul cu dînsul nicidecum, a poruncit să-i taie capul numaidecît, iar el a cerut să-i dea apă să bea şi, aducîndu-i-se un pahar cu apă, s-a făcut că-l bea şi intrînd în pahar s-a făcut nevăzut, zicînd: „Rămîi sănătos o! împărate, de data asta, că eu mă duc în cetatea Catanei şi acolo să mă cauţi”. Spăimîntîndu-se împăratul de aceasta, nu se dumirea şi nu ştia ce să facă. Însă a trimis iarăşi pe Iraclid la cetatea Catanei, ca să-l aducă legat ca pe un osîndit. Şi mergînd, l-a găsit iarăşi la malul mării şi i-a heretisit pe ei. Deci vrînd ei să-l lege, le-a zis să nu se ispitească fără folos. Şi le-a făgăduit că-i va duce iarăşi într-o zi la Bizanţ. Şi însemnînd marea cu un toiag de dafin, pe care îl ţinea în mîini, a făcut un caic şi le-a zis să intre într-însul fără de frică şi să-şi pună şi merindea lor; iar ei au intrat cu Iraclid mai pe urmă şi într-o zi au ajuns în Bizanţ, iar caicul acela, fiindcă era nălucire diavolească, s-a făcut nevăzut, însă ei s-au aflat pe pămînt cu toată sinodia lor şi se minunau.

Deci s-a auzit vestea în toată cetatea că iarăşi a venit Eleodor şi toţi alergau să-l vadă. Apoi, trecînd pe lîngă casa lui Iraclid, s-a plecat pe fereastră femeia lui Iraclid, cu numele Ethalia, să-i vadă. Şi, văzînd pe Eleodor, a scuipat asupra lor, zicînd: „Ia vedeţi, oameni buni, pentru ce fel de lucru s-a dus de două ori în Sicilia bărbatul meu şi s-a primejduit”. Însă Eleodor s-a mîniat şi a zis către dînsa: „Eu te voi face în toată cetatea de rîs”. Deci cu cuvîntul semeţul a făcut de a urmat şi lucrul; căci a pierit focul şi nu se afla nicăieri fără numai în trupul Ethaliei. Pentru aceea, oamenii neavînd foc cu care să se slujească, au scos-o cu sila în mijlocul cetăţii şi îşi lua foc fiecare de la trupul ei. Deci împăraţii au condamnat pe Eleodor să moară de foame. Iar el, a făcut să fie foamete şi lipsă mare pretutindeni, încît nu se mai aflau bucate de mîncare. De aceea împăratul a poruncit să-i taie capul în temniţă, unde era închis. Dar cum şi-a ridicat gealatul mîna ca să-i taie capul, s-au arătat două cercuri pe umerii lui care au sărit sus, la acoperiş şi l-au desfăcut iar pe acolo a fugit blestematul, zicînd: „Fii sănătos, împărate, şi te mîntuieşte; caută-mă pe mine iarăşi în Catana, ca şi mai înainte”. Deci s-a dus într-o clipă în Sicilia şi acolo făcea iarăşi semnele sale cele diavoleşti.

Într-una din zile făcîndu-se alergare de cai, Eleodor a găsit pe un nepot al fericitului Leon, care se numea Hrisis şi a zis către dînsul: „Pot să-ţi fac un cal aşa cum n-are nimeni mai bun”. Deci, cu cuvîntul s-a făcut şi lucrul prin nălucirea diavolului şi, încălecînd Hrisis pe cal, s-a făcut minunat în toată priveliştea şi toţi s-au spăimîntat; apoi, poruncind eparhul să-i aducă acel cal de mare preţ, calul s-a făcut nevăzut. Cuviosul Leon a povestit eparhului pricina; de aceea a închis în temniţă pe Eleodor ca pe un vrăjitor şi l-a condamnat la moarte. Scoţîndu-l gealaţii să-i taie capul, el le-a făgăduit trei litre de aur ca să-l elibereze şi, primind gealaţii, el a făcut prin nălucire o piatră ce se părea a fi de aur; şi aceia, luînd-o, l-au eliberat, zicînd către eparh că a fugit prin nălucire diavolească. Apoi, vrînd ei să împartă aurul, l-au găsit piatră ca mai înainte. Acestea şi altele făcea blestematul, pe care le lăsăm spre a nu lungi povestirea şi să nu întinăm auzurile voastre. Vom povesti numai ce fel de sfîrşit rău a avut el, precum i se cădea.

De multe ori îl sfătuia pe el preamilostivul păstor Leon, pentru bunătatea lui Hristos, şi-l ruga să înceteze faptele lui cele rele, ca să nu se muncească de trei ori ticălosul în focul cel veşnic, împreună cu diavolii, dar el n-a primit, ci făcea şi mai multe rele, socotind că sînt bîrfeli sfătuirile şi poruncile sfîntului. Adăugînd fărădelegi peste fărădelegi, a îndrăznit semeţul a intra şi în sfînta biserică, ca să ia în rîs preacuratele şi dumnezeieştile Taine. Căci într-o zi, cînd era un praznic mare şi sfîntul slujea Sfînta Liturghie, a intrat şi necuratul Eleodor, care juca cu picioarele fără de rînduială şi zicea bîrfeli şi hule spre rîs, încît se fălea că va face pe sfînt şi pe toţi ceilalţi să joace; dar n-a putut, căci dumnezeiasca putere a oprit relele lucrări ale diavolului.

Această obrăznicie a deşertului de minte îngreţoşînd pe slujitorul lui Dumnezeu Leon, a îngenuncheat şi s-a rugat lui Dumnezeu fierbinte să-i ajute ca să ruşineze măiestriile lui. După rugăciune a alergat afară din sfîntul altar, după ce s-a împărtăşit cu Sfinţele Taine, mai înainte de a se dezbrăca de sfintele veşminte şi a legat tare de grumaji, cu omoforul său, pe Eleodor, zicînd: „Domnul Dumnezeu, cel ce a gonit din cer pe tatăl tău, diavolul, să te certe ca să nu mai poţi lucra vrăjile tale, spre amăgirea şi pierzania multora”. Acestea zicînd, l-a tras pînă la locul celor osîndiţi, care se numea Ahilion, şi a poruncit mulţimii poporului să adune lemne multe şi să facă foc mare şi după ce mai înainte l-a silit a mărturisi toate faptele lui rele, l-a tras şi au intrat împreună în foc; şi a stat acolo pururea pomenitul, pînă cînd a ars Eleodor desăvîrşit şi s-a făcut cenuşă pierzătoare. Deci, cu osîndă dreaptă, nedreptul s-a ars în foc, ca un moştenitor al iadului, şi s-a dus în focul cel veşnic.

Dar, marele arhiereu şi făcătorul de minuni Leon nu numai că a ieşit din văpaie nevătămat, spre spaima celor ce îl vedeau, dar nici de sfinţitele lui veşminte nu a îndrăznit să se atingă focul, nici să le ardă sau măcar un fir de păr din sfinţitul şi preacinstitul său cap. Tot aşa de demult s-a făcut în Babilon o minune înfricoşată ca aceasta, pe vremea lui Nabucodonosor, cu trei sfinţi tineri, pe care, văzînd-o, cei de faţă s-au spăimîntat şi slăveau cu mare glas pe Domnul, Care făcea nişte minuni ca acestea ca să preamărească pe robul său. Vestea aceasta străbătînd în toate părţile, împăratul Constantinopolului a trimis la sfînt scrisori, prin care îl ruga să vină la dînsul să-l vadă şi să-l binecuvînteze, iar el s-a dus, ca să nu se arate neascultător poruncii împărăteşti. Acolo însuşi împăratul l-a cinstit cu evlavie şi cu cucernicie, văzîndu-i faţa cea încuviinţată a petrecerii îngereşti, darul Sfîntului Duh, strălucirea şi lucrarea semnelor celor negrăite; căci a săvîrşit acolo în împărăteasca cetate multe minuni, iar mai ales a pus cărbuni aprinşi şi tămîie în haina sa şi i-a tămîiat spre slava şi marea cuviinţă a lui Dumnezeu. Pentru aceea, văzînd o minune ca aceasta, s-au spăimîntat toţi şi cînd el a voit să se întoarcă la scaunul său, toţi l-au petrecut cu mare cinste şi evlavie, precum se cădea.

De viaţa acestui sfînt s-au minunat îngerii, iar diavolii s-au înfricoşat de puterea şi stăpînirea pe care i-a dat-o asupra lor Atotputernicul Dumnezeu. Apoi oamenii s-au înspăimîntat de covîrşitoarea smerenie şi sfinţenie, şi pentru vrednicia facerii de minuni încuviinţate Sfîntului Leon; iar ereticii s-au spăimîntat de glasul dogmelor lui celor drepte. Elinii au amuţit de înţelepciunea lui şi desăvîrşit s-au ruşinat. Ochii cei orbiţi s-au luminat, mîinile şi picioarele cele slăbănogite s-au vindecat, toată vătămarea şi boala trupului şi toate mădularele cele bolnave şi pătimaşe s-au tămăduit prin punerea mîinilor sale şi prin rugăciunile lui. Aceste şi alte minuni şi mai slăvite a săvîrşit Sfîntul Leon, nu numai cît a trăit întocmai ca un înger, dar şi după ducerea şi sfînta lui mutare de aici către Dumnezeu. Dar, mai ales, şi mai minunate pînă în ziua de astăzi lucrează minuni Atotputernicul Dumnezeu la mormîntul lui, ca să preamărească pe robul său, pe care nu se cuvine a le scrie, fiindcă trăiesc încă aceia care printr-însul s-au vindecat; numai una să povestim, pe care a săvîrşit-o în ziua mutării sale către Dumnezeu.

O femeie de neam bun, din cetatea Siracuzei, curgîndu-i sînge, a cheltuit toată averea ei la doctori, dar n-a dobîndit nici un folos. Mai pe urmă, luminîndu-se printr-o dumnezeiască descoperire, s-a dus la doctorul acesta fără de plată şi ajungînd la poarta cetăţii, care se numeşte Ariani, a auzit clopotele, care se trăgeau pentru mutarea Cuviosului. Grăbindu-se, a alergat acolo şi căzînd la sfintele lui moaşte cu lacrimi şi cu credinţă, a cerut vindecare. Pentru aceea, după credinţa ei, îndată a urmat şi împlinirea dorinţei, că i-a încetat curgerea sîngelui în chip minunat; şi dobîndindu-şi tămăduire, s-a întors la casa ei bucurîndu-se, şi a povestit minunile cele mari ale lui Dumnezeu, mărind pe adevăratul robul său.

Sfîntul Leon a adormit în 20 de zile ale lunii februarie, dîndu-şi fericitul şi fără de prihană sufletul său în mîinile lui Dumnezeu, iar cinstitul şi sfîntul lui trup l-au îngropat cu cinste în preafrumoasa biserică a sfintei muceniţe şi fecioare Lucia, pe care însuşi a zidit-o. Iar Domnul, Care slăveşte pe cei ce Îl slăvesc, a preamărit şi după moarte pe adevăratul Său rob; căci iese de-a pururea mir binemirositor din mormîntul său, care tămăduieşte toată boala celor ce vin la dînsul cu evlavie şi cu credinţă.

Dar, o! Leone, iubitorule şi moştenitorule al celor cereşti, care te-ai arătat leu cu adevărat şi ai nădăjduit ca un leu nebiruit! O! împărate, preastăpînitor al patimilor şi al vrăjmaşilor tirani, lucrătorule, care ai spăimîntat ceata ereticilor ca pe nişte vulpi viclene şi cu rîvnirea împărătească, de leu, ai gonit-o departe, iar pe poporul dreptcredincioşilor l-ai adunat şi l-ai întărit cu dogme tari şi învăţături preaînţelepte. Cel ce ai fost puternic în lucru şi în cuvînt şi ai strălucit în amîndouă, ca un soare, tuturor marginilor; cel ce cu semnele şi minunile cele mai mari ai covîrşit nu numai pe proorocii de demult, dar te-ai întrecut şi cu cei dintîi şi mai mari apostoli. O! păstorule ales de Dumnezeu, luminătorule aprins cu foc dumnezeiesc şi robule al lui Dumnezeu, următor de Hristos, pedepsitorule al celor fără de minte, pierzător al diavolilor şi rugător preafierbinte al celor ce nădăjduiesc la tine; primeşte cu dragoste şi milostivire ca un părinte iubitor de fii, aceste cereri care ţi se aduc cu multă dorinţă din minte şi din limbă neiscusită; dăruieşte credincioşilor pace, linişte, sănătate şi veşnică mîntuire a sufletelor şi tuturor celor ce săvîrşesc sfinţită pomenirea ta. Să nu încetezi a cere de la Dumnezeu ca să le dea cele ce sînt de folos, izgonire de patimi, izbăvire de ispite, însănătoşire de boli şi dobîndire a tuturor bunătăţilor; iar în veacul ce va să vie, să ne învrednicim împărăţiei cereşti şi fericirii celei veşnice, în Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia I se cuvine toată slava, stăpînirea, cinstea şi închinăciunea, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

mai mult
Sfinții zilei

Sâmbătă, 17 februarie – Sf. M. Mc. Teodor Tiron; Sf. Mariamna; Sf. Împăraţi Marcian şi Pulheria (Sâmbăta Sfinților Cuvioși)(Dezlegare la ouă, lapte şi brânză)

dsc_1776

Împărăţind Maximian şi Maximin, împăraţi păgîni, mare primejdie era asupra neamurilor care credeau în Hristos. Căci au trimis porunci înfricoşătoare, iar împreună cu poruncile lor cele păgîneşti şi fără de Dumnezeu, au trimis ighemoni, oameni tirani, cruzi şi fără de omenie prin toată stăpînirea lor, poruncind ca oricare dintre creştini ar voi să se lepede de Hristos, mare cinste şi dregătorii să aibă de la împăraţi. Iar dacă vor fi tari în credinţa lor şi nu vor voi să jertfească zeilor elineşti, au să pătimească munci, pedepse grozave şi cumplite şi cu amară moarte să se omoare.

Era mare frică şi nevoie asupra creştinilor. Unii dintre dînşii, care erau mai mari la suflet şi tari în credinţă, se duceau şi mărturiseau la arătare şi cu îndrăzneală înaintea tiranilor acelora, că Hristos este Dumnezeul cel adevărat. Apoi mureau cu multe şi cumplite munci. Alţii, de frică, vai! se duceau şi se lepădau de Hristos şi jertfeau idolilor. Iar cîţi nu puteau să mărturisească pe Hristos înaintea tiranilor, nici să se închine idolilor, fugeau şi se ascundeau prin munţi şi peşteri. Iar alţii, temîndu-se a se descoperi că sînt creştini, se făţărniceau că sînt elini, dar într-ascuns erau creştini.

Unul dintre aceştia era şi Sfîntul mare mărturisitor Teodor, creştin într-ascuns, din moşi-strămoşi, din cetatea Amasiei, care se numea Mialon. Nu că doară se temea a mărturisi că este creştin şi că-i era frică de munci, dar avea în mintea sa că nu va fi încă pe voia lui Dumnezeu să mărturisească pe faţă. De aceea voia să ispitească de este voia lui Dumnezeu şi ispitirea lui a fost astfel: vrînd să meargă cu ceata în care era numărat şi sfîntul care se numea Tiron, pentru cunoştinţa şi vitejia lui, în părţile Răsăritului pentru păzire, l-a pus pe el mai mare peste ceata ce se numea Legheon. Legheon era oastea cea mai aleasă din toate cetele, în care erau 893 de ostaşi, căci oamenii Legheonului atîta număr cuprindea.

Această ceată, pentru că era mai aleasă din toate cetele avea şi numele deosebit şi se numea Margariţi, adică tari şi puternici. Deci s-au ridicat din Amasia şi au mers cu generalul lor Vringa în părţile Răsăritului, la locul ce se numea Evhlita. Aproape de locul acesta, ca de 40 de mile, era o pădure şi în pădurea aceea era un balaur înfricoşător, încît nimeni nu mai îndrăznea să treacă pe acea cale. Prin tîrîrea acelei fiare, toate lemnele de prin jurul locului erau dezrădăcinate. Încă şi mulţi oameni de frica fiarei şi-au lăsat ţarinile şi viile lor, pe care le aveau pe acolo pe aproape. Cînd şuiera acel balaur, toată latura din jur tremura de frica fiarei şi multă frică aveau locuitorii de la el.

Sfîntul Teodor, vrînd să ispitească, precum am zis mai sus, şi să cunoască de este voia lui Dumnezeu să mărturisească numele lui, s-a dus acolo în pădurea aceea şi a căutat să afle balaurul. Umblînd cu calul său multă vreme, căutîndu-l, s-a dat în lături puţin şi, descălecînd, se odihnea după osteneală şi a adormit. Iar o femeie, anume Evsevia, s-a întîmplat să treacă în acel ceas prin locul acela şi a văzut pe sfînt dormind. Ea, ca o iubitoare de oameni, s-a dus şi l-a deşteptat, zicîndu-i cu lacrimi: „O! prea frumosule tînăr, dacă voieşti să-ţi dobîndeşti viaţa şi să fii viu, fugi din locul acesta, căci aici s-a încuibat un balaur mare şi înfricoşător, de a cărui frică nu îndrăzneşte nimeni să treacă pe aici. Cum ai îndrăznit de ai venit în locul acesta?” Atunci, sfîntul i-a zis: „Cine eşti tu?” Femeia i-a răspuns: „Eu sînt creştină şi am avut aici moşie de la părinţii mei, dar acum, de frica acestei fiare, voiesc s-o părăsesc, căci am văzut cu ochii mei că pe mulţi oameni i-a omorît, înaintea mea, balaurul acesta. Pentru aceasta, te jur pe tinereţile tale să nu întîrzii aici, să nu cumva să vie fiara aceea asupra ta şi să te mănînce”.

Sfîntul a zis: „O! femeie, nu te teme şi nici nu plînge, căci astăzi te voi libera de această fiară, de vreme ce Domnul meu, Iisus Hristos, va surpa puterea lui şi vă va izbăvi de ispită. Iar pentru binele ce mi-ai făcut, că m-ai deşteptat, Dumnezeu să-ţi dea iarăşi moşia pe care ai avut-o moştenire”. Acestea a zis sfîntul, apoi îndată şi-a făcut cruce, a încălecat pe cal şi a pornit iarăşi spre pădure. Şi, numaidecît cum a auzit zgomotul fiarei, a alergat şi a văzut că balaurul venea asupra lui cu totul înfricoşător, căci din ochii lui ieşea foc şi şuiera foarte tare. Dar sfîntul, îndată şi-a făcut cruce şi a alergat asupra balaurului. Apoi, aruncînd tare cu suliţa, l-a lovit în cap şi l-a străpuns. Balaurul, de durere a şuierat foarte tare şi cu coada se încolăcea şi se zvîrcolea. Apoi, făcînd cîteva învîrtituri înfricoşătoare, a murit acolo. Atunci sfîntul a ieşit din pădurea aceea, bucurîndu-se, căci a cunoscut că este voia lui Dumnezeu ca să mărturisească pentru El. Căci pusese în mintea sa, că de vreme ce a biruit acea fiară înfricoşată, va birui şi puterea diavolului, care este fiara cea gîndită. Şi aşa, locul acela s-a slobozit de ispita acelei fiare, iar sfîntul s-a dus iarăşi la locul unde era adunată cealaltă oaste.

Dar a venit vremea în care oastea şi Vringa, generalul ei, voiau să jertfească idolilor. Ceilalţi ostaşi s-au dus şi au jertfit, iar Sfîntul Teodor stătea în cortul său. Atunci s-a făcut cunoscut că este creştin. Vringa, mai marele oastei, înştiinţîndu-se că sfîntul este creştin, a adunat toată oastea şi a zis către el: „Teodore, pentru ce nu jertfeşti zeilor ca noi toţi? Oare numai tu singur eşti creştin?” Adevăratul ostaş al lui Hristos, Sfîntul Teodor, umplîndu-se de Duh Sfînt, cu multă îndrăzneală a răspuns: „Eu sînt creştin din început şi cred în Hristosul meu şi Lui voiesc să-I jertfesc, avînd pe Iisus Hristos Dumnezeu adevărat şi împărat al tuturor, iar celor desfrînaţi zei, nicidecum nu le voi jertfi”.

Atunci, Vringa prepozitul a zis: „Ascultă-mă, Teodore, ia toate armele tale şi, ostăşindu-te, vino şi jertfeşte zeilor „. Sfîntul Teodor a răspuns: „Eu sînt ostaş Împăratului meu, Hristos, iar mai mult nu pot să slujesc altuia”. Zis-a Vringa: „Şi aceştia toţi, care sînt acolo, sînt creştini şi este ostaş împăraţilor Romei”. Răspuns-a sfîntul: „Fiecare ştie cui ostăşeşte, iar eu ostăşesc Stăpînului meu şi Împăratului ceresc, Dumnezeu, şi Unuia Născut Fiul său”. Posidon sutaşul, stînd de faţă, a zis: „Are şi Fiu Dumnezeul tău, o! Teodore?” Sfîntul Teodor a zis: „Are cu adevărat fiu, pe Cuvîntul adevărului, prin care a făcut toate”.

Prepozitul a zis lui: „Putem să-L cunoaştem şi noi pe El?” Grăit-a sfîntul: „Aş fi voit de v-ar fi dat vouă Dumnezeu o înţelegere ca aceasta, ca să-L fi cunoscut pe El”. Zis-a Posidon lui: „Chiar de L-am cunoaşte pe El, apoi am putea oare să lăsăm pe împăraţii noştri şi să ne apropiem de El?” Grăit-a Sfîntul Teodor: „Nimeni nu vă opreşte pe voi ca să lăsaţi întunericul şi pe vremelnicii împăraţi pămînteşti şi să vă apropiaţi de Dumnezeul cel viu, Împăratul şi Stăpînul cel veşnic şi să-I oştiţi Lui ca şi mine”. Vringa a zis către sutaş: „Să-l lăsăm pe el cîteva zile ca să-şi aleagă cele de folos”. Apoi, luînd Sfîntul Teodor vremea cea dată lui, se ruga neîncetat şi lăuda pe Dumnezeu. Iar păgînii cîrteau cu mînie asupra unora din cetăţeni, pe care îi prinseseră şi-i duseseră în temniţă pentru Hristos. Sfîntul Teodor, mergînd în urma lor, striga, învăţîndu-i pe ei calea cea mîntuitoare şi răbdarea şi să nu se lepede de Hristos Împăratul. Aceia fiind închişi în temniţă, Sfîntul Teodor a aflat vreme lesnicioasă şi a ars noaptea capiştea maicii zeilor. Dar un oarecare slujitor al capiştei, cu numele Cronid, văzuse pe sfînt cînd a dat foc capiştei şi, temîndu-se să nu cadă vina pe dînsul, a prins pe Teodor şi l-a dus la ighemonul Puplie, zicînd: „Domnul meu, acest om pierzător, din nou ales tiron, cu răutate venind în cetatea noastră, a ars capiştea maicii zeilor noştri şi a necinstit pe zei. Deci, prinzîndu-l, l-am adus la măria ta, ca după poruncile împăraţilor şi stăpînilor lumii, să ia vrednică pedeapsă pentru lucrul făcut cu îndrăzneală”. Ighemonul, chemînd pe Vringa, prepozitul, i-a zis lui: „Tu ai dat putere acestuia ca să ardă capiştea maicii zeilor noştri?” El a răspuns: „Eu adeseori l-am sfătuit pe el, dîndu-i vreme ca să jertfească zeilor, iar de a făcut el acestea, apoi a defăimat cu totul pe zei şi a trecut cu vederea împărăteştile porunci, dar tu, fiind judecător, fă ceea ce împăraţii au poruncit”.

Atunci ighemonul, şezînd la judecată, a pus de faţă pe fericitul Teodor şi i-a zis lui: „Pentru ce, cînd se cădea să aduci jertfă zeilor şi tămîie zeiţei, tu i-ai adus foc?” Grăit-a Sfîntul Teodor: „De ceea ce am făcut nu mă lepăd. Am aprins lemnele ca să ardă piatra, pentru că astfel este zeiţa voastră şi puterea ei, căci focul se atinge de ea şi o arde”. Mîniindu-se, judecătorul a poruncit să-l bată, zicîndu-i: „Vorba mea cea blîndă te-a făcut îndrăzneţ; nu-mi răspunde cuvinte multe, căci te aşteaptă muncile cele mai cumplite, dacă nu te supui poruncilor împărăteşti”. Grăit-a Sfîntul Teodor: „Nici de tine, nici de muncile tale nu mă tem, deşi sînt foarte cumplite. De acum, fă ceea ce voieşti – căci aşteptarea bunătăţilor celor viitoare, care sînt pregătite de Dumnezeul meu, mă îndeamnă să îndrăznesc pentru nădejdea cea păstrată mie şi pentru cununa cea împletită mie de la Dumnezeu”.

Zis-a judecătorul: „Jertfeşte zeilor, Teodore, şi te vei libera de chinurile ce te aşteaptă; pentru că rău şi cu amar ai să mori”. Grăit-a Sfîntul Teodor: „Muncile cele aduse de tine asupra mea nu sînt chinuri; pentru că Domnul şi Împăratul meu, Iisus Hristos, este înaintea feţei mele, izbăvindu-mă de muncile tale şi pe Care tu nu-L vezi, de vreme ce nu vezi cu ochii minţii”.

Apoi, judecătorul, umplîndu-se de mînie şi răcnind ca un leu, a poruncit să-l arunce în temniţă, să pecetluiască uşile şi să-l lase acolo să moară de foame. Dar fericitul Teodor, fiind aruncat în temniţă, era hrănit de Sfîntul Duh. Căci, în noaptea aceea, i s-a arătat Domnul, care i-a zis: „Îndrăzneşte, Teodore, iată Eu sînt cu tine. Să nu primeşti hrană sau băutură pămîntească, că vei avea altă viaţă nepieritoare şi veşnică în ceruri”. Acestea zicînd, Domnul S-a dus de la dînsul. Iar Sfîntul Teodor a început a cînta şi a se veseli şi-i slujeau o mare mulţime de îngeri. Străjerii, auzind acea dulce cîntare de laudă, au alergat la uşile temniţei şi, văzînd uşile încuiate şi pecetea întreagă, au privit prin ferăstruie şi au văzut mult popor cu haine albe, cîntînd împreună cu Sfîntul Teodor

Temîndu-se străjerii, au spus ighemonului Puplie. Iar el, sculîndu-se, a mers cu sîrguinţă la uşile temniţei şi, văzîndu-le încuiate, iar lanţul cel de fier cu pecetea întreagă, apoi auzind înăuntru glasul celor ce cîntau împreună cu Sfîntul Teodor, a poruncit ostaşilor înarmaţi să înconjoare temniţa, părîndu-i că şi alţi creştini sînt cu Teodor. Dar, intrînd înăuntru, n-a aflat pe nimeni, decît numai pe Teodor, sluga lui Hristos, legat în obezi. Atunci a căzut asupra ighemonului frică şi cutremur, precum şi asupra tuturor celor ce erau cu dînsul. Apoi, ieşind din temniţă, a încuiat uşile iarăşi şi s-a dus. După aceea, judecătorul a poruncit, ca să-i dea în toate zilele o bucată mică de pîine şi apă. Iar marele şi credinciosul mucenic al lui Hristos, precum este scris – dreptul din credinţă va fi viu – nicidecum n-a voit să ia de la dînşii pîine şi apă, zicîndu-le lor: „Pe mine mă hrăneşte Domnul şi Împăratul meu, Iisus Hristos”.

A doua zi, a poruncit judecătorului să-l scoată la divan. Deci, stînd înaintea lui, i-a zis: „Ascultă-mă şi jertfeşte marilor zei, ca să scriu degrab pentru tine la stăpînii lumii, căci vei fi slujitor mare al zeilor şi vei lua nu puţină cinste şi pe acelaşi scaun pe care şedem noi, vei şedea şi tu”. Sfîntul Teodor, căutînd spre cer şi cu semnul Crucii însemnîndu-se, a grăit către tiran: „Chiar şi cu foc de ai arde trupul meu şi cu felurite munci de l-ai rupe, cu săbiile de-l vei tăia, fiarelor spre mîncare de-l vei da, totuşi, pînă ce duhul meu este în mine, nu mă voi lepăda de numele Hristosului meu”.

Tiranul, sfătuindu-se cu prepozitul, a poruncit să-l spînzure pe lemn pe sfînt şi cu unghii de fier să-i strujească trupul lui. Atît de mult a strujit pe mucenicul, pînă au rămas oasele goale. Însă fericitul Teodor nu răspundea nimic ighemonului, ci cînta: „Bine voi cuvînta pe Domnul în toată vremea, pururea lauda Lui în gura mea”. Tiranul mirîndu-se de atîta răbdare şi bărbăţie, i-a zis: „Oare nu te ruşinezi, o! ticălosule, mai mult decît oamenii a nădăjdui spre Omul ce se cheamă Hristos, Care a fost omorît cu moarte silnică şi pentru Dînsul te dai la chinuri şi la pedeapsă, cu atîta nesoco-tinţă?” Sfîntul Teodor, mucenicul lui Hristos, i-a răspuns: „Necinstea aceasta să-mi fie mie şi tuturor celor ce cheamă numele Domnului nostru, Iisus Hristos”.

Atunci, poporul a strigat: „Să se ridice din mijloc, Teodor!” Ighemonul l-a întrebat pe Teodor, zicîndu-i: „Voieşti să aduci jertfă zeilor sau te chinuiesc şi mai mult?” Dar sfîntul mucenic i-a răspuns cu îndrăzneală: „Necuratule şi plin de toată înşelăciunea, fiu al diavolului, nu te temi oare de Dumnezeu, Care ţi-a dat atîta stăpînire şi putere? Căci printr-Însul împăraţii împărăţesc, iar puternicii stăpînesc pămîntul. Tu mă sileşti şi pe mine să părăsesc pe Dumnezeul cel viu şi să mă închin pietrei celei neînsufleţite?”

Judecătorul, gîndindu-se mult, a zis Sfîntului Teodor: „Spune, voieşti să fii cu noi sau cu Hristos al tău?” Sfîntul i-a răspuns cu mare bucurie: „Cu Hristos al meu am fost, sînt şi voi fi, iar tu, de acum, fă ceea ce voieşti”. Văzînd ighemonul că nimic nu-l poate ucide, nici chinurile împotriva răbdării lui Teodor nu fac nimic, a hotărît asupra lui condamnare la moarte, zicînd: „Pe Teodor, care nu s-a supus stăpînirii slăviţilor împăraţi şi marilor zei şi a crezut în Iisus Hristos, Care a fost răstignit pe vremea lui Pilat din Pont precum povestesc iudeii, poruncesc să-l dea focului”. Hotărîrea fiind luată, se împlini grabnic. Îndată, slujitorii adunînd mulţime de lemne de pe la casele ce erau aproape, au adus pe fericitul Teodor la locul cel de moarte.

Ostaşii au voit să-l pironească pe pămînt, dar sfîntul n-a voit şi a zis: „Lăsaţi-mă nepironit, căci Hristos, Care mi-a dat putere să rabd celelalte torturi, mă va întări să rabd şi focul”. Deci nu l-au pironit. Atunci, sfîntul a ridicat mîinile spre cer către Dumnezeu şi se ruga cu lacrimi, zicînd: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiule, Unule Născut al Tatălui Celui fără de moarte, Care pentru a noastră mîntuire Te-ai pogorît din cer şi ai venit pe pămînt, Îţi mulţumesc că m-ai învrednicit să rabd cazne şi chinuri pentru sfîntul Tău nume. Te slăvesc că m-ai învrednicit să urmez patima Ta; mă mărturisesc Ţie, că m-ai întărit să mărturisesc pentru dragostea Ta. Învredniceşte-mă, Hristoase al meu şi împărăţiei Tale şi, precum am răbdat chinurile pentru dragostea Ta, aşa şi Tu, Dumnezeul meu, slăveşte-mă în împărăţia Ta. Apoi şi pe ostaşii care au fost cu mine, iar acum sînt în temniţă pentru numele Tău, învredniceşte-i şi pe ei, să mărturisească şi să ia moarte, pentru dragostea Ta, ca şi mine”.

Astfel a zis şi era ascuns acolo un creştin, cu numele Cleonic, care vedea pe sfînt şi lăcrima. Iar sfîntul i-a zis: „Frate Cleonic, te aştept, vino!” Acestea a zis sfîntul şi iarăşi a început a se ruga lui Dumnezeu, zicînd: „Hristoase al meu, Dumnezeule adevărat, Care ai arătat întîi această mucenicie Care ai răbdat cruce şi moarte pentru mîntuirea noastră, ca să ne arăţi drumul mîntuirii şi cum să venim la împărăţia Ta, primeşte această mică mucenicie a mea şi ia sufletul meu în veşnica împărăţie a Ta şi-l rînduieşte cu sufletele sfinţilor Tăi mucenici, căci, îndrăznind în Tine, am răbdat muncile şi caznele şi, nădăjduind spre slava Ta, voiesc să iau moarte”. Acestea a zis sfîntul şi îndată a sărit în mijlocul focului aceluia, lăudînd şi slăvind pe Dumnezeu.

Dumnezeu, ca să arate minune şi să slăvească pe sfîntul Său, a iconomisit un lucru ca acesta: văpaia aceea s-a făcut ca o lumînare, încît numai a înconjurat trupul sfîntului, dar nu l-a vătămat deloc. Sfîntul, mulţumind lui Dumnezeu, şi-a dat sfîntul său suflet în mîinile lui Dumnezeu. „Şi am văzut, zice scriitorul care a fost martor, cinstitul şi sfîntul său suflet ridicîndu-se spre cer, ca un fulger!” Femeia aceea, Evsevia, de care am mai spus mai înainte că a deşteptat pe sfînt în pădure, a cumpărat moaştele lui cu multă bogăţie şi le-a dus în patria ei, Evhaita, şi-l avea ajutător la toată nevoia. Nu numai ea, dar şi toţi bolnavii locului aceluia şi lumea toată îl avea doctor sufletesc şi trupesc şi nu numai cîţi erau aproape, dar şi cei ce erau îndepărtaţi luau deasemenea, darurile lui. Întîiul semn este minunea pe care o voi povesti, cu puterea lui Dumnezeu.

Constantinopolul mai de mult se numea Bizanţ şi, pentru că marele Constantin a făcut zidurile cetăţii, s-a numit Constantinopol, adică cetatea lui Constantin. În această cetate a împărăţit împăratul Constantin şi în vremea aceea era întărită dreapta credinţă. Vrăjmaşul adevărului, diavolul, văzînd că creştinătatea creşte, căuta de-a pururea să afle un ceas rău şi un om viclean, să facă voia lui. Apoi, căutînd necuratul, a aflat un ceas blestemat şi pe Iulian împăratul. După moartea marelui Constantin, au împărăţit cei trei fii ai lui Constantin: Constantie şi Consta, iar după ei a împărăţit necuratul Iulian. Cîte rele a făcut păgînul acesta, ce cuvînt de om le va povesti? Acela era elin, de trei ori blestematul, deşi mai înainte de a lua împărăţia era creştin, însă în ascuns era elin, căci se temea de moşul său, marele Constantin. După ce a murit marele Constantin şi Iulian Apostatul a luat împărăţia, a căutat să prigonească pe creştini. Aducîndu-şi aminte, că în săptămîna întîi a marelui post, mai ales creştinii au post, a vrut să spurce bucatele întregii cetăţi cu sîngele de la jertfe. Atunci, a chemat pe eparhul cetăţii şi i-a zis: „Ascultă, eparhule, zeii cei mari mi-au adus aminte că creştinii nazarineni şi galileeni nu ne ascultă bine, ci ne fac rău. Să facem şi noi ceva ca să ne asculte de silă. Porunceşte să nu se vîndă în cetate altă mîncare decît numai cele împărăteşti, dar acestea să fie îmbibate cu sîngele jertfelor, căci aşa făcînd, se vor împărtăşi creştinii cu sila şi ni se vor supune. Dar acestea să se facă pe ascuns, ca să nu ştie creştinii şi să se păzească”. Aceasta a zis necuratul împărat şi eparhul a răspuns: „Pe puterea marilor zei, acesta este sfat dumnezeiesc, iar nu omenesc”. Şi îndată a poruncit de s-a îndeplinit porunca împăratului. Însă, creştinii nu cunoşteau nicidecum gîndul cel rău al păgînului împărat.

Dar ochiul cel atotvăzător al lui Dumnezeu, care poticneşte pe cei răi şi meşteşugurile lor şi poartă grijă robilor Săi, Domnul a stricat meşteşugul cel tăinuit şi înşelător al călcătorului de lege, pentru că a trimis la Evdoxie, care era pe atunci patriarh al Constantinopolului, pe răbdătorul Său de chinuri, Sfîntul marele mucenic Teodor, care era din rînduiala tironilor în oaste şi se chema Tiron. Acesta, venind la arhiereu, i-a zis astfel: „Degrab sculîndu-te, să aduni turma lui Hristos şi să porunceşti cu tărie ca nimeni să nu mănînce bucatele şi băuturile cele ce se vînd în tîrg, căci toate sînt întinate cu sînge din jertfele idoleşti, după porunca păgînului împărat”. Arhiereul întrebă: „Cum s-ar putea ca cei săraci să nu cumpere bucate din tîrg?” Atunci i-a grăit sfîntul: „Să li se dea colivă şi se va mîngîia neajungerea lor”.

Apoi, nepricepîndu-se ce este coliva, i-a zis marele Teodor: „Coliva este făcută din grîu fiert şi aşa ne-am obişnuit noi a numi grîul fiert în Evhaita”.

Arhiereul a întrebat iarăşi pe cel ce i s-a arătat: „Cine eşti tu, sfinte al lui Dumnezeu, care ai venit la mine? Spune-mi numele tău ca să-l ştiu”. Sfîntul i-a răspuns: „Eu sînt mucenicul lui Hristos, Teodor, care am mărturisit în Evhaita şi m-a trimis Dumnezeu să-ţi descopăr sfatul păgînului împărat Iulian. Pentru aceasta fă cum îţi zic! Şi s-a făcut nevăzut.

Patriarhul, sculîndu-se îndată, a adunat toată lumea creştinilor şi le-a spus ceea ce a văzut şi a auzit. Deci, făcînd colivă, a ferit turma lui Hristos nevătămată de meşteşugul vrăjmaşului. Nimeni n-a cumpărat din bucatele împărăteşti, încît toate s-au stricat în săptămîna aceea şi le-au aruncat în mare. Nelegiuitul împărat, văzînd că tăinuita lui cursă s-a vădit şi nimic n-a sporit, foarte tare s-a ruşinat. El a poruncit ca iarăşi să se vîndă în tîrg obişnuitele bucate. Iar poporul lui Hristos, sfîrşindu-se săptămîna întîia a marelui post, în Sîmbăta aceea a făcut pomenirea Sfîntului Mucenic Teodor, cu colivă, mulţumind lui Dumnezeu şi cinstindu-l pe sfîntul Său rob, Teodor. De atunci pînă acum, cei dreptcredincioşi din toată lumea, în sîmbăta întîia a marelui post, săvîrşesc pomenirea minunii ce s-a făcut în zilele cu coliva şi cinstesc pe răbdătorul de chinuri al lui Hristos, ca să nu se uite milostivirea şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru creştini şi ajutorul Sfîntului Marelui Mucenic Teodor.

Dar şi alte minuni preaslăvite, a făcut sfîntul şi acesta: pe cei robiţi i-a eliberat, bolnavii i-a vindecat şi pe fiul unei văduve l-a eliberat din robia perşilor. În Constantinopol era o biserică a lui, care se numea Fanerotis (adică arătătoare). Oricine ar fi pierdut pe robul său, numai dacă ar fi venit într-acea biserică îl afla, orişiunde ar fi fost. Unii au furat din mijlocul bisericii nişte bani şi cu toate acestea sfîntul i-a arătat pe dînşii. Pe nişte ostaşi i-a certat să se ferească de răpire. Apoi, pe un prunc l-a dăruit celor ce-l căutau; şi pe nişte oameni, care se primejduiau în mare, i-a scăpat de la moarte. Şi multe alte minuni mari şi preaslăvite a făcut spre slava Tatălui şi a Fiului şi a Sfîntului Duh, a unei dumnezeiri şi Împărăţii. Prin a căreia iubire de oameni să dobîndim veşnicele bunătăţi, întru nemărginiţii veci fără de sfîrşit. (Istoria despre uciderea balaurului în cărţile ruseşti se află pusă la Sfîntul marele mucenic Teodor Stratilat, în ziua a şapte a acestei luni, iar în cele greceşti este la celălalt mucenic, Teodor Tiron, care pătimise cu puţin mai înainte. Deci, sau că este vreo greşeală, sau că s-a făcut minunea aceasta a uciderii balaurilor de amîndoi Teodorii, pentru că la Stratilat se arată că l-a ucis într-un cîmp pustiu, iar la Tiron într-o pădure, tot lîngă Evhaita. Tot despre aceeaşi dreptcredincioasă femeie, Evsevia, se vorbeşte la amîndoi, care şi moaştele lor le-a îngropat).

mai mult
Sfinții zilei

Vineri, 16 februarie – Sf. Sfinţit Mc. Pamfil; Sf. Mc. Valent, Pavel şi Seleuc; Sf. Cuv. Flavian, arhiepiscopul Constantinopolului (Zi aliturgică) (Dezlegare la ouă, lapte şi brânză)(Dezlegare la peşte)

pamfil_si_flavian

Aceşti 12 sfinţi mucenici s-au învrednicit nu numai de darul proorocesc şi apostolesc, dar şi de numărul celor care au pătimit pentru Hristos în Cezareea Palestinei. Ei au trăit pe vremea împărăţiei lui Diocleţian, iar cel întîi, cu numărul şi cu rînduiala, era Sfîntul Pamfil, presviterul acelei cetăţi. El era de neam din Beirut, deprins din tinereţe cu înţelepciunea cea din afară, plin de duhovnicească filosofie, deosebit prin viaţa îmbunătăţită şi slăvit prin mărturisirea Domnului Hristos. Al doilea a fost Valens, diaconul bisericii Eliei, bărbat cinstit cu înţelegerea, că deşi era bătrîn, totuşi ascuţit la minte, căci ştia pe de rost dumnezeiasca Scriptură. Al treilea era Pavel, cel fierbinte în credinţă, arzător cu rîvna dreptei credinţe. El era din cetatea ce se numea Iamnia, care mai înainte suferise pentru Hristos arderea focului. Aceştia trei, după diferitele munci ce au suferit pentru Hristos de la ighemonul Urban, fiind aruncaţi în temniţă, au stat într-însa doi ani, pînă ce a luat ighemonia Firmilian, care a urmat după Urban.

În acea vreme, fiind izgoniţi din Egipt 130 de mărturisitori ai lui Hristos şi osîndiţi în Cilicia la săparea minelor de aur, nişte tineri, fraţi după trup şi după duh, cinci cu numărul, petrecîndu-i din Egipt pînă în Cilicia, cînd se întorceau în patria lor, au venit în cetatea Cesareei, că pe acolo le era calea. Intrînd ei pe poarta cetăţii, i-au întrebat străjerii, cine sînt şi de unde vin. Iar ei, netăi-nuind adevărul, au mărturisit că sînt creştini şi patria lor este Ierusalimul de sus. Deci i-au prins şi i-au aruncat în temniţă ca pe nişte tîlhari. A doua zi, care era în 16 februarie, au scos din temniţă pe sfinţii tineri din Egipt, cinci la număr, împreună cu mărturisitorii lui Hristos cei mai înainte pomeniţi: Pamfil, Valens şi Pavel, şi i-a pus ighemonul înaintea judecăţii sale şi a păgînului tiran Firmilian.

Ighemonul încerca mai întîi să biruiască pe tinerii cei din Egipt, înfricoşîndu-i cu diferite munci; iar pe unul dintre dînşii, care era mai mare de ani, punîndu-l în mijloc îl întreba cine este. El răspunse cu îndrăzneală despre dînsul şi despre prietenii săi că sînt creştini. Apoi, întrebîndu-i despre nume, cel dintîi se numea Ilie, al doilea Ieremia, al treilea Isaia, al patrulea Samuil şi al cincilea Daniil. Căci, lepădînd aceşti sfinţi tineri numele cele necurate, luate de la închinătorii de idoli şi care li se puseseră de închinătorii lor părinţi, în locul acelora s-au numit cu nume prooroceşti, adeverind la arătare că sînt robi ai lui Dumnezeu, nu numai cu lucrurile, ci şi cu numele.

Firmilian, ighemonul, neînţelegînd numele celor cinci sfinţi, îi întreba de patria lor. Ilie spunea de moştenirea sa netrupească şi duhovnicească, adică de Ierusalimul de sus, avînd în minte cuvîntul apostolului către galateni: „Ierusalimul de sus este liber, acela este maică tuturor„. Apoi, de cuvîntul cel către Evrei: „V-aţi apropiat de muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu şi de Ierusalimul cel ceresc„. Ighemonul Firmilian nu pricepea ce este Ierusalimul şi în ce parte se află, pentru că în vremurile acelea sfînta cetate nu se mai numea Ierusalim, ci Elia. Aceasta, din vremea cînd Adrian, păgînul împărat al Romei, a zidit în locul cetăţii celei preafrumoase a Ierusalimului, risipită de Tit, o altă cetate în acel loc, în numele său, pentru că el se numea Elie Adrian. Deci, în locul Ierusalimului, s-a numit cetatea Elia şi a prihănit toate locurile cele sfinte, astupînd Mormîntul Domnului cu pietre şi cu ţărînă şi punînd idoli pretutindeni, apoi a poruncit să nu îndrăznească nimeni să numească cetatea într-alt chip, decît Elia. Aceasta o făcuse vrînd să piardă de pe pămînt pomenirea numelui Domnului nostru Iisus Hristos. Ierusalimul a fost în uitare la păgînii închinători de idoli aproape 200 de ani, pînă la venirea credinciosului împărat Constantin şi a maicii sale Elena.

Firmilian ighemonul, care era în Palestina pe vremea împărăţiei lui Diocleţian, cînd sfîntul tînăr îi spunea despre Ierusalim, nu ştia unde şi care este acea cetate ce se numeşte Ierusalim. Atunci a poruncit ca acelui fecior tînăr, care se chema Ilie, să-i lege mîinile înapoi, să-l spînzure gol şi să-l bată cumplit, ca să spună cu adevărat care este acea cetate Ierusalimul şi în ce parte a pămîntului se află. Dar el le spunea că Ierusalimul este patrie numai a creştinilor şi nimeni altul nu poate să aibă parte într-însa; iar acea cetate este la răsărit, unde soarele începe a-şi arăta razele întîi.

Astfel grăia sfîntul despre Ierusalimul cel de sus, cel duhovnicesc şi nu băga în seamă muncile, fiind ca fără trup. Ighemonul, neînţelegînd despre Ierusalimul povestit de el, credea că creştinii şi-au zidit undeva acea cetate şi voiesc să se împotrivească romanilor. De aceea chinuia mai cu amar pe Sfîntul Ilie, ca să spună cu adevărat unde este zidită acea cetate creştinească, Ierusalimul. Neputînd afla de la dînsul nimic mai mult decît numai mărturisirea numelui lui Hristos şi spunerea despre Ierusalimul cel de sus, a condamnat pe sfîntul tînăr la moarte, tăindu-l cu sabia.

Apoi, muncind asemenea şi pe ceilalţi tineri: Ieremia, Isaia, Samuil şi Daniil şi neauzind altceva de la ei decît ceea ce auzise de la cel dintîi, i-a judecat să-i ucidă cu sabia. Apoi a întrebat despre Sfîntul Pamfil presviterul, despre Valent diaconul şi despre Pavel şi, aflînd că au fost chinuiţi destul, mai înainte cu doi ani de către ighemonul Urban, care fusese înaintea lui, fiind ţinuţi în temniţă atîta vreme, n-a voit să-i chinuiască mai mult, ci numai i-a întrebat dacă vor a se supune la împărăteasca poruncă. Dar, fiind neînduplecaţi, i-a judecat asemenea la tăiere cu sabia.

Un tînăr oarecare din slugile lui Pamfil, anume Porfirie, care era de 18 ani, fiind foarte mult iubit de stăpînul său prin curăţia sa, auzind de răspunsul de moarte ce s-a dat asupra sfinţilor mucenici, a strigat din popor: „Doresc ca trupurile sfinţilor să se îngroape în pămînt”. Aceasta cu mare glas strigînd-o, a ieşit din mulţime şi a stat înaintea ighemonului. Acesta, cercetînd şi aflînd că este creştin, a poruncit ca îndată să-l spînzure gol şi să-l bată cumplit. Şi a bătut pe sfîntul tînăr Porfirie atît de mult, încît tot trupul lui s-a zdrobit de răni şi a căzut la pămînt, încît se vedeau numai oasele goale şi cele dinăuntru ale lui. Iar el, într-un chin ca acela, era ca un stîlp sau piatră nesimţitoare, fără de glas, pentru că n-a arătat nerăbdare, n-a strigat, nici n-a gemut, ci tăcea ca un zid. Pentru acest lucru tiranul mai mult se mînia şi cu cîrpe aspre de păr a poruncit să-i frece rănile, apoi l-a osîndit spre ardere.

Înfigînd un par şi legînd pe sfînt de dînsul, a pus lemne împrejur şi le-a aprins. Dar, cînd l-a împresurat focul, mucenicul a strigat cu glas mare, chemînd în ajutor pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. După aceea a tăcut, dîndu-şi sfîntul său suflet în mîinile Domnului. El a răbdat pătimirea ca şi stăpînul său, ba încă l-a întrecut în primirea muceniceştii cununi, căci Sfîntul Pamfil cu soţii lui nu erau încă tăiaţi, cînd Sfîntul Porfirie, sfîrşindu-se în văpaia focului, s-a dus către începătorul de nevoinţe, Hristos.

Pe cînd se ardea Sfîntul Porfirie, se afla acolo în popor un bărbat dreptcredincios, care altădată a fost ostaş, anume Selevchie. Acela, după sfîrşitul lui Porfirie, a alergat în urma ucenicilor celor ce se duceau la tăiere de sabie şi, aflîndu-i încă vii, tocmai cînd îşi cereau de la călăi vreme de rugăciune, a spus Sfîntului Pamfil despre sfîrşitul cel mucenicesc al lui Porfirie şi s-a bucurat Sfîntul Pamfil, mulţumind lui Dumnezeu. Iar Selevchie dădea închinăciunea sa cea mai de pe urmă sfinţilor mucenici, care şi-au plecat sub sabie capetele lor. Iar ostaşii, văzînd aceea şi cunoscîndu-l că este creştin, l-au prins şi l-au dus la ighemon, iar acesta a poruncit ca îndată să-l taie şi pe acela. Deci Sfîntul Selevchie, care era din părţile Capadociei, ostaş viteaz şi vestit în cetele Romei, care la începutul prigoanei contra creştinilor a mărturisit pe Hristos, a fost bătut foarte mult. Apoi, lipsindu-se de rînduiala ostăşească şi de cinste şi fiind izgonit din cetatea sa, slujea bolnavilor celor aruncaţi pe uliţe şi se îngrijea de sărmani şi de săraci. În acel timp mucenicul, împărtăşindu-se cu sfinţii mucenici şi cu mărturisitorii, s-a dus bucurîndu-se către Stăpînul Hristos, Domnul.

După Sfîntul Selevchie s-a sîrguit a se număra în ceata mucenicilor şi Sfîntul Teodul, bărbat bătrîn şi frumos la chip, unul din casnicii ighemonului Firmilian, care era cinstit de toţi pentru bătrîneţile sale, pentru că el a trăit pînă şi-a văzut strănepoţii săi. Acela, în taină crezînd în Hristos, s-a apropiat de unul din sfinţii mucenici care erau duşi la tăiere şi l-a sărutat, poftindu-l să se roage pentru dînsul lui Hristos Dumnezeul. Văzînd aceasta, una dintre slugile ighemonului a clevetit pe Teodul stăpînului său că este creştin. Întrebîndu-l ighemonul şi aflînd adevărul, s-a mîniat şi mai mult asupra lui şi a poruncit să-l răstignească pe cruce.

După aceasta Sfîntul Iulian a împlinit ceata celor doisprezece. Acesta, ca şi Sfîntul Selevchie, era din Capadocia, bărbat credincios şi îmbunătăţit dar, mergînd după o unealtă în Cezareea Palestinei şi, apropiindu-se, a văzut aruncate afară din cetate trupurile mucenicilor, spre mîncarea cîinilor, păsărilor ori fiarelor şi, bucurîndu-se cu duhul, săruta mădularele lor cele ce au pătimit pentru Hristos, fericind sfîrşitul lor mucenicesc, prin care s-au învrednicit vieţii celei nesfîrşite de la Hristos. Ostaşii care pîndeau de departe şi străjuiau trupurile muceniceşti, ca să nu fie furate de creştinii cei tăinuiţi, văzînd pe omul acela străin, căzînd pe trupurile cele lepădate şi sărutîndu-le, l-au cunoscut că este creştin. Deci, l-au prins şi l-au dus la ighemonul lor.

Ighemonul, după obişnuita cercetare, l-a judecat spre ardere şi l-a ars ca şi pe Sfîntul Porfirie. Astfel, cei 12 mucenici, întocmai ca cei 12 prooroci şi apostoli, au stat cu proorocii şi cu apostolii înaintea lui Hristos Domnul, întru cereasca împărăţie, încoronaţi cu cununile biruinţei. Iar trupurile mucenicilor, cele aruncate afară din cetate, au zăcut acolo patru zile. Văzînd păgînii că nu se ating de trupurile acelea nici cîinii, nici păsările, nici fiarele, au poruncit ca să le ia şi să le îngroape. Deci, luîndu-le credincioşii, le-au îngropat cu cinste, slăvind pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, pe Unul în Treime Dumnezeu, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.

mai mult
Sfinții zilei

Joi, 15 februarie – Sf. Mc. Agapie, Plisie şi Tirmolau (Post)

biblie

Aceşti sfinţi mucenici, multpătimitori, au fost pe vremea împărăţiei lui Diocleţian (284-305); Agapie era din cetatea Gazei, Timolau din Pontul Euxinului, cei doi Dionisie din Tripoli – Fenicia, Romil din Diospole, unde era ipodiacon la biserică, iar Plisie şi cei doi Alexandri erau din Egipt. Şi au pătimit în Cezareea Palestinei, de la ighemonul Urban, întru al doilea an al prigonirii de atunci.

    Dându-se păgâna poruncă împărătească prin toate ţările şi cetăţile, ca toţi creştinii să fie siliţi la închinarea la idoli şi la necuratele lor jertfe, atunci, săvârşindu-se un oarecare praznic de Dumnezeu urât în cetatea Cezareei şi popor fără număr adunându-se din satele cele de prinprejur, s-a pregătit priveliştea la care creştinii cei ţinuţi în legături aveau să fie munciţi. Tot poporul elinesc cel fără de număr s-a adunat la acea privelişte, unde mai întâi Sfântul Mucenic Timotei – care se prăznuieşte în nouăsprezece zile ale lunii august -, a fost ars, după multe munci.

    După aceea, Sfinţii Mucenici Agapie şi Tecla au fost daţi spre mâncare fiarelor. Însă nu acest Agapie, care acum se cinsteşte, ci altul cu acelaşi nume, care a pătimit mai înainte de acesta, împreună cu Sfânta Tecla şi cu cel mai sus amintit, cu Sfântul Mucenic Timotei, care se pomeneşte în august. O privelişte ca aceasta plină de sânge săvârşindu-se, aceşti şase tineri viteji, creştini cu credinţa, care acum se cinstesc, adică mucenicii: Plisie, Timolau, Romil, doi Alexandru şi un Dionisie, aprinzându-se cu râvnă după Hristos şi-au legat singuri mâinile înapoi, în semn că fără teamă doresc să pătimească pentru Hristos şi sunt gata să se dea ori în foc, ori la mâncarea fiarelor pentru dragostea lui Hristos.

    Apoi degrabă alergând în mijlocul priveliştei, înaintea ighemonului Urban cu mare glas au strigat: „Suntem creştini!”

    Ighemonul, văzându-i tineri cu trupul, nu voia să-i piardă îndată. Ci, mai întâi i-a sfătuit mult cu amăgiri ca să se închine idolilor şi să nu se piardă singuri, fiind într-o frumuseţe ca aceea a tinereţii. După aceea, a poruncit să-i arunce în temniţă. După câteva zile s-a scris în numărul legaţilor lui Hristos, Sfântul Agapie, bărbat cinstit între creştini şi slăvit pentru nevoinţa sa cea purtătoare de chinuri. Căci mai înainte de multe ori arătase mare îndrăznire întru mărturisirea numelui lui Hristos şi suferise multe munci. Într-acea vreme iarăşi fiind prins, împreună cu sluga lui, Dionisie Egipteanul, s-a aruncat lângă cei şase tineri, făcându-se opt la număr. De multe ori ispitindu-i şi în multe feluri muncindu-i, deoarece nu s-au lepădat de Hristos şi toate muncile le-au răbdat cu vitejie, au fost osândiţi la tăiere.

    Şi toţi în această zi şi-au pus capetele pentru Capul Bisericii, Hristos Domnul, în ale Cărui mâini şi-au dat sfintele lor suflete; şi au luat de la El cununile biruinţei, în Biserica ce se bucură în ceruri.

mai mult
Sfinții zilei

Miercuri, 14 februarie – Sf. Cuv. Auxentie, Maron și Avraam (Zi aliturgică. Dezlegare la brânza, lapte, ouă și pește)

biblie

În vremea împărăţiei lui Teodosie cel tînăr era în Constantinopol un bărbat cinstit, vestit în rînduiala ostăşească şi în palaturile împărăteşti, cu numele Avxentie, fiu al lui Ada Persul, iscusit în dumnezeiasca Scriptură şi în înţelepciunea cea din afară şi împodobit cu fapte bune. Acela, cunoscîndu-se cu Cuviosul Marchian, care mai pe urmă a fost iconom al Bisericii celei mari, şi cu Ioan monahul cel îmbunătăţit, care vieţuia lîngă biserica Sfîntului Ioan Mergătorul înainte, fiind înaintea cetăţii ce se numea Evdom, împreună cu alţi bărbaţi temători de Dumnezeu, a rîvnit vieţii lor. Deci, lăsînd deşertăciunea lumii acesteia, slava şi gîlceava, s-a făcut ostaş al cerescului împărat Hristos şi, luînd chipul monahicesc, s-a făcut slujitor al Domnului mai întîi în rînduiala diaconiei, apoi în a preoţiei şi a luat putere asupra diavolului ca să-l izgonească din oameni. Pentru aceasta era slăvit în cetatea împărătească; fugind de slava omenească şi dorind slava şi viaţa mai liniştită, a lăsat cetatea cea cu mult popor şi s-a dus la Bitinia. De acolo s-a dus într-un munte pustiu care se numea Oxia şi care era departe de Calcedon, ca la 10 stadii. Iubind acel loc, s-a suit pe un deal şi, stînd pe piatră, şi-a ridicat sfintele mîini, lăudînd pe Dumnezeu şi zicînd: „Tu, Doamne, m-ai sălăşluit deosebi în nădejde”. Şi a locuit în muntele acela, care mai pe urmă se chema după numele lui Avxentie, precum se scrie în viaţa Cuviosului Ştefan, care după aceea a sihăstrit în acelaşi munte şi a pătimit pentru sfintele icoane.

Vieţuind Cuviosul Avxentie în muntele cel pomenit, a fost aflat de nişte păstori care căutau o turmă de oi rătăcită şi pe care au aflat-o cu rugăciunile lui. Din acea vreme s-a făcut cunoscut cuviosul şi începură a veni la dînsul mulţi, unii pentru tămăduirea trupească – căci toate bolile le vindeca prin rugăciunile lui -, iar alţii veneau pentru folosul sufletesc.

Apoi, adunîndu-se oameni cucernici din satele dimprejur, i-au zidit o chilie în vîrful muntelui, în care, închizîndu-se cuviosul, vorbea printr-o ferăstruie mică cu cei ce veneau la dînsul, povăţuindu-i la fapte bune şi tămăduind pe cei neputincioşi, pentru că era izvor de tămăduiri, fiind plin de dumnezeiescul dar şi alergau la dînsul din multe cetăţi, ca la un doctor fără de plată. Aşa o femeie a unui comite din Nicomidia, orbind, a venit strigînd: „Miluieşte-mă, robul lui Dumnezeu cel preaînalt”. Iar el a zis către cei ce erau acolo: „Sînt om păcătos şi pătimaş ca şi voi, dar dacă credeţi că Cel ce a tămăduit pe orbul din naştere o va vindeca şi pe aceasta, apoi toţi să ne rugăm lui Dumnezeu cu osîrdie pentru dînsa”. Şi rugîndu-se toţi, sfîntul s-a atins de ochii ei şi a zis: „Te vindecă pe tine Iisus Hristos, Lumina cea adevărată”. Şi îndată a văzut femeia, şi toţi au mulţumit lui Dumnezeu. Apoi, comitesa aceea a dat multă milostenie la săracii care veneau lîngă muntele acela spre a cere milostenie de la cei ce mergeau la sfînt. De aceasta chiar sfîntul se îngrijea, avînd ucenici care împărţeau pîinea ce se aducea.

Pe lîngă darul tămăduirii, cuviosul mai avea şi pe cel al vederii înainte, pentru că odată au venit la dînsul doi oameni, unul credincios, iar altul cu cuget eretic. Pe cel drept-credincios sfîntul l-a primit cu dragoste şi a vorbit cu dînsul despre folosul sufletesc; iar către cel rău credincios n-a zis nici un cuvînt, văzînd într-însul necredinţa. Ducîndu-se de la sfînt, cel rău credincios a început a-l huli pe sfînt şi a-l vorbi de rău, numindu-l făţarnic; dar, nesosind ei încă la casa lor, a întîmpinat pe cel rău credincios un copil, spunîndu-i că asupra fiicei lui a năvălit diavolul şi o munceşte cumplit. Deci acela s-a mîhnit foarte şi, cunoscîndu-şi păcatul, a dus pe fiica cea îndrăcită la cuviosul, cu smerită rugăminte. Şi s-a tămăduit atît fecioara de muncirea diavolească, cît şi tatăl ei de credinţa cea rea.

Doi leproşi au venit, cerînd tămăduire. Şi i-a întrebat sfîntul: „Care sînt greşelile voastre de a venit asupra voastră această pedeapsă de la Dumnezeu?” Ei, închinîndu-se lui, au zis: „Miluieşte-ne robul lui Hristos şi te roagă pentru noi să ne tămăduim”. Sfîntul le-a răspuns: „Aceasta vi s-a întîmplat, o! fraţilor pentru jurămîntul vostru, căci v-aţi obişnuit adeseori a vă jura şi a vă blestema şi aţi pornit pe Dumnezeu spre mînie”. Ei, auzind aceea, s-au spăimîntat, cum de ştie greşelile lor şi căzînd înaintea lui s-au pocăit. Milostivindu-se spre dînşii, Cuviosul i-a uns cu untdelemn sfînt de la cap pînă la picioare, zicînd: „Pe voi vă tămăduieşte Iisus Hristos, iar eu sînt om păcătos”. Şi îndată leproşii s-au curăţit de neputinţa lor.

Un slăbănog zăcea pe pat, fiind adus cu căruţa, iar părinţii lui, căzînd la sfînt, ziceau cu plîngere: „Pentru mulţimea păcatelor noastre, s-a întîmplat fiului nostru slăbănogirea”. Sfîntul le-a răspuns: „Credeţi oare că el se poate tămădui prin mine, smeritul şi lepădatul? Numai Dumnezeu este puternic pentru aceasta”. Ei ziseră: „Cu adevărat, îngere al lui Dumnezeu, eşti trimis pentru mîntuirea noastră şi credem că toate sînt cu putinţă la Dumnezeu”. El le-a răspuns: „Să fie după credinţa voastră”. Şi, luînd untdelemn sfînt, a uns tot trupul slăbănogului şi îndată s-a sculat sănătos, încît cu toţii Îl slăveau pe Dumnezeu.

Cît pentru cei îndrăciţi nu ne ajunge cuvîntul, căci pe mulţi a liberat Cuviosul Avxentie din muncirea diavolească, care veneau la el în toate vremurile din diferite cetăţi şi ţări îndepărtate. Pe alţii îi aduceau cu sila, munciţi de viclenele duhuri şi toţi se tămăduiau prin sfintele lui rugăciuni, căci avea de la Dumnezeu mare stăpînire şi putere asupra diavolilor. Apoi a fost chemat în Calcedon, la sinodul Sfinţilor Părinţi, cel de-al patrulea a toată lumea şi s-a ostenit mult, nevoindu-se contra eresului lui Evtihie şi a relei credinţe a lui Nestorie. De aceea a răbdat şi multe ocări de la eretici. Însă drept-credinciosul împărat Marcian îl cinstea foarte mult şi era iubit de toţi Sfinţii Părinţi, încît s-a arătat vestit între toţi, ca un dreptcredincios şi făcător de minuni, înţelept şi nebiruit în cuvînt, ca cel ce ştia bine tainele dumnezeieştii Scripturi, după cum este scris: Era bărbat puternic în faptă şi cuvînt, înaintea lui Dumnezeu şi a tot poporul.

Întărind cu Sfinţii Părinţi dreapta credinţă, s-a întors iarăşi la chilia sa din muntele pustiu şi a făcut în cale multe şi mari minuni, pe cînd se ducea la Calcedon şi se întorcea de acolo, izgonind diavolii din oameni şi tămăduind toate bolile şi neputinţele. Şezînd în chilia sa, aducea mult folos lumii, prin chipul vieţii sale îmbunătăţite şi prin învăţăturile grăitoare de Dumnezeu, cu care se îndulceau toţi care veneau la dînsul de pretutindeni, pentru facerile de minuni. Iar cu ochii cei mai înainte văzători, vedea cele ce erau departe ca pe cele ce erau aproape şi privea duhurile cele fără de trup şi sufletele drepţilor.

Într-o noapte, închizîndu-se, înălţa către Dumnezeu obişnuitele sale rugăciuni, iar ucenicii şi ceilalţi care veniseră la sfîntul, fiind afară şi cuviosul deschizînd ferestruia fără de veste, a strigat cu glas mare de trei ori: „Binecuvîntat este Domnul Dumnezeu!”. Apoi, suspinînd cu greu şi-a plecat capul spre pămînt şi toţi stînd de faţă nu îndrăzneau a-l întreba. Dar el le-a zis: „Luminătorul care era la răsărit, o! fiilor, Simeon, părintele nostru, a adormit!”. Zicînd acestea, plîngea foarte. Şi a zis iarăşi: „Sfîntul părintele nostru, stîlpul şi întărirea adevărului, Simeon Stîlpnicul, a răposat, iar nevinovatul şi curatul lui suflet nu s-a îngreţoşat a se închina mie, netrebnicului şi păcătosului!” Şi s-au spăimîntat cei ce auzeau despre o vedere ca aceea. Atunci au însemnat ceasul în care cuviosul a spus aceasta şi după o vreme oarecare a venit înştiinţare de la dreptcredinciosul împărat Leon, care a luat împărăţia lui Marcian, despre moartea Cuviosului Simeon Stîlpnicul şi îndată a străbătut vestea pretutindeni. Apoi ucenicii cuviosului Avxentie cercetînd vremea, au aflat adevărul, că în acea vreme a murit Cuviosul Simeon, cînd Avxentie a spus despre adormirea lui.

Nu după multă vreme de la sfîrşitul Cuviosului Simeon, s-a apropiat şi fericitul sfîrşit al Cuviosului Avxentie, care venise la adînci bătrîneţe. Căci vieţuind cu cuvioşie şi cu dreaptă credinţă, întemeind multe mănăstiri prin diferite locuri şi fiind egumen în toate părţile Bitiniei şi pe mulţi povăţuind spre mîntuire, a trecut către Domnul.

mai mult
Sfinții zilei

Marți, 13 februarie – Sf. Cuv. Martinian; Sf. Ap. şi Mc. Acvila şi soţia sa Priscila; Sf. Ier. Evloghie, patriarhul Alexandriei (Dezlegare la ouă, lapte şi brânză)

martinian

Aproape de cetatea Cezareei Palestinei este un munte, care se numeşte locul Corabiei, în care s-au nevoit mulţi vieţuitori în pustie. Într-acela a fost fericitul şi vrednicul de laude Sfîntul Martinian, monahul, cel plin de dumnezeiescul har şi care din copilărie bine s-a deprins cu viaţa monahicească pentru că, din tinereţe iubind pe Dumnezeu, în mare nevoinţă a intrat, luptînd asupra vrăjmaşului. El era tînăr şi frumos cu trupul, avînd 18 ani. Atunci a lăsat cetatea, pe cei ce locuiau într-însa şi toată gîlceava lumească şi a mers în acel munte, la viaţă liniştită şi pustnicească, şi acolo a petrecut 25 de ani, avînd viaţă îngerească. De aceea s-a învrednicit a lua de la Dumnezeu darul tămăduirii şi mulţi se tămăduiau de multe nevoinţe cu sfintele lui rugăciuni. Chiar şi cei ce erau îndrăciţi, venind la dînsul în munte, se izbăveau de muncirea diavolească. Şi multe alte minuni făcea el, ascultînd Dumnezeu rugăciunile plăcutului Său. Deci sporea fericitul Martinian din zi în zi în nevoinţele sale cele frumoase şi în toate părţile ieşise vestea despre sfînta viaţă a îmbunătăţitului bărbat şi, toţi cei ce auzeau, veneau la dînsul pentru folos.

Vrăjmaşul diavol, care urăşte neamul omenesc, n-a suferit să vadă pe tînărul monah care avea fapte bune. Mai întîi a început a aduce asupra lui felurite ispite şi cu năluciri în multe chipuri îl înfricoşa. Apoi a ascuţit asupra lui arma cea veche, prin care a izgonit pe Adam din Rai, vrînd ca şi pe acesta să-l izgonească din viaţa cea pustnicească, liniştită, şi de la scopul cel bun să-l împiedice. Deci, într-una din zile, fericitul Martinian, cîntînd psaltirea, diavolul s-a închipuit în balaur mare şi, băgîndu-se sub peretele chiliei, a început a săpa pămîntul cu dinadinsul, vrînd să sape pe dedesubt peretele şi să răstoarne chilia peste sfînt.

Fericitul, fără frică şi fără tulburare săvîrşind cîntarea, s-a plecat peste ferăstruie şi a zis către acel balaur: „Cu adevărat se cuvine să te tîrăşti pe pămînt. Pentru ce te osteneşti tu în deşert, o! ticălosule, fiindcă pe mine nu mă înfricoşează nălucirile tale, de vreme ce am pe Domnul meu Iisus Hristos, Care-mi ajută şi, biruind înfricoşările, calcă puterea ta”. Diavolul, auzind acestea, s-a prefăcut în vifor întunecos şi, fugind, zicea: „Aşteaptă, aşteaptă că ştiu eu cum te voi surpa, că am asupra ta un meşteşug prin care, ca pe un robit, te voi răpi, şi-ţi voi spulbera nădejdea ta. Apoi voi aduce asupra ta o ispită pe care tu nu o vei putea suferi în chilia ta, te voi izgoni şi te voi îndepărta ca pe o frunză purtată de vînt; atunci voi vedea cine Îţi va ajuta ţie!”. Acestea zicînd diavolul a alergat de la dînsul.

Bărbatul cel tare, Sfîntul Martinian, atît era de paşnic în sine şi de nefricos, ca şi cum n-ar fi văzut nici o nălucire. Ci liniştit se veselea şi lăuda pe Dumnezeu, îndeletnicindu-se cu gîndirea de Dumnezeu şi cu înţelegerea dumnezeieştilor cuvinte, prin citirea cărţilor. După aceasta, s-a întîmplat că, umblînd nişte oameni prin cetatea Cezareei şi vorbind între dînşii despre viaţa fericitului Martinian, cea plină de fapte bune, mirîndu-se prea mult de bărbăţia şi de răbdarea lui. Dar o femeie desfrînată auzind cuvintele lor şi îndemnată fiind de diavolul, s-a apropiat de dînşii, zicînd: „Cine este acela de care vă miraţi voi, care sînt isprăvile şi cum este viaţa lui? Pe acesta, de voi vrea, ca pe o frunză din copac îl voi scutura. Care este scornirea laudei lui? Că s-a închis ca o fiară în pustie, neputînd să rabde în cetate poftele trupeşti şi smintelile? Ce minune este aceasta că este fără patimă? Căci nu vede femeie niciodată. Însă, să ştiţi toţi că, nefiind foc, nu arde fînul. Dar, de s-ar pune lîngă foc şi nu s-ar arde, atunci ar fi lucru mare şi vrednic de mirare. Aşa şi de dînsul se cuvine a zice: de voi merge eu la dînsul şi mă va vedea, iar el nu se va clăti, nici se va sminti de mine, nici se va răpi gîndul lui la podoaba mea, atunci va fi minunat, nu numai înaintea oamenilor, ci şi înaintea lui Dumnezeu şi a îngerilor Lui”.

Acestea zicîndu-le, şi cu bărbaţii aceia făcînd rămăşag pentru lucrul acesta s-a dus la casa sa. Apoi, dezbrăcîndu-se de podoabele cele desfrînate, s-a îmbrăcat în haine proaste şi rupte şi a pus trenţe vechi pe calul său; după aceea s-a încins cu o sabie şi luînd o traistă a pus într-însa toate podoabele sale cele frumoase, hainele cele de mult preţ, salbele, inelele cele de aur, mărgelele şi altele cu care se amăgesc ochii şi minţile celor tineri şi a ieşit seara din cetate, ducîndu-se la muntele cel pustiu în care locuia cuviosul, fiind vînt cu furtună şi ploaie mare în noaptea aceea.

Cînd s-a apropiat femeia de chilia lui Martinian, a început cu glas umilit şi cu suspinuri a se ruga de dînsul, zicînd: „Miluieşte-mă, robul lui Dumnezeu, şi nu mă lăsa pe mine, ticăloasa, spre mîncarea fiarelor, că am rătăcit pe drum şi am căzut în pustia aceasta şi nu ştiu unde voi merge. Nu mă trece cu vederea, că sînt într-atîta primejdie şi nu te îngreţoşa de mine păcătoasa, că şi eu sînt a lui Dumnezeu zidire. Mă rog sfinţiei tale nu mă lepăda pe mine, rătăcita, cinstite şi sfinte părinte!”.

Acestea şi mai multe grăind ea cu plîngere şi cu suspinuri, Martinian a deschis fereastra şi, privind, a văzut-o într-o îmbrăcăminte ruptă şi udată de ploaie, apoi clătindu-se cu mintea, a zis în sine: „Vai mie, ticălosul păcătos, iată cum îmi stă de faţă ispita, ca ori de porunca lui Dumnezeu să ascult, Care zice să fim milostivi, sau din monahiceasca mea făgăduinţă să cad. Pentru că de nu voi primi în chilie pe femeia ce este în primejdie, fiarele o vor mînca, sau de răceală mare de va muri, voi îngreuna sufletul meu şi voi fi ca un ucigaş. Iar de o voi primi pe ea, mă tem să nu fiu ispitit, şi atunci îmi voi îngreuna sufletul şi trupul şi mă voi arăta necurat înaintea Domnului meu. Deci nu ştiu ce să fac”. Şi, întinzîndu-şi mîinile spre cer, a zis: „Spre Tine, Doamne, am nădăjduit, să nu mă ruşinezi în veac nici să-şi rîdă de mine vrăjmaşii mei; nu mă lăsa să fiu ispitit şi stăpînit de înşelătorul şi vicleanul diavol, ci, precum voieşti, păzeşte-mă în ceasul acesta, cu mîna Ta cea tare, acoperă-mă de asupririle vrăjmaşului, că binecuvîntat eşti în veci”.

Astfel, rugîndu-se, a deschis uşa şi a primit-o înăuntru, apoi, aprinzînd foc, a poruncit să se învelească şi, aducînd ceva, i-a dat ei să mănînce, pentru că erau doi finici afară de chilia lui, şi a zis către dînsa: „Femeie, mănîncă şi te încălzeşte aici, iar mîine dimineaţă să te duci în pace”. Apoi, lăsînd-o în cea mai dinafară chilie, el a intrat în cea dinăuntru şi a închis uşa. Apoi cîntînd psalmi în ceasul al treilea din noapte şi rugîndu-se, s-a culcat pe pămînt după obicei. În acea noapte l-a tulburat satana foarte mult cu pofta trupească. Iar femeia, sculîndu-se la miezul nopţii, a scos toate podoabele sale din traistă şi s-a împodobit spre înşelarea sfîntului, iar cele rupte le-a pus în traistă şi aştepta pînă ce va ieşi la dînsa Martinian.

Făcîndu-se ziuă, a ieşit sfîntul din chilia sa cea mai dinăuntru, vrînd să libereze pe femeie ca să se ducă la locul său. Dar, văzînd-o împodobită, nu a cunoscut-o spăimîntîndu-se, tăcea. După aceea, a zis către dînsa: „Cine eşti tu şi de unde ai venit, şi ce este acest chip diavolesc ce văd la tine?” Iar ea, răspunzînd, i-a zis lui: „Eu sînt, stăpîne al meu”. Zis-a ei sfîntul: „Pentru care pricină ţi-ai schimbat îmbrăcămintea? Cu cea de aseară păreai mai săracă, acum eşti luxoasă”.

Femeia i-a zis: „Eu, stăpîne al meu, sînt din Cezareea Palestinei şi auzind de tinereţile tale, de frumuseţea ta trupească şi de buna podoabă a feţei tale, iar inima mea fiind foarte aprinsă de dorinţa ta, am venit să te văd şi să mă satur de frumuseţea ta, căci nu în deşert am suferit atîta cale, ci într-adins am venit pentru tine. Ce este atîta înfrînare şi pentru ce trupurile voastre le obosiţi cu postul cel mare? În ce cărţi scrie să nu mănînci, nici să bei şi să nu ai femeie după lege? Chiar Apostolul Pavel a zis: „Cinstită este nunta şi patul neîntinat„. Care din prooroci nu s-a însoţit cu femeie şi nu s-a arătat moştenitor Împărăţiei cerului? Enoh cel mare şi minunat, oare nu fiind însurat s-a ridicat spre cer şi n-a văzut moartea pînă astăzi? Asemenea şi minunatul Avraam, oare n-a avut trei femei şi s-a numit prieten al lui Dumnezeu şi s-a învrednicit a primi pe Dumnezeu în trei feţe în cortul său? Isaac, oare n-a avut femeie şi s-a făcut chip al lui Hristos? Iacov oare n-a avut două femei şi a putut cu îngerul a se lupta, iar pe Dumnezeu L-a văzut faţă către faţă? Moise cel mare, capul proorocilor şi slujitorul lui Dumnezeu, oare n-a avut femeie şi a vorbit cu Dumnezeu? Apoi neamul evreiesc l-a eliberat din mînia cea amară a Egiptului şi s-a învrednicit Împărăţiei cerului? Asemenea David, ceilalţi prooroci şi sfinţii bărbaţi, însoţindu-se cu legiuita însurare şi născînd fii, s-au sălăşluit în cereasca împărăţie”.

Astfel grăind şi slăbind fericitul, l-a luat de mîini şi a început a-l trage spre prăpastia pierzării, tulburîndu-i gîndul cel bun. Iar Martinian i-a răspuns: „Dacă te voi lua de femeie, unde te voi duce şi cu ce te voi hrăni, neavînd nimic? Căci eu, precum vezi, necîştigînd nimic, viaţa mea este lipsită şi astfel am petrecut toate zilele vieţii mele pînă acum”. Femeia răspunse: „Domnul meu, să te învoieşti să fii cu mine şi să mă îndulcesc de tinereţile tale; iar despre cele de trebuinţă pentru viaţa noastră nu te îngriji, că am eu casă şi averi, aur şi argint, slugi şi slujnice şi peste toate te voi face stăpîn”.

Grăind acestea femeia, sau mai bine zis diavolul, care de la început este ucigaş de oameni, vorbind prin buzele ei şi amăgind pe Sfîntul Martinian, el a început a se aprinde de pofta trupească şi a se învoi cu dînsa. Apoi începu a vorbi despre păcat, cum să-l săvîrşească. Deci a zis către dînsa: „Femeie, aşteaptă puţin, căci unii au obicei a veni la mine pentru binecuvîntare! Mă duc să mă uit în cale, ca nu cumva să vină cineva şi să ne vadă făcînd fapta aceasta, căci dacă nu putem să tăinuim înaintea lui Dumnezeu păcatul nostru, apoi cel puţin de oameni să-l tăinuim, ca să nu fim de vorbă şi de ocară”. Zicînd acestea, a ieşit din chilie şi, stînd pe o piatră înaltă ce era acolo, privea spre cale cu dinadinsul.

Dar iubitorul de oameni, Dumnezeu, Cel ce nu voieşte pierzarea nimănui, n-a trecut cu vederea ostenelile lui făcute din tinereţe şi nu i-a defăimat rugăciunile, ci i-a ajutat şi i-a schimbat inima de la gîndul cel rău spre cel bun; deci, pogorîndu-se el de pe piatră, a găsit nişte vreascuri uscate pe care, luîndu-le, le-a dus în chilie, le-a pus în mijloc şi le-a dat foc şi, făcîndu-se flacără mare, şi-a scos încălţămintea şi sărind a stat în mijlocul focului, apoi a început a-şi arde trupul; deci arzîndu-se foarte şi durîndu-l picioarele, a ieşit din foc şi, ca şi cum certîndu-se pe sine, zicea: „Ce, Martiniane, îţi place să te arzi în focul acesta vremelnic şi în această cumplită muncire? Dacă vei putea să-l suferi, apoi apropie-te şi de femeia aceasta, pentru că ea, şi printr-însa diavolul, îţi mijloceşte focul cel veşnic. Dar nu este ea vinovată, ci vechiul vrăjmaş, care a îndemnat-o asupra ta, vrînd să se împotrivească voinţei tale celei bune. Gîndeşte-te la munca aceea, sărace Martiniane, şi să ai în minte focul cel veşnic, pentru că acest foc vremelnic, se stinge cu apă şi cînd arde, lumina este într-însul, iar focul cel veşnic nu are strălucire şi toate rîurile şi mările ce sînt sub cer nu-l vor putea stinge. De poţi răbda focul cel nestins, apropie-te de femeie şi săvîrşeşte păcatul”.

Acestea le grăia către sine, aducîndu-şi aminte de veşnica muncă. Apoi, slăbindu-l puţin durerile, a sărit iarăşi în foc şi stînd în mijloc se ardea foarte, pînă ce nu-i mai era cu putinţă să rabde mai mult. Ieşind din foc, a căzut la pămînt şi suspinînd din toată inima, a zis cu lacrimi către Dumnezeu: „Doamne, Dumnezeul meu, fii milostiv mie păcătosului, iartă robia minţii mele şi învoirea către păcat. Tu, Care cerci inimile şi rărunchii, ştii inima mea că Te-am iubit din tinereţile mele şi pentru Tine mi-am dat trupul în focul acesta. Iartă-mă, Stăpînul meu, Doamne, Tu, fiind bun şi milostiv, eşti binecuvîntat în veci”. Acestea le grăia, zăcînd la pămînt, pentru că nu putea să stea de cumplita ardere a focului. Apoi a început a cînta: „Cît este de bun Dumnezeul lui Israil celor drepţi la inimă, iar mie puţin de nu mi-au alunecat picioarele, puţin de nu s-au rătăcit paşii mei”.

Femeia, văzînd ceea ce făcea şi privind la fericitul cum îşi dădea trupul focului pentru mîntuirea sa, a venit şi ea întru cunoştinţa răutăţii sale şi, ca din somn, s-a deşteptat. Deci, dezbrăcînd hainele cele scumpe şi toate podoabele sale, le-a aruncat în foc şi luînd pe dînsa zdrenţele, a căzut la picioarele Sfîntului Martinian şi a început a grăi cu lacrimi: „Iartă-mă, robul lui Dumnezeu, pe mine păcătoasa şi ticăloasa, pentru că tu ştii stăpîne că multe sînt meşteşugurile şi amăgirile diavolului. Acela m-a amăgit şi m-a îndemnat să vin asupra ta. Deci, roagă-te pentru mine, cuvioase, ca prin rugăciunile tale să se mîntuiască sufletul meu cel păcătos şi aceasta s-o ştii cu încredinţare, o! părinte, că de acum nu mă voi mai întoarce în cetatea mea, nici voi mai intra în casa mea, nici voi mai vedea pe cineva din neamul meu, nici la lucrurile mele cele rele nu mă voi mai întoarce; ci mă voi mîntui. Încă să mai ştii şi aceasta, stăpîne, că în ce chip m-a îndemnat diavolul a lupta asupra ta, aşa şi eu păcătoasa mă voi înarma asupra lui, cu numele Domnului Iisus Hristos şi-l voi ruşina. Pentru că înşelătorul, ridicîndu-mă asupra ta, m-a răsculat asupra lui însuşi şi, voind ca prin mine să te biruiască, va fi biruit el de către mine, cu ajutorul Stăpînului nostru, Care şi pe desfrînate le primeşte la pocăinţă”.

Acestea grăind, vărsa neîncetat lacrimi din ochi. Iar fericitul i-a răspuns: „Domnul şi Dumnezeul meu să te ierte de păcate, o! femeie. Mergi în pace şi, precum ai zis, nevoieşte-te pentru mîntuirea ta, osteneşte-te asupra patimilor, prin pocăinţă, ca astfel să poţi ruşina pe cel viclean”. Iar ea a grăit lui: „Mă rog ţie să mă povăţuieşti la mîntuire. Spune-mi unde să mă duc ca să mă pocăiesc?” El i-a răspuns: „Mergi la Betleem şi caută pe o sfîntă fecioară, anume Paulina, care a zidit acolo o sfîntă biserică şi, mergînd la dînsa, să-i spui toate cele ce ţi s-au întîmplat şi la dînsa poţi să te mîntuieşti!”. Femeia s-a sculat, s-a închinat şi a zis lui: „Roagă-te, părinte, pentru mine, păcătoasa!”.

Sfîntul s-a sculat de la pămînt cu multă durere trupească, i-a dat puţine finice pe cale, a scos-o din chilie, i-a arătat calea care duce spre Ierusalim şi i-a zis: „Mergi cu pace, femeie, şi mîntuieşte-ţi sufletul, nevoindu-te prin pocăinţă, şi vezi să nu te mai întorci înapoi, pentru că nimeni, punînd mîna pe plug şi căutînd înapoi, nu este îndreptat în împărăţia lui Dumnezeu. Singură, deci, să iei aminte ca să nu fi batjocorită iarăşi de vrăjmaşul, ci neslăbindu-te, să petreci întru pocăinţă, pentru că Dumnezeu primeşte pe cei ce se pocăiesc”. Ea, auzind acestea, mai mult şi-a lungit plîngerea, zicînd: „Nădăjduiesc şi eu spre Acela, spre Care au nădăjduit neamurile şi nu s-au ruşinat. Nădăjduiesc că de acum diavolul nu va mai avea parte de mine”. Fericitul Martinian, însemnînd-o cu semnul crucii, i-a zis: „Domnul Dumnezeul meu să-ţi păzească sufletul şi să te ferească pînă la sfîrşit”. Astfel femeia, închinîndu-se robului lui Dumnezeu, s-a dus, iar sfîntul, întorcîndu-se în chilia sa, a căzut la pămînt, suspinînd şi rugîndu-se.

Ea mergea plîngînd şi rugîndu-se lui Dumnezeu, ca s-o povăţuiască la mîntuire. Mergînd o zi, a sosit noaptea şi neputînd să treacă lăţimea pustiei şi lungimea căii, a rămas la un loc unde a înserat. Dimineaţa, sculîndu-se, iarăşi mergea tînguindu-se şi rugîndu-se şi a ajuns la Betleem seara, foarte tîrziu, unde a intrat în mănăstirea fecioarei Paulina, căreia, închinîndu-se, i-a spus cu de-amănuntul toate cele ce făcuse. Paulina, auzind acestea, a preamărit pe iubitorul de oameni Dumnezeu şi a primit-o tînguindu-se. Apoi în toate zilele o învăţa pe ea, povăţuind-o la mîntuire. Iar ea atît de mult se nevoia în postire, încît de multe ori fericita Paulina îi spunea: „Cruţă-ţi trupul tău, fiică, ca să nu slăbească, ci să ai nevoinţă pînă la sfîrşit”. Dar ea mai mult petrecea întru pustniceştile osteneli. La sfîrşitul zilelor sale, fericita Zoe – că astfel era numele ei – a cerut de la Dumnezeu acest dar, ca să o adevereze dacă este primită pocăinţa ei. Iar iubitorul de oameni Dumnezeu, spre încredinţarea milei sale, i-a dat darul tămăduirii.

Într-una din zile o femeie ce o dureau cumplit ochii, a venit în mănăstire să cîştige tămăduire. Iar fericita Paulina, vrînd să încerce pocăinţa Zoei, i-a zis: „Roagă-te, fiică, pentru această femeie, că doar prin rugăciunile tale Domnul îi va da tămăduire”. Deci, rugîndu-se Zoe pentru cea bolnavă, în puţine zile i-a tămăduit ochii şi aceea s-a făcut călugăriţă în mănăstirea lor. Fericita Zoe a împlinit 12 ani în pocăinţă şi a adormit cu pace întru Domnul. Dar în toţi anii întoarcerii sale n-a băut nici vin, nici a gustat unt, nici poame, fără numai pîine şi apă, uneori, după două zile. Apoi odihna ei era pe pămîntul gol. Aceasta era nevoinţa sfintei şi astfel a fost sfîrşitul ei. Acum iarăşi să ne întoarcem la minunata povestire a Cuviosului Martinian.

Fericitul Martinian, după şapte luni, abia tămăduindu-se de rănile ce le făcuse din arderea focului, a început a gîndi în sine, zicînd: „De nu mă voi duce de aici în loc neştiut, nu mă va lăsa vicleanul vrăjmaş şi nu-mi va da odihnă. Drept aceea, de acum mi se cade ca în locul acela să locuiesc, unde va fi cu neputinţă să vie parte femeiască. Astfel gîndind, s-a sculat şi s-a rugat, zicînd: „Stăpîne al cerului şi al pămîntului şi Făcătorule al mării, dă-mi cele folositoare, nu mă părăsi pe mine şi să nu laşi sufletul meu să piară pînă în sfîrşit, ci ajută-mă, Doamne, Dumnezeul puterilor şi fii mie cale, viaţă, toiag, traistă şi pîine!” Acestea zicînd şi îngrădindu-se cu semnul crucii, a ieşit din chilia sa şi a mers la mare.

Văzîndu-l diavolul ieşind, a strigat: „Îmbărbătează-se puterile mele şi să fie numele meu luminat, că am putut a te birui, de vreme ce din chilie te-am izgonit şi trupul tău cu foc ţi-am ars şi robit te-am făcut”. Apoi iarăşi a zis: „Ce, Martiniane, fugi de aici? Oriunde vei merge te voi goni de pretutindeni. Oriunde ai voi să locuieşti, nu te voi lăsa pînă ce desăvîrşit te voi birui şi netrebnic te voi face”. Iar fericitul i-a răspuns: „Neputinciosule, ticălosule, oare ţi se pare că tu m-ai gonit din preajma ta, sau socoteşti că lenevindu-mă am ieşit? Nu, ci pentru aceea am ieşit ca pe tine mai mult să te biruiesc”. Şi iarăşi i-a zis: „Dacă nu-ţi ajunge cea dintîi şi a doua ispită, ce ai adus asupra mea, apoi vino şi a treia oară cu meşteşugul tău şi de cîte ori vei vrea. Căci lucrarea ta cea vicleană am stricat-o cu ajutorul lui Dumnezeu, Căruia I-am şi adus pătimirea mea. Drept aceea şi femeia pe care tu ai îndemnat-o asupra mea, te socoteşte acum ca pe un fum şi nor, spre a călca necuratele şi cu meşteşug puterile tale. Să nu îndrăzneşti de acum înainte să te apropii de umbra ei!” Acestea grăind sfîntul, s-a depărtat diavolul de la dînsul.

Fericitul a început a cînta psalmul: „Să se scoale Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui şi să fugă de la faţa Lui cei ce-L urăsc pe Dînsul„. Acestea cîntînd, mergea spre calea ce ducea la mare. Sosind la mal a aflat un corăbier temător de Dumnezeu şi, apropiindu-se, i-a zis: „Frate, nu ştii vreo insulă mică undeva, în mijlocul mării, în care nimeni nu locuieşte?” Corăbierul i-a zis: „Pentru ce întrebi de aceasta şi ce voieşti?” Fericitul i-a răspuns: „Vreau să mă depărtez de lumea cea deşartă şi să mă liniştesc, dar nu aflu loc în care să mă liniştesc, să mă odihnesc şi să scap de smintelile diavolului”. Iar el a zis: „Este un loc înfricoşat în mijlocul mării, adică o piatră, de pe care nu se poate vedea nicidecum uscatul”. Fericitul a răspuns: „Un loc ca acela mult iubesc şi doresc şi o petrecere ca aceea, unde n-ar putea să vie parte femeiască”. Zis-a lui corăbierul: „Şi de unde vei avea hrana ta?” Iar fericitul i-a zis: „Aşezămînt voi pune între mine şi tine, ca tu să-mi aduci hrană, iar eu mă voi ruga lui Dumnezeu pentru tine. Deci, să-mi aduci stîlpări de finic ca să lucrez cu mîinile mele împletituri, iar tu, luînd lucrul mîinilor mele, îl vei vinde şi pentru acela, cumpărînd pîine, îmi vei aduce. Asemenea îmi vei aduce apă într-un vas şi vei veni de 2-3 ori pe an, aducîndu-mi pîine şi apă”.

Aceasta auzind, corăbierul a înţeles că bărbatul acesta este duhovnicesc şi a făgăduit să-i facă toate voile. Suindu-se cu dînsul în corăbioară, au plutit spre acel loc. Apoi suflînd vînt prielnic, au ajuns spre seară la locul acela. Fericitul, văzînd locul cel plăcut lui, s-a bucurat cu sufletul şi a lăudat pe Dumnezeu, iar pe corăbier binecuvîntîndu-l, s-a suit pe o piatră şi a cîntat: „Am aşteptat pe Domnul care a căutat spre mine şi a auzit rugăciunea mea; apoi m-a scos din groapa patimilor şi din noroi; şi a pus pe piatră picioarele mele, îndreptînd paşii mei„. Sfîrşind psalmul şi rugîndu-se, a zis corăbierului: „Mergi în pace, frate şi adu-mi pîine, apă, stîlpări, ca să lucrez coşniţe”. Corăbierul a zis: „De vei voi, îţi voi aduce şi lemne ca să-ţi faci o colibă mică”. Fericitul, însă, n-a voit şi şedea pe piatră arzînd de zăduful zilei şi suferind de răceala nopţii. Iar corăbierul îi aducea de 2-3 ori pe an pîine, apă, precum i-a poruncit fericitul. Deci a petrecut Cuviosul Martinian în acea viaţă, scăpînd de lume, şi lăuda pe Dumnezeu ziua şi noaptea, fiind întru dumnezeiasca gîndire cea neîncetată.

Vicleanul diavol nici acolo n-a încetat a da război asupra cuviosului, ci a început a-i face supărare. Într-o noapte, tulburîndu-se marea şi ridicînd valurile şi înălţîndu-se peste capul lui ca la 15 coţi, striga diavolul: „Iată acum te voi îneca, Martiniane”. Iar el fără frică i-a zis: „Neputinciosule, ticălosule, pentru ce te osteneşti nebuneşte? Căci pe mine nălucirile tale nu mă înfricoşează, nici îngrozirile tale nu mă tulbură, pentru că eu nădăjduiesc spre Domnul meu Iisus Hristos şi printr-Însul te voi ruşina desăvîrşit”.

Acestea zicînd, a început a cînta: „Mîntuieşte-mă Dumnezeule, că a intrat apă pînă în sufletul meu, afundatu-m-am în noroiul adîncului mării şi viforul m-a potopit„. Sfîrşind psalmul, a început a zice: „Doamne Iisuse Hristoase, Unul Născut al Tatălui celui nevăzut, Cel Care Te-ai pogorît pe pămînt pentru mîntuirea noastră, Cel ce cerţi marea şi porunceşti vînturilor şi toate ascultă de frica Ta; ascultă-mă, Stăpîne, în ceasul acesta, potoleşte ispita ce s-a ridicat asupra mea, căci toate sînt Ţie cu putinţă Doamne”. Grăind sfîntul astfel, diavolul s-a făcut nevăzut, iar fericitul a rămas Šfără de vătămare şi a trăit pe piatra aceea şase ani, răbdînd toată nevoia văzduhului pentru mîntuirea sa. Nici aşa, însă, n-a încetat diavolul, scornind asupra lui ispite, căci vicleanul a adus sfîntului altă supărare, mai grea decît cele dinainte.

Într-una din zile, diavolul văzînd o corabie plutind pe mare, în care erau bărbaţi şi femei, a ridicat vînt şi vifor asupra acelei corăbii şi lovind-o de o piatră a spart-o, iar pe toţi cei ce se aflau în corabie i-a înecat. Numai o fecioară a putut lua o scîndură şi a plutit pe ea, spre piatra aceea pe care şedea fericitul Martinian şi, apucîndu-se acea fecioară de piatră, a început a striga: „Miluieşte-mă, robul lui Dumnezeu, şi dă-mi mîna, mîntuieşte-mă de apele acestea şi nu mă lăsa să pier în adîncul acesta”.

Fericitul, văzînd-o că nu are de nicăieri mîntuire, a zis zîmbind: „Şi acesta este meşteşugul tău, diavole, dar nu vei birui hotărîrea mea”. Şi gîndea în sine, zicînd: „Vai mie păcătosul, că iarăşi a venit ispita înaintea sufletului meu; deci ce voi face? De nu-i voi da mîna şi nu o voi scoate din apă, apoi se va îneca şi va fi păcatul asupra sufletului meu şi ca un ucigaş voi fi eu, iar de o voi scoate, apoi nu se poate să fiu cu dînsa aici. Cu adevărat, mai cumplită îmi este această primejdie şi mai rea ispită decît cea dintîi. Pentru că de aceea puteam fugi, fiind pe pămînt, iar de aceasta nu pot să scap, de vreme ce numai singur acest loc mic este în mijlocul apelor şi nu se poate scăpa de această primejdie”. Deci, întinzînd mîinile spre cer, a zis: „Doamne, nu mă lăsa să pier, ci rînduieşte cele de folos sufletului meu”. Zicînd acestea i-a dat mîna şi a scos-o din apă la uscat. Apoi, văzînd-o că era frumoasă, a zis către dînsa: „Cu adevărat nu va putea fi fînul cu focul împreună şi nu este cu putinţă ca eu şi tu să petrecem împreună. Deci, să rămîi tu aici şi nu te teme, căci ai pîine şi apă să mănînci şi să bei, ca şi mine, şi-ţi va ajunge pînă ce va veni aici un corăbier, care va aduce pîine şi apă. Iată sînt încă două luni pînă la acea vreme, în care el va veni aici, să-i spui lucrul cum s-a întîmplat şi acela te va scoate de aici”.

Acestea zicînd, sfîntul a însemnat marea cu semnul crucii, şi s-a rugat: „Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce ai certat marea şi vînturile, care Te ascultă cu cutremur, caută spre mine şi mă miluieşte şi nu mă lăsa să pier. Căci iată în numele Tău mă voi arunca în mare, că mai bine îmi este să mor în mare, decît să mă lipesc de femeie, prin patima trupească”. Şi, întorcîndu-se spre fecioară, i-a zis: „Mîntuieşte-te, fecioară, şi Dumnezeu să-ţi păzească sufletul tău de toate asupririle vrăjmaşului şi să te ferească pînă la sfîrşit”. Acestea zicînd, s-a aruncat în mare şi a început a înota.

Îndată, după rînduiala lui Dumnezeu, l-au luat doi delfini pe spatele lor şi-l purtau; iar fecioara, văzîndu-l ducîndu-se pe deasupra apei, privea la dînsul pînă ce a pierit din ochii ei şi a fost dus fericitul de acei doi delfini la uscat. Ieşind pe pămînt s-a rugat Domnului, zicînd: „Te laud pe Tine, Doamne, Dumnezeul meu, că ai arătat mila Ta spre mine nevrednicul, dar nu mă lăsa pînă la sfîrşit, Iubitorule de oameni”. Şi-şi zicea în sine: „Ce să fac nu ştiu, căci în munţi şi în pustietăţi nu mă lasă diavoleasca vrăjmăşie; căci iată şi în mare nu m-au lăsat. Nu ştiu ce voi face”. De acum este bine să învăţ cuvintele Evangheliei şi să le fac pe ele pentru că Domnul învaţă astfel: „Cînd vă vor goni din cetatea aceasta, fugiţi în cealaltă, căci, amin grăiesc vouă, nu veţi sfîrşi cetăţile lui Israel„.

Acestea zicînd a început a umbla din loc în loc şi din cetate în cetate, înstrăinîndu-se şi zicînd în sine: „Fugi, Martiniane, ca să nu te ajungă ispita!” Astfel fugind şi gonindu-se pe sine îşi sfîrşea zilele. Iar în fuga aceea n-a purtat nici toiag, nici traistă, nici pîine, nici două haine, nici bani la brîu şi nimic spre trebuinţa trupească. Oriunde intra în cetate sau în sat, întreba cine este acolo om bun şi găzduia la dînsul, primind hrană, iar unde îl ajungea noaptea, ori în pustie, ori la cîmp, acolo petrecea odihnindu-se puţin.

Doi ani cutreierînd astfel, a trecut 164 de cetăţi şi la sfîrşit a mers la Atena, unde s-au descoperit de la Dumnezeu episcopului atenienilor toate cele despre fericitul Martinian. Apoi Cuviosul, cunoscînd vremea sfîrşitului său şi îmbolnăvindu-se, a intrat în biserică şi culcîndu-se pe pămînt, a zis celor ce erau acolo: „Chemaţi la mine degrabă pe episcop; dar aceia îl socoteau nebun. Apoi, el iarăşi rugîndu-i, l-au ascultat şi ducîndu-se au spus episcopului, zicîndu-i: „Un om oarecare zace în biserică, nu ştim, nebun este sau nu, şi zice: să chemaţi pe episcop la mine”. Episcopul le-a zis: „Voi sînteţi nebuni, iar acela este mai bun decît mine!”

Sculîndu-se cu sîrguinţă, s-a dus în biserică, iar fericitul, văzînd pe episcop, nu putea să se scoale înaintea lui ci întindea spre dînsul mîinile sale, dînd vrednică cinste arhiereului lui Dumnezeu. Iar episcopul mai mare cinste îi făcea lui, zicînd: „De mult mi-a făgăduit Dumnezeu că o să-mi arate pe robul său şi acum a împlinit ceea ce a făgăduit. Deci tu, cînd te vei sălăşlui în cereasca Împărăţie, adu-ţi aminte şi de sufletul meu, rogu-mă ţie!” Iar fericitul i-a răspuns: „Binecuvintează, părinte, şi te roagă lui Dumnezeu pentru mine, ca să aflu îndrăzneală cînd voi sta înaintea dreptei Lui judecăţi”.

Acestea zicînd şi-a ridicat ochii spre cer şi a zis: „Doamne, Iisuse Hristoase, în mîinile Tale îmi dau sufletul meu”. Apoi, făcîndu-şi semnul crucii, a zis episcopului: „Părinte, dă-mă lui Dumnezeu”. Atunci a început faţa lui a zîmbi şi aşa, veselindu-se sufletul său, s-a despărţit de trupul cel mult chinuit şi s-a dus în mîinile lui Dumnezeu. Deci, Cuviosul Martinian s-a odihnit întru Domnul, bine sfîrşindu-şi alergarea şi păzindu-şi credinţa, a luat cununa cea gătită lui în cereasca Împărăţie, iar episcopul a îngropat sfîntul lui trup în biserică, cu mare cinste.

Cine nu se va minuna de acest nevoitor viteaz şi cine nu va ferici răbdarea lui nebiruită şi viaţa lui cea cu bună îndrăzneală? Cum pînă în sfîrşit s-a nevoit pentru mîntuirea sufletului şi prin mucenicie aducîndu-se Domnului. Pentru că, nefiind atunci prigonire asupra creştinilor, singur şi-a aflat mucenicie şi pe faţă cu diavolul s-a luptat şi a călcat vicleşugul lui. Singur şi-a fost prigonitor, judecător şi muncitor, făcîndu-şi chinuire de bună voie. Cu adevărat se cuvine a-l numi mucenic şi viteaz pătimitor, căci de foc n-a băgat seamă şi prin focul cel vremelnic a stins focul cel veşnic. Diavolul a pornit asupra lui pe femeie, iar el, prin rugăciunile sale, a făcut-o roabă lui Dumnezeu. Dar se cuvine nouă ca şi despre fecioara aceea, care a rămas pe piatră în mare, să povestim cum şi-a dus viaţa sa şi în ce fel a cîştigat-o. Căci rugăciunea fericitului Martinian pentru dînsa nu a fost în zadar.

Rămînînd pe piatră fecioara aceea, primea pîine şi apă precum i-a poruncit ei fericitul Martinian. Iar corăbierul care îi aducea fericitului pîine şi apă la două luni o dată, venind după obicei cu corăbioara la piatră, a văzut în locul monahului pe fecioară şi, socotind că este nălucire, s-a temut şi a început a se depărta de piatră. Iar ea a strigat: „Nu te teme, frate, că femeie sînt cu adevărat şi creştină. Apropie-te de mine ca să-ţi spun un lucru”. Iar el, necrezînd-o pe ea şi temîndu-se, îl ruga, zicîndu-i: „Aşa mă jur pe Împăratul Hristos, că sînt creştină, nu te teme de mine, ci vino aproape şi-ţi voi spune ce s-a întîmplat”. Atunci omul, stînd lîngă piatră cu corăbioara, a zis către dînsa: „Unde este monahul care a fost aici? Unde s-a dus de aici şi pe tine cine te-a adus şi te-a suit pe această piatră?” Fecioara, făcîndu-şi cruce, a început a povesti cele ce s-au întîmplat.

Auzindu-le pe toate, corăbierul se miră foarte mult şi a zis către dînsa: „Vino să te duc de aici în cetatea ta”. Iar ea i-a răspuns: „Ba nu, frate, mă rog ţie să nu mă scoţi de aici, ci să faci cu mine iubire de oameni şi, ducîndu-te în sat, să-mi aduci o haină bărbătească de lînă, pîine şi apă, precum aduceai fericitului părinte şi aceeaşi răsplătire vei lua de la Stăpînul Hristos, pentru că la El nu este deosebire între parte bărbătească şi parte femeiască, precum zice apostolul: „Voi toţi, una sînteţi întru Hristos„. Nu te îngreţoşa de mine, păcătoasa, care voi să mă mîntuiesc. Că de n-ar fi voit Dumnezeu să mă mîntuiască, nu m-ar fi aruncat pe piatra aceasta. Nici tu să nu mă dispreţuieşti că sînt femeie. Adu-ţi aminte că Dumnezeu a creat pe Adam şi pe Eva şi la sfîrşitul zilelor S-a arătat lumii, născîndu-Se din Preacurata Fecioară Maria, Născătoare de Dumnezeu. Deci, fii şi către mine bun, precum ai fost prea cuviosului părinte şi, ducîndu-te acasă, să-mi aduci, precum ţi-am spus, o haină bărbătească de lînă, pîine şi apă, şi să-mi aduci şi lînă ca să lucrez cu mîinile mele. Adu pe femeia ta aici, că ea mă va îmbrăca în haina cea bărbătească şi-mi va porunci cum să lucrez, iar Domnul Dumnezeul meu să fie cu tine în toate zilele vieţii tale şi să-ţi dea din acest veac şi în cel ce va să vie, daruri, milă şi iertare de păcate”.

Corăbierul a zis către dînsa: „Pe toate cîte îmi porunceşti mie, eu le voi face, numai tu întăreşte-te şi Dumnezeu va împlini dorinţa ta”. Acestea zicîndu-le, a plecat corăbierul şi s-a întors acasă. După două zile, luînd pe femeia sa şi toate cele poruncite de fecioară, a venit la dînsa. Apoi, ieşind din corăbioară, femeia s-a suit pe piatră şi s-au sărutat amîndouă. După aceea, mergînd femeia, a luat cu bărbatul său toate cele de pe corabie, iar fecioara a rugat pe bărbat să se depărteze puţin, pînă ce se va îmbrăca în haina cea bărbătească şi s-a rugat, zicînd: „Doamne Dumnezeule, Cel ce ai ascultat pe toţi sfinţii tăi din veac, ascultă-mă şi pe mine păcătoasa şi săvîrşeşte în acest loc şi în acest chip bărbătesc alegerea mea, fără de poticnire. Păzeşte-mi sufletul, întăreşte-mi inima şi puternic să faci trupul meu şi-mi povăţuieşte sufletul meu spre bună plăcerea Ta, iar celor ce-mi slujesc dă-le plata cea veşnică, că bine eşti cuvîntat în veci. Amin”. După aceasta, a zis femeii: „Rogu-mă ţie, femeie, cînd îmi veţi aduce pîine şi apă să-mi aduceţi şi lînă, ca în zadar să nu mănînc pîinea voastră, iar hainele mele să le iei tu întru pomenirea smereniei mele!” Acestea zicînd, i-a eliberat cu pace. Într-acea lună a venit la dînsa iarăşi acea femeie cu bărbatul său şi i-a adus hrană. Iar fericita fecioară se veselea şi lăuda pe Dumnezeu pentru o viaţă ca aceea, făcînd 12 rugăciuni pe zi, iar noaptea 24; hrana ei era o bucată de pîine la două zile. Astfel, Domnul, întărind-o şi păzind-o, şi-a săvîrşit bine alegerea vieţii sale. Cînd s-a suit pe piatră avea 25 de ani, iar pe piatră a vieţuit şase ani. După aceasta, cu două luni înaintea venirii corăbierului şi a femeii sale, şi-a dat sufletul în mîinile Domnului. Numele ei era Fotinia.

Trecînd două luni după sfîrşitul acestei Sfinte fecioare Fotinia, a venit corăbierul cu femeia sa şi a găsit-o moartă, avînd mîinile aşezate în semnul crucii, gura bine strînsă, ochii închişi şi faţa luminoasă, ca şi cum dormea. Apoi s-a închinat sfîntului ei trup şi, luîndu-l ca pe o frumoasă floare de dimineaţă, l-au pus în corabie şi a plutit spre cetatea Cezareei din Palestina. Apoi s-au descoperit în vedenie corăbierului toate cele despre această sfîntă fecioară şi, mergînd la episcopul Cezareei, i-a spus despre viaţa ei îmbunătăţită. Atunci episcopul, cu tot clerul, a îngropat-o cu cinste la loc sfînt, cu psalmi şi cu cîntări, cu lumînări şi cu tămîieri, slăvind pe Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia I se cuvine cinstea şi slava împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

mai mult
Sfinții zilei

Luni, 12 februarie – Sf. Ier. Meletie, arhiepiscopul Antiohiei celei Mari; Sf. Antonie, patriarhul Constantinopolului; Sf. Mc. Hristea (Dezlegare la ouă, lapte şi brânză)

Meletie

Sfîntul Meletie a fost de loc din Armenia cea mare, născut din părinţi creştini şi de neam, deprins în toate învăţăturile cele din afară şi în sfintele dogme ale credinţei creştineşti. Apoi s-a desăvîrşit în toate faptele cele bune, iar pentru viaţa lui îmbunătăţită, pentru dragostea lui cea înfocată şi curată pe care o avea către Dumnezeu şi către aproapele, precum şi pentru blîndeţea, nerăutatea şi smerenia sa, era iubit de toţi. De aceea a fost silit de cei dreptcredincioşi a primi ca un vrednic, păstoria oilor celor cuvîntătoare.

Mai întîi s-a făcut episcop al cetăţii Sevastia, care este în Armenia, apoi a fost mutat în Veria Siriei. După aceea a fost ales arhiepiscop la scaunul Antiohiei în acest chip: fiind depărtat din scaun Macedonie, rău-credinciosul eretic şi mincinosul păstor al Bisericii Constantinopolului, iar Evdoxie, arhiepiscopul Antiohiei, fiind, asemenea, amăgit cu părerile ariene, a poftit scaunul Constantinopolului pentru bogăţii – deoarece în împărăţia lui Constantie, fiul marelui Consantin, Biserica Constantinopolului avea multe bogăţii, mai multe decît Antiohia şi altele. De aceea, Evdoxie, defăimînd scaunul Antiohiei, a început a-l căuta pe al Constantinopolului. De acest lucru înştiinţîndu-se antiohienii, s-au mîniat foarte pe arhiepiscopul lor Evdoxie, pentru defăimarea Bisericii sale şi l-au izgonit, iar el s-a dus şi a luat scaunul Constantinopolului.

Atunci antiohienii, adunînd sobor, făceau alegere cu judecată de obşte pe cine să pună pe scaun în locul lui Evdoxie. Atunci între dînşii erau mai mulţi arieni, care puteau mult; iar ortodocşii puteau mai puţin şi erau trecuţi cu vederea, fiind numiţi eustatieni, după numele Sfîntului Evstatie care fusese mai înainte episcop al Antiohiei şi care pătimise izgonire pentru buna credinţă. În acel sobor se purta prin gurile tuturor numele Sfîntului Meletie şi toţi voiau să-l aibă arhiepiscop, dar mai ales arienii îl doreau pentru că îl socoteau că este de un cuget cu dînşii şi nădăjduiau că va aduce la aceeaşi părere a lor şi pe eustatieni şi pe toată Antiohia o va învăţa dogmele ariene.

Ei au întărit judecata alegerii de obşte cu iscăliturile lor şi au încredinţat-o Sfîntului Eusebie, episcopul Samosatelor, bărbatul cel dreptcredincios care a fost la soborul acela, şi trimiţînd rugăminte la Sfîntul Meletie, cu împărăteasca voie, l-a adus în Antiohia cu cinste şi întîmpinare de popor. Intrarea în cetate o descrie Teodorit, episcopul, astfel: marele Meletie, fiind chemat de împărat, şi apropiindu-se de Antiohia, i-au ieşit în întîmpinare toţi cîţi erau slujitori bisericeşti, precum şi toată mulţimea cetăţenilor. Erau pînă şi evreu şi păgîni, care doreau să vadă pe slăvitul Meletie. Astfel a fost pus Sfîntul Meletie pe scaunul arhiepiscopiei din Antiohia, ca un bărbat vrednic, înţelept şi sfînt. Pentru care, Sfîntul Epifanie, care a fost pe vremurile acelea, grăieşte, fericindu-l cu laude şi zicînd aşa: „Cu cinste mare a fost adus la noi bărbatul acela (Sfîntul Meletie), despre a cărui slavă străbătuse vestea pretutindeni. Căci viaţa lui era statornică, cinstită iar obiceiurile alese; de aceea era iubit de popor, pentru viaţa sa neprihănită, care era povestită cu laude dumnezeieşti de către toţi”.

Atît era de iubit şi atîta evlavie avea poporul pentru dînsul, încît se povesteşte despre el că la început, după ce a intrat în cetate, l-au primit antiohienii cu atîta evlavie şi credinţă, încît fiecare dintre dînşii numea pe copii după numele sfîntului, socotind că prin numirea aceea îl are pe însuşi sfîntul în casa sa. Maicile, lăsînd pe părinţi, pe moşi, pe strămoşi, puneau numele copiilor lor după al fericitului Meletie, căci biruia evlavia. Copiii născuţi, nu numai din dragostea cea firească ci şi din aşezămîntul acela, erau iubiţi de părinţii lor, pentru că chiar numele lui era podoaba rudeniei şi întemeierea păcii, iar cei ce se numeau ca dînsul, aveau mare mîngîiere. Precum cineva ar fi şezut în întuneric şi aprindea acum mai multe făclii în casa sa, tot astfel, cu adevărat, numirea aceea, intrînd ca o lumină în cetate, prin numele fericitului Meletie, dădea strălucire tuturor, mărind evlavia către sfînt. Căci, necontenit pomenindu-se numele lui, aveau şi pe sfînt în suflet, izgonitor a toată patima dobitocească şi a gîndului celui rău. Atît de mult se simţea acest lucru, încît pretutindeni, pe uliţi, în tîrg, prin ţarini şi în alte locuri răsuna numele acesta. Dar nu numai cu numele sfîntului s-a făcut aceasta, ci încă şi cu închipuirea trupului. Căci ceea ce s-a făcut cu numele, tot aşa s-a făcut şi cu icoana lui, pentru că pe peceţile inelelor, scrisorilor, pe pahare, pe pereţii camerelor, pretutindeni, mulţi au închipuit acea icoană a sfîntului ca nu numai să audă sfînta lui numire, dar şi pretutindeni să vadă închipuirea icoanei sale şi să aibă îndoită mîngîierea pentru amintirea lui. Atît era de cinstit numele lui înaintea antiohienilor şi atîta elavie aveau ei către dînsul, pentru fapta bună şi mare, precum şi pentru smerenia şi blîndeţea lui.

Sfîntul Meletie, ocupînd scaunul Antiohiei, mai întîi învăţă pe popor viaţa cea îmbunătăţită şi obiceiurile cele bune, netezind în inimile lor calea cea îndărătnică, spre dreapta credinţă. Căci sfîntul aştepta, ca dacă va îndrepta mai întîi obiceiurile cele rele, smulgînd spinii şi ciulinii din holdele inimilor, să semene în ele mai cu înlesnire seminţele dreptei credinţe. Atunci şi pe marele Vasile, care venise de la Ierusalim în Antiohia, l-a hirotonisit diacon. Sfîntul Ioan Gură de Aur, care pe acea vreme era încă copil, învăţînd carte şi ieşind în întîmpinarea Sfîntului Meletie, împreună cu vîrstnicii săi şi cu tot poporul, a primit Sfîntul Botez de la dînsul, iar mai pe urmă a scris despre el şi cuvînt de laudă.

După luarea scaunului Antiohiei, la 30 de zile, sfîntul a fost izgonit din biserică de către ereticii care vrăşmăşeau asupra adevărului; pentru că tot poporul, dorind să ştie cu încredinţare de care mărturisire se ţine arhiepiscopul lor cel nou şi cu aceasta supărîndu-l mult, Sfîntul Meletie a făcut în biserică propovăduirea cuvîntului lui Dumnezeu către popor, preamărind credinţa cea întărită în Niceea, la întîiul Sinod ecumenic a toată lumea. Apoi a mărturisit că „Fiul este de o fiinţă cu Tatăl” şi făcător a toată făptura. Astfel învăţînd sfîntul pe popor, cu mare glas, iar arhidiaconul Antiohiei fiind amăgit cu eresul lui Arie, apropiindu-se de episcopul său, i-a astupat gura cu mîna, ca să nu mărturisească, nici să înveţe credinţa cea dreaptă. Sfîntul, avînd gura astupată cu palma arhidiaconului, a întins mîna către popor şi prin degetele mîinii a mărturisit Sfînta Treime, mai bine decît cu gura, căci a arătat mai întîi trei degete, închipuind cele trei feţe dumnezeieşti. Apoi, strîngîndu-le, a arătat numai un deget, închipuind o singură dumnezeire.

Arhidiaconul, văzînd aceea, a lăsat gura sfîntului şi i-a apucat mîna, oprind-o de la o închipuire ca aceea a Sfintei Treimi. Iar sfîntul, avînd gura slobodă şi dreapta fiindu-i ţinută, binecuvînta Treimea într-o unime şi unimea în Treime şi sfătuia poporul care asculta ca să se ţină de mărturisirea cea întărită de Sinodul de la Niceea. Şi îi încredinţa că cel ce leapădă dogmele Sinodului din Niceea, acela cu adevărat este rătăcit cu totul. Arhidiaconul, astupînd iarăşi gura arhiepiscopului, nu-l lăsa să închipuie nici prin degete Treimea; iar arhiereul, smucindu-se, învăţa poporul, cînd cu gura, cînd cu degetele.

Atunci, cei dreptcredincioşi, care de eretici se numeau eustatieni, s-au veselit cu bucurie negrăită, văzînd pe un arhiereu ca acela, dreptcredincios, stînd pe scaunul apostolesc şi, de bucurie strigau, ajutînd păstorului lor în dreapta credinţă. Arienii s-au mîniat, s-au mîhnit şi au izgonit din biserică pe arhiereul lui Dumnezeu şi au început a-l huli pretutindeni, numindu-l eretic Savelian. Apoi au îndemnat pe împăratul Constantie să-l izgonească pe Meletie la surghiunie, în patria lui, Armenia. Şi, cînd era să-l izgonească din cetate arienii, – căci cu cuviinţă este şi aceasta a nu o trece cu vederea, pentru folosul ascultătorilor -, şezînd ighemonul în caretă, iar pe sfînt punîndu-l lîngă dînsul, a trecut prin mijlocul cetăţii, ca să-l scoată din cetate şi să-l ducă la surghiun. Creştinii, nesuferind despărţirea de sfînt, azvîrleau asupra ighemonului pietre din toate părţile, voind mai bine să se lipsească de viaţa aceasta, decît să se despartă de sfînt. Dar ce a făcut fericitul Meletie? Văzînd azvîrliturile pietrelor asupre ighemonului, a acoperit cu hainele sale capul voievodului, ruşinînd pe vrăjmaşi, iar pe ucenicii săi îi învăţa să se arate răbdători faţă de rele şi cu nepomenire de rău către cei ce ne fac nedreptate. În locul lui, în Antiohia au ales pe oarecare Evzoie, apărător al dogmelor lui Arie, care era în rînduiala diaconiei.

Sfîntul Evsevie, episcopul Samosatelor, văzînd tulburarea făcută de eretici în Biserica Antiohiei şi nevinovata chinuire a Sfîntului Meletie, noul arhiepiscop, i-a fost jale. Deci, sculîndu-se, a ieşit din Antiohia, nespunînd nimănui şi s-a dus în cetatea sa. Atunci şi-au adus aminte arienii, că alegerea cea de obşte a Sfîntului Meletie a fost întărită de mîinile tuturor şi se temeau, ca nu cumva, prin aceea, să fie mustraţi cîndva la sobor, căci singuri într-un glas alegîndu-l episcop, îndată l-au şi izgonit. De aceea, au rugat pe împăratul ce era atunci în Antiohia să trimită după Evsevie, ca să facă acea judecată ce i se încredinţase lui. Împăratul îndată a trimis în urma Sfîntului Evsevie, cu cai de olac. Ajungînd trimişii pe episcopul Evsevie şi spunîndu-i împărăteasca poruncă, episcopul a răspuns: „Judecata cea de obşte ce mi s-a încredinţat o voi face, numai cînd toţi cei ce mi-au încredinţat-o se vor aduna la un loc”.

Întorcîndu-se trimişii la împărat, s-a mîniat împăratul foarte şi a trimis a doua oară, scriind cu asprime şi poruncind de nu va voi să facă aceea judecată, să i se taie mîna dreaptă. Dar aceasta a scris-o, ca să înfricoşeze pe sfîntul episcop, iar trimisului nu i-a poruncit să facă lucrul acesta. Ajungînd iarăşi trimisul împărătesc pe Sfîntul Evsevie, dîndu-i împărăteasca scrisoare cea aspră, el a citit-o îndată şi a întins amîndouă mîinile spre tăiere, zicînd: „Nu numai dreapta, ci şi stînga tăiaţi-o, iar judecata prin care se mustra răutatea şi fărădelegea ariană n-o voi face”. Deci s-a întors trimisul iarăşi în deşert. Împăratul, auzind un răspuns ca acesta, s-a mirat foarte de bărbăţia şi de statornicia lui cea tare şi mai pe urmă îl lăuda înaintea tuturor.

După izgonirea Sfîntului Meletie din scaunul său, s-au despărţit cu totul credincioşii de arieni, căci, luînd ei o biserică din afara cetăţii, la locul ce se numea Palea, acolo îşi săvîrşeau slujbele, avînd preot pe unul Paulin. După cîţiva ani a murit Constantie, împăratul, şi după dînsul a venit Iulian Paravatul. Acesta, la începutul împărăţiei sale, făţărnicindu-se că este dreptcredincios, pe toţi episcopii care au fost izgoniţi i-a lăsat liberi, poruncindu-le să se întoarcă în scaunele lor.

Atunci şi Sfîntul Meletie s-a întors din surghiun în Antiohia, dar a găsit Biserica dreptcredincioşilor despărţită în două – pentru că o parte, mai înainte de venirea lui, alegînd la episcopie pe Paulin, preotul cel pomenit mai sus, s-au despărţit de cei ce aşteptau întoarcerea lui Meletie. Aceia se numeau paulieni, iar ceilalţi meletieni, mai ales cei ce se întorseseră de la eresul lui Arie la dreapta credinţă, prin învăţătura Sfîntului Meletie. Pe care paulienii nu-i primeau întru împărtăşirea lor din două pricini: întîi că erau botezaţi de arieni iar al doilea că Sfîntul Meletie era ales de arieni, la arhiepiscopia Antiohiei. Cu toate că amîndouă părţile acelea păstrau credinţa cea adevărată, totuşi, pentru nişte pricini ca acestea se despărţiseră. Venind sfîntul, se îngrijea pentru pacea bisericească, adică cum ar putea iarăşi să unească turma cea despărţită. Însă episcopia lui Paulin nu o lepăda, ci o cinstea, fiind acela blînd şi cu inima smerită şi singur povăţuia turma cea nouă, de la arieni, la dreapta credinţă.

După ce, însă, nelegiuitul Iulian s-a întărit în împărăţie, s-a lepădat pe faţă de Hristos şi s-a închinat idolilor. Atunci sfîntul iarăşi a fost izgonit din Antiohia, pentru că în acea vreme s-a ridicat prigonire asupra creştinilor prin toată lumea şi mai ales în Antiohia. Căci acel nelegiuit împărat, cu puterea sa ostăşească mergînd în Persia, a venit şi în Antiohia. Aici aducea multe jertfe idolului Apolon, care era în locul ce se numea Dafne, înaintea cetăţii Antiohiei, unde erau puse şi moaştele Sfîntului mucenic Vavila, cu cei trei prunci. Deci, întreba împăratul pe necuratul zeu Apolon, care dădea răspunsul la oameni: „Birui-voi pe perşi?” Însă idolul nu-i răspundea nimic. Pentru că, de cînd se adusese în acel loc moaştele Sfîntului Vavila, a fugit diavolul de acolo şi tăcea idolul cel ce grăia multe mai înainte, căci diavolul răspundea printr-însul.

Mîhnindu-se împăratul de tăcerea zeului, s-a înştiinţat de la slujitorii cei de acolo că din cauza moaştelor lui Vavila a amuţit Apolon şi îndată a poruncit împăratul galileenilor – astfel numindu-i pe creştini – ca să ia de acolo moaştele acelea. După luarea lor, a căzut foc din cer peste capiştea lui Apolon şi a ars cu idol cu tot. De acest lucru umilindu-se necuraţii slujitori, de ruşine şi de jale, au adus năpasta asupra creştinilor, zicînd împăratului că galileenii, din ură, au aprins, noaptea, capiştea lui Apolon. Deci împăratul, umplîndu-se de mînie, a poruncit să le facă rău creştinilor şi a fost izgonit din cetate Sfîntul arhiepiscop Meletie, iar alţii, fugind, se ascundeau. Atunci şi cei doi sfinţi presviteri din Antiohia, Evghenie şi Macarie, au fost chinuiţi, precum şi Sfîntul Artemie.

Dar, pierind cu sunet urîtorul de Dumnezeu, împăratul Iulian şi după el venind la împărăţie dreptcredinciosul şi iubitorul de Hristos Iovian, Antiohia iarăşi a avut păstor pe Sfîntul Meletie, învăţătorul credinţei. Iar împăratul Iovian îl cinstea şi-l iubea foarte mult pe sfînt; de aceea sfîntul era foarte temut de arieni. Atunci, unii din episcopii lor s-au învoit, deşi cu făţărnicie, la dreapta mărturisire, numai şi numai ca să fie plăcuţi împăratului şi lui Meletie, arhiepiscopul Antiohiei. În acea vreme s-a făcut sinodul local în Antiohia de către Sfîntul Meletie şi Evsevie al Samosatelor, la care arienii au mărturisit cuvîntul că Fiul este de o fiinţă cu Tatăl, precum şi credinţa cea întărită la sinodul de-a toată lumea în Niceea, însă tot cu făţărnicie, căci, murind degrab împăratul Iovian, iar după el venind Valens, ereticii iarăşi s-au întors la a lor credinţă, amăgind şi pe împărat, prin soţia sa Domnica.

Atunci iarăşi Biserica celor dreptcredincioşi se persecuta şi păstorii ei se izgoneau. Căci petrecînd acel rău credincios împărat Valens în Antiohia nu puţină vreme şi întărind eresul arian, a izgonit pe preasfinţitul arhiepiscop Meletie, fiind îndemnat de arieni şi a fost sfîntul în izgonire pînă la pieirea lui Valens.

După Valens a venit împărat drept credinciosul Graţian. Atunci ortodocşii arhierei au fost eliberaţi de la surghiunie, prin împărătească poruncă şi fără de opreală şi-au luat scaunele.

Sfîntul Meletie s-a întors iarăşi în Antiohia, la scaunul său, a treia oară, iar între credincioşi se făcea dezbinare, pentru cei doi arhierei, Paulin şi Meletie, unii ţinîndu-se de cel dintîi, iar alţii de celălalt, înstrăinîndu-se unul de altul. Sfîntul însă punea multă sîrguinţă ca desăvîrşit să facă pace între dînşii. În acea vreme, drept credinciosul şi de Hristos iubitorul împărat Graţian a dat împărătească poruncă în toată stăpînirea sa, să se ia biserica de la arieni şi să se întoarcă dreptcredincioşilor. Cu acea împărătească poruncă a venit în Antiohia un boier, anume Sapor.

Atunci, Sfîntul Meletie a grăit episcopului Paulin, fiind de faţă acel boier: „Deoarece şi mie mi-a încredinţat Domnul grija pentru oile acestea şi tu ţi-ai separat o parte dintr-însele, deşi oile nu se deosebesc între ele, avînd dreapta credinţă, deci, să unim turma, o! prietene, şi să depărtăm gîlceava pentru întîietate. De aici încolo vom paşte împreună oile cele cuvîntătoare, purtînd grija de obşte pentru dînsele. Iar dacă scaunul naşte gîlceavă între noi, mă voi sîrgui s-o pierd, pentru că voi pune pe prestol dumnezeiasca Evanghelie şi voi face ca amîndoi să şedem de părţile Evangheliei. De voi sfîrşi eu mai întîi viaţa vremelnică, vei paşte turma tu, singur, prietene. Iar de se va întîmpla sfîrşitul tău mai întîi, eu singur, după puterea mea, voi avea grijă de oi”.

Acestea cu dragoste le-a spus înainte Sfîntul Meletie, cel mai blînd dintre toţi. Dar Paulin nu s-a învoit la aceasta. De aceea boierul Sapor a înştiinţat pe împărat şi, prin poruncă de la dînsul, a luat Biserica Ortodoxă precum şi celelalte biserici de la arieni şi le-a dat Prea sfinţitului Meletie. Paulin a rămas păstor numai pe acele oi, pe care de la început le-a deosebit pentru el.

Luînd Sfîntul Meletie scaunul său, la care a fost ales de la început cu bunăvoirea tuturor, a cîrmuit bine păstoria sa, în pace şi în linişte, pînă la fericitul său sfîrşit, neputînd mai mult arienii să se ridice şi să facă rău Bisericii lui Hristos şi păstorilor celor buni ai ei. Mai ales Sfîntului Meletie care, prin dreapta credinţă şi prin sfînta sa viaţă, strălucea ca soarele, luminînd Biserica şi întunericul eresurilor izgonindu-l. Prin a lui povăţuire şi învăţătură şi prin chipul vieţii celei neprihănite, mulţi din Antiohia au sporit în fapte bune şi în credinţă şi s-au făcut desăvîrşiţi luminători ai Bisericii.

Unul ca acesta era Flavian, care, după Meletie, a luat scaunul lui. Apoi Acachie, care a fost mai pe urmă episcop în Varia, Teodor al Tarsului şi Elpidie, economul lui Meletie, dar în urmă episcop în Laodicea. Şi, mai ales, Sfîntul Ioan, care s-a numit apoi Gură de Aur, fiind pus de dînsul în rînduiala diaconiei şi Vasile, prietenul lui, nu cel din Cezareia, ci altul cu acelaşi nume şi mai tînăr de ani, născut în Antiohia, de o vîrstă cu Sfîntul Ioan. Aceştia şi mulţi alţii, povăţuindu-se prin Sfîntul Meletie, împodobeau Biserica lui Hristos şi o luminau, fiecare la locul lui, fiind ca o făclie în sfeşnic.

În zilele acestui sfînt Meletie, în părţile Siriei, în care se află şi Antiohia, a început nevoinţa şi Sfîntul Simeon, care mai pe urmă s-a suit pe stîlp. Dar mai întîi s-a urcat pe un deal înalt şi s-a ferecat cu un lanţ de fier, precum se scrie în viaţa lui. Auzind de dînsul, Sfîntul Meletie s-a dus la el şi, văzîndu-l ferecat, i-a zis: „Poate omul şi fără obezi să se stăpînească pe sine şi nu cu fiare să se lege de un loc, ci cu voia şi înţelegerea”. Cuviosul Simeon, auzind acestea, s-a folosit şi, scoţînd obezile, s-a legat cu voia sa liberă, ca de bună voie să fie legat pentru Iisus Hristos.

Nu cu mulţi ani mai înainte de sfîrşitul fericitului Meletie, a împărăţit drept credinciosul Teodosie, care mai înainte era la împăratul Graţian, voievod cinstit şi vestit pentru vitejia sa, biruind de multe ori cu slavă oştile barbare. Acela, mai înainte de luarea împărăţiei, a văzut odată în vedenie pe arhiepiscopul Antiohiei, pe acest sfînt Meletie, pe care nu-l văzuse niciodată la arătare, ci numai auzise de dînsul. Teodosie l-a văzut stînd aproape de el, punînd pe dînsul hlamidă şi coroană împărătească. Deşteptîndu-se, a spus această vedenie unuia dintre casnicii săi şi se mira ce va să fie aceasta. Dar nu după multe zile s-a împlinit acea vedenie, căci, Graţian împăratul, văzînd că îi este cu neputinţă să cîrmuiască Răsăritul şi Apusul, pentru depărtare şi pentru multele năvăliri barbare de pretutindeni, l-a ales părtaş la împărăţie pe voievodul Teodosie, ca pe un bărbat bun, viteaz şi dreptcredincios. Şi, încredinţîndu-i lui tot Răsăritul, pe care mai înainte îl stăpînea Valens, împăratul, el s-a dus la Apus. Teodosie, luînd împărăţia Răsăritului şi biruindu-i pe goţii ce năvăleau asupra Traciei, a venit la Constantinopol şi dorea să vadă pe Sfîntul Meletie, pe care îl văzuse în vedenie încoronîndu-l la împărăţie.

În acea vreme prin conglăsuirea sfinţilor părinţi cei mari şi după învoirea dreptcredincioşilor împăraţi Graţian şi Teodosie, a început a se aduna al doilea sobor a toată lumea, în Constantinopol; şi erau chemţi la sinodul acela episcopii din toată lumea, prin scrisori împărăteşti. Deci a venit şi Preasfinţitul Meletie, arhiepiscopul Antiohiei, şi a poruncit împăratul boierului şi casnicilor săi ca nimeni să nu-i arate pe Sfîntul Meletie, pentru că voia ca singur să-l cunoască, din vedenia în care îi văzuse faţa, şi să ştie mai cu încredinţare cine este Meletie, bunul şi blîndul arhiereu, care în vis l-a încoronat la împărăţie. Intrînd episcopi mulţi în palatul împărătesc, iar împăratul privind către dînşii, îndată a văzut şi a recunoscut pe Sfîntul Meletie, apoi lăsînd pe toţi la o parte, a alergat la dînsul, ca un fiu preaiubit, să-l vadă şi, sărutîndu-i mîinile, pieptul, capul, spunea înaintea tuturor că l-a văzut în vedenie, punînd pe dînsul împărăteasca coroană şi porfiră, apoi făcea sfîntului cinste mare, mai mult decît celorlalţi arhierei.

În acel sinod, Sfîntul Meletie a mulţumit pe toţi prin semne ca acestea: neînţelegînd arienii Sfînta Treime şi dreapta credinţă, răzvrătiseră lumea prin păgîneasca lor învăţătură. Atunci, sculîndu-se Meletie, dumnezeiescul bărbat, le-a arătat oamenilor care cereau învăţătură de la dînsul trei degete, în chipul celor trei feţe ale Sfintei Treimi. Apoi, două degete împreunîndu-le şi pe unul îndoindu-l, a binecuvîntat pe popor şi a ieşit de la dînsul foc ca fulgerul, apoi vrednicul de laudă a strigat: „Că trei ipostasuri înţelegem, însă numai despre o fiinţă vorbim”. Astfel, pe toţi minunîndu-i, a ruşinat pe eretici, iar pe cei dreptcredincioşi i-a întărit în credinţa cea dreaptă. Apoi a întărit chiar în sobor pe Sfîntul Grigorie, cuvîn-tătorul de Dumnezeu, în scaunul patriarhiei Constantinopolului.

După puţine zile, neisprăvindu-se încă soborul, Meletie, îmbolnăvindu-se, a adormit întru Domnul, pricinuind multă plîngere împăratului, arhiereilor şi la tot poporul dreptcredincios, care îl îngropară cu cinste. Mai pe urmă l-au dus în Antiohia, aşezîndu-l aproape de Sfinţitul mucenic Vavila, pentru apărarea cetăţii şi spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Care împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh este slăvit în veci. Amin.

mai mult
Sfinții zilei

Duminică, 11 februarie – Sf. Sfințit Mucenic Vlasie, Episcopul Sevastiei; Sf. Teodora, împărăteasa. Duminica Înfricoșătoarei Judecăți (a lăsatului sec de carne)

vlasie-222×300

Biserica Ortodoxa il praznuieste pe Sfantul Mucenic Vlasie si pe Sfanta Teodora, imparateasa in fiecare an pe 11 februarie.

Acest sfant s-a nascut si a trait pe vremea imparatului Liciniu si a ajuns, datorita credintei sale de neclintit episcop al Sevastiei, locuind in una din pesterile muntelui.

Toate fiarele salbatice care se aflau prin zona au ajuns sa devina imblanzite prin binecuvantarea Sfantului Vlasie. Mai mult, toate aceste vietuitoare salbatice ajunsesera sa se apropie de mainile sale. Iar datorita faptului ca era iscusit si in ale mestesugului doctoricesc, de-a lungul vietii sale a reusit sa faca enorm de multe tamaduiri, datorita faptului ca Dumnezeu ii insufleti darul de a face minuni.

Toate aceste minuni au ajuns si la urechile ighemonului Agricolau, care ordona ca sfantul sa fie prins si adus in fata lui. Vlasie, ajuns in fata ighemonului isi marturiseste credinta cea dreapta, in numele Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Pentru acest lucru este supus unor torturi extrem de cumplite dupa care este intemnitat. Datorita faptului ca sapte femei mergeau pe urmele sfantului, capetele acestora sunt taiate deoarece si ele si-au marturisit credinta in Iisus Hristos, adevaratul nostru Dumnezeu.

Mai apoi pe saracul Vlasie paganii il aranca in adancul unui lac din apropiere, insa cu ajutorul ingerilor pe care Dumnezeu ii trimite, sfantul ajunge pe mal nevatamat. Pentru acest lucru, lui Vlasie ii este taiat capul, dar si a doi prunci care erau in temnita cu el.

Se spune ca Sfantul Sfintit Mucenic Vlasie a fost pus epitrop de marele mucenic Eustratiu, in timpul patimirii sale mucenicesti. Toate aceste lucruri au aparut zugravite pe o tesatura veche, unde sfantul Vlasie este prezentat stand in mijlocul a cinci mucenici, alaturi de sfantul Eustratiu, primind in mainile sale cartea randuielii ca epitrop. Hramul se face intr-o mica bisericuta ridicata in cinstea muceniciei sale, in apropierea bisericii sfantul Filip, in Meltiada.

mai mult
1 2 3 26
Page 1 of 26