close

Sfinții zilei

Sfinții zilei

Miercuri, 18 aprilie – Sf. Cuv. Ioan, ucenicul Sf. Grigorie Decapolitul; Sf. Ier. Cosma, Ep. Calcedonului; Sf. Mc Ioan din Ianina (Dezlegare la peşte)

biblia

Latura Decapoliei altădată era împărţită în două. Cea aproape de Galileea, în Palestina, care se pomeneşte de Sfîntul Evanghelist Matei, zicînd: „După Dînsul au mers multe popoare din Galileea şi din cele zece cetăţi”; iar alta, cea mai de pe urmă, o mică latură în pămîntul Isauriei, care se numea tot Decapolia. Dintr-acea Decapolie a Isauriei a fost Cuviosul Grigorie, învăţătorul acestui Cuvios Ioan, a cărui pomenire se face acum.

Acest sfînt Ioan, din tinereţe lăsînd lumea şi iubind pe Hristos, a mers la cel mai sus pomenit învăţător Grigorie Decapolitul şi de dînsul a fost tuns în rînduiala monahicească. Apoi petrecea cu el, nevoindu-se în toate şi bineplăcînd lui Dumnezeu, a ajuns în atît de mare smerenie şi ascultare şi în aşa sîrguinţă spre tot lucrul bun, încît singur învăţătorul lui, Sfîntul Grigorie, se bucura de el şi slăvea pe Dumnezeu. Iar cînd răucredinciosul împărat Leon Armeanul, a înnoit eresul luptării de icoane şi a ridicat prigonire asupra Bisericii lui Hristos, în acea vreme acest cuvios Ioan a mers în Bizanţ, pe lîngă Sfîntul Grigorie învăţătorul său, împreună şi cu Sfîntul Iosif, scriitorul de cîntări. Apoi umblînd prin cetate, întărea pe cei dreptcredincioşi ca să stea în dreptcredincioasa mărturisire. După aceea Iosif a fost trimis la Roma, la care n-a ajuns, pentru că a căzut în mîna ereticilor şi la Creta a fost ţinut în legături. Iar Cuviosul Grigorie Decapolitul, după trimiterea lui Iosif s-a mutat către Domnul. Dar Cuviosul Ioan, rămînînd în Bizanţ, se nevoia în ostenelile cele obişnuite, nu numai pentru a sa mîntuire, ci şi pentru a celorlalţi.

După cîtăva vreme, liberîndu-se fericitul Iosif din legături şi întorcîndu-se în Bizanţ, Cuviosul Ioan s-a dus către Domnul, ca să-şi ia plata pentru ostenelile sale, şi a fost îngropat de mîinile lui Iosif, lîngă mormîntul Sfîntului Grigorie, părintele său. După aceea, s-a mutat în alt loc, despre care în viaţa Sfîntului Iosif scriitorul de cîntări, se scrie astfel: „Iosif, intrînd în cetate, n-a găsit între cei vii pe iubitul său părinte, pe Sfîntul Grigorie Decapolitul, căci se dusese către Domnul. A văzut numai pe fericitul Ioan ucenicul lui şi a plîns mult după părintele său Grigorie, căci nu s-a învrednicit să-l vadă iarăşi viu. Şi a petrecut lîngă mormîntul aceluia, împreună cu părintele Ioan, dar nu după multă vreme s-a dus şi Ioan către Domnul şi l-a îngropat Iosif aproape de Sfîntul Grigorie. După aceea, Cuviosul Iosif s-a mutat în alt loc. Şi era acel loc afară din cetate, deosebit şi liniştit, nu departe de biserica Sfîntului Ioan Gură de Aur, unde sălăşluindu-se, a zidit o biserică în numele arhiereului lui Hristos, Nicolae şi a mutat acolo moaştele amînduror părinţilor, ale lui Grigorie şi Ioan”.

mai mult
Sfinții zilei

Marți, 17 aprilie – Sf. Mc. Simeon, Ep. Persiei; Sf. Acachie, Ep. Melitinei

biblie

Înmulţindu-se creştinii în Persia şi avînd biserici, episcopi, preoţi şi diaconii lor, s-au pornit spre mînie şi iuţime vrăjitorii cei ce-şi trăgeau seminţia lor din vrăjitorii cei mai de demult, care erau învăţători, povăţuitori şi apărători ai păgîneştii şi mincinoasei credinţe persane. S-au pornit împreună cu ei spre zavistie şi evreii, care sînt vrăjmaşii cei de-a pururea ai creştinilor, căci unindu-se cu vrăjitorii, au îndemnat pe Savorie, împăratul Persiei, să ridice prigonire asupra creştinilor. Dar mai întîi au clevetit pe Sfîntul Simeon, care era episcopul cetăţilor ce se numeau Salic şi Ctesifon, cum că acel episcop al creştinilor ar fi fost vrăjmaş al împărăţiei persane şi prieten al împăratului grecesc, şi că îl înştiinţează de toate cele ce se lucrează în Persia.

Deci, Savorie mai întîi a pus dajdie mare şi grea asupra creştinilor şi au rînduit bărbaţi vameşi sălbatici peste dăjdiile acelea, obosind cu mari greutăţi pe credincioşi. După aceea, au început fără sfială a ucide pe preoţii şi slujitorii Bisericii, a jefui averile Bisericii şi chiar a dărîma bisericile şi a le face una cu pămîntul. Iar pe Sfîntul Simeon, ca pe un vrăjmaş al împărăţiei persane şi al mincinoasei credinţe păgîne, a poruncit să-l prindă şi să-l aducă la el. Şi fiind Sfîntul Simeon adus înaintea împăratului, împreună cu doi preoţi, Avdelae şi Anania, prins şi legat cu lanţuri de fier, nu numai că nu s-a înfricoşat de mînia aceluia, dar nici nu i s-a închinat lui. Pentru aceasta mai cumplit mîniindu-se împăratul, a întrebat pe sfîntul: „Pentru ce nu te închini mie, precum te-ai închinat mai înainte?” Sfîntul a răspuns: „Mai înainte n-am fost adus la tine astfel, precum sînt adus acum şi mă închinam, dînd vrednica cinste împărăţiei tale. Iar acum, de vreme ce sînt adus ca să mă lepăd de Dumnezeul meu şi să mă depărtez de credinţa mea, de aceea nu mi se cade să mă închin ţie, fiindcă eşti vrăjmaş al Dumnezeului meu!”

Deci, îl îndemna împăratul să se închine soarelui şi-i făgăduia pentru aceea multe daruri şi cinste; iar de nu se va închina soarelui, apoi se lăuda că va pierde toată creştinătatea din împărăţia lui. Însă după ce a văzut pe sfîntul viteaz, neplecat nici de îmbunări, nici de îngroziri, a poruncit să-l arunce în temniţă. Şi fiind dus sfîntul din palatul împărătesc, l-a văzut Husdazat famenul, care era foarte bătrîn şi crescuse pe împăratul Savorie din copilăria lui şi era cinstit, avînd cel mai dintîi loc în casa împărătească. Acela şezînd lîngă palatul împărătesc şi văzînd pe Sfîntul Simeon episcopul ieşind afară, îndată s-a sculat de la locul său şi s-a închinat pînă jos arhiereului lui Dumnezeu. Iar Sfîntul Simeon şi-a întors faţa de la el şi cu mînie ridicîndu-şi glasul, l-a ocărît ca pe un călcător de lege, de vreme ce mai înainte a fost creştin, iar după aceea se închinase soarelui, de frica împăratului. Iar Husdazat zdrobit cu inima, a început a plînge şi a se tîngui şi, dezbrăcîndu-şi hainele cele de mare preţ, s-a îmbrăcat într-o haină neagră şi proastă şi şezînd lîngă uşile palatului plîngea, zicînd în sine: „Vai mie ticălosul, cum mă voi arăta Dumnezeului meu, de care m-am lepădat! Iată Simeon şi-a întors faţa de la mine, pentru călcarea legii mele! Cum va căuta spre mine Ziditorul meu?”

Aceasta zicînd, se mîngîia greu. Şi, înştiinţîndu-se despre aceasta împăratul Savorie, îndată a chemat la sine pe Husdazat, hrănitorul său şi, văzîndu-l plîngînd, l-a întrebat: „Care este pricina unui necaz ca acesta, şi ce ţi s-a întîmplat, că atît de mare îţi este mîhnirea?” Răspuns-a Husdazat: „Niciodată ceva nenorocit, sau de mîhnire nu mi s-a întîmplat să văd în casa ta cea împărătească. Aş fi voit mai bine ca toate nenorocirile din lumea aceasta, mîhnirile şi primejdiile să le sufăr, decît aceea de care acum mă doare inima şi plîng. Căci pînă acum trăiesc pe pămînt, fiind atît de bătrîn; deşi eram dator a muri demult, totuşi încă mai privesc la soare, căruia m-am închinat ca unui Dumnezeu şi n-am murit mai întîi, decît să mă fi lepădat de Dumnezeu, Ziditorul a toată făptura; şi am cinstit zidirea mai mult decît pe Făcătorul. Însă am făcut-o cu făţărnicie, nu cu adevărată inimă, făcînd după plăcerea ta, şi m-am făcut pentru amîndouă pricinile vrednic de pedeapsa morţii. Pentru că m-am lepădat de Hristos Dumnezeul meu şi pentru că m-am făcut necredincios ţie, la bătrîneţile mele. Însă mă jur pe Dumnezeu, Ziditorul cerului şi al pămîntului, că de acum nu voi mai face un păcat ca acesta; nu voi mînia mai mult pe Domnul meu şi Dumnezeu Iisus Hristos, Împăratul cel fără de moarte, pentru împăratul cel muritor. Nu-mi voi pleca de acum genunchii mei soarelui, zidirii lui Dumnezeu, ci de acum mai bine mă voi închina la singur Ziditorul în veci”.

Aceasta auzind-o Savorie împăratul, s-a mirat foarte mult de acea schimbare a lui Husdazat şi a început a se mînia mai mult asupra creştinilor, socotind că aceia cu vrăji au amăgit şi au schimbat pe Husdazat. Şi, fiindu-i milă de bătrîn, îl ruga ca pe un tată, să nu facă o defăimare ca aceea zeilor lui, iar lui necinste şi casei împărăteşti mîhnire. Şi-l sfătuia uneori cu îmbunări, iar alteori cu îngroziri. Iar Husdazat grăia: „Destul îmi este nebunia ce am făcut-o pînă la bătrîneţile mele, iar mai mult decît acum nu voi mai face aceasta, ca să cinstesc pe făptură, mai mult decît pe Făcător”.

Deci, după multe şi felurite sfătuiri, împăratul văzînd pe Husdazat neplecat spre voia lui, l-a osîndit la tăiere cu sabia. Fiind dus la moarte fericitul Husdazat, a chemat la dînsul pe un oarecare prieten credincios al său, famen împărătesc şi l-a rugat ca, mergînd la împărat, să-i spună cererea lui, zicîndu-i: „Împărate, aşa grăieşte Husdazat: adu-ţi aminte de slujba mea, cu care din tinereţile mele, mai întîi tatălui tău, după aceea ţie ţi-am slujit pînă acum cu toată cuviinţa şi nu este trebuinţă de martori pentru cele grăite. Tu singur bine ştii. Iar pentru toate acelea un dar cer de la tine; fă cunoscut tuturor pentru ce mor. Porunceşte propovăduitorului să strige cu mare glas, ca să ştie domnii şi boierii şi tot poporul, că nu pentru o necredinţă şi neprimită slujbă a împăratului moare Husdazat; ci pentru aceea că fiind creştin, n-a voit să se lepede de Dumnezeul său”.

După ce Savorie s-a înştiinţat de aceasta, îndată a poruncit să se facă după cererea lui Husdazat, pentru că nădăjduia că în mare frică va duce pe toţi creştinii, cînd cei ce vor auzi că nici pe Husdazat, bărbatul bătrîn, cinstit şi iubit, pe hrănitorul împărătesc nu l-a cruţat; ci pentru mărturisirea numelui lui Hristos, fără de milă l-a dat morţii. Iar Sfîntul Husdazat într-alt chip se gîndea în sine: că creştinii, pe care i-a înfricoşat şi i-a mîhnit, auzind de întoarcerea şi de muceniceasca lui moarte pentru Hristos au să se bucure şi către pătimire vitejească au să se întărească. Astfel sfîntului muce-nic i s-a tăiat capul, strigînd propovăduitorul cu mare glas că nu pentru altceva, decît numai pentru Hristos şi-a dat capul Husdazat.

Sfîntul Simeon episcopul, aflînd despre un sfîrşit ca acesta al lui Husdazat, şezînd în temniţă cu preoţii şi cu ceilalţi creştini, s-au umplut cu toţii de negrăită bucurie şi preamăreau pe Dumnezeu că l-a întors pe Husdazat de la rătăcire şi cu cunună mucenicească l-a încununat. După aceasta Simeon a fost chemat a doua oară la împărat şi a vorbit mult înaintea împăratului cu mare îndrăzneală despre credinţa creştină; dar a se închina soarelui şi împăratului nu voia. Deci, împăratul mîniindu-se, a poruncit ca pe toţi creştinii cei ce erau în temniţă şi în lanţuri să-i scoată la moarte, în ziua mîntuitoarelor Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos. Numărul celor scoşi era o sută, între care erau mulţi preoţi, diaconi şi alţi clerici, osîndiţi fiind de împărat, ca toţi să fie ucişi cu sabia înaintea ochilor lui Simeon, iar la sfîrşit şi Simeon să fie ucis.

Toţi fiind duşi la moarte legaţi, mai marele vrăjitorilor cu mare glas zicea: „De voieşte cineva din voi să fie viu şi cu împăratul să se închine soarelui, acela îndată va fi lăsat liber!” Nici unul n-a grăit împotriva lui, dar nici nu a răspuns; pentru că nimeni dintre dînşii nu vroia să-şi aleagă viaţa cea vremelnică, ci fiecare dorea cu osîrdie a muri pentru Hristos, Dătătorul de viaţă. Iar sfîntul episcop îi întărea pe dînşii, ca să nu se teamă de moarte, spunîndu-le multe din dumnezeieştile cuvinte ale Scripturii şi mîngîindu-i cu nădejdea vieţii celei veşnice întru Împărăţia Cerului. Şi aşa i-au tăiat pe toţi. La sfîrşit şi Sfîntul Simeon, păstorul turmei celei cuvîntătoare, trimiţîndu-şi turma sa înaintea lui Hristos, Începătorul păstorilor, şi-a plecat capul său sub sabie şi a trecut la Domnul.

Şi au fost tăiaţi şi amîndoi preoţii prinşi împreună cu dînsul, Avdelae şi Anania, amîndoi bătrîni. Dar pe cînd Anania se pleca sub sabie, a început a tremura de frică. Şi era acolo un oarecare boier, cu numele Fusic, care era mai mare peste lucrurile din casa împărătească. El era creştin tăinuit, dar văzînd pe preotul Anania că se teme de tăiere, a strigat către dînsul: „Nu te teme, bătrînule! Închide-ţi ochii şi fii viteaz, că îndată vei vedea lumina cea dumnezeiască”. Iar dacă a zis aceasta bătrînul acela, îndată s-a cunoscut că este creştin. Deci, l-au prins şi l-au dus la împărat, iar el fără de frică a zis înaintea împăratului că este creştin, şi de necurăţia persană se leapădă. Deci, umplîndu-se de mînie împăratul, a poruncit ca nu cu sabia, ci cu altă moarte mai cumplită să-l omoare şi tăindu-i grumajii pe dinapoi, i-a scos limba prin ceafă şi i-a tăiat-o. După aceea i-a jupuit pielea de pe tot trupul şi aşa a omorît pe sfînt. În acelaşi ceas a prins şi pe o fiică a lui, fecioară, anume Askitreia şi, după o tirană chinuire, a ucis-o pentru Hristos.

Şi mulţi alţii au fost ucişi în acel timp, pentru mărturisirea numelui lui Hristos. Iar după ce a trecut un an, a fost ucis în Vinerea Mare, Sfîntul Azad, eunucul împărătesc cel preaiubit, şi împreună cu dînsul şi o mie de sfinţi mucenici, pe care, adunîndu-i Biserica, îi numără o mie o sută şi cincizeci.

Iar istoricii Sozomon şi Nichifor povestesc în cărţile lor că au fost ucişi în acea vreme mulţime de creştini în ziua Patimilor lui Hristos şi la praznicul Paştilor. Pentru că atunci cînd a ieşit porunca păgînului împărat Savorie, ca toţi creştinii din pămîntul lui să se piardă, atunci credincioşii bărbaţi şi femei, bătrîni şi tineri, singuri ieşind cu sîrguinţă din casă, se dădeau pe dînşii cu osîrdie la moarte şi mureau cu bucurie pentru Domnul lor. Iar după ce a fost ucis Sfîntul Azad, a plîns după dînsul împăratul, fiindcă îl iubea foarte mult şi a poruncit să se înceteze acele ucideri; dar numai pe învăţătorii şi povăţuitorii creştini, pe preoţi şi pe episcopi, i-a încredinţat vrăjitorilor, ca să-i caute pentru muncire; iar pe celălalt popor creştin a poruncit să-l cruţe. Iar noi, cinstind pomenirea sfinţilor mucenici celor număraţi şi celor fără de număr, slăvim pe Punătorul de nevoinţă şi Dătătorul de cununi Hristos Mîntuitorul nostru, Cel împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, slăvit în veci. Amin.

mai mult
Sfinții zilei

Luni, 16 aprilie – Sf. Mc. fecioare Agapia, Irina şi Hionia

biblie-carte

Zăbovind împăratul Diocleţian în Acvilinia, cetatea Italiei, i s-a dat de ştire de la Roma, cum că toate temniţele Romei sînt pline de creştini care, deşi pătimesc mai multe feluri de munci, nu se leapădă de Hristosul lor, ci toţi îl au de învăţător pe Hrisogon şi-l ascultă, ţinîndu-se de învăţătura lui. Deci, Diocleţian a poruncit ca pe toţi creştinii să-i dea la moarte, iar pe Hrisogon să-l aducă la dînsul spre cercetare.

Deci, Hrisogon, mărturisitorul lui Hristos, fiind adus legat din Roma în Acvilinia, la împăratul Diocleţian, Sfînta Anastasia, vindecătoarea de răni, îi urma de departe, ca unui învăţător al său. Deci, cercetîndu-se de către împărat mucenicul lui Hristos şi nesupunîndu-se păgîneştii porunci a împăratului, l-a condamnat la moarte şi i-a tăiat capul afară din cetate, departe, la un loc pustiu. Şi se afla cinstitul lui trup pe malul mării, fiind aruncat spre mîncare fiarelor şi păsărilor.

Nu departe de acel loc era locuinţa unui oarecare preot cu numele Zoil, bărbat creştin şi sfînt şi aproape de el îşi aveau locuinţa aceste trei fecioare surori după trup şi după duh: Agapia, Hionia şi Irina. Acel preot, prin descoperire dumnezeiască, aflînd de trupul Mucenicului Hrisogon, l-a luat pe el împreună cu capul şi, punîndu-l într-o raclă de lemn, l-a ascuns în cămara sa. După treizeci de zile i s-a arătat în vis Sfîntul Hrisogon, zicîndu-i: „Să ştii că în timpul celor nouă zile, cele trei fecioare ale lui Hristos vor fi supuse la chinuri. Deci, tu să spui roabei lui Dumnezeu Anastasia ca să se îngrijească de dînsele, deşteptîndu-le spre vitejeasca nevoinţă pînă ce se vor încununa prin pătimire. Şi să fii şi tu cu bună nădejde, că îţi vei lua rodadele cele dulci ale ostenelilor tale; pentru că degrabă de cele de aici te vei libera şi la Hristos vei trece cu bucurie şi te vei odihni împreună cu sfinţii”.

S-a descoperit despre aceasta şi Sfintei Anastasia şi, pornindu-se cu Duhul lui Dumnezeu, a mers la casa preotului pe care niciodată nu l-a cunoscut înainte şi-l întreba unde sînt fecioarele acelea de al căror mucenicesc sfîrşit ce avea să fie i s-a descoperit lui. Deci, aflîndu-le casa, a mers la dînsele, le-a sărutat cu dragoste şi a petrecut o noapte, vorbind cu dînsele multe cuvinte folositoare de suflet şi pline de dragostea dumnezeiască. Apoi le îndemna să stea cu bărbăţie în munci pentru Hristos, Mirele lor, pînă la sînge; şi au văzut în casa preotului şi moaştele Sfîntului Hrisogon, mucenicul lui Hristos şi iubitul său învăţător şi au plîns peste moaşte mult timp cu lacrimi fierbinţi, încredinţîndu-le rugăciunilor aceluia.

După aceea iarăşi s-a întors în cetatea Acvilinia să facă obişnuita slujire legaţilor lui Hristos celor din temniţă. Şi a fost după cum a grăit Sfîntul Hrisogon preotului Zoil în vedenie. Acel sfînt preot, în timpul celor nouă zile s-a mutat către Domnul, iar pe sfintele fecioare Agapia, Hionia şi Irina le-au prins păgînii şi le-au dus la împăratul Diocleţian la cercetare. Văzîndu-le împăratul, a zis către dînsele: „Ce nebunie v-a îndemnat pe voi să urmaţi rătăcirii celei deşarte şi de prisos, să daţi defăimare legii celei drepte, iar pe zei, ca pe o urîciune, să-i treceţi cu vederea? Dar, deoarece vă văd că sînteţi de bun neam, tinere şi frumoase, de voi fiindu-mi milă, vă cruţ şi vă sfătuiesc ca, lepădîndu-vă de Hristos al vostru, să aduceţi zeilor jertfe, iar eu vă voi da din palatele mele tineri de mare neam, vrednici de frumuseţile voastre, ca să aveţi pentru voi bărbaţi slăviţi, pentru care veţi fi cinstite”.

Cea mai mare dintre surori, Sfînta Agapia, a răspuns zicînd: „Împărate, ţie îţi stă înainte purtarea de grijă pentru trebuinţele poporului, a neamurilor şi oştirilor, iar tu grăieşti cele nedrepte spre defăimarea Dumnezeului Celui viu, al Cărui ajutor îţi este de trebuinţă şi a Cărui bunătate îndelung te rabdă, iar tu îl huleşti pe El”. Diocleţian a răspuns: „A înnebunit aceasta; să se apropie cealaltă”. Deci, apropiindu-se cealaltă, Sfînta Hionia, a zis: „Nu a înnebunit sora mea, ci sfatul tău cel nedrept l-a mustrat cu dreaptă judecată”. Iar împăratul, lepădînd-o şi pe aceea, a poruncit ca pe a treia să o aducă mai aproape de dînsul. Şi a zis către ea: „Deoarece s-au făcut rele surorile tale, măcar tu, cea mai tînără, pleacă-ţi capul zeilor ca şi surorile tale, uitîndu-se la tine, să facă la fel”.

Sfînta Irina a răspuns: „Să-şi plece capul idolilor toţi cei ce stăruiesc zadarnic în nebunia lor, cei ce-L supără pe adevăratul Dumnezeu. Şi ce poate să fie mai deşert şi mai nebunesc lucru decît acesta, ca să se închine omul idolului făcut de mîini omeneşti, care pentru preţ a fost lucrat; căci mai întîi te sfătuieşti cu meşterul cu ce preţ şi ce fel de idoli să-ţi facă ţie, adică ori stînd, ori şezînd, ori culcat, ori jucînd, ori rîzînd, ori plîngînd şi din ce fel de materie să-l facă, adică ori de lemn, ori de piatră, ori de aramă, sau din oricare altă materie. Şi, dacă îl lucrează rău, atunci îi lepezi lucrul; iar dacă este bine, îi dai preţul ce te-ai tocmit. Apoi lucrului aceluia cumpărat îţi pleci capul, numind pe acel idol zeu al tău, pe care mai bine se cade a-l numi rob cumpărat”.

Zis-a Diocleţian: „La nişte cuvinte ca acestea, cu munci se cade a răspunde”. Şi a poruncit ca pe sfintele fecioare să le arunce în temniţă, iar Sfînta Anastasia îndată, după obiceiul ei mîngîia pe cei ce pătimeau în legături şi a mers la sfintele fecioare, mîngîindu-le cu nădejdea ajutorului celui nedepărtat al lui Hristos şi cu nădejdea slăvitei biruinţe asupra vrăjmaşilor.

Nu după multe zile, a trebuit ca împăratul să se ducă în Macedonia pentru oarecare rînduieli ale poporului şi au fost duşi după dînsul toţi creştinii cei ce se aflau în temniţele Acviliniei, între care erau şi aceste trei sfinte fecioare – Agapia, Hionia şi Irina -, iar Sfînta Anastasia le urma de departe. Dar după ce au ajuns în Macedonia, împăratul a încredinţat lui Dulţie, ighemonul, cercetarea creştinilor, ca să-i silească la jertfa idolească; iar pe cei ce nu se vor îndupleca, să-i piardă cu felurite munci. Dar patimile acelor mulţi sfinţi mucenici, munciţi în acea vreme acolo, în multe feluri, nu s-a putut a le scrie, ci, numai cumplitele chinuri ale acestor trei sfinte fecioare se pun înainte. Pe aceste mirese ale lui Hristos, cînd le-au pus la cercetare înaintea ighemonului Dulţie, acela, văzînd frumuseţea cea mare a lor, a nutrit gînduri necurate pentru dînsele şi le-a dat în pază la un străjer, care le făgăduia libertate şi daruri de se vor învoi cu ighemonul la necurata poftă. Însă sfintele fecioare voiau mai bine să moară de o mie de ori, decît o dată să se prihănească; încît nici cu îmbunări, nici cu îngroziri, nici cu daruri, nici cu chinuri, nu se înduplecau la pofta ighemonului. Iar ighemonul, nemairăbdînd focul desfrînării celei aprinse într-însul, a gîndit ca singur să se ducă la dînsele noaptea, în casa în care erau ţinute şi să le silească la păcat.

Deci, după ce a înnoptat, sfintele fecioare stăteau la rugă-ciune, înălţînd lui Dumnezeu rugăciuni de toată noaptea, cîntînd psalmi. Iar ighemonul, vrînd să intre la dînsele, cînd s-a atins de pragul uşii lor, îndată a înnebunit. Şi era acolo o bucătărie şi stăteau vasele bucătăriei, oalele, căldările, tigăile înnegrite de funingine. El, neintrînd la sfintele fecioare, a mers la vasele acelea şi în loc de fecioare, cuprindea şi săruta căldările cele înnegrite, oalele şi tigăile, pentru că mintea lui se întunecase de diavolul desfrînării şi nu era cunoştinţă întru el. Şi a fost chinuit de necuratul duh multă vreme, părîndu-i-se că vasele cele înnegrite sînt sfintele fecioare. Şi cu totul i s-a înnegrit faţa; mîinile şi toate hainele întinîndu-se foarte mult. Apoi a ieşit afară la slujitorii cei ce-l aşteptau pe el, stînd cu lumînările. Iar aceia, văzîndu-l cu totul înnegrit şi înfricoşat ca un arap, sau mai bine zis ca un diavol, s-au spăimîntat şi, aruncînd lumînările au fugit de dînsul. Părîndu-i-se că este defăimat de dînşii, s-a mîniat asupra lor.

Apoi a început a se lumina de ziuă şi oriunde se ducea, în toate părţile fugeau de dînsul slugile, străjerii şi străinii, ca de o nălucă înfricoşată. Deci, s-a dus la palatul împărătesc, vrînd să se jeluiască împăratului de ostaşii care erau sub stăpînirea lui, că nu-l ascultă şi îşi bat joc de dînsul. Dar, după ce s-a apropiat de palat, toţi au rîs în hohote de el şi unii fugeau de dînsul, iar alţii îl împingeau, nelăsîndu-l şi dîndu-i brînci de la uşile palatului, că nu-l cunoştea nimeni, cum că este ighemonul Dulţie, ci li se părea că este un nebun. Nici el nu putea să se cunoască pe sine că este înnegrit, fiindu-i schimbaţi ochii de lucrarea diavolească; ci i se părea că este la faţă alb, iar la haine şi la mîini curat.

Şi, abia înţelegînd slugile că a înnebunit stăpînul lor, au alergat după dînsul şi, prinzîndu-l, l-au dus în casă, zicîndu-i: „Vezi-te singur în ce chip eşti”. Iar după ce a intrat în casă, femeia lui şi toţi cei din casă, slugile şi slujnicile au început a se tîngui pentru dînsul, ca pentru un îndrăcit, iar alţii se mîhneau pentru el, ca de un ieşit din minte; însă el nu înţelegea şi se mira pentru ce unii plîngeau pentru dînsul, iar alţii fugeau. Dar abia atunci i s-au deschis ochii lui necuraţi şi s-a văzut înnegrit, faţa sa în oglindă a văzut-o ca de arap şi s-a cunoscut pe sine că este batjocorit de diavolul.

Atunci s-a mîniat asupra sfintelor fecioare, socotind că acelea i-au făcut aceasta cu oarecare vrajă şi gîndea în ce chip să le pedepsească. Spălîndu-şi trupul şi hainele schimbîndu-şi, a şezut la judecată la vedere, înaintea poporului. Iar uneltele cele de muncire punîndu-le înainte şi pe sfintele fecioare aducîndu-le de faţă, a poruncit să le dezgolească, ca să vadă trupurile lor. Însă cînd au început slujitorii să dezbrace hainele de pe dînsele, nu puteau să le dezbrace nicidecum, pentru că prin lucrarea lui Dumnezeu, hainele lor atît de mult se lipiseră de sfintele lor trupuri, ca pielea de trup şi toţi se mirau de o minune ca aceea; deci, mult s-au ostenit slujitorii ca să le dezbrace şi nimic n-au sporit. Iar ighemonul, şezînd la judecată, deodată a dormit un somn greu, încît nici nu puteau a-l deştepta. Pentru că îl clătinau şi cu mare glas strigau spre dînsul, iar el dormea ca un mort. Şi, luîndu-l, l-au dus în casa lui. Iar după ce l-au dus în casă, îndată s-a deşteptat.

Auzind împăratul de cele ce s-au întîmplat ighemonului Dulţie îl batjocorea, iar pe sfintele fecioare le-a dat spre cercarea lui Sisinie comitul. Iar acela, mai întîi pe Sfînta Irina punînd-o înaintea sa, a întrebat-o: „Te vei supune poruncii împărăteşti?” Răspuns-a sfînta: „Nu mă voi supune, căci sînt creştină şi roabă a Atotputernicului Dumnezeu”. Şi a poruncit comitul să o ducă în temniţă. Apoi pe Agapia şi pe Hionia punîndu-le înaintea judecăţii sale a zis către dînsele: „Sora voastră cea mai tînără a fost amăgită şi învăţată de voi ca să defaime dumnezeieştile legi; pentru aceea i-am mutat pe urmă chinuirea ei ca, privind la voi, să se teamă şi să ne asculte. Dar şi voi, de voiţi să vă liberaţi de munci, aduceţi zeilor jertfă, precum aducem şi noi, supunîndu-ne împărăteştilor porunci”. Răspuns-a Sfînta Agapia: „Credinţa noastră este nebiruită!” Zis-a comitul către Sfînta Hionia: „Dar tu ce zici?” A răspuns Sfînta Hionia: „Credinţa noastră este neschimbată!” Zis-a comitul: „Sînt la voi cărţi creştineşti?” Grăit-au sfintele: „Sînt cărţi, dar sînt ascunse în mintea noastră, de unde nicidecum nu se pot lua de vrăjmaşii lui Hristos”. Zis-a comitul: „Cine v-a sfătuit să vă daţi de bunăvoie la o primejdie ca aceasta?” Fecioarele răspunseră: „Primejdia aceasta este vremelnică, dar folositoare; căci dintr-însa se naşte slava cea veşnică”. Comitul zise: „Împliniţi porunca împărătească şi jertfiţi zeilor”. Iar sfintele fecioare au răspuns: „Noi aducem jertfă de laudă lui Dumnezeu, iar diavolului nu vom jertfi niciodată. Deci nu nădăjdui, că nu ne vei întoarce de la Domnul nostru Iisus Hristos, ci fă cele poruncite ţie de împăratul tău cel pămîntesc, precum şi noi facem cele poruncite de Împăratul nostru cel ceresc”.

Atunci Sisinie comitul a dat un răspuns ca acesta asupra lor: „Agapia şi Hionia, care nu s-au supus prin îngrozirea de judecată să împlinească împărăteasca poruncă, poruncesc să se ardă”. Auzind aceasta, sfintele fecioare s-au umplut de bucurie şi au strigat cu mare glas: „Mulţumesc Ţie, Doamne Iisuse Hristoase, că ne-ai învrednicit a fi mărturisitoare numelui Tău celui Preasfînt, în mîinile Tale, Stăpîne, primeşte sufletele noastre”. Şi le-au aruncat în foc şi, rugîndu-se, şi-au dat sufletele în mîinile Domnului lor, iar acel mare foc arzînd, nu numai că nu s-a atins de trupurile acelor sfinte fecioare, dar nici de hainele lor şi nici urmă nu era pe dînsele de arderea focului, spre arătarea necredincioşilor că nu au murit de arderea focului, ci cu rugăciune şi-au cerut de la Dumnezeu acel sfîrşit fericit. Iar trupurile lor, fiind nevătămate, le-au furat noaptea din foc slugile Sfintei Anastasia, vindecătoarea de răni şi le-au dus la stăpîna lor, în casa în care locuia. Iar Sfînta Anastasia, ungînd cu aromate acele trupuri muceniceşti, le-a pus cu cinste în mormîntul cel nou, bucurîndu-se cu duhul şi rugîndu-se Domnului, ca să o învrednicească şi pe ea a fi părtaşă darului acelora.

A doua zi, Sisinie comitul, şezînd la judecată, a adus pe Sfînta Irina şi a zis către dînsa: „Jertfeşte zeilor ca să nu pieri în foc ca şi surorile tale”. Sfînta răspunse: „Nu voi jertfi, ci mă sîrguiesc a fi părtaşă surorilor mele, ca să nu fiu străină de dînsele cînd voi sta înaintea feţei lui Dumnezeu!” Comitul zise: „Supu-ne-te, ca să nu cazi în mai mari munci decît surorile tale”. Sfînta răspunse: „Sînt gata pentru toate muncile, pentru că doresc să mor pentru adevăr; apoi prin moarte să dobîndesc viaţă şi prin foc trecînd, să ajung la odihnă şi la răcorire”. Comitul zise: „Voi porunci să te ducă în casa de desfrînare, ca acolo să fii batjocorită pînă vei muri”. Sfînta răspunse: „Trupul meu va pătimi de la desfrînaţi, mîncîndu-se ca de un cîine, sau de lup, sau de urs, sau de balaur muşcîndu-se şi mai cu voie îmi este să pătimesc prihănirea aceea a trupului, decît să-mi întinez sufletul cu închinarea la idoli; pentru că necurăţia care se face fără de voie şi pe care sufletul nu o voieşte nu se socoteşte păcat înaintea lui Dumnezeu. Oare s-au întinat sfinţii care au pătimit mai înainte pentru mărturisirea numelui lui Hristos, cărora călăii le turnau în gură cu sila din sîngiuirile cele jertfite idolilor?”

Comitul zise: „Cu adevărat nu s-au întinat mîncînd din jertfele noastre?” Sfînta Irina răspunse: „Cu adevărat nu s-au întinat; încă s-au şi încununat. Căci, avînd mîinile legate şi gura deschizîndu-le cu sila, le-aţi turnat sîngele cel jertfit; că plăcerea ce se primeşte de voie are pedeapsa păcatului, iar ceea ce se dă de silă aduce cunună celui silit. Aşa şi mie, care mi-am dat trupul Hristosului meu, chiar orice fel de silire îmi veţi face în acest fel, nădăjduiesc că neprihănită voi fi înaintea Mirelui meu Cel fără de moarte; încă nădăjduiesc că voi lua şi cinste de la Dînsul, ca una ce pătimesc pentru Dînsul nevoie şi silă. Deci n-am nici o grijă de orice veţi voi să faceţi trupului meu ori la bătăi, ori la foc de îl veţi da, sînt gata a le pătimi pe toate pentru numele Dumnezeului meu, căci este puternic Dumnezeul meu să nu vă lase să-mi faceţi ceea ce aţi gîndit asupra mea”.

Atunci comitul a dat-o ostaşilor, ca s-o ducă în casa de desfrînare şi s-o batjocorească oricîţi vor voi, pînă ce va muri. Deci, fiind dusă sfînta de ostaşi, i-au ajuns alţi doi ostaşi al căror chip era minunat şi luminat, ca trimişi de la comitul şi au grăit către cei ce o duceau pe sfînta: „Ne-a trimis comitul să duceţi pe această fecioară la locul unde vă vom arăta”. Apoi i-au dus după cetate şi, suindu-i pe un deal foarte înalt, au zis ostaşilor: „Duce-ţi-vă şi ziceţi comitului Sisinie că am pus fecioara pe deal cum ne-a poruncit”. Deci, s-au dus ostaşii la comit, iar cei doi luminaţi s-au făcut nevăzuţi, căci fuseseră îngerii lui Dumnezeu. Şi stătea Sfînta Irina pe deal, lăudînd şi mulţumind lui Hristos Dumnezeu, Cel ce a izbăvit-o de mîinile desfrînaţilor.

Aflînd de aceea, comitul s-a mîniat că nu i s-a îndeplinit porunca şi încălecînd pe cal a alergat la dealul acela. Şi vedea pe sfînta fecioară stînd pe deal, dar nu putea să se suie, pentru că i se arăta dealul acela îngrădit ca de un zid mare şi de nesuit. Deci, umblînd împrejurul dealului, se trudea cu mînie, că nu putea să ajungă la aceea ce o vedea; şi, ostenindu-se aşa de dimineaţă pînă seara, nimic n-a sporit. Dar unii din ostaşi care erau lîngă el au întins arcurile, au slobozit săgeţi către dînsa şi au rănit-o. Iar ea a strigat cu glas mare către comit: „Eu rîd de tine, ticălosule, căci ca la un bărbat tare ai ieşit cu oaste şi cu război către mine neputincioasa. Însă, iată, mă duc curată la Domnul meu Iisus Hristos, Care mă însoţeşte acum cu surorile mele!” Zicînd aceasta şi lui Dumnezeu dînd mulţumire s-a culcat pe pămînt şi şi-a dat duhul său Domnului. Aceasta a fost cu o zi mai înainte de Paşti, iar după ce a înnoptat, Sfînta Anastasia a trimis pe slugile sale şi au luat cinstitul trup al Sfintei Muceniţe Irina din deal şi, ungîndu-l cu miruri binemirositoare, l-au pus alături de trupurile surorilor ei.

Astfel s-a săvîrşit pătimirea Sfintelor trei muceniţe, surori şi fecioare Agapia, Hionia şi Irina şi îndată sfintele muceniţe fecioare au stat înaintea Scaunului Prea Sfintei Treimi, al Tatălui, al Fiului şi al Sfîntului Duh, al Unuia Dumnezeu, Căruia se cade slava în veci. Amin.

mai mult
Sfinții zilei

Duminică, 15 aprilie – Sf. Ap. Aristarh, Pud şi Trofim; Sf. Mc. Crescent şi Vasilisa Duminica a II-a după Paști (a Sf. Ap. Toma)

biblia-guttemberg

Sfîntul Apostol Aristarh, pe care îl pomenesc Faptele Apostolilor şi epistolele Sfîntului Pavel către Coloseni şi către Filimon, a fost episcop în Apamia Siriei. Sfîntul Pud, de asemenea este pomenit de Sfîntul Apostol Pavel în epistola a doua către Timotei, unde zice: „Închină-se ţie şi Pud”. El a fost bărbat drept şi credincios între boierii Romei, primind în casa sa pe Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, precum şi adunarea celorlalţi credincioşi. Acea casă s-a prefăcut după aceasta în biserică şi se numea „păstorească”, în care se zice că şi Sfîntul Petru lucra cele sfinte.

Pe Sfîntul Trofim la fel îl pomenesc Faptele Apostolilor, cum şi Sfîntul Pavel spune în aceeaşi scrisoare către Timotei, zicînd: „Pe Trofim l-am lăsat bolnav în Milet”. Sfîntul Trofim împreună cu Pud şi cu Aristarh au urmat în toate prigonirile Sfîntului Pavel; iar la sfîrşit, adică la tăierea lui Pavel de către Nero în Roma, au fost tăiaţi şi aceşti trei Apostoli ai Domnului, Aristarh, Pud şi Trofim, împreună cu Sfîntul Pavel.

mai mult
Sfinții zilei

Vineri, 13 aprilie – †) Izvorul Tămăduirii; Sf. Sfinţit Mc. Artemon; Sf. Mc. Elefterie Persul (Harţi)

biblia

Sf. Mucenic Artemon s-a născut din părinţi creştini, în Laodiceea, Siria, în prima jumătate a secolului al III-lea. Încă de mic s-a pus în slujba bisericii, fiind cititor timp de 16 ani.

Pentru râvna sa Episcopul Sisinius l-a hirotonit diacon. Sf. Artemon şi-a îndeplinit şi această datorie cu fervoare şi conştiinciozitate timp de 28 de ani după care a fost făcut preot. Ca preot Sf. Artemon a slujit Biserica creştină 33 de ani, ducând numele creştinismului printre păgâni. Când împăratul Diocleţian (284-305) a început persecuţia îngrozitoare împotriva creştinilor, Sf. Artemon era deja bătrân. Împăratul a scos un edict prin care îi obliga pe creştini să jertfească la idoli.

Sf. Sisinius, ştiind de ameninţarea sosirii comandorului militar Patricius în Laodiceea, au mers împreună cu Preotul Artemon şi alţi creştini la templul zeiţei Artemis, unde au zdrobit şi au dat foc idolilor, făcîndu-i una cu pământul.

După aceea, Sf. Sisinius şi Sf. Artemon au adunat creştinii în biserică, încurajîndu-i să nu se lepede de credinţa lor şi să nu se teamă de chinuri.

Când a ajuns în Laodiceea, Patricius a sărbătorit festivalul de 5 zile închinate unor zei păgâni, după care s-a îndreptat spre templul lui Artemis ca să aducă ofrande zeilor. Aflînd cine a distrus templul, a mers cu un detaşament de soldaţi la biserica unde creştinii se aflau la rugăciune.

Cînd s-a apropiat de biserică a simţit dintr-o dată un fior, după care a făcut febră încât abia mai sufla. Soldaţii l-au dus acasă şi l-au pus în pat. El a spus că l-au blestemat creştinii şi că Dumnezeul lor îl chinuie. Deşi s-a rugat la idolii săi, aceştia nu l-au făcut bine. Atunci a trimis după Sf. Sisinius şi i-a cerut ajutorul promiţînd să-i ridice statuie din aur în mijlocul oraşului dacă îl ajută. Sfântul i-a răspuns: „Păstrează-ţi aurul, dar dacă vei crede în Dumnezeu, El te va tămădui.”

Temîndu-se că va muri, Patricius a declarat că crede în Dumnezeu şi s-a vindecat. Dar această minune nu a putut vindeca sufletul înrăit al păgânului. Chiar dacă nu s-a atins de Sf. Sisinius, el nu a renunţat la edictul imperial împotriva altor creştini din oraşul Cezareea. Pe drum s-a întâlnit şi cu Sf. Artemon, care era urmat de şase măgari sălbatici şi două căprioare.

Când Patricius l-a întrebat cum putea controla acele animale sălbatice, sfântul i-a răspuns că o face prin cuvântul lui Dumnezeu. Păgănii i-au descoperit lui Patricius că şi Sf. Artemon a participat la distrugerea templului lui Artemis şi a dat ordin să fie arestat şi dus în Cezareea. Sf. Artemon a plecat cu soldaţii fără frică dar a trimis animalele la Sf. Sisinius. Văzînd animalele, Sf. Sisinius s-a întrebat de ce au venit acele animale la el, iar o cerboaică, primind grai prin har dumnezeiesc i-a răspuns că slujitorul lui Dumnezeu Artemon a fost prins de necredinciosul Patricius şi că îl duce în lanţuri în Cezareea. El ne-a poruncit să venim aici şi să îţi spunem ce s-a întâmplat.” Să nu te minunezi că Domnul, Care a dat glas asinului lui Valaam (Num. 22:28), a făcut să grăiască şi cerboaica.” Episcopul l-a trimis pe diaconul Phileas la Cezareea ca să verifice această informaţie.

În Cezareea Patricius l-a pus la judecată pe Sf. Artemon, obligîndu-l să se închine în templul lui Asclepius. În templul acela al păgânilor trăiau multe vipere veninoase. Preotul păgân nu a deschis niciodată uşile şi nici nu a pus cele pentru jertfă în faţa idolului. Dar Sf. Artemon, chemînd numele lui Dumnezeu, a deschis uşile şi a dat drumul şerpilor. Păgânii au dat să fugă dar sfântul i-a oprit şi a ucis şerpii dintr-o suflare. Unul din preoţii păgâni, Vitalius, a crezut în Dumnezeu şi l-a rugat pe Artemon să-l boteze.

Patricius a crezut că Sf. Artemon a ucis şerpii cu vrăjitorie, aducîndu-l iar la judecată şi la chinuri trupeşti. Între timp, cerboaica a ajuns în Cezareea şi s-a lăsat la picioarele mucenicului, lingîndu-i rănile. Din voia lui Dumnezeu aceasta a glăsuit din nou, vorbind împotriva păgânilor fără credinţă. Cerboaica i-a spus lui Patricius că va fi luat de două păsări de pradă şi va fi aruncat într-un cazan cu smoală fierbinte. Enervat la culme, el a dat ordin soldaţilor să tragă cu arcul în animal dar acesta a scăpat. De frică să nu vină tot mai mulţi spre credinţa Sf. Artemon pentru minunile pe care le-a făcut, Patricius a dat ordin să fie executat.

Ei au umplut un cazan uriaş cu smoală fiartă vrînd să-l arunce pe sfânt în el. Patricius a mers călare până la gura cazanului ca să vadă dacă într-adevăr cazanul fierbea. Atunci doi îngeri în formă de vultur l-au ridicat pe păgân şi l-au aruncat în smoala fiartă, astfel că nu a mai rămas nici urmă de os din el.

La văzul minunii, toţi au fugit în afară de Sf. Artemon care l-a binecuvântat şi slăvit pe Dumnezeu. Când sfântul a terminat rugăciunea, din pământ a izvorât un firicel de apă. Sf. Artemon a botezat pe preotul păgân Vitalius şi pe mulţi alţi păgâni care au ajuns să creadă în Hristos. În dimineaţa următoare, Sf. Artemon i-a împărtăşit pe noii botezaţi cu Sfintele Taine.

Mulţi din cei botezaţi au fost hirotoniţi diaconi şi preoţi iar Vitalius a devenit Episcopul Palestinei. Sf. Mucenic Artemon, călăuzit de pronia cerească a propovăduit Evanghelia în Asia Mică. Apoi un înger l-a dus într-un loc care i s-a descoperit şi unde a convertit pe mulţi la Creştinism. Acolo şi-a aflat sfârşitul, pentru că păgânii l-au prins şi i-au tăiat capul (+ 303).

Sf. Artemon este prăznuit în 24 martie după calendarul grecesc.

mai mult
Sfinții zilei

Joi, 12 aprilie – †) Sf. Mc. Sava de la Buzău; Sf. Ier. Vasile Mărturisitorul; Sf. Antuza

Sava_Gotul

Sfantul Mucenic Sava s-a nascut in anul 334, intr-un sat din zona Buzaului. Parintele sau duhovnicesc era preotul Sansala. Cei doi erau calugari misionari in tinutul Buzaului unde, probabil, era si o episcopie si converteau la crestinism numerosi daco-romani, goti si „barbari” inchinatori la idoli.

In actul martiric al Sfantului Mare Mucenic Sava, se spune ca in primavara anului 372, a treia zi de Pasti, noaptea, ostasii lui Athanaric, au prins pe preotul Sansala, cat si pe fericitul Sava, i-au legat si i-au batut, facandu-le multe rani pe trup, ca sa se inchine idolilor si sa manance cele jertfite lor. Sfantul Sava, infruntandu-i cu barbatie, a fost condamnat la moarte prin inecare. Legandu-i un lemn de gat, l-au aruncat in raul Buzau.

Asa s-a savarsit Sfantul Mucenic Sava la varsta de 38 de ani. Martiriul sau a avut loc la 12 aprilie, 372. Moastele sale au fost luate de crestini si de preotul Sansala si ascunse. Apoi, de frica gotilor, „au fost trecute din tara barbara in Romania”, adica in Imperiul Roman, la episcopul Ascholius al Tesalonicului, de origine din Capadocia.

Prin anii 373-374, la cererea Sfantului Vasile cel Mare catre dregatorul Scitiei Mici, Iunius Soranus, „de a-i trimite moaste de sfinti”, prezbiterii din Dacia au trimis moastele Sfantului Mucenic Sava la Cezareea Capadociei, insotite de o scrisoare. Scrisoarea, intocmita de un preot invatat din Dacia sau de Sfantul Bretanion de la Tomis, poarta titlul „Epistola a Bisericii lui Dumnezeu din Gotia (Dacia) catre Biserica lui Dumnezeu ce se gaseste in Capadocia si catre toate Bisericile locale ale Sfintei Biserici universale”. Ea a fost adresata, deci, tuturor Bisericilor locale, nu numai celei din Capadocia, dandu-i-se un caracter ecumenic, universal, cautand sa faca cunoscut tuturor ca si in Dacia Carpatica sunt martiri pentru Evanghelia lui Hristos.

Troparul Sfantului Mucenic Sava de la Buzau

Mucenicul Tau Doamne, Sava, intru nevointa sa, cununa nestricaciunii a dobandit de la Tine, Dumnezeul nostru; ca avand puterea Ta pe chinuitori a invins; zdrobit-a si ale demonilor neputincioasele indrazniri. Pentru rugaciunile lui mantuieste sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

mai mult
Sfinții zilei

Miercuri, 11 aprilie – †) Sf. Ier. Calinic de la Cernica, ep. Râmnicului; Sf. Sfinţit Mc. Antipa; Sf. Cuv. Trifina (Harţi)

antipa_ep_pergamului

În zilele Apostolilor şi pe vremea împărăţiei lui Domiţian, s-a pornit mare prigoană asupra creştinilor, încît prin toată lumea se trimitea la domni şi la stăpînitori scrisori de la împăratul, ca să se supună creştinii poruncilor împărăteşti şi să primească credinţa cea rea a nebuniei idolilor şi să cinstească capiştile idoleşti cu toată rînduiala. Atunci s-a arătat mulţime de credincioşi şi de mucenici, care fără de frică mărturiseau Cuvîntul lui Dumnezeu, pretutindeni nevoindu-se pentru Hristos Mîntuitorul.

Atunci şi marele stîlp al credinţei, temelia adevărului creştinătăţii şi propovăduitorul Dumnezeirii Celei mai înainte de veci, a Unuia Născut Fiul lui Dumnezeu, Sfîntul Ioan Evanghelistul, preaalesul Apostol, a fost surghiunit în insula Patmos, unde i s-a arătat Domnul în descoperire, între cele şapte sfeşnice, poruncindu-i să scrie către cei şapte îngeri, adică episcopi ai celor şapte biserici ale Asiei, care întăresc adunările mucenicilor.

Acolo, prin gura Domnului, s-a pomenit acest arhiereu Antipa, astfel: „Antipa mărturisitorul Meu cel credincios a fost ucis între voi, între care petrece satana”. Căci Sfîntul Antipa a fost episcop al bisericii Pergamului. Şi dintr-acele cuvinte care s-au scris pentru dînsul în descoperirea lui Ioan, este arătat în ce fel a fost Antipa, credinciosul mărturisitor al lui Hristos şi în ce fel au fost locuitorii Pergamului, avînd sataniceasca petrecere între ei. Iar în mijlocul lor, Sfîntul Antipa, era ca o lumină în întuneric, ca un trandafir în mijlocul spinilor, ca nişte aur în mijlocul noroiului, sau mai bine să zicem în mijlocul cuptorului de foc, după cum este scris, ca aurul cel lămurit în ulcea. Acolo nici legea firii nu se păzea, nici nu era judecata lucrurilor, ci fiecare lucra pentru sine; şi pe cît cineva putea, pe atît năpăstuia pe alţii. Fiecăruia i se părea că este viteaz, bun şi drept, dacă biruia pe cineva din creştini, sau îl pierdea de pe pămîntul celor vii. Acolo, fiind creştineasca adunare, erau creştinii în mare chinuire şi tulburare din pricina acelor necredincioşi.

Atunci fericitul Antipa, bărbatul cel ales, cel neclintit în credinţă şi statornic în viaţa îmbunătăţită, deloc nu se tulbura, ci ca şi cum ar fi fost schimbat într-o fire îngerească din cea omenească, stătea împotriva potrivnicilor, netemîndu-se de nimic. Chiar ieşea adeseori în popor, neavînd nici o grijă de îngrozirea muncitorilor; apoi strălucea ca o rază prin mijlocul lor şi cu lumina credinţei celei curate şi drepte izgonea întunericul rătăcirii şi al închinării idolilor. Pentru aceasta, diavolii cei crezuţi de elini, a fi zei, toţi au fugit de acolo şi nici unul dintre aceia nu îndrăznea să mai rămînă în acea cetate a Pergamului, în care vieţuia Sfîntul Antipa. Deci, diavolii se arătau în vis slujitorilor lor, zicîndu-le: „Nici din jertfele voastre nu gustăm, nici mirosim aburii şi fumul jertfelor, de vreme ce sîntem izgoniţi de Antipa, mai marele creştinilor”.

Atunci, mulţimea elinilor mîniindu-se, s-au pornit asupra lui Antipa şi, prinzîndu-l, îl trăgeau la locul unde se obişnuia a se aduce necuratele lor jertfe. Şi a zis ighemonul către dînsul: „Au tu eşti Antipa, care nu asculţi poruncile împărăteşti şi pe alţii îi înveţi să nu asculte? Jertfele cele făcute de noi zeilor atît le tulburi, încît pe nici unul din zei nu-l laşi să se sature de grăsime? De aceea, toţi zeii, lăsînd cetatea, s-au dus şi ne este frică, să nu năvălească vreo mare primejdie asupra cetăţii, de vreme ce ei nu voiesc s-o mai păzească. Destul îţi este pînă astăzi îndeletnicirea în creştineasca vrăjitorie. Pocăieşte-te de acum şi la legile noastre supune-te; ca zeii care stăpînesc această preafrumoasă cetate, să aibă grijă de noi şi să nu înceteze a ne păzi. Iar de nu vei face aceasta şi de nu vei voi să te lepezi de credinţa ta, şi cinstirea zeilor noştri de o vei defăima, apoi după legea romanilor, te vei munci cu vrednice pedepsiri”.

Sfîntul Antipa a răspuns: „Aceasta s-o ştii, o, ighemoane, că sînt creştin, iar împărăteştii porunci, celei nebune şi păgîneşti, niciodată nu voiesc să mă supun. Dar, de vreme ce împotriva cuvintelor tale se cuvine a da răspuns cuviincios, îţi răspund astfel: Dacă zeii voştri, cărora vă închinaţi, sînt izgoniţi de un om muritor, şi dacă aceia pe care îi socotiţi că vă sînt apărători şi pentru voi izbînditori, caută de la voi ajutor, de aici puteţi cu uşurinţă să vă cunoaşteţi rătăcirea. Căci dacă, celor ce li se face vreun rău, nu pot să se răzbune, şi singuri mărturisesc că de un om sînt biruiţi, apoi cum vor putea, pe tot neamul omenesc sau vreo cetate, s-o izbăvească? Aceasta socotind şi cunoscînd, sînteţi datori măcar acum să vă depărtaţi din pierzătoarea voastră rătăcire şi să credeţi în Hristos, Care S-a pogorît din cer ca să mîntuiască neamul omenesc. Acela cu adevărat la sfîrşitul veacurilor va veni să judece pe toţi şi să răsplătească fiecăruia după lucrurile lui, ori cu cinste, ori cu osîndă”.

Astfel răspunzînd Sfîntul Antipa cu bunăînţelegere, ighe-monul a început a zice aşa: „Voi vă supuneţi legilor celor noi şi rînduielilor celor aflate de voi, defăimînd buna cinstire cea veche, pe care din început am primit-o de la strămoşii noştri şi ca o moştenire de la dînşii a ajuns pînă la noi, adică cinstirea de zei. Deci, urmînd obiceiurilor strămoşilor noştri, nu este bine a ne îndepărta de dînşii; căci cele vechi sînt mai bune decît cele noi, sînt mai adevărate şi mai vrednice decît acelea şi care cu vechimea vremii sînt întărite. De aceea eşti dator şi tu a-ţi schimba credinţa, ca să nu urmezi acelui Om, care S-a arătat nu cu multă vreme mai înainte de tine şi care a tulburat viaţa omenească prin farmece şi a fost răstignit pe vremea lui Pilat. Deci, supune-te poruncilor împărăteşti, ca împreună cu noi să petreci fără primejdie, pentru că la tot lucrul ne vei avea ajutători, ca pe nişte fii iubiţi ai tăi. Căci bătrîneţile tale sînt vrednice de toată cinstea şi meriţi să te iubim ca pe un tată”.

La acestea, Sfîntul Antipa a răspuns: „Chiar de vei astupa urechile mele cu dovezi fără de număr, eu nu voi fi atît de nebun şi fără minte, după ce am ajuns la bătrîneţile cele mai de pe urmă şi de moarte m-am apropiat, să-mi schimb credinţa pentru această ticăloasă şi necinstită viaţă şi să mă depărtez de mărturisirea credinţei celei adevărate. Deci, nu-mi amăgi mintea, care întotdeauna se îndeletniceşte cu citirea dumnezeieştilor cărţi; căci din început n-a fost nici un zeu de-ai voştri, ci mai pe urmă s-au arătat şi nici un bine n-au făcut, nici un folos de la ei nu ne-a venit. Ci singuri, fiind oameni necuraţi, s-au făcut pricinuitori de viaţă rea altor oameni iubitori de desfătări. Pentru ce nu urmaţi celor ce au voit să se suie la cer, care nu se ruşinau a se amesteca cu ale lor surori? Pentru aceea a şi venit potopul, care a pierdut neamul lor, de vreme ce pe căile cele drepte şi credincioase n-au voit să umble. Iar dacă şi voi veţi voi să urmaţi fărădelegilor pentru vechimea lor, apoi nu cu apă, ci cu focul cel veşnic veţi fi pedepsiţi şi de viermii cei neadormiţi veţi fi mîncaţi, de nu vă veţi pocăi”.

Acestea şi multe altele grăind bărbatul cel sfînt, l-au răpit oamenii cei păgîni şi l-au dus la capiştea Artemidei, unde era un bou de aramă, pe care arzîndu-l, l-au aruncat pe mucenic peste el. Dar el însemnîndu-se cu semnul Crucii, se ruga din mijlocul focului către Dumnezeu, strigînd: „Dumnezeule, Cel ce ne-ai arătat Taina cea din veac ascunsă, pe Domnul nostru Iisus Hristos, prin care şi sfaturile Tale cele neştiute ni le-ai descoperit, îţi mulţumesc de toate bunătăţile Tale, că ne mîntuieşti pe noi cei ce nădăjduim spre Tine şi m-ai învrednicit în ceasul acesta, să fiu vrednic să mă scriu în numărul sfinţilor mucenici, care au pătimit pentru numele Tău cel Sfînt. Primeşte duhul meu cînd va ieşi din viaţa aceasta şi-mi dă parte ca să aflu doar la Tine parte şi la Unul Născut Fiul Tău şi nu numai pe mine, dar şi pe cei ce vor fi după mine, să-i faci părtaşi milei Tale, ca de toţi să se slăvească numele Tău cel Sfînt, în veci. Amin”.

Acestea şi alte asemenea zicînd Sfîntul Antipa, s-a rugat multă vreme, chinuindu-se pe boul cel roşit de foc. După aceea s-a rugat pentru cei care îi vor face pomenire să fie feriţi de patimi şi de alte boli, de nesuferita durere a dinţilor, cum şi pentru lăsarea păcatelor, ca să dobîndească milă la judecata care va să fie pentru toată lumea. Isprăvindu-şi rugăciunea şi-a dat duhul în mîinile lui Dumnezeu, adormind cu somn dulce şi s-a suit la cer, fiind împodobit cu slăvită cunună mucenicească. Apoi nişte bărbaţi binecredincioşi, luînd sfintele lui moaşte, le-au pus cu cinste în aceeaşi cetate a Pergamului. Şi a izvorît dintr-însele mir, care tămăduia toate bolile omeneşti, întru slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Cel slăvit împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh în veci. Amin.

mai mult
Sfinții zilei

Marți, 10 aprilie – (†) A treia zi de Paști (Drumul spre Emaus); Sf. Mc. Terentie, Pompie, African şi Maxim; Sf. Mc. Dima

biblia-guttemberg

Decie, păgînul împărat al Romei, prin credinţa sa cea rea a închinării la idoli, vrînd pe toţi să-i cufunde în groapa pierzării, ca un fiu al diavolului, a trimis poruncă în toate părţile stăpînirii sale, ca toţi creştinii să fie atraşi cu sila la închinarea de idoli şi la gustarea din cele jertfite idolilor; iar cei ce se vor împotrivi, să primească judecată şi pedeapsă. După ce a ajuns acea poruncă în Africa, la ighemonul Fortunaţian, şezînd ighemonul la judecată şi chemînd pe tot poporul la sine, astfel le zicea: „Jertfiţi zeilor, iar de nu, cu cumplite chinuri vă veţi munci şi rău veţi muri”.

Aceasta zicînd, a pus uneltele cele de muncire dinaintea poporului, pe care văzîndu-le, mulţi s-au înfricoşat şi supunîndu-se ighemonului, s-au depărtat de credinţa în Hristos. Iar unii dintre credincioşi, în număr de patruzeci, cu tărie au vrut să moară pentru Hristos. Şi grăiau cu nădejde unul către altul: „Păziţi-vă, fraţilor, ca să nu ne lepădăm de Hristos, Dumnezeul nostru, ca nici Acela să nu se lepede de noi înaintea Tatălui Celui ceresc şi a sfinţilor Lui îngeri. Aduceţi-vă aminte de ceea ce a zis Domnul: Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, căci sufletul nu pot să-l ucidă; ci vă temeţi mai mult de cel ce poate şi sufletul şi trupul să-l piardă în gheenă„. Astfel robii lui Hristos întărindu-se unul pe altul cu cuvinte, ighemonul Fortunaţian le-a zis: „Vă văd bărbaţi înţelepţi, desăvîrşiţi cu anii şi mă minunez pentru ce staţi într-o nebunie ca aceasta; căci mărturisiţi că Acela este Dumnezeu şi Împărat, pe care evreii, ca pe un făcător de rele, L-au răstignit”.

Atunci Sfîntul mucenic Terentie i-a răspuns pentru toţi: „De ai fi cunoscut o, ighemoane, puterea lui Hristos Cel răstignit, lăsînd rătăcirea idolească, te-ai fi închinat Aceluia şi i-ai fi slujit Lui; căci este Fiul lui Dumnezeu, îndurat şi milostiv, Care cu bunăvoirea lui Dumnezeu, Tatăl Său, S-a pogorît pe pămînt şi pe a Sa dumnezeire unind-o cu omenirea, pentru mîntuirea noastră a răbdat Crucea de bună voie”. Ighemonul a zis: „Jertfiţi zeilor, iar de nu veţi voi să jertfiţi, apoi mădularele voastre le voi arde şi vă voi pierde pe voi”. Iar Sfîntul Terentie a răspuns: „Oare ţi se pare că cu frica ne vei îngrozi pe noi? Nu sîntem aşa de slabi, ca, lăsînd viaţa cea fără de moarte şi pe dătătorul Acela, să ne închinăm dumnezeilor celor străini. Deci, fă degrabă ceea ce voieşti a face, scornind munci împotriva noastră, că sîntem robi tari şi statornici ai lui Hristos”.

Mîniindu-se ighemonul, a poruncit ca să-i dezbrace de haine şi să-i tragă la capiştea cea idolească; şi erau idolii împodobiţi cu îmbrăcăminte de aur şi de argint de mult preţ. Deci, intrînd ighemonul, a zis către sfinţi: „Jertfiţi lui Heracle marele zeu, că-i vedeţi slava şi puterea!” Iar Sfîntul Terentie a zis: „Te amăgeşti singur neştiind cele ce-ţi sînt ţie de folos; pentru că dumnezeii tăi aceştia sînt pietre, lemne, aramă şi fier şi i-aţi împodobit cu aur, ca să se amăgească oamenii şi să-i depărteze pe dînşii de viaţa veşnică. Că acei idoli nu văd, nu grăiesc, nu aud şi nu umblă, că sînt făcuţi de mîini omeneşti şi cu asemănare omenească închipuiţi. Deci, asemenea lor să fie cei ce-i fac pe ei şi toţi cei ce nădăjduiesc în ei. Spuneţi dar, rogu-vă, oare pot să-şi ajute lor, aceia pe care-i numiţi dumnezei? Sau pot să izbîndească asupra celor ce le fac lor rău? Şi dacă lor nu-şi pot ajuta, apoi cum ne vor ajuta nouă?”

Acestea auzindu-le ighemonul, a poruncit ca pe Terentie, African, Maxim şi pe Pompia să-i arunce în temniţa cea mai dinăuntru şi cu toată întărirea să-i păzească, zicînd: „Mîine dimineaţă îi voi scoate pe dînşii la cercetare”. Iar pe fericitul Zinon, Alexandru şi Teodor, împreună cu toţi ceilalţi în număr de 36, punîndu-i înaintea judecăţii aproape de capiştea idolească, a zis către dînşii: „Deoarece din sfada şi cearta voastră cea dintîi, nici o sporire sau folos nu s-a făcut, ascultaţi-mă pe mine şi aduceţi jertfe marelui zeu Heracle”. Răspuns-au sfinţii: „De multe ori ţi-am spus că sîntem creştini, de care lucru te-ai înştiinţat de la cele dintîi întrebări, şi niciodată nu vei putea să ne îndupleci ca să cinstim pe necuraţii idoli şi să ne închinăm lor, pentru că îţi vom răspunde cu uşurinţă la toate întrebările tale”. Zis-a ighemonul: „Dacă nu voiţi să ascultaţi sfaturile mele de voie, apoi şi fără de voie veţi asculta poruncile împăraţilor celor nebiruiţi”. Şi a poruncit să-i bată fără de cruţare cu toiege grele şi cu vine uscate. Iar sfinţii mucenici, ridicîndu-şi mîinile spre cer, au strigat într-un glas, zicînd: „Caută spre noi, Doamne, Dumnezeul nostru, şi ajută robilor tăi şi ne izbăveşte de cel potrivnic”.

Aceasta auzind-o ighemonul, poruncea ca mai cumplit să-i bată; şi mulţi slujitori s-au schimbat, unii după alţii bătînd şi iarăşi a poruncit să-i bată cu beţe, deşi toate cele dinlăuntru ale lor se vedeau. Însă atît de luminoase şi de vesele erau feţele mucenicilor, încît toţi se minunau de răbdarea şi de bărbăţia cea nebiruită a sfinţilor. Iar după bătaie a zis către dînşii ighemonul: „Jertfiţi zeilor şi vă veţi libera”. Iar sfinţii tăceau. Deci, mîniindu-se ighemonul, a poruncit să ardă ţepi de fier, să le frigă spatele lor, apoi cu oţet şi sare să ungă rănile lor şi cu aspre bucăţi de păr să le frece.

Atunci sfinţii mucenici ai lui Hristos, căutînd spre cer au zis: „Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce ai mîntuit din cuptorul cel aprins pe cei trei tineri Anania, Azaria şi Misail, nelăsîndu-i să se vatăme de văpaie cît de puţin; iar pe Daniil din gurile leilor l-ai izbăvit, pe Moise din mîinile lui Faraon l-ai scos şi pe Sfînta Tecla de foc şi de fiare ai apărat-o; Cel ce dai iubiţilor Tăi desăvîrşită biruinţă asupra vrăjmaşilor; Cel ce ai ridicat din morţi pe Păstorul oilor Cel Mare, pe Fiul Tău, Domnul nostru Iisus Hristos; Cel ce ne-ai arătat nouă multe faceri de bine; Cel ce ai zidit lumina şi ai întins cerul ca o piele; Cel ce numeri mulţimea stelelor şi le ştii numele tuturor; Cel ce ai dus adevărul pînă la marginile pămîntului, auzi-ne şi pe noi, cei ce ne rugăm Ţie şi din nevoile noastre izbăveşte-ne, că a Ta este slava în veci. Amin”.

Sfîrşindu-şi ei rugăciunea, ighemonul iarăşi umplîndu-se de mînie, a poruncit ca spînzurîndu-i, să-i strunjească cu unghii de fier, încît curgea sîngele ca pîraiele din coastele lor. Dar de muncile acelea cumplite, nici cît de puţin nu se biruiau, nici nu slăbeau; pentru că Dumnezeu îi întărea, dîndu-le putere şi tărie. Şi a zis către dînşii ighemonul: „Oare v-au învăţat pe voi muncile? Oare v-aţi deprins a vă depărta de la nebunia voastră, sau încă în necurăţia voastră petreceţi?” Iar sfinţii nimic nu au răspuns. Ighemonul a zis atunci cu mînie: „Vouă vă zic acestea, necuraţilor”. Iar sfinţii, căutînd spre cer, au zis: „Dumnezeule Atotputernice, Cel ce altădată ai plouat cu foc asupra cetăţii Sodoma pentru fărădelegile ei, deci şi acum răstoarnă şi risipeşte această capişte necurată a necuraţilor zei, pentru adevărul Tău”.

Zicînd aceasta, şi-au făcut semnul crucii lui Hristos pe feţele lor şi au suflat asupra capiştei şi îndată au căzut idolii cu mare zgomot şi s-au risipit la pămînt. Atunci sfinţii mucenici au zis către ighemon: „Vezi pe zeii tăi? Unde este acum tăria şi puterea lor? Oare n-au putut să-şi ajute lor?” Iar după puţin timp a căzut şi capiştea şi s-a risipit pînă în temelie. Deci, umplîndu-se ighemonul de multă mînie, pentru stricarea zeilor săi şi a capiştei, a poruncit ca pe sfinţii mucenici să-i taie cu sabia. Iar ei de un răspuns de moarte ca acela veselindu-se, slăveau pe Dumnezeu şi bucurîndu-se mergeau la locul cel de moarte. Sosind acolo, şi-au plecat genunchii, şi-au întins cu osîrdie grumajii sub sabie pentru Hristos. Şi aşa au murit ucişi de sabie. Iar nişte bărbaţi bine credincioşi luînd sfintele lor trupuri, le-au îngropat la un loc sfînt.

După uciderea acestor sfinţi mucenici, a poruncit ighemonul, ca pe Sfinţii Terentie, African, Maxim şi Pompia, să-i aducă înaintea sa şi a zis: „Jertfiţi zeilor, iar de nu, rău veţi pătimi şi nimeni nu va putea să vă scoată din mîinile mele”. Răspuns-au sfinţii: „Sîntem creştini, precum de multe ori ţi-am spus şi în Hristos ne-am pus nădejdea noastră. Iar diavolilor nu ne vom închina, nici vom sluji zeilor tăi şi de muncile tale nu ne temem. Deci, pune asupra noastră orice fel de muncă vei voi; pentru că noi credem Dumnezeului nostru, că biruit vei fi de noi, precum şi diavolul este biruit de Hristos, Cel ce ne întăreşte, ca să-ţi biruim socotinţa ta cea rea”.

Deci, ighemonul a poruncit ca iarăşi să ducă în temniţă pe sfinţii mucenici şi fiare grele să pună pe grumajii lor, iar mîinile şi picioarele să le lege cu legături de fier, ba încă şi cuie de fier să le aştearnă pe pămînt şi pe acelea să pună pe mucenici, nelăsînd pe cineva din creştini să intre la ei, ca să le dea hrană. Într-o mucenicie ca aceea fiind sfinţii şi rugîndu-se lui Dumnezeu, la miezul nopţii a strălucit o lumină mare în temniţă şi Îngerul Domnului a stat înaintea lor şi a zis către dînşii: „Terentie, Africane, Maxime şi Pompie, robii Dumnezeului Celui de sus, sculaţi-vă şi întăriţi-vă trupurile voastre”. Acestea zicîndu-le îngerul, s-a atins de lanţurile cele de fier şi îndată lanţurile, rupîndu-se, au căzut. Şi iată o masă s-a văzut înaintea lor, plină de toate bunătăţile. Şi le-a zis îngerul: „Odihniţi-vă şi primiţi hrana pe care v-a trimis-o Hristos vouă!” Iar sfinţii, binecuvîntînd pe Hristos Dumnezeu, s-au întărit cu hrana şi cu băutura aceea şi au dat mulţumire Stăpînului lor.

Străjerii, văzînd lumină în temniţă, au intrat înăuntru şi au văzut pe sfinţii mucenici bucurîndu-se şi veselindu-se şi au spus aceasta ighemonului. Iar acela, scoţînd dimineaţa pe sfinţii mucenici, i-a pus înaintea judecăţii şi a zis către dînşii: „Au nu v-au învăţat pe voi chinurile ca să vă lepădaţi de nebunia voastră, să vă apropiaţi de zei şi să vă închinaţi lor?” Răspuns-a Sfîntul Terentie: „Nebunia aceasta să fie la noi şi la toţi cei ce iubesc pe Dumnezeu, căci cel nebun al lui Dumnezeu este mai înţelept decît oamenii, iar înţelepciunea omenească este nebunie la Dumnezeu. Nebuni şi fără de minte am fi fost dacă, lăsînd pe Dumnezeu, ne-am fi închinat diavolilor, precum faci tu”. Iar ighemonul, mîniindu-se de acele cuvinte, a poruncit ca spînzurîndu-i pe dînşii la munci, cu unghii de fier să le strunjească coastele. Fiind strunjiţi sfinţii, se rugau lui Dumnezeu, zicînd: „Iisuse Hristoase, Fiul Dumnezeului Celui ce este în veci, Lumina creştinilor, nădejdea noastră cea încredinţată, fii cu noi şi ne ajută; nu ne ruşina pe noi cei ce pătimim pentru numele Tău cel Sfînt”.

Astfel rugîndu-se, nu simţeau muncile cumplite, căci Hristos le uşura. Apoi iarăşi a poruncit ighemonul să-i arunce în temniţă şi a chemat vrăjitorii şi descîntătorii cei ce ştiau să farmece fiarele şi jivinele. Le-a poruncit ca pe cele mai cumplite jivine, pe aspide, vipere şi şerpi, cu farmecele lor adunîndu-le să le închidă în temniţă cu mucenicii. Şi făcîndu-se aceea, jivinele tîrîndu-se pe lîngă picioarele sfinţilor mucenici, nici nu se atingeau şi nici nu-i vătămau pe ei; iar sfinţii, cîntînd, preamăreau pe Dumnezeu. Astfel trei zile şi trei nopţi sfinţii şezînd închişi în temniţă cu jivinele, în a patra zi, noaptea a trimis ighemonul să afle, oare mucenicii sînt omorîţi şi mîncaţi de şerpi? Iar trimişii, apropiindu-se de uşile temniţei, au auzit pe sfinţii legaţi, cîntînd şi lăudînd pe Dumnezeu.

Apoi, vrînd ca să ştie neapărat ce se face în temniţă, s-au suit deasupra şi au descoperit acoperămîntul şi au văzut pe sfinţi şezînd şi pe Îngerul Domnului stînd, dar nelăsînd jivinele să se apropie de sfinţii mucenici. Aceasta văzînd-o, s-au spăimîntat şi au spus ighemonului. Şi foarte de dimineaţă sculîndu-se ighemonul, a poruncit fermecătorilor ca să ia din temniţă şerpii, aspidele, viperele şi toate jivinele, iar pe mucenici să-i ducă la judecată; şi după ce fermecătorii s-au apropiat de temniţă şi au grăit după obicei cuvintele cele vrăjitoreşti, nu i-au mai ascultat jivinele. Şi fiind uşile descuiate, toate cu multă mînie au sărit asupra fermecătorilor lor şi i-au rănit de moarte; pe toţi ceilalţi oameni care se aflau acolo i-au omorît şi au fugit la locurile lor. După aceea sfinţii răbdători de chinuri au fost duşi la ighemon spre a fi judecaţi.

Văzîndu-i ighemonul nevătămaţi cîtuşi de puţin, s-a umplut de mînie şi i-a osîndit la tăiere de sabie. Atunci sfinţii s-au bucurat cu bucurie negrăită şi, mergînd la moarte cu veselie, cîntau: Mîntuitu-ne-ai pe noi, Doamne, de cei ce ne necăjesc şi pe cei ce ne urăsc pe noi i-ai ruşinat. Iar slujitorii ducîndu-i la locul de moarte, şi-au împlinit porunca. Astfel mărturisitorii lui Hristos şi-au luat cununa muceniciei, iar nişte bărbaţi cucernici îngrijind sfintele lor trupuri, le-au îngropat cu cinste, ca la două stadii de cetate, întru slava Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, Care împărăţeşte în vecii vecilor. Amin.

mai mult
Sfinții zilei

Luni, 9 aprilie – (†) A doua zi de Paști (Mărturia lui Ioan Botezătorul); Sf. Mc. Eupsihie din Cezareea; Sf. Mc. Vadim arhim.

no thumb

Sfîntul Mucenic Evpsihie a fost născut şi crescut în Cezareea Capadochiei, din părinţi de bun neam şi cu dregătorie de patrician; şi a petrecut fără prihană anii tinereţilor lui, în întreaga înţelepciune cea creştinească. El a dus o viaţă fără prihană şi s-a însoţit cu femeie după legea nunţii, pe vremea împărăţiei potrivnicului lui Dumnezeu, Iulian Paravatul. Încă pînă a nu se sfîrşi ospăţul nunţii, a arătat pentru Dumnezeu, Hristosul său, mare rîvnă şi dragoste. Şi era în cetatea aceea o capişte a unui idol necurat, care se numea „Tihis”, adică noroc. Capiştea aceea era vestită, pentru că împăratul Iulian în toate zilele îşi aducea necuratele sale jertfe, cînd mergea în Cezareea.

Iar cînd se săvîrşea nunta lui Evpsihie, s-a întîmplat atunci de era şi praznicul necuratului idol. Şi văzînd Sfîntul Evpsihie pe elini, care atunci erau mulţi în Cezareea, că mergeau să aducă jertfe în capiştea lor, s-a aprins cu rîvna pentru Domnul. Luînd cu sine mulţime de creştini, s-au dus şi au sfărîmat idolii şi capiştea idolească au dărîmat-o pînă în temelie. Şi îndată elinii aceia au înştiinţat pe împăratul Iulian. Iar Sfîntul Evpsihie, ştiind pătimirile cele ce erau să-i vină lui pentru aceea, a împărţit săracilor averea în vremea aceea şi, mai înainte, se pregătea spre muceniceasca nevoinţă, petrecînd în post şi în rugăciuni.

Iar împăratul Iulian, cînd a auzit de dărîmarea capiştei zeilor săi care se făcuse în Cezareea Capadochiei, s-a umplut de mare supărare, mîniindu-se nu numai asupra lui Evpsihie, ci şi asupra întregii cetăţi. Apoi îndată a poruncit ca pe toţi cetăţenii cei cinstiţi să-i prindă, şi pe unii cu moarte să-i pedepsească, iar pe alţii în surghiun să-i trimită şi averile lor să le jefuiască; ba încă şi de la toate bisericile Cezareei să se ia averile, iar pe clerici a poruncit să-i oblige la serviciul militar şi să-i ducă cu sila în cete. Apoi a luat cinstitul nume al cetăţii Cezareea, cu care se cinstise pe vremea împărăţiei lui Claudiu cetatea aceea şi a poruncit să i se dea numele cel mai dinainte, adică Maza, căci aşa se numea mai înainte. Şi a numărat-o pe aceea printre sate, ştergînd-o din numărul cetăţilor celor cinstite, şi a pus dajdie mare asupra credincioşilor creştini, a locuitorilor de acolo; iar capiştea cea dărîmată, cu multă grabă a poruncit creştinilor să o zidească iarăşi. Pentru că se făgăduia cu jurămînt, că nu va înceta de a face rău cetăţii, nici va lăsa pe Galileeni – că aşa numea el pe creştini – fără să poarte pe grumajii şi pe capetele lor bucăţi din capişte, pînă ce se va ridica iarăşi capiştea cea risipită a zeilor elineşti. Şi ei s-ar fi încercat să săvîrşească acel lucru, dacă nu ar fi ajuns grabnica pieire pe împăratul cel urît de Dumnezeu. Iar pe Sfîntul Evpsihie, a poruncit să-l muncească şi să-l silească spre jertfa idolească ca pe cel dintîi pricinuitor al risipirii aceleia.

Deci sfîntul fiind ţinut în legături, îl scoteau adesea la întrebare şi îl munceau, apoi îl sileau la slujirea idolească; pentru că i-ar fi iertat îndrăzneala, că risipise capiştea, numai dacă s-ar fi închinat idolilor. Însă ostaşul lui Hristos nu s-a supus nicidecum, ci stătea cu bărbăţie în mărturisirea numelui lui Hristos. Atunci l-au spînzurat pe un lemn de muncire şi l-au strujit cu piepteni de fier, pînă la cele dinăuntru, însă se întărea de îngerul ce i se arătase în munci. Apoi, după multe şi grele munci, i-au tăiat capul cu sabia şi s-a văzut o minune, că în loc de sînge a curs din răni lapte şi apă, şi, luînd credincioşii sfîntul lui trup, l-au îngropat cu cinste.

Iar cetatea se chinuia de mînia tiranului, mai ales cînd a trecut prin ţara Capadochiei asupra perşilor şi se apropia de Cezareea; apoi se lăuda că va risipi cetatea pînă în sfîrşit. Şi a ieşit în întîmpinarea lui Sfîntul Vasile cel Mare, dîndu-i cinste ca unui împărat şi aducîndu-i spre binecuvîntare trei pîini de orz, cu care se hrănea singur. Dar împăratul a poruncit ostaşilor săi, să ia acele pîini, iar Sfîntului Vasile să-i dea o sarcină de fîn, zicîndu-i în batjocură: „Tu ne-ai dat orz, hrană dobitocească, iar tu primeşti de la noi fîn”. Sfîntul Vasile a răspuns: „Noi, o, împărate, ţi-am adus de acelea cu care ne hrănim, iar tu ne-ai dat hrană dobitocească. Cu adevărat ne batjocoreşti, deoarece cu puterea ta nu poţi să prefaci acel fîn în pîine şi în hrana firii omeneşti”.

Atunci, mîniindu-se Iulian, a zis către sfîntul: „Să ştii cu adevărat, cu acel fîn te voi hrăni, cînd mă voi întoarce din Persia pe aici, pentru că voi răsturna şi voi risipi această cetate pînă la temelie; cu plugul voi ara locul acesta, ca mai bine grîu să rodească decît oameni. Pentru că poporul ascultînd de sfatul tău, a îndrăznit a strica chipul şi capiştea Fortunii, adică a Norocului”.

Împăratul zicînd aceasta cu mînie, s-a dus în calea sa. Dar a pierit acolo degrabă, fiind ucis de Marele Sfînt Mucenic Mercurie, precum se scrie de aceasta în viaţa Sfîntului Vasile cel Mare. Apoi, după uciderea lui Iulian, poporul din Cezareea a zidit o biserică foarte frumoasă deasupra mormîntului Sfîntului Mucenic Evpsihie şi au izvorît izvoare de tămăduiri din sfintele lui moaşte, spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Cel împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh slăvit în veci. Amin.

mai mult
Sfinții zilei

Sâmbătă, 7 aprilie – Sf. și Marea Sâmbătă; Sf. Mc. Gheorghe Mărturisitorul, Ep. Mitilenei; Sf. Mc. Caliopie, Achilina şi Rufin diac. (Post negru)

cuviosul_gheorghe

Acest Cuvios Părinte Gheorghe, iubind pe Hristos din tinereţe, a primit viaţa monahicească, a trecut prin toată fapta bună şi a cîştigat smerită cugetare, ca nimeni altul. Apoi s-a făcut mărturisitor al lui Hristos pe vremea împărăţiei lui Leon Isaurul, răbdînd prigonire şi chinuire de la luptătorii de icoane. După aceea s-a ridicat la scaunul arhieriei şi la Mitropolia insulei Lezvia, în cetatea Mitiliniei, pe vremea împărăţiei drept credincioşilor Constantin şi Irina. El era foarte milostiv, săturînd pe cei flămînzi prin îndestulată dare. Iar pentru multa înfrînare s-a făcut părtaş cu îngerii şi s-a arătat făcător de minuni, tămăduind bolile cele nevindecate şi izgonind duhurile cele necurate.

Ajungînd împărăţia lui Leon Armeanul, cel care a înnoit lupta împotriva sfintelor icoane, a suferit iarăşi prigonire pentru sfintele icoane, fiind la adînci bătrîneţi. Iar mai înainte de împărăţia acelui Leon Armeanul, de înnoirea luptei împotriva icoanelor şi de izgonirea Sfîntului Gheorghe, s-au făcut oarecare semne în cetatea aceea, care arătau mai înainte primejdia şi tulburarea Bisericii lui Hristos era să fie. Căci odată în sfînta biserică a Marei Muceniţe Teodora ce este aproape de liman, în vremea cîntării Vecerniei, poporul cîntînd „Doamne miluieşte”, sfînta cruce, care sta pe sfînta masă, deodată s-a ridicat cu o nevăzută putere de la locul său, cu mare zgomot, şi s-a înălţat la boltă. Apoi, plecîndu-şi vîrful în jos, a căzut la pămînt. Poporul văzînd aceasta, s-a cuprins de mare frică şi spaimă şi ridicîndu-şi ochii şi mîinile în sus, a strigat cu mare glas multă vreme „Doamne miluieşte” şi nu voia să iasă din biserică, pentru că aştepta să năvălească asupra acelei insule a Lezviei o pierzare grabnică. În vremea aceea era acolo Cuviosul Simeon cu fratele său Gheorghe, cel mai tînăr – acest Gheorghe a fost mai pe urmă moştenitor al scaunului acestui Gheorghe mai bătrîn. Deci acel Simeon, fiind mai înainte văzător, a zis cu plîngere către popor: „Nu va fi aşa, fraţilor, precum aşteptaţi, nici nu va pierde Dumnezeu latura aceasta pînă în sfîrşit; ci va veni în zilele acestea un împărat urîtor de Dumnezeu şi potrivnic Lui, care va lua podoaba Bisericii, aruncînd la pămînt cinstitele icoane”.

După puţine zile, în aceiaşi biserică, fiind din întîmplare uşile deschise, un porc sălbatic mare şi înfricoşat, avînd urechile şi coada tăiate, a intrat în biserică în Sfîntul Altar şi s-a culcat pe scaunul de sus. Văzînd aceasta slujitorii bisericii, au încercat să-l scoată, dar nu puteau, fiind sălbatic, căci repezindu-se, îi fugărea pe toţi care voiau să-l scoată din Altar. Apoi aducîndu-se drugi mari, l-au bătut multă vreme pînă la sînge şi, obosindu-l cu mare greutate, l-au putut scoate. Despre acest lucru înştiinţîndu-se acest fericit Simeon, a zis: „Să mă credeţi, fiilor, că porcul acela prevesteşte pe cel ce are să fie episcop aici cu voinţa lui Dumnezeu, care va avea obicei şi viaţă porcească”.

Şi s-a împlinit aceasta degrabă, pentru că, venind la împărăţie cel mai sus pomenit Leon Armeanul, cînd a ridicat prigonire asupra Bisericii lui Dumnezeu, chemînd la Constantinopol pe mulţi episcopi, voia să-i amăgească la eresul său cel luptător de icoane. Atunci, fiind chemat şi Cuviosul Părintele nostru Gheorghe Mitropolitul Mitiliniei, s-a arătat ostaş viteaz al lui Hristos. Că mulţi învoindu-se la credinţa cea rea a împăratului, el, prin înţelepciunea cea bogată, a ruşinat pe împărat, iar pe mincinosul patriarh Teodot, care se numea „Casiter” şi pe ceilalţi cu dînşii eretici, i-a făcut să-şi cunoască amăgirea lor.

Iar împăratul şi mincinosul patriarh, nesuferind mustrările de la dînsul, l-au izgonit în Herson; iar în locul lui a pus mitropolitul pe un oarecare eretic, care, asemenea porcului care iese din pădure, a muşcat şi a prihănit via lui Hristos, călcînd sfintele icoane şi tulburînd ca o fiară oile cele cuvîntătoare.

Sfîntul Gheorghe, petrecînd în surghiun celelalte zile ale vieţii sale, a făcut multe minuni, cu darul lui Hristos. După aceea, sosind vremea morţii lui, a răsărit pe cer o stea foarte luminoasă, vestind mai înainte sfîrşitul lui cel fericit, care s-a văzut şi în insula Lezviei.

După aceea s-a cunoscut şi în Mitilinia de către oile cele cuvîntătoare, ducerea către Domnul a Sfîntului Gheorghe păstorul lor, pentru că, pe cel ce a fost în viaţă lumină lumii, prin faptele cele bune, pe al acelui fericit sfîrşit l-a preamărit Dumnezeu, prin stea luminoasă şi, după sfîrşit, au izvorît din moaştele lui izvoare de minunate tămăduiri, spre preamărirea plăcutului Său. Amin.

mai mult
1 2 3 32
Page 1 of 32