close

Sfinții zilei

Sfinții zilei

Marți, 19 iunie – Sf. Ap. Iuda, ruda Domnului; Sf. Cuv. Paisie cel Mare (Dezlegare la peşte)

download (6)

Sfîntul Apostol Iuda a fost unul din cei doisprezece Sfinţi Apostoli ai lui Hristos, trăgîndu-se din seminţia lui David şi a lui Solomon. El s-a născut în Nazaretul Galileii, din tatăl său, Iosif teslarul – logodnicul Preacuratei Fecioare Maria – şi din maica sa Salomeea, nu cea din Betleem, ci alta. Maica lui a fost fiica lui Agheu, fiul lui Valahie şi fratele lui Zaharia, pe care a luat-o Iosif în însoţire legiuită şi i-a născut pe aceşti fii, care sînt pomeniţi în Evanghelia lui Matei: Iacob, Iosie, Simon şi Iuda. Însă acest sfînt, se numeşte Iuda al lui Iacov, numit fratele Domnului, căci pentru smerenie, singur se făcea nevrednic să se numească fratele Domnului după trup, de vreme ce la început a greşit din neştiinţă faţă de El, pe de o parte pentru necredinţă, iar pe de alta pentru neiubirea de frate. Cu necredinţa a greşit, precum adevereşte despre aceasta Sfîntul Ioan, zicînd:Nici fraţii lui nu credeau în El.

Sfîntul Teofilact, spune că feciorii lui Iosif sînt fraţi ai Lui şi zice: „Fraţii lui, feciorii lui Iosif, îl ocărăsc – între care este şi acest Iuda”. Însă de unde aveau ei această necredinţă? Din socoteala cea putredă şi din zavistie, pentru că obiceiul rudeniilor este ca totdeauna să urască mai mult pe ai săi, decît pe cei străini. Deci, este arătat că Iuda de la început a greşit prin neştiinţă către Hristos, cu necredinţa şi cu zavistia. El a mai greşit şi cu neiubirea de frate, precum se scrie despre aceasta în viaţa Sfîntului Iacov, fratele Domnului, pentru că Iosif – după întoarcerea din Egipt – împărţind pămîntul său fiilor lui cei fireşti, pe care i-a avut cu femeia cea dintîi, a voit să facă parte şi Domnului nostru Iisus Hristos, Cel născut fără de sămînţă, mai presus de fire, din Preacurata Fecioară, fiind atunci încă prunc mic, iar ceilalţi fii ai lui Iosif – între care şi acest Iuda – nu voiau să-L primească la moştenire împreună cu ei, ca pe Cel ce nu era născut din aceeaşi maică. Dar Iacov L-a primit pe El, împreună moştenitor la partea sa, şi de aceea Iacov s-a numit „fratele Domnului”. Deci, Sfîntul Iuda, ştiind greşelile sale cele dintîi, nu îndrăznea să se numească fratele Domnului, ci numai al lui Iacov, precum scrie şi în scrisoarea sa, zicînd: „Iuda, sluga lui Iisus Hristos şi fratele lui Iacov…”. Acest sfînt apostol are încă diferite numiri.

Astfel, Sfîntul Matei Evanghelistul îl numeşte Levi sau Tadeu şi aceasta nu fără oarecare taine. Aceste taine le putem cunoaşte din tîlcuiri, pentru că Levi se numeşte „împreunat” sau „din inimă” sau „ca un leu”. Deci, Sfîntul Iuda s-a numit ca un Levi, pentru că după greşeala lui cea mai dinainte, ce o făcuse din neştiinţă, după ce a cunoscut că Iisus este adevăratul Mesia, s-a alăturat lîngă Dînsul cu dragoste şi ca un leu s-a nevoit cu bărbăţie pentru El. Drept aceea, cu dreptate şi cu cuviinţă s-au zis despre dînsul aceste cuvinte, care în aceeaşi vreme s-au zis şi despre Iuda, fiul lui Iacov şi strămoşul lui Hristos: Iudo, pe tine te laudă fraţii tăi; culcîndu-te, ai dormit ca un leu, ca un pui de leu. Tadeu se tîlcuieşte „lăudător” sau „mărturisitor”. Deci, Sfîntul Iuda a fost numit Tadeu, căci, lăudînd şi mărturisind pe Hristos Dumnezeu, hrănea din învăţăturile sale apostoleşti pe cei ce erau prunci în credinţă, adică pe cei dîntîi credincioşi ai Bisericii.

Mai sînt încă şi unii care socotesc cum că acest Sfînt Iuda este supranumit Varsava, după Faptele Apostolilor. Acolo se zice: Au venit Apostolii şi bătrînii cu toată adunarea să aleagă pe un bărbat dintr-înşii şi să-l trimită în Antiohia cu Pavel şi cu Varnava, anume pe Iuda, care se numea Varsava, adică „fiul întoarcerii”, fiindcă, după greşelile sale cele de mai înainte către Hristos, s-a întors prin pocăinţă, cu credinţă şi cu dragoste. Căci, în cele ce greşise mai mult, în acelea a arătat mai multă îndreptare. El greşise mai întîi prin necredinţă, după aceea a crezut într-Însul fără îndoială şi s-a făcut Apostolul şi propovăduitorul Lui. Greşise apoi către Hristos prin neiubire, iar după aceea atît L-a iubit, încît şi-a pus şi sufletul pentru Dînsul, pentru că avea mare rîvnă pentru Hristos şi dorea ca toată lumea să-L cunoască pe El, adevăratul Dumnezeu, să creadă într-Însul, să-L iubească şi să-şi cîştige mîntuirea. Această rîvnă a lui este povestită şi în Sfînta Evanghelie. Căci, pe cînd Domnul grăia către ucenicii Săi: Cel ce mă iubeşte pe Mine, va fi iubit de Tatăl Meu şi Eu îl voi iubi pe el şi singur Mă voi arăta lui… atunci Iuda – nu Iscarioteanul, ci acest frate al Domnului după trup – a zis către dînsul: Doamne, de ce voieşti să Te arăţi nouă, iar lumii nu? Ca şi cum ar fi zis: „Doamne, nu numai nouă să ne dai cunoştinţa Ta, ci la toată lumea. Nu numai nouă singuri să ne arăţi mîntuirea Ta, ci la tot neamul omenesc. Nu numai noi, robii şi ucenicii Tăi, ci toată lumea, cunoscîndu-Te pe Tine Făcătorul şi Mîntuitorul nostru, să Te iubească cu căldură, să-Ţi slujească cu credinţă şi să Te preamărească în veci”.

După Înălţarea Domnului, Sfîntul Apostol Iuda a propovăduit pe Hristos în diferite ţări. Despre aceasta ne spune Nichifor, scriitorul istoriei bisericeşti, zicînd despre dînsul astfel: „Dumnezeiescul Iuda – nu Iscarioteanul, ci altul – care avea două nume, Tadeu şi Levi, fiul lui Iosif şi fratele lui Iacov, cel aruncat de pe aripa bisericii, a propovăduit mai întîi Evanghelia în Iudeea, Galileea, Samaria, şi Idumeea, apoi în cetăţile Arabiei, în părţile Siriei şi ale Mesopotamiei; iar mai pe urmă, s-a dus în Edesa, în cetatea lui Avgar, unde mai înainte propovăduise pe Hristos alt Tadeu, care era unul din cei şaptezeci de apostoli. Acolo, dacă lipsea ceva din slujba acestui Tadeu, acest Iuda-Tadeu le-a împlinit bine. Să se mai ştie că Sfîntul Iuda a binevestit cuvîntul mîntuirii şi în Persia, iar de acolo a scris în limba grecească Epistola sobornicească către credincioşi. Acea epistolă, deşi este scrisă pe scurt, este însă de mare înţelegere şi plină de învăţături folositoare.

Unele din acele scrieri erau dogmatice, adică despre taina Prea Sfintei Treimi şi a Întrupării lui Hristos, despre deosebirea îngerilor buni de cei răi, şi despre înfricoşata judecată ce va să fie. Iar altele erau învăţătoare de obiceiuri, care sfătuiesc pe oameni a fugi de necurăţiile păcatelor trupeşti, de huliri, de mîndrie, de neascultare, de zavistie şi de urîciune, de meşteşugiri şi de vicleşuguri, ca fiecare să fie statornic în chemarea sa, în credinţă, în rugăciune şi în dragoste; în a se îngriji de întoarcerea celor rătăciţi la adevărata credinţă şi a se păzi de eretici, ale căror obiceiuri vătămătoare de suflet le-a arătat luminos, iar pierderea lor o asemăna cu a sodomitenilor.

În scrisoarea sa arată însă şi aceasta: Nu este destul pentru mîntuire, ca să se lepede cineva de păgîneasca credinţă şi să se apropie de sfînta credinţă ortodoxă, ci se cuvine ca, pe lîngă credinţă, să facă şi fapte bune. Pentru aceasta el aduce spre chip şi pilda celor pedepsiţi de Dumnezeu, îngeri şi oameni. Pe îngerii răi Dumnezeu i-a legat în întuneric cu legăturile cele veşnice şi spre judecata Sa îi păzeşte, deoarece nu şi-au păzit rînduiala lor. Pe oamenii cei scoşi din Egipt i-a pierdut în pustie, deoarece n-au umblat după chemarea lui Dumnezeu, ci s-au abătut la îndărătnicii.

Astfel Sfîntul Apostol Iuda a arătat în trimiterea sa prin cuvinte scurte lucruri mari. El a suferit multe dureri şi osteneli, trecînd prin multe ţări, propovăduind pe Hristos, botezînd şi încredinţînd popoarele şi povăţuindu-le la mîntuire. Apoi, după ce s-a dus în părţile Araratului, întorcînd mulţime de popor de la înşelăciunea idolească la Hristos, a fost prins de închinătorii la idoli şi, după ce l-au muncit mult, l-au spînzurat pe un lemn în chip de cruce. Şi străpuns fiind cu suliţa de cei necredincioşi, şi-a sfîrşit nevoinţa şi alergarea sa. Deci, a trecut în cer la Hristos Dumnezeu, ca să-şi ia cununa cea veşnică a răsplătirii apostoleşti, fiind numărat în ceata celor doisprezece Apostoli.

mai mult
Sfinții zilei

Luni, 18 iunie – Sf. Mc. Leontie, Ipatie şi Teodul; Sf. Cuv. Erasm (Post)

biblia

Pe vremea împărăţiei lui Vespasian, era în Roma un oarecare bărbat din rînduiala senatorilor, cu numele Adrian. Acesta era cumplit la obicei, muncitor nemilostiv şi aflător de toate răutăţile. Deci, auzind de creştini că se îngreţoşează de mulţimea zeilor şi de jertfele idoleşti şi hulesc pe zeii ce se cinstesc de romani şi de elini şi spun că Unul este Hristos, adevăratul Dumnezeu, şi pe mulţi îi aduc la credinţa lor, s-a umplut de rîvnă pentru zeii cei spurcaţi şi, ducîndu-se la împărat, a cerut putere de la dînsul asupra creştinilor ca să-i silească la închinarea de idoli, iar pe cei ce nu vor voi să se închine idolilor să-i muncească şi să-i omoare. Împăratul i-a dat îndată acea putere şi l-a trimis ca ighemon în ţara Feniciei, ca să gonească de acolo pe toţi cei care cred în Hristos. Ieşind el din Roma şi apropiindu-se de Fenicia, a aflat în cetatea ce se numea Tripoli un oarecare începător de oaste cu numele Leontie, că ocărăşte pe zeii cei vechi şi întoarce pe oameni de la dînşii, învăţîndu-i să nu le aducă jertfă, nici să li se închine, şi că strică legile părinteşti şi mulţi îl ascultă. Ighemonul Adrian îndată a trimis în Tripoli pe un tribun cu mulţi ostaşi, cu numele Ipatie, ca să prindă pe Leontie şi să-l ţină sub strajă pînă la venirea lui.

Leontie, robul lui Hristos, era de neam din Elada. El era mare la statura trupului, puternic şi viteaz în războaie şi arătase multe biruinţe şi pentru aceea avea mare slavă şi cinste între ostaşi. El era înţelept în toate socotelile şi aşezările sale. Avea încă înţelepciune, iscusinţă şi ştiinţă în Scripturi. Ştiind că Unul este adevăratul Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos şi slujea de-a pururea Aceluia, crezînd într-Însul, petrecîndu-şi viaţa sa în întreagă înţelepciune. El era şi foarte milostiv cu cei săraci, hrănea pe cei flămînzi, îmbrăca pe cei dezbrăcaţi şi odihnea pe străini. Astfel se împodobea cu toate lucrurile cele bune, pentru care, după aceea, s-a învrednicit de la Domnul de cununa cea purtătoare de biruinţă.

Deci, apropiindu-se de cetatea Tripoli, deodată tribunul a fost cuprins de o boală grea, cu cutremur şi cu fierbinţeală şi a zis către ostaşii săi: „Ştiu pentru ce a căzut asupra mea această boală, deoarece s-au mîniat zeii asupra mea, căci, voind a veni aici, nu le-am adus cuviincioase jertfe, şi pentru aceasta mă pedepsesc cu această boală”. Ostaşilor, văzînd pe tribunul lor că pătimea rău, le era milă de dînsul şi erau mîhniţi pentru el, că de trei zile nu gustase nimic şi, din ceas în ceas, boala se întărea mai mult şi îl îngrozea cu moarte. După trei zile, îngerul Domnului, venind noaptea, s-a arătat tribunului în vedenie, zicîndu-i: „De voieşti să fii sănătos, strigă de trei ori către cer împreună cu ostaşii, care sînt cu tine, zicînd: „Dumnezeul lui Leontie, ajută-mi! Şi de vei face aceasta, îndată vei fi sănătos!”

Tribunul, deşteptîndu-se şi deschizînd ochii, fiind bolnav de lingoare, a văzut pe sfîntul înger, asemenea ca un tînăr, cu podoabă frumoasă, îmbrăcat în haină albă ca zăpada, stînd înaintea lui şi a zis către dînsul: „Eu sînt trimis cu ostaşii ca să prind pe Leontie şi să-l păzesc pînă la venirea ighemonului Adrian, iar tu îmi porunceşti să chem spre ajutor pe Dumnezeul lui Leontie?” Bolnavul zicînd aceasta, îngerul s-a făcut nevăzut din ochii lui. Atunci el s-a înspăimîntat şi a strigat pe prietenii săi care se odihneau aproape de el şi le-a spus: „Fraţilor, ascultaţi ce am văzut în întîiul somn, cînd am adormit: Un tînăr oarecare prealuminat mi-a stat înainte şi m-a sfătuit ca, împreună cu voi toţi, să chem pe Dumnezeul lui Leontie şi voi fi sănătos. Pe acel tînăr l-am văzut şi în vederea ochilor, după ce m-am deşteptat din somn, apoi îndată s-a făcut nevăzut dinaintea mea”. Prietenii i-au răspuns: „Nu este mare lucru să facem aceasta toţi împreună, numai să te poţi face sănătos”.

Unul din prietenii lui, cu numele Teodul, se mira foarte mult de vedenia bolnavului, şi-l întreba cu de-amănuntul, în ce fel era acel tînăr, pe care l-a văzut în vedenie. Bolnavul le spunea toată asemănarea îngerului Domnului. Şi se aprindea inima lui Teodul cu dragoste către Dumnezeul lui Leontie, cel neştiut încă. Apoi, după ce toţi ostaşii s-au deşteptat din somn, s-au adunat la tribunul cel bolnav şi, aflînd de vedenia ce a avut, au stat toţi împreună privind spre cer şi au strigat de trei ori cu bolnavul, zicînd: „Dumnezeul lui Leontie, ajută-mi!” Îndată tribunul cel bolnav s-a făcut sănătos ca şi cum nu fusese bolnav deloc. Apoi, venind vremea prînzului, a început a mînca şi a bea cu dînşii şi a se veseli. Teodul, văzînd o minune ca aceea, a fost mai mult în mirare şi şedea deoparte, tăcînd şi gîndind în sine: „Cine este Leontie şi Cine este Dumnezeul lui?”

Deci, tovarăşii îl chemau să bea şi să mănînce cu dînşii, iar el nu voia să guste nimic, ci petrecea flămînd. Dar, văzînd pe ostaşi dîndu-se la băutură şi neîngrijindu-se de drum, a zis către dînşii: „Mîine sau poimîine ne va ajunge Adrian. Iar noi nu ne sîrguim să căutăm pe bărbatul care ni s-a poruncit să-l prindem; dar dacă voiţi, mă duc eu şi cu tribunul înainte de voi în cetate să căutăm pe acel bărbat după care sîntem trimişi”. Zicînd aceasta, a sfătuit şi pe tribun să meargă cu el în cetate. Deci, au plecat amîndoi înainte.

Suindu-se ei pe vîrful muntelui, pe care era zidită cetatea Tripoli, Leontie venea în întîmpinarea lor şi li s-a închinat zicîndu-le: „Fraţilor, bucuraţi-vă întru Domnul”. Tribunul şi Teodul i-au răspuns: „Bucură-te şi tu, frate!” Leontie a zis către dînşii: „Pe cine căutaţi aici?” Ei au răspuns: „Împăratul Vespasian a aflat că un oarecare bărbat cinstit, înţelept, desăvîrşit în fapte bune şi viteaz în oaste cu numele Leontie, vieţuieşte în cetatea aceasta; la el sîntem trimişi, ca să-i ştim casa, căci în urma noastră vine ighemonul Adrian, căruia i s-a încredinţat de împărat această ţară a Feniciei, spre îndreptare. El singur doreşte să vadă pe Leontie, ca pe un om iubit al zeilor şi voieşte să-l trimită la împărat cu mare cinste, pentru că tot senatul Romei voieşte să-l vadă şi să-l ştie, deoarece toţi au auzit de bărbăteasca lui vitejie în războaie, de isteţime la cîrmuirea cetăţilor şi de cele mai multe lucruri însemnate ale lui, cum că şi spre zei este foarte osîrdnic”.

Fericitul Leontie, auzind acestea, le-a zis: „Văd că sînteţi străini şi nu ştiţi cele ce se fac în cetatea aceasta; deci, veniţi în casa mea şi vă odihniţi puţin, apoi vă voi arăta pe Leontie, de care ziceţi că este prieten al acelor zei pe care voi îi cinstiţi; dar să ştiţi că acela este creştin şi crede în Domnul Iisus Hristos”. Ei, auzind aceasta, ziceau în gîndul lor: „Cine este acest bărbat care spune că Leontie este creştin? Oare nu este din prietenii lui? Apoi l-au întrebat: „Cum se cheamă numele tău?” El a răspuns: „Despre numele meu se scrie astfel în cărţi: „Peste aspidă şi vasilisc vei păşi şi vei călca peste leu şi peste balaur; pentru că mi se cade a călca peste diavol, vrăjmaşul cel nevăzut, şi peste balaur, ighemonul vostru, vrăjmaşul cel văzut; iar peste sfetnicii lui şi peste cei mai calzi slujitori ai diavolului voi călca, precum pe aspidă şi vasilisc; deci, după ce voi dănţui peste toată tabăra leului, atunci în fapte se va arăta luminos numele meu”.

Tribunul şi Teodul n-au înţeles cele grăite, însă socoteau în sine şi se minunau; deci, nepricepînd cele auzite, au mers cu dînsul în casă. Sfîntul Leontie le-a pus masa şi i-a ospătat. Mîncînd ei din cele puse înainte, au zis: „O, bunule bărbat, sîntem îndestulaţi de ospăţul tău, ne-am săturat de facerile tale de bine, acum rămîne să ne spui de Leontie pe care-l căutăm; căci, dacă va veni Adrian, îi vom spune de tine, făcătorul nostru de bine că ne-ai arătat atîta dragoste. Deci, pentru toate acestea, el te va cinsti cu multă cinste şi vei avea împărtăşire cu prietenii împărăteşti”. Sfîntul a zis către dînşii: „Eu sînt Leontie pe care voi îl căutaţi!” Eu sînt ostaşul lui Iisus Hristos! Eu sînt acela la care v-a trimis Adrian să-l prindeţi!” Atunci ei au căzut la picioarele lui, zicînd: „Rob al Dumnezeului Cel de sus, iartă-ne păcatul nostru şi grăbeşte a ruga pe Dumnezeul tău pentru noi, ca să ne izbăvească şi pe noi din păgînătatea idolească, Adrian, fiara cea preacumplită; – pentru că şi noi voim să fim creştini!” Apoi i-au spus cum i s-a făcut celui bolnav arătare îngerească şi cum, prin chemarea Dumnezeului lui Leontie, s-a tămăduit de boală”.

Sfîntul Leontie, auzind aceasta, s-a bucurat de puterea lui Hristos şi, întinzîndu-se la pămînt înaintea lui Dumnezeu în chipul Sfintei Cruci, se ruga cu lacrimi, zicînd: „Doamne Dumnezeule, Cel ce voieşti ca toţi oamenii să se mîntuiască şi să vină la cunoştinţa adevărului, caută spre noi în ceasul acesta. Tu ai făcut ca cei ce au venit asupra mea să fie cu mine; deci, mă rog, păzeşte-mă şi pe mine oaia Ta şi pe cei împreună cu mine luminează-i cu lumina milostivirii Tale. Revarsă peste dînşii harul Sfîntului Tău Duh, zideşte într-înşii inimă curată şi, însemnîndu-i cu semnul Tău cel sfînt, fă-i ostaşii Tăi nebiruiţi. Înarmează-i şi întăreşte-i împotriva vrăjmaşului diavol şi împotriva slujitorilor lui, ca aceşti robi ai Tăi să sfărîme capul nevăzutului balaur şi al văzutului Adrian, fiara cea rea”.

Sfîntul, rugîndu-se astfel cu căldură, un nor luminos s-a pogorît peste tribunul Ipatie şi peste Teodul, prietenul lui, şi, umbrindu-i, a lăsat ploaie peste ei şi i-a botezat. Sfîntul, văzînd aceasta, chema peste dînşii, pe cînd îi ploua, numele Preasfintei Treimi, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh. Apoi, după acea minunată botezare, a zis: „Slavă Ţie, Dumnezeul meu, că nu ai trecut cu vederea rugăciunile celor ce Te iubesc şi împlineşti voia celor ce se tem de Tine”. După aceea, Leontie a îmbrăcat în haină albă pe cei botezaţi din nou şi a poruncit să poarte lumînări aprinse înaintea lor. În acea vreme, au sosit în cetate şi ceilalţi ostaşi care rămăseseră pe drum şi întrebau asemenea de Leontie, de tribunul lor şi de Teodul. Deci, aflîndu-i şi venind la dînşii, au văzut pe tribun şi pe Teodul în haine albe şi lumînări arzînd înaintea lor, s-au minunat şi nu pricepeau ce este aceea. Apoi, cunoscînd că s-au făcut creştini şi s-au botezat, ostaşii au început a se tulbura şi a se mînia de aceasta. Aflînd despre cele petrecute şi unii din cetăţeni, au început a face tulburare în cetate, strigînd: „Să se ardă cu foc cei ce fac necinste zeilor noştri!”

Deci, s-a făcut gîlceavă şi tulburare în cetate. Unii apărau pe Leontie şi pe creştinii care erau cu dînsul, iar alţii voiau să-i piardă; însă nu îndrăzneau să le facă lor ceva rău, ci aşteptau venirea ighemonului. După două zile, Adrian ighemonul a venit în cetate şi toţi cetăţenii, ieşind în întîmpinarea lui, i-au spus toate despre Leontie şi cei ce erau cu dînsul, cum au crezut în Hristos şi ziceau: „Un bărbat creştin oarecare, anume Leontie, pe mulţi îi întoarce de la zeii noştri, amăgindu-i cu oarecare meşteşugiri diavoleşti şi vrăjitoreşti. El preamăreşte pe un Om, Care a fost bătut de jidovi peste obraz şi apoi dat la moarte pe cruce. Dar şi pe ostaşii cei împărăteşti, acelaşi Leontie i-a amăgit cu farmecele lui obişnuite, i-a tras la credinţa creştină şi i-a îmbrăcat în haine albe. Sînt trei zile de cînd îi ţine închişi în casa sa şi, împreună cu dînşii, slăveşte pe Hristos, Cel ce a fost răstignit şi defaimă zeii noştri cu huliri fără de număr. Atunci Adrian îndată a trimis ostaşi ca să prindă pe Leontie, pe tribunul Ipatie şi pe Teodul, să-i arunce în temniţă şi să-i păzească pînă la cercetare. Ighemonul a intrat în cetate, dar, fiind ostenit, s-a odihnit de cale în ziua aceea. Deci, Sfîntul Leontie, şezînd în temniţă împreună cu ceilalţi doi, toată ziua neîncetat îi învăţa dreapta credinţă şi-i întărea spre muceniceasca nevoinţă, mîngîindu-i cu răsplătirea ce are să fie. Apoi, sosind noaptea, a petrecut-o cu dînşii în rugăciune, în cîntări de psalmi şi în preamărirea lui Dumnezeu.

Făcîndu-se ziuă, ighemonul a stat la judecată şi, scoţînd din temniţă pe sfinţi şi punîndu-i înainte la cercetare, a zis către Leontie: „Oare tu eşti Leontie?” Sfîntul a zis: „Eu sînt”. Ighemonul a zis: „Ce fel de om eşti tu?” Cum ai întors cu vrăjile şi cu farmecele tale pe ostaşii cei ce cu credinţă slujeau împăratului nostru şi i-ai înduplecat să slujească Dumnezeului tău?” Răspuns-a Leontie: „Eu sînt ostaş al Hristosului meu, Fiul luminii celei adevărate, Care luminează pe tot omul ce vine în lume; şi cel ce vine la lumina aceea nu se poticneşte. Ştie şi Ipatie şi Teodul Cine este începătorul luminii aceleia, lucrarea şi săvîrşirea; adică Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeul Cel fără de început, Cel de o fiinţă cu Tatăl, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat. Pe Acela ei cunoscîndu-L, au părăsit pe zeii cei făcuţi din lemn, din piatră şi din oase de dobitoace necuvîntătoare, deoarece sînt necuvîntători şi neputincioşi şi cu înlesnire pot a se sfărîma”.

Atunci ighemonul, auzind acele cuvinte îndrăzneţe ale lui Leontie, a poruncit slujitorilor să-l bată pe el tare. Sfîntul Leontie, fiind astfel bătut, îşi ridica ochii săi spre cer, de unde aştepta ajutorul lui Dumnezeu, iar către ighemon grăia: „O, nebunule tiran, ţie ţi se pare că mă munceşti pe mine! Nu vezi că singur, împietrindu-ţi inima ta, mai mult te munceşti pe tine?” Ighemonul, după ce l-a bătut mult pe el, a poruncit să-l ducă în temniţă şi, întorcîndu-se către Ipatie şi Teodul, le-a zis: „Pentru ce aţi lepădat obiceiurile părinteşti în care aţi crescut şi, lăsînd slujbele ostăşeşti, aţi mîhnit pe împărat?” Sfinţii au răspuns: „Mai bune slujbe am găsit la Împăratul Cel ceresc; pentru că ni s-a dat de la Dînsul pîinea aceea, care se pogoară din cer şi care nu se sfîrşeşte niciodată. Ni s-a dat paharul cel cu vin, care curge din coastele lui Hristos”.

Adrian a zis către dînşii: „Aceste cuvinte netrebnice şi neauzite v-a învăţat pe voi spurcatul Leontie. Dar eu vă zic vouă să faceţi cele plăcute împăratului! Au doară nu ştiţi poruncile lui, că cei ce cinstesc pe zei, aceia să se cinstească cu mari cinstiri şi cu mai mari rînduieli în oaste? Iar cei ce se întorc de la zei, aceia au să se piardă cu pedepse mai cumplite?” Deci, Sfinţii Mucenici Ipatie şi Teodul, răspunzînd la aceasta, au zis: „Slujba noastră este la ceruri; iar tu fă ceea ce voieşti, pentru că eşti rîvnitor către necuraţii tăi zei. Te înarmezi asupra noastră, fiind nevinovaţi, dar degrabă va pieri viaţa ta, pentru că vremea zilelor tale s-a scurtat”.

Atunci Adrian, umplîndu-se de mînie, a poruncit să spînzure dezbrăcat pe tribun de lemnul de muncă şi să-i strujească trupul lui cu unghii de fier; iar pe Teodul, întinzîndu-l la pămînt, să-l bată fără cruţare. Sfinţii, răbdînd cu vitejie acele munci, nu grăiau altceva, decît numai se rugau lui Dumnezeu, după cum erau învăţaţi de Sfîntul Leontie şi strigau, zicînd: „Mîntuieşte-ne pe noi, Dumnezeule, că a lipsit cel cuvios”. Muncitorul, văzîndu-i pe dînşii petrecînd tari şi nebiruiţi în credinţa lui Hristos, i-a osîndit la moarte, adică să li se taie capetele cu securea. Deci, sfinţii ducîndu-se la moarte, cîntau: „Tu eşti scăparea noastră, Doamne… În mîinile Tale ne dăm sufletele noastre!” Astfel cu bucurie şi-au întins pentru Hristos grumajii lor sub secure, fiind tăiaţi, şi s-au dus către Domnul ca să-şi ia cununa cea gătită lor, din dreapta puitorului de nevoinţă.

După aceasta, Sfîntul Leontie iarăşi a fost scos la judecată şi, ducîndu-l înaintea ighemonului, acesta a zis către dînsul: „Leontie, cruţă-ţi viaţa ta, ca să nu suferi munci grele, precum au suferit cei înşelaţi de tine, tribunul Ipatie şi Teodul. Ascultă-mă pe mine şi jertfeşte zeilor, că de mare cinste o să te învredniceşti de la mine, de la împărat şi de la mai marii Romei”. Sfîntul Leontie a răspuns: „Să nu-mi fie mie aceea ce zici, ca să văd faţa împăratului tău. Faţa lui este vrăjmaşă şi urîtă lui Dumnezeu! Dar, de voieşti tu, Adriane, fă-te prieten al Hristosului meu, că de o vei face aceasta, îţi voi arăta cîtă cinste, bogăţie şi mîntuire veşnică vei cîştiga”.

Atunci Adrian, de mînie, a zis: „Oare ce fel de mîntuire voieşti să cîştig, precum a cîştigat tribunul şi Teodul? O, spurcatule ce eşti, oare nu ştii cu ce fel de pedeapsă au pierit aceia?” Sfîntul a zis: „Pedeapsa aceea pe care ai dat-o lor, nu este pedeapsă, ci mai ales pace şi bucurie; pentru că acum ei se bucură şi se veselesc, sălăşluindu-se împreună cu cetele îngereşti”. Adrian a zis: „Ia aminte, Leontie, la cele grăite de mine. Care din oamenii cei ce au minte, au defăimat cîndva acea strălucire prealuminoasă a soarelui şi pe marii zei, ca: Die, Apolon, Poseidon, Afrodita şi pe ceilalţi şi cu moarte necinstită şi cumplită să-şi sfîrşească viaţa lor? Cu adevărat nimeni, fără numai cei ce sînt fermecaţi de tine”. Răspuns-a sfîntul: „Au n-ai auzit Scriptura, care zice: Zeii păgînilor sînt diavoli, şi asemenea lor să fie şi cei ce-i cinstesc pe ei. Deci, toţi cei ce nu nădăjduiesc spre dînşii şi cei ce au înţelegere sănătoasă, care ar fi voit să fie asemenea cu pietrele cele mute şi cu lucrurile cele neînsufleţite, precum sînt zeii voştri, aducîndu-le jertfe, au să piară cu moarte fără de sfîrşit”.

Atunci muncitorul, mîniindu-se, a poruncit să întindă la pămînt pe mucenic şi patru slujitori tari să-l bată fără cruţare; iar propovăduitorul zeilor să strige: „Cei ce defăimează pe zeii noştri şi nu se supun împărăteştilor porunci, cu o pedeapsă ca aceasta să piară”.

Deci, sfîntul mucenic a fost bătut atît de mult, pînă au ostenit slujitorii cei ce-l băteau; iar sfîntul zicea către muncitor: „Chiar de-mi vei zdrobi tot trupul meu cu răni, mintea mea nu mi-o vei birui, nici vei fi stăpîn pe sufletul meu!” Atunci ighemonul a poruncit să-l spînzure de un lemn de muncă şi tot trupul lui, coastele şi fluierele, să le strujească cu unelte de fier ascuţite. Astfel sfîntul, fiind strujit, într-acele dureri cumplite îşi ridica ochii săi spre cer şi se ruga: „Dumnezeul meu, spre Tine am nădăjduit, mîntuieşte-mă pe mine, Doamne!” Apoi, muncitorul a zis către slujitori; „Luaţi-l pe el de pe lemn, căci ştiu că de aceea şi-a ridicat ochii săi spre cer, ca să roage pe zeii noştri, să-i dea lui odihnă”. Atunci Sfîntul Leontie, auzind aceasta, a strigat cu glas mare către dînsul: „Să piei şi tu şi zeii tăi, ticălosule şi spurcatule muncitor! Eu mă rog Dumnezeului meu, ca să-mi dea tărie şi putere de a răbda muncile cele date de tine”.

Deci, muncitorul a poruncit ca iarăşi să-l spînzure cu capul în jos şi să-i lege de grumaji o piatră grea. Astfel mucenicul, stînd spînzurat multă vreme, se ruga zicînd: „Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce ai întărit pe robii Tăi, Ipatie şi Teodul, întru mărturisirea Preasfîntului Tău nume, întăreşte-mă şi pe mine, robul Tău, cel smerit şi păcătos, ca să pot îndura muncile acestea. Nu te depărta de la mine, nădejdea mea!”. Atunci Adrian a zis: „O, Leontie, ştiu că vei fi prieten zeilor noştri”. Răspuns-a mucenicul: „Eu sînt rob al lui Dumnezeu Cel de sus, iar tu eşti rob al zeilor tăi, cu care vei pieri împreună”.

Sfîntul Leontie, pătimind toată ziua în nişte munci ca acestea, s-a apropiat seara, cînd soarele se pleca spre apus; iar muncitorul a poruncit ca să ia pe sfîntul mucenic şi să-l arunce în temniţă pînă a doua zi. Sfîntul cînta toată noaptea în temniţă, zicînd: Domnul este luminarea mea şi Mîntuitorul meu, de cine mă voi teme? Deci, i s-a arătat îngerul Domnului şi i-a zis: Îmbărbătea-ză-te, Leontie! Domnul Dumnezeu, Căruia tu îi slujeşti cu credinţă, este aproape de tine”. Atunci sfîntul se bucura şi se veselea întru Dumnezeul său.

A doua zi, ighemonul Adrian, şezînd iarăşi la judecată, a pus înainte pe Sfîntul Leontie şi i-a zis: „Ce ai socotit, Leontie, de tine?” Răspuns-a sfîntul: „Am socotit odată ca să nu iau aminte la cuvintele tale cele deşarte şi de multe ori ţi-am spus şi acum îţi spun acelaşi lucru, că niciodată nu voi lăsa pe Dumnezeul meu, Care a făcut cerul şi pămîntul, marea şi toate cele dintr-însele. Nu voi părăsi pe Domnul meu Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care a pătimit răstignire pentru mîntuirea noastră şi în Care mi-am pus nădejdea mea”. Ighemonul a zis: „Ascultă-mă, Leontie, jertfeşte zeilor; că de mă vei asculta, mă jur ţie pe zeii mei cei scumpi, că mare cinste şi multe bogăţii vei cîştiga”. Răspuns-a sfîntul: „Ce fel de cinste şi bogăţii sînt în partea cea de sub cer, pentru care te-aş fi ascultat şi m-aş fi lepădat de Dumnezeul meu? Căci toată lumea nu este vrednică lui Hristos Stăpînul meu, pe Care cu toată inima mea Îl iubesc şi pentru a Cărui dragoste pătimesc şi sînt gata a le pătimi pe toate; iar diavolilor tăi nu voi jertfi niciodată!”

Muncitorul, văzînd că nu poate birui pe ostaşul lui Hristos şi nici a-l îndupleca spre a sa păgînătate, a dat contra lui osînda de moarte, în acest chip: „Pe Leontie, care n-a voit să se supună poruncii împărăteşti, adică să aducă jertfă zeilor; ci, mai cu seamă a ocărît pe zeii noştri cei părinteşti, poruncim: Să fie întins la pămînt în patru părţi şi să-l bată atît de tare, pînă ce rău îşi va lepăda sufletul său”. Deci, Mucenicul Leontie, fiind întins şi legat de patru pari, a fost atît de cumplit bătut, încît în acele munci grele şi-a dat sufletul său cel sfînt în mîinile lui Dumnezeu. Iar trupul lui, tîrîndu-l, l-au aruncat afară din cetate, pe care, luîndu-l credincioşii, l-au îngropat cu cinste aproape de malul Tripoliei.

Această pătimire a Sfîntului Mucenic Leontie a scris-o Notarie, robul lui Hristos, care a văzut toate acestea cu ochii săi. A scris-o pe tăbliţă de plumb şi a pus-o în mormînt lîngă moaştele sfîntului, pentru neamul cel mai de pe urmă; deci, cel ce citeşte sau ascultă pe cel ce citeşte, să-şi ridice spre cer mîinile sale şi să dea slavă lui Dumnezeu, Care a întărit pe robul Său, spre atît de mare nevoinţă. Mucenicul lui Hristos, Leontie, şi-a săvîrşit pătimirea sa în ziua de 18 iunie, în timpul stăpînirii lui Vespasian în Roma, iar peste noi, împărăţind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia să-I fie slava, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

mai mult
Sfinții zilei

Joi, 14 iunie – Sf. Prooroc Elisei; Sf. Metodie, Patr. Constantinopolului; Sf. Cuv. Iulita (Dezlegare la ulei şi vin)

biblie

Sfîntul Prooroc Elisei era de neam din cetatea Avelmeula şi fiul lui Safat, care se trăgea din seminţia lui Ruvim. El, de la naştere s-a arătat mare făcător de minuni; pentru că la naşterea lui era o juncă de aur în Siloam, căreia israelitenii, care se întorseseră spre închinarea de idoli, îi aduceau jertfele lor şi i se închinau ca unui Dumnezeu; acea viţeluşă fiind fără de suflet, în ceasul naşterii lui Elisei a mugit aşa de tare, încît s-a auzit pînă la Ierusalim glasul ei.

De acest lucru minunîndu-se toţi foarte mult, un preot oarecare, fiind plin de Duhul Sfînt, a zis: „Astăzi s-a născut un mare prooroc al lui Dumnezeu, care va strica pe idolii cei ciopliţi şi va sfărîma pe cei puternici”. După ce Elisei s-a făcut bărbat desăvîrşit, îşi petrecea viaţa sa în curăţia fecioriei, pentru a fi mai plăcut lui Dumnezeu. El a fost chemat la proorocie în acest fel: „Elisei ara pămîntul cu douăsprezece perechi de boi, iar Sfîntul Prooroc Ilie era la Horeb, vorbind cu Dumnezeu. Şi i-a poruncit lui Ilie să se ducă şi să facă prooroc în locul său pe Elisei. Sfîntul Ilie, ducîndu-se, a găsit pe Elisei arînd, şi, punînd cojocul său pe dînsul, i-a spus voia Domnului, adică să fie prooroc în locul său. Deci, i-a poruncit să meargă după dînsul; şi Elisei, lăsînd îndată toate, a urmat cu osîrdie Sfîntului Ilie, proorocul lui Dumnezeu; dar l-a rugat să-i dea voie să se ducă acasă, ca să se binecuvinteze de tatăl şi de maica sa. Şi Ilie i-a dat voie să se ducă. El, ducîndu-se, a luat o pereche de boi cu care ara singur şi, înjunghiindu-i, a tăiat şi plugul de lemn şi făcînd foc cu el, a fript carnea şi a pus-o înaintea oamenilor şi a prietenilor care s-au întîmplat acolo şi, ospătîndu-i, a luat binecuvîntare de la tatăl său şi de la mama sa; apoi a alergat în urma lui Ilie şi-i slujea, învăţînd de la dînsul vederea multor taine ale lui Dumnezeu.

Astfel s-a făcut prooroc cu darul lui Dumnezeu nu mai puţin decît Sfîntul Ilie, povăţuitorul şi învăţătorul său. Cînd Dumnezeu a voit să ia pe robul Său Ilie în nor de foc cu căruţa sa spre cer şi să-l mute în Rai, Ilie a zis lui Elisei să-i spună ce dar voieşte să ceară de la Dumnezeu, pe care să-l mijlocească Sfîntul Ilie cu rugăciunea sa. „Cere, a zis el, ce vrei să-ţi fac, mai înainte pînă ce nu voi pleca de la tine. Elisei nu a cerut oarecare lucruri vremelnice, pămînteşti, că nu-i trebuia nimic pe pămînt, căci lăsase toate pentru Dumnezeu; ci, fiind sărac cu duhul şi cu lucrul, n-a cerut nici sănătate trupului, nici lungime de zile, pentru că nu dorea petrecere lungă în această viaţă vremelnică; ci, aşteptînd să moştenească viaţa cea veşnică, a cerut îndoit darul Sfîntului Duh, care era în Sfîntul Ilie: „Să fie, zicea el, Duhul cel din tine îndoit în mine”, adică darul proorociei şi al facerii de minuni. Pe oamenii cei rătăciţi de la Dumnezeu şi duşi în urma idolului Baal să-i înveţe cu cuvîntul proorocesc, iar cu facerea de minuni să întărească cele grăite şi să-i întoarcă iarăşi la Dumnezeul cel adevărat.

Deci el şi-a cîştigat cererea, pentru că Ilie a grăit către dînsul: Dacă mă vei vedea cînd voi pleca de la tine, ţi se va împlini dorinţa. Pe cînd mergeau şi vorbeau, s-a văzut o căruţă cu cai de foc. Acea căruţă s-a aşezat între amîndoi şi a luat pe Ilie cu vifor spre cer. Elisei, văzîndu-l că se depărtează de la el, a strigat: „Părinte, părinte, carul şi caii lui Israil!” Dar Elisei n-a mai văzut căruţa aceea de foc care luase pe Sfîntul Ilie, că se dusese în înălţime, departe de la ochii lui; apoi a început a plînge după dînsul, ca după părintele său, rupîndu-şi hainele. Şi din înălţime a căzut de la Sfîntul Ilie cojocul, care se lăsase lîngă dînsul; iar el l-a luat spre mîngîierea necazului său şi spre semnul darului cel îndoit cîştigat de la Ilie şi ţinea la el ca la o vistierie scumpă sau ca la o cinstită porfiră împărătească. Prin acel cojoc, ca şi Ilie mai înainte, a făcut această minune: Elisei, voind să treacă rîul Iordan, a lovit apa cu cojocul şi s-a despărţit în două şi a trecut ca pe uscat!

Văzînd aceasta fiii proorocilor, care petreceau în Ierihon, au zis unul către altul: Iată duhul lui Ilie se odihneşte în Elisei. Apoi, venind, i s-au închinat lui. Sfîntul Elisei s-a dus la Ierihon, voind să petreacă acolo cîtăva vreme; şi oamenii cetăţii au zis către dînsul: Stăpîne, viaţa cetăţii noastre este bună, precum o vezi; însă apele sînt rele, de aceea şi pămîntul este neroditor. Sfîntul Elisei a zis către dînşii: Aduceţi-mi un vas nou de apă şi turnaţi sare într-însul. Făcînd oamenii aceasta, el a luat vasul, s-a dus la izvoarele apelor, a turnat sarea acolo şi a zis: Aşa grăieşte Domnul: Tămăduit-am apele acestea şi de acum nu va mai fi într-însele moarte şi nerodire. Şi s-au tămăduit apele Ierihonului după cuvîntul lui Elisei. După aceasta Sfîntul Elisei s-a dus de la Ierihon în cetatea Betil, ai cărei locuitori se lepădaseră de Dumnezeu şi se închinau idolilor.

Dacă s-au apropiat de cetate, copiii cei mici care ieşiseră din cetate să se joace, văzînd că vine sfîntul prooroc, care era pleşuv la cap, au început a-l batjocori, zicînd: Hai, pleşuvule, hai! Sfîntul, trecînd de dînşii, s-a uitat înapoi şi, văzîndu-i că alergau în urma lui şi strigau aceeaşi batjocură, i-a blestemat în numele Domnului. Atunci au ieşit din dumbravă două ursoaice şi au sfîşiat patruzeci şi doi dintr-înşii, iar ceilalţi abia au scăpat fugind în cetate. Proorocul lui Dumnezeu a adus asupra acelor copii această pedeapsă cu dreaptă judecată, pe de o parte pedepsind şi tăind batjocora lor, ca nu venind în vîrstă bărbătească să fie mai răi cu obiceiul; iar pe de alta, făcîndu-le răsplătire părinţilor lor pentru închinarea de idoli. Deci îi învăţa, ca să-şi crească copiii cu pedepsire, să ştie să se teamă de Dumnezeu şi să cinstească cu cucernicie pe slujitorii Lui. De aici, sfîntul s-a dus la muntele Carmelului şi de acolo s-a întors în Samaria.

În vremea aceea s-au ridicat israelitenii cu război împotriva Moabitenilor, pentru o pricină ca aceasta: împăratul moabitenilor, al cărui pămînt era foarte bogat şi avea cirezi de dobitoace, dădea dajdie împăratului lui Israil, în toţi anii, o sută de mii de miei şi tot atîţia berbeci cu lîna lor. Murind Ahav, împăratul lui Israil, Mosa, împăratul moabitenilor, s-a depărtat de Israil şi a încetat a mai da dajdia obişnuită.

Atunci Ioram, fiul lui Ahav, cel ce împărăţea peste Israil în Samaria, şi care ţinea de păgînătatea tatălui său, a adunat puterea oştilor sale, chemînd în ajutor şi pe plăcutul lui Dumnezeu, Iosafat împăratul Iudeii din Ierusalim, luînd asemenea şi pe împăratul Edomului. După rînduiala lui Dumnezeu, era în rîndul ostaşilor şi Sfîntul Prooroc Elisei. Mergînd la cei trei împăraţi şapte zile cu oştile lor, nu aveau apă pentru ei şi pentru dobitoacele lor şi toţi sufereau de sete. Ioram, împăratul lui Israil, a zis cu suspine: „Ne-a adunat pe noi Domnul, trei împăraţi, ca să ne dea în mîinile lui Moab”. Dar împăratul Iudeii, Iosafat, a zis: „Nu este între ostaşi vreun prooroc al Domnului, ca prin el să ne mîntuim?” O slugă a împăratului lui Israil a răspuns: „Este Elisei, fiul lui Safat, care a fost sluga proorocului Ilie şi care turna apă pe mîinile lui”. Iar împăratul Iosafat a grăit către Elisei: „Într-acel bărbat este Cuvîn-tul Domnului”.

Deci, aceşti trei împăraţi au mers la Sfîntul Elisei şi l-au rugat să se roage Domnului, doar i se va descoperi despre ei. Sfîntul Elisei a zis către împăratul Ioram: „Mergi la proorocii lui Ahav, tatăl tău şi al mamei tale, Isabela, şi îi întreabă, să-ţi spună de cele ce vă vor fi vouă”. Iar Ioram a zis cu smerenie către ei: „Pentru aceasta ne-a adunat pe noi Domnul ca să ne dea în mîinile lui Moab?” Elisei i-a zis lui: „Viu este Domnul puterilor, Căruia îi stau înainte, că de n-aş fi cinstit pe împăratul Iosafat, plăcutul lui Dumnezeu, n-aş fi ţinut seamă de tine şi nici n-aş fi căutat spre tine, care eşti închinător de idoli. Dar să aduceţi la mine un cîntăreţ”.

Atunci ei au adus un cîntăreţ, anume Levit, care ştia a cînta bine psalmii lui David. Cîntînd Levit cîntările psalmilor, s-a făcut mîna Domnului, adică Duhul Sfînt peste Elisei, şi a zis: „Săpaţi acum pîraie şi gropi adînci, că aşa zice Domnul: „Nu veţi vedea nici vînt, nici ploaie, iar rîurile şi gropile se vor umple de apă şi veţi bea voi, oamenii şi dobitoacele voastre! Pe Moab îl va da Domnul în mîinile voastre şi veţi birui puterea lui; veţi strica toate cetăţile cele tari, veţi tăia toţi pomii cei roditori, veţi astupa şi veţi pustii tot pămîntul moabitenilor”.

Aceste cuvinte prooroceşti s-au împlinit toate, întocmai; fiindcă a doua zi, în vremea jertfei pe care Iosafat, dreptcredinciosul împărat al Ierusalimului, în toate dimineţile o aducea lui Dumnezeu prin mîinile preoţilor. Deci, toate popoarele au văzut că prin porunca lui Dumnezeu curgea apă pe calea Edomului, care a curs mai întîi în ceata lui Iosafat, apoi în celelalte, încît se umplură de apă toate gropile, pîraiele şi văile, umplîndu-se tot ţinutul acela de apă. Deci, bînd toţi şi răcorindu-se, au mers asupra lui Moab; şi au lovit oştile lui cu mare rană, robind şi pustiind tot pămîntul acela – după cuvîntul proorocului lui Dumnezeu – şi s-au întors cu veselie la locurile lor.

După aceasta, o văduvă, care fusese soţia unuia din fiii proorocilor, a strigat către Elisei: „Robul tău şi bărbatul meu pe care tu îl ştii bine, a murit. El a fost rob şi temător de Domnul; dar acum vine un datornic la care bărbatul meu a fost împrumutat, şi nimic nu poate să ia de la mine, fiind săracă; deci, acela voieşte să ia în robie pe cei doi fii ai mei, pe care, în mîngîierea văduviei mele, îi am ca pe luminile ochilor”. Astfel striga acea femeie către proorocul lui Dumnezeu. Unii zic că femeia aceea a fost soţia proorocului Avdie, care a fost rînduitor al casei lui Ahav şi care a ascuns o sută de prooroci ai lui Dumnezeu dinaintea sabiei împărătesei Isabela, hrănindu-i la vreme de foamete şi cheltuind cu ei toată averea sa. Acela a fost nevoit să se împrumute; dar, murind, a lăsat femeia şi copiii în grija lui Dumnezeu, poruncindu-le să aibă nădejde către Domnul. Sfîntul prooroc Elisei, avînd milă de dînsa şi de fiii săi, i-a zis: „Femeie, ce voieşti să-ţi fac? Spune-mi ce ai în casa ta?” Iar ea i-a zis: „În casa mea nu este nimic, decît numai puţin untdelemn într-un vas”. Şi a zis sfîntul către dînsa: Du-te acasă şi cere de la vecinii tăi multe vase deşarte şi, închizîndu-te în casă cu fiii tăi, toarnă din untdelemnul pe care-l ai prin toate vasele şi le vei afla pline.

Deci, plecînd, femeia a făcut aşa. A cerut vase şi, ducîndu-le în casă, a închis uşa după sine şi a turnat din vasul său în cele împrumutate; iar fiii, apropiindu-se, turnau şi-i dădeau vasele; astfel că untdelemnul nu lipsea din vasele ei şi curgea ca dintr-un izvor. După ce s-au umplut toate vasele, a zis femeia către fiii ei: Acum nu mai este nici un vas deşert. Alergînd femeia cu bucurie, a spus aceasta omului lui Dumnezeu. Şi a zis către ea Elisei: Du-te şi vinde untdelemnul şi plăteşte datoriile celor ce ţi-au împrumutat; iar din untdelemnul rămas să te hrăneşti cu fiii tăi.

Într-o zi, Sfîntul Prooroc Elisei trecea prin cetatea Soman, şi acolo l-a oprit o femeie cinstită, ca să mănînce pîine în casa ei; deci, acea femeie a ospătat pe omul lui Dumnezeu cu osîrdie. Proorocul Elisei de multe ori umbla prin cetatea aceea, cînd mergea de la Carmel la Iordan, de la Galgala la Ierihon, sau se întorcea de acolo la Carmel; deci, totdeauna se abătea la casa acelei femei să mănînce pîine; pentru că era dreptcredincioasă şi îmbunătăţită. Şi a zis acea femeie către bărbatul său: Am cunoscut că acel om al lui Dumnezeu, care trece adeseori prin cetatea aceasta, este sfînt. Deci, să-i facem un foişor mic şi să-i punem un pat, scaun şi fereastră, ca, abătîndu-se din drum la noi, să-şi aibă odihna sa. Deci, s-a făcut astfel; aşa că Sfîntul Prooroc, de cîte ori i se întîmpla să meargă în cetatea aceea, găzduia acolo.

Într-o vreme, omul lui Dumnezeu, odihnindu-se într-acel foişor ce era făcut pentru dînsul, se gîndea în sine cu ce ar putea mulţumi pe acea femeie primitoare de străini; pentru că vedea bunătatea ei cea mare. De aceea a zis către Ghehazi, sluga sa: Cheamă pe Şunamiteanca aceasta la mine. Chemînd-o pe ea sluga, omul lui Dumnezeu a zis către dînsa: „Minunată primire de oaspeţi ne-ai făcut nouă! Deci, cu ce să-ţi răsplătim ţie? Nu ai vreo trebuinţă de ajutor de la împărat, de vreun boier sau voievod?” Atunci ea a răspuns: „Eu nu am nici un fel de nevoie; pentru că eu petrec în pace în poporul meu!” După ce a ieşit de la dînsul femeia, sfîntul a zis către Ghehazi: „Cu ce să mulţumim pe această femeie pentru facerile ei de bine?” Iar Ghehazi a zis către dînsul: „Iată, ei nu au copii, iar bărbatul ei este bătrîn; deci, roagă-te lui Dumnezeu pentru dînsa, să-i dea ei un moştenitor”.

Atunci, plăcutul lui Dumnezeu a făcut multe rugăciuni pentru dînsa către Dumnezeu şi, primind încredinţarea, a zis către sluga sa: Cheamă la mine pe Şunamiteanca. Deci, chemînd-o pe ea sluga şi intrînd iarăşi la omul lui Dumnezeu, acesta a zis către dînsa: Într-această vreme şi în acest ceas vei zămisli un fiu! Iar ea, închinîndu-se, a zis: Mă rog ţie, stăpînul meu, nu mă amăgi pe mine roaba ta!” Iar sfîntul o sfătuia să creadă cuvîntul cel nemincinos. După aceea, femeia a zămislit şi, împlinindu-se vremea, a născut un fiu şi îl hrănea pe el. Pruncul crescînd, într-un an, la vremea secerişului a ieşit la tatăl său şi la secerători; şi, zăbovind puţin acolo, a zis către tatăl său: „Mă doare capul!” Atunci tatăl a zis slugii sale: „Du-l pe el la maică-sa”. Copilul a zăcut pe genunchii maicii sale pînă la amiază, cînd a şi murit. Atunci dînsa, luînd copilul mort, s-a suit cu el în foişorul proorocului şi l-a pus pe pat, apoi ieşind a închis uşa. Ea chemînd pe bărbatul său, nu i-a spus nimic despre moartea fiului lor, ci l-a rugat pe el, zicînd: Trimite la mine pe o slugă şi o asină, ca să mă duc la omul lui Dumnezeu în Carmel şi îndată mă voi întoarce.

Bărbatul ei a zis către dînsa: „Pentru ce vrei să te duci la dînsul, că acum nu este lună nouă, nici sîmbătă – pentru că numai în acele zile se aduna poporul la Sfîntul Prooroc Elisei, pentru preamărirea lui Dumnezeu şi pentru învăţătură. Atunci femeia a zis: Măcar că nu este nici sîmbătă, nici lună nouă, însă eu mă voi duce. Şi s-a dus cu sîrguinţă. Dar, pe cînd se apropia de muntele Carmelului, omul lui Dumnezeu a cunoscut venirea ei şi a zis lui Ghehazi: „Iată, vine Şunamiteanca; aleargă întru întîmpinarea ei şi-i zi: „Pace ţie”. Atunci, întîmpinînd-o pe ea, i-a zis: „Pace ţie, pace bărbatului tău şi pruncului tău”. Iar ea a zis: „Pace”. Deci femeia, alergînd la Sfîntul Elisei, a căzut înaintea lui şi i-a apucat picioarele; iar Ghehazi s-a apropiat de ea, vrînd să o dea în lături. Dar Elisei i-a zis: „Ia-o pe ea, că sufletul ei este întristat acum; pentru că Domnul a tăinuit de mine supărarea ei şi nu mi-a spus-o mai dinainte”.

Atunci femeia a zis: „Au doar eu am cerut fiu de la Domnul meu? Au nu tu singur, domnul meu, mi l-ai dăruit pe el de la Dumnezeu, iar eu ţie am zis: „Nu mă amăgi pe mine roaba ta? Iată dar că fiul meu acum a murit!” Omul lui Dumnezeu s-a umplut de milă pentru dînsa şi a poruncit lui Ghehazi să ia toiagul lui şi să-l pună peste pruncul cel mort. Dar mama pruncului, nemulţumindu-se cu aceasta, a zis către sfîntul prooroc: „Viu este Domnul şi viu este sufletul tău, că nu mă voi duce de la tine”. Deci, Sfîntul Elisei, sculîndu-se, a mers în urma ei; iar Ghehazi, apucînd înainte, a pus toiagul pruncului, dar nu era în el nici glas, nici suflare.

Atunci Ghehazi, întorcîndu-se, a întîmpinat pe omul lui Dumnezeu şi i-a spus lui, că nu s-a sculat pruncul. Deci, ajungînd în cetate Sfîntul Prooroc Elisei, s-a dus la casa femeii şi s-a suit în foişor, unde pruncul cel mort era pus în patul lui. Sfîntul Elisei, intrînd înăuntru, a închis uşa şi s-a rugat Domnului, după aceea s-a suit şi s-a culcat peste prunc, şi punîndu-şi gura sa peste gura lui, ochii săi peste ochii lui, mîinile sale peste mîinile lui, gleznele sale peste gleznele lui, şi suflînd peste dînsul, s-a încălzit trupul pruncului; apoi, sculîndu-se proorocul şi umblînd prin odaie încoace şi încolo, s-a suit şi s-a aplecat peste prunc, pînă de şapte ori şi astfel i-a deschis ochii.

Apoi Elisei, chemînd pe Ghehazi i-a zis lui: „Cheamă la mine pe Şunamiteanca”. Ghehazi, chemînd-o pe ea, Elisei a zis către dînsa: „Ia-ţi pe fiul tău”. Deci, femeia căzînd la picioarele omului lui Dumnezeu şi, închinîndu-se lui pînă la pămînt, a luat pruncul viu şi a plecat, bucurîndu-se şi lăudînd pe Dumnezeu.

După aceea, proorocul lui Dumnezeu, Elisei, sculîndu-se de acolo, s-a dus la Galgala, pe unde, demult, poporul israelitean a intrat în pămîntul făgăduinţei, trecînd rîul Iordanului. Sfîntul Elisei a zăbovit în Galgale multă vreme, fiind în pămîntul acela foamete mare, iar fiii proorocilor, care erau ucenicii lui, petreceau lîngă dînsul, urmînd vieţii lui celei plăcute lui Dumnezeu, întru curăţie şi necîştigare, după asemănarea călugărilor celor din Legea nouă. Petrecerea omului lui Dumnezeu cu ucenicii lui era la un loc deosebit şi liniştit; şi a zis una din slugile sale: „Să pui o căldare mare pe foc, ca să fierbi fiertură fiilor proorocilor”, căci erau ca la o sută de bărbaţi. Şi, ieşind unul dintre dînşii să adune verdeţuri sălbatice, a adunat un rod asemenea cu strugurii, care se numea colocuntidi, amari fără de măsură; de aceea, unii din ei au numit-o fierea pămîntului; fiind şi vătămător vieţii omului rodul acela, deşi doctorii îl obişnuise ca doctorii; iar de ar mînca cineva dintr-însul peste măsură, moare.

Acela care l-a adus, neştiind puterea cea vătămătoare a rodului acela, a cules haina sa plină şi a pus-o în căldare, ca să fiarbă. După ce fiertura aceea a fost pusă înaintea fiilor proorocilor şi au început a mînca din ea, au simţit amărăciunea împreună cu vătămarea, şi au strigat către dînsul, zicînd: „Omule al lui Dumnezeu, ce ai făcut? În căldare este moarte”. Atunci ei nu au mai mîncat, pentru că nu le era lor cu putinţă. Dar Sfîntul Elisei le-a poruncit să toarne în căldare puţină făină; nu ca cum ar goni vătămarea aceea cu făină, dar cu aceea acoperea facerea lui de minuni. Şi s-a îndulcit fiertura aceea, iar vătămarea s-a prefăcut în doctorie, încît toţi mîncînd s-au săturat şi au rămas sănătoşi.

După aceea, a venit la proorocul lui Dumnezeu oarecare bărbat iubitor de Dumnezeu din cetatea Valsalisa şi a adus 20 de pîini de orz, pe care l-a secerat întîi. Elisei, omul lui Dumnezeu, a poruncit să pună pîinile acelea înaintea celor ce vieţuiau împreună cu dînsul; iar sluga lui a zis către el: „Aceste puţine pîini, nu ajung la o sută de bărbaţi”. Sfîntul i-a zis: „Pune-le înaintea lor să mănînce, că aşa zice Domnul: Vor mînca şi le va prisosi”. Şi aşa a fost. Au mîncat şi s-au săturat, o sută de bărbaţi şi au rămas multe fărîmituri, după cuvîntul Domnului cel zis prin gura proorocilor.

În zilele acelea, era la împăratul Siriei un boier din cei puternici, adică voievod a toate puterile ostăşeşti, cu numele Neeman, mare bărbat înaintea stăpînului său, viteaz şi bine norocit în războaie; însă era foarte lepros, încît nu se găseau doctori, ca să-l poată tămădui. Odată, au ieşit din Siria nişte ostaşi voinici şi au răpit o fată tînără din pămîntul lui Israil şi au adus-o femeie lui Neeman, voievodul lor. Acea tînără auzise de la părinţii săi despre Sfîntul prooroc Elisei şi despre minunile cele mari ale lui Dumnezeu, care se făceau cu rugăciunile lui. Aceea a zis stăpînei sale: „Dacă stăpînul nostru s-ar duce la Elisei, proorocul lui Dumnezeu cel din Samaria, ar fi bine, că acel prooroc l-ar curăţi de boală”.

Femeia lui Neeman i-a spus bărbatului său cuvintele acelei copile, zicînd: „Acestea îmi spune tînăra, care este din pămîntul lui Israil”. Atunci Neeman s-a dus la împăratul lui Israil şi l-a rugat să-l lase să se ducă în Samaria la proorocul lui Dumnezeu cel din neamul lui Israil, pentru tămăduire. Împăratul, nu numai că nu l-a oprit să se ducă acolo, dar i-a dat şi o scrisoare din partea lui către Ioram, împăratul lui Israil, fiul lui Ahav. Atunci Neeman a luat zece talanţi de argint, şase mii de galbeni şi zece rînduri de haine frumoase pentru schimbat, ca toate acestea să le dăruiască lui Dumnezeu. Deci, s-a dus în pămîntul lui Israil şi a dat împăratului scrisoarea de la împăratul său, în care era scris astfel: „Cînd vei primi această scrisoare a mea, să ştii că am trimis la tine pe Neeman, sluga mea, ca să-l curăţi de lepra lui”.

Împăratul Ioram, citind scrisoarea împăratului Siriei, s-a supărat foarte tare şi şi-a rupt hainele, zicînd: „Eu sînt Dumnezeu ca să-l pot omorî şi să-l înviez? Iată, el a trimis la mine pe acest bărbat lepros să-l curăţ. De aici puteţi vedea, că acesta caută pricini cu mine, ca să poată ridica război asupra mea”.

Sfîntul Prooroc Elisei, aflînd de aceasta, că împăratul s-a supărat şi şi-a rupt hainele, a trimis la dînsul, zicînd: Împărate, pentru ce te-ai supărat şi ţi-ai rupt hainele? Să vină Neeman la mine şi să cunoască că în Israil este proorocul lui Dumnezeu! Ducîndu-se Neeman cu caii şi cu caretele, a stat lîngă uşile casei lui Elisei; iar sfîntul a trimis pe sluga sa să-i spună: Du-te şi te scaldă de şapte ori în Iordan, că ţi se va curăţi trupul şi te vei vindeca de lepră. Neeman s-a mîniat şi s-a dus, zicînd: „Eu credeam că va ieşi afară şi, stînd lîngă mine, va chema numele Dumnezeului său, va pune mîna pe rănile mele şi îmi va curăţi lepra; însă el îmi porunceşte să mă duc la Iordan. Nu sînt oare mai bune rîurile Damascului, Avana şi Farfara, decît Iordanul şi decît toate apele lui Israil ca să mă spăl într-însele şi să mă curăţ?” Zicînd aceasta, a plecat mînios din Samaria. Dar slugile l-au sfătuit să nu calce porunca proorocului lui Dumnezeu, zicîndu-i: Dacă ţi-ar fi grăit proorocul vreun cuvînt mare, n-ai fi făcut porunca lui? El ţi-a spus să faci numai acest lucru mic: să te speli în Iordan şi te vei curăţi, şi tu nu voieşti să asculţi?

Atunci Neeman a primit sfatul slugilor sale şi, apropiindu-se de rîul Iordan, s-a dat jos din caretă, s-a afundat în Iordan de şapte ori, după cuvîntul omului lui Dumnezeu, şi s-a făcut trupul lui ca de copil, curăţindu-se de stricăciune; apoi s-a întors iar la Sfîntul Elisei împreună cu toată suita lui. Neeman, stînd înaintea sfîntului, a zis: Acum am cunoscut că nu este Dumnezeu în tot pămîntul, fără numai în Israil. Deci primeşte de la robul tău aceste daruri pe care ţi le-am adus. Şi Neeman i-a dat proorocului lui Dumnezeu aurul, argintul şi hainele. Sfîntul Elisei, văzînd acestea, i-a zis: Viu este Domnul, Căruia îi stau înainte, că nu voi lua nimic. Însă Neeman silea pe prooroc să ia cele aduse; însă el nu l-a ascultat, nici nu a luat nimic. Atunci Neeman a zis către dînsul: Dacă nu voieşti să iei nimic de la mine, atunci dă-mi tu mie, robului tău, o sarcină de pămînt galben de acesta, cît voi putea duce cu două perechi de catîri, ca, ducîndu-l la casa mea, să facă din el altar Domnului Dumnezeului lui Israil; căci de acum robul tău nu va mai aduce jertfe şi arderi întregi la alţi zei, ci numai unui Dumnezeu Cel adevărat. Sfîntul Elisei nu l-a oprit să ia ce a cerut şi l-a eliberat cu pace.

Ducîndu-se Neeman de la Elisei, omul lui Dumnezeu, Ghehazi, sluga sfîntului, a zis în sine: „Stăpînul meu a făcut hatîr lui Neeman Sirianul, de n-a luat nimic din darurile aduse! Viu este Domnul, că voi alerga în urma lui şi-i voi lua ceva!” Deci, Ghehazi, sculîndu-se, a alergat după Neeman şi, văzîndu-l că vine în urma lui, s-a uitat din caretă. Ghehazi i-a zis: „Pace ţie.” Neeman i-a răspuns asemenea şi lui: „Pace!” Ghehazi a zis iar: „Stăpînul meu m-a trimis la tine, zicînd: Acum au venit la mine doi tineri din fiii proorocilor de la muntele lui Efrem, să dai pentru ei un talant de argint şi două rînduri de haine”. Neeman a zis: „Iată doi talanţi de argint şi hainele.” Apoi Neeman a pus doi talanţi în două pungi şi două rînduri de haine şi le-a dat la două slugi ale sale pe care le-a trimis cu Ghehazi.

Venind el seara cînd se întuneca la locul său cu acele lucruri, le-a luat din mîinile slugilor şi, eliberîndu-i, le-a ascuns în casa sa. Apoi el singur s-a dus şi a stat în faţa stăpînului său. Sfîntul Elisei a zis către dînsul: „Unde ai fost, Ghehazi?” El a răspuns: „Nu am fost nicăieri”. Sfîntul Elisei a zis către dînsul: „Inima mea a fost cu tine, şi a văzut cum s-a uitat bărbatul din careta lui în întîmpinarea ta, cum ai luat de la dînsul argintul şi hainele. Oare cu acel argint voieşti să cumperi grădini, saduri de măslini, vii, oi, boi, slugi şi slujnice? Pentru aceasta, lepra lui Neeman să se lipească de tine şi de seminţia ta în veci!” Şi a plecat Ghehazi din faţa lui Elisei înleproşat ca zăpada.

Într-o vreme, fiii proorocilor au zis către Elisei: „Iată, locul unde petrecem noi în preajma ta este strîmt. Deci, să mergem acum la Iordan, să luăm de acolo fiecare bărbat cîte o bîrnă şi să ne facem locaşuri, ca să petrecem acolo”. Sfîntul le-a zis: „Mergeţi”. Iar unul i-a zis cu blîndeţe: „Părinte, să mergi şi tu cu slugile tale! Omul lui Dumnezeu, sculîndu-se, a mers cu ei. Deci, ajungînd la Iordan, tăiau lemnele; iar unul din ei, pe cînd tăia o bîrnă, toporul a ieşit din coadă şi a căzut în apă. Acela a strigat: „O, Domnul meu, acest topor l-am împrumutat de la altul!” Omul lui Dumnezeu a întrebat: „Unde a căzut toporul?” Acela i-a arătat locul.

Sfîntul a tăiat un lemn şi l-a aruncat acolo în apă, şi fierul a ieşit deasupra. Sfîntul a zis către tăietor: „Ia-l tu singur”. Iar el, întinzîndu-şi mîna, l-a luat. Atît de mare era puterea acestui sfînt bărbat, încît şi greutatea cea firească a fierului putea să o prefacă într-o uşurinţă ca aceea, ca securea de fier să plutească deasupra apei, ca o frunză căzută din pom. El vedea şi pe cele depărtate, ca şi cum s-ar face aici înaintea ochilor. Pentru că, de multe ori, împăratul Siriei, luptîndu-se contra lui Israil, se sfătuia cu slugile sale, zicînd: „Să trecem prin cutare sau cutare loc şi să pîndim pe împăratul lui Israil”. Iar Sfîntul Elisei, văzînd mai înainte aceea, trimitea la împăratul lui Israil, zicînd: „Fereşte-te să nu mergi prin cutare loc, căci acolo te pîndesc sirienii!” Împăratul a trimis acolo să ştie de este adevărat. Deci, înştiinţîndu-se că este aşa, se păzea cu dinadinsul, trimiţînd pe ostaşii săi care năvăleau fără de veste asupra sirienilor şi-i băteau.

Aceasta a fost nu o dată, nici de două ori, ci de mai multe ori. Deci, s-a tulburat sufletul împăratului Siriei de cuvîntul acesta, şi a chemat pe slugile sale şi le-a zis: „Pentru ce nu-mi spuneţi cine este cel care înştiinţează tainele mele împăratului lui Israil şi mă dă în mîinile lui? Unul din slugile lui a zis: „Stăpînul meu, împărate, nu de la noi se face aceasta, ci proorocul Elisei cel din Israil spune împăratului său toate cuvintele, orice ai grăi în ascuns în cămara ta”. Împăratul Siriei a zis: „Mergeţi ca să aflaţi unde este proorocul acela ca, trimiţînd oastea, să-l aduc la mine”. Ei i-au răspuns: „El acum petrece în Dotaim”. Împăratul a trimis acolo cai, căruţe şi putere mare şi, sosind noaptea, a înconjurat cetatea. Dimineaţa, sculîndu-se sluga lui Elisei, a ieşit şi, iată, puterea sirienilor înconjurase cetatea cu mulţime de cai şi căruţe.

Atunci sluga a zis către Elisei: „O, stăpîne, ce vom face?” Sfîntul Elisei a răspuns: „Nu te teme, căci mai mare putere este cu noi decît cu ei”. Elisei s-a rugat lui Dumnezeu şi a zis: Doamne, deschide acum ochii slugii tale, ca să vadă puterea Ta! Dumnezeu a deschis ochii slugii şi a văzut muntele plin de cai şi de căruţe de foc împrejurul lui Elisei; Iar Sfîntul Elisei cu sluga sa a ieşit din cetate împotriva sirienilor. Deci, Elisei s-a rugat Domnului şi a zis: Pedepseşte, Doamne, cu orbirea, pe acest neam străin! Şi Domnul i-a pedepsit cu orbirea, după cererea lui Elisei. Apoi el a zis către ei: Nu este aceasta calea, nici cetatea la care mergeţi; ci veniţi după mine, că eu vă voi duce la bărbatul acela pe care-l căutaţi. Deci, i-a dus în Samaria; şi, după ce au intrat în Samaria, Elisei s-a rugat, zicînd: Doamne, deschide-le ochii să vadă unde sînt. Domnul le-a deschis ochii şi au văzut că sînt în mijlocul Samariei. Împăratul s-a înştiinţat de ei şi i-a văzut. Atunci el a întrebat pe Elisei: Părinteoare porunceşti să-i lovesc cu bătaia? Sfîntul a răspuns: Să nu-i ucizi, căci nu i-ai adus tu pe aici, nici nu i-ai biruit cu armele tale! Ci, dă-le lor hrană şi băutură ca să mănînce şi să bea şi după aceea trimite-i la stăpînul lor. Deci, împăratul le-a dat spre ospătare, bucate multe; şi ei au mîncat şi au băut şi s-au dus liberi la împăratul lor, care nu a mai încercat să vină din Siria pe pămîntul lui Israil.

După aceasta, trecînd multă vreme, Venedad, împăratul Siriei, ridicînd război împotriva lui Ioram, împăratul lui Israil, a adunat toată oastea sa şi, venind, a înconjurat cetatea Samaria, cea de scaun a împăraţilor lui Israil, unde era şi proorocul Elisei. În cetate era atunci foamete mare, încît oamenii cei săraci îşi mîncau copiii lor. Odată împăratul lui Israil umblînd pe zidul cetăţii, o femeie a strigat la el, zicînd: „Împăratul meu, mîntuieşte-mă pe mine!” Împăratul i-a răspuns: „De nu te va mîntui Domnul, apoi eu cum te voi mîntui pe tine? Oare din arie sau din călcătoare îţi voi da hrană? Spune ce-ţi trebuie?” Ea a început a se plînge contra prietenei sale, zicînd: „Această femeie mi-a zis: „Dă-mi pe fiul tău, fiind prunc, să-l mîncăm astăzi, iar mîine îl mîncăm pe al nostru!” Deci, am fript pe fiul meu şi l-am mîncat. A doua zi am zis: „Dă-mi pe fiul tău să-l mîncăm!” Iar ea a ascuns pe fiul ei!” Împăratul, cînd a auzit cuvintele acelei femei, şi-a rupt hainele şi s-a mîniat foarte asupra proorocului lui Dumnezeu, căci cu sfatul său l-a oprit pe el să nu se supună împăratului Siriei şi să nu dea cetatea în mîinile lui; ci să aştepte ajutor de la Dumnezeu. Împăratul a zis: „Aceasta să-mi facă mie Dumnezeu şi aceasta să-mi adauge, dacă capul lui Elisei va mai fi la locul lui!” Şi îndată a trimis pe un călău ca să taie capul proorocului.

Deci omul lui Dumnezeu şedea în casa sa şi bătrînii lui Israil şedeau cu el. Sfîntul a zis către bătrîni: „Au nu ştiţi că împăratul Ioram, fiul ucigaşului Ahav, care a ucis fără de vină pe Navutia, acela a trimis pe acest călău, ca să vină să-mi taie capul? Deci, întăriţi bine uşile şi nu-l lăsaţi aici, pînă ce va veni după el însuşi stăpînul lui care l-a trimis. Ascultaţi, oare nu se aude sunetul picioarelor stăpînului în urma lui? Grăind sfîntul acestea, împăratul a ajuns pe acel călău trimis; căci îndată s-a căit de acel cuvînt al său şi alerga degrabă el însuşi în urma trimisului, ca să nu se săvîrşească acea poruncă rea a lui; pentru că ştia că Elisei proorocul este sfînt şi nevinovat şi este de bună trebuinţă împărăţiei lui Israil, căci a făcut mult bine la mulţi. Împăratul, venind la proorocul lui Dumnezeu, a zis: „Atîta răutate s-a pornit de la Domnul asupra noastră, încît nu ştiu ce mai aştept? Deci, voi da cetatea împăratului Siriei, şi mă voi închina lui ca să nu murim cu toţii de foame; pentru că este mai bine să fim robi lui, decît să pierim de foame, împotrivindu-ne”.

Sfîntul Prooroc Elisei a zis către împărat şi către toţi cei ce erau acolo: „Ascultaţi cuvîntul Domnului: Mîine, în ceasul acesta, în părţile Samariei măsura de făină de grîu va fi un siclu, şi două măsuri de orz vor fi un siclu„. Şi a răspuns voievodul, pe a cărui mînă se odihnea împăratul, şi a zis către Elisei: „De ar deschide Dumnezeu jgheaburile cereşti şi tot nu ar fi aşa!” Iar Elisei i-a zis: „Iată, tu vei vedea aceasta cu ochii; însă din pîinea aceea nu vei mînca”. Potolindu-se puţin, împăratul s-a dus la palat.

În noaptea aceea, rugîndu-se Elisei, proorocul lui Dumnezeu, pentru eliberarea cetăţii, Domnul a trimis tulburare în tabăra sirienilor; pentru că le-a făcut un zgomot de armă şi a zis unul către altul: „Iată am ridicat asupra voastră pe împăratul lui Israil, pe împăratul Hateului, şi pe împăratul Egiptului, venind asupra noastră cu puterea lor”.

Deci s-au umplut sirienii de frică mare şi au zis: „Să fugim de aici”. Şi, sculîndu-se noaptea cu împăratul lor, au fugit lăsînd corturile, caii, catîrii şi toate cele ce erau în tabăra lor, scăpînd numai sufletele lor. În noaptea aceea, patru bărbaţi leproşi şedeau lîngă porţile cetăţii şi ziceau unul către altul: „Pentru ce noi aşteptăm să murim şezînd aici? De vom intra în cetate, vom muri de foame pentru că acolo este foamete. De vom sta aici, asemenea vom muri; deci, să intrăm în tabăra sirienilor şi, de ne vor lăsa vii, vii vom fi; iar de ne vor omorî, vom muri. Deci, în viaţa aceasta nu vom răbda mai multă pătimire, căci este mai bine să murim de sabie decît de foame”.

Astfel sfătuindu-se, s-au sculat şi au intrat în tabăra sirienilor, fiind noapte. Intrînd în tabără şi trecînd prin mijloc şi neaflînd nici un om, s-au mirat. După aceea, au intrat într-un cort unde au mîncat, au băut şi au luat de acolo aur, argint şi haine pe care le-au ascuns.

Întorcîndu-se, au intrat în alt cort şi au luat de acolo ce au voit şi cît au putut ascunde. Apoi au zis între ei: „Nu facem bine, pentru că ziua aceasta este zi de bună vestire, iar noi tăcem. Şi de vom petrece pînă la lumina dimineţii, ne vom afla vinovaţi păcatului; deci, să mergem în cetate să spunem şi împăratului”. Ducîndu-se la porţile cetăţii, au spus păzitorilor: „Am intrat în tabăra sirienilor şi n-am aflat nici un om, nici glas de om, decît numai caii şi catîrii legaţi, şi corturile cu toate bogăţiile ce sînt într-însele”. Iar portarii ce păzeau, au spus aceasta în casele împărăteşti. Împăratul, sculîndu-se noaptea, a zis către slugile sale: „Eu vă voi spune meşteşugul sirienilor, pe care ei acum ni l-au făcut nouă. Ei au înţeles că noi sîntem flămînzi; deci, ieşind din conacul lor, s-au ascuns în sat, socotind: „Ei vor ieşi din cetate flămînzi şi îi vom prinde vii, după aceea vom intra în cetatea lor”. Deci, slugile au sfătuit pe împărat să trimită ca să afle adevărul. Împăratul lui Israil a trimis doi călăreţi care, intrînd în tabără şi neaflînd pe nimeni, au alergat în urma sirienilor pînă la Iordan. Toată calea aceea era plină de haine şi de arme pe care le aruncaseră sirienii, fugind de frică.

Întorcîndu-se, trimişii au spus împăratului şi la toată cetatea tot ce văzuseră. Atunci, ieşind tot poporul, au jefuit toate corturile sirienilor şi a fost măsura de grîu un siclu şi două măsuri de orz iarăşi un siclu, după cuvîntul Domnului. Iar împăratul a pus pe voievodul cel mai înainte zis, pe ale cărui mîini se odihnea, spre a păzi porţile cetăţii. Pe cînd acela se îndrepta să nu se îngrămădească poporul la porţi, l-au călcat popoarele şi a murit, precum a zis omul lui Dumnezeu, Elisei; pentru că acel voievod n-a crezut Cuvîntul lui Dumnezeu, cel zis prin gura proorocului, pentru îndestularea pîinii, ci a răspuns împotrivă, zicînd: „Măcar şi jgheaburile cereşti de ar deschide Domnul, tot nu va fi aşa”.

Era minunat acest mare plăcut al lui Dumnezeu şi în alte fapte şi daruri prooroceşti, precum se scrie pe larg în cărţile împăraţilor. O foamete de şapte ani, ce era să fie în pămîntul lui Israil, a spus-o mai înainte. Moartea lui Venadad împăratul a ştiut-o mai înainte, iar lui Azail i-a spus mai înainte despre luarea împărăţiei. Pe Iehu, unul din boierii lui Israil, l-a uns la împărăţie şi l-a ridicat spre pierderea casei lui Ahav, cea urîtă de Dumnezeu şi închinătoare de idoli, care a şi ucis pe doi împăraţi închinători de idoli, pe Ioram al lui Israil şi pe Ohozie al Iehudeei, nepotul împăratului Iosafat şi care nu a urmat unchiului său, ci s-a abătut la păgînătate. A ucis încă şi pe Izabela, acea spurcată femeie a lui Ahav; iar mama lui Ioram a ucis pe toţi slujitorii şi vrăjitorii lui Baal. În toate acestea, avea ajutor dreapta credinţă şi rugăciunile Sfîntului Prooroc Ilie.

După moartea lui Iehu a împărăţit în Israil Ioahaz, fiul lui, apoi Ioaş, nepotul lui. Pe vremea împărăţiei aceluia, s-a îmbolnăvit de moarte în Samaria omul lui Dumnezeu, Elisei, fiind la adînci bătrîneţi. Şi a venit la dînsul Ioaş, regele lui Israil, spre cercetare şi, plîngînd deasupra lui, a zis: „Părinte, părinte carul lui Israil şi călăreţul lui!” Şi i-a zis Elisei: „Ia un arc şi o săgeată şi deschide fereastra cea dinspre răsărit, încotro se află Siria, şi pune o săgeată în arcul cel întins”. Împăratul a făcut aceasta; iar proorocul lui Dumnezeu, punîndu-şi mîinile sale pe ale împăratului, a zis: „Dă drumul săgeţii spre Siria”. Şi împăratul a făcut aşa. Iar proorocul a zis: „Această săgeată este mîntuirea Domnului şi vei birui pe sirieni”. Şi iar a zis împăratului: „Ia nişte săgeţi!” Şi împăratul a luat. Şi a zis către el proorocul: „Loveşte în pămînt”. Şi a lovit împăratul de trei ori şi a stat. Atunci s-a scîrbit asupra lui omul lui Dumnezeu şi a zis: „Dacă ai fi lovit de cinci sau de şapte ori, ai fi călcat Siria pînă în sfîrşit, iar acum o vei birui numai de trei ori”.

Astfel proorocind Sfîntul Elisei, a murit şi s-a îngropat cu cinste. Dar nu numai în viaţă a făcut multe minuni, ci şi după moarte era făcător de minuni; pentru că, în acel an, s-a întîmplat lucrul acesta. Ducînd pe un mort în cetatea Samariei la îngropare, deodată ostaşii de la Moav au năvălit tîlhăreşte în pămîntul acela. Iar îngropătorii, văzînd de departe pe ostaşi venind, au aruncat pe acel mort în mormîntul lui Elisei şi au fugit în cetate. Deci corpul celui mort, căzînd peste oasele lui Elisei, îndată a înviat şi a stat pe picioarele sale; apoi, ieşind din groapă, a alergat în cetate. Astfel că, şi după moarte, Dumnezeu a preamărit pe plăcutul său.

Pentru acel lucru, se cuvine Dumnezeului nostru de la toţi slavă, cinste şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

mai mult
Sfinții zilei

Miercuri, 13 iunie – Sf. Mc. Achilina; Sf. Trifilie, Ep. Levcosiei din Cipru (Post)

biblie1

În cetatea Palestinei, care se numeşte Vivlos, vieţuiau nişte creştini care învăţaseră credinţa cea în Hristos de la Sfinţii Apostoli. Unul dintre aceia cu numele Evtolmie, petrecînd cu plăcere de Dumnezeu în cinstita însoţire, Domnul i-a dat binecuvîntarea Sa şi femeia lui, zămislind în pîntece, a născut o pruncă, pe care a numit-o Achilina.

Cînd prunca era de patru luni, maica ei, luînd-o, a dus-o la episcopul Evtalie; iar acela, însemnînd pe acea copilă cu semnul Sfintei Cruci în numele Domnului nostru Iisus Hristos, i-a pus numele Achilina şi, după două luni, a luminat-o cu Sfîntul Botez. Cînd era de un an, tatăl ei, Evtolmie, s-a mutat din cele pămînteşti la cele cereşti, iar maica creştea pe pruncă după obicei. Deci, fiind de şapte ani, a învăţat-o toate obiceiurile care se cuvin creştinilor. Acea copilă, cu cît înainta cu anii în vîrstă, cu atît mai mult se umplea de Duhul Sfînt şi se înfrumuseţa cu darul lui Hristos, în care a sporit atît de mult, încît, în puţinii şi nesăvîrşiţii ani ai tinereţilor sale, a călcat poruncile păgînilor împăraţi, cele pentru închinarea idolilor, puse înaintea tuturor, le-a răsturnat cu bărbăţie şi le-a batjocorit, precum se va arăta în cuvîntul ce urmează:

Cînd fecioara era de zece ani, chema neîncetat pe Dumnezeu în rugăciuni şi, în al şaptelea an al împărăţiei lui Diocleţian, un oarecare Volusian, fiind născut mai mult sataniceşte decît omeneşte, a luat antipatia laturii Palestinei. El, neştiind pe adevăratul Dumnezeu făcătorul a toate, a început cu toată răutatea a prigoni pe dreptcredincioşii închinători ai adevăratului Dumnezeu. Mulţi viteji pătimitori ai lui Hristos, săvîrşind cu bărbăţie nevoinţele lor, s-au învrednicit bunurilor celor nevestejite. Într-acea vreme şi fericita fecioară Achilina, care ştia bine pe Dumnezeu, adeseori sfătuia pe fecioarele cele de o vîrstă cu ea, zicîndu-le: „Ce vă foloseşte pe voi cinstirea idolilor celor mulţi şi nesimţitori? Au nu ştiţi, că cei ce cred în ei şi li se închină lor au nădejde zadarnică, oarbă, vătămătoare de suflet şi diavolească? Căci acei zei, fiind ei înşişi morţi şi neputincioşi, cum pot să facă bine altora?”

Fecioarele cele de o vîrstă cu ea o întrebau: „Dar tu pe care Dumnezeu cinsteşti?” Achilina a răspuns: „Pe Unul Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pămîntul, marea şi toate cele dintr-însa; pe Acela Îl cinstesc şi Aceluia după vrednicie mă închin, Care din veci a făcut bine tuturor. Cred întru El şi nădăjduiesc spre Dînsul, că El este puternic să facă bine pînă la sfîrşitul lumii celor ce-L cheamă pe El”. Atunci, cele de o vîrstă cu ea, i-au zis: „Noi am auzit că pe Dumnezeul cel propovăduit de tine iudeii L-au răstignit pe Cruce, pe care a şi murit”. Sfînta a răspuns: „Moartea nu are stăpînire asupra Lui, pentru că nu a înviat numai El singur, ci a înviat şi pe cei ce muriseră cu moarte bună şi pe care i-a răscumpărat cu cinstitul Său sînge şi i-a înviat. El, văzînd pe om rătăcit din calea cea adevărată, a voit a se întoarce şi a se face om, ca să ridice firea noastră cea căzută şi să o povăţuiască la calea cea mîntuitoare, pierzînd înşelăciunea diavolească, şi să ne dăruiască darul cel împreunat cu adevărul”.

Fecioarele acelea au întrebat-o: „Cine este Acela care a fost răstignit?” Achilina a răspuns: „Mîntuitorul tuturor, ziditorul şi iubitorul neamului omenesc, Care a voit ca pe omul cel vechi să-l îmbrace în cel nou, prin apă şi prin duh; răbdînd pătimirile de bună voie, S-a suit pe Cruce, voind să mîntuiască nu numai pe cei ce vieţuiesc pe pămînt, dar şi pe cei ţinuţi în iad să-i dezlege din legăturile morţii, înviind a treia zi, a arătat cu adevărat că, la a doua venire a Sa, are să fie la toţi învierea din morţi cea de obşte”. Atunci, cele ce vorbeau cu dînsa au zis: „Dacă Acela, pentru care tu grăieşti, a făcut atîtea bunătăţi în lume, atunci pentru ce iudeii, din al căror neam a fost şi El, nu Îl au ca pe un Dumnezeu?” La acestea, înţelepţita de Dumnezeu Achilina, a răspuns: „Totdeauna neamul jidovesc s-a abătut din calea cea dreaptă, fiindcă, avînd sufletul orbit de răutate şi cerbicea învîrtoşată, leapădă cele ce sînt drepte şi adevărate; de aceea s-au lepădat de Acela care le-a făcut mult bine, dîndu-L lui Pilat, spre a fi răstignit pe Cruce”.

Fericita fecioară, grăind adeseori acestea cu acele fecioare, Nicodim, unul din slugile antipatului, auzind cele spuse, a alergat la antipat şi i-a spus, că în acea cetate este o fecioară care nu se supune poruncilor împărăteşti pentru cinstirea zeilor, socotindu-i de nimic şi numindu-i diavoli; iar pe Unul, Care S-a răstignit, Îl propovăduieşte Dumnezeu şi întoarce şi pe celelalte fecioare de la părinteasca cinstire de zei. Antipatul, aflînd acestea, a trimis pe slujitori să prindă pe fericita fecioară. Sfînta Muceniţă Achilina, fiind prinsă la pătimire în al doilea an al antipatiei lui Volusian şi al doisprezecelea an de la naşterea sa, a fost adusă la păgîneasca judecată.

Antipatul i-a zis mai întîi: „Oare tu te împotriveşti poruncilor împărăteşti şi amăgeşti pe alte fecioare ca să nu se supună zeilor noştri şi le îndemni să se închine Omului Cel răstignit? Nu ştii că împăraţii au poruncit ca pe cei ce mărturisesc pe Iisus să-i dăm la tot felul de munci şi la pedeapsă cu moartea? Deci, lasă şi tu pe Cel răstignit şi adu cinste şi jertfă zeilor celor fără de moarte, ca să nu ne sileşti să te dăm la munci”. Fericita Achilina a răspuns: „O, antipate, de mă vei da la munci amare, îmi vei fi mijlocitor a căpăta cununa cea nestricăcioasă, pe care aştept s-o iau de la Mîntuitorul meu; de vreme ce pe El Îl mărturisesc şi nu mă voi lipsi de Dînsul nicidecum, măcar de aş fi în cele mai cumplite munci. Pentru aceea, nu zăbovi, ci caută asupra mea tot felul de munci, ca să mă cunoşti că stau înaintea ta înarmată cu credinţă şi nu mă tem nici de tine, nici de muncile tale”.

Iar Volusian a început a o îndemna cu cuvinte înşelătoare, zicînd: „Te văd că eşti încă tînără, bineîncuviinţată şi frumoasă; deci mă milostivesc spre tine pentru că de te voi da la munci, atunci îndată toate mădularele tale cele tinere se vor zdrobi; căci muncitorii sînt nemilostivi şi, după cumplitele munciri, te vor da la amară moarte şi te vor lipsi de tînără de viaţă, şi nu-ţi va ajuta Dumnezeul creştinesc pe care Îl mărturiseşti”. Sfînta a răspuns: „Nu-mi trebuie milostivirea ta, căci, dacă ţi se pare că te milostiveşti spre mine, cu aceasta mai mult voieşti să mă vatămi; deoarece te sîrguieşti să mă depărtezi de adevăratul Dumnezeu. Deci, te rog să nu ai milă de mine, ci te arată mai aspru, ca, din răbdarea mea, să ştii că cei ce nădăjduiesc pentru Hristos rămîn nebiruiţi”.

Antipatul, văzînd că nu poate nicidecum să întoarcă de la mărturisirea ei pe roaba lui Hristos, a poruncit să o bată peste faţă, zicîndu-i: „Iată începutul muncilor! Îţi sînt dulci şi bine primite?” Achilina a răspuns: „O, muncitorule fără de omenie, de vreme ce ai îndrăznit a bate faţa cea zidită după chipul lui Dumnezeu, apoi să ştii că Acela, al Cărui chip îl porţi, nu te va ierta în ziua judecăţii Sale”. Judecătorul a spus: „Eu socotesc că marii noştri zei ţin în mîinile lor mîntuirea a toată lumea; deci, în veacul ce va veni vor avea asemenea în stăpînirea lor mîntuirea tuturor”. Zicînd aceasta, a poruncit la doi ostaşi a dezbrăca pe fecioara de hainele ei, să o întindă pe pămînt şi să o bată fără de milă, zicînd şi aceste cuvinte: „Achilino, unde este Dumnezeul tău de care ai zis că nu mă va ierta la judecata Sa, să vină aici şi să te scoată din mîinile mele?”.

După aceasta, a poruncit celor ce o băteau să înceteze, şi a zis către fericita: „Achilino, ascultă-mă pe mine cel ce te sfătuiesc de bine, lasă-ţi sălbăticia aceasta şi te depărtează de la creştinescul eres, dacă voieşti să scapi de munci; pentru că cine a ieşit izbăvit din mîinile mele, nădăjduiesc spre Acela, Care singur nu S-a izbăvit, fiind răstignit şi pe cine din cei ce-L cinstesc l-au lăsat împăraţii noştri să trăiască?” Sfînta Achilina a răspuns la acestea: „O, prea cumplitule muncitor, socoteşti oare că simt muncile cele puse de tine asupra mea? Să ştii aceasta cu adevărat, că pe cît tatăl tău, diavolul, îţi dă meşteşugiri asupra mea, pe atît şi mai mult Dumnezeul meu îmi dă putere şi răbdare!”

Volusian s-a mirat, văzînd o vitejească mărime de suflet ca aceea a fericitei fecioare, apoi a zis: „Te las cîteva zile să te gîndeşti şi să te înţelepţeşti a te închina zeilor, pentru care vei dobîndi viaţa pe pămînt şi de la împărat cinste vrednică”. Sfînta l-a întrebat: „Cîte zile îmi vei lăsa pentru aceasta?” Volusian a răspuns: „Atîtea cîte vei voi tu”. Achilina a zis: „Te rog pentru aceea, să nu-mi laşi să mă socotesc nici o zi şi nici chiar un ceas, pentru că eu din copilărie am învăţat a mă închina la Unul Dumnezeu şi a alerga la El, Care, petrecînd în cer, caută spre cei de pe pămînt!”

Volusian, văzînd pe fecioară neschimbată în dragostea adevăratului Dumnezeu, a zis într-însul: „În zadar sînt sfaturile şi ostenelile mele”. Şi astfel, mîniindu-se, a poruncit să găurească capul prin urechi cu ţepuşi de fier înroşite în foc. După ce muncitorii au făcut aceasta, fierbinţeala focului a străbătut-o prin creier, încît curgea pe nările nasului creier cu sînge amestecat. Iar fericita, aflîndu-se într-o pătimire ca aceea, se ruga lui Dumnezeu, zicînd: „Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce m-ai hrănit din pruncie şi mi-ai luminat gîndurile cele ascunse ale inimii cu razele dreptăţii şi m-ai întărit pe mine cu puterea ta cea tare şi bărbătească, ca să pot sta împotriva vrăjmaşului diavol; Tu, Cel ce ai descoperit adîncurile înţelepciunii celei adevărate şi mari celor ce cred în Tine, săvîrşeşte alergarea nevoinţei mele şi-mi fereşte nestinsă făclia fecioriei mele ca şi eu să intru împreună cu cele cinci fecioare înţelepte, în neîntinata Ta cămară, ca acolo să mă învrednicesc a Te slăvi pe Tine, Împlinitorul durerilor mele”.

Acestea grăindu-le, Sfînta Muceniţă Achilina a căzut ca moartă, din pricina cumplitelor dureri. Antipatul, socotind-o că a murit, a poruncit ca, tîrînd-o de acolo, să o arunce afară din cetate spre mîncarea cîinilor, judecînd-o pe dînsa nevrednică de îngroparea omenească, deoarece, defăimînd poruncile împărăteşti, s-a lepădat de zeii romanilor. Şi astfel muceniţa a zăcut toată ziua aruncată în drum. Deci, sosind miezul nopţii, îngerul Domnului a venit la fericita şi, atingîndu-se de dînsa, a zis: „Scoală-te şi fii sănătoasă şi, ducîndu-te, ceartă pe Volusian că el şi sfaturile lui sînt de nimic!” Atunci, Sfînta Achilina îndată s-a sculat sănătoasă, şi, lăudînd pe Dumnezeu, zicea: „Mulţumescu-Ţi Ţie, Făcătorule al vieţii mele, Cel ce mi-ai dat sănătate şi din necurăţie ai izbăvit pe roaba Ta; că Tu, Doamne, mai înainte de veci ai fost, în veci vei petrece şi nu este alt Dumnezeu afară de tine. Deci, cu smerenie mă rog Ţie, ca, după ce voi săvîrşi nevoinţa pătimirii, la Tine să mă învrednicesc de cununa slavei Tale şi, îndulcindu-mă de adevăratele Tale făgăduinţe, să Te laud pe Tine împreună cu cetele sfinţilor Tăi, care au pătimit pentru Tine”. Iar Domnul de sus i-a răspuns ei: „Vino, că îţi va fi ţie precum ai cerut!”

Auzind fericita aceasta, s-a veselit foarte mult şi a mers în cetate, unde, ajungînd la porţile ei, îndată s-au deschis singure. Deci, fericita a mers la palatele lui Volusian, precum o povăţuise pe ea îngerul Domnului; şi, intrînd acolo fără să fie oprită de cineva, a stat înaintea antipatului pe cînd el dormea. Antipatul, deşteptîndu-se din somn şi văzînd-o pe ea stînd înaintea sa, s-a înspăimîntat, şi chemînd pe servitorii săi le-a zis: „Cine este aceasta care stă înaintea mea?” Iar ei, aducînd lumînări, au zis: „Aceasta este cu adevărat Achilina, care, după bătăile cele multe fiind moartă, ai poruncit să o aruncăm afară din cetate spre mîncarea cîinilor”. Acestea auzindu-le antipatul, mai mult s-a înspăimîntat şi a poruncit ca, luînd-o pe ea, să o păzească pînă dimineaţa. Deci, după ce s-a făcut ziuă, a adus-o pe ea înaintea judecăţii sale şi a întrebat-o: „Tu eşti Achilina?”

Sfînta a răspuns: „O, fărădelege om, văd că şi cu ochii inimii tale eşti orbit de tatăl tău diavolul; oare nici cu ochii cei trupeşti nu vezi? Eu sînt Achilina, roaba Domnului, şi stau în faţa ta”. Iar antipatul, ştergîndu-şi ochii cu mîna, a rămas întru nepricepere şi zicea întru sine: „Dacă n-a murit cînd i-am găurit capul şi cînd i-am scos creierii, ce fel de munci poate să o vatăme pe ea?”

Spunînd aceasta, a poruncit să o taie, zicînd: „Pe Achilina, apărătoarea necuratului eres creştin, cea de ani tînără şi mare fermecătoare, care a necinstit pe zeii cei fără de moarte şi nici nu s-a supus împărăteştilor porunci, măcar că ne-am ostenit mult a o pleca pe ea de la o nebunie ca aceea, dar n-am putut să o întoarcem; de aceea, după multe munci, care nu s-au atins cîtuşi de puţin de acea fermecătoare, poruncim ca, scoţînd-o afară din cetate, să i se taie capul”.

Fericita fecioară, auzind acest răspuns de moarte, a mers de voie afară din cetate, la locul cel de tăiere, la care ajungînd a cerut voie un ceas să se roage lui Dumnezeu. Deci, ridicîndu-şi ochii spre cer, zicea: „Doamne Dumnezeul meu, Atotputernice, mulţumesc Ţie că mi-ai arătat sfîrşitul pătimirii mele. Pe Tine Te slăvesc, Dumnezeul şi făcătorul meu, că nu în deşert mi-am săvîrşit măsura alergării mele. Te binecuvintez pe Tine, Ziditorul a toate, că pe muncitor l-ai ruşinat, iar pe mine mă învredniceşti cununii celei nestricăcioase. Deci, primeşte în pace sufletul meu, ca, lăsînd aici pe cele pămînteşti, să cîştig acolo pe cele cereşti”. Astfel rugîndu-se fericita, s-a auzit glas din cer, zicînd: „Vino, fecioară aleasă, ceea ce ai călcat mînia muncitorului şi boldul diavolului prin nevoinţa ta l-ai sfărîmat, primeşte răsplătirea cea gătită ţie”.

Acest glas, venind de sus spre dînsa mai înainte să-şi ridice călăul sabia spre grumazul său, sfînta muceniţă a lui Hristos a adormit desăvîrşit cu somn de moarte. Călăul, văzînd că muceniţa îşi dăduse sufletul său chiar nesăvîrşind porunca antipatului, a tăiat cu sabia capul cel mort al fericitei fecioare şi atunci a curs din tăietură lapte în loc de sînge. Creştinii care erau acolo, luînd moaştele ei cele mai scumpe decît mărgăritarul, ungîndu-le cu aromate de mult preţ şi, învelindu-le cu pînze subţiri şi noi, le-au îngropat în mormînt, cu cinste, în cetatea Vivlos; iar de la mormîntul ei li se dădeau bolnavilor multe tămăduiri întru slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Cel împreună slăvit cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

mai mult
Sfinții zilei

Marți, 12 iunie – Sf. Cuv. Onufrie cel Mare şi Petru Atonitul (Dezlegare la ulei şi vin)

biblia

Împăratul Persiei, numit de istorici Narsita, a trăit pe vremea cînd în Roma împărăţea prea păgînul împărat Diocleţian. Acesta se cunoaşte din fapte, că ori era cu totul creştin, ori că nu era departe de creştinătate. Însă se ştie din istorie că au fost în acest fel unii din împăraţii Persiei. Acest împărat, trăind cu împărăteasa multă vreme şi neavînd copii de parte bărbătească, dorea foarte mult şi se ruga cu dinadinsul lui Dumnezeu să le dăruiască un fiu. Dumnezeu, ascultîndu-i rugăciunea, după mulţi ani împărăteasa a zămislit pe acest mare plăcut al lui Dumnezeu şi mare vieţuitor de pustie, pe prea fericitul Onufrie.

Iar diavolul, care urăşte neamul omenesc, prevăzînd binele ce avea să fie după oarecare semne şi voind a face împiedicare, s-a închipuit în felul unui om străin; şi, venind la împărat, i-a zis: „Împărate, să ştii că pruncul ce s-a zămislit în pîntecele împărătesei tale nu este de la tine, ci de la unul din supuşii tăi. Dacă voieşti să cunoşti adevărul, să faci ceea ce-ţi voi spune, adică: Cînd se va naşte pruncul, să porunceşti să se facă un foc mare şi să arunci pe prunc într-însul, şi de nu va arde, acesta va fi semnul că fiul este al tău cu adevărat; iar de va arde, atunci să fii încredinţat că este născut din desfrînare”.

Împăratul, încredinţîndu-se foarte mult acestor cuvinte diavoleşti, s-a mîniat pe împărăteasa sa, însă ascundea în sine şi se ţinea ca să nu se cunoască pînă la vremea ce se cădea. Deci, împlinindu-se vremea naşterii împărătesei şi născînd un prunc de parte bărbătească, tatăl, în loc să se bucure de naşterea fiului său celui dăruit de Dumnezeu, s-a umplut de mîhnire şi de întristare, a aprins un foc mare şi a aruncat pe prunc în foc. Dar Atotputernicul Dumnezeu, Care păzeşte pe prunci cu preaminunata Sa putere, a păzit şi pe acest prunc nears de foc, viu şi întreg. Dar nu numai aceasta, ci încă şi alt lucru de mirare era cu putinţă a se vedea pruncului: aflîndu-se în foc, a ridicat către cer mînuţele sale cele mici şi slabe ca şi cum se ruga către Dumnezeu. Tatăl copilului, văzînd acest lucru minunat, s-a înspăimîntat şi a cunoscut că a fost amăgit de diavol. Scoţînd pe prunc din foc nevătămat, îngerul Domnului s-a arătat împăratului certîndu-l rău, că s-a încrezut mai mult vrăjmaşului celui înşelător. Îngerul a poruncit să boteze pe prunc şi să-l numească Onufrie, apoi să-l ducă în pustie unde-l va îndrepta Dumnezeu. Împăratul îndată s-a sculat şi, luînd pruncul după îndemnarea lui Dumnezeu, s-a dus în munţi şi în pustietăţile Egiptului.

Iar pe cînd mergea, l-a întîmpinat o căprioară albă, fiind trimisă de Dumnezeu ca să hrănească pruncul cu lapte cît va merge pe cale. Ea, alergînd către împărat, a căzut înaintea lui în genunchi, ca şi cum se închina şi, alăturîndu-se de cei ce mergeau, călătorea împreună cu dînşii şi-l hrănea pe prunc cu laptele ei. Tatăl pruncului, văzînd acest lucru, se mira de purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru prunc şi grăia: „Acum am cunoscut că fiul meu are să fie mare prieten şi plăcut al lui Dumnezeu”. Mergînd ei pe cale multă vreme, au ajuns la hotarele Tebaidei în ţara Egiptului şi, venind pînă la cetatea ce se numea Sermopoli, au aflat o mănăstire, nu departe de cetate, la un loc deosebit şi frumos.

Acea mănăstire se numea a Eritului şi avea o sută de monahi îmbunătăţiţi. Dumnezeu a poruncit împăratului să lase acolo pe fiul său; iar părintele mănăstirii aceleia se mira de venirea împăratului Persiei la dînşii; deci l-au primit cu mare cinste. Împăratul a povestit părintelui aceluia cu de-amănuntul toate cele despre prunc şi cum, cu porunca lui Dumnezeu, a venit la mănăstirea lor.

Părintele, ascultînd cu mirare cele povestite de împărat, a zis: „Cum şi cine poate dintre noi să hrănească pruncul acesta care are trebuinţă de lapte de maică, căci în mănăstirea noastră nu poate intra nici o femeie?” Împăratul a răspuns: „Precum pînă aici l-a hrănit Dumnezeu prin căprioara aceea care a venit cu noi, tot aşa şi de aici înainte îl va hrăni aceeaşi căprioară, cît va avea trebuinţă de lapte”. Astfel, împăratul, dînd pe fiul lor lui Dumnezeu şi încredinţîndu-l părintelui, s-a întors la casa sa. Căprioara aceea a stat pe lîngă mănăstire şi a hrănit pe prunc pînă la vîrsta de trei ani.

După ce s-au împlinit acei trei ani, ea s-a dus în pustie, iar pruncul a început a se hrăni cu hrana cea de obşte. După ce pruncul a ajuns la vîrsta de şapte anişori, adeseori se ducea la trapeză şi, cerînd cîte o bucăţică de pîine, se ducea în tinda bisericii, unde era zugrăvită icoana Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, care ţinea pe mîinile ei pe Domnul nostru Iisus Hristos. Deci, se apropia de icoană, fiind fără de răutate şi cu neştiinţă şi vorbea cu pruncul Hristos zugrăvit pe icoană, Care se ţinea de mîinile cele fecioreşti. El grăia astfel către Iisus: „Şi Tu eşti mic precum sînt şi eu, însă eu mă duc la trapeză, cer pîine la trapezar şi mănînc, iar Tu nu mănînci niciodată. Pentru ce te chinuieşti aşa, nemîncînd nimic? Iată, primeşte partea mea şi mănîncă”. Iar pruncul Hristos cel închipuit pe icoană, ca şi cum ar fi fost viu, a întins mînuţa Sa şi a luat pîinea din mîinile lui Onufrie.

O minune ca aceasta făcîndu-se nu odată, nici de două ori, ci de multe ori, trapezarul văzînd pe prunc luînd pîinea adeseori, a început a-l pîndi să vadă ce face cu pîinea şi unde o duce. Deci, văzîndu-l ducîndu-se cu pîinea la biserică, a mers după dînsul mai departe şi, ajungînd la uşa tindei, a văzut făcîndu-se minunea cea mai sus arătată şi s-a înspăimîntat. După aceea, ducîndu-se, a vestit părintelui şi tuturor celorlalţi monahi mai sporiţi în fapte bune, care, auzind o minune ca aceasta, s-au înspăimîntat cu totul.

Atunci părintele a învăţat pe trapezar, astfel: „Cînd Onufrie va mai cere pîine de la tine, să nu-i dai, ci să-i zici: „Du-te de cere pîine de la Acela Căruia i-ai dat de multe ori””. Trapezarul, ascultînd pe părintele, a făcut aşa precum i-a poruncit. Dimineaţa, venind Onufrie şi cerînd pîine după obicei, trapezarul nu i-a dat, ci a zis: „Du-te şi tu de cere pîine de la Acela Căruia i-ai dat tu de multe ori”. Pruncul, fiind flămînd, s-a dus plîngînd către icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi a zis plîngînd către pruncul Hristos, închipuit pe icoană: „Trapezarul nu voieşte să-mi dea pîine de la el, şi-mi este foame; dă-mi Tu de la Tine, că şi eu Ţi-am dat de multe ori!”

Atunci, pruncul Hristos îndată i-a dat o pîine mare, frumoasă, curată albă ca zăpada şi caldă. Pîinea era atît de mare, încît era cu neputinţă unui copil de şapte ani să o ducă cu uşurinţă. Deci, Onufrie, luînd pîinea din mîinile lui Hristos, o ducea cu foarte mare greutate. Şi venind cu ea la părintele, se lăuda zicînd: „Iată, pruncul Hristos mi-a dat o pîine!” Părintele, minunîndu-se foarte mult de o minune ca aceea, a chemat pe toţi monahii şi le-a arătat acea pîine minunată şi a poruncit trapezarului să povestească înaintea tuturor ce a văzut. Apoi Onufrie, fiind întrebat de ei, a spus că a luat acea pîine din mîinile lui Hristos. Toţi au început a preamări cu mare glas pe Dumnezeu, Care a făcut nişte minuni ca acestea prin pruncul Onufrie. După aceea, ei au împărţit pîinea în mai multe părţi pentru binecuvîntarea şi sfinţirea tuturor monahilor.

Onufrie, crescînd cu nişte sporiri de fapte ca acestea şi cu dar de la Dumnezeu şi de la oameni, a ajuns la vîrsta şi măsura faptelor bune, cea vrednică de a se sălăşlui în pustie şi a ieşi la război împotriva vrăjmaşilor celor nevăzuţi. Despre toate acestea povesteşte Cuviosul Pafnutie episcopul, care a fost într-una din mănăstirile pustiei Egiptului. Cum a aflat el în pustie pe Cuviosul Onufrie şi pe alţi pustnici, singur povesteşte în cele ce urmează:

Într-o zi, şezînd eu în mănăstirea mea şi liniştindu-mă, mi-a venit dorinţa să ies în pustia cea mai dinăuntru şi să văd dacă este acolo vreun monah, slujind Domnului mai mult decît mine. Deci, sculîndu-mă şi luînd puţină pîine şi apă, ca să am pe cale, am ieşit din mănăstirea mea, nespunînd nimănui nimic şi m-am dus în pustia cea mai dinăuntru. Mergînd patru zile şi negustînd nici pîine, nici apă, am ajuns la o peşteră încuiată, care avea numai o ferestruică mică. Am stat acolo un ceas, bătînd la acea fereastră, aşteptînd ca, după obiceiul monahicesc, să iasă cineva din peşteră şi să-mi dea binecuvîntare în Hristos. Dar, fiindcă nu mi-a răspuns, nici nu mi-a deschis nimeni, am deschis eu uşa şi am intrat, zicînd: „Binecuvintează!” Acolo am văzut un stareţ şezînd, ca şi cum dormea, şi iarăşi am zis: „Binecuvintează”.

Apoi m-am atins de umărul lui, voind să-l deştept şi s-a făcut ca praful; şi, pipăind trupul lui, am aflat că murise de mulţi ani. Am văzut şi o haina atîrnată la perete şi atingînd-o eu, s-a făcut ca praful în mîinile mele. Deci, îndată luînd de pe mine mantia mea, am acoperit cu ea trupul acelui mort şi, săpînd o groapă cu mîinile în peretele peşterii, am îngropat moaştele lui cu obişnuita cîntare de psalmi, cu rugăciune şi cu lacrimi. Apoi, gustînd puţin din pîinea cea adusă de mine şi din apă, m-am întărit şi am rămas lîngă mormîntul acelui stareţ.

A doua zi, săvîrşindu-mi rugăciunea, am pornit la cale spre pustia cea mai dinăuntru şi, mergînd cîteva zile, am găsit o altă peşteră şi am văzut pe dinaintea peşterii urme omeneşti şi din aceasta am cunoscut că vieţuieşte cineva acolo. Dar, bătînd şi neprimind nici un răspuns, am intrat înăuntru şi negăsind pe nimeni, am ieşit afară, gîndind în mine că aici petrece un rob al lui Dumnezeu şi poate s-a dus undeva în pustie. După aceea, am socotit să aştept la locul acela pe robul lui Dumnezeu, dorind să-l văd şi să-l sărut întru Domnul. Toată ziua am petrecut aşteptînd şi cîntînd neîncetat psalmii lui David. Am văzut în acel loc, care era foarte frumos, un finic cu roadele lui şi un izvor mic cu apă vie, şi, minunîndu-mă de frumuseţea acelui loc, doream ca şi eu însumi să vieţuiesc într-însul, de ar fi fost cu putinţă.

Cînd ziua se pleca spre seară, am văzut venind o cireadă de bivoli, şi un rob al lui Dumnezeu umblînd între ei; acela era Cuviosul Timotei pustnicul. După ce s-a apropiat de mine, am văzut pe acel bărbat fără de îmbrăcăminte, acoperindu-şi goliciu-nea trupului cu perii săi. El, venind la locul unde stăteam şi văzîndu-mă pe mine, mă socotea că sînt duh şi nălucire şi a stat la rugăciune; pentru că multe duhuri necurate îl ispiteau cu năluciri în acel loc, precum mi-a spus mai pe urmă. Iar eu i-am zis: „Pentru ce te înfricoşezi, robule al lui Iisus Hristos, Dumnezeul nostru? Caută şi vezi urmele mele, ca să ştii, că sînt ca şi tine, pipăie-mă, căci sînt trup şi sînge”. Atunci el, privind spre mine şi cunoscînd că sînt om, m-a mîngîiat, mulţumind lui Dumnezeu şi zicînd: „Amin”.

Apoi, s-a apropiat de mine, m-a sărutat şi m-a dus în peştera sa, unde mi-a pus dinainte mîncare, poame de finic şi apă curată de izvor şi a gustat împreună cu mine. El mă întreba, zicînd: „Cum ai venit aici, frate?” Iar eu, arătîndu-i cugetul şi gîndul meu, i-am spus: „Vrînd să-i văd pe robii lui Hristos, care vieţuiesc în această pustie, am ieşit din mănăstirea mea şi am venit aici; iar Dumnezeu nu m-a lipsit de această dorinţă, învrednicindu-mă a te vedea pe sfinţia ta”. Apoi, l-am întrebat şi eu pe el: „Părinte, cum ai venit aici, cîţi ani ai de cînd eşti în această pustie, cu ce te hrăneşti şi pentru ce eşti gol, neîmbrăcîndu-te cu nimic?” Iar el a început a-mi spune despre sine astfel:

Eu mai înainte am petrecut în viaţa de obşte, în Tebaida, deprinzîndu-mă cu viaţa monahicească şi slujind cu osîrdie lui Dumnezeu, iar cu mîinile lucram ţesătoria. Odată gîndul mi-a zis: Să ieşi din viaţa de obşte, să petreci singur şi să te osteneşti lucrînd, ca să primeşti mai multă plată de la Dumnezeu; pentru că poţi din osteneala mîinilor tale, nu numai pe tine să te hrăneşti, ci să hrăneşti şi pe săraci şi pe fraţii cei străini să-i odihneşti. Deci, ascultînd cu dragoste gîndul meu, am ieşit din viaţa de obşte şi mi-am făcut deosebit o chilie aproape de cetate şi mă îndeletniceam cu lucrul mîinilor. Eu aveam îndestulare de cele trebuincioase vieţii mele, pe care le cîştigam din osteneala mîinilor mele; pentru că mulţi veneau la mine, trebuindu-le lucrul mîinilor mele şi-mi aduceau toate cele de trebuinţă. Deci, odihneam şi pe cei străini, iar pe cele ce prisoseau le împărţeam săracilor şi celor ce aveau trebuinţă.

Dar diavolul, vrăjmaşul nostru, care pururea se luptă contra tuturor, zavistuind vieţii mele, s-a sîrguit de mi-a răsturnat ostenelile mele. El a pus în mintea unei femei, ca să vină la mine pentru lucrul mîinilor mele şi, venind, mă îndemna să-i ţes o pînză, pe care ţesînd-o i-am dat-o ei. După aceea, m-a silit să-i ţes alta şi s-a făcut între noi vorbă şi îndrăzneală. Făptuind păcatul, ea a născut fărădelegea şi eu am petrecut cu ea şase luni păcătuind. După aceea, am gîndit în mine că, astăzi sau mîine, moartea mă va ajunge şi voi lua munca cea veşnică şi mi-am zis: Vai mie, o, suflete, mai bine este ţie să fugi de aici, ca să scapi de păcat şi de munca cea veşnică. Deci, lăsînd toate, am fugit în taină şi am venit în această pustie. Ajungînd în locul acesta, am găsit această peşteră, izvorul şi finicul avînd 13 ramuri şi în fiecare lună fiecare ramură îmi face tot atîtea roduri, cîte îmi ajung ca hrană pentru treizeci de zile. Sfîrşindu-se o lună şi roadele unei ramuri, se coace cealaltă ramură; şi astfel mă hrănesc cu darul lui Dumnezeu, iar altceva nu am în peştera mea. Hainele mele învechindu-se de vremea cea lungă, s-au prăpădit, iar după mulţi ani – sînt 30 de ani de cînd petrec în această pustie – mi-au crescut perii corpului, precum vezi şi aceştia îmi sînt în loc de haine, acoperindu-mi goliciunea mea”.

Auzind acestea de la dreptul acela – zice Sfîntul Pafnutie -, l-am întrebat, zicînd: „Părinte, la începutul venirii tale în locul acesta, te-a supărat pe tine cineva sau nu?” El a răspuns: „Am răbdat nenumărate năvăliri diavoleşti şi de multe ori diavolul s-a luptat cu mine şi nu m-a biruit, ajutîndu-mi darul lui Dumnezeu; pentru că mă împotriveam lor cu semnul Sfintei Cruci şi cu rugăciunea. Pe lîngă asupririle vrăjmaşului, mă supărau încă şi durerile trupeşti, căci foarte mult mă durea pîntecele, încît de multe ori cădeam la pămînt de durerea aceea şi nu puteam să stau să-mi fac obişnuitele rugăciuni, zăcînd în peştera mea şi tăvălindu-mă pe pămînt, îmi săvîrşeam cîntarea mea cu multă chinuire, încît nici afară nu puteam să ies. Deci, m-am rugat milostivului Dumnezeu, ca pentru durerile ce m-au cuprins, să-mi dea iertare de păcatele mele.

Într-o zi, pe cînd şedeam la pămînt, din pricina durerii pîntecelui am văzut un bărbat cinstit stînd înaintea mea care mi-a zis: „Ce te doare?” Iar eu abia am putut răspunde, zicînd: „Doamne, mă doare pîntecele”. El mi-a zis: „Arată-mi unde te doare?” Şi i-am arătat. Iar el, întinzîndu-şi mîna, a pus palma sa în acel loc ce mă durea şi, îndreptînd degetul mîinii sale, a tăiat locul acela cu un cuţit şi a scos rărunchii mei, căci de ei pătimeam foarte mult. După aceea mi-a arătat rănile care erau pe ei, şi curăţîndu-i cu mîna şi ştergîndu-i cu pînză curată, iarăşi i-a pus la locul cel tăiat, şi netezîndu-l cu palma, îndată m-am tămăduit. Apoi, mi-a zis: „Iată, te-ai făcut sănătos! De-acum să nu mai greşeşti, ca să nu pătimeşti ceva mai rău, ci slujeşte Dumnezeului tău de acum şi pînă în veac!” Astfel, din acea vreme, petrec fără durere, mulţumind lui Dumnezeu şi slăvind milostivirea Lui.

De cu seară, zice Pafnutie, stînd într-una de vorbă cu acel cuvios părinte, am petrecut puţin; pentru că de dimineaţă ne-am sculat la obişnuita rugăciune. Făcîndu-se ziuă, am rugat mult pe cuviosul părinte ca doară mi-ar porunci să petrec lîngă el, sau măcar undeva aproape de el. Iar el mi-a zis: „Frate, nu vei putea să rabzi aici năvălirile diavoleşti”. Deci, nu voia să petrec lîngă el. Apoi, l-am rugat să-mi spună numele său şi mi l-a spus, zicînd: „Numele meu este Timotei; pomeneşte-mă pe mine, iubite frate, şi roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru mine, ca să săvîrşească spre mine mila Sa pînă la sfîrşit, căreia să mă învrednicească”.

Atunci eu am căzut la picioarele lui, cerîndu-i să se roage pentru mine. Iar el mi-a zis: „Stăpînul nostru Iisus Hristos să te binecuvinteze şi să te păzească de toate cursele diavolului. Să-ţi arate calea cea dreaptă, ca să treci fără împiedicare spre sfinţii Lui”. Deci, Cuviosul Timotei, binecuvîntîndu-mă, m-a eliberat în pace. După aceea am plecat pe cale, primind din mîinile lui poame de finic şi un vas cu apă de izvor şi, închinîndu-mă acelui sfînt stareţ, m-am dus de la dînsul, slăvind şi mulţumind lui Dumnezeu că m-a învrednicit a vedea pe un plăcut al Său ca acela, a mă folosi de cuvintele lui şi a lua binecuvîntare de la el.

Întorcîndu-mă de acolo, după cîteva zile, am venit la o mănăstire pustnicească şi am stat acolo să mă odihnesc şi să petrec cîtva vreme; dar, întristîndu-mă, gîndeam la mine şi ziceam: Ce este viaţa? Sau ce sînt nevoinţele mele? Nici umbră nu sînt împotriva vieţii şi nevoinţelor acelui mare plăcut al lui Dumnezeu, pe care l-am văzut. Astfel, am petrecut multe zile gîndind unele ca acestea şi dorind să urmez în plăcerea lui Dumnezeu, calea acelui drept bărbat. Deci, deşteptîndu-mă milostivirea lui Dumnezeu ca să îngrijesc de sufletul meu, nu m-am lenevit a merge iarăşi în cea mai dinăuntru pustie pe cale neumblată spre partea aceea, unde petrece un neam, bărbătesc, care se numeşte Mazichi. Deci, toată sîrguinţa mea era aceasta: ca să ştiu de este şi un alt pustnic, care, slujind lui Dumnezeu, să-l găsesc şi să primesc de la el folos sufletului meu.

Plecînd în calea pustiei cea pusă mie înainte, mi-am luat puţină pîine şi apă, care mi-a ajuns cîtva vreme. Sfîrşindu-se pîinea şi apa, mă strîmtoram, neavînd pîine şi hrană, însă mă întăream cu duhul, mergînd patru zile şi patru nopţi, fără de hrană şi fără de băutură; din această pricină am slăbit foarte mult cu trupul şi căzînd la pămînt, aşteptam moartea. Atunci am văzut un bărbat preafrumos şi prealuminat, venind la mine cu sfîntă cuviinţă şi punînd mîna sa pe gura mea, s-a făcut nevăzut; îndată am simţit în mine tărie, încît nici foame, nici sete nu-mi mai era. Sculîndu-mă iarăşi, mergeam spre cele mai dinăuntru ale acelei pustii şi am trecut fără de hrană şi fără băutură alte patru zile şi patru nopţi şi iarăşi am început a slăbi de foame şi de sete.

Ridicîndu-mi mîinile spre cer, m-am rugat Domnului şi iarăşi am văzut pe acel bărbat, care, venind, s-a atins de buzele mele şi s-a făcut nevăzut; iar eu iarăşi am căpătat multă putere şi m-am dus în cale. Era a şaptesprezecea zi a călătoriei mele, cînd am ajuns la un munte înalt şi, fiind ostenit, am şezut la poalele muntelui să mă odihnesc. Acolo am văzut departe pe un bărbat venind spre mine, cu chipul foarte înfricoşat, cu peri deşi crescuţi peste tot corpul, ca la fiară şi alb ca zăpada, căci era cărunt de bătrîneţe. Perii capului şi ai bărbii lui erau lungi pînă la pămînt, încît acopereau ca o haină trupul lui, iar mijlocul său îl avea încins cu frunze de copaci.

Cînd l-am văzut apropiindu-se spre mine, m-am înfricoşat şi am alergat la o piatră ce se întîmplase să fie deasupra muntelui. Acela, ajungînd pînă la poalele acelui munte, a şezut la umbră să se odihnească, pentru că ostenise din pricina zădufului şi bătrîneţii. El, uitîndu-se spre munte, m-a văzut pe mine şi m-a strigat, zicîndu-mi: „Om al lui Dumnezeu, pogoară-te la mine, că şi eu sînt om ca tine şi vieţuiesc în pustia aceasta pentru Dumnezeu”. Eu – zice Pafnutie -, auzind acestea, am alergat spre dînsul cu osîrdie şi am căzut înaintea picioarelor lui. El mi-a zis: „Scoală-te, fiul meu, căci şi tu eşti robul lui Dumnezeu, prieten al sfinţilor Lui, iar numele tău este Pafnutie. După ce m-am sculat, mi-a poruncit să şed lîngă el. Apoi, l-am rugat cu dinadinsul să-mi spună numele lui, cum petrece în pustia aceea şi de cîtă vreme. El, văzînd rugămintea mea cea cu dinadinsul, a început a-mi spune cele despre sine, zicînd astfel:

„Numele meu este Onufrie, de şaizeci de ani rătăcesc în pustia aceasta şi prin munţi şi n-am văzut pînă acum nici un om, decît numai pe tine. Petrecerea mea înainte a fost în cinstita mănăstire care se numeşte Eriti şi care este aproape de cetatea Ermopoli, în părţile Tebaidei. Mănăstirea aceea are o sută de fraţi şi toţi sînt cu un suflet, avînd viaţă de obşte întocmai, cu multă dragoste pentru Domnul nostru Iisus Hristos. De obşte le era hrana şi îmbrăcămintea şi îşi petreceau în linişte pacea şi hrana cea pustnicească, slăvind bunătatea Domnului. Iar eu, cînd mă povăţuiam acolo pentru începutul cel nou, am învăţat de la Sfinţii Părinţi credinţa şi dragostea către Dumnezeu şi rînduielile vieţii monahiceşti şi i-am auzit pe dînşii grăind despre Sfîntul Prooroc Ilie, cum, întărindu-se de Dumnezeu, a petrecut în pustie, postind multă vreme. Asemenea şi de Sfîntul Ioan Înaintemergătorul, căruia nici unul din oameni nu i s-a asemănat vreodată şi ce fel de viaţă a avut el în pustie pînă în ziua arătării sale către Israel.

Eu întrebam pe Sfinţii Părinţi, zicînd: „Mai mari sînt înaintea lui Dumnezeu cei care petrec în pustie decît voi?” Ei îmi răspundeau, zicînd: „Fiule, aceia sînt mai mari decît noi, pentru că noi ne vedem unul pe altul în toate zilele şi săvîrşim cu bucurie soborniceasca cîntare bisericească; iar de flămînzim, găsim pîine gata, asemenea şi de însetăm, avem apă în destul. Dacă se întîmplă cuiva din noi a se îmbolnăvi, este mîngîiat de ceilalţi fraţi, deoarece toţi vieţuim de obşte, ne ajutăm şi slujim unul altuia pentru dragostea lui Dumnezeu. Dar cei ce petrec în pustie sînt lipsiţi de toate acestea; căci, de se întîmplă vreunuia din ei vreo mîhnire, cine îl mîngîie? La boală, cine să-i ajute şi să-i slujească? Dacă i-ar veni asupra vreun război de la satana, unde va găsi om care să-i schimbe gîndul sau să-l sfătuiască, fiind numai el singur? De nu va avea hrană, unde s-o găsească cu înlesnire? Asemenea şi însetînd, apa nu este aproape. Acolo, o, fiule, fără de asemănare, mai mare îi este osînda, decît nouă celor ce vieţuim de obşte; pentru că, cei ce intră în viaţa pustnicească, slujesc mai mult lui Dumnezeu, se dau la mari postiri, foamea şi setea, arşiţa de ziuă şi răceala de noapte le rabdă cu vitejie; iar războaiele celor ce năvălesc de la vrăjmaşul cel nevăzut se împotrivesc tare, se silesc în tot felul a-l birui şi se sîrguiesc a trece toată calea cea strîmtă şi anevoioasă care duce la Împărăţia cerului.

Pentru aceea, le trimite Dumnezeu sfinţi îngeri ca să le aducă hrană, să le scoată apă din piatră şi aceştia îi întăresc atîta de mult, încît se împlineşte cuvîntul proorocului Isaia care zice: „Cei ce aşteaptă pe Domnul se schimbă în putere, se înaripează ca vulturii, aleargă şi nu se ostenesc. Iar dacă nu se învredniceşte cineva de îngereasca vedere cu ochii, nu se lipseşte încă de venirea de faţă cea nevăzută a acelora, care îl păzesc în toate căile, îl apără de asuprelile vrăjmaşului, îl ajută în lucrurile lui, şi-i duc rugăciunile la Dumnezeu”. De i se întîmplă vreunuia din pustnici vreo ispitire neaşteptată de la vrăjmaş şi el îşi ridică mîinile către Dumnezeu, îndată i se trimite ajutor de sus şi i se risipesc toate ispitele, pentru curăţia inimii lui. Fiule, n-ai auzit oare de ceea ce se zice în Scriptură că Dumnezeu nu părăseşte pe cei ce-L caută, săracul nu va fi uitat pînă în sfîrşit şi răbdarea săracilor nu va pieri pînă în sfîrşit. Şi iar: „Strigat-au către Domnul, cînd se mîhneau ei şi din nevoile lor i-a izbăvit”. Pentru că Domnul dăruieşte fiecăruia după măsura ostenelilor pe care le suferă cineva pentru Dînsul. Deci, fericit este cel ce face voia Domnului pe pămînt şi Îi slujeşte cu credinţă, pentru că îngerii slujesc aceluia, deşi nevăzuţi, însă îl fac a se bucura cu bucurie duhovnicească şi îl întăresc în tot ceasul cît este în trup.

Eu, smeritul Onufrie, auzind acestea de la sfinţii părinţi în mănăstirea mea, mă îndulceam în sufletul şi în inima mea mai mult decît mierea şi mi se părea că sînt pe altă lume, pentru că îmi venise o dorinţă negrăită să mă duc în pustie. Deci, sculîndu-mă noaptea şi luîndu-mi puţină pîine, cît să-mi ajungă patru zile, am ieşit din mănăstire, punîndu-mi nădejdea spre Dumnezeu, şi am plecat pe calea care duce la munte, voind ca de acolo să intru în pustie. Începînd eu a merge în pustie, am văzut înaintea mea strălucind o rază de lumină şi m-am temut foarte; apoi, stînd, gîndeam să mă întorc în mănăstire. Dar raza aceea de lumină s-a apropiat de mine şi am auzit dintr-însa un glas, zicîndu-mi: „Nu te teme! Eu sînt îngerul care umblu cu tine de la naşterea ta, pus de Dumnezeu lîngă tine ca să te păzesc, şi mi s-a poruncit de Dînsul să te duc în pustia aceasta. Fii desăvîrşit şi smerit cu inima înaintea Domnului şi slujeşte-i cu bucurie; iar eu nu mă voi depărta de lîngă tine pînă ce nu-mi va porunci Ziditorul să-ţi iau sufletul”. Îngerul, zicînd aceasta din raza cea în chipul luminii, mergea înaintea mea, iar eu călătoream cu bucurie după dînsul.

Mergînd ca la şase mile, am văzut o peşteră aleasă; după aceea s-a făcut nevăzută de la mine raza luminii îngerului, iar eu m-am apropiat de peşteră şi am vrut să ştiu dacă este vreun om într-însa. Deci, ajungînd la uşă, am strigat după obiceiul monahicesc, zicînd: „Binecuvintează!” Atunci am văzut pe un bărbat bătrîn cinstit, cu sfinţită cuviinţă la chip, pe faţă şi la vedere arătîndu-se, că era într-însul mare dar al lui Dumnezeu şi duhovnicească bucurie. Eu, văzîndu-l, am căzut înaintea picioarelor lui şi m-am închinat lui; iar el, ridicîndu-mă de mînă şi sărutîndu-mă, mi-a zis: „Tu eşti fratele Onufrie, ajutătorul meu întru Domnul? Intră, fiule, intră în locuinţa mea! Dumnezeu îţi este ţie ajutător şi vei petrece întru chemarea ta, săvîrşind bune lucruri întru frica lui Dumnezeu”.

Deci, intrînd în peştera lui, am stat cu dînsul cîteva zile, sîrguindu-mă să deprind faptele lui bune, de vreme ce acela m-a învăţat rînduielile vieţii pustniceşti. Văzînd stareţul că duhul meu este luminat spre deprinderea lucrurilor plăcute Domnului nostru Iisus Hristos şi spre cea fără de temere împotrivă stare a războaielor celor din taină a potrivnicului său şi spre nălucirile care le are pustia, mi-a zis: „Scoală-te, fiule, ca să te duc în altă peşteră, care este mai înăuntrul pustiei, ca singur într-însa să locuieşti şi să te osteneşti întru Dumnezeu; pentru că spre aceasta te-a trimis Domnul prin purtarea sa de grijă, ca să fii şi tu locuitor al pustiei celei dinăuntru”. După ce a mers patru zile şi patru nopţi, într-a cincea zi a găsit o peşteră mică, iar sfîntul bărbat mi-a zis: „Iată, acesta este locul care ţi l-a pregătit Dumnezeu pentru tine, ca să te sălăşluieşti într-însul!” După aceea, stareţul a petrecut cu mine treizeci de zile, învăţîndu-mă la lucruri bune; iar după acele treizeci de zile, lăsîndu-mă lui Dumnezeu, s-a dus la treburile sale. De atunci venea cîte o dată pe an la mine şi mă cerceta, pînă în ziua mutării sale la Dumnezeu, pentru că anul cel din urmă cînd m-a vizitat a murit; iar eu, plîngîndu-l mult, l-am îngropat aproape de locuinţa mea.

După aceasta, eu smeritul Pafnutie, l-am întrebat pe Onufrie, zicînd: „Sfinte părinte, oare multe osteneli ai suferit la începutul venirii tale în pustia aceasta?” Atunci, fericitul stareţ mi-a răspuns: „Să mă crezi, iubite frate, că atîtea osteneli am suferit în acest loc, încît de multe ori, deznădăjduindu-mă de viaţa mea, mi se părea că sînt aproape de moarte. De multe ori slăbeam de foame şi de sete, neavînd de la început nici ce mînca, nici ce bea, afară numai de unele verdeţuri pe care le găseam în pustie; atunci aveam ce mînca. Iar pentru setea mea, numai cereasca rouă îmi era de răcorire; că ziua mă ardeam de zăduful soarelui, iar noaptea mă răcoream de frigul nopţii, încît trupul meu mi se uda de roua cea cerească. Dar cîte n-am mai răbdat şi cîte osteneli n-am mai suferit în această pustie neumblată! A spune răbdările şi ostenelile mele nu se poate, pentru că nici nu se cuvine a le arăta pe ele; deoarece, pentru dragostea lui Dumnezeu, omul este dator ca la singurătate să le facă.

Dar Bunul Dumnezeu, văzîndu-mă că m-am dat cu totul spre nevoinţele pustniceşti şi mi-am pus sufletul spre foame şi sete, a poruncit sfîntului Său înger, ca să îngrijească de mine şi să-mi aducă în toate zilele puţină pîine şi apă pentru întărirea sufletului meu. Astfel, m-au îngrijit îngerii pe mine treizeci de ani. Iar după împlinirea celor treizeci de ani, Dumnezeu a orînduit spre mîngîierea mea, hrană mai îndestulătoare. Pentru că, aproape de peştera mea, s-a găsit un finic care avea douăsprezece ramuri, şi fiecare ramură deosebit, la o lună pe an aducea roadele sale, una la o lună, alta la altă lună, pînă ce trec toate cele douăsprezece luni; iar cînd se sfîrşea o lună, se sfîrşea şi rodul unei ramuri, şi cînd sosea altă lună, sosea şi rodul altei ramuri.

Asemenea, din porunca lui Dumnezeu curgea un mic izvor de apă vie, aşa că acum am încă treizeci de ani întru îndestulare cu aceasta; pentru că, uneori mîncam din pîinea cea adusă de înger, iar alteori gustam din roadele finicului cu verdeţurile pustiei, care, prin dumnezeiască poruncă, mi s-au îndulcit ca mierea. Din izvor beau apă vie, mulţumind lui Dumnezeu; dar mai ales mă hrănesc şi mă adăp cu dulceaţă din cuvintele lui Dumnezeu, precum se scrie: Nu cu singură pîine va fi omul viu, ci cu tot cuvîntul care iese din gura lui Dumnezeu. Deci, o, frate Pafnutie, dacă te vei sîrgui ca să săvîrşeşti voia Domnului Dumnezeu, toate cele de trebuinţă se vor trimite pentru tine de la Dînsul; pentru că Sfînta Evanghelie zice: Nu vă îngrijiţi ce vom mînca, ce vom bea sau ce vom îmbrăca, pentru că pe toate acestea şi păgînii le caută, căci Tatăl vostru Cel ceresc ştie că trebuie toate acestea. Ci căutaţi mai întîi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă.

Cuviosul Onufrie grăind unele ca acestea, m-am minunat de aleasa lui viaţă şi iarăşi l-am întrebat pe el: „Părinte, de unde te împărtăşeşti sîmbăta şi Duminica cu Preacuratele lui Hristos Taine, să mă împărtăşeşti pe mine?” Îngerul Domnului nu vine numai la mine cu dumnezeiasca Împărtăşanie, ci şi la ceilalţi care vieţuiesc în pustie pentru Dumnezeu şi faţă omenească nu văd şi pe care, împărtăşindu-i, îi umple de veselie negrăită. Deci, dacă vreunul dintr-înşii ar dori să vadă om, îngerul îl ia pe el şi îl înalţă la cer, ca să vadă pe sfinţi şi să se veselească; iar sufletul se luminează ca lumina şi se bucură cu duhul. Învrednicindu-se a vedea cereştile bunătăţi, uită toate ostenelile sale suferite în pustie; apoi, întorcîndu-se la al său loc, se sileşte a sluji mai cu osîrdie lui Dumnezeu, nădăjduind a cîştiga în veci cele din ceruri, pe care s-a învrednicit a le vedea.

Toate acestea le-a vorbit Cuviosul Onufrie cu mine sub poalele muntelui, unde ne-am întîlnit; iar eu, din nişte vorbe ca acestea ale cuviosului, m-am umplut de bucurie şi am uitat şi de ostenelile mele, cele cu foamea şi cu setea, suferite în călătorie. Deci, înarmîndu-mă cu duhul şi cu trupul, am zis: „Fericit sînt eu cel ce m-am învrednicit a te vedea pe tine, sfinte părinte, şi am auzit cuvintele tale cele dulci şi plăcute”. Iar el mi-a zis: „Să ne sculăm de acum, frate, să mergem la locuinţa mea”. Deci, sculîndu-mă, am mers, iar eu nu încetam minunîndu-mă de darul cuviosului stareţ. Apoi, trecînd două sau trei stadii, am venit la peştera sfîntului; şi acolo era un finic ales şi curgea şi un izvor mic de apă vie. Stînd lîngă peşteră, cuviosul s-a rugat şi, sfîrşind rugăciunea şi zicînd „amin”, a stat şi mi-a poruncit să stau şi eu cu dînsul; şi am vorbit, spunînd unul altuia bunătăţile Domnului.

Venind soarele spre apus şi ziua sfîrşindu-se, am văzut lîngă noi o pîine şi apă, iar acel cuvios bărbat mi-a grăit mie: „Gustă, frate, din pîinea şi apa care se află înaintea ta, ca să te întăreşti; pentru că te văd pe tine slăbit de foame, de sete şi de osteneala drumului”. Iar eu am zis către dînsul: „Viu este Domnul meu, că nu voi mînca nici nu voi bea singur, dacă nu mîncăm amîndoi”. Dar stareţul nu voia să guste; numai după ce l-am rugat mult, abia atunci am putut să-l înduplec. Deci, întinzînd mîinile, am luat pîinea, pe care am rupt-o, am mîncat şi m-am săturat, rămînînd şi fărîmituri; după aceea, am băut apă şi am mulţumit lui Dumnezeu. Astfel, toată noaptea aceea am petrecut-o rugîndu-mă.

După ce s-a făcut ziuă şi după cîntarea Utreniei, am văzut faţa cuviosului schimbată şi m-am temut; dar el, cunoscînd aceasta, mi-a zis: „Nu te teme, frate Pafnutie, că Dumnezeu, Cel ce spre toţi este milostiv, te-a trimis la mine, ca să-mi îngropi trupul meu; căci în ziua de astăzi sfîrşesc vremelnica mea viaţă şi voi trece la viaţa cea fără de sfîrşit, la Hristosul meu, întru odihna cea veşnică”. Deci, fiind ziua a douăsprezecea a lunii iunie, Cuviosul Onufrie mi-a poruncit, zicîndu-mi: „Iubite frate, dacă te vei întoarce în Egipt să mă pomeneşti pe mine înaintea fraţilor şi a tuturor creştinilor”. Iar eu am zis către dînsul: „Părinte sfinte, eu doresc ca după moartea ta să petrec în locul acesta”. Cuviosul a răspuns: „Fiule, nu eşti trimis de Dumnezeu pentru aceea ca să petreci în această pustie, ci ca, văzînd pe robii Lui, să te întorci la locul tău şi să spui viaţa lor cea îmbunătăţită la fraţi, spre folosul celor ce vor auzi, şi spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru. Deci mergi, fiule, în Egipt la mănăstirea ta şi povesteşte cele ce ai văzut şi ai auzit în pustie, cele ce vei mai vedea şi vei auzi, şi singur să petreci în fapte bune, slujind lui Dumnezeu”.

Acestea zicîndu-le, am căzut înaintea cinstitelor lui picioare, zicînd: „Binecuvintează-mă, prea cinstite părinte, şi te roagă pentru mine să aflu milă înaintea lui Dumnezeu. Precum m-a învrednicit pe mine Mîntuitorul meu să te văd pe sfinţia ta în această viaţă, tot aşa să mă învrednicească a te vedea şi în veacul ce va să fie!” Atunci Cuviosul Onufrie, ridicîndu-mă de la pămînt, mi-a zis: „Fiule Pafnutie, nu te va scîrbi pe tine Dumnezeu, ci va împlini cererea ta; binecuvîntîndu-te, te va întări întru dragostea Sa, îţi va lumina ochii minţii spre dumnezeiasca vitejie, te va izbăvi de toată cursa potrivnicului şi va săvîrşi întru tine tot lucrul bun pe care l-ai început. Îngerii Lui te vor păzi întru toate căile tale şi te vor feri de vrăjmaşii cei nevăzuţi, ca să nu poată ei să te clevetească înaintea lui Dumnezeu în ceasul cercării celei înfricoşate”.

După aceasta, cuviosul părinte, dîndu-mi cea mai de pe urmă sărutare întru Domnul, a început a se ruga lui Dumnezeu cu multe lacrimi şi suspine. Iar, după ce s-a rugat din destul, şi-a plecat genunchii, culcîndu-se la pămînt şi zicînd cel mai de pe urmă cuvînt: „În mîinile Tale, Dumnezeule, îmi dau duhul meu!” Deci, cînd grăia el acestea l-a strălucit din cer o lumină minunată şi, în strălucirea luminii aceleia, veselindu-i-se faţa, şi-a dat duhul său.

Atunci, deodată s-a auzit în văzduh glasul îngeresc, cîntînd şi binecuvîntînd pe Dumnezeu, pentru că ei, luînd sufletul cuviosu-lui, cu bucurie îl înălţau la Dumnezeu. Atunci, eu am început a plînge şi a mă tîngui înaintea cinstitului lui trup, căci pierdusem pe părintele pe care nu-l găsisem de mult. Deci, dezbrăcînd haina mea, am descusut căptuşeala ei şi cu aceea am acoperit trupul sfîntului; iar cu faţa m-am îmbrăcat eu, ca să nu mă întorc dezbrăcat la fraţii mei. Apoi, găsind o piatră mare, în care cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, era făcută o groapă în chip de mormînt, într-acea piatră am pus sfîntul trup al plăcutului lui Dumnezeu, cu cîntare cuviincioasă de psalmi şi, aducînd o mulţime de pietre mici, am acoperit cu ele cinstitul său trup; apoi am început a mă ruga lui Dumnezeu să-mi dea voie să petrec în acel loc. Dar pe cînd voiam să intru în peşteră, atunci deodată înaintea ochilor mei a căzut peştera, finicul care hrănea pe sfînt a căzut din rădăcină, iar izvorul cel cu apă vie s-a uscat.

Toate acestea văzîndu-le, am cunoscut că nu este voia lui Dumnezeu să rămîn acolo. De aceea, vrînd ca să plec de acolo, am mîncat fărîmiturile de pîine care rămăseseră din ziua de ieri, asemenea am băut şi apa care rămăsese, apoi, ridicîndu-mi mîinile şi ochii către cer, m-am rugat. După aceea, iarăşi am văzut pe bătrînul acela pe care mai înainte l-am văzut cînd mergeam în pustie. Acela, întărindu-mă, mergea înaintea mea; iar eu, ieşind de acolo, mă mîhneam pentru sfîrşitul Sfîntului Onufrie, că nu m-am învrednicit să-l văd mai mult între cei vii; dar mă bucuram cu sufletul că m-am învrednicit a mă îndulci de sfintele lui cuvinte şi a lua binecuvîntare din gura lui; şi astfel slăveam pe Dumnezeu.

Mergînd patru zile, am ajuns la o oarecare chilie înaltă, sub munte fiind peştera. Intrînd înăuntru, nu am găsit pe nimeni. Apoi am stat puţin, gîndindu-mă: Oare va fi cineva viu în chilia aceasta la care m-a adus Dumnezeu? Acestea gîndindu-le, a intrat un bărbat sfînt, plin de cărunteţe, al cărui chip era minunat şi cu bună cuviinţă; fiind îmbrăcat cu o haină împletită din ramuri de finic. Acela, văzîndu-mă, îndată a zis către mine: „Tu eşti fratele Pafnutie, acela care ai îngropat pe Cuviosul Onufrie?” Atunci eu, înţelegînd că aceasta i s-a descoperit lui de Dumnezeu, am căzut la picioarele lui. Dar el, mîngîindu-mă, mi-a zis: „Scoală-te, frate, că Dumnezeu te-a învrednicit să fii prieten al sfinţilor Lui; pentru că, din purtarea de grijă a Aceluia, am aflat de venirea ta la mine. Iată, iubite frate, îţi arăt ţie cele despre mine: De şaizeci de ani de cînd sînt în pustia aceasta, n-am văzut om, care să fi venit la noi, afară numai de fraţii care locuiesc aici cu mine”.

Deci, mai vorbind între noi cîte ceva, au intrat alţi trei părinţi asemenea cu sfinţii bătrîni şi îndată au zis către mine: „Binecuvintează, frate! Tu eşti fratele Pafnutie, împreună ostenitorul nostru întru Domnul! Tu ai îngropat trupul Sfîntului Onufrie! Bucură-te, frate, că te-ai învrednicit a vedea un mare dar de la Dumnezeu, înştiinţîndu-ne pe noi Domnul, că astăzi tu vei veni la noi, poruncindu-ţi să petreci cu noi o zi. Că sînt şaizeci de ani de cînd petrecem în pustia aceasta, fiecare vieţuind deosebit; numai sîmbăta spre ziua Duminicii ne adunam aici, şi n-am văzut pînă acum pe nici un om, afară de tine unul”. După aceea, mai vorbind între noi despre Cuviosul Părinte Onufrie şi de alţi sfinţi, după două ceasuri, mi-au zis: „Frate Pafnutie, primeşte puţină pîine şi-ţi întăreşte inima ta, că ai venit de departe şi ni se cade a ne bucura cu tine”.

Apoi, sculîndu-ne, am făcut rugăciune către Dumnezeu şi am văzut înaintea noastră cinci pîini curate, foarte bune, moi şi calde ca şi cum erau coapte de curînd. Acei părinţi au mai adus cîte ceva şi din rodurile pămîntului, şi, şezînd, am mîncat împreună. După aceea, mi-au grăit: „Precum ţi-am spus, de şaizeci de ani de cînd petrecem în pustia aceasta, totdeauna ni se aduc, din porunca lui Dumnezeu Cel nevăzut, numai patru pîini; iar acum, dacă ai venit şi tu la noi, ni s-a trimis şi a cincea pîine. Noi nu ştim de unde ni se aduc acestea, că fiecare din noi, cînd intră în peştera sa, găseşte în fiecare zi cîte o pîine; iar cînd este spre ziua Duminicii şi ne adunăm toţi la un loc, găsim aduse cîte patru pîini; pentru fiecare cîte una”. Deci, după ce am isprăvit cu mîncarea aceea, ne-am sculat şi am mulţumit lui Dumnezeu. Apoi, petrecînd seara sîmbetei la rugăciune, am stat toată noaptea fără somn, rugîndu-ne pînă Duminică, cînd s-a luminat de ziuă.

A doua zi, am rugat pe acei sfinţi părinţi să mă lase să petrec cu ei pînă la moartea mea. Ei mi-au zis: „Nu este voinţa lui Dumnezeu să petreci cu noi în pustia aceasta, ci ţi se cade să te duci în Egipt şi să spui fraţilor iubitori de Hristos toate cele ce ai văzut întru pomenirea noastră şi spre folosul celor ce vor auzi” Apoi, grăind ei, i-am rugat să-mi spună numele lor, dar ei n-au voit. Deci, rugîndu-i cu multă stăruinţă, nimic n-am putut afla, decît numai aceasta mi-au spus: „Dumnezeu Care ştie toate, ştie şi numele nostru; deci, pomeneşte-ne, frate, şi te roagă pentru noi ca să ne învrednicim a ne vedea unul cu altul în casa lui Dumnezeu; însă sîrguieşte-te, iubitule, ca să scapi de ispitele lumeşti şi să nu fii batjocorit de dînsele, deoarece acelea au înşelat pe mulţi”. Auzind acestea de la acei cuvioşi părinţi, am căzut la picioarele lor şi binecuvîntîndu-mă, am ieşit cu pacea lui Dumnezeu în calea mea. Apoi, mi-au proorocit şi nişte lucruri care s-au şi împlinit.

Plecînd de acolo, am călătorit o zi prin pustia dinăuntru şi, ajungînd la o peşteră oarecare, am şezut acolo să mă odihnesc, lîngă care era un izvor de apă. Deci, priveam la frumuseţea acelui loc, care era foarte minunat şi avea împrejurul izvorului pomi mulţi şi saduri pline de roade. Odihnindu-mă puţin, m-am sculat şi umblam prin mijlocul acelor pomi, minunîndu-mă de îndestulata mulţime a fructelor lor şi mă gîndeam în mine: Cine este acela care a sădit aceştia? Acolo erau diferiţi pomi: finici, lămîi, meri mari şi frumoşi, smochini, piersici şi viţă de vie plină cu struguri aleşi şi alţi pomi roditori, al căror gust era mai dulce decît mierea. Din fructele lor ieşea un miros foarte plăcut, iar izvorul din pîraiele care curgeau dintr-însul, adăpa acele saduri; deci, socoteam în mine, că acela este Raiul lui Dumnezeu.

Pe cînd mă miram de acea minunată frumuseţe, iată că văd patru tineri frumoşi la chip, îmbrăcaţi în piei de oi, venind spre mine din pustie şi, apropiindu-se, au zis: „Bucură-te, frate Pafnutie!” Atunci eu, căzînd cu faţa la pămînt, m-am închinat lor; iar ei, ridicîndu-mă, au stat lîngă mine şi am început a vorbi împreună. Feţele lor erau atît de strălucite cu darul lui Dumnezeu, încît mi se părea că nu sînt oameni, ci îngeri pogorîţi din cer. Ei s-au bucurat mult de mine şi, luînd fructe din pomi, mi-au pus înainte să mănînc; şi mi s-a bucurat inima pentru dragostea lor.

Deci am petrecut cu dînşii şapte zile, hrănindu-mă din roadele acelor pomi. Apoi i-am întrebat, zicînd: „Cum aţi venit aici? Şi de unde sînteţi?” Ei mi-au răspuns: „Frate, de vreme ce Dumnezeu te-a trimis la noi, îţi vom spune adevărat viaţa noastră. Noi sîntem din cetatea care se numeşte Oxirinhos. Părinţii noştri erau mai mari în cetatea aceea şi, voind să ne înveţe carte, ne-au dat la o şcoală, unde am învăţat repede gramatica cea proastă. Cînd am trecut la învăţătură mai înaltă, ne-am învoit într-un gînd şi într-o tocmire, ajutîndu-ne Dumnezeu spre cea mai bună, şi am pus înaintea noastră înţelepciunea lui Dumnezeu cea duhovnicească. Dintr-acea vreme, ne adunam în fiecare zi şi ne îndemnam unul pe altul cu credinţă la slujba lui Dumnezeu.

Avînd gîndul cel bun în inimile noastre, ne-am socotit să căutăm undeva un loc liniştit şi să petrecem cîteva zile în rugăciune, pînă ce vom şti rînduiala lui Dumnezeu pentru noi. Pentru aceea, luînd fiecare din noi puţină pîine şi apă, cît să ne ajungă timp de vreo şapte zile, am ieşit din cetate. Mergînd cîteva zile, am ajuns în pustie şi, intrînd într-însa, ne-am înspăimîntat; apoi am văzut înaintea noastră un bărbat luminos şi înconjurat cu slavă cerească. Acela ne-a luat de mîini, ne-a adus în acest loc pe care îl vezi şi ne-a dat în primire unui bărbat îmbunătăţit, slujitor al lui Dumnezeu; şi acum este al şaselea an de cînd petrecem aici. Cu stareţul acela am petrecut un an, învăţîndu-ne şi povăţuindu-ne de la dînsul cum să slujim lui Dumnezeu. După împlinirea unui an, părintele nostru s-a mutat la Domnul şi dintr-acea vreme sîntem aici singuri. Acum, iubite frate, ţi-am spus de unde sîntem şi cum am venit aici. În toţi aceşti şase ani, n-am gustat pîine, nici altă hrană, decît numai fructele acestor pomi şi fiecare din noi petrece în linişte singur. Iar cînd vine sîmbăta, ne adunăm toţi în acest loc, ne vedem unul pe altul, ne mîngîiem întru Domnul şi petrecem împreună două zile, sîmbăta şi Duminica, iar după aceea ne ducem fiecare la locul nostru”.

Eu, smeritul Pafnutie, auzind aceasta de la dînşii, i-am întrebat: „Unde vă împărtăşiţi sîmbăta şi duminica cu dumnezeieştile Taine ale Preacuratului şi Sfîntului Trup şi Sînge al lui Hristos, Mîntuitorul nostru?” Ei mi-au răspuns: „Pentru aceea ne adunăm aici în toate sîmbetele şi Duminicile, că Dumnezeu trimite la noi un înger sfînt şi prealuminat şi ne dă nouă Sfînta Împărtăşanie”. Auzind aceasta, m-am bucurat foarte mult şi m-am gîndit să aştept la dînşii pînă sîmbătă, ca să mă învrednicesc şi eu a vedea pe sfîntul înger şi să primesc dumnezeiasca Împărtăşanie din mîinile lui. Deci, am stat acolo pînă sîmbătă; pentru mine au stat şi ei în acel loc, neducîndu-se la locuinţele lor deosebite. Şi am petrecut zilele acelea în preamărirea lui Dumnezeu şi în rugăciuni, avînd ca hrană fructele pomilor şi bînd apă din izvor.

Venind sîmbăta, aceşti robi ai lui Hristos mi-au zis: „Pregăteşte-te, iubite frate, căci astăzi va veni îngerul lui Dumnezeu, aducîndu-ne dumnezeiasca Împărtăşanie, pe care de s-ar învrednici cineva a o primi din mîinile lui, aceluia i se iartă toate păcatele şi se face înfricoşător diavolilor şi ispitele lor nu pot să se apropie de el”. Acestea grăindu-le ei cu mine, am simţit un miros plăcut ca de nişte tămîie aleasă şi de aromate de mult preţ şi m-am minunat, pentru că niciodată n-am simţit undeva un miros ca acela. Am întrebat de unde vine o mirosire aşa de plăcută? Iar ei au zis: „Îngerul Domnului se apropie cu Preacuratele Taine ale lui Hristos!” Deci, stînd noi la rugăciune, am început a cînta şi a preamări pe Hristos Împăratul, Dumnezeul nostru.

Şi iată, o lumină prealuminată din cer ne-a strălucit, şi am văzut îngerul Domnului pogorîndu-se de sus şi strălucind ca un fulger şi am căzut cu faţa la pămînt de frică, iar ei m-au ridicat, poruncindu-mi să nu mă tem. Am văzut pe îngerul lui Dumnezeu stînd în faţa noastră, în chip de tînăr prealuminos, a cărui frumuseţe nu se poate spune, ţinînd în mîini Sfîntul Potir cu dumnezeiasca Împărtăşanie. Deci, aceşti sfinţi robi ai lui Dumnezeu, s-au apropiat unul cîte unul şi s-au împărtăşit. După aceea, m-am apropiat şi eu păcătosul şi nevrednicul, cu mult cutremur şi cu spaimă; deci, cu negrăită bucurie m-am învrednicit a mă împărtăşi din mîinile îngerului cu Preacuratele Taine ale lui Hristos. Pe cînd mă împărtăşeam, am auzit pe înger grăind: „Trupul şi Sîngele Domnului Iisus, Dumnezeul nostru, să fie în voi hrană nestrică-cioasă, veselie neîncetată şi viaţă veşnică”. Iar noi am răspuns: „Amin”. Apoi, după Sfînta Împărtăşanie, am fost binecuvîntaţi de acel preaslăvit înger, iar îngerul s-a suit la cer înaintea ochilor noştri. Noi atunci, căzînd, ne-am închinat lui Dumnezeu, mulţumindu-I pentru un dar atît de mare al Lui. Şi s-a făcut bucurie mare în inimile noastre, iar mie mi se părea că nu sînt pe pămînt, ci în cer, şi în acea mare bucurie duhovnicească am rămas ca într-o uimire.

După aceasta, acei sfinţi robi ai lui Dumnezeu, aducînd poame, au pus înainte şi, şezînd, am gustat. Trecînd ziua sîmbetei şi sosind noaptea, am petrecut-o fără de somn în cîntarea de psalmi şi în preamărirea lui Dumnezeu. A doua zi, Duminică, iarăşi ne-am învrednicit aceluiaşi dar dumnezeiesc ca şi sîmbătă; pentru că acelaşi înger al lui Dumnezeu, venind cu aceeaşi rînduială şi chip, ne-a împărtăşit şi a umplut inimile noastre de foarte mare bucurie. Eu luînd puţină îndrăzneală, am rugat pe îngerul lui Dumnezeu, să-mi poruncească, ca să fiu în locul acela cu sfinţii robi ai lui Dumnezeu pînă la sfîrşitul meu. Însă el mi-a zis: „Nu este cu plăcere lui Dumnezeu să vieţuieşti aici, ci îţi porun-ceşte, ca, fără zăbavă, să te duci în Egipt şi să povesteşti tuturor fraţilor cele ce ai văzut în pustie şi ai auzit, ca şi aceia să se sîrguiască a primi viaţa cea bună şi a plăcea Stăpînului Hristos. Să propovăduieşti mai ales viaţa sfîntă şi fericitul sfîrşit al Cuviosului Onufrie, pe care l-ai îngropat în piatră şi să spui fraţilor toate cele ce ai auzit din gura lui. Fericit eşti şi tu că te-ai învrednicit a vedea şi a auzi cele atît de minunate şi preaslăvite minuni ale lui Dumnezeu, care se săvîrşesc asupra sfinţilor Lui în această pustie. Nădăjduieşte-te spre Domnul, căci şi pe tine te va număra în viaţa ce va să fie cu aceşti sfinţi, pe care i-ai văzut şi cu care ai vorbit. Deci, acum mergi în calea ta şi pacea lui Dumnezeu să fie cu tine!”

Îngerul, zicînd acestea, s-a suit la ceruri, iar eu atît m-am umplut de spaimă şi de întristare din vorbele lui, încît n-a rămas în mine puterea mea, ci am căzut la pămînt ca şi cum eram în afară de mine. Atunci, ridicîndu-mă sfinţii lui Dumnezeu, mă mîngîiau şi, punîndu-mi dinainte poame, am gustat şi am mulţumit lui Dumnezeu. După aceasta, sărutînd pe sfinţi, am pornit pe calea mea; iar aceia, dîndu-mi poame ca să am pe cale, m-au petrecut ca la cinci stadii. Deci, i-am rugat să-mi spună numele lor şi mi-au spus: Cel dintîi, Ioan; al doilea, Andrei; al treilea, Eraclie şi al patrulea, Teofil. Ei mi-au poruncit să le spun numele fraţilor ca să-i pome-nească, iar eu m-am rugat lor să mă pomenească în rugăciunile lor. Deci, sărutîndu-ne în Domnul, ne-am despărţit. Aceia s-au întors la locul lor, iar eu m-am dus pe cale spre Egipt.

Trecînd pustia, mă mîhneam şi mă bucuram. Mă mîhneam, pentru că m-am lipsit de vederea feţei şi de vorbele cele dulci ale celor atît de plăcuţi lui Dumnezeu, cărora nu este vrednică toată lumea; dar mă bucuram, fiindcă m-am învrednicit de binecuvîn-tarea lor, de vederea îngerească şi de dumnezeiasca Împărtăşanie ce am primit-o din mîinile îngereşti.

Mergînd trei zile, m-am apropiat de un schit şi am aflat acolo doi fraţi petrecînd în linişte. Deci, m-am odihnit la ei zece zile şi le-am spus lor toate cele ce mi s-au întîmplat în pustie, văzute şi auzite. Ei, ascultîndu-mă cu multă umilinţă şi bucurie, mi-au zis: „Cu adevărat, părinte Pafnutie, de mare dar te-ai învrednicit de la Dumnezeu, pentru că te-ai învrednicit să vezi pe atîţia sfinţia ai Lui”.

Acei doi fraţi erau îmbunătăţiţi, iubind pe Dumnezeu din toată inima, şi au scris toate cele ce au auzit din gura mea. Deci, sărutîndu-i, m-am dus la mănăstirea mea, iar ei au purtat cartea povestirilor mele pe la toţi sfinţii părinţi şi fraţi din schit. Aceia, citind-o şi ascultînd-o, s-au umplut de mare folos şi au binecuvîntat pe Dumnezeu, Care trimite mila Sa spre robii Săi. Apoi, ei au pus carte în biserică, ca toţi, cei ce vor, să o citească, fiind plină de zidire duhovnicească şi de gîndire dumnezeiască. Iar eu, cel mai mic rob, Pafnutie, învrednicindu-mă de mila lui Dumnezeu, Căruia nu sînt vrednic, cu gura şi cu scrisul, vestesc la toţi acestea, care mi s-au poruncit să le vestesc întru slava lui Dumnezeu şi spre folosul celor ce îşi caută mîntuirea sufletelor lor. Fie darul şi pacea Domnului nostru Iisus Hristos cu voi, pentru rugăciunile plăcuţilor Lui, sfinţilor, cuvioşilor şi părinţilor noştri, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Nota – Se cade a şti care este Cuviosul Pafnutie, care a aflat pe Cuviosul Onufrie, deoarece în Istoria Bisericească şi în Pateric se află mulţi cu numele Pafnutie. Prea Cuviosul Pafnutie, care a fost episcop în Tebaida cea de sus, ce este una din părţile Egiptului, este acela care a pătimit pentru Hristos, în vremea păgînului împărat Maximian al Romei şi căruia i s-a scos ochiul drept. După aceea, acesta pe vremea împărăţiei marelui Constantin, la întîiul Sinod a toată lumea, a fost în Niceea, cînd Sfinţii Părinţi au vrut să facă o lege, ca preoţii mireni să nu aibă femei, el s-a sculat în mijlocul sinodului, a strigat cu glas mare: „Să nu puneţi această sarcină grea şi acest jug greu asupra slujitorilor bisericeşti”. Deci, Sfîntul Pafnutie s-a împotrivit foarte mult la această dorinţă a Sfinţilor Părinţi, cu toate că el singur era păzitor al fecioriei din pîntecele maicii sale şi nimeni n-a răspuns ceva împotriva cuvintelor lui, lăsîndu-se acel lucru la învoirea fiecăruia. De atunci şi pînă acum preoţii şi diaconii Bisericii Răsăritului sînt căsătoriţi.

Despre acesta scriu istoricii greci: Socrat, cartea 1, cap. 18: Sozomen, cartea 1, cap. 22 şi Nichifor, cartea VIII, cap. 19.

Este de mirare cu adevărat, cum un bărbat ca Pafnutie, atît de plăcut lui Dumnezeu, care va pătimi pentru Hristos şi care a luat parte la întîiul Sinod a toată lumea, deşi a fost cel din urmă dintre Sfinţi Părinţi, a întărit după lege căsătoria preoţilor şi diaconilor mireni; este de mirare că nu se cinsteşte în Biserică cu pomenire, precum se cinstesc ceilalţi părinţi sfinţi.

Acest Cuvios Pafnutie se pomeneşte în Prolog în 25 de zile ale lunii noiembrie, cum a scăpat pe nişte tîlhari. În 9 martie se pomeneşte, tot în Prolog, de acest Sfînt Pafnutie, cum că s-a rugat lui Dumnezeu să-i spună lui cu cine este asemenea şi a luat înştiinţare că el este asemenea cu mai marele satului. Şi iarăşi, în aceeaşi lună, în 27 de zile, cuvîntul spune că este asemenea cu un om fluierător. Acesta este cel care a aflat pe Sfîntul Onufrie, după cum se dovedeşte dintr-un pateric vechi grecesc scris de mînă.

mai mult
Sfinții zilei

Vineri, 8 iunie – Sf. Mc. Nicandru şi Marcian; Aducerea moaştelor Sf. M. Mc. Teodor Stratilat (Post)

biblia-guttemberg

Sfîntul şi marele Teodor a pătimit pentru Hristos în cetatea Eracliei, unde era voievod păgînul împărat Lichinie. Vremea sfîrşitului său a fost în opt zile ale lunii februarie, iar în această lună şi zi se cinsteşte aducerea cinstitelor lui moaşte din cetatea Eracliei în Evhaita, patria lui. Pentru că aşa a poruncit el slugii sale, care privea la pătimirea sa şi căreia i-a zis: „Trupul meu să-l pui în Evhaita, în stăpînirea strămoşilor lui”. Deci, cel ce va voi să ştie toate cele despre acest sfînt, să citească pătimirea lui, care este scrisă pe larg la ziua de opt februarie. Iar noi să pomenim aici minunea care s-a făcut de icoana lui şi pentru care Sfîntul Anastasie Sinaitul şi Sfîntul Ioan Damaschin ne încredinţează. Acea minune a fost astfel:

Departe de cetatea Damascului, ca la patru mii de paşi, era un loc care se numea Carsat, unde era biserica marelui Sfînt Mucenic Teodor Stratilat. Locul acela l-au luat turcii în stăpînirea lor şi au început a locui acolo. Mulţi dintre dînşii au intrat în biserica mucenicului şi au întinat-o cu toate necurăţiile, pentru că au băgat în ea dobitoacele lor, femeile şi copiii şi făceau acolo multe păcate trupeşti spurcate şi urîte. Pe un perete era pictat chipul marelui Sfînt Mucenic Teodor şi, într-o zi oarecare, şezînd mulţi turci şi vorbind în biserica aceea, unul dintre dînşii a luat un arc şi o săgeată şi, întinzînd arcul, a nimerit cu săgeata în umărul drept al sfîntului şi îndată a curs sînge din icoană, ca dintr-un om viu. Turcii, văzînd această minune, s-au mirat, însă n-au ieşit din biserică, ci locuiau în ea şi îşi săvîrşeau necurăţiile după obiceiul lor cel spurcat. Acolo erau douăzeci de turci cu femeile şi copiii lor şi în puţine zile toţi au pierit cu moarte amară, fiind loviţi fără de veste; iar cei ce locuiau afară din biserică, toţi au rămas sănătoşi în acea vreme. Cuviosul Anastasie Sinaitul spune despre acea icoană, că a văzut-o singur şi se afla şi semnul ce cursese din rană.

Această minune a fost spre înfricoşarea păgînilor turci, iar nouă credincioşilor spre învăţătură, ca să ştim că sîntem datori a cinsti sfintele icoane, căci prin ele se fac minuni şi lucrează minunat darul Dumnezeului nostru spre a noastră încredinţare.

mai mult
Sfinții zilei

MĂRTURIE: „Așteaptă și vei vedea cu ochii tăi cum se desparte sufletul de trupul unui creștin care crede”

xeno

Acum câțiva ani, când eram preot paroh la Sfânta Biserică a Sfântului Vasilie din Pireu, m-a chemat de urgență un bărbat de 42 de ani, pe nume Xenofont, să-l spovedesc.

Când am mers, l-am găsit într-o stare jalnică. Cancerul cu nestăvilitele lui metastaze îi cuprinsese și capul. Zilele lui îi erau măsurate. Era singur în salon, și fiindcă celălalt pat era liber, mi-a povestit cum a crezut, de vreme ce era, așa cum accentuat el, un „ateu neînduplecat” și necredincios.

„Am venit aici, în acest salon cu două paturi, de vreo 35 de zile. Lângă mine, pe celălalt pat, era deja un alt bolnav în vârstă de vreo 80 de ani. Acest bolnav, Părinte, în ciuda înfricoșătoarelor dureri la oase – acolo îl atacase cancerul -, spunea mereu: «Slavă Ție, Dumnezeule! Slavă Ție, Dumnezeule!». După aceea mai spunea și alte rugăciuni, pe care eu, neîmbisericitul și ateul pentru prima oară le auzeam. Și de multe ori, după aceste rugăciuni, se liniștea – nu-mi puteam da seama în ce fel – și-l cuprindea un somn dulce. După vreo două-trei ceasuri se trezea din pricina durerilor insuportabile și iarăși începea: «Hristoase al meu, Îți mulțumesc! Slăvit să fie Numele Tău! Slavă Ție, Dumnezeule! Slavă Ție, Dumnezeule!». Eu urlam de durere, iar el, deși era cuprins de nesuferite dureri, Îl slavoslovea pe Dumnezeu. Eu Îl huleam pe Hristos și pe Maica Domnului, iar el Îl fericea pe Dumnezeu, Îi mulțumea pentru cancerul pe care i l-a dat și pentru durerile pe care le avea. Atunci eu mi-am ieșit din fire nu numai din pricina durerilor înfricoșătoare pe care le aveam, ci și pentru că îl vedeam pe bolnavul de lângă mine slavoslovindu-L mereu pe Dumnezeu. El se împărtășea aproape în fiecare zi, iar eu vomitam din pricina greții.

– Încetează odată să mai spui mereu: «Slavă Ție, Dumnezeule!». Nu vezi că Acest Dumnezeu, pe Care tu Îl slavoslovești, ne chinuie atât de cumplit? Dumnezeu este Acesta? Nu există. Nu! Nu există…

Însă acela mi-a răspuns cu un glas dulce:

– Există, fiul meu, există și este un Părinte iubitor, pentru că prin boală și dureri ne curăță de multele noastre păcate. Așa cum, dacă te-ai fi îndeletnicit cu o muncă grea, în care hainele tale și trupul tău s-ar fi umplut de murdărie și ar fi trebuit o perie aspră pentru a te curăța bine și tu și trupul tău și hainele tale, în același chip și Dumnezeu folosește boala ca un curățitor binefăcător al sufletului, pentru a-l pregăti pentru Împărăția Cerurilor.

Răspunsul lui m-a enervat și mai mult și am început să-L înjur pe Dumnezeu și pe demoni. Apoi am început să strig:

– Nu există Dumnezeu! Nu cred în nimic… Nici în Dumnezeu, nici în basmele pe care mi le spui despre Împărăția Dumnezeului tău…

Îmi aduc aminte de ultimele lui cuvinte:

– Așteaptă și vei vedea cu ochii tăi cum se desparte sufletul de trupul unui creștin care crede. Eu sunt păcătos, însă mila lui Dumnezeu mă va mântui. Așteaptă și vei vedea, și vei crede.

Și această zi a sosit. Cei de la spital au vrut să pună un paravan, așa cum era de datoria lor, însă eu am protestat și le-am spus: „Nu, pentru că vreau să văd cum moare acest bătrân”. Îl vedeam cum slavoslovea mereu pe Dumnezeu. Uneori zicea câte un „bucură-te” pentru Maica Domnului, care mai târziu am înțeles că se numește Acatist. Apoi a cântat încetișor „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară”, „Pentru mulțimea păcatelor mele…”, „Cuvine-se cu adevărat”, făcând în același timp de multe ori semnul Sfintei Cruci.

La un moment dat și-a ridicat mâinile în sus și a spus:

– Bine ai venit, Îngerul meu! Îți mulțumesc că ai venit cu atât de strălucitori însoțitori ca să-mi iei sufletul. Îți mulțumesc! Îți mulțumesc!

S-a ridicat puțin, apoi și-a ridicat iarăși mâinile în sus, și-a făcut semnul Sfintei Cruci, și-a pus mâinile cruciș pe piept și a adormit. Dintr-odată salonul a fost inundat de lumină, parcă au intrat în el zece sori, atât de mult s-a luminat camera. Da, eu necredinciosul, ateul, materialistul, îngâmfatul, mărturisesc nu numai că a strălucit camera, ci și o nespusă mireasmă s-a răspândit în ea. Și nu numai în ea, dar și pe hol, iar cei care erau treji și puteau merge, alergau încolo și-ncoace pentru a depista de unde venea acea ciudată mireasmă.

Și astfel, Părinte, am crezut și după trei zile am chemat un duhovnic. A doua zi i-am luat în primire pe ai mei, pe mama, pe tata, apoi pe cei doi frați mai mari ai mei, pe femeia mea, pe rude și pe prieteni, și am strigat la ei:

– De ce nu mi-ați vorbit niciodată despre Dumnezeu, despre Maica Domnului și despre Sfinți? De ce nu m-ați dus niciodată la Biserică? De ce nu mi-ați spus că există Dumnezeu și că există moarte și cândva acest suflet se va despărți de trup ca să dea socoteală de cele pe care le-a făcut? De ce m-ați îmbrâncit în ateism și marxism cu comportarea voastră? Voi m-ați învățat să înjur, să fur, să înșel, să mă mânii, să pizmuiesc, să spun mii de minciuni, să nedreptățesc, să desfrânez… Voi m-ați învățat să fiu viclean, lăudăros, invidios, iubitor de argint și rău. De ce nu m-ați învățat virtutea? De ce m-ați învățat dragostea? De ce nu mi-ați vorbit niciodată despre Hristos? De ce? De acum înainte până ce voi muri, îmi veți vorbi numai despre Dumnezeu, despre Hristos, despre Maica Domnului, despre Îngeri și Sfinți. Despre nimic altceva.

Veneau ai mei, rude, prieteni, cunoscuți și-i întrebam pe fiecare separat sau pe toți împreună:

– Aveți să-mi spuneți ceva important despre Dumnezeu? Spuneți-mi, că pe El merg să-L întâlnesc! Dacă nu știți, mergeți și învățați! Zilele trec și eu voi pleca.

La unul sau doi vizitatori le-am spus:

– Dacă nu știi și nu crezi, pleacă!

Acum cred cu toată inima mea și vreau să-mi spovedesc toate păcatele mele de când eram copil”.

Xenofont care se spovedea acum, era hotărât și neîndurător cu vechiul Xenofont. Și mila lui Dumnezeu cu el a fost mare, foarte mare. S-a spovedit cu sinceritate, s-a împărtășit de două-trei ori, apoi, după o luptă de câteva zile cu cancerul, a plecat în deplină pocăință, cu credință vie, în pace, slavoslovindu-L și el pe Dumnezeu.

Ștefan Anagnostopulos

Extras din ”Cunoștințe și trăiri ale Credinței Ortodoxe”

mai mult
Sfinții zilei

Joi, 7 iunie – Sf. Sfinţit Mc. Teodor; Sf. Mc. Zenaida; Sf. Cuv. Sebastiana; Sf. Cuv. Antim (Dezlegare la ulei şi vin)

biblia

Sfîntul şi marele Teodor a pătimit pentru Hristos în cetatea Eracliei, unde era voievod păgînul împărat Lichinie. Vremea sfîrşitului său a fost în opt zile ale lunii februarie, iar în această lună şi zi se cinsteşte aducerea cinstitelor lui moaşte din cetatea Eracliei în Evhaita, patria lui. Pentru că aşa a poruncit el slugii sale, care privea la pătimirea sa şi căreia i-a zis: „Trupul meu să-l pui în Evhaita, în stăpînirea strămoşilor lui”. Deci, cel ce va voi să ştie toate cele despre acest sfînt, să citească pătimirea lui, care este scrisă pe larg la ziua de opt februarie. Iar noi să pomenim aici minunea care s-a făcut de icoana lui şi pentru care Sfîntul Anastasie Sinaitul şi Sfîntul Ioan Damaschin ne încredinţează. Acea minune a fost astfel:

Departe de cetatea Damascului, ca la patru mii de paşi, era un loc care se numea Carsat, unde era biserica marelui Sfînt Mucenic Teodor Stratilat. Locul acela l-au luat turcii în stăpînirea lor şi au început a locui acolo. Mulţi dintre dînşii au intrat în biserica mucenicului şi au întinat-o cu toate necurăţiile, pentru că au băgat în ea dobitoacele lor, femeile şi copiii şi făceau acolo multe păcate trupeşti spurcate şi urîte. Pe un perete era pictat chipul marelui Sfînt Mucenic Teodor şi, într-o zi oarecare, şezînd mulţi turci şi vorbind în biserica aceea, unul dintre dînşii a luat un arc şi o săgeată şi, întinzînd arcul, a nimerit cu săgeata în umărul drept al sfîntului şi îndată a curs sînge din icoană, ca dintr-un om viu. Turcii, văzînd această minune, s-au mirat, însă n-au ieşit din biserică, ci locuiau în ea şi îşi săvîrşeau necurăţiile după obiceiul lor cel spurcat. Acolo erau douăzeci de turci cu femeile şi copiii lor şi în puţine zile toţi au pierit cu moarte amară, fiind loviţi fără de veste; iar cei ce locuiau afară din biserică, toţi au rămas sănătoşi în acea vreme. Cuviosul Anastasie Sinaitul spune despre acea icoană, că a văzut-o singur şi se afla şi semnul ce cursese din rană.

Această minune a fost spre înfricoşarea păgînilor turci, iar nouă credincioşilor spre învăţătură, ca să ştim că sîntem datori a cinsti sfintele icoane, căci prin ele se fac minuni şi lucrează minunat darul Dumnezeului nostru spre a noastră încredinţare.

mai mult
Sfinții zilei

Miercuri, 6 iunie – Sf. Cuv. Visarion şi Ilarion cel Nou; Sf. Mc. Ghelasie şi Valeria (Post)

biblie1

Visarion, marele între părinţi, s-a născut şi a crescut în Egipt. Din tinereţe a iubit pe Hristos şi a răsărit în inima lui lumina darului lui Dumnezeu. El s-a păzit de toată întinăciunea păcatului, nepătîndu-şi haina cea duhovnicească, pe care a luat-o de la Sfîntul Botez. Cercetînd sfintele locuri de la Ierusalim, a văzut pe Cuviosul Gherasim, care-şi petrecea viaţa în pustiul Iordanului, şi căruia îi slujea un leu. Asemenea, văzînd şi pe mulţi alţi părinţi care vieţuiau acolo prin diferite locuri şi care străluceau în fapte bune şi, vorbind cu dînşii, a cîştigat mult folos sufletului său.

După ce s-a întors la locul său, şi-a dobîndit ca părinte duhovnicesc pe Cuviosul Isidor Pelusiotul. Adeseori se ducea la el, povăţuindu-se de învăţăturile lui cele folositoare, şi s-a îndemnat spre viaţa cea aspră. Împărţindu-şi săracilor şi mănăstirilor averea rămasă de la părinţi, s-a făcut monah. Şi, ducîndu-se într-un loc pustiu, petrecea în linişte, obosindu-se cu multe osteneli şi omorîndu-şi trupul cu nevoinţe pustniceşti. Astfel, fiind în trup, se asemăna celor fără de trup. Postirea lui era fără de măsură, pentru că uneori nu mînca toată săptămîna, iar alteori petrecea fără de hrană şi fără de băutură patruzeci de zile.

Odată, stînd în mijlocul unor mărăcini şi avînd mîinile, ochii şi gîndul îndreptate către cer, a petrecut astfel patruzeci de zile şi de nopţi în rugăciuni gînditoare de Dumnezeu. El a stat neclintit ca un stîlp, nemişcîndu-şi cît de puţin trupul din acel loc, negustînd ceva în aceste zile, negîndind către cineva, nedormitînd, neslăbind din neputinţa cea firească şi neaplecîndu-şi mintea spre cele pămînteşti. Astfel, era cu totul pătruns de dragostea lui Dumnezeu.

Cu ochii cei sufleteşti privea neabătut spre Hristos, urmînd celor fără de trupuri. De aceea s-a învrednicit şi de mari daruri de la El, pentru că i s-a dat lui darul facerii de minuni, cum erau proorocii cei mai de demult. Se asemăna cu Moise; că, precum Moise a prefăcut apele cele amare întru dulceaţă cu lemnul arătat de Dumnezeu, ca să adape pe Israel cel însetat, tot astfel şi Cuviosul Visarion a îndulcit amărăciunea apei de mare, prin rugăciune şi însemnarea sfintei cruci, ca să adape pe ucenicul lui cel slăbit de sete.

Odată, umblînd el cu ucenicul lui pe marginea mării, acesta a însetat acolo de osteneala drumului şi de zăduful zilei şi zicea către sfîntul: „Părinte, îmi este tare sete”. Cuviosul, făcînd rugăciune şi însemnînd marea cu semnul Sfintei Cruci, a zis: „În numele Domnului ia apă şi bea”. Ucenicul, luînd apă din mare cu vasul ce purta, a văzut că apa este dulce la gust şi rece, ca şi cum ar fi curs dintr-un izvor viu. Deci, bînd din destul şi răcorindu-se, a luat şi în vasul său. Cuviosul Visarion, văzînd aceasta, a zis ucenicului: „Fiule, pentru ce ai umplut vasul cu apă?” Răspuns-a ucenicul: „Iartă-mă, părinte! Am luat apă ca să nu însetăm iarăşi pe cale!”

Atunci stareţul a zis: „Dumnezeu, Cel ce este în acest loc, este peste tot locul; şi, precum aici, aşa şi în tot locul poate să dea apă dulce celui însetat”. Numele ucenicului era Dula. Cuviosul Visarion s-a asemănat şi lui Isus al lui Navi; căci precum acela a biruit pe Amorei, şi a oprit soarele în calea sa, tot aşa a făcut şi acesta. Mergînd el cu ucenicul la alt stareţ, se apropia soarele spre apus şi calea era încă depărtată; deci Sfîntul Visarion s-a rugat lui Dumnezeu, zicînd: „Rogu-mă Ţie, Doamne, porunceşte ca să stea soarele pînă ce voi merge la robul tău”. Şi aşa s-a făcut, că n-a apus soarele pînă ce a sosit cuviosul la acel stareţ.

Cuviosul a fost asemenea şi cu Sfîntul Prooroc Ilie, pentru că în vreme de secetă, cu rugăciunile sale a căzut ploaie îndestulată din cer pe pămînt; şi aceasta nu s-a făcut odată sau de două ori, ci de mai multe ori. El se asemăna încă şi cu proorocul Elisei; căci precum acela a trecut apele Iordanului, despărţindu-le cu cojocul lui Ilie, tot aşa şi acesta, cu rugăciunile sale, a întărit firea apelor sub picioarele sale şi umbla pe deasupra apelor ca pe uscat; pentru că Nilul – cel mai mare fluviu – îl trecea ca pe uscat şi, oriunde i se întîmplau pîraie, le trecea cu picioarele neudate.

Cuviosul Visarion, petrecînd oarecînd în schit, s-a adus la biserică un om îndrăcit şi se făceau rugăciuni pentru el ca să se izbăvească de duhul cel necurat, dar nu ieşea dracul din el. Atunci clericii au zis între ei: „Ce să facem cu îndrăcitul acesta?” Unii ziceau: „Nimeni nu poate să izgonească pe drac, decît părintele Visarion; deci de-l vom ruga pe el de aceasta, apoi ne este teamă că nici în biserică nu va mai voi să vină. Deci să facem aşa: El vine de dimineaţă în biserică mai înainte decît toţi, atunci noi, apucînd înainte de venirea lui, să punem pe omul cel îndrăcit în locul lui şi să-i zicem stareţului: „Părinte, deşteaptă pe cel ce doarme!”

Aşa au făcut clericii. Intrînd Cuviosul Visarion în biserică, după obiceiul său, a văzut pe acel om şezînd în locul lui. Atunci el a stat aproape de cel îndrăcit şi nu voia să-l gonească din locul lui. După ce s-a început pravila bisericii, clericii au zis către stareţ: „Părinte, deşteaptă pe cel ce doarme”. Părintele Visarion, apropiindu-se de acel om, l-a clătinat, zicîndu-i: „Scoală-te şi te du de aici!” Şi îndată dracul a ieşit din om, gonit prin cuvîntul sfîntului. Sculîndu-se omul, a început a mulţumi lui Dumnezeu, că s-a izbăvit şi s-a făcut sănătos din acel ceas. În acest fel clericii au pornit pe Sfîntul Visarion spre acea facere de minuni, ca să izgonească pe diavoli. Astfel, acest cuvios părinte nu voia cu nici un chip să facă minuni la arătare, ca să nu fie slăvit de oameni, fiind smerit şi socotindu-se pe sine păcătos.

Odată, un frate din schit a căzut într-o greşeală şi preotul îi poruncea lui să iasă afară din biserică, ca unul ce nu era vrednic să fie împreună cu fraţii în soborul bisericesc. Deci, Cuviosul Visarion, sculîndu-se, a ieşit şi el împreună cu cel ce greşise, zicînd: „Şi eu sînt păcătos ca acesta!” Într-acest fel a fost smerenia acestui sfînt părinte. Ucenicii lui mai spuneau de el că patruzeci de ani nu s-a culcat pe coaste ca să se odihnească; ci, şezînd, primea cîte puţin somn. El sfătuia pe ucenicii săi să fie treji, ca astfel să se păzească totdeauna de cursele vrăjmaşului, şi le zicea: „Se cade monahului să fie ca şi Heruvimii şi Serafimii; şi, cînd cineva petrece în pace neavînd războaie, atunci mai mult să se păzească şi să se smerească în faţa lui Dumnezeu, ca nu cumva, părîndu-i-se că stă, să cadă în vreo greşeală mai cumplită. Pentru prea marea încredere în sine, mulţi s-au dat la război. De multe ori, pentru neputinţa noastră, Dumnezeu nu lasă să vină asupra noastră războaie, ca astfel să pierim desăvîrşit”.

Toată viaţa acestui sfînt părinte era asemenea păsărilor ce zboară în aer, pentru că nimic nu a cîştigat din cele pămînteşti. Nu avea nici chilia sa, nici vreo adăpostire deosebită; ci, trecînd din loc în loc, mergea ca un rătăcit prin pustie, prin surpături şi prin văi, neîngrijindu-se deloc de nevoile trupeşti, nici de hrană, nici de haine, avînd pe trup îmbrăcăminte numai o ruptură de haină, care îi acoperea trupul gol de tot. Ziua se ardea de zăduful soarelui, iar noaptea de frig. Rareori i se întîmpla vreodată să intre sub vreun acoperămînt, ci astfel petrecea ca o pasăre prin munţi, iubind singurătatea; îşi ridica mintea spre Unul Dumnezeu şi îşi adîncea gîndurile într-Însul. Totdeauna avea lacrimi în ochi şi adeseori scotea dese suspine din adîncul inimii, plîngînd şi tînguindu-se în toate zilele vieţii lui.

Apoi, ajungînd la adînci bătrîneţi, s-a mutat la viaţa cea neîmbătrînită şi a trecut de la plîngere la bucuria cea veşnică, prin ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.

mai mult
Sfinții zilei

Marți, 5 iunie – Sf. Mc. Dorotei, Ep. Tirului; Sf. Mc. Marchian, Nicandru şi Leonid (Dezlegare la ulei şi vin)

no thumb

Preacuviosul Atanasie, cel vrednic de laudele celor fără de moarte, a crescut în viaţa cea muritoare şi omenească în cetatea cea mare Trapezunda şi a învăţat carte în Bizanţ, iar munţii Chimenului şi ai Atonului l-au adus pe dînsul ca dar lui Dumnezeu. Părinţii lui erau de neam bun şi dreptcredincioşi. Tatăl lui era din Antiohia, iar maica sa din Colhida şi vieţuiau în Trapezunda. Deci mai înainte de naşterea Cuviosului Atanasie tatăl său a murit, iar maica sa, născîndu-l şi luminîndu-l prin Sfîntul Botez, s-a dus către Dumnezeu în urma bărbatului său. Numele pruncului din botez a fost Avramie. El rămînînd din scutece sărman de părinţi, l-a luat o călugăriţă din cele de bun neam şi l-a hrănit.

Încă din vîrsta prunciei se arătau într-însul semnele vieţii lui, care aveau să fie, cînd va ajunge bărbat desăvîrşit, pentru că pruncul, deşi era mic, însă se arăta înţelept în toate şi bun la obiceiuri. Deci, făcînd jocuri copilăreşti cu cei de o vîrstă cu el, aceia nu-l puneau pe Avramie împărat sau voievod, ci egumen. Şi cu dreptate, căci din copilărie se deprindea la viaţa monahicească, văzînd pe monahia care-l creştea, petrecînd în rugăciuni şi în postiri. Deci, el se sîrguia să-i urmeze ei pe cît era cu putinţă, postind şi făcînd rugăciuni; crescînd cu trupul şi cu înţelegerea, a trecut vîrsta pruncească şi, dîndu-se la învăţătura gramaticii, sporea mai mult decît vîrstnicii.

În acea vreme, călugăriţa aceea care i-a fost în loc de maică, s-a dus către Domnul. După aceea, pruncul Avramie, rămînînd sărman a doua oară, plîngea ca după maica sa cea adevărată şi dorea ca să meargă în Bizanţ pentru căutarea înţelepciunii cărţilor. Această dorinţă a lui a fost rînduită de Dumnezeu, Care se îngrijeşte de cei sărmani:

În vremea aceea, împărăţind peste greci dreptcredinciosul împărat Roman, unul din famenii palatului a fost trimis la Trapezunda ca să adune de la tîrguri dajdia cea împărătească. Acela, văzînd pe copilul Avramie frumos la vedere cu trupul şi cu sufletul, l-a luat cu sine în Bizanţ şi l-a încredinţat unui dascăl, bărbat ales, cu numele Atanasie, spre învăţătura filosofiei. Deci, în scurtă vreme s-a făcut ucenicul ca şi dascălul.

În acei ani, era în Bizanţ un voievod, anume Zefinazer, care luase ca soţie fiului său pe o rudenie de-a lui Avramie. Acela, cunoscînd pe Avramie, l-a luat în casa sa. Dar tînărul Avramie, deşi petrecea în casă bogată şi îndestulată cu toate desfătările de hrană, însă nu se lăsa de înfrînarea cea pustnicească, pe care o deprinsese de la călugăriţa care-l hrănise. Astfel, nu voia să mănînce la masa cea domnească, nici nu-i plăcea să guste bucate alese, ci îşi împlinea nevoia foamei sale cu verdeţuri nefierte şi cu poame. El era atît de treaz, încît adeseori, vrînd să biruiască somnul cel firesc, umplea ligheanul cu apă şi-şi spăla faţa sa, ori de cîte ori adormea, ca să nu se îngreueze de somn. Astfel se chinuia în tot felul, omorîndu-şi trupul şi robindu-l pe el duhului.

Pentru o viaţă îmbunătăţită ca aceasta şi pentru înţelegerea cea multă a lui era iubit tuturor. Vestea aceasta a venit chiar la cunoştinţa împăratului şi a fost pus dascăl de dînsul în şcoală, asemenea cu dascălul Atanasie. Dar, de vreme ce învăţătura lui Avramie se lăuda mai mult decît a lui Atanasie şi se adunau mai mulţi ucenici la Avramie decît la Atanasie, de aceea Atanasie, dascălul lui Avramie, care i-a fost mai înainte ucenic, a început a-l pizmui şi a-l urî. Acest lucru înţelegîndu-l fericitul Avramie, nu după multă vreme, şi-a lăsat rînduiala dăscăliei, nevrînd să fie supărător dascălului său, şi s-a dus să vieţuiască în casa celui mai sus zis voievod, petrecînd în obişnuita sa faptă bună. După aceasta, împăratul a poruncit voievodului să meargă pentru o trebuinţă pe Marea Egee. Voievodul, plecînd, a luat cu sine şi pe Avramie, pentru dragostea cea multă ce o avea către dînsul şi a plecat la Avid şi de acolo a ajuns la Lemnos.

Văzînd Avramie Muntele Atonului, i-a plăcut foarte mult şi gîndea să se sălăşluiască în el. După ce s-a săvîrşit slujba împărătească, s-a întors acasă. Apoi a venit la Constantinopol. Dar, venind acolo din Mînăstirea Chimenului, după rînduiala dumnezeiască Cuviosul Mihail, numit Malein, Avramie, înştiinţîndu-se şi auzind de viaţa lui cea plăcută lui Dumnezeu, s-a bucurat şi a mers la dînsul. Vorbind el cu stareţul, s-a îndulcit şi s-a folosit de cuvintele lui cele insuflate de Dumnezeu. Şi astfel s-a cuprins mai fierbinte de dorinţa ca să se lepede de lume şi să slujească lui Dumnezeu în rînduială monahicească. El a descoperit gîndul său cuviosului şi i-a spus cele pentru sine, adică, de unde este, de ce neam, cum a fost crescut şi pentru ce petrece în casa voievodului.

Cuviosul, văzînd că are să fie vas ales al Sfîntului Duh, l-a iubit foarte mult şi-l învăţa pentru mîntuire, semănînd în inima lui, ca într-un pămînt bun, seminţele cuvintelor lui Dumnezeu, ca să aducă rod însutit de fapte bune. Îndeletnicindu-se el cu vorba cea duhovnicească, a venit spre cercetare la Cuviosul Mihail nepotul său, Nichifor, voievodul Răsăritului, care mai pe urmă a fost împăratul grecilor. Vorbind cu cuviosul, unchiul său, a văzut pe tînărul Avramie şi a întrebat pe stareţ despre dînsul cine este. Sfîntul i-a spus toate despre Avramie şi că voieşte să se facă monah. De atunci Avramie s-a făcut cunoscut lui Nichifor.

După cîteva zile, Cuviosul Mihail întorcîndu-se din Constantinopol la mînăstirea sa, Avramie n-a mai voit să stea în mijlocul zgomotului lumesc, ci, defăimînd toate cele lumeşti şi retrăgîndu-se din dragoste la cuviosul, s-a dus, vrînd să se facă monah. Ajungînd la locaşul Chimenului, s-a aruncat la picioarele sfîntului stareţ Mihail, rugîndu-l cu lacrimi să-l îmbrace în chipul monahicesc şi să-l numere în turma cea aleasă a oilor celor cuvîntătoare din ograda lui Hristos. Cuviosul Mihail l-a primit cu dragoste şi îndată, fără să-l mai treacă prin cei începători, l-a tuns în călugărie ca pe un iscusit, pentru că vedea într-însul rîvna cea aprinsă a dragostei către Dumnezeu, numindu-l Atanasie în loc de Avramie. În mînăstirea aceea, nefiind obicei să se îmbrace monahii la tundere cu cămăşi de lînă, fericitul Mihail a îmbrăcat pe Atanasie cu cămaşă de lînă ca într-o platoşă, întrarmînd pe ostaşul cel viteaz al lui Hristos împotriva potrivnicilor.

Atanasie rugă pe sfîntul stareţ să-i dea lui poruncă să mănînce o dată pe săptămînă. Dar înţeleptul povăţuitor, tăind voia ucenicului său, i-a poruncit să primească hrană a treia zi. Atanasie făcea toate slujbele mînăstireşti şi bisericeşti care i se porunceau, arătînd osîrdie în nevoinţele călugăreşti. Iar în vremea care-i prisosea din lucrările mînăstireşti, se îndeletnicea cu scrierea sfintelor cărţi, după porunca părintelui său. El era iubit de toţi fraţii şi pentru această iubire de osteneală a lui, în patru ani s-a arătat desăvîrşit în viaţa monahicească.

Apoi i s-a poruncit de Cuviosul Mihail, să vieţuiască în linişte, într-o chilie ce era în pustie la un loc departe de mînăstire ca de o stadie şi i-a dat poruncă stareţul pentru post, să nu mai mănînce a treia zi, precum se obişnuise, ci a doua zi să guste pîine uscată şi puţină apă. Iar la toate praznicile dumnezeieşti ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi în zilele de Duminici, începînd de cu seară pînă la al treilea ceas din zi, i-a poruncit să petreacă fără de somn în rugăciuni şi în preamărirea lui Dumnezeu.

Trecînd cîtăva vreme, Nichifor, voievodul Răsăritului, nepotul Cuviosului Mihail, săvîrşind slujba cea împărătească şi trecînd din întîmplare pe lîngă locul acela, a mers în mînăstirea unchiului său Mihail. Vorbind cu dînsul, şi-a adus aminte şi l-a întrebat, zicînd: „Părinte, unde este copilul Avramie, pe care l-am văzut la tine în Constantinopol?” Stareţul a răspuns: „Se roagă lui Dumnezeu pentru mîntuirea voastră, căci acum este monah şi s-a numit Atanasie din Avramie”. Atunci s-a întîmplat că era cu Nichifor şi fratele lui, Leon patriciul. Auzind amîndoi de viaţa îmbunătăţită a lui Atanasie, au dorit să-l vadă. Deci, stareţul neoprindu-i, au mers la Atanasie, care i-a întîmpinat şi a vorbit cu dînşii cuvinte din duhovniceasca înţelepciune, pentru că gura lui era plină de darul Duhului Sfînt. Ei s-au îndulcit atît de mult din cuvintele lui, încît doreau să petreacă pururea cu dînsul, de le-ar fi fost cu putinţă a se libera de dregătoriile lor şi de zgomotul lumii.

Întorcîndu-se ei la Cuviosul Mihail, au zis către dînsul: „Părinte, îţi mulţumim că ne-ai arătat comoara pe care o ai ascunsă în ţarina păstoriei tale”. Deci stareţul, chemînd pe Atanasie, i-a poruncit ca iarăşi să întindă cuvînt de învăţătură pentru mîntuirea sufletelor celor ce veniseră. Căci darul Domnului lucra atît de mult prin gura lui Atanasie, încît cei ce auzeau cuvintele lui, se umpleau şi se sfărîmau cu inimile lor şi plîngeau. Deci, însuşi stareţul se minuna de darul învăţăturii lui.

Din acea vreme, voievodul Nichifor şi Leon patriciul au iubit foarte mult pe fericitul Atanasie. Nichifor, luîndu-l la o parte, i-a descoperit gîndul său, zicînd: „Doresc, părinte, să mă înstrăinez de viforul cel lumesc şi, scăpînd de grijile vieţii, să slujesc lui Dumnezeu în liniştea monahicească. Această dorinţă s-a aprins în mine mai mult din cuvintele tale cele insuflate de Dumnezeu şi am nădejde în sfintele tale rugăciuni că-mi voi cîştiga dorinţa”. Fericitul Atanasie i-a răspuns, zicînd: „Pune-ţi spre Dumnezeu nădejdea ta şi El va rîndui pentru tine, precum va voi”. Astfel vorbind din destul, voievodul şi patriciul s-au dus în calea lor cu mult folos pentru sufletele lor.

Cuviosul Mihail voia să facă pe Atanasie, după sine, egumen al mînăstirii, căci el îmbătrînise şi se apropiase de sfîrşit. Atanasie, înştiinţîndu-se de aceasta, deşi nu voia să se despartă de iubitul său părinte, însă, temîndu-se de greutatea începătoriei, s-a judecat a fi nevrednic de rînduiala păstoriei. Deci a fugit de acolo şi umbla prin Muntele Atonului, înconjurînd pe părinţii cei din pustie, îndemnîndu-se spre mai multă nevoinţă, din vieţile lor cele îmbunătăţite. El, găsind pe cîţiva fraţi petrecînd prin crăpăturile pietrelor aproape unul de altul, s-a sălăşluit lîngă aceia şi urma vieţii lor celei aspre, pentru că ei nu aveau nici o grijă de trup, nici de acoperămînt, nici de hrană, nici de vreun alt cîştig; ci gerul, zăduful şi foamea le răbdau cu plăcere pentru Dumnezeu. Nevoia cea trupească o îndestulau cu poame sălbatice care creşteau prin pustia aceea şi din care gustau puţin la vremea lor.

În acea vreme, Cuviosul Mihail Malein s-a dus către Domnul; iar Atanasie, înştiinţîndu-se de sfîrşitul cuviosului, a plîns după el, ca un fiu după părintele său. El s-a mai înştiinţat că voievodul Nichifor cu fratele său, Leon patriciul, vor trece prin locul acela. Deci, s-a temut să nu fie pentru dînsul cercetare. Atunci el a lăsat pe pustnicii aceia – ca pe unii ce erau cunoscuţi de alţi fraţi şi adeseori cercetaţi, ca să nu fie cunoscut şi el de cei ce veneau – şi s-a dus într-o mînăstire mai departe, care se numea greceşte Tuzig.

Acolo, găsind pe un stareţ din afară de mînăstire liniştindu-se în pustie, l-a rugat să-l primească să petreacă cu dînsul şi şi-a schimbat numele său, în loc de Atanasie, Varnava, ca nu cumva, cercetîndu-l să-i afle numele. Stareţul îl întreba, zicînd: „Cine eşti, frate, de unde şi pentru ce pricină ai venit aici?” Atanasie a zis: „Părinte, am fost corăbier şi, căzînd în primejdie, am făgăduit lui Dumnezeu ca să mă lepăd de lume şi să plîng pentru păcatele mele. Deci, pentru aceasta m-am îmbrăcat în acest chip monahicesc, în care, povăţuit de Dumnezeu, am venit aici la sfinţia ta, dorind să petrec cu tine şi să învăţ calea mîntuirii. Numele meu este Varnava”. Stareţul, crezînd cele zise, l-a primit, iar Varnava petrecea acolo, supunîndu-se stareţului în toate, ca unui părinte.

După un timp a zis către stareţ: „Părinte, te rog ia osteneală şi învaţă-mă şi pe mine carte, ca să pot să mă obişnuiesc cît de puţin a citi Psaltirea; căci în lume la nimic nu m-am deprins, decît numai la umblarea pe mare cu corabia”. Prin aceasta fericitul Atanasie se făcea că nu este cărturar, ca să nu fie cunoscut de cei ce voiau să-l caute. Stareţul i-a scris mai întîi literele şi-l învăţa pe el, ca pe un om ce niciodată nu învăţase nimic, iar Varnava se făcea că nu poate să înţeleagă. Aceasta a făcut-o mult timp, ceea ce mîhnea foarte mult pe stareţ, aşa că de multe ori, amărîndu-se, îl gonea de la dînsul. Dar, cel ce se numea Varnava, zicea cu smerenie: „Părinte, nu mă izgoni pe mine, nebunul şi nepriceputul; ci, rabdă pentru Dumnezeu şi mă ajută cu rugăciunile tale, ca Domnul să-mi dea înţelegerea literelor”. După aceasta, ucenicul a început a se face cum că înţelege puţin alcătuirea literelor, dînd nădejde stareţului că va învăţa carte.

În acel timp, Nichifor, slăvitul voievod al Răsăritului, aflînd că Atanasie a fugit din mînăstirea Chimenului, s-a mîhnit foarte mult şi gîndea în sine, cum ar putea să-l afle pe el. De aceea, a scris judecătorului Tesalonicului ca, mergînd pînă la Muntele Atonului, să cerceteze cu dinadinsul despre Atanasie. Judecătorul, citind scrisoarea aceea, îndată s-a dus în Sfîntul Munte şi, chemînd pe cel mai mare al mînăstirii, adică pe cel ce era mai vechi egumen peste toţi egumenii mînăstirii Atonului, l-a întrebat de monahul Atanasie, spunîndu-i faţa, vîrsta şi iscusinţa lui în Scripturi, după cum îi scrisese Nichifor. Mai-marele Atonului i-a răspuns, grăind: „Un bărbat ca acesta pe care îl căutaţi, n-a venit pînă acum în muntele acesta. Însă în scurt timp, va fi la noi sobor, la care sînt datori să vină toţi cîţi locuiesc în muntele acesta. Deci, dacă monahul pe care-l căutaţi va fi în muntele acesta, apoi cu adevărat va veni la sobor, ca şi ceilalţi, şi atunci îl vom cunoaşte pe el”. După aceasta, judecătorul s-a întors la Tesalonic.

Pe atunci, era obiceiul în Aton de a se aduna fraţii de trei ori pe an în lavra care se numeşte Careia, la aceste trei mari praznice: Naşterea Domnului Hristos, Învierea Domnului şi Adormirea Maicii Domnului. La aceste praznice, toţi, adunîndu-se, prăznuiau împreună şi se împărtăşeau cu dumnezeieştile Taine, cu Trupul şi Sîngele Domnului, şi mîncau la masă de obşte. Sosind praznicul Naşterii Domnului, şi adunîndu-se toţi părinţii şi fraţii de prin mînăstirile şi chiliile cele din pustie, a venit şi stareţul acela împreună cu ucenicul său, Varnava. Deci, uitîndu-se mai-marele mînăstirii printre fraţi şi căutînd pe acela care s-ar fi potrivit cu semnele cele descrise de Nichifor, a văzut pe unul ca acela şi l-a întrebat pe el de nume, dar, auzindu-l pe el că se numeşte Varnava, iar nu Atanasie, s-a îndoit, căci Atanasie era scris numele ce se cerea. Deci, s-a gîndit că-l va cunoaşte pe el din citirea cărţii.

Sosind timpul citirii şi punîndu-se cartea dinainte, mai marele mînăstirii a poruncit monahului care se numea Varnava, să citească înaintea soborului; el se lepăda, zicînd că nu ştie carte. Văzînd aceasta stareţul lui, a început a zîmbi şi a zis către cel ce poruncea: „Încetează, părinte, că fratele acesta nu ştie să citească, căci abia acum învaţă la psalmul întîi”. Dar mai-marele mînăstirii îi stătea împotrivă, poruncindu-i cu supărare. Atunci fericitul Atanasie, văzînd că nu poate să se tăinuiască, deoarece era legat cu certare, s-a supus stăpînirii ce era de la Dumnezeu şi a început a citi, precum ştia. Văzînd şi auzind ceea ce nu se aşteptau, stareţul împreună cu toţi ceilalţi s-au minunat de el, avînd vorbirea frumoasă şi cuvintele, ce ieşeau din gură, dulci. Dar se şi bucura, mulţumind lui Dumnezeu că s-a învrednicit a fi învăţător unui bărbat ca acela iscusit, vărsînd şi lacrimi din ochi. Atunci Atanasie a fost cunoscut şi cinstit de toţi. Iar unul din cei mai cinstiţi părinţi, cu numele Pavel, care era din părţile Xeropotamului, a zis către fraţi acestea: „Acest frate, care a venit în urma noastră în muntele acesta, cu faptele cele bune este mai înainte decît noi. Deci, mai întîi cu slava decît noi va fi întru Împărăţia cea cerească, pentru că multora va fi părinte şi povăţuitor spre mîntuire”.

Atunci, mai marele mînăstirii a spus lui Atanasie că voievodul Nichifor şi cu fratele său, Leon, îl caută. Cuviosul, auzind acestea, îl ruga să nu-l arate lor, de vreme ce nu voia să se lipsească de Sfîntul Munte. Deci, mai-marele mînăstirii, înţelegînd că va fi spre paguba Atonului dacă se va lipsi de un bărbat ca acesta, a făgăduit că nu va spune despre dînsul celor ce-l caută, poruncindu-i să se liniştească deosebit într-o chilie pustnicească, la trei stadii depărtare de lavră. Cuviosul Atanasie, slujind lui Dumnezeu în singurătate, avea hrană din osteneala mîinilor sale, pentru că scria frumos şi repede. El în şase zile era în stare să scrie toată Psaltirea, fără să-şi lase pravila cea obişnuită. Deci, pentru acele scrieri i se dădea pîine de către fraţi.

Leon, fratele lui Nichifor, care în acel timp era voievod peste oştile Apusului, cîştigînd biruinţă slăvită asupra celor sălbatici cu ajutorul lui Dumnezeu şi al Preasfintei Născătoare, pe cînd se întorcea din război, a trecut pe la Muntele Atonului, ca să dea mulţumire lui Hristos şi Preacuratei Sale Maici, care l-au întărit să biruiască împotriva vrăjmaşilor. Deci, săvîrşind cele de mulţumire, a cercetat cu dinadinsul pe Atanasie, care vieţuia în linişte. Aflîndu-l, a alergat la chilia sa şi văzîndu-l, s-a umplut de multă bucurie. Deci, cuprinzîndu-l în braţe cu dragoste, plîngea. Astfel a vorbit cu dînsul ziua şi noaptea şi s-a îndulcit de cuvintele lui cele înţelepte şi insuflate de Dumnezeu.

Monahii, văzînd dragostea cea atît de mare a voievodului acela către Părintele Atanasie, l-au rugat să le mijlocească dar la acel voievod, adică să-l înduplece să le zidească în lavra Careii o biserică mai mare, deoarece cea veche era mică şi nu putea să încapă tot soborul fraţilor. Atanasie a vorbit despre aceea cu voievodul, iar el, ca un iubitor de Hristos ce era, le-a dat îndată cu bucurie mulţime de aur şi argint spre zidirea bisericii. Apoi, sărutînd pe Atanasie şi pe ceilalţi părinţi, s-a dus în calea sa la Constantinopol şi a spus fratelui său, Nichifor, că a aflat pe Cuviosul Atanasie. De atunci au început a veni la dînsul mulţi pentru folos, fiind foarte cinstit şi lăudat de toţi părinţii Atonului. El, iubind liniştea şi fugind pretutindeni de slava omenească, a plecat de acolo şi a înconjurat locurile cele dinlăuntru şi pustii ale muntelui aceluia. Astfel, povăţuindu-se de Dumnezeu, s-a dus pînă la marginea Atonului, la un loc care se numea Melana, avînd multă pustietate şi fiind departe de alte pustniceşti locuinţe.

Dealul acela avînd lărgime la vîrf, acolo şi-a făcut o colibă în mijlocul lui, unde se îndeletnicea cu nevoinţe mai mari. Dar diavolul, vicleanul vrăjmaş, făcea acel loc neiubit cuviosului, voind să-l izgonească de acolo. Deci, îl frămîntau gîndurile să plece din locul acela. Însă nevoitorul cel bun grăia împotriva gîndurilor: „Voi răbda aici tot anul acesta, iar după sfîrşitul anului voi face precum va rîndui Dumnezeu”.

Trecînd anul, în ziua cea de pe urmă, au năvălit mai multe gînduri de la potrivnic, ca să-l tragă de acolo, iar el grăia în sine: „Mîine dimineaţă voi ieşi de aici şi mă voi întoarce în lavra Careii”. Dar, pe cînd stătea el la rugăciune, săvîrşind cîntarea ceasului al treilea, deodată s-a revărsat peste dînsul o lumină cerească, care l-a strălucit, şi îndată i-au dispărut acele gînduri. El s-a umplut de veselie negrăită şi se îndulcea cu bucurie de dorinţă dumnezeiască în inima sa, vărsînd lacrimi din ochi. Cuviosul Atanasie de atunci a luat darul umilinţei şi plîngea oricînd voia. El a iubit locul acela atît de mult, pe cît de mult îl ura mai înainte, şi vieţuia într-însul slăvind pe Dumnezeu.

În vremea aceea, voievodul Nichifor a fost trimis de împărat cu oaste în insula Creta, pe care o stăpîneau atunci agarenii (turcii). Voievodul, neavînd nădejde în puterea oştilor greceşti, avea trebuinţă şi de ajutorul lui Dumnezeu. Deci, a trimis cu corabia la Aton pe unii din credincioşii lui, scriind către tot soborul părinţilor şi poftindu-i să se roage lui Dumnezeu pentru dînsul, ca să-i dea ajutor de biruinţă asupra agarenilor. El se mai ruga să trimită la dînsul pe Atanasie, de care auzise de la Leon, fratele său, că petrece în Aton. Părinţii Atonului, citind scrisoarea voievodului, săvîrşeau rugăciuni pentru dînsul fără de lenevire. Deci, cercetînd în pustie despre Atanasie, l-au chemat la sobor şi îi porunceau să se ducă la voievod. El la început nu voia să se ducă, dar, fiind silit de părinţii ceilalţi, s-a supus.

Părinţii au trimis cu dînsul şi pe unul din stareţii cei cinstiţi, pe care Atanasie îl socotea ca învăţător al său şi căruia îi urma ca un ucenic. Intrînd ei în corabie, au pornit spre Creta. Ajungînd la Nichifor, binecredinciosul voievod, văzînd pe Atanasie, a alergat şi a căzut pe grumajii lui. El l-a sărutat, plîngînd de bucurie, şi l-a cinstit ca pe părintele său duhovnicesc. Apoi, văzîndu-l că se face ucenicul acelui stareţ, s-a minunat de smerenia lui. Deci, lăsîndu-şi toate rînduielile lucrurilor din afară, se îndeletnicea în vorbe duhovniceşti cu Cuviosul Atanasie. Voievodul i-a adus aminte lui Atanasie de făgăduinţa sa de demult, cum că are să se lepede de lume şi să se facă monah. Pentru aceea, el ruga pe cuvios, ca mai întîi să-i zidească chilii liniştite în pustiul acela, în care petrece singur, dîndu-i mult aur şi argint pentru zidirea chiliilor.

Părintele Atanasie, iubind viaţa cea fără de grijă şi fără de gîlceavă, s-a lepădat de grija chiliilor şi n-a primit aurul şi argintul. Voievodul s-a mîhnit foarte mult de acest lucru. Apoi, petrecînd împreună cîteva zile şi îndulcindu-se unul cu altul de vederea feţei şi de vorbele cele iubite, s-au despărţit. Atanasie s-a întors la Aton, iar voievodul s-a dus la război, unde, cu rugăciunile sfinţilor părinţi, a biruit pe agareni şi a supus insula Creta împărăţiei greceşti. După aceea, a trimis îndată la Aton pe un credincios al său de aproape, cu numele Metodie – care a fost egumen al Mînăstirii Chimenului – la Cuviosul Atanasie ca să înceapă zidirea chiliilor, dîndu-i ca la şase litre de aur.

Fericitul Atanasie, socotind dorinţa cea bună şi dragostea cea fierbinte către Dumnezeu a lui Nichifor şi cunoscînd că acel lucru este după voinţa lui Dumnezeu, a luat aurul şi a început a se îngriji de zidire. Curăţind mai întîi acel loc pustiu, a zidit chilie de linişte lui Nichifor. Apoi a făcut casă de rugăciune în numele Sfîntului Ioan Înaintemergătorul. După aceea, a făcut şi o biserică frumoasă, în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, aproape de poalele muntelui. La punerea temeliei bisericii a avut o împiedicare, de la urîtorul vrăjmaş, în acest fel: Mîinile oamenilor care zideau amorţeau şi se făceau nemişcate cu totul, încît nu era cu putinţă să le ducă nici la gură. Cuviosul, înţelegînd că aceasta este o lucrare diavolească, s-a rugat lui Dumnezeu cu căldură şi a izgonit meşteşugul vicleanului şi astfel s-au dezlegat mîinile lucrătorilor. Acesta a fost începutul minunilor părintelui cel mare.

Săvîrşind biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a zidit chilii împrejurul ei, a făcut mînăstire preaminunată, a zidit trapeză, bolniţă şi casă de străini. Săvîrşind el cu înţelepciune şi celelalte zidiri trebuincioase mînăstirii, a adunat mulţime de fraţi, şi, aşezînd bine toate rînduielile vieţii monahiceşti, după asemănarea celor mai vechi mînăstiri din Palestina, s-a făcut egumen şi păstor al turmei cuvîntătoare cea adunată acolo, care era bineplăcută lui Dumnezeu şi în care binevoia şi Preasfînta Născătoare de Dumnezeu, pentru că a fost văzută că cerceta mînăstirea şi biserica sa, zidită de Cuviosul Atanasie.

Cel ce s-a învrednicit a vedea acea vedenie se numea Matei, care petrecea bine în viaţa călugărească şi care avea ochii inimii curaţi şi luminaţi. Acela, stînd cu frică la cîntarea de dimineaţă în adunarea bisericii, cu luare aminte şi cu cucernicie, a văzut intrînd în biserică pe Preasfînta Fecioară cea prealuminată, cu doi îngeri prealuminaţi; un înger mergea înaintea ei cu lumînare, iar altul în urmă; şi ea umbla printre fraţi şi le împărţea lucruri. Astfel, fraţilor care stăteau în străni şi cîntau, le-a dat cîte un galben; iar celor ce stăteau prin alte locuri în biserică le-a dat cîte doisprezece bani; celor ce stăteau în tindă, cîte şase bani, iar la unii din fraţii cei vrednici le-a dat cîte şase galbeni. Matei a văzut aceasta şi singur s-a învrednicit a lua şase bani din preacuratele ei mîini.

Sfîrşindu-se vedenia, fratele acela s-a dus la Cuviosul părinte Atanasie şi l-a rugat să-i dea şi lui loc în ceata celor ce cîntă şi a spus sfîntului ceea ce văzuse. Părintele, cunoscînd că aceea este cercetarea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, s-a umplut de multă bucurie duhovnicească. Împărţirea galbenilor la fraţi a cunoscut că sînt feluritele ei dăruiri, care se dau fiecăruia după vrednicie; pentru că celor ce stăteau la cîntare cu rugăciuni mai fierbinţi şi cu luare aminte, li se dădea mai mare răsplătire; iar cei ce luau aminte mai puţin, mai puţin au şi primit. Cel ce văzuse aceea, a fost asemănat cu cei mai mici, pentru ca prin lipsirea de cei mari, să se mîhnească şi să spună vedenia, iar pe de altă parte, ca să nu se mîndrească prin asemănarea cu cei mai vrednici, ci să petreacă cu cei mai mici în smerită cugetare.

Din această arătare s-a cunoscut bunăvoinţa Preasfintei Născătoare de Dumnezeu pentru Cuviosul Atanasie şi pentru mînăstirea lui. Dar în ce fel era economisirea mînăstirii cuviosului, în ce fel era rînduiala, în ce fel erau tipicul şi aşezămintele, despre toate acestea se scrie pe larg într-o carte deosebită a vieţii sale. Deci, cel ce voieşte să ştie şi acestea, să le citească acolo. Aici alegem şi povestim pe scurt numai faptele cele mai alese.

Cuviosul Atanasie s-a mîhnit foarte mult auzind că voievodul Nichifor (Notă – Să se ştie că acest Nichifor se mai numea Foca. Dar acest Foca nu este acela care a ucis pe împăratul Mavrichie, nici acel Nichifor care a împărăţit după împărăteasa Irina şi care a fost ucis de bulgari în război, ci alt Nichifor Foca, cu cîţiva ani mai în urmă), după moartea împăratului Roman, a fost pus el peste greci pentru izbînzile şi biruinţele lui cele multe asupra agarenilor, deoarece pentru dînsul se îngrijise să facă mînăstire, căci făgăduise să devină monah. Sfîntul se scîrbea de neîndeplinirea legămîntului lui Nichifor, gîndindu-se să lase toate şi să fugă de acolo. Deci, gătindu-se înainte de acest lucru, a spus fraţilor că voieşte să se ducă la împărat pentru isprăvirea lucrurilor mînăstireşti. Apoi, luînd cîţiva fraţi, a plecat şi, mergînd pînă la Avid, a lăsat trei fraţi pe lîngă el, iar pe ceilalţi i-a întors la mînăstire, zicînd: „Mi-e de-ajuns aceşti trei fraţi, ca să mă duc la Constantinopol”. După ce au plecat aceia, a scris o carte împăratului, prin care îi aducea aminte de făgăduinţele lui către Dumnezeu, îi defăima grabnica lui schimbare de la scopul cel bun, îi spunea mîhnirea sa, că pentru dînsul s-a legat cu multe griji. La sfîrşit, a adăugat şi aceasta: „Eu nu sînt vinovat înaintea Domnului Hristos pentru meţinerea ta de cuvînt. Deci, îţi las turma lui Dumnezeu cea adunată din nou, ca tu s-o încredinţezi cui vei vrea. Socotesc că Eftimie este vrednic de egumenie, fiind ales la viaţă şi la cuvînt”.

Scriind astfel, n-a spus ucenicilor săi ce a scris, ci, pecetluind scrisoarea, a ales pe unul din cei trei fraţi şi, încredinţînd-o aceluia, l-a trimis la împărat. După puţină vreme, a trimis la mînăstire şi pe celălalt ucenic, cu numele Teodot, ca să cerceteze pe fraţi şi să vadă rînduielile mînăstirii. Dar el, rămînînd numai cu un ucenic, anume Antonie, a pornit cu dînsul spre Cipru. Acolo, ajungînd la o mînăstire oarecare ce se numea a Sfinţilor, a rugat pe egumen să-i lase să vieţuiască în pustia care era aproape de acel aşezămînt. Cîştigîndu-şi cererea, vieţuia în linişte cu Dumnezeu, căpătîndu-şi hrană din osteneala mîinilor sale, adică scriind cărţi, precum făcea mai înainte.

Ajungînd fratele acela care a fost trimis la Constantinopol cu scrisoarea cuviosului, a dat-o în mîinile împăratului; acesta, primind scrisoarea, s-a bucurat. Dar, după ce a rupt pecetea şi a citit-o, s-a mîhnit foarte mult, pe de o parte pentru nedreptatea sa înaintea lui Dumnezeu, iar pe de altă parte aflînd despre Cuviosul Atanasie că a lăsat locaşul şi nu ştie unde s-a dus. Fratele acela, înţelegînd cele scrise, a început a plînge şi a se tîngui, că a pierdut pe părintele său. Atunci împăratul a scris îndată la mînăstire, ca Eftimie să primească egumenia pînă la o vreme. Apoi a trimis prin toate părţile stăpînirii sale să se facă cercetare despre Atanasie.

Sosind acea solie a împăratului pînă în insula Ciprului, era aproape să afle pe Cuviosul Atanasie. Dar el, auzind de aceea, a luat îndată ucenicul şi s-a dus la malul mării. Acolo, a găsit o corabie, cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, s-a urcat într-însa şi, suflînd vînt bun, a ajuns repede la celălalt mal, dar nu ştia în ce parte să se ducă. Se gîndea să se plece în Ierusalim, la Sfintele Locuri, dar în partea aceea calea era grea din pricina năvălirii agarenilor; iar spre părţile greceşti nu voia să se abată pentru cercetarea care se făcea despre el de împărat.

Sosind noaptea, cuviosul a stat la rugăciune, cerînd sfat şi povăţuire de la Dumnezeu. Deci, i s-a făcut o dumnezeiască descoperire şi poruncă, adică să se întoarcă în Aton la locaşul său, care, prin ostenelile lui, are să vină în cea mai desăvîrşită înfrumuseţare şi lărgime; şi astfel mulţi vor cîştiga mîntuire prin povăţuirea lui. Cuviosul, luînd de la Dumnezeu o înştiinţare ca aceea, a spus-o lui Antonie şi îndată a plecat pe uscat, întorcîndu-se întru ale sale.

Mergînd ei multe zile, Antonie s-a îmbolnăvit de picioare, care i se umflaseră şi se i înfierbîntaseră foarte tare; deci, nu putea să pornească mai departe. Cuviosul a adunat nişte buruieni din cele ce creşteau pe acolo, le-a frecat în mîini, le-a pus la picioarele ucenicului şi, acesta, îmbăindu-le cu frunze de copaci, le-a legat cu băsmăluţa sa. Apoi cuviosul l-a luat de mînă şi l-a ridicat, iar Antonie îndată a strigat: „Slavă Ţie, Hristoase Dumnezeule, că mi s-a uşurat durerea!” După aceea, umbla ca şi mai-nainte, avînd picioarele sănătoase.

Fratele Teodot, cel mai sus pomenit, pe care îl trimisese părintele să cerceteze pe fraţi, ducîndu-se în mînăstire, i-a găsit pe toţi mîhniţi pentru plecarea cuviosului, pentru care s-a întristat şi mai mult. El, nesuferind lipsirea stareţului său, s-a întors în Cipru, căutîndu-l pretutindeni.

După dumnezeiască rînduială, trecînd prin Italia, l-a întîlnit pe el pe cale şi, văzîndu-se unul cu altul, s-au bucurat foarte mult. Părintele, auzind despre tulburarea fraţilor care se făcea în mînăstire, s-a schimbat din bucurie în mîhnire; apoi a trimis pe Teodot la lavră, ca să spună fraţilor de venirea lui, iar el s-a dus la rugăciune într-o mînăstire din Lampida, unde era un oarecare frate cu mintea abătută. Atanasie, punîndu-şi mîinile pe dînsul, l-a tămăduit; apoi, învăţîndu-i pe ei puţin, s-a dus în Aton la locaşul său. Văzîndu-l fraţii, li s-a părut că văd soarele şi de bucurie au strigat: „Slavă Ţie, Dumnezeule!” Apoi, venind cu toţii la dînsul, unii îi sărutau mîinile şi picioarele, iar alţii îi sărutau rasa. Deci, cuviosul a început, ca şi mai înainte, a rîndui bine toate cele din mînăstire.

După aceasta, trecînd cîtva timp, cuviosul părinte s-a dus singur la împărat pentru trebuinţa mînăstirii. Ajungînd el la Constantinopol şi înştiinţîndu-se împăratul de venirea lui, se bucura şi se ruşina. Se bucura pentru că dorea să-l vadă, şi se ruşina pentru că avea să i se arate lui în împărătească rînduială. De aceea, l-a întîmpinat pe el, nu ca un împărat, ci ca un om simplu. Apoi, luîndu-l de mîna dreaptă şi sărutînd-o, l-a dus în palatul său şi cu lacrimi de bucurie şedeau singuri şi vorbeau cu dragoste unul cu altul. Apoi împăratul a zis : „Ştiu, părinte, că eu sînt pricinuitorul tuturor ostenelilor şi supărărilor tale, pentru că am trecut cu vederea dumnezeiasca frică şi nu mi-am ţinut făgăduinţa. Însă te rog ca să-mi mai rabzi şi să-mi aştepţi pocăinţa mea, pînă ce-mi va ajuta Dumnezeu ca să-I răsplătesc făgăduinţele mele”.

Cuviosul îl sfătuia ca să fie iubitor de Dumnezeu, dreptcredincios, blînd, smerit, milostiv şi îndurat dătător. Deci, îl învăţa pe el la toate lucrurile cele bune, care se cuvin împăratului creştinilor, aducîndu-i aminte de răsplata ce are să fie în viaţa cea veşnică. Astfel a petrecut cuviosul la Constantinopol mult timp, vorbind prieteneşte cu împăratul. Iar cînd a plecat, împăratul i-a dat lui toate cele de trebuinţă pentru mînăstire, şi încă şi cu scrisoarea a întărit ca în toţi anii să se dea dajdie mînăstirii din insula care se numeşte Lemnos, cîte două sute patruzeci şi patru de galbeni. După aceasta, cuviosul s-a întors la fraţi, cu îndestulată milostenie împărătească.

Cuviosul nevoindu-se bine şi povăţuind la calea mîntuirii mulţime de fraţi, diavolul, urîtorul binelui, s-a pornit asupra sa cu toată puterea şi s-a înarmat la război împotriva viteazului ostaş al lui Hristos. Acest lucru s-a descoperit unuia dintre stareţii nevoitori, care, fiind în uimire, a văzut venind spre Muntele Atonului o ceată de diavoli. Între aceştia era unul mai cumplit, care se părea că este mai-marele diavolilor, înfricoşător şi groaznic, arătînd o mare stăpînire. Apoi, despărţind ceata aceea în două, a trimis o sută de diavoli ca să înconjoare tot muntele şi să vîneze pe monahi, iar el singur cu cei nouă sute, s-a dus cu multă mînie la lavra Cuviosului Atanasie.

Înainte de a spune această vedenie cuviosului, i s-a întîmplat o boală de acest fel: Pe cînd lucra, după obiceiul său, cu lucrătorii la limanul mării, un lemn mare a căzut din întîmplare peste picioarele lui, astfel că sfîntul a zăcut trei ani pe patul durerii. Însă, fiind bolnav, nu suferea să stea degeaba, ci scria cărţi. Astfel în 40 de zile a sfîrşit Patericul. El, zăcînd, se înarma bine asupra nevăzutului vrăjmaş şi, biruindu-l, îi izgonea meşteşugurile.

Vrăjmaşul, văzînd că nimic n-a sporit în lavră, s-a dus şi a îndemnat prin scrisori pe nişte monahi vechi şi nepricepuţi, punîndu-le lor urîte gînduri asupra cuviosului în acest fel: „Pentru ce Atanasie face silă Sfîntului Munte şi strică legile noastre cele vechi? Pentru ce a ridicat ziduri de mare preţ, a făcut liman nou, a făcut izvoare noi, a cumpărat perechi de boi, a semănat ţarini, a sădit vii şi a făcut muntele ca o locuinţă mirenească? Apoi, sfătuindu-se unii din bătrîni, s-au dus la Constantinopol la împăratul Ioan, care se făcuse împărat după moartea lui Nichifor şi, clevetind împotriva lui Atanasie, rugau pe împărat să-l izgonească din Muntele Atonului. Atunci împăratul a trimis de a chemat la dînsul pe Atanasie, care se ridicase sănătos din boală.

Deci, văzîndu-l, a cunoscut că este într-însul dar dumnezeiesc şi, în loc să se mînie pe el, s-a schimbat spre milă. Astfel a iubit foarte mult pe părintele cel insuflat de Dumnezeu, cinstindu-l şi dăruindu-l cu multe faceri de bine împărăteşti. Apoi a întărit şi scrisoarea de mai înainte, care i se dăduse de către împăratul Nichifor, prin care se dădea de la Lemnos mînăstirii ca dajdie, două sute patruzeci şi patru de galbeni. Şi astfel a trimis pe Cuviosul Atanasie cu cinste la locul său.

Atunci, acei bătrîni, umplîndu-se de ruşine, s-au căit de scrisoarea lor şi, mergînd la cuvios, şi-au cerut iertare. Iar potrivnicul diavol, ruşinîndu-se, s-a mîniat şi mai mult. Deci, iarăşi a năvălit cu legiunea sa asupra lavrei sfîntului părinte. Acea năvălire a lui a văzut-o un cinstit stareţ, anume Toma, care avea ochii sufletului curaţi. Acela, după cîntarea ceasului al treilea, fiind ca într-o uimire, a văzut toţi munţii, dealurile, copacii şi vreascurile pline de arapi mici, întru asemănarea piticilor egipteni, care, mîniindu-se cumplit şi suflînd cu vrajbă, unul pe altul se chemau la război şi la tabără, strigînd cu mînie: „Prietenilor, pînă cînd vom răbda? Pentru ce nu rupem cu dinţii pe cei ce s-au sălăşluit aici? Pentru ce nu-i pierdem mai degrabă de aici, şi pe egumenul lor, vrăjmaşul nostru, pînă cînd să-l suferim? Oare nu vedeţi cum ne-a izgonit pe noi de aici şi ne-a luat locul nostru?” Acestea zicîndu-le, Cuviosul Părinte Atanasie a ieşit din chilie ţinînd toiagul în mînă, pe care văzîndu-l arapii, s-au cutremurat şi s-au tulburat; iar el, năvălind asupra lor, îi bătea şi îi rănea, izgonindu-i neîncetat, pînă ce au fugit cu toţii departe de lavră.

După ce stareţul Toma a spus acea vedenie cuviosului, îndată cuviosul a stat la rugăciune şi, cu lacrimi fierbinţi, se ruga lui Dumnezeu să-i păzească turma neatinsă de dinţii vrăjmaşului. Deci, cu adevărat el, cu rugăciunile sale, ca şi cu un toiag de fier, bătea şi gonea fiarele cele nevăzute. Însă ele, deşi au fugit, după puţin timp întorcîndu-se, nu încetau a ridica război prin meşteşugirile lor; pentru că unuia dintre călugări, atîta urîciune au pus către cuvios, încît nici nu voia să se mai uite la dînsul; atît se înmulţise răutatea într-însul, prin lucrarea diavolească, încît se gîndea la ucidere. Deci, gătind o sabie şi ascuţind-o, căuta vreme prielnică în care ar putea ucide pe Cuviosul Atanasie.

Astfel, într-o noapte, pe cînd toţi dormeau şi numai cuviosul părinte nu dormea, ci stătea în chilia sa, petrecînd la rugăciune, ucigaşul acela a venit la el, ca şi cum avea să-i spună un cuvînt de nevoie, iar sub mînă ţinea sabia trasă. El a bătut în uşă fără de frică, zicînd: „Binecuvintează, părinte”. Glasul lui era ca al lui Iacov, iar mîinile lui ca ale lui Isav. Cuviosul părinte, fiind ca Abel cel drept, nu ştia că chiar Cain stă afară şi-l cheamă spre ucidere. Deci, îl întreba dinăuntrul chiliei, zicînd: „Cine eşti tu?” Şi a deschis uşa puţin.

Ucigaşul, temîndu-se de glasul părintelui, a căzut la pămînt tremurînd, pentru că Dumnezeu, păzind pe credinciosul robul Său, a lovit pe ucigaşul acela cu o frică năpraznică; i-au slăbit mîinile şi sabia i-a căzut la pămînt, iar el însuşi zăcea la pămînt înaintea picioarelor părintelui cu faţa în jos ca un mort. Cuviosul, văzînd aceasta, s-a mirat şi s-a spăimîntat. Deci, a ridicat de la pămînt pe cel ce zăcea. Dar acela, abia venindu-şi în sine, a zis cu glas umilit către părintele: „Miluieşte-mă, părinte, pe mine ucigaşul tău! Iartă-mi această răutate a mea pe care am gîndit-o împotriva ta şi-mi lasă păgînătatea inimii mele!”

Părintele, aprinzînd lumînarea şi văzînd la pămînt sabia ascuţită ca briciul şi înţelegînd gîndul acelui monah, a zis: „O, fiule, oare ca la un tîlhar ai venit cu această sabie asupra mea? Încetează cu tînguirea, închide-ţi gura, ascunde fapta şi să nu spui la nimeni ceea ce s-a făcut. Deci, vino să te sărut, fiul meu, iar Dumnezeu să-ţi ierte greşeala”.

Astfel era bunătatea Cuviosului Atanasie, şi de atunci arăta mai multă dragoste către acel frate. El, totdeauna aducîndu-şi aminte de greşeala sa şi văzînd bunătatea şi dragostea părintelui către sine, se tînguia neîncetat şi nici nu putea tăinui lucrul ce făcuse, ocărîndu-şi greşeala sa şi preamărind fapta cea bună a părintelui. El a murit în mare pocăinţă, după care cuviosul a plîns atît de mult, ca după nimeni altul.

Un alt frate, de asemenea cu cel dintîi, urînd pe Părintele Atanasie, căuta să-l piardă de pe pămîntul celor vii. Şi, neştiind cum să facă aceasta, s-a dat la vrăjile şi farmecele diavoleşti. Făcînd el multe farmece şi vrăji părintelui, nimic n-a sporit. Din întîmplare, a întrebat pe un frate: „Oare omoară pe om farmecele?” Fratele a răspuns: „Pe bărbatul cel dreptcredincios şi care vieţuieşte după Dumnezeu, nici un fel de vrăji sau farmece nu pot să-l vatăme”. Aceasta auzind vrăjitorul, se căia pe sine în ştiinţa sa, şi, înştiinţîndu-se cum a iertat părintele pe fratele care a voit să-l ucidă, s-a umilit şi a venit în frica lui Dumnezeu. Deci, alergînd la părintele, a căzut la picioarele lui şi cu multă tînguire îşi mărtu-risea păcatul, cerînd iertare, pe care a şi cîştigat-o de la părintele cel fără de răutate.

Astfel era Cuviosul Atanasie către cei ce-i greşeau lui. De aceea Dumnezeu l-a preamărit pretutindeni şi s-au adunat la păstoria lui din diferite ţări mulţime de fraţi, nu numai din Grecia şi din Italia, ci chiar din Roma cea veche, din Calabria, Amalfia şi din Iberia, nu numai din cei proşti, ci şi din cei de neam bun şi bogaţi. Nu numai atît, dar şi egumenii de la multe mînăstiri, lepădîndu-şi egumeniile lor, veneau sub povăţuirea cuviosului. Şi nu numai egumeni, ci şi arhierei, lăsînd scaunele lor, veneau la povăţuirea sfîntului părinte şi doreau să fie păstoriţi de dînsul. Dintre aceştia era marele între patriarhi Nicolae, apoi Hariton, Andrei, Hrisopolit şi Acachie, care mulţi ani a strălucit în pustnicie. Asemenea şi pustnicii care îmbătrîniseră în pustietăţi neumblate, veneau la părintele, după rînduiala lui Dumnezeu, şi locuiau în lavra lui, vrînd să se folosească de chipul cel îmbunătăţit al vieţii lui. Dintre unii ca aceştia era Cuviosul Nichifor, care a petrecut în munţii Calabriei împreună cu Sfîntul Fantinon.

Lor li s-a făcut o dumnezeiască arătare, poruncind lui Fantinon ca să meargă la Tesalonic, iar lui Nichifor să meargă la Aton, la Cuviosul Atanasie, unde, petrecînd mult timp, a murit şi a fost îngropat. Trecînd cîtăva vreme, au scos moaştele lui din pămînt şi, cînd le mutau în alt loc, a curs din oasele cele uscate ale acestuia, izvor de mir cu miros foarte plăcut, mai mult decît toate aromatele. Nişte sfinţi mari ca aceştia erau trimişi de Dumnezeu sub păstoria Cuviosului Părinte Atanasie, ca arătat să poată şti viaţa lui cea mai plăcută lui Dumnezeu decît a altora. Căci, precum se cunoaşte rădăcina din odrăslirea ramurilor şi pomul din roduri, tot astfel este cunoscut învăţătorul cel iscusit, din ucenicii lui cei iscusiţi şi păstorul cel bun din oile lui cele bune. Însă acum este vremea ca, pomenind pe scurt unele din minunile lui, să apropiem cuvîntul spre sfîrşit.

Dumnezeu, Care preamăreşte pe sfinţii Săi cu minuni, n-a lipsit şi pe acest mare plăcut al Său de darul facerii de minuni. La început să aducem aminte de mai înainte vederea lui. Într-o vreme, căzînd ger cumplit, a chemat la sine pe unul din ascultători, cu numele Teodor, şi a zis către dînsul: „Frate, luînd mîncare, mergi îndată la locul Chesariei – astfel se numeşte acel loc lîngă Aton -, iar cînd vei fi în dreptul Trohalului, mergînd spre mare, vei găsi trei oameni aproape morţi de foame şi de ger, dintre care unul este monah. Deci, întăreşte-i cu pîine, ca să se poată încălzi, şi adu-i aici”. Teodor, ducîndu-se, a găsit aşa precum a zis părintele prooroceşte şi se minuna de înainte-vederea sfîntului.

Odată, s-a întîmplat că a plecat cuviosul cu cîţiva fraţi cu corabia spre o insulă pentru trebuinţele mînăstirii. Cu îngăduinţa lui Dumnezeu, nevăzutul vrăjmaş, vrînd să înece pe părintele cu fraţii, a ridicat un vînt mare cu furtună; şi, pornind învăluire înfricoşată, a răsturnat corabia în mijlocul mării şi îndată apa i-a acoperit pe toţi. Dar dreapta lui Dumnezeu, care scoate îndată din toate primejdiile pe plăcutul său, a îndreptat corabia într-acelaşi ceas şi a alinat furtuna. Deci, sfîntul s-a aflat şezînd la cîrmă şi chemînd pe fraţi la sine, iar apa îi aducea ca şi cu nişte mîini.

Deci, cuviosul părinte, trăgîndu-i din apă unul cîte unul, pe toţi i-a adunat vii în afară de Petru din Creta, care nu se afla. Pe acela nevăzîndu-l, părintele s-a rănit cu inima şi foarte tare a strigat, zicînd: „Fiule, Petre, unde eşti?” Dar împreună cu glasul părintelui, Petru a fost scos din adînc şi a fost adus de apă la corabie şi s-a primit de mîinile părintelui. Astfel s-a mîntuit cuviosul de la înecare şi a mîntuit şi pe fraţii lui şi nu s-a bucurat de dînsul răul vrăjmaş, ci mai vîrtos s-a ruşinat. Deci, fericitul părinte pretutindeni îl umplea de ruşine, biruindu-l şi izgonindu-l. Din monahul Matei, care era muncit de duhul necurat, a izgonit pe diavol; şi din alţii care pătimeau de aceasta, cu rugăciunile sfîntului se izgoneau demonii.

Cuviosul mai avea încă şi puterea tămăduirii bolnavilor, tămăduind cu mîinile sale pe mulţi. El a vindecat pe un frate lepros. Pe altul, ce pătimea de durerea pîntecelui, l-a făcut sănătos. Pe un altul, ce avea o rană care se numea cancer, l-a tămăduit, făcînd cu mîna de trei ori semnul Sfintei Cruci pe rană. Cu rugăciunea a izgonit lăcustele, care năvăliseră în insula mînăstirii şi mîncau rodul pămîntului.

Odată, mergînd el cu fraţii într-o corabie pe mare, li s-a isprăvit apa de băut şi fraţii sufereau de sete. Atunci le-a poruncit să scoată apa din mare şi, binecuvîntînd-o, a prefăcut-o în apă dulce şi, bînd, fraţii s-au răcorit. Un frate, anume Gherasim, lucrînd în vie, a voit să smulgă din sînul pămîntului o viţă înaltă, ca cel ce avea multă putere trupească. Deci, clătinînd cu mîinile viţa de două-trei ori şi neputînd să o smulgă, s-a vătămat, deoarece i s-au lăsat măruntaiele în jos şi din această pricină îl durea cumplit. Dar cu rugăciunea părintelui şi cu semnul Sfintei Cruci s-a tămăduit.

Gherasim, punînd martor pe Dumnezeu, spunea şi această minune: „Fiind eu la slujba tăierii de pîini, aveam nevoie să merg la părintele şi să întreb de un lucru oarecare. El s-a întîmplat de era singur în biserica Sfinţilor Apostoli la rugăciune. Deci, m-am dus la dînsul şi, privind pe ferestruie, l-am văzut rugîndu-se, iar faţa lui era ca o văpaie de foc. M-am înspăimîntat şi m-am depărtat puţin, aşteptînd; apoi iarăşi m-am arătat şi i-am văzut faţa strălucind ca a unui înger al lui Dumnezeu, înconjurîndu-l o asemănare de foc, şi de frică am strigat: „O, părinte!” Văzîndu-mă el îngrozit şi ştiind de ceea ce am văzut, m-a certat să nu spun la nimeni. Aceasta a spus-o Gherasim fraţilor, după moartea cuviosului.

Un frate oarecare a fost trimis de Părintele Atanasie la slujbă într-un sat mirenesc. Acolo, fiind înşelat prin ispita vrăjmaşului, a căzut în păcatul cel trupesc. Cunoscîndu-şi greutatea păcatului, se deznădăjduia cu gîndurile. Deci, întorcîndu-se la mînăstire, a căzut la picioarele sfîntului cu lacrimi şi cu tînguire şi i-a mărturisit păcatul şi deznădejdea sa. Cuviosul, învăţîndu-l multe cuvinte folositoare şi îndemnîndu-l să nu se depărteze de iubirea de oameni a lui Dumnezeu, i-a poruncit să petreacă în cea dintîi rînduială a fraţilor.

Unul dintre bătrîni, anume Pavel, ştiind căderea fratelui şi mila cea din inimă a părintelui, cîrtea spre fratele cel căzut şi spre părinte, ocărînd pe frate că a îndrăznit a face un lucru necurat ca acela, călcîndu-şi făgăduinţa curăţiei, iar Cuviosul Atanasie îi zicea în faţă: „Nu este cu dreptate a ierta pe un păcătos ca acela, ci trebuie să poarte multe feluri de pedepse”. Iar blîndul părinte, căutînd cu asprime spre acel cîrtitor, i-a zis: „O, Pavele, vezi ce faci? Ia aminte de tine şi să nu cauţi păcatele fratelui, pentru că este scris: Celui ce i se pare că stă, să se păzească să nu cadă!”

Din ceasul acela, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, ispititorul cel nevăzut a început, cu săgeţile necuratelor gînduri, a răni inima lui Pavel. Deci, i-a aprins cu focul poftei trupul lui şi n-a avut odihnă trei zile şi trei nopţi, arzînd de poftă spre păcatul trupesc, încît se deznădăjduise şi de mîntuirea sa. Dar ce este şi mai rău, este că se ruşina a-şi mărturisi războiul său părintelui.

Cunoscînd Cuviosul Atanasie aceasta cu duhul, a chemat pe Pavel la el şi vorbea despre oarecare lucruri mînăstireşti, iar prin vorba aceea trăgea încet pe Pavel spre mărturisirea patimii celei trupeşti. Deci, Pavel, căzînd la picioarele părintelui, îşi mărturisi primejdia sa şi cerea uşurare de război. Iar cuviosul, învăţîndu-l să nu osîndească pe fratele cel greşit, l-a trimis la slujba aceluia, că era chelar. Stînd el singur la rugăciune, s-a rugat cu lacrimi lui Dumnezeu pentru el. Din ceasul acela, Pavel s-a uşurat de patimă, simţind o răcoare ce s-a vărsat peste capul lui şi prin tot trupul pînă la picioare. De atunci s-a stins într-însul aprinderea cea de poftă trupească.

Alt frate, anume Marcu, de neam din Lampsac, se aprinsese de aceeaşi poftă trupească a păcatului. Deci, mergînd la părintele, şi-a mărturisit patima şi cerea ajutor de rugăciuni de la dînsul. După cîteva zile, a văzut în vedenia visului pe părintele, zicînd către el: „Cum eşti frate?” Iar el a răspuns: „O, părinte, pătimesc foarte rău!” Şi i-a zis cuviosul: „Întinde-te cu faţa la pămînt”. Întinzîndu-se el cu faţa la pămînt, părintele l-a călcat cu piciorul pe şale. Iar el, deşteptîndu-se din greutatea piciorului, s-a simţit tămăduit de patimă, şi din ceasul acela avea odihnă în mădulare, fără de supărarea trupească. Aceste puţine minuni din cele multe, ale Cuviosului Părintelui nostru Atanasie, care s-au făcut în viaţa lui, povestindu-le pe scurt, să începem a grăi despre moartea lui.

Deoarece se adunase la cuviosul o mulţime de fraţi de pretutindeni, precum s-a zis mai înainte, era nevoie să mărească lărgimea bisericii, pentru încăperea soborului fraţilor şi să zidească paraclise şi pridvoare lîngă pereţii bisericii. Fiind neterminată o clădire a unui pridvor de la altar, era nevoie, ca singur părintele, să se suie acolo să vadă acel lucru, mai înainte de a merge la împăratul din Constantinopol, pentru trebuinţele mînăstireşti. Deci, chemînd mai întîi pe fraţi, le-a citit învăţătura fericitului Teodor Studitul, adăugînd şi din gura sa sfaturi folositoare şi binegrăitoare; apoi, închizîndu-se în chilie, s-a rugat mult. După aceea, a ieşit din chilie îmbrăcat cu mantia, avînd pe cap sfinţitul culion al fericitului său părinte Mihail Malein, pe care avea obiceiul a-l pune numai la praznice mari şi în vremea împărtăşirii cu dumnezeieştile lui Hristos Taine.

În ziua aceea s-a arătat ca la praznic şi era luminos la faţă ca un înger al lui Dumnezeu. Luînd cu el şase fraţi, s-a suit la acel lucru. Şi pe cînd era pe vîrful zidirii, cu neştiutele judecăţi ale lui Dumnezeu, s-a surpat acel vîrf şi toţi au căzut, fiind împresuraţi cu pietre şi cu ţărînă. Deci, cinci şi-au dat îndată sufletele în mîinile lui Dumnezeu, iar Părintele şi cu un zidar, anume Danin, au rămas prinşi între pietre de vii. După aceasta, s-a auzit timp de trei ceasuri glasul cuviosului părinte, strigînd astfel: „Doamne, Iisuse Hristoase, ajută-mi mie! Slavă Ţie, Dumnezeule!” Deci, adunîndu-se fraţii, au scos cu plîngere şi tînguire pietrele şi ţărîna, unii cu uneltele ce le găsiseră la îndemînă, iar alţii cu mîinile şi cu picioarele, pînă ce au găsit pe Părintele Atanasie mort în Domnul, cu trupul întreg, fiind rănit numai la piciorul drept, iar lîngă dînsul au găsit şi pe zidar rănit foarte rău; şi aşa i-au scos pe amîndoi de acolo.

Astfel a fost sfîrşitul Cuviosului Atanasie, care, deşi s-ar părea cuiva că a fost necinstit pentru că nu a murit în pat, însă cinstită este înaintea Domnului moartea cuviosului; căci, pricinuitoare de cununa mucenicească s-a făcut plăcutului lui Dumnezeu, de care nu fără înştiinţare a fost el, pentru că a văzut-o mai dinainte cu duhul şi lui Antonie, ucenicul său cel mai de aproape, a spus-o mai înainte, zicînd: „Drumul pe care trebuia să-l fac eu la Constantinopol ai să-l faci tu, pentru că eu de acum nu voi mai putea să văd pe împăratul cel pămîntesc, aşa voind Dumnezeu!”

După sfîrşitul său, cuviosul a stat trei zile neîngropat, pînă ce s-au adunat părinţii de pe la toate mînăstirile, ca să-i facă cinstita îngropare. Iar sfîntul la trup nu s-a schimbat deloc, nici nu a curs, nici nu s-a înegrit deloc, ci faţa lui era ca a unui om ce doarme, nici nu mirosea, cum miros morţii. Deci, mare tînguire era pentru dînsul de la toţi. Cînd a început cîntarea la groapă, din rana care era la picior a curs sînge mai presus de fire; pentru că cine a văzut vreodată curgînd sînge de la un om mort de trei zile? Acest lucru văzîndu-l oarecare din stareţii cei cinstiţi, l-au strîns în basmalele lor şi se ungeau cu el ca şi cu o mare sfinţenie spre binecuvîntare. Apoi au îngropat cinstitul trup al Cuviosului Părinte Atanasie.

Trupurile sfărîmate de pietre ale celor cinci fraţi, găsindu-le înainte, le-au îngropat şi pe ele cu cinste. După aceasta, Daniil, care era rănit, mai trăind cîteva zile, a mărturisit o vedenie care i s-a arătat înaintea sfîrşitului cuviosului: „El a văzut un trimis luminos, venind şi chemînd pe părintele la Împărat. Apoi, în acel ceas, părintele plecă din lavră cu trimisul acela şi cu şase fraţi, între care eram şi eu. Deci, după ce am sosit la acele frumoase palate împărăteşti şi ne-am apropiat de uşă, cuviosul părinte, împreună cu cei cinci fraţi, a intrat în palat la împărat, iar eu am rămas afară tînguindu-mă foarte mult. Şi am auzit un oarecare om dinăuntru, zicîndu-mi: „În zadar te tînguieşti, omule, pentru că nu poţi să intri înăuntru, de nu-ţi va dărui ţie voie părintele cu care ai venit”. Auzind eu aceasta, am început şi mai mult a mă tîngui, chemînd pe Părintele Atanasie cu glas umilit. Apoi, după puţin timp, ieşind părintele, m-a luat de mîna dreaptă şi m-a dus în palat, unde m-am învrednicit a vedea pe împărat şi a mă închina Lui”. Acestea spunîndu-le Daniil, şi-a dat sufletul în mîinile lui Dumnezeu.

Se cade să mai pomenim şi alte minuni ale Cuviosului Atanasie, care s-au făcut după moartea lui.

O dată, s-a întîmplat lui Antonie, ucenicul cuviosului, de a plecat cu oarecare fraţi în părţile Gangrei pentru trebuinţele mînăstirii. Ajungînd acolo, au găsit un păstor păscînd oile şi acela avea un singur fiu pe care-l răpise o fiară. Deci, fiind aproape de sfîrşit, tatăl lui se tînguia foarte mult după dînsul. Văzînd el pe acei monahi străini trecînd pe alături, i-a rugat să se abată la dînsul, unde, arătîndu-le iubire de străini, le-a pus înaintea lor hrana ce o avea, pîine şi lapte, iar monahii s-au minunat de buna lui faptă, cum, fiind într-atîta mîhnire, nu şi-a lăsat iubirea de străini şi suferea durerea în supărarea lui. Între acei monahi era şi un frate cu numele Simeon. Acela avea cu dînsul o basma muiată în sîngele Cuviosului Părintelui Atanasie. Cu acea basma, Simeon a legat rana copilului şi îndată a adormit un somn dulce pînă a doua zi, rămînînd şi ei acolo. Dimineaţa, copilul s-a sculat sănătos avînd rana tămăduită şi cerea să mănînce. Atunci toţi au preamărit pe Dumnezeu.

Altă dată, unul dintre fraţi, fiind trimis pentru slujba mînăstirii, i s-a întîmplat de a intrat în casa unui oarecare iubitor de Hristos. Femeia aceluia pătimea de mult timp de scurgerea sîngelui şi zăcea pe patul durerii, iar bărbatul şi toţi casnicii se tînguiau pentru dînsa. Atunci fratele acela, înştiinţîndu-se de pricina tînguirii lor, a zis: „Am în băsmăluţă sîngele Sfîntului Atanasie. De veţi voi, noi muiem basmaua cea sîngerată în apă şi o stoarcem pe ea. Apoi apa aceea să o bea bolnava şi îndată va fi sănătoasă”. Femeia acea neputincioasă, auzind cuvintele monahului, a început cu lacrimi a-l ruga pe el ca mai curînd să facă aceea. Deci, monahul gătind apa aceea cu sîngele sfîntului, a dat-o ei, iar femeia, primind-o, a zis: „Sfinte Atanasie, ajută-mi!”, şi a băut-o toată. Atunci îndată i-a încetat curgerea sîngelui şi s-a făcut sănătoasă.

Cu alt prilej, monahii Simeon şi Gheorghe, fiind trimişi pentru slujba mînăstirii, au ajuns la limanul Pevaului, unde au găsit pe un corăbier mort de opt zile, pe care îl plîngeau prietenii săi. Atunci îndată au pus batista cea roşită în sîngele cuviosului şi omul acela, deşteptîndu-se din somn, s-a sculat sănătos.

Multe minuni se săvîrşeau şi de la mormîntul sfîntului, pentru că se izgoneau duhurile cele necurate din oameni şi se tămăduiau diferite feluri de boli ale celor ce veneau cu credinţă şi se ungeau cu untdelemn din candela ce ardea la mormîntul lui. Deci, să pomenim şi aceasta care s-a făcut unui monah îmbunătăţit, anume Evstratie. Acestuia i se vătămaseră toate cele dinlăuntru ale lui şi udul ieşea nu apă, ci sînge. De aceasta a pătimit şapte ani şi multe feluri de doctorii luînd, nimic n-a folosit. Deci, lepădîndu-se de doctorii, a alergat la Dumnezeu, rugîndu-se Cuviosului Părinte Atanasie. Alergînd la acest doctor dătător de tămăduiri, îndată a luat grabnică tămăduire de la dînsul în acest chip: I se părea în vedenia visului, că este la masă şi că vede pe cuviosul părinte şezînd la acel obişnuit loc egumenesc, înaintea căruia era o sticlă plină cu apă şi un blid cu struguri. Cuviosul, luînd puţin din struguri, a pus în apă şi i-a dat lui Evstratie să bea. Evstratie, socotind că este vreo doctorie obişnuită, de care el se lepădase, nu voia să primească. Părintele a zis către dînsul: „Nu te teme, ci ia şi bea, că-ţi va fi spre sănătate”. Evstratie, luînd şi bînd, s-a deşteptat din vedenia visului şi din acel ceas s-a tămăduit desăvîrşit de boala aceea.

Acum este timpul să sfîrşim cuvîntul cel adunat pe scurt din cartea scrisă pe larg despre viaţa, nevoinţele şi minunile Cuviosului Atanasie. Deci, fie lui Dumnezeu, Cel minunat întru sfinţii Săi şi Cel ce a arătat în Cuviosul Atanasie mila şi puterea Sa, slava cea fără de sfîrşit şi cinstea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

mai mult
1 2 3 37
Page 1 of 37