close

Sfinții zilei

Sfinții zilei

Marți, 17 octombrie – Sf. Prooroc Oseea; Sf. Cuv. Mc. Andrei Criteanul

st-andrew-crete

După prigoanele cele multe în care s-a vărsat sîngele sfinţilor mucenici pentru mărturisirea dumnezeirii şi a întrupării lui Iisus Hristos, fiind urmăriţi de împăraţii şi de domnii cei necredincioşi; cînd Biserica lui Dumnezeu, ca un pămînt bine roditor, adăpîndu-se cu cinstitul sînge al robilor Domnului, se lăţise în toate marginile pămîntului şi acum se făcuse pace şi unire în casa Domnului şi înflorea dreapta credinţă; cînd se înmulţeau între popoare obiceiurile cele bune, se păzeau poruncile Domnului şi credincioşii mergeau din putere în putere, aflîndu-se în toate bunătăţile, atunci diavolul, zavistuind şi vrînd acum să aducă pe oameni spre lepădarea de Hristos – nu la vedere precum lucrase mai înainte, ci cu meşteşug, sub chipul rîvnei pentru Dumnezeu, a ridicat lupta împotriva icoanelor, ca oamenii, lepădîndu-se de sfînta icoană a lui Hristos, pe Însuşi Hristos să-L lepede, pentru că cinstea ce se face icoanei se urcă spre Acela a Cărui faţă este închipuită pe icoană.

Diavolul, potrivnic mîntuirii omeneşti, a îndemnat pe împăratul Constantin – nu cel ce a fost asemenea cu apostolii şi a luminat lumea cu credinţa lui Hristos, ci pe altul cu acelaşi nume, care a fost numit Copronim, pentru că a spurcat mai întîi scăldătoarea botezului său, iar după aceea Biserica lui Hristos, cu păgînescul său eres – pe acela l-a ridicat diavolul, zicîndu-i că nu se cade ca creştinii să se închine icoanelor şi să le cinstească, căci aceasta este închinarea de idoli. Nechibzuitul n-a înţeles că unde este lucru rău, vătămător de suflet şi oprit, acolo şi icoana lucrului aceluia este rea, vătămătoare de suflet şi oprită, iar unde este lucru bun, folositor şi neoprit, acolo şi icoana lucrului aceluia este bună, folositoare şi neoprită. Răi sînt zeii păgînilor şi vătămători de suflet şi este oprit a-i cinsti pe ei, deci şi icoanele lor sînt rele şi vătămătoare de suflet şi Legea lui Dumnezeu a oprit a le cinsti pe ele. Bun este Domnul Dumnezeul nostru Iisus Hristos şi buni sînt robii Lui şi ne sînt nouă foarte folositori de suflet şi nu numai că nu ni se opreşte, ci ni se porunceşte să cinstim pe Dumnezeu şi pe sfinţii Lui, precum a zis David: „Iar mie îmi sînt foarte cinstiţi prietenii Tăi, Dumnezeule”. Deci şi icoanele Domnului şi ale cinstiţilor Lui prieteni, către care a grăit: „voi sînteţi prietenii Mei”, sînt bune şi foarte folositoare de suflet şi sîntem datori a le cinsti, ştiind că cinstea cea adusă icoanelor trece asupra celui închipuit pe icoană.

Nebunul şi nelegiuitul împărat, neînţelegînd aceasta, a trimis poruncă prin toate ţările stăpînirii sale ca să fie aruncate icoanele din casele Domnului şi să nu îndrăzneasacă cineva să ţină în casa sa icoane. Si îi îngrozea cu înfricoşate chinuri şi cu moarte pe toţi cei ce nu vor voi să se supună poruncii lui. Era mare necaz, mîhnire şi strîmtorare în Biserica lui Dumnezeu. Mulţi din cei credincioşi, temîndu-se de ameninţările cele înfricoşătoare ale împăratului, fugeau şi se ascundeau, cetăţile erau pustii şi popoarele fugeau prin pustietăţi, iar cei ce rămîneau, unii se supuneau poruncii împăratului şi se lepădau de închinarea icoanelor, iar alţii, ţinîndu-se cu străşnicie de învăţăturile Sfinţilor Părinţi, se împotriveau cu îndrăzneală luptătorilor de icoane şi erau în multe feluri chinuiţi; puteai să vezi închisorile, temniţele şi gropile cele adînci, pline, nu de tîlhari, nici de hoţi, nici de alţi făcători de rele, ci de episcopi, de preoţi, de călugări şi de alte popoare dreptcredincioase.

În acea vreme era în insula Creta, care acum se numeşte Candia, un oarecare om, cu numele de Andrei, care era încă din copilărie temător de Dumnezeu. El a părăsit lumea aceasta şi slava ei, toate el le-a defăimat şi nu le-a socotit şi, luîndu-şi crucea, petrecea o viaţă strîmtorată, care ducea spre cer şi pe mulţi îi atrăgea în această viaţă plăcută lui Dumnezeu. Auzind Andrei că în Constantinopol nelegiuitul Copronim chinuia pe mulţi sfinţi pentru noua învăţătură eretică şi hulitoare împotriva icoanelor, s-a aprins cu rîvna credinţei şi a dragostei de Hristos şi, sculîndu-se, a mers la Constantinopol, netemîndu-se de nimic. Acolo cu bărbăţie şi îndrăzneală mare învăţa pe faţă poporul ca să nu se lase înşelat de cuvintele împăratului şi de învăţătura lui cea eretică. Pe cei ce rămîneau în credinţă, în mărturisirea cea adevărată şi în răbdarea chinurilor, îi deştepta.

Andrei, văzînd că mărturisitorii lui Hristos sufereau chinuri pentru cinstirea sfintelor icoane – căci, după porunca împăratului, unii erau bătuţi cumplit cu vîne de bou, alţii erau arşi cu foc, unora li se scotea ochii şi li se tăia limba, iar altora li se tăiau mîinile şi picioarele – şi neputînd să rabde mai mult, a alergat în biserica Sfîntului Mucenic Mamant, unde era mîndrul împărat cu toată mulţimea boierilor şi curtenilor săi şi, trecînd printre oameni în adunarea cea mare a poporului, Andrei a ajuns la împărat. Stînd înaintea lui cu inimă curajoasă, a strigat cu glas mare, zicînd: „Pentru ce, o, împărate, te numeşti creştin şi slugă a lui Hristos, iar icoanele Lui le calci în picioare şi robilor Lui le faci multe răutăţi?!”

După ce a terminat de grăit, împăratul a poruncit să fie prins şi îndată, repezindu-se slujitorii, l-au apucat cu mîinile lor ucigaşe, unii de cap, alţii de mîini, iar alţii de umeri şi de haine şi, aruncîndu-l la pămînt, l-au bătut, tîrîndu-l şi călcîndu-l cu picioarele. Împăratul, vrînd să se arate milostiv, a poruncit să înceteze de a-l mai bate. Şi, ieşind din biserică, l-au dus pe Andrei la împărat şi acesta a început a grăi cu el : „De unde, îi zise, ai îndrăzneala aceasta, căci fără ruşine ai venit să-mi grăieşti de rău în faţă? Oare din nebunie, oare din vreo părere, sau pentru aceea ca să fii ştiut de mine?” Iar Andrei a răspuns: „Nu din nebunie fac aceasta, nici din părere, nici pentru o slavă deşartă te caut, pentru că toate acestea pe care tu le ai în lume eu ca pe un vis le-am defăimat şi ca fumul le-am socotit. Eu am auzit de învăţătura ta cea rea, cum că surpi cinstea sfintelor icoane şi prigoneşti Biserica lui Dumnezeu dreptcredincioasă şi pentru aceasta rîvna casei lui Dumnezeu m-a mîncat pe mine şi am venit de departe aici să te sfătuiesc pe tine, sau să mor pentru Hristos. Căci dacă însuşi Dumnezeul meu a murit pentru mine, apoi eu, chipul Lui fiind, oare nu pot să mor pentru icoane?” Iar împăratul i-a zis: „La voi este acea îndrăcire şi nebunie a minţii voastre deşarte ca să daţi lemnului, vopselelor şi pietrei slava veşnicului Dumnezeu şi nu ascultaţi ceea ce a poruncit El prin Moise: de a nu face chip cioplit, nici orice altă asemănare. De unde, dar, creşte în voi această nebunie, că vă împotriviţi adevărului, pe care singuri îl vedeţi şi singuri pe voi vă daţi pierzării? Să mă crezi că nu pentru adevăr, nici pentru Hristos, ci numai pentru îndrăzneala şi împotrivirea cea fără de ruşine te voi chinui”. Iar Sfîntul Andrei, neputînd suferi hula aceasta, i-a zis: „O, cap sec, oare nu pentru Hristos pătimeşte cel ce pătimeşte pentru icoanele Lui? Oare necinstea pe care o faci icoanelor, nu trece la acela a cărui este icoana? Pentru ce voi pedepsiţi cu moarte cumplită pe cei ce nu cinstesc stîlpii şi chipurile voastre cele împărăteşti? Iar voi, care sînteţi azi şi mîine pieriţi ca praful, vreţi să fiţi cinstiţi întru chipurile voastre, apoi nu este mai mare păcat să vă porniţi împotriva chipului lui Hristos? Căci necinstea făcută chipului lui Hristos este necinstea făcută însuşi lui Hristos, pe al Cărui chip îl reprezintă!”

Cînd voia Sfîntul Andrei să-i tîlcuiască ce chipuri a poruncit Dumnezeu prin Moise să nu se facă – pe care omul le-ar fi avut în loc de Dumnezeu – nu l-a lăsat împăratul să mai grăiască, zicîndu-i: „Dacă împăraţii se mînie pe chipurile lor, cu mult mai mult pentru aceea, dacă cineva de faţă ar îndrăzni să grăiască asupra lor cu limbă aşa de rea”. Şi îndată a poruncit ca să fie dezbrăcat şi bătut fără milă. Iar cînd sfîntul răbda bătaia cu bărbăţie, a început împăratul să-l amăgească cu momeli, ca să se supună păgîneştii porunci. Dar Sfîntul Andrei, ridicîndu-şi ochii spre cer, a zis: „Dumnezeule, scapă-mă, să nu mă lepăd de Hristos, Care este zugrăvit pe sfînta Lui icoană. Mai de folos îţi era ţie, împărate, ca să te îndeletniceşti cu lucruri ostăşeşti şi să rînduieşti poporul, decît să goneşti pe Hristos şi pe robii Lui”. Împăratul, mînios, a poruncit ca iarăşi să fie bătut, încît se înroşea pămîntul cu sîngele lui. Unii, care se asemănau împăratului, aruncau pietre asupra lui Andrei, încît i-au spart gura şi i-au sfărîmat coastele. Apoi, după ce l-au chinuit multă vreme, l-au aruncat pe sfînt în temniţă, unde, stînd cîtva vreme, întărea în dreapta credinţă pe credincioşii care veneau la dînsul. După aceasta împăratul a poruncit ca iarăşi să fie scos şi să fie chinuit, înnoindu-i rănile cele dintîi; şi făcîndu-se aceasta, cădea carnea de pe el. Iar mai pe urmă, legîndu-l de picioare, a poruncit chinuitorilor ca să-l tîrască prin cetate, pînă la locul unde se pedepseau făcătorii de rele şi apoi să-l ucidă acolo. Pe cînd sfîntul era tîrît astfel prin tîrg, un oarecare om dintre eretici, care adusese în tîrg peşte de vînzare, fiind înştiinţat de pricina răbdării lui şi fiind îndemnat de diavol, a apucat securea şi degrabă a tăiat picioarele mucenicului şi în felul acesta i s-a scurtat mult chinuita lui alergare, pentru că îndată a murit din pricina acelei dureri. Iar trupul lui a fost aruncat în prăpastie între trupurile tîlharilor şi a zăcut acolo mai mult de douăsprezece săptămîni. Prin porunca lui Dumnezeu, adunîndu-se din diferite părţi cei chinuiţi de duhuri necurate, au scos trupul sfîntului din prăpastie şi dintre stîrvuri, punîndu-l la loc sfinţit şi îndată, drept răsplătire, au cîştigat tămăduire. Mulţi alţii s-au vindecat la mormîntul sfîntului cu rugăciunile lui, pentru că are îndrăzneală către Dumnezeu şi se roagă pentru noi toţi, stînd cu sfinţii înaintea scaunului Domnului, în veci. Amin.

mai mult
Sfinții zilei

Luni, 16 octombrie – Sf. Mc. Longhin Sutaşul; Sf. Mc. Domnin

longhin

Domnul nostru Iisus Hristos, prin negrăita Lui milă, a binevoit să ne mîntuiască de la pierzare cu patima Sa cea de voie, prin Cruce, prin moarte şi prin înviere, dîndu-Se spre chinuri, ca să se rănească pentru păcatele noastre. Atunci un sutaş, anume Longhin, de neam din Capadocia, fiind sub stăpînirea lui Pilat, a fost pus împreună cu ostaşii săi să slujească la sfintele patimi şi la răstignirea lui Hristos. Văzînd el minunile cele ce s-au făcut de Hristos, adică cutremurul şi schimbarea soarelui în întuneric, mormintele deschizîndu-se, morţii înviind şi pietrele despicîndu-se, a mărturisit că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, precum grăieşte dumnezeiescul evanghelist Matei: „Iar sutaşul şi cei ce străjuiau împreună cu dînsul pe Iisus, văzînd cutremurul şi cele ce s-au făcut, s-a temut foarte tare, zicînd: cu adevărat Fiul lui Dumnezeu a fost Acesta”.

Despre Longhin sutaşul zic unii că el a împuns cu suliţa în coasta nostru Domnului Iisus Hristos, Care a murit pe cruce, iar din sîngele şi apa ce au curs a cîştigat tămăduire pentru ochii săi cei bolnavi. Apoi, fiind îngropat trupul făcător de viaţă al lui Hristos, Longhin iarăşi a fost pus de Pilat să străjuiască cu ostaşii pe Iisus Care zăcea în mormînt. Iar cînd Domnul, cu mare slavă, a înviat din mormînt şi prin minunata Sa sculare a înspăimîntat pe străjeri, îngerul Domnului, pogorîndu-se din cer, a prăvălit piatra de pe mormînt şi de frica lui s-au cutremurat străjerii şi s-au făcut ca morţi. Atunci Longhin împreună cu alţi doi ostaşi ai săi au crezut desăvîrşit în Hristos şi s-au făcut propovăduitori ai învierii Lui, mărturisind lui Pilat şi arhiereilor toate cele ce s-au făcut.

Arhiereii au făcut sfat cu bătrînii şi au dat ostaşilor mulţi arginţi ca să tăinuiască învierea lui Hristos, zicînd: „Ucenicii Lui L-au furat noaptea, pe cînd noi dormeam”. Însă Longhin nu a primit arginţii şi nu a vrut să tăinuiască minunea, ci a mărturisit-o şi adevărată a fost mărturisirea lui. Pentru aceasta Pilat şi adunarea evreiască l-au urît pe Longhin şi toată mînia lor pe care o aveau înainte asupra lui Hristos au îndreptat-o împotriva lui. Căci cu cuvîntul său vestea tuturor că Hristos este adevăratul Dumnezeu, a Cărui moarte şi înviere dătătoare de viaţă el însuşi le-a văzut şi despre aceasta la toţi a propovăduit. Zavistnicii încercau asupra lui pricină şi vreme potrivită să-l piardă, pentru că mărturisea pe Iisus Hristos, dar nu aflau, pentru că Longhin fiind mai bătrîn şi mai cinstit decît toţi, era binecunoscut Cezarului. Fiind înştiinţat el de gîndul lor cel rău ce îl aveau asupra lui, a voit mai bine să fie lepădat pentru Hristos, decît să vieţuiască în locaşurile iudeilor. Şi şi-a lăsat dregătoria sa, haina şi brîul cel ostăşesc şi luînd cu el pe cei doi prieteni care aveau aceeaşi rîvnă ca şi dînsul, pentru Hristos, s-au depărtat şi n-au mai vieţuit cu popor şi se îndeletniceau cu credinţa în adevăratul Dumnezeu. Apoi au primit botezul de la Sfinţii Apostoli şi nu după multă vreme au părăsit Ierusalimul şi au mers împreună în Capadocia. Acolo a fost propovăduitor şi apostol al lui Hristos şi a întors pe mulţi din rătăcire la Dumnezeu. Apoi, lăsînd cetatea aceea, a petrecut în satul tatălui său, vieţuind în post şi în rugăciune.

Adunarea evreiască din Ierusalim a fost înştiinţată că Longhin a umplut toată Capadocia cu învăţătura sa şi cu mărturisirea cea dovedită despre învierea lui Hristos. De aceea, arhiereii şi bătrînii s-au umplut de zavistie şi de mînie şi, mergînd la Pilat cu multe daruri, l-au rugat ca să trimită pînă la Cezarul din Roma veste împotriva lui Longhin care şi-a lepădat dregătoria ostăşească, s-a abătut de la stăpînirea romană şi tulbură poporul din Capadocia propovăduind pe alt împărat. Iar Pilat, luînd darurile, a ascultat rugămintea lor şi a trimis la Cezarul Tiberiu o scrisoare care cuprindea multă clevetire împotriva lui Longhin. Cu această scrisoare a lui Pilat au trimis iudeii mult aur Cezarului, răscumpărînd moartea Sfîntului Longhin. Apoi degrabă a venit de la Cezar poruncă ca Longhin să fie pedepsit cu moarte, ca un potrivnic al Cezarului. Şi îndată Pilat a trimis ostaşi în Capadochia ca să-i taie capul lui Longhin şi apoi să-l aducă în Ierusalim, spre a dovedi adunării evreieşti moartea lui. Apoi Pilat a poruncit să fie ucişi, după cererea evreilor care îl urau pe Dumnezeu, şi cei doi ostaşi care lăsaseră împreună cu Longhin dregătoria ostăşească şi propovăduiau acolo, ca şi dînsul, pe Hristos.

Ajungînd trimişii lui Pilat în părţile Capadociei, întrebau cu stăruinţă unde este Longhin. Aflînd că locuieşte în satul părintesc, s-au sîrguit să meargă acolo şi umblau în taină, căutîndu-l pe Longhin nu spre a-l ucide, ci spre a-i aduce oarecare cinste, pentru că se temeau ca să nu-i scape din mîini şi să se întoarcă ruşinaţi la cei ce i-au trimis. De aceea, căutau să năvălească asupra lui în taină. Iar Sfîntul Longhin, fiind plin de Duhul lui Dumnezeu, a ştiut cele ce vor să fie, pentru că i s-a descoperit lui cununa mucenicească ce i se gătea, şi a ieşit singur în întîmpinarea lor. Văzîndu-i, cu dragoste le-a grăit cuvinte bune. Iar ei, necunoscîndu-l, l-au întrebat: „Unde este Longhin care era odată sutaş?” Iar Longhin i-a întrebat: „Ce trebuinţă aveţi cu el?”. Au răspuns ostaşii: „Am auzit că este om bun şi vrem să-l cercetăm; căci noi sîntem ostaşi, iar el a fost sutaş de ostaşi, deci voim să-l vedem pe el”. Iar Longhin le-a zis: „Rogu-vă pe voi, stăpînii mei, să vă abateţi la casa mea şi să vă odihniţi puţin de cale, căci eu vi-l voi spune vouă, că ştiu unde vieţuieşte şi sigur va veni la voi, că nu locuieşte departe”. Iar ei s-au dus la dînsul. Şi le-a făcut Longhin ospăţ mare, iar după ce s-a înserat, cînd oaspeţii s-au veselit bine de vin, au spus lui Longhin pentru ce sînt trimişi. Însă mai întîi l-au rugat şi l-au jurat cu jurămînt ca să nu spună nimănui taina aceasta, temîndu-se ca nu cumva cineva să-l scape pe Longhin de dînşii. Apoi i-au spus: „Noi sîntem trimişi ca să luăm capul lui şi capetele celor doi tovarăşi ai lui, pentru că a venit porunca aceasta de la Cezar către Pilat”. Longhin, auzind că şi pe prietenii lui îi caută ca să-i omoare, a trimis în grabă după dînşii, chemîndu-i la sine şi nu le-a spus ostaşilor că el este Longhin, pînă ce nu au venit şi prietenii lui. Iar ostaşii adormind, Longhin a stat la rugăciune şi toată noaptea aceea s-a rugat cu dinadinsul lui Dumnezeu, pregătindu-se pentru moarte. A doua zi ostaşii se sîrguiau să meargă în cale şi l-au rugat pe Longhin ca să li-l spună pe acela pe care îl caută şi pe care a făgăduit că are să-l arate. Iar Longhin le-a zis lor: „Aşteptaţi puţin, stăpînii mei, că am trimis după dînsul şi fără zăbavă va veni la voi. Şi să mă credeţi pe mine că acela pe care îl căutaţi, singur se va da pe sine în mîinile voastre, numai să aşteptaţi”. Aflînd Longhin că vin prietenii lui, a ieşit în întîmpinarea lor şi, cuprinzîndu-i, i-a sărutat pe ei, zicîndu-le: „Bucuraţi-vă, robii lui Hristos şi ai mei prieteni, că s-a apropiat veselia noastră; a sosit vremea dezlegării noastre din legăturile trupeşti. Căci, iată, acum vom sta împreună înaintea Domnului nostru Iisus Hristos, pe Care L-am văzut răbdînd patimi, răstignire, îngropare şi a înviat cu slavă. Pe Acela iarăşi de acum Îl vom vedea şezînd de-a dreapta lui Dumnezeu şi ne vom sătura de vederea slavei Lui”. Grăind acestea Longhin către prietenii săi, le-a spus lor de ce au venit ostaşii de la Pilat şi de la adunarea iudeilor: ca să-i ucidă pe ei pentru mărturisirea învierii lui Hristos. Iar ei, auzind acestea, s-au bucurat că se vor învrednici a fi părtaşi cununii muceniceşti şi că degrabă vor merge să stea înaintea Domnului lor, pe Care L-au iubit din tot sufletul. Apoi, ducîndu-i pe prietenii săi la ostaşi, le-a zis: „Iată, aveţi pe Longhin, iată aveţi şi pe cei doi prieteni ai lui, pentru că eu sînt Longhin pe care îl căutaţi, iar aceştia doi sînt prietenii mei, care împreună cu mine au văzut învierea lui Hristos şi au crezut. Deci făceţi-ne nouă aşa precum aveţi porunca de la cei ce v-au trimis pe voi”.

Iar ostaşii, auzind acestea, s-au umilit şi pe moment nu credeau că el este Longhin. Apoi, înştiinţîndu-se cu adevărat, se ruşinară si nu voiau să-l omoare pe binefăcătorul lor. Iar Longhin îi silea pe ei ca să îndeplinească porunca şi le zicea: „Nu puteţi să-mi răsplătiţi mai bine pentru dragostea mea către voi decît dacă mă veţi trimite degrabă la Domnul meu, pe Care de mult doresc să-L văd”.

Apoi, s-a îmbrăcat în haine albe de îngropare, a arătat cu mîna un deal care era în apropiere şi a poruncit casnicilor săi ca acolo să-i îngroape trupul şi să pună împreună cu dînsul şi trupurile celor doi prieteni ai săi. Rugîndu-se mult şi dînd tuturor celor ce erau acolo sărutarea cea mai de pe urmă şi-au plecat sub sabie capetele lor, iar ostaşii, tăindu-le, au luat cu dînşii capul Sfîntului Longhin şi s-au dus. Iar cei de pe lîngă casă au îngropat cu cinste trupurile sfinţilor la locul arătat de Sfîntul Longhin, iar cinstitul şi sfîntul lui cap a fost dus de ostaşi la Ierusalim, ca să fie dovadă lui Pilat şi iudeilor despre uciderea lui Longhin. Pilat şi cu iudeii, văzînd capul sfîntului, a poruncit ca să-l arunce afară din cetate şi l-au tăvălit mult în gunoi pînă ce a fost astupat acolo.

Domnul, Care păzeşte toate oasele plăcuţilor Săi, a păzit întreg, în gunoi, capul Sfîntului Longhin. Si cînd a vrut ca să-l preamărească pe robul său pe pămînt înaintea oamenilor, precum îl preamărise în cer înaintea îngerilor, a descoperit sfîntul lui cap astfel: O femeie văduvă din Capadochia orbise de amîndoi ochii şi multă vreme a căutat ajutor pe la doctori, dar n-a aflat nicăieri. Apoi s-a gîndit să meargă la Ierusalim şi să se închine acolo la sfintele locuri, căutînd ajutorul lui Dumnezeu pentru ochii săi cei orbi. Luînd cu ea pe fiul ei, primul născut, a luat calea Ierusalimului şi a fost dusă de dînsul pînă acolo. Ajungînd la sfintele locuri, fiul ei s-a îmbolnăvit şi după puţine zile a murit. Din pricina aceasta văduva avea mare mîhnire şi plîngea de îndoita-i orbire: căci a pierdut şi ochii şi pe fiul ei, care era ca o lumină a ochilor săi.

Plîngînd ea nemîngîiată şi tînguindu-se cu amar, i s-a arătat în vedenie Sfîntul Longhin şi a mîngîiat-o, făgăduindu-i că şi pe fiul ei i-l va arăta în slava cerului şi lumina ochilor i-o va dărui. Şi i-a povestit toate cele despre sine; cum a fost la patimi, la răstignire, la îngropare şi la învierea lui Hristos, cum a propovăduit în Capadocia pe Hristos şi a pătimit pentru Dînsul cu prietenii săi. Şi i-a poruncit ei să meargă înaintea cetăţii şi să afle capul lui acoperit de gunoi şi i-a zis: „Ţie ţi s-a rînduit aceasta spre tămăduirea ta”. Iar ea, mîngîindu-se în necaz, s-a sculat şi a mers, fiind condusă afară din cetate. Femeia ruga pe cei care o duceau, zicîndu-le: „Unde veţi vedea gunoi mult adunat, acolo să mă duceţi”. Şi aşa s-a făcut; aflînd gunoi mult, au dus-o acolo, iar ea a început a scormoni gunoiul cu mîinile. Deşi nu vedea nimic cu ochii, avea credinţă mare în cuvintele sfîntului, cel ce i-a grăit în vedenie. După rînduiala lui Dumnezeu, îndată a găsit ceea ce căuta. Deodată a văzut lumina soarelui, pentru că i s-au deschis ochii şi a văzut în gunoi capul sfîntului. Şi s-a bucurat, nu atît de lumina soarelui pe care a văzut-o, cît mai ales de capul sfîntului, pe care l-a aflat şi prin care a cîştigat vederea. Şi l-a preamărit pe Dumnezeu, iar pe Sfîntul Longhin, robul său, l-a cinstit. Luînd capul şi sărutîndu-l, l-a dus cu bucurie în casa în care găzduia şi, spălîndu-l, l-a uns cu miresme bine mirositoare. Aşa de mult se veselea de aflarea acelei duhovniceşti visterii, încît şi-a uitat mîhnirea pentru fiul cel mort.

În noaptea următoare i s-a arătat iar Sfîntul Longhin, în lumină mare, aducînd pe fiul ei la dînsa, strălucind în îmbrăcăminte de nuntă şi, cuprinzîndu-l pe acesta cu dragoste părintească, a zis către văduvă: „Vezi pe acela pentru care eşti în durere? Iată, femeie, pe fiul tău, iată în ce fel de cinste şi slavă se află, vezi-l şi te mîngîie, pentru că Dumnezeu l-a numărat în cetele cele cereşti, care se află în Împărăţia Lui; iar eu l-am luat acum de la Mîntuitorul şi nu va fi depărtat de mine niciodată. Şi să iei capul meu şi trupul fiului tău şi să le pui într-o raclă. Să nu plîngi mai mult pe fiul tău, nici să se tulbure inima ta, căci mare slavă, bucurie şi veselie nesfîrşită i s-a dat lui de la Dumnezeu”.

Dacă a auzit aceasta, femeia s-a sculat şi degrabă a pus într-o raclă capul mucenicului, împreună cu trupul fiului ei cel mort şi s-a întors la casa sa, slăvind şi lăudînd pe Domnul. Sosind în patria sa, a îngropat la un loc trupul fiului ei împreună cu cinstit capul sfîntului mucenic şi aceste cuvinte le grăia în sine: „Acum ştiu că celor ce iubesc pe Dumnezeu toate le sporesc spre bine. Am căutat ochii trupeşti şi am aflat împreună şi pe cei sufleteşti. Eram cuprinsă de necaz pentru moartea fiului meu şi acum îl am la ceruri stînd în slavă înaintea lui Dumnezeu cu proorocii, cu mucenicii şi cu Longhin, cu care totdeauna se bucură, întru împărăţia lui Hristos, purtînd printre îngeri Crucea, semnul cel de biruinţă. El ca un ucenic al lui Longhin scoate acelaşi glas, cîntînd cu bucurie: „Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu a fost Acesta, este şi va fi. Impărăţia Lui este împărăţia tuturor veacurilor şi stăpînirea Lui, întru tot neamul şi neamul, a Căruia este slava în veci”. Amin.

mai mult
Sfinții zilei

Duminică, 15 octombrie – Sf. Sfinţit Mc. Luchian; Sf. Savin şi Vars, Ep.; Sf. Cuv. Eftimie cel Nou

luchian-mucenic

Sfîntul Lucian era de loc din cetatea Samosatelor din Siria, născut din părinţi drept-credincioşi. La vîrsta de doisprezece ani a rămas orfan şi averea care i-a rămas de la părinţi a împărţit-o la săraci, iar el, alegîndu-şi viaţa cea strîmtă şi aspră, se deprindea la învăţătura dumnezeieştilor cărţi. Din tinereţea lui nu bea vin, ci numai apă, primea hrană o dată pe zi, iar uneori toată săptămîna nu gusta nimic, şi hrana lui numai era pîine şi apă. Cea mai multă vreme a vieţii sale o petrecea în rugăciuni şi lacrimi, căutînd fericirea celor ce plîng. Si, iubind tăcerea, se mîngîia întotdeauna cu gîndirea la Dumnezeu, iar la faţă întotdeauna arăta trist. Cînd era nevoie să vorbească, atunci din gura lui curgeau dumnezeieştile Scripturi, încît abia putea să se odihnească gîndind neîcetat la dînsele. Printr-o viaţă ca aceasta ajungînd la adîncul înţelepciunii şi devenind mai iscusit decît alţii întru învăţătură, s-a învrednicit de rînduială preoţească în Antiohia. Vrînd ca şi pe alţi mulţi să-i vadă în dreapta credinţă şi în înţelepciune asemenea cu sine, dar mai ales ca să-i înveţe pe cei tineri, a făcut o şcoală şi a adunat mulţime de ucenici; el era învăţător al îndoitei înţelepciuni: al celor scrise în Scriptură şi al celor duhovniceşti; adică şi dumnezeiasca Scriptură învăţîndu-i să o înţeleagă şi cu fapte bune povăţuindu-i a vieţui. Încă era iscusit şi la scriere, căci scria frumos şi repede, multe cărţi scriind, încît dintru această lucrare de mînă se hrănea şi pe dînsul şi pe cei săraci. Vechiul şi Noul Testament care erau scrise în limba greacă, fiind stricate de vicleşugul ereticilor, le-a îndreptat din nou în limba evreiască. Şi întru atîta era darul lui Dumnezeu în el, încît, cînd umbla prin cetate, de unii era văzut, iar de alţii nevăzut. Preamărindu-se el cu bunătăţile sale pretutindeni, a aflat de dînsul necredinciosul împărat Maximian, numit şi Galerie, care în acea vreme, aflîndu-se în ţările Răsăritului, voia să dezrădăcineze şi să piardă sfînta credinţă. Mai ales pe acei învăţători creştini, înţelepţi şi renumiţi îi chinuia şi îi ucidea, cum de curînd îl ucisese pe Sfîntul Antim al Nicomidiei şi pe Sfîntul Petru al Alexandriei, socotind nelegiuitul că de va surpa pe stîlpii bisericeşti, cu înlesnire va cădea şi Biserica lui Hristos.

Auzind şi despre Sfîntul Lucian, a poruncit să-l caute şi să-l aducă pentru a fi chinuit. Iar el, ca orice om, temîndu-se să nu slăbească în munci, se ascundea de cei ce-l căutau. Dar un preot care locuia acolo în Antiohia, pe nume Pangratie, fiind de credinţa cea rea a lui Savelie, demult zavistuindu-i slava cea bună a lui Lucian, a spus despre dînsul celor trimişi de împărat unde se ascunde şi la fel ca Iuda a vîndut la moarte pe cel nevinovat de moarte. Şi l-au prins necredincioşii pe Sfîntul Lucian şi l-au dus în Nicomidia pentru a fi chinuit.

În acea vreme cumplitul împărat întru atît se ridicase asupra creştinilor, încît ucidea şi pe pruncii cei mici ai lor, la fel ca un al doilea Irod, şi, vrînd să-i pîngărească pe prunci cu mîncăruri jertfite idolilor, a poruncit să li se dea cu de-a sila din acele mîncăruri. Iar ei, povăţuindu-se de Duhul Sfînt şi fiindu-le scîrbă de acea mîncare, nu voiau să primească şi pentru aceea îi ucidea. Şi s-a întîmplat de i-au adus doi prunci de neam bun, amîndoi de un tată şi de o mamă, iar aceştia fiind învăţaţi de părinţii lor şi mai ales de Dumnezeu se mîhneau tare mult de închinarea idolilor. Pe aceştia, chemîndu-i judecătorul, îi amăgea cu cuvinte şi cu mîncăruri dulci din cele jertfite idolilor, că doar-doar s-ar împărtăşi de mîncărurile lor cele diavoleşti. Ei însă se împotriveau şi lepădau mîncărurile, zicînd: „Părinţii ne-au poruncit nouă să nu gustăm din aceste mîncăruri, pentru că de va mînca cineva din acestea, acela mînie pe Hristos”. Atunci judecătorul a poruncit să-i bată fără cruţare cu vergi, iar ei, ca nişte bărbaţi desăvîrşiţi, nu au băgat seama de acestea. Dar un sofist, stînd înaintea împăratului, i-a zis: „Ruşine ne-ar fi nouă dacă pruncii cei mici, nu demult dezlegaţi din scutece, ar putea, prin răbdarea lor, să biruiască pe împăratul roman. Deci, o, mare împărate, să mi-i dai în mîinile mele şi eu îi voi învăţa pe ei să-i cinstească pe zei”. Atunci împăratul i-a dat lui pe acei prunci, iar el făcînd alifie din muştar iute şi răzîndu-le părul de pe capetele lor, i-a uns cu alifia aceea iute şi le-a pus capetele într-un vas fierbinte şi, înfierbîntîndu-se capetele lor, ardeau ca de o văpaie de foc ca şi cum erau loviţi de fulger. Şi amîndoi copiii au murit în acele chinuri. Întîi a căzut mort cel mai mic, iar cel mai mare, văzîndu-l pe fratele lui mort, a strigat: „Ai biruit, fratele meu, ai biruit! Dumnezeu îţi este ţie de ajutor”. După aceea, sărutînd trupul fratelui mort, şi-a dat şi el duhul.

Acestea s-au petrecut în Nicomidia, unde era dus şi prea fericitul Lucian la chinuri. Cînd era în Capadocia, văzîndu-i pe ostaşi lepădîndu-se de Hristos de frica judecătorilor, îi învăţa pe ei, zicîndu-le: „O! ce ruşine pentru voi, căci fiind ostaşi sănătatea voastră o puneţi întotdeauna pentru împăratul cel pămîntesc şi vremelnic, chiar sufletele voastre le puneţi pentru dînsul, iar pentru Hristos, Împăratul cel ceresc şi vrednic, n-aţi voit să staţi neclintiţi, nu numai că v-aţi cruţat, ci v-aţi şi lepădat de El. Deci, socotiţi ce folos aveţi, ascultînd pe împăratul pămîntesc, şi gîndiţi-vă de ce v-aţi lepădat de împăratul cel ceresc. Pentru deşartă slavă şi cinste v-aţi dat într-atît pierzării pe voi, iar pentru Domnul vostru, cel ce Şi-a dat Sîngele Său pentru noi şi a gătit bunătăţile cele negrăite robilor Săi, n-aţi voit să răbdaţi puţin şi să împărăţiţi în veci cu El. Ruşinaţi-vă de pruncii cei mici şi de femeile cele neputincioase, ale căror inimi sînt mai viteze decît ale voastre, pentru că acelea rabdă bărbăteşte pentru Domnul lor şi s-au făcut ca bărbaţii, iar voi, temîndu-vă de chinuri, v-aţi făcut femei şi prunci mici. Ce se va întîmpla cu voi cînd vă va chema Hristos la judecata Sa?” Iar ostaşii, auzind acestea, iarăşi s-au întors la Hristos cu pocăinţă şi mergeau la chinuri, mărturisind cu inima şi cu gura numele cel întru totul sfînt al lui Iisus Hristos. Pînă la patruzeci de ostaşi au fost ucişi pentru Hristos. Aşa a grăit Sfîntul Lucian, prin limba sa cea dulce şi plină de dumnezeiesc dar, pentru cei căzuţi de la Hristos şi iarăşi i-a întors către El şi către nevoinţa mucenicească i-a întărit.

Cînd l-au dus în Nicomidia, a aflat acolo mulţi creştini şi ucenici ai săi, care aveau mare frică de chinuri, din care unii se ascundeau, iar alţii voiau să se lepede de creştinism, temîndu-se de cumplita chinuire şi moarte. Pe toţi aceştia i-a sfătuit Sfîntul Lucian cu puternicul său cuvînt şi i-a întărit în credinţă ca să nu se teamă de cei ce ucid trupul, pentru că sufletul nu pot să-l ucidă. Se spune că o fecioară, pe nume Pelaghia, ucenica lui Lucian, cînd era căutată spre a fi chinuită pentru credinţa în Hristos, temîndu-se să nu-i fie luată fecioria, a sărit de la o fereastră înaltă şi a murit şi pe aceasta credincioşii au cinstit-o ca pe o mucenică.

Maximian auzise despre Lucian că atît îi este de frumoasă faţa şi vorbele lui sînt atît de dulci, încît oricare, văzîndu-i cinstita lui faţă şi auzindu-i cuvintele, nu era cu putinţă ca să nu devină creştin. Temîndu-se păgînul de el, ca nu cumva şi el, vorbind cu Lucian faţă în faţă, să se facă creştin, cînd l-au adus la dînsul a vorbit cu el prin perdea şi de la depărtare. Mai întîi i-a făgăduit lui Lucian multe şi cinstite daruri, iar după ce Sfîntul Lucian a rîs de cuvintele lui cele înşelătoare şi viclene, a început a-l îngrozi cu chinuri. Dar el de loc nu s-a înfricoşat de ameninţarea lui; apoi l-a pus în temniţă în care a răbdat tot felul de chinuri: l-a legat în lanţuri, l-a bătut cu pietre ascuţite şi l-au chinuit mult cu foamea şi cu setea; iar printre alte multe chinuri i-au rupt toate membrele din încheieturi, l-au pus cu spatele pe cioburi ascuţite, pe care a zăcut patruzeci de zile. Şi sosind praznicul dumnezeieştilor arătări, sfîntul a dorit ca şi el şi creştinii cei erau cu dînsul să se împărtăşească cu Sfintele Taine. Şi l-a rugat pe Dumnezeu să-i îndeplinească dorinţa. Şi a rînduit Milostivul Dumnezeu ca, prin nebăgarea de seamă a străjerilor, unii din credincioşi s-au adunat în temniţă la dînsul aducînd pîine şi vin. Iar Sfîntul Lucian a zis ucenicilor lui şi tuturor credincioşilor care erau acolo: „Staţi împrejurul meu şi să vă faceţi biserică, căci cred lui Dumnezeu că mai bine primită îi va fi Lui biserica cea vie, decît cea de lemne sau de pietre”. Apoi, înconjurîndu-l pe el toţi, le-a zis: „Să săvîrşim Sfînta Liturghie şi să ne împărtăşim cu dumnezeieştile Taine”. Iar ucenicii i-au zis: „Unde să punem mîinile, părinte, pentru săvîrşirea Sfintelor Taine, pentru că aici nu este masă?” Iar el, zăcînd cu faţa în sus, fiind legat pe cioburi, a zis: „Pe pieptul meu să o puneţi şi va fi pristol viu al Dumnezeului celui viu”. Si aşa s-a săvîrşit dumnezeiasca Liturghie în temniţă, pe pieptul sfîntului, după rînduială, precum se cade, cu toate rugăciunile cele cuviincioase ei şi toţi s-au împărtăşit cu Sfintele şi dumnezeieştile Taine.

Dimineaţă a trimis împăratul slujitori ca să vadă dacă Lucian mai este încă viu. Şi cînd au intrat slujitorii pe uşile temniţei, Sfîntul Lucian, văzîndu-i, a strigat de trei ori: „Sînt creştin”. Şi cu aceste cuvinte şi-a dat duhul în mîinile lui Iisus Hristos, Dumnezeul său. Si slujitorii au vestit lui Maximian că Lucian a murit, iar el a poruncit ca trupul lui să fie aruncat în mare. Slujitorii au făcut după porunca împăratului şi, legîndu-l de o piatră, au aruncat în noianul mării mult pătimitorul trup al Sfîntului Lucian. Si a stat în mare trezeci de zile. După aceea i s-a arătat unuia din ucenicii săi şi anume lui Glicherie, poruncindu-i să meargă la malul mării şi, luîndu-i trupul lui, să-l îngroape. Şi a ieşit Glicherie la mal împreună cu alţi creştini şi căutau trupul sfîntului; şi iată că a văzut în mare nişte delfini ducînd trupul cel mucenicesc nestricat, pe care, aducîndu-l la mal, l-au aruncat pe uscat. Iar credincioşii, luîndu-l cu mare bucurie, l-au îngropat cu mare cinste. Iar după mulţi ani, Sfînta împărăteasă Elena, maica lui Constantin, a ridicat o biserică în numele sfîntului mucenic, deasupra mormîntului său, căruia şi de la noi acum să-i fie slavă, cinste şi închinăciune, în vecii vecilor. Amin.

mai mult
Sfinții zilei

Vineri, 13 octombrie – † Aducerea moaştelor Sf. Ap. Andrei la Iaşi; Sf. Mc. Carp, Papil, Agatodor, Agatonica şi Florentie (Post)

papil-carp-agatodor-C

Este de mare folos a pomeni pe cei care au pătimit pentru Hristos, căci însăşi aducerea aminte a chinurilor lor poate deştepta gîndul nostru spre dumnezeiasca dragoste şi să-i dea aripi pentru săvîrşirea faptelor bune, ca şi noi să suferim măcar cu mintea acele pătimiri pe care ei le-au avut cu trupul pentru răsplătirile ce vor să fie. Dintre cei care aici şi-au săvîrşit muceniceştile nevoinţe sînt Carp şi Papil, stîlpii cei mari şi temeliile Bisericii, care s-au născut în patria cea slăvită, în cetatea Pergamului, din părinţi drept credincioşi şi prin viaţa lor îmbunătăţită au fericit pe cei ce i-au născut; pentru că ramura cea sfîntă creşte din rădăcină sfîntă, iar pomul cel bun face poame bune şi rîul cel curat pe izvor îl preamăreşte. Căci amîndoi, şi Carp şi Papil, numai cu cele de nevoie îşi îndestulau trupul, lepădînd toate cele ce erau de prisos în multe feluri şi chiar cu cele de nevoie atît de puţin se îndestulau, încît numai cu trupul se deosebeau de îngeri şi prin înfrînarea cea mare abia se vedeau a avea trup. Printr-o viaţă ca aceasta, suindu-se la culmea faptelor bune, s-au făcut vrednici să li se încredinţeze cîrmuirea Bisericii. Carp, fiind ales episcop, propovăduia tainele dreptei credinţe celor ce erau în Tiatira. Iar Papil, cinstindu-se cu treapta diaconiei de către Carp şi cu chemarea sa asemănîndu-se întru ostenelile cele deopotrivă, îşi arăta sîrguinţa.

Vestea despre dînşii s-a dus în toate ţările cele ce erau acolo împrejur, precum este obiceiul, căci nu se poate ascunde fapta bună, ci întotdeauna vine întru arătare. Pentru aceasta mulţime de oameni alergau la dînşii şi ascultau învăţăturile lor cu osîrdie şi se apropiau de dreapta credinţă. Însă nu se putea nicidecum să se odihnească diavolul care ura binele cel dintru început şi, văzîndu-le faptele acestea, nu s-a odihnit ci, cînd şi-a aflat slujitori aleşi ai răutăţii sale, i-a sfătuit să-i clevetească pe sfinţi la păgînul împărat Deciu, precum că nu se închină idolilor lor, ci îi blesteamă şi urmează credinţa creştinească. Iar Deciu, auzind acestea, s-a mîniat foarte tare şi a trimis în Asia pe Valerie, unul din sfetnicii săi, care era iubitor de idoli şi om cumplit de rău, căruia împăratul îi arăta toate tainele sale; şi, spunîndu-i ce aflase în legătură cu sfinţii, i-a dat stăpînire peste dînşii. Iar Valerie, luînd această poruncă, a plecat de grabă şi, sosind la locul unde erau sfinţii, a poruncit ca aceştia să aducă jertfă deşerţilor lui idoli. Porunca lui a străbătut îndată pînă la marginile ţării Tiatiriei.

Valerie poruncea ca toţi cei ce erau în acea ţară să vină fără întîrziere în acel loc unde trebuia să se facă jertfa şi închinăciunea la zei. Aşa diavolul, nu numai el singur bolea de îndrăcirea de idoli, ci şi pe alţii voia să-i vatăme cu aceeaşi boală. Şi, adunîndu-se toţi la locul de jertfă, nu aflară pe cei doi minunaţi mucenici, Carp şi Papil, căci ei în alt loc aduceau jertfa cea curată adevăratului Dumnezeu, adică rugăciunea. Pe aceştia, neaflîndu-i Valerie în mijlocul adunării, a poruncit să-i caute şi, aflîndu-i, au fost aduşi de faţă înaintea lui şi cu mîndrie i-a întrebat: „Pentru ce nu v-aţi aflat aici ca să jertfiţi zeilor împreună cu poporul?” Apoi a adăugat: „Deci, înaintea ochilor mei să vă îndreptaţi bine greşala voastră, ca zavistia celor ce v-au vorbit pe voi să se întoarcă asupra capului lor, iar vouă să vi se înmulţească cinstea mai mult ca înainte”. Dar sfinţii, ca cei ce nu aveau teamă şi frică, nici nu căutau cinste omenească, au răspuns cu îndrăzneală: „Nu se cade nouă, judecătorule, să mîniem pe Dumnezeul nostru şi să ne arătăm nemulţumitori pentru facerile Lui de bine; căci chiar şi dobitoacele ne-ar mustra de nemulţumirea noastră, pentru că şi ele îl cunosc pe Cel ce le-a hrănit, iar noi am fi nerecunoscători faţă de Ziditorul nostru dacă i-am cinsti pe zeii cei mincinoşi, lăsînd pe adevăratul nostru Dumnezeu”.

Acestea grăindu-le ei, Dumnezeu a întărit cuvintele lor, cu nişte semne ca acestea: s-a cutremurat pămîntul de năprasnă şi s-au sfărîmat toţi idolii care erau cinstiţi de acei păgîni şi s-au risipit ca praful. Însă răutatea lui Valerie era mare şi a rămas neschimbată, căci atunci cînd trebuia să se minuneze de puterea cea negrăită a lui Dumnezeu şi să rîdă de neputinţa deşerţilor zei, atunci el s-a arătat mai înverşunat şi mai necunoscător; dar s-a înfrînat să pornească asupra lor chinurile cele grele, ruşinîndu-se de bunul neam şi de blîndeţea acestor bărbaţi şi a poruncit să fie puse lanţuri de fier pe grumazul lor şi să-i poarte goi prin mijlocul cetăţii.

Astfel nevoitorii cei cinstiţi erau purtaţi pe uliţe. Ei, care erau foarte cinstiţi, au fost făcuţi de rîs şi de batjocură. Ei, care erau vrednici de nenumărate laude, au fost duşi cu ocară şi cu necinste pentru Mîntuitorul nostru Iisus Hristos. Judecătorului i s-a părut că pedepsindu-i cu asemenea necinste îşi vor schimba hotărîrea lor cea tare. Apoi s-a gîndit să le vorbească cu cuvinte dulci, zicîndu-le: „De nu v-aş fi văzut pe voi că sînteţi cu bună pricepere, nu v-aş fi dat sfatul cel bun, ci cu chinuri, chiar nevrînd voi, v-aş fi înduplecat la credinţa noastră. Dar de vreme ce chipul vostru cel frumos şi bunul vostru obicei este semnul vitejiei voastre, am socotit să vă fiu vouă sfetnic bun, căci mi se pare că nici nu ştiţi voi cum că din vremuri foarte vechi a început a se da nemuritorilor zei slavă şi cinste; şi aceasta se petrece pînă în ziua de acum, nu numai la noi, cei ce ştim limba grecească şi romană, ci şi la barbari. Că prin acea osîrdie către zei cetăţile se ocîrmuiesc cu legi bune şi se cîştigă războaiele contra vrăjmaşului, iar pacea se întăreşte. Şi de unde împăraţii şi nobilii romani cei de mai înainte şi de acum au ajuns întru atîta slavă, încît au răsturnat popoare şi cetăţi şi au supus sub stăpînirea lor pe toţi potrivnicii? Oare nu de aici, că au cinstit pe zei şi li s-au închinat lor? Deci, şi voi să-i cinstiţi pe aceştia. Şi de sînteţi amăgiţi cu cuvintele unor neînvăţaţi spre nepriceputa şi de curînd arătata credinţă creştinească, acum deveniţi înţelepţi şi vă întoarceţi la această credinţă care este mai bună, ca şi zeii să vă miluiască pe voi şi să vă îndestulaţi de bunătăţile cele mari care sînt la noi; şi apoi să vă cîştigaţi vouă mari daruri de la împărat. Iar de veţi petrece în cea dintîi nesupunere, veţi pierde atîtea bunătăţi şi pe noi ne veţi sili să fim mai aspri cu voi”.

Sfinţii, după ce au auzit acestea, şi-au ridicat ochii spre cer, şi-au făcut semnul crucii şi au răspuns lui Valerie: „Nădăjduieşti tu oare să ne întorci pe noi ca pe nişte proşti la păgînătatea ta? Să ştii că ai aflat viteji din cei cu multă pricepere. Nu socotim noi credinţa voastră a fi vrednică de cinste pentru vechimea vremii. Pentru că nu tot ce este vechi este şi cinstit, că şi răutatea, deşi este veche, nu este vrednică să fie cinstită pentru vechimea ei. Deci, nu aceasta se cuvine a socoti, că este veche credinţa voastră, ci aceasta ne întrebăm: se cade oare a primi această credinţă rea, de la care noi ne-am sfătuit să ne abatem şi din mijlocul nostru să o lepădăm după putere, ca pe una care pregăteşte înfricoşatul foc al gheenei celor ce o iubesc? Oare voieşti să cunoşti adevărul? Socoteşte şi îl vei afla, că zeii voştri nu sînt nimic altceva decît numai lucru de mîini omeneşti, muţi şi surzi, care nu numai altora, ci nici lor nu pot să-şi aducă vreun folos.

Dumnezeul cel adevărat din fire este necuprins şi mintea noastră nu poate să-L ajungă, nici nu se numără vremea Lui, căci nu are început şi nici sfîrşit fiinţa Sa; şi pe toate cele văzute şi pe cele ce sînt cuprinse în mintea noastră, El le-a adus din nefiinţă, El l-a zidit pe om şi l-a pus în Rai şi i-a dat poruncă să se deprindă a fi ascultător Ziditorului, iar prin zavistia diavolului a căzut în neascultare şi s-a făcut vinovat de moarte. Apoi diavolul, neîndestulîndu-se cu căderea omenească, s-a sîrguit ca seminţia lui să o ducă întru uitarea de Dumnezeu, ca oamenii nu numai cu trupul ci şi cu sufletul să moară. Deci, părăsind popoarele pe Dumnezeu şi depărtîndu-şi ochii de la lumina dreptăţii, au căzut în întunericul slujit de idoli. Pentru aceasta, Ziditorul fiind îndurat şi milostiv, n-a suferit să-l vadă pe om chinuit de diavol, ci a venit pe pămînt şi, luînd chip omenesc, întru toate s-a făcut asemenea nouă, afară de păcat; S-a răstignit pe cruce şi a murit vrînd să ne izbăvească din robia diavolului şi de căderea în păcat. Şi biruind cu moarte Sa pe vrăjmaşul nostru diavol, S-a urcat la ceruri şi pe noi ne cheamă acolo, făcîndu-ne lesnicioasă suirea la El. Drept aceea, tu, o! judecătorule, oare poţi să ne spui un astfel de lucru despre idolii tăi? Sau nu-ţi este chiar ruşine a-i numi pe ei dumnezei? Iar bogăţiile voastre şi cinstea împăratului, pe care voi le numiţi bunătăţile voastre, noi nu le băgăm în seamă, pentru că ne-am pus nădejdea noastră în Dumnezeu, pentru Care am hotărît cu gînd neclintit ca să pătimim şi să murim”.

Valerie, auzind aceste cuvinte, s-a mîniat şi, aprinzîndu-se cu focul mîniei, şi-a lăsat blîndeţea cea dinafară şi şi-a arătat sălbăticia cea din lăuntru: mai întîi a dat averea sfinţilor spre jefuire celor care i-au clevetit, apoi, legîndu-i pe ei de nişte cai, a poruncit ca să-i alunge în Sardia; şi caii alergau foarte tare cu sfinţii care erau legaţi de dînşii, neodihnindu-se deloc, încît într-o zi au ajuns din Tiatira în Sardia. Aspră era calea aceea a bunilor pătimitori, căci neputînd să alerge aşa de repede caii, erau tîrîţi cu de-a sila şi multe dureri au îndurat.

În urma lor, fericitul Agatodor, care era slujitorul sfinţilor mucenici, împreună pătimind, a suferit împreună cu stăpînii săi. Ajungînd în Sardia nu s-au odihnit de loc, ci au petrecut cea mai mare parte a nopţii în rugăciuni şi în cîntări dumnezeieşti. Iar după ce au adormit puţin, îngerii lui Dumnezeu în vedenie îi mîngîiau pe ei şi îi întăreau ca să poată răbda chinurile. Apoi, deşteptîndu-se din somn, au povestit unul altuia cele văzute în somn şi s-au veselit foarte mult, mulţumind lui Dumnezeu pentru că-i mîngîia pe ei în necaz, făgăduind să le ajute în chinuri; iar ei se aprindeau cu dorinţa pătimirii pentru Hristos.

A venit şi Valerie în Sardia, nădăjduind că pătimitorii, după chinurile pe care le suferiseră pe cale, fiind alergaţi şi tîrîţi, se vor îndupleca să se închine zeilor. Dar nelegiuitul nu ştia că sfinţii mai mult s-au călit spre nevoinţă cu dumnezeiescul Dar cel arătat lor în vedenie. Şi cînd i-a văzut pe ei mai luminoşi la faţă de cum erau, cu duhul mai tari şi cu inima mai curajoşi, s-a deznădăjduit că-i va birui cu muncile şi s-a întors spre vicleşug, vrînd să amăgească şi să vîneze nerăutatea sfinţilor cea întemeiată pe Hristos, cu cuvinte blînde şi cu tot felul de momeli. Şi puteai să vezi pe vulpe luptîndu-se cu leii, căci nimic nu sporea înşelăciunea lui şi nu putea să-i biruiască pe sfinţi, pe care îi întărea ajutorul Celui Prea Înalt.

Văzînd că nici cu momeli nu rezolvă nimic, s-a gîndit să procedeze altfel cu dînşii: i-a dat pe Carp şi pe Papil în paza unor bărbaţi tari şi aleşi, iar pe minunatul Agatodor, care slujea mucenicilor şi s-a făcut şi el mucenic desăvîrşit, cu dragostea sa fiind legat de dînşii ca un prieten şi părtaş la aceleaşi chinuri, întinzîndu-l, a poruncit ca să fie bătut cu vîne de bou, fără milă. Se contraziceau amîndoi, şi judecătorul, şi mucenicul; că judecătorul voia să-l biruiască pe mucenic cu mulţimea bătăilor, iar mucenicul cu atîta bunăvoinţă primea bătăile, încît se vedea că nu voia să-i obosească pe cei care îl băteau, ca doar astfel să prelungească mai mult bătaia. Şi fiind bătut mult, curgeau din el pîraie de sînge ca dintr-un izvor şi cădea carnea de pe trupul lui, încît i se vedeau măruntaiele din lăuntru şi mădularele se rupeau din încheieturile lor, pricinuind cu adevărat mari dureri acelui sfînt bărbat. Iar el din acele chinuri se arăta aşa de viteaz, ca şi cum numic nu ar fi pătimit, căci tăcea şi răbda bătăile cele grele şi pătimirea pentru Hristos o avea ca pe o îndestulată răcorire a durerilor sale celor mari. După ce a ostenit Valerie şi cei ce îl băteau, lui Agatodor chinurile îi înmulţeau bucuria, căci Domnul Iisus Hristos, privind din cer nevoinţa şi răbdarea cea bună a robului Său, i-a pregătit răsplată şi l-a chemat şi pe el la Sine, să se odihnească după atît de multe osteneli. Iar el îndată şi-a dat duhul în mîinile Domnului, lăsînd judecătorilor trupul lui mort, pe care, după porunca lui Valerie, l-au lăsat neîngropat, ca să-l mănînce fiarele şi păsările cerului. Dar sosind noaptea, unii dintre credincioşi l-au luat şi l-au îngropat.

După aceasta, Valerie a chemat la dînsul pe sfinţii mucenici Carp şi Papil şi le-a zis lor: „Nebunul de Agatodor, slujitorul vostru, şi-a luat vrednica moarte după faptele sale, căci n-a vrut să jertfească zeilor celor nemuritori; dar voi, fiind înţelepţi, de ce nu vă alegeţi ceea ce vă este de folos? Să nu voiţi a fi asemenea cu omul cel cu adevărat nenorocit, care în loc de viaţă şi de bucurie şi-a ales cu nebunie moartea cea cumplită”. Sfinţii, auzind acestea, l-au ocărît şi l-au numit nebun, iar moartea sfîntului Agatodor fericind-o, au zis că aceeaşi moarte pentru Hristos o doresc şi dînşii cu osîrdie. Atunci judecătorul, mîniindu-se, a poruncit să-i lege iarăşi de cai şi să-i gonească înaintea sa la Pergam. Sfinţii, fiind goniţi pe cale şi tîrîţi, răbdau mare osteneală şi durere şi fiecare din ei grăia ca David: Pentru cuvintele buzelor Tale eu am păzit căi aspre. Iar noaptea, spre a mări durerea lor, li se puneau pe răni legături strînse şi erau păziţi cu străşnicie de străji. Dar ei, după osteneala drumului, încă se mai osteneau cu privegherea, aducînd toată noaptea lui Dumnezeu rugăciuni. Şi iarăşi Domnul a binevoit a-i cerceta, căci li s-a arătat lor îngerul Domnului, le-a tămăduit rănile şi a umplut inimile lor de dumnezeiască bucurie, întărindu-i spre nevoinţa cea mare.

A doua zi, judecătorul, socotind că sfinţii după chinurile şi osteneala de ieri nu vor mai putea să păşească deloc, a poruncit să-i scoată înaintea sa ca să le vadă rănile.

Văzîndu-i pe ei sănătoşi şi tari, nedurîndu-i picioarele şi mergînd repede, cu feţele nu posomorîte, ci luminoase şi vesele, socotea că aceasta este o vrăjitorie de-a lor şi pentru aceasta la mai mari chinuri i-a supus, căci legînd trupurile lor cu grele lanţuri, i-a gonit pe o cale mai lungă.

Sosind la un loc oarecare, după ce a adus jertfă zeilor, s-a aşezat la judecată şi, chemînd pe Carp, a început a grăi prieteneşte cu dînsul, ca şi cum împreună ar fi suferit: „Iată, zeii, miluindu-ţi bătrîneţea, te-au făcut să alergi atîta cale fără osteneală; deci, de ce te arăţi nemulţumitor făcătorilor tăi de bine, călcînd cinstea lor? Ascultă-mă pe mine, cel ce te sfătuiesc pe tine cele folositoare, şi închină-te zeilor împreună cu mine, căci eu îţi cinstesc bătrîneţele şi sufăr împreună cu tine şi plîng de primejdia ta, nu ca de una străină, ci ca de a mea cu adevărat. Dar ce să fac? Ştiu că sînt foarte urît de tine, acum nu pot ca să-ţi mai rabd mult, însă nu pentru necinstea mea, ci pentru cinstea zeilor nu te voi mai răbda dacă nici acum nu îmi vei asculta sfatul cel bun”.

La aceste cuvinte Sfîntul Carp a răspuns: „Sfatul tău care duce de la lumină la întuneric şi de la viaţă la moarte, nimeni nu poate să-l numească bun, ci vădită înşelăciune şi vînătoare vicleană. Iar dacă cinsteşti bătrîneţele mele pentru ce nu crezi mie, cel ce părinteşte te sfătuiesc pe tine, căci mie mai mult îmi este jale de pierzarea ta decît ţie de pătimirile mele şi mă mîhnesc foarte mult de primejdia ta, căci ţi-ai pus nădejdea întru deşertăciune şi cinsteşti nişte idoli care nu te vor izbăvi din muncile veşnice, pentru că aceşti idoli sînt neînsufleţiţi şi făcuţi de mînă omenească şi după dreptate nu pot fi numiţi Dumnezei, fiind idoli deşerţi şi netrebnici”.

Valerie, nerăbdînd să mai audă necinstirea zeilor săi, a poruncit călăilor să-l ia pe Sfîntul Carp, să-l dezbrace, să-l spînzure şi să-l bată cumplit cu vergi de spini. Bătîndu-l în felul acesta, au rănit tot trupul sfîntului, rupîndu-i carnea de pe el, care zbura prin văzduh. Socotind că aceasta nu este de ajuns, Valerie a poruncit ca să mai vină şi alţi schingiuitori. Iar aceştia, unii îi ardeau coastele sfîntului cu lumînări, iar alţii îi presărau rănile cu sare. Şi se uda pămîntul cu sîngele sfîntului, iar venele rupîndu-se îi provocau mare durere. Dar mucenicul, cu cît i se înmulţeau chinurile, cu atît mai mult se întărea în răbdare şi întru dragoste pentru Dumnezeu şi, fiind spînzurat, a zîmbit în chinuri, drept pentru care Valerie l-a întrebat: „De ce rîzi, Carpe?” El a răspuns: „Pentru că am văzut darul Hristosului meu cel pregătit mie; de aceea m-am bucurat”. Căci sfîntul a văzut cerurile deschise şi pe Domnul şezînd pe scaun cu heruvimii şi serafimii împrejurul Lui. Aşa a mîngîiat Domnul în chinuri pe robul său şi darul Domnului i-a potolit toate durerile, încît sfîntul a uitat rănile sale cele dureroase şi chinurile cele grele şi faptul că era spînzurat. Şi a fost chinuit pînă ce muncitorii au obosit. După chinuri, aruncîndu-l în temniţă, el mulţumea lui Dumnezeu, Celui ce l-a învrednicit a pătimi pentru Dînsul.

Apoi, aducîndu-l în faţă pe Sfîntul Papil, ca şi cum l-ar fi văzut acum pentru întîia oară, judecătorul a început a-l întreba: „De ce neam eşti şi din ce patrie şi care este meseria ta?” A răspuns sfîntul: „Ai fi putut de mult să ştii toate cele despre mine, că sînt născut din cel mai bun neam, în cetatea Pergamului, şi am meşteşugul doctoricesc, nu aceea ce se face din ierburile care cresc pe pămînt, ci ceea ce se ia de la Dumnezeu de sus, doctorie care nu tămăduieşte numai trupul, ci şi durerile sufleteşti le vindecă”. Atunci judecătorul a zis: „Doctoria cea iscusită nu poate să fie fără învăţătura celor scrise de Galen şi de Hipocrat, cărora meşteşugul vindecării li s-a dat de la Dumnezeu”. Iar Papil a răspuns: „Galen, Hipocrat şi ucenicii lor atunci pot să tămăduiască pe cineva, cînd Hristos al meu binevoieşte din milostivirea cea negrăită să dea cuiva a Sa doctorie, iar de nu voieşte El, apoi piere meşteşugul lor, neavînd nici un folos din învăţătura lor întru iscusinţa doctoricească. Iar cei pe care tu îi numeşti dumnezei, cum se vor îngriji de sănătatea cuiva, cînd nici lor nu pot să-şi ajute cu ceva? Dacă vrei să cunoşti adevărul, încearcă un lucru: Iată, cel care şade lîngă tine este orb de un ochi; deci, să-i dea idolii tăi vederea dacă pot şi eu după aceasta nimic nu voi mai zice”. Iar Valerie a zis: „Oare se poate ca să fie cineva care să-l vindece pe orb?” A răspuns sfîntul: „Nu numai aceasta, ci şi alte boli nevindecate lesne vor fi tămăduite de acela care va chema pe Hristos, tămăduitorul tuturor bolilor”. Iar Valerie a zis: „Deci, să vedem acum ceea ce spui; fă-l ca înaintea noastră să vadă, dacă poţi”. A răspuns Papil: „Nu voiesc eu ca să fac aceasta mai întîi, pentru că mă tem să nu socoteşti că această minune a fost făcută de către idolii tăi. Mai întîi doctorii voştri să cheme pe oricare dintre zeii lor şi abia după aceasta eu voi arăta puterea Dumnezeului meu”.

Atunci Valerie a chemat pe slujitorii săi şi le-a poruncit să-i cheme pe zei într-ajutor şi să tămăduiască ochiul cel orb al sfetnicului său. Iar ei au strigat către zeii lor, chemînd fiecare dintr-înşii pe zeul său, unul pe Apolon, altul pe Asclepios, altul pe Die, iar altul pe Ermis. Şi s-a făcut un lucru vrednic de rîs, căci toată ziua s-au rugat către cei ce nu puteau să le ajute nimic, strigau către cei surzi, aduceau jertfe celor neînsufleţiţi şi nu dobîndeau cererea lor şi nici n-au putut să lumineze ochiul trupesc, singuri fiind orbiţi cu sufletul. Iar robul lui Hristos, Sfîntul Papil, a ridicat ochii cei trupeşti şi cei sufleteşti spre ceruri şi a chemat pe Domnul cel milostiv. Apoi, cu mîna sa s-a atins de ochiul celui orb şi a făcut semnul crucii pe dînsul şi îndată omul a văzut bine. Şi nu numai cu ochiul cel trupesc a văzut omul acela, ci şi cu ochii cei sufleteşti s-a luminat, căci lumina cea dumnezeiască s-a atins de inima lui şi, deşteptîndu-se ca din somn, a cunoscut neputinţa deşerţilor zei şi a înţeles puterea Domnului Dumnezeu Iisus Hristos, lumina cea adevărată care luminează pe tot omul ce vine în lume şi a crezut într-Însul. Şi nu numai omul acela, ci şi altă mulţime de popor, prin minunea aceea a venit la cunoştinţa dreptăţii, căci pe cine n-a adus întru mirare şi încredinţare acea preaslăvită minune? Şi fiecare, văzînd şi auzind aceasta, zicea: „Cu adevărat, mare este puterea lui Hristos şi Acela este Dumnezeu adevărat”.

Dar cu toate că ei preamăreau pe Dumnezeul cel adevărat, Valerie cel fărădelege n-a voit să-L recunoască şi cu mai mare mînie s-a aprins împotriva Sfîntului Papil şi în loc de mulţumire pentru acea facere de bine, a poruncit ca Sfîntul Papil să fie spînzurat pe un lemn şi să fie bătut fără cruţare.

Fiind bătut acel frumos trup al Sfîntului Papil, el nu pătimea nici o durere din cauza bătăilor, ci se mîhnea că nu primeşte chinuri mai grele. Iar Valerie, văzîndu-şi chinurile biruite de vitejia mucenicului, s-a mîniat şi mai tare şi a adus asupra sfîntului chinuri peste chinuri. A aprins foc sub coapsele lui şi a poruncit să fie bătut cu pietre, dar nici împotriva focului nu s-a arătat mucenicul nerăbdător şi pietrele cădeau în alt loc, ca şi cum şi pietrele cinsteau trupul care pătimea pentru Hristos, căci îi lovea mai ales pe cei ce le aruncau, nevătămînd de loc pe Sfîntul Papil.

După ce s-a ostenit Valerie şi nu ştia ce fel de chinuri să mai poruncească împotriva sfîntului, a mai contenit cu bătaia, socotind că dacă nu vor fi bătuţi o vreme, rănile lor se vor aprinde (infecta) şi aceasta îi va face mai slabi la bătaia care urma să fie după aceea. Dar sfinţii, care îl aveau aproape pe Hristos, doctorul, pentru care de bunăvoie pătimeau chinuri şi dureri, nu numai de dureri, ci şi de vînătăi şi de răni s-au tămăduit, încît nici urmă de rană nu se mai vedea pe trupul lor, lucru care a mirat mult pe nebunul judecător, pentru că, cu cît li se uşurau durerile, cu atît mai mult inima lui Valerie bolea şi ca de foc se învăpăia de mînie.

După puţină vreme a stat Valerie iarăşi la judecată, suflînd cu turbare şi căutînd cu ochi mînioşi. Iar sfinţii mucenici stăteau înaintea lui, cu privire frumoasă şi cu faţă veselă, de parcă erau chemaţi la un ospăţ. Şi nelegiuitul, vrînd cu mînie să-i îngrozească, a auzit din gura lor cea îndrăzneaţă nişte cuvinte ca acestea: „Pentru ce, o! judecătorule, faci atîta osteneală ţie şi slujitorilor tăi, adeseori aducîndu-ne, purtîndu-ne şi chinuindu-ne pe noi şi nu pronunţi asupra noastră hotărîrea cea mai de pe urmă? Ori nădăjduieşti că ne vei abate pe noi de la Hristos, Dumnezeul nostru şi de la adevăr? Mai bine morţi ne vei vedea pe noi, decît să ne supunem poruncii tale celei fără Dumnezeu”. După ce sfinţii au grăit aceste cuvinte, îndată slujitorii au aşternut pe pămînt hîrburi şi piroane de fier şi pe acestea i-au pus goi pe mucenici cu faţa în jos şi i-au tîrît, bătîndu-i cumplit. Dar nici în aceste chinuri n-a lăsat Domnul pe robii Săi, pentru că a sosit cu ajutorul Său, suflînd în faţa lor şi scoţîndu-i din acel necaz, căci îndată cioburile şi piroanele cele de fier, fără de veste au pierit, iar sfinţii au rămas nevătămaţi.

După aceasta judecătorul cu şi mai mare mînie împotriva lor s-a pornit şi a poruncit ca să le fie tăiate coapsele cu briciul; dar sfinţii le răbdau pe toate cu vitejie, mărind pe Dumnezeu.

Apoi au adunat fiare cumplite şi, fiind aduşi mucenicii, au slobozit asupra lor o ursoaică şi toţi au crezut că ursoaica se va repezi asupra lor şi că îi va rupe îndată şi va ucide trupurile lor, dar ursoaica n-a arătat nimic din năravul ei de fiară, ci, ca şi cum ar cinsti sfintele lor picioare, s-a culcat lîngă ei şi le-a cuprins picioarele. Apoi au slobozit un leu, pe care numaidecît l-au îmblînzit, ca şi pe ursoaică, dar şi mai mare putere dumnezeiască s-a arătat prin el, căci, răcnind, a grăit cu glas omenesc, ocărînd pe chinuitori şi sălbăticia lor. Iar ei, astupîndu-şi urechile, socoteau că toate acestea sînt farmece ale sfinţilor mucenici. Atunci judecătorul a poruncit ca aceştia să fie aruncaţi într-o groapă plină cu var nestins. Dar în zadar se ostenea nebunul, împotrivindu-se lui Dumnezeu, Cel ce păzea pe robii Săi pretutindeni nevătămaţi, pentru că după trei zile petrecute în groapa cu var au ieşit întregi şi sănătoşi de acolo.

Valerie, cu cît îi vedea mai mult pe sfinţi de nebiruit, cu atît mai mult se mînia împotriva lor şi încălţîndu-i cu încălţăminte de fier, plină de piroane ascuţite, i-a silit să alerge, dar nici aşa n-a putut să-i biruiască pe ostaşii lui Hristos, cei de nebiruit. Făcînd foc şi înroşind un cuptor foarte mult, a aruncat în el pe sfinţi şi împreună cu sfinţii a intrat şi Fericita Agatonica, sora Sfîntului Papil, în mijlocul văpăii, vrînd ca şi ea să fie părtaşă aceloraşi nevoinţe, dorind să moară pentru Hristos. Dar cuptorul cel înfocat nu numai că nu i-a ars pe ei, ci s-a răcorit cu puterea lui Hristos, pentru că pogorîndu-se o ploaie mare, focul s-a stins şi cuptorul s-a răcorit. După ce sfinţii au ieşit din cuptor nevătămaţi, iarăşi au fost duşi în temniţă unde cîntau lui Dumnezeu ca într-o biserică.

Judecătorul, neştiind ce să mai facă, se ruşina, fiind biruit. Apoi a pronunţat asupra lor hotărîrea cea mai de pe urmă, adică să li se taie capetele. Sfinţii, fiind duşi împreună cu Agatonica la locul de ucidere, se bucurau şi, ridicînd ochii şi mîinile lor spre cer, făceau rugăciuni nu numai pentru dînşii, ci şi pentru cei ce îi ucideau pe ei. Şi aşa şi-au sfîrşit nevoinţa lor, murind cu ucidere de sabie. Iar sfintele lor trupuri, cele fără de cinste aruncate şi nebăgate în seamă, le-au luat credincioşii în taină şi cu cinste le-au îngropat, slăvind pe Domnul nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, se cuvine cinstea şi închinăciunea în veci. Amin.

mai mult
Sfinții zilei

Joi, 12 octombrie – Sf. Mc. Prov, Tarah şi Andronic; Sf. Cosma, Ep. Maiumei

sfintii-mucenici-tarah-prov-si-andronic_w456_h642_q100

În vremea împărăţiei lui Diocleţian şi Maximilian, fiind în Tarsul Ciliciei judecător Numerie Maxim Antipatul, au fost prinşi trei creştini: Tarah, Prov şi Andronic în cetatea Pompeopoliei, care au fost duşi la judecată înaintea lui Antipatul. Şi privind spre dînşii Maxim Antipatul, l-a văzut pe Tarah bărbat bătrîn şi cinstit şi a zis către dînsul: „Cum te numeşti? Căci pe tine se cade mai întîi a te întreba, ca pe cel mai bătrîn dintre toţi”. Iar Tarah a răspuns: „Sînt creştin”. Şi i-a zis Antipatul: „Nu-mi spune mie credinţa ta cea necurată, ci spune-mi numele tău”. Iar Tarah iarăşi a zis: „Sînt creştin”. Apoi Maxim a zis slujitorilor care erau acolo: „Bateţi-l peste gură şi spuneţi-i să nu răspundă aşa înaintea judecătorului”.

Tarah, în timp ce era bătut, zicea: „Eu vă spun că sînt creştin şi acest nume îmi este mai scump decît numele cel dat de părinţii mei. Iar dacă vreţi să-l ştiţi şi pe acesta, vă spun că părinţii mei m-au numit Tarah, iar cînd eram ostaş mă numeau Victor”. Apoi Maxim Antipatul l-a întrebat pe el: „De ce neam eşti, Tarahe?” A răspuns Tarah: „Sînt de neam roman şi am slulbă de ostaş şi sînt născut în Claudiopol, cetatea Siriei şi pentru că sînt creştin am lăsat ostăşia”.

Antipatul i-a zis: „Nevrednic ai fost de a fi ostaş, însă spune-mi cum ai ieşit din oaste?” Iar Tarah i-a răspuns: „L-am rugat pe Publion voievodul şi m-a eliberat”. Maxim Antipatul a zis: „Cruţă-ţi bătrîneţile tale şi ascultă porunca împăraţilor noştri ca să ai cinste de la mine. Apropie-te şi jertfeşte zeilor noştri, de vreme ce şi împăraţii care stăpînesc lumea se închină lor”. Iar Tarah a răspuns: „S-au rătăcit, fiind înşelaţi de Satana”. Atunci Antipatul a zis către slujitori: „Sfărmaţi-i fălcile, căci grăieşte împotriva împăraţilor, spunînd că aceştia s-au rătăcit”. Iar Tarah a zis: „Am grăit şi voi grăi astfel, de vreme ce s-au rătăcit ca nişte oameni”. Iar Antipatul a zis: „Lasă-ţi nebunia ta şi jertfeşte zeilor noştri”. Tarah răspunse: „Eu Dumnezeului meu îi slujesc şi Îi aduc jertfă nu cu sînge, ci cu inimă curată”. Antipatul a zis: „Te sfătuiesc să-ţi cruţi bătrîneţile tale şi să laşi deşertăciunea creştinească şi să jertfeşti zeilor”. Tarah i-a zis din nou: „Nu voi face această fărădelege de vreme ce iubesc Legea Dumnezeului meu şi nu mă voi depărta de la El”. Antipatul a zis: „Alta este legea pe care se cade a o păzi”. Iar Tarah a răspuns: „O! ce nebunie! Pieritoare este legea voastră care vă porunceşte vouă, păgînilor, să cinstiţi pietrele şi lemnele, lucruri făcute de mîini omeneşti şi să vă închinaţi lor”. Şi Antipatul a poruncit celor ce stăteau de faţă să-l lovească pe Tarah peste grumaz, iar mucenicul, răbdînd loviturile, zicea: „Nu mă voi depărta de la mărturisirea aceasta care mă mîntuieşte”. Antipatul a zis: „Eu te voi întoarce de la această nebunie şi te voi face înţelegător”.

Mucenicul i-a zis: „Fă ceea ce voieşti, ai stăpînire asupra trupului meu, dar nu şi asupra sufletului meu”. Maxim Antipatul a spus: „Dezbrăcaţi hainele de pe dînsul şi să fie bătut cu toiege”. Iar Tarah, pe cînd era bătut, grăia: „Acum într-adevăr m-ai făcut înţelept şi priceput, căci cu aceste bătăi mai mult nădăjduiesc spre Dumnezeu şi spre Fiul Lui”. Iar Antipatul a zis: „Nedreptule şi blestematule! Ai spus înainte că unui Dumnezeu slujeşti, şi acum mărturiseşti doi, adică pe Dumnezeu şi pe Hristos, Fiul Lui. Apoi cum slujeşti la aceşti doi, iar de zeii noştri cei mulţi te lepezi?” A răspuns Tarah: „Eu mărturisesc pe Unul, adevăratul Dumnezeu”. A zis antipatul: „N-ai numit tu pe Dumnezeu şi pe Hristos?”

Tarah i-a zis: „Hristos este Fiul lui Dumnezeu, deopotrivă după Dumnezeire cu Tatăl şi cu Duhul Sfînt, nădejdea tuturor creştinilor; şi, pătimind pentru El, ne mîntuim”. Maxim Antipatul a zis: „Lasă vorba multă şi jertfeşte zeilor noştri”. Iar Tarah a răspuns: „Nu sînt mare vorbitor, dar grăiesc adevărul; tot aşa am crezut şi acum şaizeci şi cinci de ani şi de la adevăr nu mă îndepărtez”. Iar un sutaş, cu numele Dimitrie, care era acolo, a zis: „O! omule, cruţă-te pe tine şi închină-te zeilor, ascultă sfatul meu”. Tarah a răspuns: „Depărtează-te de la mine cu sfatul tău, slujitor al Satanei”. Apoi Maxim Antipatul a poruncit ca pătimitorul lui Hristos să fie legat cu lanţuri mari de fier şi să fie aruncat în temniţă. După aceea antipatul a zis către slujitor: „Aduceţi-mi pe altul”. Iar Dimitrie sutaşul a zis: „Iată, stăpîne, stă de faţă înaintea ta”.

Iar Numerie Maxim Antipatul, văzînd pe celălalt creştin stînd înaintea lui, a zis: „Spune-mi mai întîi numele tău”. Iar cel ce stătea înaintea lui a răspuns: „Cel dintîi şi cel mai cinstit nume pe care îl am este numele de creştin, iar celălalt nume, pus de oameni, este Prov”. Antipatul l-a întrebat: „De ce neam eşti Prove?” Iar Prov a răspuns: „Tatăl meu era din Tracia şi eu m-am născut în Perghia Pamfiliei şi sînt creştin”. Maxim Antipatul a zis: „La nimic nu-ţi foloseşte numele de creştin. Ascultă-mă pe mine, jertfeşte zeilor dacă vrei să fii cinstit de boieri şi nouă să ne fii prieten”. Prov a răspuns: „Nu voiesc cinste de la stăpînitori şi nu doresc prietenia voastră, pentru că slava şi mulţimea bogăţiilor mele le-am lăsat ca să slujesc Dumnezeului Celui viu”. Antipatul a zis: „Dezbrăcaţi-l, întindeţi-l jos şi bateţi-l cu vîne de bou”. Şi bătîndu-l pe Sfîntul Prov, sutaşul Dimitrie, i-a zis: „O! omule, vezi sîngele tău curgînd pe pămînt, deci cruţă-te pe tine”.

Prov i-a răspuns: „Trupul meu este în mijlocul vostru, dar chinurile nu mă clatină în credinţa mea”. Maxim Antipatul a zis: „Oare lăsa-vei deşertăciunea ta, ori vei rămîne în împietrirea ta?” Atunci Prov i-a zis: „Nu sînt deşert, ci sînt mai îmbărbătat decît voi întru Domnul”. Atunci Antipatul a zis către slujitori: „Întoarceţi-l şi bateţi-l şi pe pîntece”. Iar Prov, în acea cumplită bătaie a zis: „Doamne ajută-mi mie, robul Tău”. Antipatul a spus slujitorilor săi: „Bateţi-l şi-l întrebaţi: unde este ajutorul lui?” Prov a răspuns: „Ajutorul meu îmi ajută şi-mi va ajuta, pentru că nesocotesc chinurile tale la care mă supui şi nu mă plec din cauza lor la voia ta”. Maxim Antipatul a zis: „Caută la trupul tău, ticălosule, pentru că pămîntul s-a umplut de sîngele tău”. Prov i-a răspuns: „Aceasta s-o ştii: atunci cînd trupul meu pătimeşte pentru Hristos, sufletul meu se tămăduieşte şi învie”. Şi judecătorul a poruncit ca să înceteze de a-l mai bate pe sfînt şi a zis: „Legaţi-i cu fiare mîinile şi picioarele şi aruncaţi-l în temniţă şi să nu lăsaţi pe nimeni să meargă la dînsul şi să nu aibă nimeni grijă de el”.

După aceasta, la porunca lui Maxim Antipatul, a fost adus la judecată al treilea creştin şi fiind întrebat ce nume are acesta a răspuns: „Sînt creştin”. Antipatul a zis: „Cei care au fost aici înaintea ta nici un folos n-au avut de numele acesta, de aceea ţi se cade ca în alt chip să răspunzi”. Iar el a răspuns: „Numele de obşte între oameni îmi este Andronic”. Maxim Antipatul i-a zis: „De ce neam eşti Andronic?” Andronic a răspuns: „Sînt de neam cinstit, fiu al unuia dintre cei mai de frunte cetăţeni ai Efesului”. Apoi Maxim Antipatul i-a spus: „Cruţă-te pe tine şi ascultă-mă ca pe un tată, pentru că cei care au fost înaintea ta aici şi au grăit vorbe nebune nimic bun n-au aflat, iar tu cinsteşte pe zeii care sînt mai mari şi sînt părinţii noştri”. Andronic i-a zis: „Bine i-ai numit pe ei părinţi; căci voi aveţi tată pe Satana şi sînteţi fii ai diavolului şi faceţi voia lui”. Maxim Antipatul a zis: „Tot încă mă defăimezi pe mine, tinere? Oare nu ştii că acum îţi sînt pregătite chinurile cele grozave?”

Andronic a răspuns: „Nu cumva ţi se pare judecătorule că eu sînt nebun ca să fiu mai prejos decît pătimitorii care au fost înaintea mea? Sînt gata la toate chinurile” Iar sutaşul Dimitrie a zis către Andronic: „Ticălosule, ascultă porunca mai înainte de a-ţi cădea carnea de pe oase”. Iar Andronic i-a răspuns: „Mai bine este să piară trupul meu, decît să faceţi cu sufletul meu ceea ce voiţi”. Maxim Antipatul a zis: „Ascultă de noi şi jertfeşte zeilor, mai înainte de a pieri”. Andronic a răspuns: „Din tinereţele mele niciodată n-am slujit zeilor şi nici acum nu voi jertfi lor”. Iar Maxim Antipatul a zis: „Răniţi-i trupul”. Apoi Anxie, un sutaş din altă ceată, stînd acolo a zis către Andronic: „Supune-te antipatului, căci ca un tată te sfătuiesc să faci aceasta”. Andronic i-a răspuns: „Eşti bătrîn şi nu ai înţelepciune dacă îmi dai un asemenea sfat ca să mă închin pietrelor şi să jertfesc diavolilor”. Iar cînd era bătut, antipatul i-a zis: „Au nu simţi durerile în aceste chinuri cumplite? Pentru ce nu ai milă de tine însuţi şi nu te depărtezi de la deşertăciunea ta care nu poate să te mîntuiască pe tine?” Andronic i-a răspuns: „Aceea ce tu numeşti deşertăciune îmi este mărturisire foarte bună, căci am toată nădejdea în Domnul, iar înţelepciunea ta cea vremelnică va pieri cu moarte veşnică”. Antipatul i-a zis: „Cine te-a învăţat nebunia aceasta?” Iar Andronic a răspuns: „Cuvîntul cel ce viază şi întru care viem, Domnul din ceruri este nădejdea învierii noastre”. Maxim Antipatul a zis: „Lasă-ţi nebunia ta pînă ce nu începem a te chinui cu cele mai cumplite chinuri”. Andronic a răspuns: „Trupul meu este pus înaintea ta. Ai stăpînire asupra lui, fă cu el ce voieşti”. Antipatul a zis: „Bateţi-l peste gură”. Andronic a răspuns: „Să vadă Domnul pentru ce mă chinui ca pe un ucigaş de oameni”.

Iarăşi a zis antipatul: „Pentru ce nu asculţi poruncile împărăteşti şi socoteşti întru nimic judecata mea?”. Andronic a răspuns: „Pentru că nădăjduiesc spre Dumnezeu şi spre mila şi dreptatea Lui, de aceea cutez şi pătimesc toate acestea”. Judecătorul a zis: „O! vrednicule de moarte! Oare au greşit împăraţii?” Andronic i-a răspuns: „În adevăr au greşit, căci de veţi voi să înţelegeţi, veţi cunoaşte că este mare păcat şi fărădelege a aduce jertfe diavolilor”. Iar judecătorul a zis către cel care îl bătea: „Întoarceţi-l şi împungeţi-l între coaste”. Şi Andronic îi grăia: „Înaintea ta sînt, chinuie-mi trupul cum voieşti”. Şi aceasta făcîndu-se, Andronic a zis: „S-a întărit în bătăi trupul meu”. Judecătorul a răspuns: „După puţin timp nu vei mai fi”. Andronic a răspuns: „Nu mă tem de îngrozirea ta. Cugetul meu este mai bun decît scornirile răutăţii tale, de aceea nu mă îngrijesc de chinuri”. Iar antipatul a zis către slujitori: „Puneţi fiare pe grumazul lui, ferecaţi-i picioarele şi să faceţi de strajă lîngă el”.

După un timp oarecare, Numerie Maxim Antipatul a venit iarăşi la judecată şi i-a supus pe creştini la întrebări. Mai întîi a silit pe Tarah, ca fiind cel mai bătrîn, să jertfească idolilor, făgăduindu-i mare cinste. Iar după ce Tarah, nu numai că nu s-a supus, ci chiar răspundea cu asprime judecătorului, atunci judecătorul a poruncit ca să-i sfărîme gura cu pietre şi să-i zdrobească dinţii. Apoi a zis către slujitori: „Aduceţi foc şi întindeţi-i mîinile şi puneţi foc pe dînsele”. Tarah a zis: „Nu mă tem de focul tău vremelnic, ci mă tem ca nu cumva, învoindu-mă cu păgînătatea ta, să cad în focul cel nestins”. Şi cînd au pus foc pe mîinile lui, Maxim Antipatul i-a zis: „Iată, se ard cu foc mîinile tale. Pentru ce nu-ţi laşi nebunia ta şi nu jertfeşti zeilor?” Tarah a răspuns: „Cu asprimea ta vrei să mă aduci la această nebunie, încît să mă învoiesc cu dorinţa ta? Să ştii că, avînd ajutorul Dumnezeului meu, mă întăresc întru toate şi sînt gata la toate chinurile ce-mi pregăteşti”. După aceasta antipatul a poruncit să-l spînzure cu capul în jos şi să pună fum otrăvitor dedesubt; amestecînd apoi oţet cu sare, să-l toarne în nările lui. Şi chinuind în multe chipuri pe Prov şi pe Andronic, bătîndu-i, arzîndu-i, strujindu-i cu fiare ascuţite şi presărîndu-le sare pe răni, dar nesporind nimic, a poruncit să-i pună în lanţuri pînă a doua zi.

A doua zi Maxim Antipatul a zis către Dimitrie sutaşul: „Să chemi la mine pe necuraţii creştini”. Sutaşul i-a răspuns: „Iată, stau înaintea ta, stăpîne”. Antipatul a zis către Tarah: „Tot nu te-ai săturat de chinuri, de bătăi şi de lanţuri? Ascultă-mă, Tarahe, lasă-ţi credinţa ta care nu-ţi foloseşte la nimic şi jertfeşte zeilor prin care toate se ţin”. Tarah a răspuns: „Nu poate să fie neadevăr mai mare decît acesta, de vreme ce nu aceştia au putut să rînduiască lumea aceasta, căci lor le este gătit focul şi veşnicile munci şi nu numai lor, ci şi tuturor celor ce fac voia lor”. Antipatul a zis: „Dar nu încetezi nici acum, necuratule? Nu ştii că pentru cuvintele tale fără de ruşine îndată voi lua capul tău şi aşa mai curînd vei sfîrşi cu chinurile?” Tarah a răspuns: „Aceasta am dorit de la început ca să se scurteze durerile mele cu moarte grabnică, iar acum lungeşte-mi chinurile ca să crească întru Domnul puterea credinţei mele”. Atunci antipatul a zis: „Vor pătimi cu tine şi prietenii tăi şi vor muri după lege”.

Tarah a răspuns: „Vorbeşti nebunie, făgăduindu-ne nouă moarte: pentru că numai acei care fac răutăţi mor, iar noi cei ce nu ştim răul şi pătimim pentru Domnul nostru, aşteptăm ca de la Dînsul să luăm răsplată”. Antipatul a zis: „Blestematule şi necuratule! Ce fel de răsplată aşteptaţi, cînd vieţuiţi întru fărădelege?” Tarah i-a răspuns: „Nu se cade ţie, necredinciosule, să ştii ce fel de răsplătire ne-a pregătit nouă Domnul în ceruri, pentru care răbdăm furia mîniei tale”. Maxim a zis: „Dar grăieşti cu mine cu aşa îndrăzneală ca şi cum ai fi prietenul meu?” Iar Tarah a răspuns: „Nu sînt prietenul tău, dar fiind întărit de Dumnezeu am voie să grăiesc aşa şi nimeni nu poate să mă oprescă”. Şi Maxim a zis: „Îndrăzneala pe care o ai tu o voi dezrădăcina din tine, necuratule!” Tarah a răspuns: „Nimeni nu poate să ia această putere de la mine, nici tu, nici împăraţii tăi, nici tatăl vostru Satana”.

Maxim Antipatul a zis: „Legaţi-l, de vreme ce este nebun”. Tarah a răspuns: „De aş fi fost nebun, m-aş fi învoit cu păgînătatea ta”. Antipatul, legînd pe sfînt, i-a zis: „Jertfeşte zeilor mai înainte, pînă ce nu te voi chinui după faptele tale”. Tarah a răspuns: „Fă ceea ce voieşti, necuratule!” Şi Maxim a zis: „Să nu socoteşti că te voi pierde deodată, ci neîncetat te voi chinui pînă te voi ucide, iar rămăşiţele trupului tău le voi da spre hrană fiarelor”. Atunci Tarah i-a spus: „Nu făgădui cu cuvintele, ci cu lucrul. Fă degrabă ceea ce voieşti să faci”. Iar Maxim i-a zis: „Socoteşti că după moartea ta nişte femei oarecare vor îngropa cu arome trupul tău?” Şi în continuare a spus: „De aceea am să am grijă ca să pierd cu desăvîrşire trupul tău”. Şi Tarah a răspuns: „Şi acum şi după moarte fă ce vrei cu trupul meu”. Maxim i-a zis din nou: „Jertfeşte mai întîi zeilor”. Iar Tarah i-a răspuns: „Nelegiuitule, ţi-am spus de atîtea ori că nu voi jertfi zeilor”. Atunci Maxim, judecătorul, a spus către slujitori: „Sfărmaţi-i faţa şi gura”. Şi făcîndu-se acestea, Tarah a grăit: „Faţa mea ai pierdut-o, iar sufletul mi l-ai înviat”.

Judecătorul a zis: „Ticălosule, încetează cu vorbele tale cele deşarte şi jertfeşte zeilor, ca să te poţi izbăvi de chinurile acestea”. Tarah a răspuns: „Mă socoteşti că sînt nebun şi că, nădăjduind spre Domnul, nu voi putea petrece în cer? Tu vieţuieşti cu trupul o vreme, iar sufletul tău în veci ţi-l vei pierde”. Atunci antipatul a zis către slujitori: „Înroşiţi o ţeapă de fier şi puneţi-o în fălcile lui”. Răbdînd şi aceasta, Tarah a zis: „Şi mai mari decît aceste chinuri de îmi vei face, nu vei îndupleca pe robul lui Dumnezeu să jertfească idolilor”. Apoi judecătorul a poruncit ca, aducînd un brici, să-i fie tăiate urechile şi să-i fie jupuită pielea de pe cap şi să-i pună cărbuni aprinşi pe cap. Iar Tarah grăia: „Chiar de vei porunci să-mi jupoaie tot trupul, nu mă voi depărta de la Dumnezeul meu Care mă întăreşte ca să sufăr armele războiului tău”. Făcîndu-se toate acestea, antipatul a zis: „Ardeţi în foc alte ţepuşe şi le puneţi la subţiorile lui”. Şi Tarah, răbdînd şi aceasta, grăia: „Să caute Domnul din ceruri şi să te judece pe tine”. Şi antipatul l-a întrebat: „Pe care domn chemi, blestematule”. Iar Tarah a răspuns: „Chem pe Domnul pe care tu nu-L ştii, pe Cel ce va răsplăti fiecăruia după faptele lui”. Iar antipatul a poruncit ca să fie pus sub strajă şi să fie adus altul la cercetare. Dimitrie sutaşul a zis: „Iată stăpîne, înaintea ta stă Prov”. Şi antipatul a grăit: „Te sfătuiesc pe tine, Prove, să iei seama să nu cazi în chinuri ca cel de mai înaintea ta, care a stat în a lui încăpăţînare şi s-a căit de aceasta; deci jertfeşte acuma zeilor ca să fii cinstit şi de noi şi de zei!”

A răspuns Prov: „Gîndul nostru este unul; cu o inimă slujim lui Dumnezeu, iar tu nu nădăjdui să auzi altceva de la noi, căci destule ai auzit şi ai văzut şi ştii că nu poţi să ne întorci pe noi de la Dumnezeu. Iată, înaintea ta stau astăzi, neînspăimîntîndu-mă de cel cu care mă îngrozeşti. Deci ce aştepţi mai mult?” Antipatul a zis: „V-aţi sfătuit întru răutatea voastră să vă lepădaţi de zei”. Apoi a poruncit ca să-l lege şi să-l spînzure cu capul în jos, zicîndu-i: „Cruţă-ţi trupul mai înainte de a te chinui, pentru că vezi ce fel de chinuri sînt pregătite pentru tine”. Prov i-a răspuns: „Fă ce vrei, căci toate chinurile cele gătite pentru mine vor fi spre mîngîierea sufletului meu”. Iar antipatul a zis către slujitori: „Ardeţi ţepile şi frigeţi-i coapsele lui ca să nu mai vorbească ca un nebun”. Iar Prov a grăit: „Pe cît de nebun mă socoteşti că sînt, pe atît de înţelept sînt în Legea Dumnezeului meu”. Antipatul iarăşi a zis către slujitori: „Ţepile cele arse în foc să le înfigeţi în spatele lui”. Iar Prov, răbdînd, a grăit: „Să vadă Domnul din ceruri smerenia şi răbdarea mea”.

După aceasta, judecătorul a poruncit să aducă zeilor jertfă de carne şi vin şi a zis: „Turnaţi-i pe gît vinul şi carnea să i-o băgaţi cu de-a sila în gura lui”. Şi cînd slujitorii făceau aceasta, Prov a zis: „Să caute Domnul dintru înălţimea scaunului Său şi să vadă sila aceasta şi să te judece pentru fapta ta”. Judecătorul a zis: „Multe ai răbdat, ticălosule, şi iată, acum ai primit jertfă”. A răspuns Prov: „N-ai făcut un lucru mare că m-ai silit. Domnul cunoaşte voia mea”. Iar Maxim judecătorul a zis: „Ai mîncat şi ai băut din cele jertfite zeilor”. Şi Prov a răspuns: „Ştie Domnul şi vede silnicia pe care o rabd”. Şi judecătorul a poruncit slugilor sale: „Împungeţi-i pulpele cu ţepuşe înroşite în foc”. Iar Prov i-a zis: „Nici focul, nici chinurile, nici tatăl tău, Satana, nu vor putea să-l înduplece pe robul lui Dumnezeu de la mărturisirea lui”. Antipatul a zis: „Înroşiţi în foc piroane ascuţite, ca să le bateţi în mîinile lui”.

Prov a grăit: „Mulţumesc Ţie, Doamne, că ai făcut ca şi mîinile mele să pătimească pentru numele Tău”. Antipatul a zis: „Pentru chinurile cele multe ţi-ai pierdut mintea”. A răspuns Prov: „Stăpînirea ta cea mare nu numai că te-a înnebunit, ci te-a şi orbit, pentru că nu ştii ce faci”. Antipatul a zis: „Neputinciosule cu trupul, îndrăzneşti a grăi unele ca acestea asupra mea, căci ţi-am lăsat ochii nevătămaţi?” Şi a poruncit să-i scoată ochii. Făcîndu-se şi aceasta, Prov a zis: „Deşi ochii trupului meu i-ai luat, însă ochii cei vii ai credinţei nu vei putea să-i iei niciodată”. Antipatul a zis: „După asemenea chinuri oare mai nădăjduieşti să rămîi viu? Sau aştepţi ca să te lăsăm să mori cu pace?” Prov i-a răspuns: „Pentru aceasta mă nevoiesc, ca să săvîrşesc mărturisirea cea bună şi întregă şi să fiu ucis de tine fără de milă”. Iar antipatul a zis către slujitori: „Luaţi-l, de aici, legaţi-l şi să fie păzit de străji, ca să nu vină la dînsul cineva din cunoscuţii lui şi să-l fericească pentru chinurile îndurate”.

După aceasta antipatul a zis: „Aduceţi-mi-l înainte pe Andronic”. Sutaşul a răspuns: „Iată, stăpîne, înaintea ta stă Andronic”. Antipatul a zis către Andronic: „Jertfeşte zeilor ca să fii dezlegat din legături”. Şi Andronic a răspuns: „Să nu fie aceasta niciodată, o! judecătorule, ca să fac ceva împotriva Dumnezeului meu!”. Antipatul a zis: „Eşti îndrăcit, Andronic”. Iar Andronic i-a răspuns: „Dacă aş fi îndrăcit, eu m-aş fi învoit cu tine, dar mărturisind pe Domnul meu nu sînt îndrăcit, ci tu eşti îndrăcit şi orb, căci faci lucruri diavoleşti”. Antipatul a zis către slujitori: „Faceţi snopi de rogoz şi puneţi-i în ulei încins şi ardeţi-i pîntecele”. Şi slujitorii, îndată, dezlegîndu-l pe Andronic şi întinzîndu-l la pămînt, au pus o mulţime de rogoz în ulei încins şi l-au aprins pe pîntecele lui”. Iar Andronic grăia: „Chiar de mă vei arde cu totul, nu mă vei birui, necuratule, pentru că Domnul meu căruia mă închin mă ajută”. Antipatul a zis: „Înfierbîntaţi ţepuşe şi puneţi-le între degetele lui”.

Andronic a zis: „Vrăjmaş al lui Dumnezeu şi nebunule! Eşti cu totul plin de scorniri diavoleşti. Vezi trupul meu topit de chinuri şi ţi se pare că mă tem de tine. Nu mă tem, căci am lîngă mine pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu”. Antipatul a zis: „Nelegiuitule, nu ştii pe cine chemi. Căci acest om a fost chinuit de Pilat, iar muncile suferite de El au fost scrise”. Atunci Andronic a spus: „Să amuţeşti, necuratule, căci nu ţi se cade ţie să grăieşti rău de Dînsul”. Iar antipatul a răspuns: „Ce folos îţi este ţie că nădăjduieşti spre Omul Acela pe care îl numeşti Hristos?” Andronic i-a răspuns: „Cu adevărat am folos şi mare răsplătire şi pentru El rabd toate acestea”. Atunci antipatul a zis către slujitori: „Deschideţi-i gura şi puneţi-i în ea carne jertfită zeilor şi turnaţi vin”. Şi făcîndu-se acestea, Andronic a zis: „Doamne, Doamne, vezi nevoia ce rabd”. Antipatul i-a zis: „Pînă cînd vei pătimi în chinuri? Căci, iată, acum ai gustat jertfele zeilor noştri”. Iar Andronic i-a răspuns: „Să piară toţi cei ce se închină idolilor celor ciopliţi, şi tu şi împăraţii tăi!” Antipatul i-a răspuns: „O! nebunule, batjocoreşti pe împăraţii care au adus pace pentru mulţi ani?” Iar Andronic a răspuns: „Eu am blestemat pe pierzătorii şi băutorii de sînge, pe cei ce strică pacea, pe care Domnul cu braţul Său cel tare îi va tulbura şi-i va pierde”. Iar antipatul a zis către slujitori: „Puneţi un fier în gura lui şi sfărmaţi-i dinţii, apoi să-i tăiaţi limba lui cea hulitoare şi la urmă să i-o ardeţi cu foc, ca să se înveţe a nu mai huli pe împăraţi”. Şi slujitorii au făcut toate cele poruncite de judecător şi după aceasta l-au pus pe Andronic sub strajă.

Pînă aici sînt pătimirile sfinţilor, cele scrise de notarii judecătorilor, care au scris chiar în vremea cînd sfinţii erau judecaţi şi chinuiţi. Iar celelalte pătimiri, precum şi moartea sfinţilor au fost scrise de trei bărbaţi dreptcredincioşi: Macarie, Felix şi Verie, care au fost de faţă la sfîrşitul sfinţilor mucenici şi au scris o carte pentru cei credincioşi, povestind cele ce urmează:

„Numerie Maxim, antipatul Ciliciei, chemînd pe Terentian, jertfitorul Ciliciei, i-a poruncit ca a doua zi să fie pregătită priveliştea în care urma ca mucenicii să fie daţi spre mîncare fiarelor. Şi a doua zi de dimineaţă bărbaţii şi femeile au ieşit să vadă acea privelişte care avea loc cam la o mie de paşi departe de cetate. Cînd s-a terminat pregătirea, Maxim Antipatul a mers să vadă, iar noi stam la un loc ascuns şi priveam cu frică. Mai întîi a dat pe alţi osîndiţi să fie mîncaţi de fiare şi care erau o mulţime. Apoi Maxim a poruncit ostaşilor ca să-i aducă pe creştinii mucenici, Tarah, Prov şi Andronic. Iar ostaşii i-au silit pe oameni să-i aducă pe mucenici, pentru că ei nu puteau să umble din pricina rănilor celor multe. Iar noi, cînd i-am văzut pe ei mergînd la acel cumplit chin, întorcîndu-ne feţele, am plîns. Apoi i-au aruncat pe sfinţi în mijlocul fiarelor şi văzînd asemenea privelişte a intrat spaima în toţi şi au început a protesta împotriva lui Maxim care a judecat astfel. Şi mulţi au plecat de la priveliştea aceea vorbind rău de Maxim şi de cruzimea lui cea de fiară. Maxim, văzînd acest lucru, a poruncit ostaşilor să-i însemne pe cei ce vorbeau rău despre el, ca mai pe urmă să cerceteze pricinile.

Apoi a poruncit ca să fie slobozite fiarele asupra mucenicilor şi pentru că ele nu s-au atins de dînşii, a poruncit să fie bătuţi toţi cei ce au rînduit priveliştea aceea, poruncindu-le ca să sloboadă alte fiare mai cumplite asupra mucenicilor. Şi a fost slobozit un urs, care în acea zi a ucis trei oameni. Şi cînd s-a apropiat de Andronic, ursul a început să-i lingă rănile. Iar Andronic îl întărîta pe urs ca să-l sfîşie, dar ursul se arăta blînd. Atunci antipatul a poruncit purtătorilor de suliţă să-l ucidă pe urs. Iar Terentian, temîndu-se de Maxim Antipatul, se sîrguia să dea drumul asupra mucenicilor unei leoaice care era trimisă din Antiohia de Irod. Şi dînd drumul la leoaică, priveliştea a înfricoşat pe cei adunaţi acolo, pentru că leoaica, fugind încoace şi în colo, voia să scape. Dar, venind la mucenici, şi-a plecat genunchii şi s-a culcat înaintea lui Tarah, iar el, alungînd-o cu mîna, o întărîta ca să-l mănînce, dar leoaica stătea lîngă Tarah de parcă era o oaie blîndă. Şi s-a făcut zgomot mare atunci pentru acea minune. Şi Maxim Antipatul, încruntîndu-se şi mîniindu-se cumplit, a poruncit slujitorilor săi s-o întărîte pe leoaică. Şi leoaica, răcnind tare, s-a dus la uşă şi a început să roadă uşa cu dinţii. Şi poporul, temîndu-se, a început a striga: „Deschideţi uşa că leoaica o va sfărîma”. Maxim, mîniindu-se, a chemat pe Terentian şi i-a poruncit să-i ucidă pe sfinţii mucenici şi el i-a împuns cu săbiile şi a tăiat în bucăţi pe Tarah, Prov şi Andronic.

Aşa s-au sfîrşit aceşti sfinţi mucenici. Şi Maxim, plecînd de acolo, a lăsat ostaşi să străjuiască trupurile mucenicilor, poruncind ca trupurile lor să fie amestecate cu trupurile necuraţilor, ca să nu fie recunoscute şi furate de creştini. Iar noi, văzînd acestea, ne-am rugat Domnului ca să ne dea îndemînare să putem lua în taină trupurile lor. După aceasta, apropiindu-ne, am văzut pe străjeri cinînd şi stînd împrejurul focului aprins pentru straja nopţii şi, plecînd genunchii, am rugat pe Domnul nostru Iisus Hristos să împlinească dorinţa noastră şi să ne trimită ajutor din cer pentru a putea lua trupurile sfinţilor mucenici. Şi îndată s-a cutremurat pămîntul de tunete şi fulgere şi de ploaie cu furtună. Noi iarăşi ne-am rugat şi, apropiindu-ne de trupuri, am găsit focul stins şi nu mai era acolo nici un ostaş, pentru că toţi fugiseră din pricina furtunii. Şi am ridicat mîinile spre cer şi l-am rugat pe Domnul să ne arate cu un semn adevărat care sînt moaştele sfinţilor mucenici, şi să le putem găsi pe cele adevărate în mulţimea de trupuri. Noaptea era foarte întunecoasă şi, deodată, trei luminări ca nişte stele s-au arătat deasupra moaştelor sfinţilor pe care, luîndu-le în taină, ne-am dus, călăuziţi de luminile cele cereşti care mergeau înaintea noastră şi cărora noi le-am urmat; am trecut de cealaltă parte a muntelui şi după aceea luminile cele cereşti nu s-au mai văzut. Găsind acolo o peşteră săpată în piatră, am pus trupurile sfinţilor acolo şi am întărit intrarea ca să nu fie aflată de cei necredincioşi. După aceasta am mers în cetate ca să aflăm ce se întîmplă şi i-am găsit pe străjeri ucişi de Maxim. Iar noi am mulţumit Domnului nostru Iisus Hristos care vieţuieşte în vecii vecilor.

Noi: Macarie, Felix şi Verie, voim ca cealaltă vreme a vieţii noastre s-o petrecem cu dînşii, ca în acelaşi loc să fie îngropate trupurile noastre, iar sufletele noastre să se învrednicească a se sătura în cer de viaţa cea veşnică, împreună cu sfinţii pătimitori. Iar pe cei ce îi trimitem la voi cu această scrisoare, să-i primiţi întru frica Domnului nostru Iisus Hristos. Şi ne rugăm vouă să ne pomeniţi şi pe noi, ca să fie cu voi darul lui Dumnezeu. Amin.

Scrisă de notarii judecătorilor, în vremea cînd sfinţii erau întrebaţi la judecată. Mai apoi manuscrisul s-a răscumpărat cu mare preţ de către credincioşi şi a fost transcris, după care, mai pe urmă a scris-o Sfîntul Simeon Metafrast.

mai mult
Sfinții zilei

Miercuri, 11 octombrie – Sf. Ap. Filip, unul din cei 7 diac.; Sf. Cuv. Teofan Mărt.; Sf. Mc. Zenaida şi Filonila (Post)

filip

Sfîntul Apostol Filip era de loc din Cezareea Palestinei şi, căsătorindu-se, a dobîndit patru fiice proorociţe. Fiind ales diacon de către Sfinţii Apostoli, a fost hirotonit împreună cu Sfîntul întîiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan şi slujea sfinţilor (creştinilor) cu toată osîrdia, îngrijindu-se de săraci şi de văduve. Iar după uciderea Sfîntului Ştefan, pornindu-se prigoana împotriva Bisericii din Ierusalim, şi toţi risipindu-se prin ţara Iudeei şi a Samariei, afară de cei doisprezece apostoli, Sfîntul Apostol Filip a mers în Samaria, unde propovăduia pe Hristos. Tot poporul, cu un suflet, lua aminte la cuvintele lui pentru că întărea propovăduirea lui cu multe minuni, tămăduind toate bolile şi izgonind duhurile cele rele care, strigînd cu glas mare, ieşeau din oameni. Şi era bucurie mare în acea cetate pentru Filip, căci prin a lui venire se tămăduiau nu numai de suferinţele trupeşti, ci şi de cele sufleteşti toţi cei ce primeau propovăduirea lui şi credeau în adevăratul Mesia. Şi era acolo Simon, un vrăjitor însemnat şi vestit, de care se mira toată Samaria, pentru lucrurile sale vrăjitoreşti, şi toţi îl cinsteau pe el ca pe un mare om. Acesta, văzînd minunile cele mari care se făceau acolo, minuni ale lui Dumnezeu, care se săvîrşeau prin rugăciunile lui Filip, şi auzind buna lui vestire pentru împărăţia lui Dumnezeu şi pentru numele lui Iisus Hristos, a crezut şi s-a botezat împreună cu ceilalţi.

Odată, i s-a arătat lui Filip îngerul Domnului care i-a poruncit ca să meargă spre miazăzi pe calea ce se coboară din Ierusalim la Gaza. Şi mergînd Filip acolo, a aflat pe un bărbat arap, famenul Candachiei, împărăteasa arapilor, care, venind pentru închinăciune la Ierusalim, se întorcea la Gaza pe care o stăpînea. Şi şezînd în căruţă, citea cărţile prooroceşti. Pe acest famen l-a învăţat apostolul Filip credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos şi l-a botezat. Iar după Sfîntul Botez a fost răpit de înger şi dus la Azot şi acolo, umblînd prin cetăţi, propovăduia cuvîntul lui Dumnezeu. După aceea Filip a venit iarăşi în Cezareea, unde îşi avea casa, şi a vieţuit într-însa împreună cu cele patru fiice ale sale, care erau fecioare şi proorociţe. Apoi iarăşi s-a întors la Ierusalim, unde Sfinţii Apostoli l-au hirotonit episcop şi l-au trimis în Trallia Asiei să propovăduiască. Acolo pe mulţi, întorcîndu-i la Hristos, i-a botezat şi, făcînd minuni mari, la adînci bătrîneţi s-a dus către Domnul.

mai mult
Sfinții zilei

Marți 10 octombrie – Sf. Mc. Evlampie şi Evlampia, sora lui; Sf. Cuv. Vasian şi Teofil Mărt.

evlam

În vremea împărăţiei lui Maximilian, fiind mare prigoană asupra creştinilor, mulţi dintre credincioşi, lăsîndu-şi casele, de frica prigonitorilor se ascundeau prin munţi, prin peşteri şi prin pustietăţi. În acea vreme, un tînăr de neam nobil, care îşi avea moşia în ţinutul Nicomidiei, anume Evlampie, creştin cu credinţa şi cu faptele, ascunzîndu-se împreună cu alţi creştini, a fost trimis de aceştia în cetate ca să cumpere pîine şi în ascuns să le-o aducă în pustie. Ajungînd el în Nicomidia, a văzut deasupra porţilor cetăţii o poruncă împărătească scrisă pe hîrtie privitoare la uciderea creştinilor. Evlampie a citit-o şi a rîs de o aşa nebunie a necuratului împărat, care s-a înarmat nu spre vrăjmaşi, ci spre cei nevinovaţi, încît singur aduce la pustiire împărăţia sa, ucigînd mulţime de popor creştinesc. Şi îndată închinătorii la idoli l-au prins pe fericitul Evlampie, l-au legat şi apoi l-au dus la nedreapta judecată. Iar judecătorul cel fără de lege, văzîndu-l pe Evlampie tînăr şi frumos la faţă, mai întîi l-a amăgit cu cuvinte viclene ca să se închine idolilor, zicîndu-i: „Însăşi faţa ta te arată că nu faci parte dintre oamenii cei proşti, ci că eşti de neam nobil şi cinstit. Deci să nu doreşti, frumosule tînăr, ca în deşert să pierzi un chip aşa de frumos ca acesta şi să aduci întru necinste neamul tău cel bun, ci îngrijeşte-te ca mai bine să-ţi înmulţeşti slava şi cinstea ta şi a întregului tău neam, pentru că de vei asculta porunca împărătească şi de te vei închina împreună cu noi zeilor, apoi vei fi cinstit şi slăvit de noi toţi, iar de la împărat vei primi daruri şi la o înaltă dregătorie te va ridica şi vei petrece în fericire zilele tale. Ascultă-mă, dar, pe mine, care te sfătuiesc de bine şi în acelaşi gînd să fii cu noi. Iată, deschise îţi sînt capiştile, înainte îţi stau mulţime de zei, altarele sînt pline de jertfe şi toţi se veselesc de zei, închinîndu-se lor. Deci, intră şi tu şi te închină zeilor, ca şi tu să afli multe bunătăţi şi pe noi să ne umpli de veselie, iar pe zei îi vei avea întotdeauna milostivi”.

Sfîntul Evlampie, umplîndu-se de Duh Sfînt, a răspuns vicleanului judecător, zicînd: „Inima ta este plină de înşelăciune şi pe buzele tale sînt cuvinte viclene; deşarte şi mincinoase sînt toate făgăduinţele tale. Nu mă vei amăgi pe mine, înşelătorule, şi cu acestea nu mă vei întoarce de la Hristosul meu. O! de ai voi tu să asculţi cuvintele mele cele nemincinoase şi sfatul meu cel neviclean şi de ai cunoaşte pe Dumnezeul cel adevărat pe care eu îl cinstesc şi mă închin Lui, eu ţi-aş fi făgăduit de la Dînsul, nu cinste şi mărire nevrednică, vremelnică şi deşartă, ci vrednică şi adevărată, precum şi daruri şi bogăţii pe care nici tu, nici împăratul tău, nici toată lumea nu le are acum. Dar de vreme ce eşti surd ca o aspidă şi nu asculţi pe acela care îţi grăieşte cuvinte folositoare, de aceea vei moşteni partea zeilor tăi în gheena focului, iar pentru aducerea necuratelor jertfe tu însuţi vei fi jertfă viermilor celor neadormiţi. Iar eu jertfesc jertfă de laudă, nu diavolilor, ci Dumnezeului meu şi voi da Celui Prea Înalt rugăciunile mele”.

Judecătorul, auzind acestea, a început a-l îngrozi cu chinurile. Însă fără teamă el se arăta gata la toate muncile pentru Iisus Hristos, Domnul său. Atunci judecătorul a poruncit ca să fie dezbrăcat, întins la pămînt şi bătut cu vine. Şi fiind bătut sfîntul fără cruţare, a răbdat multă vreme cu bărbăţie şi deşi avea mare durere din cauza loviturilor ce i se dădeau, arăta ca şi cum n-ar fi simţit nici o durere, cu aşa de mare bărbăţie suporta chinurile. Iar schingiuitorul, văzînd răbdarea lui, s-a pornit cu şi mai crudă mînie împotriva lui şi a poruncit să fie spînzurat pe un lemn şi să-i strujească trupul cu unelte de fier. Şi era atît de rănit mucenicul, încît se vedeau şi oasele prin rănile lui cele adînci. Iar după acele chinuri mucenicul zăcea pe pămînt, rănit şi însîngerat tot, încît tot trupul lui era o rană; şi nici nu s-au sfîrşit durerile, căci alt chin a scornit judecătorul asupra lui: a poruncit ca să-i lege şi să-i strîngă tare degetele de la mîini şi de la picioare cu nişte curele subţiri, chinuri pe care mucenicul le răbda cu multă durere încît încheieturile degetelor se desfăceau din alcătuirile lor.

Nici cu aceasta nu s-a potolit mînia schingiuitorului, ci a mai adăugat încă şi alte chinuri, pentru că a poruncit să fie înroşit în foc un pat de fier şi pe acel pat să fie întins sfîntul, ca astfel, rămăşiţa trupului său să se topească ca ceara în văpaia focului. Şi fiind înroşit în foc acel pat, Sfîntul Evlampie şi-a făcut semnul crucii şi s-a culcat pe acel pat ca pe un aşternut moale şi trupul lui se frigea şi se topea ca nişte carne de mîncare şi era gata să moară într-un chin ca acela – pentru că nu mai era cu putinţă ca trupul să rămînă viu în acel foc – însă Atotputernicul Dumnezeu îl ţinea viu pe robul Său şi stătea sufletul în el mai presus de fire, ca astfel puterea lui Dumnezeu să strălucească desăvîrşit şi răbdarea mucenicului să fie văzută de toţi.

Cînd aşteptau toţi ca Evlampie să adoarmă cu somnul morţii pe acel pat înroşit, îndată sfîntul a simţit în el o putere şi, sculîndu- se de pe pat, umbla sănătos ca şi cum n-ar fi fost chinuit. Şi crezînd din tot sufletul în Domnul Dumnezeul său, s-a prefăcut ca şi cum s-ar învoi cu necredinţa păgînilor. Pentru aceea îl duseră cu cinste în capiştea idolească şi toţi se bucurau împreună cu judecătorul, părîndu-le că Evlampie s-a depărtat de Hristos şi vrea să se închine la idolii lor. Mulţime de popor, urmîndu-l, mergeau la capişte, iar sfîntul se ruga în sine cu tot dinadinsul lui Dumnezeu şi către Iisus Hristos să arate puterea Sa, să lumineze pe poporul cel orbit şi să se preamărească numele Său cel Sfînt. Şi cînd a intrat în capişte l-a văzut pe idolul Marte, cel mai mare şi mai frumos dintre idoli şi apropiindu-se de acela a zis: „Cu numele Domnului meu Iisus Hristos îţi poruncesc, idole mut şi neînsufleţit, să cazi la pămînt şi să te faci praf”. Şi acestea zicîndu-le sfîntul, îndată idolul a căzut cu zgomot mare şi s-a sfărîmat în bucăţi. Acest lucru văzîndu-l oamenii, au strigat: „Dumnezeul creştinilor este mare şi puternic”. Apoi, mulţi oameni din acel popor au crezut în Hristos, iar judecătorul s-a pornit cu şi mai mare mînie împotriva lui Evlampie şi, luîndu-l, l-a supus iarăşi la chinuri.

Auzind acestea sora lui, care se numea Evlampia, cum că fratele ei Evlampie pătimeşte chinuri pentru Hristos, a alergat degrabă acolo şi stînd în mijloc, cu mare glas a zis către fratele ei: „Oare nu o maică ne-a născut pe noi? Oare nu acelaşi piept ne-a hrănit pe noi? Şi nu sîntem amîndoi învăţaţi a crede în Unul Dumnezeu? Deci, pentru ce tu, pătimind pentru Hristos, mă lipseşti pe mine de aceeaşi cinste? Pentru ce nu mi-ai spus şi mie, ca de la început să sufăr împreună cu tine toate chinurile? Pentru că şi eu vreau să mor pentru Domnul meu ca şi tine, ca să ştie toţi schingiuitorii că sînt creştină şi sînt gata să mor pentru Hristos”. Iar către judecător a zis: „Ascultă-mă, judecătorule, ca să ştii cine sînt: sînt roaba lui Hristos. El este viaţa mea şi bucuria sufletului meu. Pe El îl iubesc şi Lui voiesc să-i fiu jertfită; deci pregăteşte foc, adu fiare, pune roatele cele de chinuri, ascute săbiile şi scorneşte orice chinuri voieşti şi chinuieşte-mă pe mine pentru Hristosul meu, căci sînt gata să le rabd pe toate, la fel cum a răbdat şi iubitul meu frate, Evlampie”.

Atunci călăul judecător auzind acestea, a poruncit ca sfînta să fie bătută peste obraz. Şi au bătut-o aşa multă vreme, încît frumuseţea feţei sale s-a schimbat şi îi curgea sînge din nas şi din gură. Iar Sfîntul Evlampie o întărea pe sora sa cu cuvinte de mîngîiere, zicînd: „Nu te teme, soro, de cei ce ucid trupul, căci sufletul nu-l pot ucide”. Apoi, după porunca călăului, a fost pregătită o căldare cu apă fiartă, ca să fie aruncaţi amîndoi, Evlampie şi Evlampia. Şi cînd voiau să-i arunce, Evlampie, grăbindu-se, a intrat singur în căldare, iar Evlampia, ca o copilă tînără, a început a se cam înfricoşa. Şi fratele ei, văzînd-o că se îndoia, o chema la sine, în căldarea care fierbea, zicîndu-i: „Nu te teme, soro, îndrăzneşte de intră aici, căci precum mă vezi pe mine nevătămat şi nesimţind nici o durere, aşa şi tu, numai de te vei atinge de căldarea aceasta arzătoare şi îndată vei simţi ajutorul lui Dumnezeu şi vei rămîne nevătămată”.

Sfînta, auzind acestea, a intrat degrabă alături de fratele ei în căldare şi îndată s-a stins puterea focului şi căldarea s-a răcit, iar sfinţii, rămînînd nevătămaţi, cîntau şi îl slăveau pe Dumnezeu. Poporul, văzînd şi această minune, două sute de bărbaţi au crezut în Hristos, care, mărturisindu-se că sînt creştini, au murit ucişi cu sabia de mîinile nelegiuiţilor închinători de idoli. Iar judecătorul cel fără de lege a poruncit să-i scoată ochii Sfîntului Evlampie iar Sfînta Evlampia să fie spînzurată de păr şi să fie bătută. Si ea, răbdînd, zicea: „Mulţumesc Ţie, Dumnezeule, Ziditorul meu, că m-ai învrednicit pe mine, roaba Ta, să pătimesc pentru Sfîntul numele Tău”. Apoi judecătorul a poruncit să fie încins foarte tare un cuptor şi să fie aruncaţi sfinţii în acel cuptor. După ce au ars cuptorul, Sfîntul Evlampie, fiind orb, a fost dus de mînă de către ostaşi şi a fost aruncat acolo. Pe Sfînta Evlampia nu trebuia s-o ducă cineva şi s-o arunce acolo, ci a mers singură cu bucurie şi degrabă a intrat ca într-o cameră în acel cuptor înfierbîntat. Însă nici acolo sfinţii n-au fost vătămaţi, pentru că focul s-a schimbat în răcoare, iar ei, umblînd prin mijlocul văpăii, glăsuiau cîntarea celor trei tineri din Babilon şi binecuvîntau pe Dumnezeu.

Judecătorul, neştiind ce să mai facă cu dînşii, a hotărît să fie tăiaţi de sabie. Legîndu-le mîinile la spate ostaşii i-au dus departe, iar cînd au ajuns la locul de pedeapsă, Sfîntul Evlampie şi-a pus sub sabie cinstitul său cap şi ostaşii l-au tăiat, iar Sfînta Evlampia, mai înainte de a fi ucisă şi-a dat sufletul în mîinile lui Dumnezeu, iar ostaşii văzînd-o moartă nu i-au mai tăiat capul. Şi aşa Sfîntul Evlampie, împreună cu sora lui Evlampia, sfîrşidu-şi nevoinţa muceniciei, au mers împreună la purtătorul de nevoinţă Hristos, ca să ia de la El cununa despărţirii. Cu ale căror rugăciuni să ne învrednicească şi pe noi împărăţiei Sale Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, I se cuvine cinstea şi mărirea în veci. Amin.

mai mult
Sfinții zilei

Luni, 9 octombrie – Sf. Ap. Iacob al lui Alfeu; Sf. Cuv. Andronic şi Atanasia

iacov

Sfîntul Apostol Iacob era fiul lui Alfeu şi fratele lui Matei, vameşul şi evanghelistul. Cînd Domnul nostru Iisus Hristos vieţuia cu trupul pe pămînt şi alegea pentru vrednicia apostolească pe oamenii cei fără de răutate şi drepţi, ca să-i trimită la propovăduirea Evangheliei în toată lumea, atunci l-a ales pe acest Iacob şi ca pe un vrednic l-a numărat în ceata apostolească. Iar Iacob a fost dintre cei doisprezece apostoli, însuşi văzător şi ucenic al lui Hristos, propovăduitor al Tainelor şi următor paşilor Lui şi împreună cu ceilalţi Apostoli, primind Sfîntul Duh care s-a pogorît asupra lor în limbi de foc, a mers la diferite neamuri şi popoare ca să propovăduiască pe Hristos, să povăţuiască şi să-i aducă pe cei rătăciţi la calea mîntuirii.

Aprinzîndu-se cu rîvna cea dumnezeiască, ca focul a ars spinii necredinţei, a sfărîmat idolii şi le-a risipit capiştile, a tămăduit multe boli şi a gonit din oameni duhurile necurate şi viclene şi a adus Domnului nostru Iisus Hristos mulţime de popor, de la care şi-a cîştigat numele cel nou: sămînţa dumnezeiască, căci semănînd în inimile oamenilor cuvîntul dumnezeiesc a sădit şi a sporit dreapta credinţă; pentru aceasta s-a numit „sămînţa dumnezeiască”. Şi înconjurînd multe ţări, a semănat sămînţa cea cerească şi, adunînd spicele mîntuirii omeneşti, a sfîrşit alergarea sa pe urma lui Hristos, pentru că s-a făcut următor al patimilor Lui, şi fiind pironit pe cruce şi-a dat sufletul său lui Dumnezeu. Şi această „dumnezeiască sămînţă” – adică Sfîntul Iacob – a fost adunată cu roduri însutite în cereasca jitniţă unde, săturîndu-se însuşi de vederea feţei lui Dumnezeu, şi nouă ne mijloceşte aceeaşi săturare cu rugăciunile sale.

mai mult
Sfinții zilei

Duminică, 8 octombrie – Sf. Cuv. Pelaghia şi Taisia Duminica a XX-a după Rusalii (Învierea fiului văduvei din Nain); Ap. Galateni I, 11-19; Ev. Luca VII, 11-16; glas 1, voscr. 7

pelaghia-anastasia

Mare mulţumire sîntem datori a da întodeauna Domnului nostru, că nu voieşte moartea păcătoşilor, ci aşteaptă cu îndelungă răbdare întoarcerea lor spre viaţă, pentru că minunat lucru s-a făcut în zilele noastre, de care eu, păcătosul Iacov, vă scriu vouă, sfinţilor fraţi, ca ascultînd şi citind acestea, să aveţi parte de mult folos.

Prea Sfinţitul Arhiepiscop al cetăţii Antiohia, pentru oarecare trebuinţe bisericeşti, a chemat la sine, din cetăţile din prejur, opt episcopi, între care era şi omul lui Dumnezeu, Sfîntul Non, episcopul meu, care venise de la Iliopoli şi mă luase pe mine cu dînsul. Acesta era un bărbat minunat şi un desăvîrşit călugăr, care pentru viaţa cea îmbunătăţită fusese luat la episcopie, de la mănăstirea care se numeşte Tavenisiot. Iar cînd s-au adunat episcopii în biserica Sfîntului Mucenic Iulian, au voit ca să audă de la Non cuvînt de învăţătură şi au şezut toţi lîngă uşile bisericii, iar Non a început a grăi învăţîndu-i cele ce erau de folos pentru mîntuirea ascultătorilor. Şi minunîndu-se toţi de sfînta lui învăţătură, iată că, pe lîngă uşile bisericii, apăru o femeie din cele necredincioase, care era vestită în toată Antiohia pentru desfrîul ei.

Femeia era îmbrăcată cu haine de mare preţ, împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu mărgăritare, iar împrejurul ei mergeau mulţime de fecioare şi de tineri, îmbrăcaţi frumos şi purtînd brăţări de aur. Şi faţa ei era atît de frumoasă, încît oamenii mireni nu se puteau sătura cu vederea frumuseţii ei. Aceasta mergînd pe lîngă noi a umplut tot văzduhul de plăcută mireasmă aromată, iar episcopul, văzînd-o mergînd fără ruşine, avînd capul descoperit şi pieptul gol, şi-a închis ochii şi, suspinînd în taină, şi-a întors faţa ca de la un mare păcat. Iar fericitul Non, privea cu tot dinadinsul spre dînsa, pînă ce a trecut din dreptul privirii lor. Şi după aceasta întorcîndu-se către episcopi, a zis: „Nu cumva iubiţi voi frumuseţea acestei femei?” Iar el nerăspunzînd, Non şi-a plecat capul şi, plîngînd, îşi aduna în băsmăluţă lacrimile sale şi îşi uda pieptul cu ele. Apoi, suspinînd din adîncul inimii, iarăşi i-a întrebat pe episcopi: „Oare nu v-aţi îndulcit cumva privind frumuseţea ei?” Iar ei tăceau. Atunci Non a zis: „Cu adevărat, eu am învăţat mult de la dînsa, că pe această femeie Domnul o va pune la înfricoşata Sa judecată şi o dată cu dînsa vom fi judecaţi şi noi. Pentru că ce socotiţi? Cîte ceasuri a zăbovit acea femeie în cămara sa, spălîndu-se, îmbrăcîndu-se şi îmbodobindu-se în multe feluri, uitîndu-se în oglindă şi avînd toată grija ca să se arate mai frumoasă decît toate femeile înaintea ochilor vremelnicilor săi curtezani?! Iar noi, avînd în ceruri pe Mirele cel fără de moarte, nu ne îngrijim să ne împodobim sufletul nostru ticălos care este cu totul necurat, gol şi plin de ruşine, nu ne sîrguim să-l spălăm cu lacrimile pocăinţei şi să-l îmbrăcăm cu podoaba faptelor bune, ca să se arate plăcut ochilor lui Dumnezeu şi să nu fie ruşinat şi lepădat în vremea nunţii Mirelui”.

Făcînd această învăţătură, fericitul Non m-a luat pe mine, păcătosul său diacon, şi am mers în chilia în care locuiam, lîngă biserica Sfîntului Iulian. Şi episcopul meu, intrînd în cămara sa, s-a aruncat cu faţa la pămînt şi plîngea, zicînd: „Doamne Iisuse Hristoase, iartă-mă pe mine, păcătosul şi nevrednicul, căci grija acelei femei pentru împodobirea trupului a întrecut toată grija mea pentru ticălosul meu suflet, pentru că acea femeie, ca să fie plăcută curtezanilor ei celor pierzători, a pus atîta sîrguinţă spre a fi frumoasă, iar eu nu mă sîrguiesc ca să fiu plăcut Ţie, Dumnezeul meu, ci petrec în lenevie şi în neîngrijire. Cu ce faţă voi privi la Tine, sau cu ce cuvinte mă voi îndrepta înaintea Ta? Vai mie, păcătosul! Pentru că stînd înaintea Sfîntului Tău Altar, nu-ţi aduc Ţie podoabele sufleteşti pe care Tu le ceri de la mine. Acea femeie s-a făgăduit oamenilor celor muritori, întru deşertăciunea sa, ca să se împodobească pentru plăcerea lor şi aceasta face, ceea ce a făgăduit; iar eu m-am făgăduit să-ţi plac Ţie, Dumnezeului meu, dar am minţit lenevindu-mă. Sărac sînt, nerespectînd poruncile Tale, deci n-am nădejde de faptele mele, ci întru a Ta milostivire, prin care nădăjduiesc să mă mîntuiesc”. Sfîntul Non, grăind aşa, se tînguia mult şi se ruga şi pentru femeia aceea, zicînd: „Doamne, să nu pierzi zidirea mîinilor Tale, să nu slujească diavolilor nişte frumuseţi ca acestea, ci întoarce-o pe ea la Tine, ca să se mărească prin ea numele Tău cel sfînt, pentru că Ţie toate Îţi sînt cu putinţă”. Trecînd ziua aceea, Duminică noaptea după utrenie, sfîntul Non, învăţătorul meu, a zis către mine: „Frate Iacove, ascultă visul meu care mi s-a arătat în noaptea asta: Mi se părea că stau într-un colţ al Sfîntului Altar, săvîrşind slujba şi, iată, mi s-a arătat o porumbiţă neagră, necurată şi urîtă, care zbura împrejurul meu şi nu puteam suferi murdăria ei, iar cînd diaconul a zis: „cîţi sînteţi chemaţi, ieşiţi”, porumbiţa a zburat şi n-am mai văzut-o pînă nu s-a terminat liturghia. Iar după săvîrşirea liturghiei, cînd noi ieşeam din biserică, am văzut acea necurată porumbiţă zburînd iarăşi împrejurul meu şi eu, întinzînd mîna, am prins-o şi am aruncat-o în apa care era în pridvorul bisericii; şi acolo acea porumbiţă s-a spălat de toată necurăţenia, devenind curată şi albă ca zăpada şi a zburat spre înălţimi, făcîndu-se nevăzută”. Spunîndu-mi acest vis, fericitul Non m-a luat şi am mers în soborniceasca biserică împreună cu ceilalţi arhiepiscopi unde, sărutînd pe arhiepiscop, au săvîrşit dumnezeiasca liturghie. Iar după săvîrşirea sfintei slujbe arhiepiscopul Antiohiei a poruncit fericitului Non să grăiască învăţături pentru popor. Iar el a grăit după înţelepciunea lui Dumnezeu, învăţînd poporul; şi cuvintele lui nu erau alcătuite cu meşteşugul înţelepciunii lumii acesteia, ci simple şi înţelese de toţi şi lucrătoare, pentru că Duhul Sfînt vorbea prin gura lui. Şi din cele vorbite se întrezărea înfricoşata judecată a păcătoşilor şi răsplătirea drepţilor. Şi tot poporul era atît de umilit de cuvintele lui, încît pămîntul era ud de lacrimile lor.

Apoi, după rînduiala milostivului Dumnezeu, s-a întîmplat că desfrînata aceea a intrat în biserică, ea care niciodată nu intrase în biserică şi nici nu şi-a adus niciodată aminte de păcatele sale. Acea desfrînată, auzind învăţătura sfîntului Non, a înţeles frica de Dumnezeu şi, gîndind la păcatele sale şi la munca veşnică pentru ele, a început a vărsa pîraie de lacrimi, amintindu-şi de păcatele ei. Şi avînd inima zdrobită nu putea să se oprească din plîns şi a poruncit la două slugi ale sale, zicîndu-le: „Aşteptaţi aici şi cînd va ieşi acel sfînt bărbat care a grăit învăţătura lui Dumnezeu, să mergeţi după el şi să vedeţi unde găzduieşte şi, întorcîndu-vă, să-mi spuneţi”. Iar tinerii i-au îndeplinit porunca şi îi spuseră că acel om găzduieşte lîngă biserica Sfîntului Mucenic Iulian. Şi ea, îndată, a scris cu mîna ei următoarea scrisoare către fericitul Non: „Sfîntului ucenic al lui Hristos, scriu eu, păcătoasa şi ucenica diavolului, această scrisoare: am auzit despre Dumnezeul tău că a plecat din ceruri şi S-a pogorît pe pămînt, nu pentru cei drepţi, ci ca să-i mîntuiască pe cei păcătoşi. Şi atît de mult S-a smerit, încît a mîncat şi cu vameşii; El, spre Care heruvimii nu îndrăznesc a privi, a locuit cu păcătoşii şi a vorbit cu desfrînatele; deci, domnul meu, de eşti adevărat rob a lui Hristos, precum aud de la creştini, nu mă lepăda pe mine care voiesc a veni prin tine către Mîntuitorul lumii pentru a vedea sfînta Lui faţă”.

Trimiţînd sfîntului o astfel de scrisoare, acesta a citit-o şi i-a răspuns aşa: „Orice plan vei avea tu, să ştii că eşti arătată lui Dumnezeu şi tu şi gîndul tău şi scopul tău, însă îţi zic: să nu mă ispiteşti, căci eu păcătosul sînt slujitorul lui Dumnezeu. De ai cu adevărat bunăvoinţă să crezi în Dumnezeul meu şi dacă doreşti să mă vezi, sînt cu mine şi ceilalţi episcopi, deci vino şi mă vei vedea înaintea lor, iar de voi fi singur, nu mă vei putea vedea”. Citind acestea, păcătoasa s-a umplut de mare bucurie şi a alergat la biserica Sfîntului Iulian şi a dat de ştire Sfîntului Non despre venirea ei. Iar el, ducînd cu sine pe ceilalţi episcopi, a poruncit femeii să vină înaintea lui.

Femeia, intrînd înaintea soborului sfinţilor episcopi, s-a aruncat la pămînt plîngînd şi a sărutat picioarele Sfîntului Non, zicînd: „Mă rog ţie, domnul meu, să urmezi învăţătorului tău, Domnului Iisus Hristos, arată-mi darul tău şi fă-mă creştină, pentru că eu sînt marea păcatelor şi adîncul fărădelegilor, deci, spală-mă pe mine prin Botez”. Atunci toţi episcopii şi clericii care se aflau acolo aveau feţele scăldate în lacrimi văzînd pe acea desfrînată că vine cu atîta pocăinţă şi credinţă să se pocăiască. Şi abia a putut fericitul să o ridice de la picioarele sale, apoi a zis către dînsa: „Pravila bisericească porunceşte a nu fi botezată o desfrînată fără garanţi, ca să nu se întoarcă iarăşi la viaţa ei desfrînată”. Iar ea, auzind acest răspuns, iarăşi s-a aruncat la picioarele lui şi ca şi păcătoasa din Evanghelie care a spălat picioarele lui Hristos, aşa a făcut şi aceasta şi a spălat picioarele lui Non şi le-a şters cu părul capului său, zicînd: „Vei da seama lui Dumnezeu pentru sufletul meu, dacă nu mă vei boteza pe mine astăzi; din mîinile tale să ceară Dumnezeu sufletul meu şi asupra ta să cadă faptele mele cele rele şi de mă vei îndepărta nebotezată vei fi pricinuitor vieţii mele desfrînate şi necurate. De nu mă vei face pe mine acum străină de faptele mele cele rele, mă voi lepăda de Dumnezeul tău şi mă voi închina idolilor. De nu mă vei face pe mine astăzi mireasa lui Hristos şi de nu mă vei aduce la Dumnezeul tău, să nu mai ai parte de El şi de sfinţii Lui”.

Atunci toţi au preamărit pe iubitorul de oameni Dumnezeu, auzind şi văzînd pe o desfrînată ca aceasta aprinzîndu-se cu atîta dumnezeiască rîvnă. Apoi fericitul m-a trimis îndată pe mine, smeritul Iacov, la arhiepiscop ca să-i spun despre acest lucru, iar el, auzind, s-a bucurat foarte mult şi a zis către mine: „Mergi şi spune-i episcopului tău aşa: Cinstite părinte, pe tine te aşteaptă lucrul acesta, pentru că ştiu bine că eşti gura lui Dumnezeu care a zis: de vei scoate cinstit din nevrednic, ca gura mea vei fi”. Şi chemînd pe Cuvioasa Romana, care era întîia diaconiţă bisericească, a trimis-o pe aceasta cu mine.

Venind, am aflat pe Pelaghia zăcînd încă la pămînt, la picioarele fericitului Non, care abia a ridicat-o, zicîndu-i: „Scoală-te, fiică, ca să înveţi cele ce-ţi lipsesc pentru Botez”. Iar ea s-a sculat şi episcopul a zis către dînsa: „Mărturiseşte-ţi întîi păcatele”. Iar ea plîngînd a răspuns: „Dacă-mi voi cerceta conştiinţa mea, nici un lucru bun nu voi afla şi ştiu că păcatele mele sînt mai multe decît nisipul mării şi apa mării nu ajunge pentru spălarea faptelor mele celor necurate. Însă nădăjduiesc spre Dumnezeul tău că-mi va uşura sarcina fărădelegilor mele şi va căuta cu milostivire spre mine”. Apoi episcopul a întrebat-o: „Care îţi este numele?” Iar ea a răspuns: „De către păriţii mei am fost numită Pelaghia, iar cetăţenii Antiohiei mi-au pus numele Margareta, pentru podoabele mele cele frumoase şi de mult preţ cu care m-au înfrumuseţat păcatele mele”.

Atunci episcopul a învăţat-o credinţa şi a botezat-o în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, a uns-o cu Sfîntul Mir şi a împărtăşit-o cu preacuratul şi de viaţă făcătorul Trupul şi Sîngele Domnului nostru Iisus Hristos pentru iertarea păcatelor. Iar Romana, diaconiţa, i-a fost maică duhovnicească, primind-o din baia Botezului; apoi, luînd-o din Biserică, a dus-o în Catechumenie, pentru că şi noi găzduiam acolo. Iar fericitul Non a zis către ceilalţi episcopi: „Veniţi la ospăţ, fraţilor, şi să ne bucurăm cu îngerii lui Dumnezeu că am găsit oaia cea pierdută, şi să gustăm undelemn şi vin cu veselie duhovnicească”. Apoi, venind toţi, au mîncat cu cea nou botezată; iar diavolul a început a striga în auzul tuturor şi glasul lui se asemăna cu un glas de om tînguindu-se şi zicînd: „Amar, amar, ce rabd eu de la bîrfitorul acesta băutor de vin! O, răule bătrîn! Oare nu ţi-au ajuns ţie cei treizeci de mii de sarazini pe care i-ai răpit de la mine şi i-ai botezat? Nu ţi-a ajuns ţie cetatea Iliopolii care cîndva era a mea şi toţi cei care vieţuiau în ea se închinau mie, iar tu i-ai luat de la mine şi i-ai dus la Dumnezeul tău? Şi acum mi-ai tăiat şi cea din urmă nădejde. Ce voi face eu de acum, călugăre înşelător şi cu nărav rău? Nu vreau să-ţi mai rabd vicleşugurile tale! Blestemată este ziua în care te-ai născut tu, rău bătrîn, pentru că pîraiele lacrimilor tale mi-au risipit casa mea şi au făcut-o pustie”. Şi astfel plîngînd diavolul, striga înaintea uşilor caselor în care eram şi au auzit glasul lui toţi cei care erau acolo. Şi iarăşi a zis diavolul către cea din nou botezată: „Asta mi-ai făcut, doamnă Pelaghia? Şi tu ai urmat lui Iuda care fiind în cinste apostolească a vîndut pe Domnul său. Asemenea şi tu mi-ai făcut”. Atunci episcopul i-a poruncit roabei lui Dumnezeu, Pelaghia, ca să se întărească cu semnul crucii. Iar ea făcînd semnul crucii pe faţa sa, a zis către diavol: „Să te gonească pe tine Iisus Hristos, care m-a izbăvit de tine”. Şi acestea zicîndu-le, îndată a fugit diavolul.

Apoi, după două zile, în timp ce Pelaghia dormea cu cuvioasa Romana, maica sa cea duhovnicească, venind diavolul a deşteptat-o şi a început a grăi către dînsa: „Scumpa mea doamnă Margareta, ce rău ţi-am făcut eu? Nu te-am îmbogăţit eu cu aur şi cu argint? Oare nu te-am împodobit eu cu pietre de mare preţ, cu salbe şi cu haine? Deci, rogu-mă ţie, să-mi spui cu ce te-am mîhnit? Eu sînt gata a îndeplini porunca ta, numai tu să nu mă laşi să mă fac de rîs”. Însă ea, înarmîndu-se cu semnul sfintei cruci, i-a zis: „Domnul meu Iisus Hristos, care m-a răpit pe mine din ghiarele tale şi m-a făcut mireasă a cereştii Sale împărăţii, Acela să te gonească de la mine”. Şi diavolul îndată a pierit, iar Pelaghia a deşteptat-o îndată pe Sfînta Romana, zicîndu-i: „Roagă-te pentru mine, maica mea, căci mă necăjeşte pe mine diavolul”. Iar maica a zis către dînsa: „Fiică, să nu te înfricoşezi de el, căci acum se teme el de tine şi se cutremură de umbra ta”.

A treia zi după botezul ei, Pelaghia a chemat pe una din slugile sale şi i-a zis: „Mergi în casa mea şi înscrie toate cîte sînt în lăzile mele cu aur şi apoi toate podoabele mele să le aduci aici”. Şi ducîndu-se slujnica a făcut toate cele poruncite de Pelaghia. Iar fericita Pelaghia, chemînd pe Sfîntul episcop Non, i-a dat toate bogăţiile în primire, zicîndu-i: „Aceasta este averea cu care m-a îmbogăţit pe mine satana şi, iată, o dau toată în sfintele tale mîini, ca să faci cu ea ce vei voi tu, căci mie mi se cade ca de acum să caut bogăţiile Domnului meu Iisus Hristos”. Şi fericitul episcop, chemînd pe economul bisericii, i-a dat înaintea tuturor toată bogăţia Pelaghiei, şi i-a zis: „Te jur pe tine cu numele Sfintei şi nedespărţitei Treimi să nu duci în episcopie nimic din aurul acesta, nici în Biserica lui Dumnezeu să nu duci nimic şi nici în casa ta sau a vreunuia din clerici să nu duci nimic, ci tot ce este aici să împarţi orfanilor şi neputincioşilor, căci aşa se cuvine, ca cele ce sînt rău adunate să se împartă bine, iar bogăţia strînsă prin păcat să se facă bogăţie a dreptăţii. Şi de vei călca acest jurămînt, anatema să fie casa ta şi partea ta să fie cu cei ce ziceau: „Ia-L, ia-L, răstigneşte-L pe El””. Iar roaba lui Dumnezeu, Pelaghia, nu şi-a oprit nimic din averea aceea pentru hrana sa, căci era hrănită de Cuvioasa Romana diaconiţa, de vreme ce se jurase ca să nu guste din bogăţiile păcatului. Apoi, chemînd pe toate slugile şi slujnicele sale, le-a eliberat, dînd fiecăruia destul aur şi argint şi le-a spus: „Eu, fiilor, vă eliberez din vremelnicele slujbe, iar voi să vă sîrguiţi să vă eliberaţi din robia acestei deşarte lumi plină de păcate. Ca, precum în lumea aceasta am petrecut împreună, aşa să ne învrednicim a fi împreună şi în viaţa cea fericită”. Şi acestea zicînd către dînşii, i-a eliberat.

În a opta zi, cînd trebuia, după obiceiul celor din nou botezaţi, să scoată hainele cele albe primite la botez, fiind Duminică, Pelaghia s-a sculat foarte de dimineaţă s-a dezbrăcat de hainele cele albe în care se îmbrăcase la botez şi s-a îmbrăcat într-o haină aspră de păr. Şi luînd pe deasupra o haină veche a fericitului Non, a ieşit în taină din cetatea Antiohiei şi nimic nu s-a mai ştiut de ea. Iar Romana, diaconiţa, se tînguia cu mîhnire pentru dînsa. Dar Dumnezeu, care le ştie pe toate, a descoperit fericitului Non că Pelaghia s-a dus la Ierusalim şi Non o mîngîia pe Romana, zicîndu-i: „Nu mai plînge, fiică, ci bucură-te, căci Pelaghia, la fel ca şi Maria, calea cea bună şi-a ales, de la care nu se va abate”. După puţine zile arhiepiscopul ne-a eliberat şi ne-am dus la locul nostru. După trei ani am dorit să merg la Ierusalim să mă închin Sfintei Învieri a Domnului nostru Iisus Hristos şi m-am rugat episcopului meu, fericitul Non, să-mi dea voie să merg acolo. Iar el, dîndu-mi voie, mi-a zis: „Frate Iacove, cînd vei merge la sfintele locuri să cauţi un călugăr care se numeşte Pelaghie; acela este famen, dar foarte îmbunătăţit şi locuieşte acolo în ascuns şi, aflîndu-l, să vorbeşti cu dînsul, pentru că mult te vei folosi de la el, căci este adevăratul rob a lui Hristos şi călugăr desăvîrşit”. Iar acestea le spunea Non pentru roaba lui Dumnezeu Pelaghia, dar nu m-a lămurit despre dînsa cu de-amănuntul, pentru că Pelaghia, ducîndu-se la Ierusalim şi-a zidit o chilie în muntele Eleonului, unde Domnul nostru se ruga odinioară şi, acolo închizîndu-se, vieţuia după Dumnezeu.

Deci, sculîndu-mă, am mers la sfintele locuri şi m-am închinat Sfintei Învieri a Domnului nostru Iisus Hristos şi cinstitei Cruci, iar a doua zi am început să-l caut pe monahul cu numele Pelaghie, aşa precum mi-a poruncit episcopul meu, şi l-am aflat în chilia lui în muntele Eleonului. Chilia nu avea uşă, ci era zidită în toate părţile şi numai o fereastră mică am văzut în perete şi am bătut în ea; deschizînd-o roaba lui Dumnezeu şi văzîndu-mă, m-a recunoscut, însă nu mi-a spus toate despre sine, dar eu n-am mai cunoscut-o, căci cum puteam să recunosc pe aceea care dintr-atîta frumuseţe se veştejise ca o floare? Ochii ei se afundaseră adînc în orbite, iar trăsăturile feţei ei se schimbaseră din cauza înfrînării peste măsură de la toate. Şi toţi locuitorii Ierusalimului o luau drept famen şi nimeni n-a înţeles că ea este femeie, nici eu însumi n-am ştiut ceva de dînsa, de vreme ce episcopul meu mi-a spus că este un famen călugăr. Şi am fost binecuvîntat de dînsa ca de un bărbat călugăr. Iar ea mi-a zis: „Cu adevărat, frate, oare nu eşti tu Iacov, diaconul fericitului episcop Non?” Iar eu m-am minunat că mi-a spus pe nume şi că m-a cunoscut că sînt diaconul fericitului Non şi i-am răspuns: „Aşa este, părintelui meu”. Iar ea mi-a zis: „Să spui episcopului tău să se roage pentru mine, căci cu adevărat este bărbat sfînt şi apostol al lui Iisus Hristos”. Şi iarăşi mi-a mai zis: „Şi ţie, fratele meu, mă rog ca să te rogi pentru mine”. Şi acestea, zicîndu-mi, a închis ferestruica şi a început a citi ceasul al treilea, iar eu, făcîndu-mi rugăciunea, m-am dus şi mult m-am folosit de vederea eicea asemenea cu îngerii şi de vorbele ei cele dulci. Apoi, plecînd de la dînsa, am umblat prin mănăstire, cercetînd pe fraţi şi vorbind cu sfinţii bărbaţi şi am avut mult folos şi binecuvîntări de la dînşii. Şi prin toate mănăstirile se dusese vestea despre famenul Pelaghie şi toţi se foloseau de viaţa lui şi de aceea am dorit să merg iarăşi la dînsul şi să mă mîngîi de vorba lui cea folositoare de suflet.

După ce am venit iarăşi la chilia lui şi am bătut în fereastră, am îndrăznit a-l chema pe nume, zicîndu-i: „Deschide-mi, Avvo Pelaghie!”. Iar el nu mi-a răspuns nimic. Eu am socotit că face rugăciune sau că se odihneşte şi am aşteptat puţin, apoi iarăşi am bătut, rugîndu-l să-mi deschidă, dar iarăşi n-a răspuns nimeni; şi după puţină vreme am bătut din nou. Şi am petrecut aşa trei zile, şezînd lîngă ferăstruică, pentru că am dorit mult să-l văd, să-i văd sfînta lui faţă şi să capăt binecuvîntare de la el, dar nu s-a auzit nici un glas. Şi am zis atunci în mine: ori s-a dus din chilia aceasta şi nu mai este nimeni în ea, ori a murit. Şi am îndrăznit a forţa ferestruica şi l-am văzut zăcînd mort la pămînt şi atunci m-am înspăimîntat şi am început a plînge, căci nu m-am învrednicit să capăt binecuvîntarea lui cea de pe urmă. Şi, închizînd ferăstruica, am alergat la Ierusalim şi am spus sfinţilor părinţi care vieţuiau acolo că a murit Avva Pelaghie, famenul. Şi îndată vestea a străbătut tot Ierusalimul, cum că Sfîntul Pelaghie, monahul cel purtător de semne, a adormit întru Domnul. Apoi s-au adunat călugării din toate mănăstirile şi toată cetatea Ierusalimului şi Ierihonului şi cea din părţile Iordanului, precum şi mulţime mare de popor, pentru îngroparea sfintelor lui moaşte. Şi, spărgînd ferestruica, au făcut o intrare cît să poată intra un om, prin care au intrat nişte bărbaţi cucernici şi au scos afară cinstitele moaşte. Apoi a venit Patriarhul Ierusalimului cu mare mulţime de părinţi şi au început, după obicei, a unge trupul cu arome şi atunci au văzut că famenul era femeie şi, înălţînd glas cu lacrimi, au strigat, zicînd: „Minunat eşti între sfinţi, Dumnezeule, că ai şi pe pămînt sfinţi ascunşi, nu numai bărbaţi, ci şi femei”. Şi a voit ca să tăinuiască aceasta de popor, dar n-a putut, de vreme ce Dumnezeu nu voia să tăinuiască, ci să arate şi să preamărească pe roaba Sa.

S-a făcut adunare multă de popor şi au venit şi călugăriţele din mănăstirile lor, cu lumînări şi cu tămîie şi luînd în cîntări de psalmi cinstitul şi sfîntul ei trup, cu cinste cuviincioasă, l-au dus în aceeaşi chilie în care se nevoise şi acolo l-au îngropat.

Aceasta este viaţa celei ce a fost desfrînată şi astfel a fost întoarcerea femeii celei piedute, astfel au fost ostenelile şi nevoinţele ei, prin care a plăcut lui Dumnezeu şi prin care fie ca şi noi să cîştigăm milă în ziua judecăţii Domnului nostru Iisus Hristos, căruia I se cuvine mărirea cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

mai mult
Sfinții zilei

S\mb[t[, 7 octombrie – † Sf. M. Mc. Serghie şi Vah; Sf. Mc. Iulian, Chesarie şi Polihronie

serghie-vah

Sfinţii mucenici Serghie şi Vah erau de neam roman, mari senatori şi cei dintîi nobili de la curtea împăratului Maximian, care îi iubea mult şi îi cinstea pentru priceperea şi vitejia lor în războaie, precum şi pentru credinţa în slujbă. Nimeni nu putea în nici un chip să se apropie de împărat şi să ceară ceva de la el, decît numai prin aceşti credincioşi sfetnici ai lui. În astfel de cinste împărătească erau, cinste pe care nimeni altul n-o avea. Însă ei nu aşteptau cinste de la împăratul cel pămîntesc, ci de la Împăratul cel ceresc, căci credeau în Domnul nostru Iisus Hristos şi se sîrguiau să placă Lui prin viaţa cea sfîntă şi prin osîrdia cu care îi slujeau. Ei, însă, îşi tăinuiau credinţa de frica împăratului, căci mînia şi iuţimea lui Maximian împotriva credincioşilor erau neîmblînzite. Dar lumina credinţei în Hristos n-a rămas multă vreme ascunsă, căci a venit vremea să fie arătată tuturor, pentru că unii oameni, pizmuindu-i pentru dragostea ce le-o arăta împăratul şi voind să atragă asupra lor mînia lui Maximian, i-au pîrît că sînt creştini şi că s-au lepădat de închinarea la idoli.

Împăratul nu voia să creadă că nişte oameni ca aceştia, care au de la el atîtea daruri, să-i fie lui potrivnici în cinstirea zeilor şi chiar se ruşina de dînşii să-i întrebe despre aceste lucruri sau să-i mustre, neavînd nici o dovadă vrednică de crezare. Însă s-a gîndit să-i ispitească în acest chip: într-una din zile împăratul a făcut praznic pentru idolii săi şi a mers împreună cu toţi nobilii, cu ostaşii, cu slujitorii şi cu toată suita sa în capiştea necuratului idol Die, voind să-i aducă jertfe alese. În acest timp privea să vadă dacă vor intra o dată cu dînsul şi iubiţii lui senatori în capiştea idolească. Cînd împăratul a intrat în capişte, senatorii Serghie şi Vah au rămas afară şi, ca adevăraţi robi ai lui Hristos, stăteau deoparte şi se rugau adevăratului Dumnezeu, ca să lumineze ochii necredinciosului popor şi să preamărească întru dînşii prea sfînt numele Său. Împăratul, văzînd că Serghie şi Vah n-au intrat cu dînsul la praznic, a trimis pe slujitorii săi să-i prindă şi să-i aducă cu sila în capiştea lui Die. Fiind aduşi sfinţii în adunarea cea urîtă de Dumnezeu, împăratul le-a poruncit să se închine idolilor, să le aducă jertfă şi să mănînce din cele jertfite idolilor. Iar ei, nevoind să facă acestea, au zis: „Avem în cer un Dumnezeu care nu minte, un Dumnezeu adevărat şi viu, care pe toată lumea o cuprinde şi nu este nesimţitor la fel ca idolii voştri şi noi Aceluia ne închinăm”. In felul acesta ei îl mustrau pe împărat pentru credinţa lui cea greşită, pentru că cinstea cuvenită lui Dumnezeu o dădea idolilor orbi, surzi şi muţi, aducînd cu el şi pe alţii la această credinţă. Împăratul a poruncit să fie luate de la dînşii semnele nobleţii lor – fireturile ostăşeşti, lanţurile de aur, inelele şi toate hainele şi să fie îmbrăcaţi femeieşte spre necinstea lor şi, punînd cercuri de fier pe grumazul lor, a poruncit să fie purtaţi aşa prin cetate spre rîsul şi batjocura tuturor, ca aşa cei slăviţi şi de neam nobil roman să fie batjocoriţi pentru cinstirea adevăratului Dumnezeu şi pentru necinstirea idolilor mincinoşi sau, mai bine zis, a diavolilor, cărora n-au voit să le jertfească cei ce se aduceau pe sine jertfă lui Hristos.

Împăratul Maximian, după săvîrşirea necuratelor jertfe, s-a întors la palat şi, mîhnindu-se pentru Serghie şi Vah, pe care îi iubea, i-a chemat înaintea sa şi le-a zis: „Prietenii mei prea iubiţi şi credincioşi, pentru ce v-aţi înşelat ca să-i mîniaţi pe zei, iar pe mine, împăratul vostru, care sînt bun şi milostiv, să mă mîhniţi şi vouă să vă aduceţi atîta necinste? Pentru că eu, deşi vă iubesc mult, nu pot suferi necinstirea zeilor mei, şi vă voi da la chinuri, fără ca aceasta să fie dorinţa mea. Deci, vă rog, prietenii mei, părăsiţi pe acel Fiu al teslarului pe care evreii, ca pe un tîlhar, l-au răstignit între tîlhari pe cruce. Nu vă amăgiţi de creştineştile farmece şi basme şi întoarceţi-vă către zeii noştri şi eu vă voi încununa cu mai multă cinste, şi mai multă dragoste vă voi arăta vouă şi veţi trăi în bunătăţile împărăţiei mele, fiind nedespărţiţi de mine”. Serghie şi Vah, nevrînd ca pentru dragostea împăratului să cadă din dragostea lui Dumnezeu şi nedorind ca pentru bunătăţile cele vremelnice să se lipsească de bunătăţile cele veşnice, au grăit mult împotriva împăratului. Şi fiind plini de darul Duhului Sfînt şi cu limbăslobodă, în cuvinte înţelepte, au arătat neputinţa idolilor şi cu multă îndrăzneală au mărturisit puterea şi dumnezeirea lui Iisus Hristos, iar pe împărat l-au sfătuit să caute să cunoască adevărul.

Păgînul împărat, avînd inima împietrită şi urechile surde şi ochii cei sufleteşti orbi, nu primea sfatul lor cel bun şi se lepăda de cuvintele lor folositoare şi se aprindea mai mult de mînie şi iuţime, dar nevrînd ca el însuşi să-i muncească, pentru că îi iubea foarte mult, i-a trimis în părţile Răsăritului, la ighemonul Antioh, care era cumplit chinuitor al creştinilor. Acest Antioh se învrednicise de la împărat de ighemonie prin nobilii Serghie şi Vah, pentru că ei, prin rugămintea lor, au mijlocit de la Maximian acea cinste pentru Antioh şi l-a rînduit ighemon în părţile Răsăritului. La acest Antioh i-a trimis Maximian pe Sfinţii Serghie şi Vah, pentru ca să se înfricoşeze de cruzimea lui, cruzime despre care se dusese vestea în toată lumea, să le fie frică de el, fiind în mîinile acestui tiran şi aşa, fiind siliţi, să se lepede de Hristos din frică şi de ruşine; iar dacă nu se vor supune să fie chinuiţi, nu înaintea ochilor împăratului, ci în alte părţi îndepărtate.

Sfinţii au plecat din Roma, fiind duşi în lanţuri, şi mergînd toată ziua aceea, au rămas peste noapte la o gazdă, iar la miezul nopţii, cînd ostaşii care îi duceau şi îi păzeau au adormit adînc, ei privegheau cu tot dinadinsul în rugăciune, cerînd lui Dumnezeu ajutor, ca să poată să rabde cu bărbăţie toate chinurile, pentru numele Lui cel sfînt. Astfel rugîndu-se ei, li s-a arătat îngerul Domnului, strălucind lumină cerească, şi îi întărea, zicîndu-le: „Îndrăzniţi, robii lui Hristos, şi nevoiţi-vă ca ostaşii cei buni împotriva diavolului, pentru că degrabă îl veţi birui. Iar pentru nevoinţa voastră veţi lua cununile biruinţei de la Domnul Iisus Hristos, Care va fi alături de voi în suferinţa voastră, dîndu-vă ajutorul Său, pînă ce îl veţi călca pe vrăjmaşul diavol sub picioare”. Cu aceste cuvinte întărindu-i, îngerul s-a făcut nevăzut, iar ei, umplîndu-se de negrăită bucurie, înălţau laudă lui Dumnezeu Celui ce bine a voit ca prin îngereasca arătare să cerceteze pe robii săi. Şi mergînd multă vreme pe cale, petreceau în post, în rugăciuni şi cîntări de psalmi, înarmîndu-se împotriva duhurilor celor nevăzute ale răutăţii prin această duhovnicească armă. Trecînd prin multe cetăţi şi ţări, au ajuns în părţile Răsăritului, în cetatea care se numea Varvalisa, unde locuia Antioh, căruia ostaşii i-au predat pe cei trimişi în lanţuri, adică pe Serghie şi pe Vah, precum şi scrisoarea împăratului care avea acest cuprins:

„Maximian, puternicul împărat, porunceşte lui Antioh, ighemonul părţilor din Răsărit şi tuturor oamenilor, dar mai ales ajutătorilor şi slujbaşilor împărăţiei noastre, ca să nu mai fie oameni necredincioşi zeilor şi străini de slujbele lor; deci, în acest fel, văzînd pe Serghie şi pe Vah că sînt de credinţa creştinească cea atît de rea, i-am judecat şi i-am găsit a fi vinovaţi de muncile cele cumplite. Şi de vreme ce sînt nevrednici de împărăteasca cinste, i-am trimis bunătăţii tale, ca, de se vor pocăi, ascultîndu-ne pe noi, şi de vor jertfi zeilor, să-i învredniceşti cu blîndeţea ta şi să-i eliberezi din chinurile cele pregătite pentru ei; apoi să le făgăduieşti a noastră iubire de oameni, pentru că va lua fiecare dregătoria sa şi va ajunge la cinste mai mare ca cea dintîi. Iar dacă nu se vor supune, ci vor rămîne în credinţa cea rea, să-i supui pe dînşii la chinuri legiuite şi să-i pierzi cu moarte de sabie. Îţi doresc viaţă lungă şi să fii sănătos”.

Antioh, citind această scrisoare împărătească, a poruncit ca Serghie şi Vah să fie puşi într-o închisoare uşoară şi să fie păziţi pînă a doua zi. Iar a doua zi, intrînd în divan, a şezut la judecată şi, aducîndu-i înaintea sa, a zis către dînşii: „Părinţilor şi binefăcătorilor mei, care aţi mijlocit pentru mine să iau această dregătorie şi cinste pe care o am, o! cum s-a schimbat buna voastră soartă, căci eu acum şed ca un judecător, iar voi staţi ca nişte robi legaţi înaintea mea, eu care altădată şedeam înaintea voastră, slujindu-vă. Deci, rogu-vă să nu voiţi a vă face vouă un rău ca acesta, ci ascultaţi-l pe împărat şi cinstiţi pe zei, ca să reveniţi la cele dintîi dregătorii ale voastre şi în cinste; iar dacă nu veţi face aceasta, apoi chiar fără de voia mea vă voi pune la chinuri, după porunca împăratului, pentru că aţi auzit singuri ce-mi porunceşte împăratul în scrisoarea pe care mi-a trimis-o. Drept aceea, domnii mei, fiţi milostivi vouă şi mie, căci eu n-aş vrea să fiu aspru chinuitor al binefăcătorilor mei”. Dar sfinţii au răspuns: „În zadar vrei să ne amăgeşti cu cuvintele tale, pentru că cinstea şi necinstea, viaţa şi moartea, toate sînt deopotrivă celor care au viaţa cea cerească; nouă Hristos ne este viaţa, iar moartea pentru El ne este cinste”.

Multe altele au zis sfinţii, preamărind pe Hristos, ocărînd pe idoli şi mustrînd păgînătatea necredincioşilor. Iar Antioh, mîniindu-se, a poruncit ca Sfîntul Serghie să fie aruncat în temniţă, iar pe Vah să-l dezbrace, să-l întindă la pămînt şi să-l bată fără milă. Şi îl bătură mult pe Sfîntul Vah peste tot trupul, încît mulţi slujitori, obosind, se schimbau pentru a-l bate; iar din cauza acestei bătăi i-a căzut carnea de pe oase, iar pîntecele i-a fost despicat şi schingiuitorii vărsau sîngele lui ca pe apă. Din pricina acelei bătăi, sfîntul şi-a dat sufletul său în mîinile Domnului. Apoi călăul a poruncit ca trupul lui să fie tîrît afară din cetate şi să fie aruncat pentru mîncarea fiarelor şi păsărilor. Dar Domnul a păzit trupul lui, căci mai mulţi credincioşi, care se ascundeau afară din cetate în prăpăstii şi în peşteri de frica slujitorilor de idoli, ieşind noaptea din ascunzătorile lor, au luat trupul Sfîntului Vah şi l-au îngropat cu cinste într-una din acele peşteri în care ei se ascundeau.

Sfîntul Serghie, şezînd în temniţă şi auzind că prietenul lui s-a sfîrşit în chinuri, plîngea mult pentru despărţirea de el, zicînd: „Vai mie, fratele meu, Vah, de acum nu vom mai cînta, zicînd: iată ce este bun sau ce este frumos, fără numai a locui fraţii împreună; pentru că m-ai lăsat singur”. Tînguindu-se în acest fel, în noaptea următoare lui Serghie i s-a arătatSfîntul Vah, într-o lumină cerească foarte strălucitoar,e şi l-a mîngîiat, spunîndu-i despre răsplata cea pregătită în ceruri şi întărindu-l spre muceniceasca nevoinţă către care va veni în curînd şi va cîştiga de la Hristos Domnul mare milă şi mare îndrăzneală. Sfîntul Serghie s-a bucurat foarte mult de arătarea lui Vah şi întru bucuria inimii cînta lui Dumnezeu.

În ziua următoare ighemonul, vrînd să meargă în cetatea Sur, a poruncit ca Serghie să fie adus după el. Acolo, şezînd la judecată, a zis către sfînt: „Vah, om necredincios şi rău, nevrînd să jertfească zeilor, a vrut mai bine să moară de moarte silnică decît să-i cinstească pe zei, iar eu l-am pedepsit după faptele sale. Dar tu, domnul meu Serghie, pentru ce urmezi credinţei celei rele şi te duci de voie în mare primejdie? Binefăcătorul meu, nu te condamna singur la chinuri, pentru că eu mă ruşinez de ale tale faceri de bine şi mă ruşinez de cinstea ta, pentru că tu stai osîndit înaintea mea, iar eu şed şi te judec pe tine. Eu, care eram mai mic decît tine, m-am învrednicit de mare cinste prin mijlocirea ta, şi iată că acum sînt mai mare decît tine, iar tu, care ai căpătat de la împărat mare cinste şi multe bunătăţi, iată că acum singur îţi doreşti răul; deci, te rog, ascultă sfatul meu, supune-te voii împăratului şi cinsteşte pe zei, ca să dobîndeşti cinstea şi dregătoria cea de mai înainte”. A răspuns sfîntul, zicînd: „Cinstea şi slava cea vremelnică sînt deşarte, iar necinstea se face pricinuitoare de cinstea cea vremelnică. Deci, nu mă îngrijesc de această necinste şi nici nu doresc cinstea vremelnică, căci nădăjduiesc să fiu cinstit de Hristosul meu cu cinstea cea adevărată şi veşnică în mărirea cea cerească. Tu pomeneşti facerile mele de bine, cum că ţi-am mijlocit de la împăratul cel pămîntesc această dragoste mare, dar ascultă-mă pe mine şi, cunoscînd adevărul, leapădă-te de necuraţii tăi zei şi închină-te împreună cu mine Dumnezeului ceresc şi Împăratului veacurilor, iar eu îţi făgăduiesc ca să-ţi mijlocesc de la El mai multe bunătăţi decît ai tu de la Maximian”.

Atunci Antioh, văzînd că nu poate să-l întoarcă pe Serghie de la Hristos şi să-l plece la voia împărătească, a zis: „Seghie, mă sileşti ca, uitînd toate bunătăţile primite de la tine, să fiu nevoit să te supun la cumplite chinuri”. Iar Serghie a răspuns: „Fă ce voieşti tu, pentru că acum îl am ajutor pe Hristos care a zis: Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, că sufletul nu pot să-l ucidă. Iată, ai stăpînire peste trupul meu ca să-l chinui, dar peste sufletul meu nu ai stăpînire, nici tu, nici tatăl tău, Satana”. Antioh, mîniindu-se, i-a zis: „Văd că îndelunga mea răbdare te-a făcut îndrăzneţ”. Apoi a poruncit ca Serghie să fie încălţat cu încălţăminte de fier, ce avea într-însa piroane lungi şi ascuţite şi care au străpuns tălpile sfîntului. Şi aşa fiind încălţat, i s-a poruncit să alerge înaintea şaretei sale, pentru că mergea spre cetatea Tetrapirghia, iar de la Tetrapirghia aveau să meargă la cetatea Rosaf. Iar Sfîntul Serghie alerga şi cînta, zicînd: „Aşteptînd am văzut pe Domnul care, căutînd spre mine, a auzit rugămintea mea şi m-a scos din groapa necazului şi din tina ticăloşiei şi a pus pe piatră picioarele mele şi a îndreptat paşii mei”.

Ajungînd ei în Tetrapirghia, care era la mare depărtare de Sur, ca la nouă stadii, mucenicul a fos dus în temniţă. În drum spre temniţă el zicea: „Cel ce a mîncat odată pîinea mea, a venit asupra mea cu vicleşug şi cu legăturile chinurilor cele cumplite a întins cursă picioarelor mele, dar vino, Doamne, în ajutorul meu şi împiedică-i pe dînşii şi izbăveşte de cei necredincioşi sufletul meu”. În noaptea aceea, pe cînd se ruga în temniţă, îngerul Domnului a venit la dînsul şi i-a vindecat picioarele de răni. Apoi, dimineaţa, călăul a poruncit ca Sfîntul Serghie să fie scos din temniţă, crezînd că nu va putea călca cu picioarele din pricina rănilor, dar l-a văzut de departe mergînd bine, cu picioarele sănătoase şi neşchiopătînd deloc şi, înspăimîntîndu-se, a zis: „Cu adevărat, omul acesta este vrăjitor, pentru că cine ar putea ca după astfel de chinuri să umble neşchiopătînd? Deci, dacă se vede cu picioarele nevătămate, aceasta nu poate fi decît putere vrăjitorească”. Apoi, încălţîndu-l iarăşi cu acei papuci, l-a gonit înaintea sa pînă ce au ajuns la cetatea Rosaf, care era la o depărtare de şaptezeci de stadii de cetatea Sur. Acolo, şezînd la judecată, l-au silit pe Sfîntul Serghie să se închine la idoli şi, nefiind posibil să-l atragă de la mărturisirea lui Hristos, l-au osîndit la moarte. Şi, ducîndu-l afară din cetate, la locul de osîndă, Sfîntul Serghie şi-a cerut voie pentru a-şi face rugăciunile şi, rugîndu-se îndelung, a auzit de sus un glas dumnezeiesc chemîndu-l acolo; apoi, cu bucurie, plecîndu-şi capul său sub sabie, s-a sfîrşit, iar trupul lui a fost îngropat de credincioşii din acele locuri.

După o vreme, nişte oameni credincioşi din cetatea Sur s-au sfătuit în taină să ia de acolo trupul Sfîntului Mucenic Serghie şi să-l ducă în cetatea lor, iar cînd s-au apropiat, noaptea, de mormîntul sfîntului, îndată a ieşit de acolo o flacără de foc mare cît un stîlp care ajungea pînă la ceruri. Iar nişte ostaşi care locuiau în Rosaf, văzînd, în miezul nopţii, acea văpaie înaltă de foc care lumina toată partea aceea, au alergat înarmaţi la acel loc şi au aflat pe cetăţenii de la Sur cuprinşi de spaimă pentru această minunată vedenie de foc.

După puţină vreme, încetînd acea lumină de foc, cei ce veniseră de la Sur au înţeles că sfîntul nu voieşte să se despartă de locul acela unde şi-a vărsat sîngele şi şi-a dat sufletul pentru Hristos.

Petrecînd acolo cîteva zile, au zidit în cinstea Sfîntului Serghie, la locul unde a fos îngropat, un mormînt din piatră, înalt şi foarte frumos. Apoi, sporind credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos, s-a zidit în cetatea Rosaf o biserică cu numele Sfîntului Mucenic Serghie şi adunîndu-se din cetăţile dimprejur cincisprezece episcopi, au descoperit mormîntul Sfîntului, iar cinstitele lui moaşte, care s-au păstrat în mireasmă bună şi nestricate, au fost mutate cu mare cinste în biserica cea nouă. Şi au aşezat să fie prăznuită pomenirea lui în fiecare an, în octombrie, ziua a şaptea, zi în care a fost omorît. Apoi în amîndouă locurile, adică şi în biserică, unde se aflau sfintele lui moaşte, şi acolo unde şi-a aflat sfîrşitul şi a fost îngropat, se făceau multe tămăduiri bolnavilor şi se goneau diavolii.

Se mai cade încă a pomeni şi despre aceasta: în fiecare an în ziua praznicului Sfîntului Serghie fiarele sălbatice, ieşind din pustiile dimprejurul acelui loc, unde zăcuse mai înainte trupul sfîntului, îşi schimbau cruzimea lor de fiară în blîndeţe de miel, încît nu vătămau pe nimeni, nici pe oameni, nici pe dobitoace, ci cu sfială înconjurau acel loc sfînt şi iarăşi se întorceau în pustia lor. Aşa l-a preamărit Dumnezeu pe plăcutul Său, încît şi fiarelor, ca unor oameni, le poruncea să prăznuiască sfînta lui pomenire. Cu ale cărui rugăciuni, prea bunul Dumnezeu să îmblînzească mînia vrăşmaşilor noştri, ca şi mînia fiarelor sălbatice, spre mărirea Sa cea dumnezeiască, în veci. Amin.

În această zi mai prăznuim pomenirea sfinţilor mucenici Iulian prezbiterul şi Chesarie diaconul, care în vremea împărăţiei lui Claudie au pătimit în Tarachini, cetatea Italiei, de la Loxorie, cel care l-a înecat în mare. Se mai pomeneşte şi Sfîntul Mucenic Polihronie preotul, pe care arienii l-au tăiat cu săbiile şi l-au omorît în biserică la jertfelnic.

mai mult
1 2 3 14
Page 1 of 14