close

Sfinții zilei

Sfinții zilei

Duminică, 8 iulie – Sf. M. Mc. Procopie şi Sf. Mc. Teodosia, mama sa; † Sf. Mc. Epictet şi Astion Duminica a VI-a după Rusalii (Vindecarea slăbănogului din Capernaum)

biblie

Sfîntul Mare Mucenic Procopie a crescut în Ierusalim. El n-a fost numit de părinţii lui Procopie, ci Neania; iar Procopie a fost numit mai pe urmă de Însuşi Hristos, în vremea botezului, precum ne va arăta cuvîntul care ne stă înainte. Tot asemenea şi Ierusalimul, într-acea vreme, era numit de către păgînii închinători de idoli, nu Ierusalim, ci Elia; pentru că, după dărîmarea Ierusalimului de către Tit, fiul lui Vespasian, trecînd mulţi ani, Adrian, împăratul Romei, al cărui nume din naştere era Elie, vrînd ca în acel loc pustiit al Ierusalimului să ridice iarăşi cetate, a numit-o cu numele său, Elia. Deci, a poruncit ca nimeni să nu mai numească acea cetate Ierusalim, ci Elia. Iar aceasta a făcut-o, pentru că, purtînd ură împotriva Domnului nostru Iisus Hristos, se sîrguia nu numai să piardă de pe pămînt numele Lui preasfînt, dar şi locul unde a pătimit. El voia să-L dea pe Hristos în uitarea pomenirii oamenilor; de aceea a numit Ierusalimul, Elia.

În acea cetate era un bărbat slăvit şi de neam bun al senatorilor, cu numele Hristofor. El era cu credinţa creştin, dar soţia lui, cu numele Teodosia, se ţinea de păgînătatea elinească. Aceea l-a născut pe acest Procopie, de care ne stă înainte cuvîntul, şi l-a numit Neania.

Hristofor, după naşterea pruncului, s-a dus către Domnul cu sfîrşit mucenicesc; iar Teodosia, rămînînd văduvă, a crescut pe prunc în păgînătatea elinească şi l-a învăţat închinarea la idoli, în care ea însăşi era osîrdnică slujitoare. Copilul, fiind isteţ la minte, a fost dat de maica sa la învăţătura cărţii elineşti şi a trecut repede prin toată filozofia elinească cea din afară. Ajungînd la vîrsta bărbatului desăvîrşit, maica sa a vrut să-l facă ostaş al împăratului. Deci, cînd Diocleţian, păgînul împărat al Romei, a mers în Antiohia Siriei, care era lîngă rîul Orontiei, Teodosia înştiinţîndu-se de aceea, a luat pe fiul ei şi, ducîndu-l în Antiohia, l-a dat în slujba împărătească. Împăratul, văzînd pe acel tînăr frumos la chip şi la statură şi la minte înţelept, l-a iubit foarte mult şi i-a poruncit să petreacă aproape de el în palatul său împărătesc cu cei asemenea lui. Apoi, nu după multă vreme, l-a făcut voievod şi l-a trimis cu oastea în Alexandria Egiptului, poruncindu-i ca acolo să prigonească, să muncească şi să ucidă pe toţi creştinii, iar averile lor să le ia şi să le pună în vistieriile împărăteşti.

Neania a zis către împărat: „O, împărate, am auzit de creştini, că ei cinstesc pe un fiu al lui Dumnezeu, care se zice Hristos şi sînt buni la obicei, ascultători, îndrăzneţi, tari şi statornici în credinţa lor. Ei mai degrabă vor să moară, decît să-şi lase pe Hristosul lor şi să aducă jertfe zeilor noştri. De aceea mi se pare că cu greu ne va fi a-i pleca la legile noastre”. Diocleţian, mîniindu-se, a început a huli pe Mîntuitorul Hristos, zicînd: „Dumnezeul lor, precum ei singuri zic, n-a avut femeie. Apoi cum a născut fiu? Iar Hristosul în care cred S-a născut din femeie, a fost bătut şi osîndit de neamul jidovesc ca un tîlhar; apoi, încununat cu spini, batjocorit, răstignit pe cruce, fiind adăpat cu oţet şi fiere, a murit în chinuri. Deci, dacă ar fi fost Dumnezeu, apoi pentru ce nu S-a mîntuit pe Sine din mîinile evreilor? Dacă nu şi-a ajutat Lui în primejdie, apoi cum poate să ajute altora?”

Acestea şi alte multe hule le-a grăit acest împărat rău la suflet; pentru că cuvîntul Crucii, precum grăieşte dumnezeiescul Pavel, este nebunia celor pieritori, iar nouă celor ce ne mîntuim, este puterea lui Dumnezeu. Deci, Neania, fiind întărit cu multe cuvinte împărăteşti, s-a dus în calea ce i se poruncise, cu două cete de ostaşi. Dar, de vreme ce era mare zăduf şi arşiţa soarelui îi slăbeau pe ei şi caii lor, de aceea era nevoit să călătorească mai mult noaptea, iar ziua să se odihnească. După ce a trecut cetatea Apamia Siriei, pe la ceasul trei din noapte s-a cutremurat pămîntul, făcîndu-se multe fulgere strălucitoare şi tunete înfricoşate. Deci toţi de frică s-au făcut ca nişte morţi.

În acel timp, voievodul a auzit un glas din cer, grăind către dînsul: „Unde mergi Neania şi asupra cui te scoli?” Iar el cu frică a răspuns: „Sînt trimis de împărat la Alexandria, ca să ucid pe toţi cei ce cred în Cel răstignit”. Apoi iarăşi a auzit glasul din cer: „O, Neania, oare şi tu vii asupra Mea?” Zis-a Neania: „Cine eşti Tu, Doamne, că nu pot să Te cunosc?” Zicînd aceasta, s-a arătat în văzduh o cruce luminoasă şi un glas, zicînd: „Eu sînt Iisus Cel răstignit, Fiul lui Dumnezeu!” Iar Neania a răspuns cu cutremur: „Împăratul mi-a spus că Acel Dumnezeu, pe Care Îl cinstesc creştinii, n-a avut femeie; deci Tu cum eşti fiul Lui? Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, cum au putut iudeii a Te batjocori, răstigni şi omorî?” Iar acel glas de pe cruce i-a grăit: „Am suferit de voie toate acestea, pentru ca să izbăvesc neamul omenesc, să scot pe cei păcătoşi de sub stăpînirea diavolului, să caut pe cei pieriţi şi să înviez pe morţi. Dacă n-aş fi fost Fiul lui Dumnezeu, apoi cum aş fi fost viu după moarte?”

După aceste cuvinte, crucea s-a suit la cer şi îndată s-a auzit un glas din înălţimea cerului: „Cu semnul acesta pe care l-ai văzut, vei birui pe vrăjmaşii tăi şi pacea Mea va fi cu tine!” Astfel Neania, ca şi Pavel oarecînd, prin arătarea Domnului în cale, din prigonitor s-a făcut vas ales al numelui lui Iisus Hristos. Deci, din acea vedenie minunată şi din vorbirea cea dulce a Domnului cu el, i s-a umplut inima de negrăită bucurie şi de veselie duhovnicească.

După vedenia aceea, Neania cu ostaşii lui au mers la Schitopol şi chemînd un argintar, i-a poruncit să-i facă o cruce după asemănarea aceleia pe care o văzuse noaptea. Însă argintarul nu voia s-o facă, zicînd: „Nu pot să fac aceasta, deoarece este semnul galileenilor, care se numesc creştini; şi dacă va afla împăratul, rău mă va pierde!” Atunci Neania îi porunci să o facă în taină, jurîndu-se că nu va spune nici împăratului, nici la altcineva. Deci, acel argintar, luînd de la acel voievod aur şi argint destul pentru facerea crucii, a lucrat-o în taină după asemănarea şi măsura aceea, precum i-o însemnase voievodul. Isprăvindu-se crucea, deodată s-a arătat pe ea o închipuire de trei feţe, însemnate de o mînă nevăzută. În partea de sus era scris, cu slove evreieşti, Emanoil; iar de amîndouă părţile, Mihail şi Gavriil.

Văzînd argintarul aceasta, s-a minunat şi nu putea să ştie cine le-a însemnat, pentru că nimeni nu era în casa aceea, decît numai el singur. Luînd el o daltă, voia să şteargă închipuirea aceea, dar nu putea căci mîna lui se făcuse nelucrătoare, fiind ca şi uscată. Văzînd voievodul crucea, a întrebat pe argintar: „Ale cui sînt feţele acestea şi pentru ce sînt închipuite?” Argintarul, îi spunea cu jurăminte: „Cînd am isprăvit lucrul, s-au arătat aceste feţe închipuite singure şi nu ştiu ale cui sînt, deşi eu am voit să le şterg, dar n-am putut pentru că îmi amorţea mîna”. Neania, cunoscînd că în cruce este oarecare putere dumnezeiască, s-a închinat ei şi a sărutat-o şi, învelind-o, o purta cu el, păzind-o cu o deosebită cinste. El de atunci nu se mai înarma asupra creştinilor, ci asupra păgînilor şi îi biruia cu puterea lui Hristos, robind ţările lor. Astfel s-a arătat biruitor şi asupra nevăzutului vrăjmaş – diavolul; căci, înarmîndu-se cu ea, a ieşit la luptă şi l-a biruit prin pătimirea cea tare pentru Hristos.

Pe cînd era el în cetatea sa, Ierusalim, care pe vremea aceea se numea Elia, l-au rugat cetăţenii ca să-i izbîndească de strîmbătatea făcută de agareni, pentru că au năvălit asupra acelei părţi şi prădau pe cei ce se aflau afară din cetate, mai ales partea femeiască. Asemenea făceau şi prin toate satele dimprejur. Viteazul ostaş al lui Hristos, cel înarmat cu puterea Sfintei Cruci, a ieşit cu îndrăzneală cu ostaşii săi şi a izgonit din urmă pe păgîni. El se ruga în sine, zicînd: „Iisuse Dumnezeule, fii spre ajutorul nădejdii mele!” Atunci a venit la el un glas de sus, zicîndu-i: „Nădăjduieşte, Neania, că Eu, Domnul Dumnezeul tău, sînt cu tine!” Auzind voievodul glasul acela, s-a umplut de atît de mare îndrăzneală, încît cu putere i-a biruit pe ei şi a liberat pe toţi cei robiţi. Agarenii ucişi în acel război au fost şase mii; iar din oastea lui, nici unul, nici măcar vreunul să fi fost rănit. După această biruinţă, el a trimis în cetate la maica sa mai înainte vestitori, înştiinţînd-o de biruinţa sa asupra vrăjmaşilor. Maica sa, auzind aceasta, s-a bucurat foarte mult.

Întorcîndu-se cu dănţuire şi cu slavă, l-a întîmpinat maica sa cu bucurie şi, cînd a intrat în casă, a zis către el: „O, dulcele meu fiu, cînd ai ieşit la război, eu am luat cădelniţă şi tămîie şi am intrat la zei, de m-am rugat pentru tine ca să-ţi ajute, şi iată că ai biruit cu ajutorul lor. Deci, intră la ei şi le dă mulţumire, ca şi în viitor să-ţi ajute”. Dar Neania i-a răspuns: „O, maică, bine ai făcut că te-ai rugat pentru mine; însă mie mi-a dat ajutor Dumnezeul meu”. Zis-a maica sa: „O, fiule, să nu numeşti numai pe un zeu, ca să nu se mînie ceilalţi, căci atunci se vor întoarce de la tine”. Zis-a Neania către dînsa: „Nu te înşela, maică, cu acei mulţi zei ai idolilor. Cum au putut ei oare să-mi ajute, fiind ei singuri fără suflet? Iar dacă ei mi-au ajutat, să-i întreb şi să-mi spună, şi atunci vom fi încredinţaţi de puterea lor”.

Zicînd aceasta, a intrat cu maica sa în camera unde erau idolii cei de aur şi de argint şi a zis către ei: „Spuneţi voi, care vă credeţi că sînteţi dumnezei, cine mi-a ajutat mie la război?” Iar idolii tăceau, căci cum puteau ei să răspundă fiind muţi. Atunci Neania a zis către maica sa: „Iată, maică, vezi cine sînt zeii tăi? Dacă un cuvînt nu pot să vorbească, apoi cum pot să ajute cuiva?” Iar maica sa i-a răspuns: „Ei nu mai vorbesc cu tine, pentru că îi batjocoreşti întrebîndu-i”. Zis-a Neania către ea: „Deci, întreabă-i tu singură, că poate-ţi vor răspunde ţie, ca unei calde slujitoare”. Ea, apropiindu-se cu multă cucernicie de ei, şi-a plecat genunchii şi a zis: „O, zei atotputernici: Die cel mare, Ira împărăteasa, Poseidoane, stîlpul mării; tu, Apoloane cel în chipul soarelui, tu împăratul cetăţii Palado şi ceilalţi zei, vă rog să-mi spuneţi, nu aţi ajutat voi oare la război robului vostru şi fiului meu?” Dar ea n-a primit nici un răspuns de la ei. Atunci fericitul Neania, ţinînd crucea în mînă, s-a umplut de rîvnă dumnezeiască şi lepădîndu-şi haina de deasupra şi dînd la o parte pe maica sa de la idoli, a început a-i sfărîma, a-i arunca la pămînt, a-i călca în picioare şi, zdrobindu-i bucăţi, a împărţit aurul şi argintul săracilor.

Maica sa, văzînd aceea, s-a umplut de mînie şi de durere negrăită. Deci, uitîndu-şi dragostea firească către fiu, a alergat repede în Antiohia la împăratul Diocleţian şi i-a spus cu lacrimi, că fiul său i-a sfărîmat zeii şi că nu le-a dat cinstea cuvenită, alungînd-o de la zei. Împăratul o mîngîia şi o încuraja, pe de o parte cu îmbunări, iar pe de alta că va întoarce cu îngroziri pe fiul său la cinstirea zeilor cea dintîi, zicînd: „Dacă nu va voi să se întoarcă, atunci cel rău, după faptele sale, rău va pătimi; iar tu îţi vei alege fiu pe care vei voi din sfetnicii mei”.

Împăratul a scris îndată ighemonului Palestinei, cu numele Iust, de neam din Italia, om aspru la obicei. Aceluia i-a poruncit să adune oameni vestiţi din cetăţile dimprejur şi să prindă pe voievodul Neania, fiul Teodosiei, care s-a abătut la credinţa creştinească. Deci, mai întîi să-l sfătuiască în tot chipul, cu cuvinte bune şi prieteneşti, apoi cu certări groaznice, ca să se întoarcă la zei; iar dacă nu-l va asculta, să-l chinuiască cumplit. Scrisoarea aceea mai avea şi cuvinte de hulă asupra lui Hristos.

Ighemonul Iust, luînd porunca împărătească şi adunînd bărbaţi vestiţi din cetăţile Palestinei, s-a dus în Elia la voievod şi, închinîndu-se, i-a dat scrisoarea împărătească. Voievodul, citind scrisoarea şi nesuferind hulele cele scrise într-însa asupra Domnului nostru Iisus Hristos, a rupt-o în bucăţi mici şi a aruncat-o în văzduh, zicînd: „Eu sînt creştin, iar tu fă ceea ce ţi s-a poruncit!” Ighemonul a zis: „Mă tem şi de împărat şi mă ruşinez şi de tine ca de un prieten. Mie-mi este jale, şi nu ştiu ce voi face. Deci, ascultă-mă pe mine şi pe aceşti bărbaţi cinstiţi şi adu jertfă zeilor înaintea feţei noastre; iar de nu vei face aceasta, mă vei sili să fac cele poruncite”. Neania a zis către ighemon: „Ai pomenit bine de jertfă; pentru că eu singur mă aduc jertfă lui Hristos, Dumnezeul meu”.

Zicînd aceasta, şi-a dezlegat brîul dregătoriei sale şi l-a aruncat în faţa ighemonului, lepădîndu-se de slujba împărătească. Apoi, voind să fie ostaş al Împăratului ceresc, ocăra păgînătatea închinării la idoli. Ighemonul şi bărbaţii care veniseră cu dînsul, mîniindu-se, l-au prins şi l-au dus în Cezareea Palestinei, care se mai numea „a lui Filip”, Sevastia şi Panead, în care, odată fiind pusă icoana lui Hristos pe o femeie care avea curgerea sîngelui, s-a tămăduit întocmai ca acea femeie care se atinsese de hainele Domnului.

Ighemonul, şezînd acolo înaintea poporului la divanul din privelişte, a pus pe Neania de faţă, la întrebare. Văzîndu-l poporul cel întunecat cu slujirea de idoli, a strigat către ighemon ca nişte beţi şi nişte îndîrjiţi, zicînd: „Acesta este vrăjmaşul şi pierzătorul zeilor noştri şi batjocoritorul poruncilor împărăteşti?” Ighemonul, fiind plin de sălbăticie şi întărîtîndu-se de glasul poporului şi mai mult spre amărăciune, a poruncit ca pe Neania să-l spînzure gol la muncire şi să-i strujească trupul cu unghii de fier. Astfel, fiind muncit, sîngele îi curgea şi carnea îi cădea bucăţi, încît i se vedeau oasele goale. Unii din popor, văzînd o pătimire ca aceea a mucenicului, aveau milă de tinereţile lui şi plîngeau pentru dînsul.

Mucenicul, văzîndu-i plîngînd, le-a zis: „Nu plîngeţi pentru mine, ci pentru pierderea sufletelor voastre, pentru că acelea sînt vrednice de plîns, deoarece se vor munci în iad fără de sfîrşit”. Apoi Neania, ridicîndu-şi ochii spre cer, se ruga, zicînd: „Dumnezeule, întăreşte pe robul Tău, spre înfruntarea vrăjmaşului şi spre mărirea Preasfîntului Tău nume!” După ce slujitorii cei muncitori au slăbit, din porunca ighemonului, au luat pe mucenic de la muncire şi l-au aruncat în temniţă. Un păzitor al temniţei, anume Terentie, aducîndu-şi aminte de facerea de bine a lui Neania, i s-a făcut milă de dînsul şi i-a aşternut fîn şi pînză curată. Deci mucenicul zăcea în temniţă, abia viu.

Pe la miezul nopţii, s-a făcut cutremur mare în cetate, pentru că venise Domnul cu îngerii Săi, să cerceteze pe robul Său. Atunci a strălucit în temniţă o lumină mare, uşile temniţei s-au deschis, legăturile tuturor legaţilor care erau acolo s-au dezlegat şi doi îngeri s-au arătat cu asemănare de tineri preafrumoşi, care ziceau către mucenic: „Caută spre noi şi vezi!” Mucenicul, căutînd spre dînşii, le-a zis: „Cine sînteţi voi?” Ei au răspuns: „Noi sîntem îngeri, trimişi la tine de Domnul!” Mucenicul le-a grăit: „Dacă sînteţi îngeri ai Domnului, atunci închinaţi-vă Domnului înaintea ochilor mei şi vă îngrădiţi cu semnul Sfintei Cruci, ca să vă cred”. Îngerii, făcînd aceasta, i-au zis: „Acum crezi că Domnul ne-a trimis la tine?” Mucenicul a grăit: „Ştiu că numai la cei trei tineri aruncaţi în cuptorul Babilonului a fost trimis un înger de la Domnul, ca să le răcorească focul; dar eu ce lucru am făcut, sau în ce foc sînt aruncat, ca să mă fac vrednic de cercetarea îngerească?”

Mucenicul grăind acestea cu smerenie, deodată i s-a arătat în slavă nespusă Domnul nostru Iisus Hristos şi, atingîndu-se de mucenic, i-a tămăduit rănile şi l-a făcut sănătos. Apoi, botezîndu-l, i-a zis: „De acum nu te vei mai numi Neania, ci Procopie. Deci, îmbărbătează-te şi te întăreşte, pentru că, împuternicindu-te, vei putea să aduci Tatălui Meu turmă aleasă”. Procopie, bucurîndu-se şi înspăimîntîndu-se, a căzut la pămînt şi s-a închinat Domnului, rugîndu-L să-l întărească în pătimiri, ca să nu se teamă de cumplitele munci. Domnul i-a zis: „Nu te teme, că Eu sînt cu tine!” Domnul, zicînd aceasta, s-a înălţat la cer. Sfîntul Procopie, din acea arătare a Domnului, avea inima plină de negrăită dulceaţă cerească şi de bucurie duhovnicească, iar cu trupul era atît de sănătos, încît nu se afla nici urmă de răni din cele ce fuseseră pe dînsul, pentru că a nădăjduit spre Domnul, Care l-a ajutat şi i-a înflorit trupul.

Ighemonul a trimis a doua zi în temniţă pe unul din ostaşi să vadă dacă mucenicul mai este viu. El credea că a murit de cumplitele munci ce a suferit. Deci Terentie, străjerul temniţei, a spus ostaşului că toată noaptea a fost fără somn, deoarece pe la miezul nopţii, s-a săvîrşit în temniţă un lucru minunat şi înfricoşat. S-a făcut cutremur mare şi o lumină minunată a strălucit înăuntru. Uşile temniţei s-au deschis şi legăturile celor închişi s-au dezlegat şi oarecare bărbaţi prealuminoşi au vorbit cu Neania. Ostaşul, privind în temniţă, a strigat către mucenic, zicînd: „Eşti viu, Neania?” Sfîntul a răspuns: „Sînt viu şi sănătos, cu darul Dumnezeului meu”. Ostaşul a zis: „Nu pot să te văd!” Sfîntul a răspuns: „Acela care fuge de lumina lui Dumnezeu şi slujeşte zeilor, este orb şi umblă în întuneric, neştiind unde merge”. Ostaşul, ducîndu-se, a spus ighemonului cele ce a auzit, iar judecătorul, şezînd la judecată, a pus iarăşi de faţă la cercare pe Neania mucenicul lui Hristos. Căutînd toţi spre dînsul, au văzut faţa lui luminoasă, iar corpul lui sănătos şi alb, ca şi cum niciodată nu ar fi avut răni.

Mulţi din cei ce stăteau de faţă, minunîndu-se, au strigat: „Dumnezeul lui Neania, ajută-ne nouă!” Dar ighemonul, sculîndu-se de pe scaun şi făcînd semn cu mîna spre popor, a strigat cu glas mare, zicînd: „Fraţilor, pentru ce vă miraţi văzînd pe Neania sănătos? Zeii s-au milostivit spre el şi au tămăduit pe Neania robul lor”. Atunci sfîntul a grăit către dînsul: „Bine zici, că doar cu milostivirea lui Dumnezeu sînt tămăduit, iar de socoteşti că această minunată tămăduire este făcută cu puterea zeilor tăi, apoi să mergem la capiştea lor, ca să ştim care Dumnezeu m-a tămăduit pe mine”. Ighemonul, socotind că mucenicul voieşte să se închine zeilor, s-a bucurat foarte mult şi a poruncit ca drumul de la divan pînă la capişte să se împodobească, să se aştearnă covoare alese, iar propovăduitorul suindu-se pe o zidire înaltă, striga: „Neania, fiul Teodosiei cea de neam bun, pocăindu-se, s-a întors la zei şi acum merge să le aducă jertfe”. Atunci necredincioşii, auzind acestea, s-au bucurat, iar cei care erau creştini tăinuiţi, s-au umplut de mare mîhnire.

Deci, mulţimea poporului, cu femei şi copii, s-au adunat, iar ighemonul mergea cu slavă împreună cu Sfîntul Procopie şi cu bărbaţii cei cinstiţi către capiştea idolească. Sfîntul, intrînd înăuntru şi rugîndu-se lui Hristos Dumnezeu în taina inimii sale, a însemnat cu semnul Sfintei Cruci asupra idolilor şi le-a zis: „Vouă vă grăiesc, necuraţilor idoli. Temeţi-vă de numele Dumnezeului meu şi de puterea Sfintei Lui Cruci. Cădeţi din locurile voastre şi sfărîmîndu-vă, ca apa să vă vărsaţi!” Atunci îndată au căzut toţi idolii şi prin căderea lor au făcut un zgomot înfricoşător, zdrobindu-se în bucăţi. Şi ceea ce este de mirare, este că toată materia aceea din care erau făcuţi idolii, din porunca lui Dumnezeu s-a prefăcut în firea apei, încît capiştea s-a umplut de apă şi pîrîul curgea cu zgomot din capişte pe uşi.

Văzînd această minune, toţi s-au înspăimîntat foarte mult şi au strigat, zicînd: „Dumnezeul creştinilor, ajută-ne nouă!” Ighemonul, fiind ca uimit de spaimă, nu pricepea ce să facă. Deci, venindu-şi în fire, a poruncit să ducă pe mucenic în temniţă, iar el, fiind foarte mîhnit, s-a întors în casa sa. Făcîndu-se noapte tîrziu, au venit în temniţă la sfînt două cete de ostaşi cu doi tribuni ai lor, Nicostrat şi Antioh şi au rugat pe sfînt să-i facă pe ei ostaşi ai lui Hristos Dumnezeu, Împăratul ceresc. Dar, Sfîntul Procopie a rugat pe Terentie, străjerul temniţei, să nu-l oprească pe el să iasă pentru puţin timp din temniţă. Deci, străjerul nu l-a oprit, ştiind cu dinadinsul că nu va fugi, căci el singur dorea să pătimească pentru Hristos.

Sfîntul, ieşind, a dus pe ostaşi la Leontie, episcopul acelei cetăţi, care de frică stătea ascuns şi, găsindu-l, i-a poruncit să boteze pe acei ostaşi, iar el s-a întors singur la temniţă. Deci episcopul, într-acea noapte, învăţînd pe ostaşii aceia, i-a botezat şi i-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine ale Trupului şi Sîngelui lui Hristos, iar ei, întorcîndu-se, au venit la temniţă. Acolo, mucenicul lui Hristos i-a învăţat să nu fie fricoşi în pătimire, ci viteji.

Sosind ziua şi ighemonul, după obiceiul lui, venind la divan în privelişte, ostaşii aceia au stat înaintea lui şi cu glas mare preamăreau pe Hristos, mărturisindu-se că sînt creştini şi arătîndu-se că sînt gata la chinuri şi la moarte pentru Hristos. Văzînd ighemonul atîta mulţime de ostaşi îndrăznind la moarte pentru Hristos, s-a umplut de spaimă şi de mirare şi îi îndemna pe ei să se lepede de Hristos şi să se întoarcă iarăşi la zei. Dar, după ce i-a văzut pe dînşii neînduplecaţi, a hotărît asupra lor pedeapsa cu moartea, ca prin tăiere cu sabia să se sfîrşească. Deci, scoţîndu-i pe dînşii afară din cetate la locul de moarte, unde se adunaseră un număr mare de ighemoni, pentru tăierea acelor ostaşi, a scos şi pe Sfîntul Procopie legat cu lanţuri, ca, văzînd moartea atîtor de mulţi ostaşi, să se înfricoşeze. Dar el, privind spre nevoinţa lor, se bucura cu duhul şi se ruga lui Hristos pentru dînşii, ca să-i întărească pînă la sfîrşit şi să le primească sufletele lor în cereasca împărăţie.

Apoi, înconjurîndu-i pe ei ighemonul cu alţi ostaşi păgîni, au tăiat acele două cete care crezuseră în Hristos şi au tăiat şi pe acei doi tribuni, Nicostrat şi Antioh. Astfel, ostaşii cei noi ai Împăratului Hristos, punîndu-şi pentru Dînsul sufletele lor, au trecut cu dănţuire de la cele pămînteşti la cele cereşti. Atunci, un oarecare bărbat slăvit şi binefăcător cu numele Evlavie, venind noaptea cu o mulţime de credincioşi, au adunat trupurile mucenicilor şi le-au îngropat cu cinste, iar Sfîntul Procopie a rămas în temniţă păzit şi legat cu lanţuri.

Mucenicul lui Hristos, stînd în temniţă, au venit la dînsul douăsprezece femei de neam bun şi au grăit printre ferestre cu sfîntul: „Noi sîntem roabe ale lui Hristos”. De acest lucru fiind vestit ighemonul, îndată a poruncit să le bage şi pe ele în temniţă. Deci, intrînd cu bucurie, au zis: „Primeşte-ne pe noi, Doamne, în cereasca Ta cămară!” Apoi, intrînd înăuntru s-au închinat Sfîntului Procopie, au învăţat de la dînsul sfînta credinţă, dumnezeiasca dragoste către Hristos şi rugăciunea cea fierbinte către Dumnezeu. După puţin timp, ighemonul, şezînd la obişnuita sa judecată înaintea poporului, a poruncit ca pe acele cinstite femei, scoţîndu-le din temniţă, să le aducă înaintea sa la judecată. Teodosia, maica Sfîntului Procopie, auzind despre acele sfinte femei, a mers la privelişte ca să le vadă nevoinţa lor.

Deci, fiind puse înaintea judecăţii, ighemonul le-a zis: „Oare veţi asculta, să aduceţi jertfe zeilor, ca să vă învredniciţi de cinstea voastră? Sau petrecînd în împotrivire voiţi să pieriţi rău prin a voastră alegere?” Sfintele femei au răspuns: „Cinstea ta să-ţi fie spre pierzarea ta! Noi sîntem roabele lui Hristos Cel răstignit, Care ne-a scos pe noi din pierzare. Acela este cinstea şi slava noastră!” Ighemonul, mîniindu-se, a poruncit ca pe fiecare întinzîndu-le la pămînt, să le bată fără milă cu toiege. Apoi, dezbrăcîndu-le, le-a spînzurat la muncire, poruncind să le ardă cu foc coastele lor. Dar ele se rugau lui Hristos Dumnezeu, chemîndu-L în ajutor. Ighemonul a mai poruncit să le taie pieptul, zicînd: „Oare vă va ajuta Cel răstignit spre Care nădăjduiţi?” Ele au răspuns: „Acum ne-a ajutat nouă, precum vezi, ighemon cîinos şi urîtor de oameni, pentru că noi, fiind femei, te biruim pe tine, bărbat şi stăpînitor fiind, neîngrijindu-ne de muncile cele puse de tine asupra noastră!”

Ighemonul, mîniindu-se şi mai mult, a poruncit să ardă un fier în foc şi să-l pună sub subţiorile lor, zicîndu-le: „Simţiţi oare arderea focului sau nu?” Sfintele femei au răspuns: „Tu vei cunoaşte durerea din arderea focului, cînd vei fi aruncat în focul cel nestins din iad; iar Domnul nostru, pe Care tu nu-L vezi, ca şi orbii care nu văd soarele, ne stă de faţă aici, ajutîndu-ne!” Astfel pătimind sfintele femei, Teodosia, maica Sfîntului Procopie, stînd în popor şi privind la răbdarea cea bărbătească a acelor femei, plîngea cu amar. Deci, răsărind în inima ei lumina cunoştinţei adevărului, s-a umplut de rîvnă şi, venind înaintea ighemonului, a strigat, zicînd: „Şi eu sînt roaba Celui răstignit, Hristos Dumnezeu”. Dar această luminare a ei s-a făcut cu rugăciunile sfîntului ei fiu, Marele Mucenic Procopie, care se ruga todeauna pentru întoarcerea ei către Dumnezeu.

Ighemonul şi toţi cei ce erau cu el, văzînd şi auzind pe Teodosia, femeia cea de neam bun, maica Sfîntului Procopie, mărturisind pe Hristos cu îndrăzneală, s-au mirat foarte tare cum s-a schimbat deodată, trecînd cu vederea cinstea şi bunul său neam, bogăţia şi slava, netemîndu-se de muncile cele văzute. Ighemonul a zis către dînsa: „Doamnă Teodosia, cine te-a înşelat să vii în această rătăcire, ca să-ţi laşi zeii cei pămînteşti şi să grăieşti unele ca acestea?” Ea a răspuns: „Acum nu sînt în înşelăciune şi în rătăcire, ci mai înainte rătăceam, înşelîndu-mă de diavoli. Atunci eram înşelată, că în locul Dumnezeului celui adevărat, Care a făcut cerul şi pămîntul, mă închinam urîţilor idoli, făcuţi de mîini omeneşti”.

Ighemonul, arătînd cu degetul spre femeile cele ce se chinuiau, a zis către Teodosia: „Aceste femei înşelătoare, precum văd, te-au amăgit şi pe tine”. Ea a răspuns: „Nu ele m-au amăgit, ci m-au învăţat a cunoaşte adevărul prin chipul pătimirii lor. Căci cum le-ar fi fost lor cu putinţă să fie îmbărbătate într-atîtea munci, dacă Cel ce le întăreşte n-ar fi fost Dumnezeu adevărat? Deci, ele nu sînt înşelătoare, ci tu eşti înşelător, povăţuitor al întunericului şi al rătăcirii! Tu eşti cel care tragi pe oameni la pierzare!” Ighemonul a zis: „O, Teodosia, învaţă-te şi începe a-ţi cere iertare de la zei, iar noi ne vom ruga pentru tine, ca să ţi se ierte această greşeală a ta”. Dar ea a răspuns: „De la Cel răstignit, de la Hristos Dumnezeu cer iertare pentru nesocotinţa mea şi pentru lucrările cele rele care le-am făcut!” Deci, ighemonul, mîniindu-se, a poruncit s-o pună în temniţă. Asemenea să închidă împreună cu dînsa şi pe acele sfinte femei muncite.

Teodosia, intrînd în temniţă, a văzut pe fiul ei, Sfîntul Procopie, şi s-a bucurat foarte tare, pentru că se înştiinţase prin Sfîntul Duh de întoarcerea ei către Hristos. Deci, a zis către dînsa cu bucurie: „Doamnă şi maica mea, pentru ce ai venit aici şi pentru care pricină ai lăsat pe zeii tăi?” Ea a zis către dînsul: „O, dulcele meu fiu, acum am cunoscut adevărul, pentru că, văzînd pătimind pe aceste sfinte femei, gîndeam în mine cum este cu putinţă acestor femei neputincioase, a suferi nişte munci atît de cumplite, de nu le-ar fi întărit Hristos, pentru Care pătimesc? De n-ar fi fost Hristos Dumnezeu atotputernic, apoi cum ar fi întărit pe cele ce pătimesc pentru El? Gîndind eu acestea, inima mea s-a zdrobit de umilinţă şi o rază a răsărit în mintea mea. De atunci am cunoscut înşelăciunea deşerţilor zei şi am crezut că Unul este adevăratul Dumnezeu, pe Care tu şi sfintele femei şi ceilalţi mucenici Îl mărturisiţi”.

Atunci Sfîntul Procopie a zis către dînsa: „Fericită eşti, doamnă şi maica mea, că te-ai învrednicit de o lumină ca aceasta de la Dumnezeu şi ai venit în această închisoare pentru El!” Fericita Teodosia slujea în temniţă sfintelor femei şi ştergea sîngele lor cu pînze curate. Punea pe rănile lor plasturi tămăduitoare, pentru că era iscusită în meşteşugul doctoriei, iar Sfîntul Procopie învăţa pe maică-sa sfînta credinţă şi, luînd-o într-o noapte, a dus-o pe dînsa la episcopul Leontie şi a botezat-o în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, şi iarăşi s-a întors cu dînsa în temniţă bucurîndu-se şi slăvind pe Dumnezeu pentru luminarea ei.

După aceasta sfintele femei au fost scoase din temniţă cu Teodosia şi au fost puse înainte la judecată. Iar ighemonul a zis către dînsa: „O, femeie de neam bun, cunoaşte că te cruţ şi nu voiesc să aduc asupra ta necinstire şi munci. Deci, întoarce-te şi cheamă cu bună osîrdie pe zei, ca să te învredniceşti de iertare, iar de la noi de cinste mai mare”. Sfînta a răspuns: „Nebunule şi nepriceputule! Oare nu te ruşinezi a numi zei pe idolii cei ciopliţi? Şi de este cu bunătate, cînd cineva după puterea sa se sîrguieşte prin lucruri bune ca să fie asemenea lui Dumnezeu, apoi vouă cu totul se cade să fiţi asemenea zeilor voştri, idolilor, adică: orbi, surzi, muţi, neumblînd, nici lucrînd, precum sînt şi zeii voştri”.

Ea, zicînd acestea, ighemonul s-a mîniat şi a poruncit ca s-o lovească cu putere peste gură. Apoi, întinzînd-o, a poruncit să o bată cu toiege, după aceea să-i strujească trupul cu unghii de fier. Celelalte sfinte femei, privind la pătimirea ei, se rugau lui Dumnezeu pentru dînsa ca s-o întărească şi cîntau oarecare stihuri din psalmi, care le învăţaseră de la Sfîntul Procopie, zicînd: „Veniţi să ne bucurăm Domnului, să cîntăm lui Dumnezeu, Mîntuitorul nostru, căci El este scăparea noastră şi puterea, ajutor în necazurile care ne împresoară”. Ighemonul, auzind aceasta, a poruncit ca să sfărîme cu vergi de plumb fălcile acestei sfinte femei. Toate muceniţele acelea, împreună cu Sfînta Teodosia, au fost legate cu lanţuri de fier. Deci, ighemonul a poruncit să le scoată afară din cetate şi să le dea la tăiere de sabie. Femeile s-au dus la moarte cu veselie şi cu bucurie, ca la un ospăţ de nuntă, şi acolo şi-au pus capetele pentru Hristos Dumnezeu, învrednicindu-se de cămara cerească.

După sfîrşitul lor, Sfîntul Procopie a fost dus iar la judecată. Ighemonul, răcnind ca un leu către mucenic, a zis cu mînie: „O, cap necurat, te-ai săturat oare de pierderea atîtor suflete?” Sfîntul a răspuns: „Nu le-am pierdut, ci le-am izbăvit din pierzare şi le-am adus de la moarte la viaţă”. Atunci, ighemonul a poruncit să-l bată peste gură cu o vergea de fier şi să-i rupă faţa cu unghii de fier. Făcîndu-se aceasta, sîngele i se vărsa de roşea pămîntul. Apoi l-au bătut cu vergi de plumb peste grumazi, iar sfîntul stătea în acele munci ca un stîlp neclintit. După aceasta a poruncit să arunce în temniţă pe mucenic, iar el s-a dus acasă foarte mîhnit, pentru că se ruşina şi se mînia că n-a putut să biruiască pe răbdătorul de chinuri al lui Hristos. Ighemonul, de supărare, n-a vorbit nici un cuvînt către nimeni în ziua aceea.

Deci, căzînd în nişte friguri groaznice, s-a culcat pe pat şi a murit în noaptea aceea, dîndu-şi sufletul în mîinile diavolilor, cărora le slujea cu atîta osîrdie. Dar cuvîntul lui Dumnezeu creştea şi se înmulţea. În toate zilele mulţi bărbaţi şi femei primeau credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos, prin învăţătura Sfîntului Procopie şi prin minunile ce se făceau de dînsul. Cît a stat el în temniţă, mulţi oameni veneau la dînsul şi aduceau pe neputincioşii lor, pe care îi tămăduia cu darul lui Hristos şi izgonea dintr-înşii duhurile cele necurate şi astfel aducea pe cei necredincioşi la cunoştinţa lui Hristos Dumnezeu.

După moartea lui Iust ighemonul, a venit în Palestina, trimis de împăratul Diocleţian, un alt ighemon cu numele Flavian, de neam tot din Italia, dar cu obiceiul mult mai cumplit decît cel dintîi. Acela, venind în Cezareea Palestinei şi aflînd despre Sfîntul Mucenic Procopie, l-a adus fără de întîrziere în faţa judecăţii sale şi l-a întrebat de nume, de neam şi de credinţă. Ticălosul, hulind pe Hristos Dumnezeul nostru, a zis către mucenic: „Mă minunez cum spuneţi voi, creştinii, că Dumnezeul vostru este născut dintr-o femeie şi vă închinaţi Celui răstignit de oameni. Aceasta nu este nebunie oare?”

Mucenicul lui Hristos a răspuns: „O, ighemoane, dacă vei voi să mă asculţi cu răbdare, îţi voi arăta mărturii despre Dumnezeul nostru din cărţile voastre; însă de la început îţi grăiesc că Unul este Dumnezeu adevărat, neschimbat din fire, fără patimă, născut mai înainte de veci şi veşnic; iar nu zeii cei mulţi care sînt supuşi patimilor şi schimbărilor, care s-au arătat sub ani şi şi-au luat sfîrşitul. Nu ştii oare pe Hermes al vostru, cel numit Trismeghistos, adică întreit de mare? Asemenea şi pe Socrat? Aceştia spun că unul este Dumnezeu, iar nu mulţi. Mai întîi ascultă pe Hermes, care scrie astfel către doctorul Asclipie: „Stăpînul şi Ziditorul tuturor, pe care Îl numim Dumnezeu, a zidit lumea aceasta văzută şi simţită. Dar de vreme ce a văzut pe cea nevăzută, care este singură zidită preafrumoasă şi preaplină de toate bunătăţile, s-a minunat de dînsa şi a iubit-o foarte mult, ca pe o făptură a sa”.

O, ighemoane, vezi din acestea că Hermes al vostru nu mărturiseşte că ar fi mulţi dumnezei, ci unul; căci dacă ar fi fost mai mulţi dumnezei, atunci n-ar fi fost o singură fire a dumnezeirii, ci mai multe firi care devin în timp! Voi ziceţi că unii din zei sînt mai dinainte, iar alţii mai pe urmă. Dar voi numiţi pe unul, zeul cerului; pe altul, al mării, iar pe alţii, ai altor lucruri ce se văd pe pămînt. Oare nu pentru aceasta a fost osîndit de atenieni ca să bea otravă Socrate al vostru, fiindcă lepăda pe zeii cei mulţi?

Iar pe aceia pe care voi îi numiţi zei fără de moarte, întîi Die, mai-marele zeilor, ucigaşul de tată şi bărbatul surorii sale, oare nu petrecea în Creta şi nu se vede acolo pînă astăzi mormîntul lui? Dar Poseidon al vostru nu era mai-marele tîlharilor, răpitor şi pierzător şi mormîntul lui nu se află în Calabria? Deci, cum ziceţi că zeii voştri sînt fără de moarte, cînd ei au murit ca nişte oameni şi mormînturile lor se văd şi toate lucrurile lor rele le ştiu bine scriitorii de cărţi greceşti şi latineşti? Aceştia sînt zeii voştri, care se mustră şi se hulesc nu numai de creştini dar şi de închinătorii lor”.

Despre Hristos, Mîntuitorul şi Dumnezeul nostru, a zis: „S-a născut din femeie şi S-a răstignit. Deci, ascultă despre Dînsul tainele care se găsesc şi în cărţile voastre. O proorociţă a voastră, care se numeşte Sibila, ale cărei cărţi le-a cumpărat cu mare preţ Taroviniu, împăratul Romei, a scris în cartea sa a doua, despre întruparea lui Hristos din Preacurata Fecioară, astfel: „Pe Cuvîntul lui Dumnezeu, cînd Îl va naşte Fecioara, într-o zi însemnată, se va arăta o stea de la Răsărit, vestind oamenilor muritori acea mare minune. Atunci va veni la dînşii Fiul Dumnezeului Celui mare, purtînd trup ca şi al celor de pe pămînt. Aceluia filozofii îi vor aduce daruri: aur, smirnă şi tămîie şi toate acestea vor fi plăcute”.

Asemenea şi despre crucea lui Hristos, tot aceeaşi Sibilă grăieşte: „O, fericite lemn, pe care va fi întins Dumnezeu, tu eşti vrednic nu pămîntului, ci cerului!” Apoi grăieşte încă şi despre a doua venire: „Împăratul cel mare, Care stăpîneşte toţi vecii, va veni din cer, voind singur să judece tot trupul şi toată lumea. Credincioşii şi necredincioşii Îl vor vedea că este Dumnezeu, căci va sta pe un scaun înalt şi va răsplăti fiecăruia după faptele sale”.

Dacă vei mai voi să auzi şi oarecare vestiri ale lui Apolon Pitiul şi al lui Amonie cel din Libia şi ale lui Dodonie şi Pegramen, citeşte cu luare aminte cărţile lor şi vei şti că Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a fost vestit de dînşii mai înainte. El are să vină spre mîntuirea şi înnoirea neamului omenesc, căci Iason, boierul Agonaviţilor, ce întreba pe Apolon din Delfi despre capiştea ce era zidită mai întîi în Atena, zicea: „Proorocule Apolon, cel cu chip de soare, spune-ne al cui va fi lăcaşul acesta în neamurile cele de pe urmă?” Apolon a răspuns: „Faceţi toate cele ce vă îndeamnă spre cinstire, iar eu vă spun că un Dumnezeu este Care împărăţeşte întru cei de sus şi al Cărui cuvînt nepieritor se va zămisli într-o Fecioară curată. El, Care dintr-un arc de foc va pleca ca o săgeată şi va trece prin mijlocul a toată lumea, prinzîndu-i pe toţi şi aducîndu-i spre darul Tatălui. Maica Lui va fi această biserică şi numele ei va fi Maria”.

Iar cînd Vatos a întrebat pe Apolon, i-a răspuns: „Un bărbat ceresc îmi aduce primejdie asupra mea. Acela va pătimi, fiind Dumnezeu, dar nu va pătimi dumnezeirea, că amîndouă vor fi în El, avînd de la Tatăl nemurire, viaţă şi putere. După maică El va avea moarte, cruce şi mormînt. Din ochii Lui vor curge lacrimi fierbinţi şi va sătura cinci mii de oameni cu cinci pîini, pentru care tot omul va zice: „Dumnezeul meu este Cel ce S-a răstignit, a murit, dar a înviat din mormînt şi la cer S-a înălţat””.

Sfîntul Procopie, aducînd pentru Hristos Dumnezeu astfel de mărturii din cărţile elineşti, ighemonul s-a făcut ca o aspidă, nevoind să audă şi să înţeleagă. Deci, zicea sfîntului cu batjocură: „Ales tîlcuitor de lucruri dumnezeieşti te-ai făcut pentru noi, ca şi cum ai purta cheile şi peceţile cereşti. Mai înainte însă de a începe să te muncesc, te sfătuiesc ca să încetezi cu acea multă vorbă mincinoasă şi, lepădîndu-te de creştinătate, să fii elin ca noi, supunîndu-te poruncii împărăteşti. Iar de nu, vei avea ca plată pentru împotrivirea ta cumplite chinuri. Atunci chiar nevoind, vei face cele poruncite”.

Răspuns-a sfîntul mucenic: „Dacă nu voieşti să cunoşti pe Dumnezeul Cel adevărat, pe Care toţi Îl vor vedea cu ochii cei sufleteşti, apoi tu ucide şi înjunghie trupurile omeneşti, taie-le în bucăţi mici pentru zeii tăi, căci eu jertfesc Dumnezeului meu jertfă de laudă. Pe noi ne numeşti nebuni, dar ştim pe Unul adevăratul Dumnezeu Cel viu; dar oare nu eşti tu nebun că aduci jertfe celor morţi? Nu eşti tu nebun că te închini pietrelor celor nesimţitoare? Dacă piatra căreia te închini ca unui dumnezeu este lucru bun, atunci pentru ce o ciopleşti şi o împarţi? Pentru ce, împărţind-o în multe bucăţi, alegi o bucată făcută cu asemănare omenească şi o numeşti dumnezeu şi îi aduci jertfe, iar celelalte bucăţi rămase le pui la vreo zidire proastă sau în noroi, călcîndu-le în picioare? Tot astfel faci şi cu lemnul. Tăindu-l, scoţi o bucată din care ciopleşti un idol şi căruia te închini, iar bucata rămasă o pui la alt lucru mai prost, sau o bagi în foc.

Deci, dacă piatra sau lemnul îţi este dumnezeu, apoi se cade să-l cinsteşti ca pe un dumnezeu. Iar dacă nici lemnul nici piatra nu este dumnezeu, atunci de ce, de la lemnul cel putred şi de la piatra cea nesimţitoare, ceri sănătate şi mîntuire? Dacă vei numi fierul dumnezeu, apoi şi el este supus la puterea focului, se face moale şi se bate cu ciocanul. Se cade oare a bate pe Dumnezeu cu ciocanul? Dar dacă şi focul îl vei numi dumnezeu? Atunci şi el este puternic, atît cît are ceva să ardă, iar dacă nu vei pune lemne pe el, îşi slăbeşte puterea. El se poate stinge şi cu apă, deci cum poate să fie Dumnezeu nişte materii ca acestea care se micşorează una pe alta?”

Nesuferind ighemonul să audă unele vorbe ca acestea, a poruncit unui slujitor, cu numele Arhelau, ca să lovească pe mucenic cu sabia peste grumaji. Deci, sfîntul îndată şi-a plecat grumazii sub sabie, fiind gata a muri pentru Domnul. Arhelau a ridicat sabia cu amîndouă mîinile şi, cînd a vrut să lovească cu putere în grumaji, îndată i-au slăbit mîinile şi trupul şi, căzînd la pămînt, a murit. Văzînd ighemonul aceasta, s-a înspăimîntat şi a poruncit să lege pe mucenic cu lanţuri de fier şi să-l ducă în temniţă.

În ziua a şasea ighemonul, scoţîndu-l la judecată, a poruncit să-l bată cu vine de bou şi să-l împungă cu ţăpuşe de fier înroşite, iar rănile să le ardă şi să le frece cu oţet şi cu sare. După aceea a adus un jertfelnic de aramă pe care erau mulţi cărbuni aprinşi. Deci, punînd în mîna dreaptă tămîie, a poruncit sfîntului să o întindă pe acei cărbuni aprinşi, socotind că, nesuferind arderea focului, îşi va întoarce mîna şi astfel tămîia va cădea în foc, ca să zică că a adus jertfă zeilor. Astfel, sfîntul a ţinut mîna două ceasuri deasupra focului, iar el, avînd mintea adîncită la Dumnezeu, nu băga de seamă la mîna ce ardea şi la jertfelnicul cel învăpăiat. Deci, toţi cei ce priveau la aceea se minunau şi preamăreau pe Hristos. Ighemonul şi diavolul, stăpînul său, s-au umplut de ruşine, iar sfîntul, ridicînd ochii spre cer, a grăit: Ţinutu-m-ai de mîna dreaptă şi în sfatul Tău m-ai povăţuit. Dreapta Ta, Doamne, s-a preamărit întru tărie şi a sfărîmat pe vrăjmaşi. Dreapta Domnului a făcut putere şi tot ea m-a înălţat.

După aceea, ighemonul a poruncit să-i lege mîinile mucenicului şi să-l spînzure spre muncire şi să lege de picioarele lui două pietre grele. Astfel a stat spînzurat sfîntul multă vreme, întinzîndu-se de greutatea pietrelor atît de mult, încît oasele lui ieşeau de la loc. Luîndu-l de la chinuri şi dezlegîndu-i pietrele, ighemonul a poruncit să arunce pe răbdătorul de chinuri într-un cuptor aprins. Iar Sfîntul Procopie, intrînd în cuptor, s-a îngrădit cu semnul Sfintei Cruci şi a făcut rugăciune către Dumnezeu. Atunci îndată a ieşit o flacără din cuptor şi a ars pe toţi păgînii ce erau împrejur, iar sfîntul a rămas fără vătămare, deoarece focul se schimbase în răcoare. De această preamărită minune s-au mirat şi s-au înspăimîntat toţi şi chiar ighemonul a fugit în divan de frică. Unii din cetăţeni strigau la ighemon: „Pierde îndată pe vrăjmaşul acesta, că de nu te vei grăbi, el va pierde toată cetatea cu vrăjile lui!” Atunci ighemonul a hotărît asupra lui judecata de moarte, adică să-i taie capul cu sabia.

Scoţînd pe sfînt la locul cel de moarte, el şi-a cerut timp de rugăciune. Stînd spre răsărit şi înălţîndu-şi mîinile şi ochii spre cer, s-a rugat pentru cetate, pentru popoare, pentru cei din primejdii, pentru sărmani şi pentru văduve, ca toţi să fie păziţi prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Această rugăciune o făcea mai mult pentru ca păgîneasca necurăţie să se întoarcă degrabă la creştineasca şi dreapta credinţă, iar Sfînta Biserică a lui Hristos să crească, să se înmulţească şi să strălucească pînă la sfîrşitul veacului.

Sfîrşind el rugăciunea, s-a auzit un glas din cer, prin care i se făgăduia să-i împlinească cele cerute, chemîndu-l în acelaşi timp la moştenirea împărăţiei cereşti. Atunci Sfîntul Procopie cu bucurie şi-a plecat sub sabie cinstitul lui cap şi, tăindu-se, şi-a pus sufletul pentru Domnul său, în 8 zile ale lunii lui iulie. Noaptea, venind oarecare credincioşi, au luat cinstitul lui trup şi învelindu-l şi ungîndu-l cu aromate şi cu giulgiu curat, l-au îngropat cu cinste la un loc vestit, slăvind pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, pe un Dumnezeu în Treime, Căruia se cuvine toată cinstea şi slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

mai mult
Sfinții zilei

Vineri, 6 iulie – Sf. Cuv. Sisoe cel Mare; Sf. Mc. Lucia; Sf. Mc. Astie, episcopul Dirahiei (Post)

biblie
Sfântul Cuvios Sisoe cel Mare este sărbătorit în calendarul creștin ortodox și în calendarul greco-catolic la data de 6 iulie.
Sfântul Sisoe a trăit în secolele IV-V și s-a retras din tinerețe în pustiul Egiptului, fiind considerat unul dintre  Părinții pustiei.
Prin smerenie, rugăciune și post viața lui s-a asemănat cu viața îngerilor. Pentru smerenie, a luat atâta dar, de la Dumnezeu, încât s-a învrednicit de mari minuni, înviind chiar și morți, așa cum este arătat în Patericul egiptean.
Pe acest părinte l-au întrebat frații: „De va cădea vreun frate, în vreo greșeală îi este destul un an de pocăință?” La care starețul a răspuns: „Aspru este cuvântul acesta”. Au întrebat frații: „Atunci șase luni, se cade să se pocăiască, cel ce a greșit?” Starețul a răspuns: „Este mult”. Și iarăși, au zis frații: „Dar patruzeci de zile, îi este de ajuns pentru pocăință?” Răspuns-a starețul: „Este mult”. După aceasta, a zis: „Cred în milostivirea Iubitorului de oameni că, de se va pocăii omul din tot sufletul trei zile sunt de ajuns, pentru a primi Dumnezeu pocăința lui”.
Cuviosul Sisoe a petrecut în pustie șaizeci de ani, și, când era să moară, stând lângă dânsul monahii, s-a luminat fața lui ca lumina și a grăit către dânșii: „Iată, ava Antonie a venit”. Și, trecând puțin, iarăși, a zis: „Iată, ceata Proorocilor a venit”. Și, iarăși, s-a luminat, mai mult, și a zis: „Iată, ceata Apostolilor a venit”.
L-au rugat pe el frații, zicând: „Spune-ne, Părinte, cu cine vorbești?” Și le-a zis: „Iată, îngerii au venit ca să mă ia, pe mine, și mă rog lor, să mă lase pe mine, puțin ca să mă pocăiesc”. Și i-au zis lui frații: „Nu-ți este ție de trebuință pocăința”.
La aceasta Cuviosul Sisoe a răspuns: „Cu adevărat, nu mă știu pe mine, să fi atins, măcar începutul pocăinței”. Și toți frații îl știau pe el, că este desăvârșit.
Și, iarăși, mai mult, s-a luminat și se făcuse fața lui ca soarele și s-au temut toți. Și a grăit către dânșii starețul: „Iată, vine Domnul, vedeți toți, că zice: Aduceți-Mi vasul cel ales din pustie”. Și, zicând acestea, Cuviosul, îndată, și-a dat duhul său la Domnul. Și s-au văzut niște fulgere și s-a umplut casa aceea de bună mireasma.
mai mult
Sfinții zilei

Joi, 5 iulie – Sf. Mc. Dorotei, Ep. Tirului; Sf. Mc. Marchian, Nicandru şi Leonid (Dezlegare la ulei şi vin)

biblia

Sfântul Marchian, ai cărui strămoși veniseră de la Roma cea veche la Constantinopol, a trăit pe vremea împăraților Marchian și Pulheria. Acest sfânt a zidit biserica sfintei Irina cea de lânga mare, și a unit cu ea paraclisul sfântului Isidor. Tot el a zidit biserica Sfintei Anastasia din golful Domnin, pe care a scăpat-o și din focul cel mare, ce s-a întâmplat la Constantinopol; că în vreme ce focul cuprinsese partea de sus a bisericii, Marchian stătea pe acoperiș cu mâinile ridicate spre cer, și prin rugăciunea lui a încetat văpaia focului. Acest fericit a făcut și alte fapte creștinești. El umbla noaptea pe ulițe și prin dărâmături și unde găsea vreun creștin mort, îl spăla cu mâinile lui, îl îmbrăca și îl ridica, zicându-i: „Scoală-te, frate, să ne dăm sărutarea din urmă”; apoi îl îngropă dupa rânduială. Iar minunile sale, sărăcăcioasa lui îmbrăcăminte și petrecerea între săraci, deși el era de felul lui un om bogat, sunt istorisite pe larg în istoria vieții lui. Pomenirea lui se face și pentru marele cutremur ce s-a întâmplat în acea zi, pe la începutul împărăției lui Vasile, când și biserica preasfintei Născătoare de Dumnezeu cea din Stigma și multe alte biserici și case au căzut.

mai mult
PromovateSfinții zilei

Luni, 2 iulie – †) Sf. Voievod Ştefan cel Mare

stefan-1

Odrăslit de pămîntul Moldovei, măritul Voievod Ştefan cel Mare a fost numit şi cinstit dintotdeauna de către poporul dreptcredincios: bun, mare şi sfînt. Bun pentru faptele sale de milostenie, mare pentru iscusinţa cu care a condus ţara cu dreptate, Dumnezeu pedepsind prin el pe cei lacomi şi trădători, sfînt pentru lucrarea lui întru apărarea întregii creştinătăţi şi zidirea unui mare număr de biserici şi mînăstiri.

Dreptcredinciosul Voievod Ştefan s-a născut la Borzeşti, din părinţii binecredincioşi, voievodul Bogdan al II-lea şi doamna Maria Oltea. Încă din copilărie a arătat o dragoste deosebită faţă de ţară şi credinţa strămoşească. În toate cîte le făcea, era călăuzit de duhul dreptăţii şi al iertării. Curînd, după uciderea tatălui său la Răuseni de către Petru Aron, Ştefan cel Mare este chemat la tronul Moldovei. Pe Cîmpia Direptate este întîmpinat de mulţimea poporului, în frunte cu mitropolitul Teoctist, în ziua de 12 aprilie, anul mîntuirii 1457. Întrebînd poporul adunat dacă este cu voia tuturor să le fie domn, i s-a răspuns într-un glas: „Întru mulţi ani de la Dumnezeu să domneşti”.

Luînd Ştefan cel Mare domnia Moldovei cu voia lui Dumnezeu şi venind turcii să jefuiască pe la Galaţi, i-a bătut, luînd Cetatea Albă şi Chilia. Acesta a fost începutul războaielor cu vrăjmaşii creştinătăţii pe care le-a purtat ca domn al Ţării Moldovei, şi aşa s-a dat Ştefan cel Mare în mîna lui Dumnezeu şi s-a sîrguit să împlinească voia Sa. Căci nu uita a săvîrşi, chiar şi războaiele, cu frică de Dumnezeu şi cu rînduială; şi multe războaie a purtat şi cu dreptate le-a cîştigat, căci cîte lupte a avut, atîtea mînăstiri cu biserici a făcut.

Iar rînduiala sa aceasta era: înainte de vreo luptă se lega, el împreună cu toţi oştenii săi, a posti trei zile cu pîine şi apă, spre a se împărtăşi cu dumnezeieştile Taine. Şi nu uita a pleca la luptă fără icoana Mîntuitorului, dimpreună cu icoanele celor doi întîistătători şi rugători înaintea Tronului dumnezeirii, adică a Maicii Domnului şi a Sfîntului Ioan Botezătorul, care prin pronia dumnezeiască, se găsesc şi astăzi la Sfînta Mînăstire Putna. Iar ca armă cerească lua întotdeauna Sfînta Cruce, pe care o însemnase pe toate armele şi pavezele oştenilor săi. Şi tot în chipul Sfintei Cruci rînduise a se face toate săbiile oştenilor, ca în lupta cu vrăjmaşul cel văzut să biruiască şi pe cel nevăzut.

Acest mare şi dreptcredincios voievod, apărător al creştină-tăţii, pentru mulţimea sîngelui curs în războaie, a ridicat mînăstiri pe locul bătăliilor, ca, în veac, atît călugării, cît şi preoţii din sfintele altare, să-l pomenească în rugăciune dimpreună cu cei căzuţi, binecredincioşi sau vrăjmaşi, aşa cum Domnul Însuşi ne-a poruncit să ne rugăm.

Iar chipul ridicării Mînăstirii Putna, cum spune cronicarul Ion Neculce, acesta a fost: a tras Ştefan Vodă cu arcul dintr-un vîrf de munte ce este lîngă mînăstire; şi unde a ajuns săgeata, acolo a făcut prestolul în altar. Şi a pus şi pe trei boieri de au tras, pe vătaful de copii şi pe doi copii din casă; şi unde a căzut săgeata vătafului de copii a făcut poarta, iar unde a căzut săgeata unui copil din casă a făcut clopotniţa. Iar un copil din casă a întrecut pe marele Ştefan, căzîndu-i lui săgeata într-un deluşor, ce se cheamă „Sion”, care este lîngă mînăstire; şi a zidit într-acel loc biserică de lemn.

Şi a zidit Ştefan Vodă Mînăstirea Putna, să-i fie spre repaos de veci, lui şi familiei lui, şi spre mîngîiere poporului. Şi a adus acolo pe Daniil Sihastrul, sfîntul său duhovnic, împreună cu ucenicii săi, toţi rugători cu inima şi desăvîrşiţi scriitori de cărţi sfinte, căci alte cărţi mai frumos împodobite ca ale lor nu s-au mai văzut. Asemenea şi Sfîntului Simeon Sihastrul, primul său duhovnic, şi celor şaptesprezece ucenici ai săi le-a înălţat un schit în „Poiana lui Simeon”, care mai apoi s-a numit Mînăstirea Pîngăraţi. Iar după săvîrşirea Cuviosului Simeon, a luat moaştele binemirositoare ale sfîntului spre păstrare în cetatea Sucevei, capul lui avîndu-l cu dînsul totdeauna, ca pe un odor de mare preţ, pe care în fiecare zi îl tămîia şi îl săruta.

Iar în al şaptesprezecelea an al domniei sale, s-au ridicat turcii cu multă oaste şi au venit în Moldova, ca să-l supună pe domn şi să stăpînească acest binecuvîntat pămînt. Dar, iscusit fiind voievodul la războaie, i-a atras într-o mlaştină de lîngă Vaslui, la Podul Înalt, unde a zdrobit o oaste de trei ori mai mare decît a sa, căci bunul Dumnezeu a rînduit aceasta, ca prin acest mic popor să smerească împărăţia turcească cea păgînă şi vărsătoare de sînge creştinesc. Dar pentru că ştia marele Ştefan Voievod că în urmă se vor întoarce păgînii cu mai mare oaste împotriva Moldovei, a scris scrisoare către toţi regii şi împăraţii Europei, cerînd ajutor, după cum urmează mai jos:

Prealuminaţilor, preaputernicilor şi aleşilor domni a toată creştinătatea, cărora această scrisoare a noastră va fi arătată, sau de care ea va fi auzită. Noi, Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu Domn al Ţării Moldovei, mă închin cu prietenie vouă tuturor, cărora vă scriu şi vă doresc tot binele. Şi vă spun domniilor voastre că necredinciosul împărat al turcilor, Mahomed al II-lea, a fost de multă vreme şi este încă pierzătorul întregii creştinătăţi şi în fiecare zi se gîndeşte cum ar putea să supuie şi să nimicească toată creştinătatea. De aceea facem cunoscut domniilor voastre că, pe la Boboteaza trecută, mai susnumitul turc a trimis în ţara noastră şi împotriva noastră o mare oştire în număr de 120.000 de oameni, al cărui căpitan de frunte era Soliman paşa-beglerbegul. Împreună cu acesta se aflau toţi curtenii susnumitului turc şi mulţime multă din Valahia şi domnul Valahiei cu toată puterea lui Asan-beg şi Ali-beg şi Scheder-beg şi Graba-beg şi Oşu-beg şi Valtival-beg şi Serefaga-beg, domnul din Sofia, şi Cuseran-beg şi Tiri-beg, fiul lui Isac paşa, cu toată puterea lui de ieniceri. Aceşti mai sus numiţi erau toţi căpitanii cei mari, cu oştile lor.

Auzind şi văzînd noi acestea, am luat sabia în mînă şi cu ajutorul Domnului Dumnezeului nostru Celui atotputernic, am mers împotriva duşmanilor creştinătăţii, i-am biruit şi i-am călcat în picioare şi pe toţi i-am trecut sub ascuţişul sabiei noastre, pentru care lăudat să fie Domnul Dumnezeul nostru.

Auzind despre acestea împăratul păgîn al turcilor, îşi puse în gînd să se răzbune şi să vie, în luna mai, cu capul său şi cu toată oştirea sa împotriva noastră şi să supuie ţara noastră creştinească, pe care Dumnezeu a ferit-o pînă acum. Dar dacă această poartă, care este ţara noastră, va fi pierdută, atunci creştinătatea va fi în mare primejdie. De aceea ne rugăm de domniile voastre să ne trimiteţi nouă pe căpitanii voştri împotriva duşmanilor creştinătăţii pînă mai este vreme, fiindcă turcul are acum mulţi potrivnici şi în toate părţile are de lucru cu oameni ce-i stau împotrivă cu sabia în mînă. Iar noi, din partea noastră făgăduim, pe credinţa noastră creştinească, şi cu jurămîntul domniei noastre, că vom sta în picioare şi ne vom lupta pînă la moarte pentru legea creştinească, noi cu capul nostru. Aşa trebuie să faceţi şi voi pe mare şi pe uscat, după ce, cu ajutorul lui Dumnezeu cel Atotputernic, noi i-am tăiat mîna dreaptă. Deci fiţi gata fără întîrziere.

Suceava, în ziua Sfîntului Pavel Tebeul, luna ianuarie în 15 zile, la anul 1475, Ştefan Voievod, domnul Ţării Moldovei.

După această scrisoare a sa către mai marii creştinătăţii, prin care îi ruga de ajutor, de înfrăţire şi de lepădare a mîndriei, n-a primit nici un ajutor de la mîndrii stăpînitori ai Europei, dar, cu smerenie şi tărie de mucenic, a îndurat înfrîngerea oştirii moldoveneşti la Războieni, fiind oastea păgînă de zece ori mai mare. Şi a fugit voievodul Ştefan spre Cetatea Neamţului, să-şi tragă sufletul şi să afle încotro să apuce. Şi fiind maica sa în cetate – după cum iarăşi scrie Ion Neculce -, nu l-a lăsat să intre şi i-a zis că orice pasăre în cuibul ei piere; deci, să se ducă în sus să strîngă oaste, că, cu ajutorul Domnului, izbînda va fi a lui. Şi aşa, pe cuvîntul mamei sale, s-a dus.

Şi, mergînd în sus pe Moldova, a mers pe la Voroneţ, unde trăia un părinte sihastru, pe nume Daniil. Şi bătînd Ştefan Vodă în uşa sihastrului ca să-i descuie, a răspuns sihastrul să aştepte Ştefan Vodă afară pînă îşi va isprăvi rugăciunea. Şi după ce şi-a isprăvit sihastrul rugăciunea, l-a chemat în chilie pe voievod şi s-a spovedit Ştefan Vodă la dînsul. Şi a întrebat Ştefan Vodă pe sihastru: „Ce vom face, că nu mai putem să ne batem cu turcii? Închina-vom ţara la turci, au ba?” Iar sihastrul a zis: „Să nu o închinaţi, că izbînda este a noastră. Numai după ce vei izbîndi, să faci o mînăstire acolo, în numele Sfîntului Gheorghe, al căruia să fie şi hramul bisericii”.

Deci, a mers Ştefan Vodă în sus, pe la Cernăuţi şi pe la Hotin şi a strîns la oaste fel de fel de oameni şi au purces în jos. Iar turcii, înţelegînd că va să vie Ştefan Vodă cu oaste în jos, au lăsat şi ei Cetatea Neamţului de a o mai bate cu tunurile şi au început a fugi spre Dunăre. Iar marele Ştefan a început a-i goni din urmă şi a-i bate, pînă i-a trecut Dunărea. Şi, întorcîndu-se voievodul, a făcut Mînăstirea Voroneţ, cu hramul Sfîntul Gheorghe, unde se retrăsese şi Sfîntul Daniil Sihastrul, şi, prin lucrare dumnezeiască s-a rînduit că icoana hramului a fost găsită, în vremea lucrării ei, nefăcută de mînă omenească, cu chipul Sfîntului Gheorghe.

Iar mai tîrziu a zidit Mînăstirea Războieni, cu hramul Sfîntului Arhanghel Mihail, unde smeritul domn a pus şi această pisanie: Eu şi curtea mea am făcut cele ce mi-au stat în putinţă şi s-a întîmplat ceea ce ştiţi. Pe care lucru îl socot că a fost după voia lui Dumnezeu ca să mă pedepsească pentru păcatele mele, şi lăudat fie numele Lui.

În Ţara Moldovei, Ştefan cel Mare şi Sfînt a zidit multe sfinte mînăstiri, precum: Mînăstirea Putna, cu hramul Adormirea Maicii Domnului (1470), Mînăstirea Tazlău, cu hramul Naşterea Maicii Domnului (1487), Mînăstirea Voroneţ, cu hramul Sfîntul Gheorghe (1488), Mînăstirea Borzeşti (1494), Mînăstirea Popăuţi, cu hramul Sfîntul Nicolae (1496), Mînăstirea Războieni, cu hramul Sfîntul Arhanghel Mihail (1496), Mînăstirea Neamţ, cu hramul Înălţarea Domnului (1497), Mînăstirea Dobrovăţ, cu hramul Pogorîrea Duhului Sfînt (1504) şi altele.

Iar biserici domneşti ridicate de fericitul voievod au fost: Pătrăuţi (1487), Sfîntul Ioan – Vaslui (1490), Precista Mare – Bacău (1491), Sfîntul Nicolae Domnesc – Iaşi (1492), Sfîntul Gheorghe – Hîrlău (1492), Bălineşti (1493), Cuvioasa Parascheva – Cotnari (1493), Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel – Huşi (1495), Sfîntul Nicolae din Dorohoi (1495), Sfîntul Ioan Domnesc – Piatra Neamţ (1498).

Ca voievod, Ştefan cel Mare şi Sfînt multe milostenii a făcut celor săraci, răsplătind şi pe ostaşii săi cu averi şi moşii, iar mai vîrtos răsplătea după faptele de vitejie din război. Aşa pe Purice Aprodul, ce l-a scăpat de moarte într-o bătălie cu ungurii, miluiţi fiind de Dumnezeu de au scăpat cu viaţă, l-a făcut boier, armaş mare, şi din el s-a tras mai apoi neamul Movileştilor. Aşa şi pe Burcel, care, fiind sărac, ara pămîntul în zi de sărbătoare, neavînd plug să are, l-a miluit cu plug şi cu moşie şi s-a dus cu pace la Sfînta Liturghie, că era Duminică, iar sfîntul voievod venise la dumnezeiasca slujbă în tîrgul Vasluiului.

Şi nu numai oştenilor credincioşi le-a dat dări şi milostenii, ci a zidit din temelie şi a miluit multe mînăstiri în Ţara Moldovei, în Ţara Ardealului, în Ţara Valahiei, pe la Sfintele Locuri şi în Sfîntul Munte al Athosului. Iar egumenului Mînăstirii Zografu, a trimis scrisoare, împreună cu dania sa ctitoricească: Iar pentru altă milă, pe care o va da Dumnezeu, cunoscătorul de inimi, Cel ce vede toate, sfînta mînăstire şi biserică a lui Dumnezeu, egumenul şi preoţii şi toţi fraţii întru Hristos ce vieţuiesc acolo să ţie şi să împlinească acest aşezămînt, după rînduiala Sfintei Biserici şi după dorinţa noastră, cum vom arăta mai departe: înainte de toate să scrie pe domnia mea la Sfînta Proscomidie, după datina Sfinţilor Părinţi şi după aşezămîntul Sfintei Biserici, şi să scrie şi pe doamna mea şi pe copiii noştri dăruiţi de Dumnezeu, Alexandru şi Elena şi să stea în sfîntul pomelnic, precum este scris. Şi iarăşi, pînă cînd va fi mila lui Dumnezeu Atotţiitorul asupra noastră şi vom fi în viaţă pe lumea aceasta, sfînta biserică să ne cînte sîmbătă seara un Paraclis şi Duminica la prînz să se dea băutură. Marţea să se cînte Liturghie şi la prînz să se dea băutură; şi să se pomenească în fiecare zi la Vecernie şi la Pavecerniţă şi la Miezonoptică şi la Utrenie şi la Liturghie şi la Sfînta Proscomidie şi unde este obiceiul Sfintei şi dumnezeieştii Biserici. Aceasta să ni se facă atît cît vom fi în viaţă.

Iar după trecerea anilor noştri, după trecerea vieţii noastre, în primul an să ni se facă şi să ni se cînte Sfîntul Parastas în sobor, şi apoi şi celelalte slujbe de a treia zi, şi asemenea la a noua zi, la a douăzecea zi, la a patruzecea zi şi la jumătate de an şi iarăşi la un an. Iar după trecerea unui an de atunci, să ni se cînte în fiecare an, într-o zi, în sobor de pomenire, seara la parastas şi colivă şi băutură să se dea, iar dimineaţa la Sfînta Liturghie, iarăşi colivă şi la prînz, băutură spre mîngîierea fraţilor. Aceasta să rămînă cît va dăinui sfînta mînăstire.

Iar călugărilor de la Mînăstirea Neamţ le-a dat rînduială, pentru ctitorirea bisericii mari şi a chiliilor: Să ne cînte nouă şi doamnei Maria, călugării şi egumenul din Mînăstirea Neamţu în fiecare miercuri seara un parastas, iar joi o Liturghie pînă în veac, cît va sta această mînăstire.

Sfinţenia şi-a arătat-o chiar şi în faptele socotite a fi fără duhul blîndeţii, precum izgonirea din ţară sau osîndirea spre moarte a trădătorilor. Iar întru acestea, fiind la mijloc soarta neamului şi a pămîntului strămoşesc, arătat a fost că lucru cu dreptate a săvîrşit, căci de s-ar fi milostivit spre un om ar fi pierit o ţară şi un neam sub loviturile mişeleşti ale păgînilor şi răucredincioşilor. Şi precum trupul trebuie înfometat şi slăbit pentru a scoate patima din el, ori precum Sfîntul Ilie a ucis cu mîna lui pe slujitorii idoleşti spre a feri poporul de necurăţia închinării la idoli, aşa şi acest sfînt voievod, cu dreptate a izgonit şi a pedepsit aspru pe cei ce ieşeau din dumnezeiasca ascultare, asemănîndu-se cu Iuda vînzătorul.

Dar n-a uitat să fie iertător şi milostiv cu toţi cei care se pocăiau şi îşi cereau iertarea din mîinile sale, precum Însuşi Hristos a făcut cu Petru după lepădarea sa, ori cu Proorocul David după ce acesta a săvîrşit adulter cu femeia lui Urie. Aşa îi scrie voievodul vornicului Mihu, fugit mişeleşte din ţară, dar care voia să se întoarcă şi să fie credincios Sfîntului Ştefan: Te-am iertat şi toată mînia şi ura am alungat-o cu totul din inima noastră. Şi nu vom mai pomeni în veci, cît vom trăi, de lucrurile şi faptele petrecute; ci te vom milui şi te vom ţine la mare cinste şi dragoste, deopotrivă cu boierii credincioşi şi de cinste. Şi satele, adică ocinile tale, toate le-am întors; vino, deci, îndată ce ne vei face slujba cu care te-am însărcinat.

Înţeleptul voievod Ştefan cel Mare şi Sfînt a lăsat cu limbă de moarte fiului său ca, de va fi să închine ţara, să o închine turcilor, care pentru bani măcar îşi ţin cuvîntul, iar în cele bisericeşti nicidecum nu caută a se amesteca. Ceea ce s-a şi întîmplat mai în urmă, iar pămîntul ţării, cu rugăciunile sale, a rămas un pămînt binecuvîntat.

Binecredinciosul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfînt, asemenea sfinţilor şi drepţilor lui Dumnezeu, şi-a cunoscut mai dinainte obştescul sfîrşit. Precum şi Sfîntul Constantin cel Mare, înainte de obştescul său sfîrşit, aşa şi Ştefan cel Mare, a chemat vlădicii şi toţi sfetnicii săi, boierii cei mari şi alţii, arătîndu-le că de nu vor mai putea ţine ţara aşa cum a ţinut-o el, socotind din toţi pe turc mai puternic şi mai înţelept, a dat învăţătură să se închine turcilor, iar mai apoi le-a mai dat fiecăruia cuvinte de mîngîiere şi îmbărbătare, spre mîntuirea lor şi a neamului. Apoi, lăsînd pe fiul său, Bogdan, pe scaunul Moldovei, şi dînd tuturor sărutarea cea de pe urmă, s-a săvîrşit cu pace, dîndu-şi sufletul în mîinile lui Hristos, Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor, în a doua zi a lunii lui iulie, la anul mîntuirii 1504, ca un preaslăvit domn şi apărător al creştinătăţii, cum pînă atunci nu mai cunoscuse acest pămînt binecuvîntat.

Iar la moartea sa – cum zice iarăşi Ion Neculce -, a fost jelit de tot norodul, că s-a luat de la dînşii asemenea piatră de mult preţ şi făclie a dreptei credinţe şi a dragostei de neam, şi l-a îngropat ţara cu multă jale şi plîngere în mînăstire în Putna, care era de dînsul zidită. Atîta jale era, de plîngeau toţi, ca după un părinte al lor, căci cunoşteau toţi că s-au păgubit de mult bine şi multă apărare. Iar poporul cel binecredincios se tînguia la săvîrşirea sa cu multe lacrimi şi întristare: „Plînge dealul, plînge valea,/ Plîng pădurile bătrîne,/ Şi norodu-n hohot plînge:/ Cui ne laşi pe noi, stăpîne?…”.

„Cei după moartea lui pînă astăzi îi zic „Sveti” – Sfîntul Ştefan Vodă -, nu pentru suflet, care este în mîna lui Dumnezeu, că el încă a fost un om cu păcate, ci pentru lucrurile lui vitejeşti, care nimeni din domni, nici mai înainte, nici după aceea, nu le-au ajuns…”, precum scrie cronicarul Grigorie Ureche.

După săvîrşirea sa, multe minuni s-au întîmplat la mormîntul său, vindecări minunate ori izgoniri de demoni, care şi pînă azi se petrec. Iar la anul 1775, răpită fiind Bucovina de către austrieci, chipul său de lîngă mormînt s-a întunecat la faţă cu totul, iar clopotul cel mare a început a bate singur, candelele de la mormînt, întotdeauna aprinse, s-au stins singure, iar biserica întreagă s-a umplut de o lumină stranie, semn că voievodul însuşi se mîhnise de mulţimea păcatelor acestui popor, din care pricină a ajuns sub stăpînire străină.

Însă, fără de îndoială, tuturor celor ce vin şi i se închină cu evlavie la mormînt, acest mare şi minunat domn, următor în viaţă şi în fapte Sfîntului şi Marelui Constantin şi marilor împăraţi creştini, le bucură inimile şi îi întăreşte pe piatra credinţei şi în nădejdea vieţii veşnice. Asemenea, se mai spune că la Judecata de apoi, Sfîntul şi Marele Ştefan Voievod va răsplăti tuturor celor ce s-au jertfit pentru credinţa strămoşească şi pentru ţară şi neam.

Pentru rîvna sa întru apărarea credinţei ortodoxe pe pămîntul ţării noastre, pentru marile sale vitejii şi pentru numeroasele sale mînăstiri şi biserici care împodobesc şi astăzi Moldova, fiind cinstit de-a lungul veacurilor de popor între sfinţi, Binecredinciosul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfînt a fost canonizat de Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la 20 iunie 1992, fiind prăznuit la 2 iulie, ziua în care a trecut din această viaţă la cereştile locaşuri.

Cu ale căruia rugăciuni să ne învrednicim şi noi a dobîndi arvuna vieţii veşnice la săvîrşirea din această viaţă şi mai vîrtos la Judecata de apoi, pentru a slăvi cu sfinţii pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, Dumnezeu Cel în Treime lăudat şi închinat. Amin.

mai mult
Sfinții zilei

Vineri, 29 iunie – (†) Sf. Ap. Petru şi Pavel (Dezlegare la peşte)

petru_si_pavel

Sfîntul Apostol Petru, care mai înainte de apostolie se numea Simon, era de neam iudeu, din hotarele Galileei cea din Palestina, dintr-o cetate mică şi neslăvită, care se numeşte Betsaida. El era fiul lui Ionă, din seminţia lui Simeon şi frate cu Sfîntul Apostol Andrei, cel întîi chemat. Luînd pe fiica lui Aristobol, care era frate cu Sfîntul Apostol Varnava, a născut dintr-însa un fiu şi o fiică. Petru era simplu la obicei şi neînvăţat, însă temător de Dumnezeu; căci păzea poruncile Lui fără de prihană în toate lucrurile sale. Cu meşteşugul era pescar, căci, fiind sărac, trebuia să-şi cîştige hrana casei sale din osteneala mîinilor, ca să hrănească pe femeie, pe copii, pe soacră şi pe bătrînul său tată, Ionă. Andrei, fratele lui, trecînd cu vederea deşertăciunile şi gîlcevile lumii acesteia, şi-a ales viaţa fără însoţire; şi, ducîndu-se la Sfîntul Ioan Botezătorul, care propovăduia pocăinţa la Iordan, s-a făcut ucenicul lui.

Andrei, auzind cuvintele învăţătorului său, care arăta cu degetul pe Iisus, zicînd: Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii… şi celelalte mărturii despre Domnul nostru Iisus Hristos, a lăsat pe Ioan şi s-a dus în urma Lui cu un alt ucenic al Botezătorului Ioan. El singur a întrebat pe Hristos despre casă şi despre vieţuirea Lui, zicînd: Învăţătorule, unde locuieşti? Domnul le-a răspuns: Veniţi şi vedeţi. Ei s-au dus şi au văzut unde locuia şi au petrecut la Dînsul ziua aceea.

A doua zi, ducîndu-se Andrei la fratele său, Simon Petru, i-a grăit: Am aflat pe Mesia, Care se tîlcuieşte Hristos! Apoi, l-a dus pe el la Iisus, Care, căutînd spre dînsul, i-a zis: Tu eşti Simon, fiul lui Ionă; Tu te vei chema Chifa, care se tîlcuieşte Petru. Sfîntul Petru îndată s-a rănit cu dragostea pentru Domnul, crezînd cu adevărat că este Hristos, Cel trimis de Dumnezeu pentru mîntuirea lumii. Dar nu şi-a lăsat casa şi meşteşugul, purtînd încă grijă de trebuinţele casnicilor săi, la care lucru îl ajuta şi Andrei din cînd în cînd, pentru tatăl său care îmbătrînise. Aceasta au făcut-o pînă ce amîndoi au fost chemaţi de Domnul la apostolie.

După ce Ioan a fost pus în temniţă de Irod Agripa, Iisus Hristos, umblînd pe lîngă Marea Galileei, care se numeşte şi a Tiberiadei sau lacul Ghenizaretului, a văzut pe Petru şi pe Andrei, fratele său, aruncînd mrejile în apă, şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pe voi vînători de oameni. Dar ce fel de vînători a vrut Domnul să-i facă pe ei? Aceasta a arătat-o la vînarea peştelui. Căci, intrînd în corabia lui Simon şi poruncindu-i să arunce mrejele spre pescuit, la acea poruncă, Petru a zis: Învăţătorule, toată noaptea ne-am ostenit şi nimic n-am prins; iar acum voi arunca mreaja după cuvîntul Tău.

Făcînd aceasta, a prins mult peşte, încît se rupea şi mreaja de mulţimea peştelui. Aceasta era mai înainte închipuire a pescuitului cel duhovnicesc şi al apostoliei; căci cu mreaja cuvîntului Domnului avea să vîneze multe popoare la mîntuire. Văzînd Simon Petru această minune, a căzut la picioarele lui Iisus zicînd: Ieşi de la mine, Doamne, că om păcătos sînt eu! Aceasta a făcut-o pentru că îl cuprinsese spaimă pe el şi pe toţi cei ce erau cu el, de vînarea peştilor ce îi prinsese. Iar împotriva cuvintelor lui Petru, care zicea: Ieşi de la mine, Doamne..., Domnul îl chema în urma Sa, zicîndu-i: „Vino după mine, că de acum vei fi pescar de oameni spre viaţă, în chipul în care ai pescuit aceşti peşti spre moarte”.

Din ceasul acela, Petru s-a făcut următor lui Hristos, precum şi Andrei, fratele lui şi ceilalţi ucenici chemaţi. Domnul îl iubea pe el pentru dragostea inimii sale. Şi a cercetat Domnul casa lui cea săracă prin venirea Sa, iar pe soacra lui care pătimea de boala frigurilor, a tămăduit-o prin atingerea mîinii. Noaptea, cînd Domnul a ieşit singur la rugăciune în loc pustiu, Sfîntul Petru, nesuferind acum să fie fără Domnul nici un ceas, şi-a lăsat casa şi pe toţi ai săi şi a alergat în urma Lui, căutînd cu osîrdie pe iubitul său învăţător. Şi, aflîndu-L, i-a zis: Toţi te caută pe Tine, Doamne! De acum nu se mai depărta de la El şi petreceau împreună, îndulcindu-se de vederea feţei Lui şi de cuvintele cele dulci ca mierea; fiind singur văzător al minunilor Lui celor multe şi mari, care arătat îl adevereau că este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, în Care el a crezut cu neîndoire. Căci, precum a crezut cu inima spre dreptate, tot aşa şi cu gura a mărturisit spre mîntuire.

Venind Domnul în părţile Cezareei lui Filip, a întrebat pe ucenicii săi: Cine zic oamenii că sînt? Şi i-au răspuns: Unii, Ioan Botezătorul, alţii Ilie, iar alţii proorocul sau unul din prooroci. Şi iar a întrebat: Dar voi cine spuneţi că sînt? Atunci Simon Petru a răspuns în numele celorlalţi:Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel viu. Şi a lăudat Domnul acea mărturisire a lui zicînd: Fericit eşti, Simone, fiul lui Iona, că trupul şi sîngele nu ţi-au arătat ţie acestea, ci Tatăl Meu Cel din ceruri! Şi într-acea vreme i-a făgăduit Domnul lui, ca să-i dea cheile Împărăţiei cerului.

Petru, avînd dragoste fierbinte către Domnul, dorea să nu i se întîmple nici un rău lui Hristos. Deci, aflînd mai înainte de patimile Domnului, Îl oprea din neştiinţă, zicînd: Doamne, fii Ţie milostiv! Să nu Ţi se întîmple Ţie acestea! Aceste cuvinte ale lui Petru au fost neplăcute Domnului, deoarece pentru aceasta venise El, ca prin pătimire să răscumpere neamul omenesc din pierzare; însă din cuvintele acelea s-a arătat dragostea cea osîrdnică a lui Petru către Domnul. Tot aici s-a arătat şi nerăutatea lui; că, auzind acel cuvînt aspru de la Domnul: Mergi înapoia Mea, satano!, nu s-a mîniat, nici nu a plecat de la El, ci a primit cu dragoste acel cuvînt pedepsitor şi-I urma Lui mai mult, cu toată osîrdia. Şi, cînd mulţi dintre ucenici nu reuşeau să înţeleagă cuvintele Domnului, ziceau: Aspru este cuvîntul acesta, deci, cine poate să-l asculte pe el?; apoi s-au îndepărtat de Domnul. Şi a zis Domnul celor doisprezece: „Oare şi voi voiţi să vă duceţi?” Atunci, Simon Petru, i-a răspuns: Doamne, la cine ne vom duce? Căci Tu ai cuvintele vieţii veşnice, iar noi am crezut şi am cunoscut, că Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel viu.

O osîrdie şi o credinţă ca aceasta avînd Sfîntul Petru către Domnul, a îndrăznit a cere de la Dînsul umblarea pe apă; căci, ieşind Petru din corabie, umbla pe apă ca să vină la Iisus. Dar, de vreme ce înainte de primirea Sfîntului Duh nu era desăvîrşit în credinţă, văzînd vîntul cel tare, s-a temut şi, începînd a se afunda, a strigat: Doamne, mîntuieşte-mă pe mine. Iisus, îndată întinzîndu-i mîna, l-a luat şi i-a zis: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” Şi nu numai de înecarea apei l-a izbăvit pe el, dar şi de puţina credinţă, cînd i-a zis: „Eu m-am rugat pentru tine, ca să nu se împuţineze credinţa ta”. Astfel s-a învrednicit Sfîntul Petru şi cu alţi doi, cu Iacov şi cu Ioan, a vedea pe Tabor, slava Schimbării la Faţă a Domnului, ce s-a descoperit lor. Ei au auzit acolo cu urechile lor glasul cel de la Dumnezeu Tatăl, care a venit de sus spre Domnul, precum zice despre aceasta în epistola sa, zicînd: Pentru că nu basmelor celor cu meşteşug umblînd, v-am spus puterea şi venirea Domnului nostru Iisus Hristos, ci fiind singuri văzători ai măririi Aceluia. Pentru că, luînd de la Dumnezeu Tatăl cinstea şi slava glasului celui ce a venit în chipul acesta la El, de la slava cea cu mare cuviinţă: Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Care am binevoit. Acest glas noi l-am crezut pogorîndu-se din cer, fiind cu El în muntele cel sfînt.

Cînd Domnul S-a apropiat spre patima Sa de bunăvoie şi spre moartea cea de pe cruce, atunci Petru şi-a arătat rîvna lui către Domnul, nu numai cu cuvîntul, zicînd: Doamne, gata sînt a merge cu Tine şi în temniţă şi la moarte, dar şi cu lucrul; căci, scoţînd sabia şi lovind pe Malh, sluga arhiereului, i-a tăiat urechea. Dar, deşi i s-a dat lui de la dumnezeiasca purtare de grijă să cadă în cea de trei ori lepădare de Domnul, însă prin adevărata pocăinţă şi prin amară tînguire s-a sculat şi s-a îndreptat, învrednicindu-se mai înainte de toţi, a vedea pe Hristos după Învierea Lui, precum zice despre aceasta Sfîntul Evanghelist Luca: Adevărat este că S-a sculat Domnul şi S-a arătat lui Simon. Sfîntul Pavel scrie tot aşa, zicînd: „S-a sculat a treia zi după Scripturi şi S-a arătat lui Chifa, adică lui Petru, apoi celor unsprezece”. Văzînd Sfîntul Petru pe Domnul, s-a umplut de negrăită bucurie. Şi a primit de la El iertare de greşelile sale. Atunci cea mai dinainte lepădare de trei ori, a răsplătit-o bine prin răspunsul cel de trei ori al dragostei sale către Domnul, zicîndu-i: Doamne, Tu toate le ştii; Tu ştii că Te iubesc. Şi s-a pus de Domnul păstor al oilor celor cuvîntătoare şi i-a dat în mîini cheile Împărăţiei cerului.

După înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos, Sfîntul Petru, ca un mai mare între Apostoli, a fost întîiul învăţător şi propovăduitor al cuvîntului lui Dumnezeu. El într-un ceas a cîştigat Bisericii lui Dumnezeu ca la trei mii de suflete, prin cuvîntul lui Dumnezeu. Era încă şi făcător de minuni preaalese, căci, intrînd în biserică cu Sfîntul Ioan la rugăciune, a văzut pe un oarecare olog din pîntecele maicii sale, stînd înaintea uşilor bisericii, care se numea „Frumoasă”; şi, apucîndu-l de mîna dreaptă, l-a ridicat, zicîndu-i: „În numele Domnului nostru Iisus Hristos Nazarineanul, scoală-te şi umblă!” Atunci îndată i s-au întărit tălpile şi gleznele acelui şchiop şi de bucurie striga şi umbla. Apoi, a intrat cu ei în biserică şi umbla sărind şi lăudînd pe Dumnezeu. Cu această minune şi încă cu propovăduirea cuvîntului, au crezut în Hristos, ca la cinci mii de bărbaţi. Pe Anania ierusalimiteanul şi pe femeia lui Safira, pentru furarea celor sfinte şi pentru minciuna împotriva Duhului Sfînt, Sfîntul Petru i-a omorît cu cuvîntul. În Lida, pe un om, Enea, care de opt ani zăcea pe pat, fiind slăbănog, l-a făcut sănătos, zicîndu-i: „Te vindecă pe tine Iisus Hristos”.

În Iope, pe o fecioară, anume Tavita, care murise, a înviat-o. Dar nu numai mîinile şi cuvîntul lui erau făcătoare de minuni, ci şi umbra lui singură era dătătoare de tămăduiri. Oriunde voia să meargă el, acolo poporul îşi aducea pe neputincioşii lor, şi-i punea pe pat şi aşternuturi, ca venind Sfîntul Petru, măcar cu umbra lui să umbrească pe fiecare dintre dînşii. Cînd împăratul Irod şi-a pus mîinile să facă rău Bisericii credincioşilor din Ierusalim, ucigînd cu sabia pe Iacov, fratele lui Ioan, şi pe Sfîntul Petru l-a aruncat în temniţă legat cu lanţuri de fier; atunci îngerul Domnului l-a eliberat pe el şi l-a scos din temniţă.

Acest mare apostol a deschis neamurilor cel dintîi uşa credinţei, botezînd în Cezareea pe romanul Corneliu Sutaşul, arătîndu-i-se mai întîi vedenia mesei lăsată din cer, cu tîrîtoarele cele cu patru picioare şi cu glasul care poruncea lui Petru să le înjunghie şi să le mănînce, zicîndu-i ca, pe cele ce Dumnezeu le-a curăţit, el să nu le numească spurcate. Acesta este semnul întoarcerii neamurilor către Hristos. Pe Simon, vrăjitorul din Samaria, care cu făţărnicie a primit Sfîntul Botez şi cu argint voia să cumpere darul Duhului Sfînt, l-a mustrat, zicîndu-i: Argintul tău să fie cu tine întru pierzare, că inima ta nu este dreaptă înaintea lui Dumnezeu, pentru că te văd stînd în amărăciunea cea de fiere şi în legătura nedreptăţii.

Aceste şi multe alte fapte ale Sfîntului Petru, se află scrise pe larg în Sfînta Evanghelie şi în cartea „Faptele Sfinţilor Apostoli”, care totdeauna se pot auzi citindu-se în biserică şi pe care nu este nevoie a le aduna pe toate aici. Iar nevoinţele şi ostenelile lui, pe care le-a răbdat propovăduind pe Hristos, Sfîntul Simeon Metafrast le povesteşte astfel.

Sfîntul Petru s-a dus din Ierusalim în Cezareea lui Stratonic şi din acei presbiteri care urmau după dînsul punîndu-le episcop, s-a dus la Sidon, unde pe mulţi tămăduindu-i şi punîndu-le episcop, a plecat în Virit, (Beirut) şi în Vivli. Punînd şi acolo episcop, s-a dus în Tripoli, unde a fost găzduit de un oarecare bărbat înţelegător Marson, pe care l-a pus episcop al credincioşilor din Tripolia Feniciei. De acolo s-a dus în Orthosie, apoi în insula ce se numea Antara. De acolo s-a dus în Valania în Pont şi în Laodiceea, unde, tămăduind pe mulţi bolnavi, a gonit duhurile necurate din oameni şi, întărind Biserica credincioşilor, le-a pus şi lor episcop. Apoi, s-a dus în Antiohia, cetatea Siriei, unde se ascunsese Simon vrăjitorul, ca să nu-l prindă ostaşii trimişi de Claudie, împăratul Romei. Apoi, Simon Magul, a fugit din faţa lui Petru în cetăţile Iudeei. Deci, Petru, apostolul Domnului, tămăduind pe mulţi în Antiohia şi propovăduind pe Unul Dumnezeu în trei feţe, a pus episcop în Siracuza din Sicilia pe Marchian şi pe Pancratie la Tavromenia; apoi a venit în Tianinul Capadociei. De acolo s-a dus în Ancira Galatiei, unde a înviat pe un mort cu rugăciunile lui; şi, învăţînd pe mulţi şi botezîndu-i, le-a făcut biserici şi, punîndu-le episcopi, s-a dus în Sinopi, cetatea Pontului. După aceea s-a dus în Amasia care este în pămîntul Pontului. Apoi a mers în Gangra Paflagoniei, Claudinopoli Onoriadei, Nicomidia Bitiniei şi de acolo în Niceea. De acolo, silindu-se să meargă la Ierusalim pentru praznicul Paştilor, s-a întors şi a venit în Pisinunt, Capadocia şi Siria şi iarăşi a venit în Antiohia. Iar din Antiohia a venit în Ierusalim, unde petrecînd el, a venit la dînsul spre cercetare, Sfîntul Apostol Pavel, după al treilea an al întoarcerii sale către Hristos, precum singur grăieşte în scrisoarea sa către Galateni: După trei ani m-am dus în Ierusalim, ca să văd pe Petru şi am petrecut cu dînsul cinci-sprezece zile.

În acest timp, după ce a aşezat punerile legilor celor bisericeşti, fericitul Pavel s-a pus pe lucrul la care era chemat; iar marele Petru s-a întors iarăşi în Antiohia, unde, punînd episcop pe Evod, s-a dus în Sinaid, cetatea Frigiei. De acolo s-a dus în Nicomidia, unde a pus episcop pe Prohor, care, după primirea episcopiei, urma pe Sfîntul Ioan, Cuvîntătorul de Dumnezeu. Din Nicomidia, Sfîntul Petru a mers în Ilion, cetatea Elespontului, unde, punînd episcop pe Corneliu Sutaşul, s-a întors la Ierusalim, unde i s-a arătat Domnul în vedenie, zicîndu-i: „Scoală, Petre, şi mergi la Apus, pentru că este trebuinţă ca cu limba ta să se lumineze Apusul şi Eu voi fi cu tine”.

Într-acea vreme, Simon vrăjitorul a fost prins de ostaşii care îl căutau, precum s-a zis mai sus, şi a fost dus la Roma ca să-şi ia plată pentru faptele sale. Dar, fiind dus acolo, prin meşteşugul cel vrăjitoresc întuneca minţile multora. Deci, înşelîndu-i, nu numai că n-a luat pedeapsă, dar multora li se părea că este dumnezeu, pentru că acel mergător înainte al satanei, cu vrăjile sale a făcut pe romani şi pe împăratul Claudie într-atît să se minuneze, încît i-au săpat chipul lui şi l-au pus între cele două poduri de pe Tibru, scriind pe el: „Lui Simon, dumnezeului cel sfînt!”

De acest lucru, scriitorii bisericeşti Iustin şi Irineu scriu mai pe larg, iar noi, zice Simion Metafrast, să venim la cuvîntul de mai înainte. Marele Apostol Petru, spunînd fraţilor arătarea Domnului care i se făcuse lui în vedenie şi sfătuindu-se cu dînşii, a plecat iarăşi în Antiohia cercetînd bisericile, unde a şi găsit pe Sfîntul Pavel. De acolo s-a dus la Tars, unde a pus episcop pe Urban, pe Epafrodit în Lichia Andriatiei şi pe Fugel în Efes, căruia îi zise că s-a abătut de la calea cea dreaptă şi s-a învoit cu Simon; apoi pe Apelie, care era frate cu Policarp, la pus episcop la Smirna. De aici a venit la Filipeni în Macedonia, unde a pus episcop pe Olimp, iar Tesalonicenilor pe Iasona şi Corintenilor pe Sila, pe care l-au găsit petrecînd lîngă marele Pavel, iar la Patra a pus pe Irodion şi după aceea a plecat în Sicilia. Venind în Tavromenia, a petrecut puţină vreme la Pancratie, bărbatul cel cuvîntător.

Acolo, învăţînd şi botezînd pe unul, anume Maxim, şi punîndu-l episcop, a venit în Roma, unde în toate zilele propovăduia, prin adunări şi prin case, pe Unul Dumnezeu Tatăl cel Atotputernic şi pe Domnul Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat şi pe Sfîntul Duh, Domnul de viaţă făcător. El a atras pe mulţi la credinţa lui Hristos şi, prin Sfîntul Botez, i-a izbăvit de înşelăciunea idolească. Simon vrăjitorul, văzînd acestea, n-a voit să tacă şi a început să tăinuiască asupra lui răutatea sa; pentru că el socotea că este ruşine propovăduirea apostolului, prin care se biruia mîndria lui. Deci, a început la arătare să se împotrivească învăţăturii celei adevărate, prin cuvintele şi lucrurile sale cele mincinoase, clevetind pe Sfîntul Petru prin mijlocul cetăţii, fără de ruşine. El făcea înaintea poporului nişte năluciri şi arătări care mergeau înainte şi în urma lui şi cărora le zicea că sînt sufletele celor morţi, şi astfel arăta pe cei înviaţi din morţi, care i se închinau lui ca unui Dumnezeu. Pe şchiopi îi făcea să umble drept şi să sară; însă toate acestea prin nălucire, iar nu cu adevărat, după asemănarea acelui Proteu, vorbitor de basme, care se schimba în diferite chipuri. Căci uneori se arăta avînd două feţe, apoi, după puţin, se prefăcea în capră, în şarpe, în pasăre, se asemăna focului şi în toate chipurile se schimba, neîncetat înşelînd pe cei proşti. Dar marele apostol al Domnului, numai de se uita puţin de departe spre lucrurile lui, îndată toate nălucirile aceluia se stingeau.

Despre cearta Sfîntului Apostol Petru cu Simon vrăjitorul, se mai povesteşte încă, afară de Metafrast, în Prolog şi în Mineiul cel mare, unde citim: Sfîntul Petru, cînd a venit în Roma şi i s-a înştiinţat de acel Simon, care se numea „Hristos” şi făcea înaintea poporului minuni multe, s-a aprins de rîvnă şi a mers în casa lui Simon Magul. Acolo a găsit pe mulţi stînd la poarta lui şi care îl opriră pe el a intra înăutru, Petru a zis către dînşii: „Pentru ce mă opriţi a intra la vrăjitorul cel amăgitor?” Iar ei au zis: „Nu este vrăjitor, ci este zeu puternic”. El a pus paznici la poarta sa, ca să ştie gîndurile omeneşti”. Aceasta spunînd, au arătat apostolului un cîine negru ce zăcea la poartă, zicîndu-i: „Acest cîine omoară pe toţi cei ce gîndesc nedrept despre Simon”. Sfîntul Petru a zis: „Eu grăiesc adevărat pentru el, că Simon este de la diavol”. Deci, apropiindu-se, a zis cîinelui: „Mergi şi spune lui Simon că Petru, Apostolul lui Hristos, vrea să intre la tine”.

Cîinele, mergînd, cu glas omenesc a spus lui Simon ceea ce îi poruncise Petru. Toţi, văzînd şi auzind vorbind pe cîine omeneşte, s-au înspăimîntat. Simon, asemenea, pe acelaşi cîine l-a trimis, zicîndu-i: „Să intre aici Petru”. Intrînd Petru, Simon a început a face năluciri înaintea poporului, fiind Petru de faţă. Sfîntul cu puterea lui Hristos, a arătat minuni şi mai mari. Şi ce minuni? Din minunile cele multe pe care le-a făcut Sfîntul Petru, cel mai vechi istoric grec bisericesc, Eghisipos, care a vieţuit aproape de apostoli, povesteşte una singură.

Unei văduve oarecare din Roma, de bun neam, care se trăgea din seminţie împărătească, i-a murit fiul de vîrstă tînără; iar maica lui plîngea pentru el cu tînguire. Dar cei ce o mîngîiau şi-au adus aminte de bărbaţii care s-au arătat în Roma, adică de Petru şi de Simon vrăjitorul, că înviază morţii. Deci, îndată au chemat unii pe Petru, iar alţii pe Simon să vină la acel mort. Acolo se adunaseră şi oameni cinstiţi şi mult popor ca să petreacă pe cel mort la mormînt. Sfîntul Petru a zis lui Simon vrăjitorul care se mîndrea cu puterea sa înaintea poporului: „Cine din noi va învia pe acest mort, toţi să creadă învăţăturii aceluia, fiind adevărată”. Poporul a lăudat cuvîntul lui Petru. Deci Simon, nădăjduind spre meşteşugul său cel vrăjitoresc, a zis către popor: „De voi învia eu pe acel mort, apoi veţi ucide pe Petru?” Poporul a strigat, zicînd: „Îl vom arde de viu înaintea ochilor tăi”. Simon, apropiindu-se de patul mortului a început a-şi face vrăjile sale prin lucrarea diavolească, care îi ajuta lui şi a făcut astfel, că mortul şi-a mişcat capul. Poporul îndată a început să strige: „Tînărul este viu. A înviat mortul”. Iar pe Petru voiau îndată să-l arunce în foc. Apostolul însă, făcîndu-le semn cu mîna, îi ruga să tacă.

Deci, poporul tăcînd, el le-a zis: „De este viu tînărul, apoi să se scoale, să vorbească şi să umble; iar, pînă ce aceasta nu o veţi vedea, să ştiţi cu adevărat că Simon vă înşeală cu nălucirile şi cu vrăjile sale!” Simon, umblînd mult împrejurul patului şi chemînd diavolul cu puterea lui, nimic n-a putut spori; deci, umplîndu-se de ruşine, voia să fugă, dar poporul l-a oprit. Sfîntul Petru, ca unul ce înviase pe Tavita cea moartă şi făcuse şi alte minuni preaslăvite, stînd departe, şi-a ridicat mîinile spre cer şi, înălţîndu-şi ochii în sus, se ruga: „Doamne, Iisuse Hristoase, Tu ne-ai poruncit nouă, zicînd: Cu numele Meu pe cei morţi să-i înviaţi… Deci, mă rog Ţie, înviază pe acest tînăr mort, ca să cunoască popoarele acestea, că Tu eşti adevăratul Dumnezeu şi nu este altul afară de Tine, care trăieşti şi împărăteşti împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, în veci. Amin”.

Astfel rugîndu-se, a strigat către cel mort, zicînd: „Tînărule, scoală! Domnul meu Iisus Hristos te înviază şi te tămăduieşte pe tine!” Şi îndată mortul, deschizîndu-şi ochii, s-a sculat şi a început a grăi şi a umbla. La această povestire a lui Eghisipos, Marcel romanul, care mai înainte fusese ucenic al acelui Simon vrăjitorul şi s-a luminat de Sfîntul Petru prin credinţă şi prin Sfîntul Botez, într-o scrisoare a sa către sfinţii mucenici Nereon şi Arhilie, scriind despre aceea, adaugă că tînărul care a înviat, căzînd la picioarele lui Petru, striga: „Am văzut pe Domnul Iisus poruncind îngerilor, ca pentru rugăciunile tale să mă întoarcă pe mine maicii mele celei văduve”.

Atunci tot poporul a început a striga, zicînd: „Unul este Dumnezeu, pe Care îl propovăduieşte Petru”. Simon vrăjitorul, cu nălucirea sa făcîndu-şi cap de cîine, fugea, însă poporul l-a prins şi unii voiau să-l ucidă cu pietre, iar alţii să-l ardă. Dar Sfîntul Petru i-a oprit, zicîndu-le: „Domnul şi Învăţătorul nostru ne-a poruncit să nu răsplătim rău pentru rău. Lăsaţi-l să meargă unde va voi, că destul îi este ruşinea şi ocara ce i s-a făcut prin cunoştinţa neputinţei sale, căci nimic nu pot vrăjile lui”.

Marcel mai zicea: „Simon, fiind liber, a venit la mine, socotind că eu nu ştiu de acel lucru minunat ce se făcuse şi a pus la uşa casei mele un cîine mare legat cu lanţ de fier, zicînd către mine: „Voi vedea dacă va veni Petru la tine, precum s-a obişnuit”. După un ceas, Sfîntul Petru a venit la uşă şi dezlegînd acel cîine, a zis către dînsul: „Du-te şi spune lui Simon vrăjitorul să înceteze a înşela pe oameni cu lucrarea diavolească, pentru care Hristos şi-a vărsat sîngele”. Cîinele, ducîndu-se, a grăit lui Simon cu glas omenesc, spunîndu-i cele poruncite de apostol. Eu, auzind şi văzînd aceasta – zice Marcel -, am ieşit degrabă în întîmpinarea Sfîntului Petru şi l-am primit cu cinste în casa mea, iar pe Simon vrăjitorul şi pe cîinele acela i-am gonit afară. Cîinele atunci, nevătămînd pe nimeni, s-a repezit numai la Simon şi, apucîndu-l cu dinţii, l-a trîntit la pămînt. Iar Petru, privind la aceea pe fereastră, poruncea cîinelui, în numele lui Hristos, să nu vatăme trupul lui Simon. Deci, cîinele, nevătămîndu-i trupul, i-a rupt toate hainele de pe dînsul, încît nici o parte a corpului nu mai rămăsese acoperită.

Poporul, văzînd aceasta, striga contra lui Simon, ocărîndu-l şi batjocorindu-l. Astfel, l-a gonit din cetate, împreună cu acel cîine. Simon, pentru nişte ruşini şi înfruntări ca acestea, un an întreg nu s-a mai arătat în Roma, pînă ce a venit ca împărat după Claudie, Nero. Atunci, înrăutăţitul, venind înaintea lui Nero, care, cercetînd despre el, a fost lăudat de cei răi, încît împăratul l-a iubit foarte mult şi l-a făcut prietenul său.

În Prolog şi în Mineiul cel mare se mai povesteşte despre Simon şi aceasta: Odată a zis că are să se lase să fie tăiat şi a treia zi are să învieze. Atunci, el a pus în locul său un berbece, făcîndu-l om prin nălucire şi a fost tăiat berbecul în locul lui. Sfîntul, gonind diavoleasca nălucire de la berbecul cel tăiat, s-a văzut lucrul cel mincinos al lui Simon, cunoscîndu-se de toţi, că nu Simon este tăiat, ci berbecul. Despre biruinţa desăvîrşită a Sfîntului Petru asupra acelui vrăjitor şi despre pierzarea lui, de toţi se scrie cu un glas astfel: Simon vrăjitorul, neputînd întru nimic să biruiască pe Apostolul Petru, nici să sufere mai mult înfruntarea şi ruşinea sa, s-a făgăduit că se va înălţa la cer.

Deci, adunînd el toată puterea diavolilor care îi slujeau, s-a dus în mijlocul cetăţii Roma şi, suindu-se pe o zidire înaltă, avînd capul încununat cu cunună de dafini, a început din înălţime cu mînie a grăi către popor: „Romani, deoarece pînă acum aţi petrecut în nebunie şi lăsîndu-mă pe mine, aţi urmat lui Petru, acum şi eu vă voi lăsa şi nu voi mai apăra cetatea aceasta. Deci, voi porunci îngerilor mei ca în faţa voastră să mă ia în mîinile lor şi să mă înalţe la tatăl meu din cer. De acolo voi trimite mari pedepse asupra voastră, că n-aţi ascultat cuvintele mele, nici n-aţi crezut lucrurilor mele”.

Vrăjitorul Simon, zicînd acestea, a plesnit din mîini, s-a înălţat în văzduh, a început a zbura şi a se sui în sus înălţîndu-l diavolii. Poporul, mirîndu-se foarte, zicea unul către altul: Acest lucru este de la Dumnezeu, ca să zboare trupul prin văzduh. Atunci marele Apostol Petru a început a se ruga în auzul tuturor, zicînd: „Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, arată înşelăciunea acelui vrăjitor, ca să nu smintească popoarele, care cred în Tine!” Apoi iar a strigat, zicînd: „Vouă, diavolilor, vă poruncesc, în numele Dumnezeului meu, să nu-l purtaţi mai mult, ci să-l lăsaţi acolo în văzduh unde este acum!”

Atunci diavolii cei certaţi de apostol, îndată au fugit de la Simon prin văzduh şi ticălosul vrăjitor a căzut jos, precum odinioară a căzut diavolul cel lepădat din cer, şi astfel i s-a sfărîmat tot trupul. Poporul, văzînd acestea, a strigat multă vreme, zicînd: „Mare este Dumnezeul propovăduit de Petru. În adevăr, nu este altul decît Dumnezeul cel adevărat!”

Vrăjitorul căzînd, deşi se zdrobise foarte rău, era încă viu, după rînduiala lui Dumnezeu, ca să cunoască neputinţa şi ticăloşia sa cea diavolească, să se umple de ruşine şi să înţeleagă puterea lui Dumnezeu cel Atotputernic. El zăcea sfărîmat pe pămînt, suferind dureri cumplite în toate mădularele şi fiind de rîs la tot poporul; iar a doua zi şi-a lepădat răul şi spurcatul său suflet, dîndu-l în mîinile diavolilor, ca să-l ducă la tatăl lor, satana. Sfîntul Petru, după căderea lui Simon, stînd la un loc înalt şi făcînd semn cu mîna poporului, care striga, să tacă, a început a-l învăţa cunoştinţa adevăratului Dumnezeu; şi vorbind mult către dînşii, pe cei mai mulţi i-a povăţuit la credinţa creştinească.

Împăratul Nero, aflînd de moartea cea ruşinoasă a prietenului său, s-a mîniat pe Sfîntul Apostol Petru şi voia să-l ucidă. Dar acea mînie şi răutate împărătească nu s-a săvîrşit îndată asupra Sfîntului Apostol, ci după cîţiva ani, după cum spune Sfîntul Simeon Metafrast.

După moartea lui Simon vrăjitorul, Sfîntul Petru n-a mai stat mult în Roma (Deci zadarnică este credinţa papistaşilor, căci Sfîntul Petru a fost 25 de ani episcop al Romei, credinţă pe care-şi sprijină ei primatul papal), ci, luminînd pe mulţi prin Sfîntul Botez, le-a făcut biserică şi, punîndu-le pe Lin episcop, s-a dus în Parachin, unde a pus episcop pe Epafrodit, altul, nu cel dintîi. După aceea s-a dus în Sirmia, cetatea Spaniei, de unde, punînd episcop pe Epenet, s-a dus în Cartagina, cetatea Africii. De acolo, sfinţind episcop pe Crescent, s-a dus în Egipt, în cetatea cea cu şapte porţi, care se numeşte Teba, punîndu-l episcop pe Ruf, iar în Alexandria l-a pus episcop pe Marcu Evanghelistul. Apoi s-a dus în Ierusalim, avînd descoperire despre Adormirea Preacuratei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu.

Deci, după aceea s-a întors iarăşi în Egipt. Apoi, trecînd Africa, s-a dus la Roma şi de acolo la Mediolan (Milan) şi la Fotichin, din care, punînd episcopi şi preoţi, s-a dus în Britania. Acolo, petrecînd multă vreme şi aducînd multe popoare la credinţa în Hristos, a văzut pe un înger, care i s-a arătat, zicîndu-i: „Petre, s-a apropiat vremea ducerii tale din viaţa aceasta; deci, se cade să te întorci la Roma, unde, suferind moarte pe cruce, vei lua răsplătire dreaptă de la Domnul nostru Iisus Hristos”. Petru, mulţumind lui Dumnezeu de aceasta, a mai zăbovit cîteva zile în Britania, întărind Bisericile, punînd episcopi, preoţi şi diaconi. Iar în al doisprezecelea an al împărăţiei lui Nero, s-a întors în Roma. Aici a pus episcop pe Clement, în ajutorul ocîrmuirii bisericeşti, care se lepăda şi nu voia un jug ca acela. Însă Clement, plecîndu-se cuvintelor Apostolului Petru, şi-a plecat grumazul sub jugul lui Hristos şi, împreună cu învăţătorul său şi cu ceilalţi bărbaţi, trăgeau căruţa cuvîntului lui Dumnezeu. Deci, în Roma mulţi bărbaţi şi femei, din cei de bun neam şi prealuminaţi şi chiar din rînduiala senatorilor, s-au luminat cu Sfîntul Botez şi astfel au îmbrăţişat religia creştină.

Împăratul Nero avea două femei frumoase, pe care le iubea mai mult decît pe celelalte femei ale sale. Ele, primind sfînta credinţă, s-au întărit în viaţa cea curată şi nu voiau să se supună voinţei împăratului care era pătimaş. Dar el, fiind fără de ruşine în pofte şi nesăţios în fapte necurate, s-a mîniat asupra Bisericii credincioşilor, dar mai ales asupra Apostolului Petru, care era pricinuitorul întoarcerii la creştinism şi la viaţa cea curată a celor două femei ale sale. Aducîndu-şi aminte, pe lîngă aceasta, şi de moartea lui Simon vrăjitorul, care îi era prieten bun, căuta pe Petru ca să-l ucidă.

Aici Eghisipos, istoricul bisericesc cel mai sus pomenit, scrie: „Pe cînd Sfîntul Petru era căutat spre ucidere, l-au rugat credincioşii să se ascundă şi să iasă din Roma, pentru folosul multora. Dar Petru n-a voit să facă aceasta, ci dorea să pătimească şi să moară pentru Hristos. Poporul credincios, plîngînd, ruga pe apostol să-şi păzească viaţa atît de trebuincioasă Sfintei Biserici, care se înviforează în mijlocul primejdiilor de valurile necredincioşilor. Deci, văzînd Sfîntul Petru lacrimile turmei celei cuvîntătoare a lui Hristos, a făgăduit să iasă din cetate şi să se ascundă; iar noaptea, făcînd sobornicească rugăciune şi sărutînd pe toţi, a plecat singur. Pe cînd era la porţile cetăţii, a văzut înaintea sa pe Mîntuitorul Hristos venind către cetate; iar Petru, închinîndu-se Lui, I-a zis: Doamne, unde mergi? Răspuns-a Domnul: Mă duc în Roma, ca iarăşi să mă răstignesc!

Zicînd Domnul acestea, S-a făcut nevăzut. Petru, minunîndu-se, a cunoscut că Hristos, pătimind pentru robii Săi, ca întru adevăratele Sale mădulare, voieşte ca şi cu trupul să pătimească în Roma. Deci, s-a întors iarăşi în biserică şi a fost prins de către ostaşi, care l-au dat spre moarte.

Sfîntul Simeon Metafrast povesteşte, că nu a fost prins numai Sfîntul Petru singur, ci şi mulţi credincioşi, între care erau şi Clement, Irodion şi Olimp. Pe aceştia, tiranul Nero i-a osîndit la tăiere cu sabia, iar pe Sfîntul Petru, la răstignire. Luîndu-i ostaşii pe toţi, i-a dus la locul de moarte. Pe Clement, iertîndu-l, l-au lăsat în pace, ca pe unul ce era rudenie împărătească, iar pe Irodion şi Olimp, care veniseră cu Sfîntul Petru în Roma, i-au ucis cu sabia şi împreună cu ei au tăiat şi o mulţime de credincioşi. Sfîntul Petru a rugat pe răstignitorii săi să-l răstignească cu capul în jos şi nu drept, cinstind întru aceea pe Domnul său, Care de voie S-a răstignit pe cruce, ca să nu semene Aceluia întru răstignire, ci sub picioarele Lui să-şi plece capul.

Astfel s-a sfîrşit marele Apostol al lui Dumnezeu, Sfîntul Petru, prin moarte pe cruce, preamărind pe Dumnezeu, pentru că din pricina piroanelor din mîini şi din picioare, suferea multă durere şi fără de prihană şi-a dat sufletul în mîinile lui Dumnezeu, în 29 de zile ale lunii iunie. Sfîntul Clement, ucenicul Sfîntului Petru, cerînd trupul apostolului, l-a luat de pe cruce şi, învelindu-l, a chemat pe credincioşii care rămăseseră şi pe arhierei şi l-au îngropat cu cinste. Asemenea şi trupurile Sfinţilor Irodion şi Olimp, care au pătimit cu el, şi pe ale celorlalţi credincioşi, îngropîndu-le cu cinste, au slăvit pe Hristos Dumnezeul, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh în veci. Amin.

Sfîntul Apostol Pavel, care mai înainte de apostolie se numea Saul, era de neam iudeu din seminţia lui Veniamin. El s-a născut în Tarsul Ciliciei, din părinţi cinstiţi, care mai înainte au petrecut în Roma, apoi s-au mutat în Tarsul Ciliciei cu cinstitul titlu de cetăţeni romani, pentru care Pavel s-a şi numit roman. El era rudenie cu Sfîntul întîiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan. A fost dat de părinţii săi în Ierusalim la învăţătura cărţii şi a toată legea lui Moise şi a fost ucenic al slăvitului dascăl Gamaliel. El avea un prieten la învăţătură, cu care împreună era ucenic, pe Varnava, care s-a făcut după aceea apostol al lui Hristos şi se deprinsese bine la legea părintească, era foarte rîvnitor după ea şi se lipise de farisei.

Pe vremea aceea, în Ierusalim şi în cetăţile dimprejur, precum şi prin sate, se răspîndise buna vestire a lui Hristos, de către sfinţii apostoli. Şi ei aveau multă întrebare cu fariseii, cu saducheii şi cu toţi cărturarii şi învăţătorii legii evreieşti, cărora, propovăduitorii lui Hristos le erau urîţi şi prigoniţi. Deci, Saul ura şi el pe Sfinţii Apostoli şi nici nu voia să audă propovăduirea lor cea despre Hristos, iar pe Varnava, care era acum apostol al lui Hristos, îl batjocorea, vorbind hule împotriva lui Hristos.

Pe cînd rudenia lui, Sfîntul Mucenic şi Arhidiaconul Ştefan, era ucis cu pietre de către evrei, lui Saul nu numai că nu-i era jale de sîngele care se vărsa fără de vină a rudeniei sale, ci se învoia la acea ucidere şi păzea hainele evreilor celor ce ucideau pe Ştefan. Deci, luînd putere de la arhierei şi de la bătrîni, făcea mult rău Bisericii. El intra în casele credincioşilor, de unde tîra pe bărbaţi şi pe femei şi îi ducea în temniţe. Nu era destul că prigonea pe credincioşii din Ierusalim, dar s-a dus şi în Damasc cu scrisoare arhierească, suflînd cu izgonire şi cu ucidere contra ucenicilor Domnului, vrînd ca şi acolo, de va afla bărbaţi şi femei crezînd în Hristos, să-i prindă şi să-i ducă legaţi la Ierusalim. Aceasta a fost pe vremea împărăţiei lui Tiberiu.

Apropiindu-se el de Damasc, deodată l-a strălucit o lumină din cer şi, căzînd la pămînt, a auzit un glas, zicîndu-i: Saule, Saule, pentru ce mă prigoneşti? Iar el, înspăimîntîndu-se, a zis: Cine eşti, Doamne? Iar Domnul a zis: Eu sînt Iisus, pe Care tu îl prigoneşti. Cu greu îţi este ţie a lovi cu piciorul împotriva boldului. Iar el, tremurînd şi înspăimîntîndu-se, a zis: Doamne, ce îmi porunceşti să fac? Iar Domnul i-a zis: Scoală-te şi intră în cetate şi ţi se va spune ce ţi se cade să faci.

Asemenea s-au înspăimîntat şi ostaşii care erau cu Saul, minunîndu-se pentru că glasul care grăia lui Saul îl auzeau, dar nu vedeau pe nimeni. Atunci Saul, sculîndu-se de la pămînt şi deschizîndu-şi ochii săi, n-a văzut pe nimeni, pentru că orbise de ochii cei trupeşti, începînd a i se lumina ochii cei duhovniceşti. Deci, alţii l-au luat de mînă şi l-au dus în Damasc, unde a petrecut trei zile, fără să vadă, nemîncînd, nici bînd nimic, ci rugîndu-se neîncetat. În Damasc era şi Sfîntul Apostol Anania, căruia i se arătase Domnul în vedenie şi căruia i-a poruncit să-l caute pe Saul, care locuia în casa unui om, anume Iuda; deci, să se ducă acolo şi să-i lumineze ochii lui cei trupeşti prin atingere, iar pe cei sufleteşti prin Sfîntul Botez.

Atunci Anania a răspuns: Doamne, am auzit de la mulţi despre bărbatul acesta, cîte răutăţi a făcut sfinţilor Tăi în Ierusalim, şi chiar aici a venit cu putere să lege pe toţi cei ce cheamă numele Tău! Iar Domnul a zis către dînsul: Mergi fără de frică, fiindcă acesta Îmi este vas ales, ca să poarte numele Meu înaintea neamurilor, împăraţilor şi fiilor lui Israil, pentru că îi voi spune cîte i se cade lui să pătimească pentru numele Meu. Sfîntul Anania, mergînd după porunca Domnului şi găsind pe Saul, şi-a pus mîinile peste dînsul. Atunci, deodată au căzut de pe ochii lui nişte solzi şi îndată a văzut. Apoi, sculîndu-se, s-a botezat şi s-a umplut de Duhul Sfînt, care l-a sfinţit pe el spre apostolească slujbă, fiind numit din Saul, Pavel. După aceea, Pavel a început prin sinagogi a propovădui pe Hristos, că este Fiul lui Dumnezeu; iar cei ce-l auzeau se mirau toţi şi ziceau: Oare nu este acesta acela care în Ierusalim gonea pe cei ce chemau numele lui Iisus Hristos? Aici n-a venit oare ca să lege pe unii ca aceia şi să-i ducă la arhierei? Dar iată că el mai mult se întăreşte şi tulbură pe evreii care petrec în Damasc, atrăgîndu-i pe dînşii către Iisus Hristos.

Atunci iudeii s-au umplut de mînie asupra lui şi s-au sfătuit să-l omoare. Ei străjuiau porţile cetăţii ziua şi noaptea ca să nu poată scăpa de dînşii. Dar ucenicii lui Hristos, care erau în Damasc cu Anania, aflînd de sfatul iudeilor, că vor să-l ucidă pe Pavel, l-au luat noaptea şi l-au lăsat într-o coşniţă peste zidul cetăţii. Deci, plecînd el din Damasc, nu s-a întors la Ierusalim, ci mai întîi s-a dus în Arabia, precum despre aceasta scrie către Galateni: Nu m-am lipit de trup şi sînge, nici m-am suit în Ierusalim la apostolii cei mai înainte de mine ci m-am dus în Arabia, şi de acolo m-am întors iarăşi în Damasc; iar mai pe urmă, adică după trei ani, m-am dus în Ierusalim, ca să văd pe Petru.

Venind în Ierusalim, Sfîntul Pavel se ispitea să se lipească de ucenicii Domnului, iar ei se temeau de dînsul, necrezînd că este ucenicul Domnului. Sfîntul Apostol Varnava, văzîndu-l şi înţelegînd întoarcerea lui spre Hristos, s-a bucurat şi l-a dus la apostoli. Iar el le-a spus lor, cum a văzut în cale pe Domnul, ce i-a zis şi cum în Damasc propovăduia numele lui Iisus Hristos. Deci Sfinţii Apostoli, auzind aceasta, s-au umilit şi, de bucurie, slăveau pe Domnul Hristos, iar Sfîntul Pavel şi în Ierusalim se întreba cu iudeii şi cu elinii pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos.

Odată, stînd în biserică şi rugîndu-se, a rămas uimit şi a auzit pe Dumnezeu, zicîndu-i: Sîrguieşte-te şi ieşi degrabă din Ierusalim, fiindcă aici nu vor primi mărturia ta pentru Mine. Iar el a zis către Domnul: „Singuri iudeii ştiu că eu puneam în temniţă şi băteam prin adunări pe cei ce credeau în Tine, iar cînd se vărsa sîngele lui Ştefan, mărturisitorul Tău, stăteam singur acolo, pentru că şi eu voiam uciderea lui şi păzeam hainele celor ce-l ucideau pe el”. Atunci Domnul a zis către dînsul: Mergi, că Eu te voi trimite pe tine la neamuri departe!

După vedenia aceasta, Sfîntul Pavel, deşi voia să mai zăbovească în Ierusalim cîteva zile, ca să se îndulcească de fraţi şi de vorbele apostolilor, însă nu se putea, fiindcă aceia cu care se întreba despre Hristos, se porniseră spre mînie şi căutau să-l ucidă. Dar fraţii, înţelegînd aceasta, l-au dus în Cezareea şi l-au lăsat în Tars, unde Sfîntul Pavel a petrecut învăţînd poporul cuvîntul lui Dumnezeu, pînă ce a venit Varnava de l-a luat şi l-a dus în Antiohia. Acolo, învăţînd în biserică un an întreg, mult popor a întors la Hristos; numindu-i pe ei creştini. După împlinirea anului, amîndoi Sfinţii Apostoli, Varnava şi Pavel, s-au întors în Ierusalim şi au spus Sfinţilor Apostoli cum darul lui Dumnezeu a lucrat în Antiohia şi cum Biserica lui Dumnezeu din Ierusalim s-a veselit foarte mult. Apoi, a adus multă milostenie de la antiohienii cei de bunăvoie dătători, pentru fraţii cei săraci şi scăpătaţi, care petreceau în Iudeea; deoarece pe atunci, împărăţind Claudie, era foarte mare foamete, după proorocia Sfîntului Agav, care era unul din cei şaptezeci de ucenici.

Plecînd ei din Ierusalim, s-au dus iarăşi în Antiohia, unde petrecînd cîtva timp în post şi rugăciuni, în slujba dumnezeieştii Liturghii şi în propovăduirea cuvîntului lui Dumnezeu, Duhul Sfînt a voit să-i trimită pe dînşii la popoare spre propovăduire, zicînd către cei mai mari ai Bisericii din Antiohia: Deosebiţi-Mi pe Varnava şi pe Pavel la lucrul pentru care i-am chemat pe dînşii. Atunci ei, postind, rugîndu-se şi punîndu-şi mîinile pe dînşii, i-au eliberat, iar Pavel şi Varnava, fiind trimişi de Duhul Sfînt, s-au dus în Seleucia. Apoi, de acolo au plecat în Cipru şi, venind în Salamina, au vestit Cuvîntul lui Dumnezeu în adunările iudeilor.

După aceea, străbătînd insula pînă la Iafa, au aflat pe un oarecare prooroc iudeu vrăjitor şi mincinos, cu numele Bariisus sau Elimas, care era împreună cu antipatul Serghie Pavel, bărbat înţelept. Acest antipat, chemînd la dînsul pa Varnava şi pe Pavel, încerca să audă de la dînşii cuvîntul lui Dumnezeu. Deci, a crezut cele grăite de dînşii. Dar Elimas vrăjitorul se împotrivea lor, cercînd să întoarcă pe antipat de la credinţă. Iar Sfîntul Pavel umplîndu-se de Duhul Sfînt şi căutînd spre acel vrăjitor, a zis: „O, plinule de toată înşelăciunea şi răutatea, fiu al diavolului, vrăjmaş a toată dreptatea, nu încetezi a răzvrăti căile Domnului cele drepte? Acum, iată, mîna Domnului să fie peste tine şi vei fi orb, nevăzînd soarele pînă la o vreme!” Atunci, deodată a căzut peste dînsul o ceaţă şi întuneric şi, pipăind, căuta povaţă. Antipatul, văzînd cele ce se făcuseră, a crezut, minunîndu-se de învăţătura Domnului. Împreună cu dînsul a crezut şi mult popor, iar Biserica lui Hristos se înmulţea. Sfîntul Pavel şi cei ce erau cu el, plecînd de la Iafa, au mers în Perga Pamfiliei şi de acolo în Antiohia Pisidiei, care este alta, afară de Antiohia cea mare a Siriei.

Acolo a propovăduit pe Hristos, pînă ce mulţi au crezut. Iar zavistnicii iudei, au îndemnat pe mai marii cetăţii, care erau de păgînătatea elinească, să izgonească cu necinste din cetate şi din hotarele lor pe sfinţii apostoli. Iar ei, scuturînd praful de pe picioarele lor, au plecat în Iconia, unde, petrecînd multă vreme, au îndrăznit la propovăduirea cuvîntului. Acolo au adus la credinţă mulţime multă de iudei şi elini, nu numai cu propovăduirea, ci şi cu semne şi minuni, care se făceau prin mîinile lor. Acolo au adus la credinţă şi pe Sfînta fecioară Tecla, făcînd-o mireasă a lui Hristos. Iudeii care nu crezuseră au îndemnat pe elini, cu mai marii lor, să ocărască pe apostoli şi să-i ucidă cu pietre. Ei, aflînd de aceasta, au fugit în părţile Liconiei, în Listra, Derbe şi în cele din jurul lor. Acolo au fost binevestitori, căci au ridicat în picioare, cu numele lui Hristos, pe un om şchiop din naştere, care nu umblase niciodată şi care îndată a sărit şi umbla. Poporul, văzînd această minune, şi-a ridicat glasul, zicînd: Zeii, asemănîndu-se oamenilor, s-au pogorît la noi.

Ei numeau pe Varnava, Die, iar pe Pavel, Hermes. Deci, aducînd tauri şi împletindu-le cununi, voiau să le facă jertfe. Dar Varnava şi Pavel, rupîndu-şi hainele de pe ei, au venit între popor strigînd şi zicînd: „Oamenilor, de ce faceţi aceasta, că şi noi sîntem oameni pătimaşi ca şi voi”. Apoi, au început a le vorbi despre un Dumnezeu Care a făcut cerul, pămîntul, marea şi toate cele dintr-însele; Care dă ploaie din cer, rînduieşte vremuri roditoare şi umple de hrană şi de veselie inimile omeneşti.

Grăindu-le acestea, abia au potolit poporul, ca să nu le jertfească. Deci, petrecînd ei în Listra şi învăţînd, au venit din Antiohia şi din Iconia nişte iudei şi au îndemnat poporul să se depărteze de apostoli, zicîndu-le: „Aceia nu grăiesc nimic adevărat, ci spun numai minciuni”. Ei au răzvrătit şi mai rău pe acei oameni, încît pe Sfîntul Pavel, ca pe un mai mare al cuvîntului, l-au bătut cu pietre şi l-au scos afară din cetate, socotind că a murit. Dar el, sculîndu-se, a intrat în cetate şi a doua zi a plecat cu Varnava în Derbe, binevestind şi învăţînd pe mulţi în cetatea aceea, apoi s-au întors iar în Listra, în Iconia şi în Antiohia Pisidiei. Aici, întărind sufletele ucenicilor, i-a rugat să petreacă în credinţă şi le-a hirotonisit preoţi la toate bisericile; apoi, rugîndu-se cu post, i-au încredinţat Domnului în Care crezuseră.

După aceea, trecînd Pisidia, au venit în Pamfilia şi în Persia, vorbind cuvîntul Domnului şi s-au pogorît în Italia. De acolo s-au dus cu corabia în Antiohia Siriei, de unde au fost trimişi de la început de Duhul Sfînt să propovăduiască neamurilor cuvîntul Domnului. Deci, ajungînd în cetatea Antiohia, au adunat Biserica şi au spus tuturor, cîte a făcut Dumnezeu cu dînşii şi cîte popoare din neamuri au fost aduse la Hristos. După cîtăva vreme, în Antiohia se făcuse ceartă pentru tăierea împrejur, între iudeii şi elinii care crezuseră. Unii ziceau că nu este cu putinţă a se mîntui fără tăierea împrejur, alţii socoteau lucrul greu acea tăiere împrejur. Pentru aceea a fost nevoie ca Sfinţii Apostoli Pavel şi Varnava să se ducă în Ierusalim la apostoli şi la bătrîni ca să-i întrebe de tăierea împrejur şi să le vestească că Dumnezeu a deschis păgînilor uşa credinţei.

Această vestire a bucurat foarte mult pe toţi fraţii Ieru-salimului. Şi Sfinţii Apostoli şi bătrînii, sfătuindu-se soborniceşte în Ierusalim, au lepădat cu totul tăierea împrejur a Legii vechi, ca netrebuincioasă darului cel nou şi le-au poruncit să se ferească de mîncările jertfite idolilor şi de lucrurile necurate şi întru nimic să nu facă strîmbătate aproapelui. La plecare, cei din Ierusalim au trimis în Antiohia, cu Sfinţii Pavel şi Varnava, pe Iuda şi pe Sila. Ajungînd ei în Antiohia, au petrecut acolo multă vreme, apoi s-au dus iar la neamuri, despărţindu-se unul de altul, Varnava a luat pe Marcu, rudenia sa şi s-a dus la Cipru, iar Pavel, luînd pe Sila, s-a dus în Sicilia şi în Siria şi, străbătînd cetăţile de acolo, a întărit Bisericile. Apoi, venind în Derbe şi în Listra, a tăiat împrejur pe Timotei, ucenicul său, pentru iudeii care cîrteau.

De acolo s-a dus în Frigia şi în părţile Galatiei. Apoi s-a dus în Misia şi voia să se ducă şi în Bitinia, dar Duhul Sfînt n-a voit să-l lase să se ducă acolo. Pentru că Pavel, fiind în Troada cu cei ce îi urmau lui, i s-a arătat noaptea o vedenie în felul acesta: un bărbat oarecare, cu chipul macedonean, stătea înaintea lui şi-l ruga, zicîndu-i: „Vino în Macedonia şi ne ajută”. Pavel a cunoscut, după vedenia aceea, că îl cheamă Domnul în Macedonia, ca să propovăduiască. Deci, plecînd din Troada, s-a dus la Samotracia, a doua zi la Neapoli şi de acolo la Filipi, care este cea dintîi cetate a acestei părţi a Macedoniei şi colonie romană. Acolo, pe o femeie oarecare, cu numele Lidia, vînzătoare de porfiră, învăţînd-o credinţa în Hristos şi botezînd-o, a fost rugat de dînsa să petreacă în casa ei împreună cu ucenicii săi.

Pavel, mergînd odată la adunarea bisericească spre rugăciune, l-a întîmpinat o fecioară care avea un duh necurat şi făcea multă dobîndă stăpînilor săi, vrăjind. Ea urma lui Pavel şi ucenicilor lui, strigînd: „Aceşti oameni sînt slugile Dumnezeului celui de sus, care ne vestesc calea mîntuirii”. Aceasta o făcea în mai multe zile; iar Pavel, supărîndu-se şi întorcîndu-se spre dînsa a certat duhul în numele lui Iisus Hristos şi l-a gonit dintr-însa. Stăpînii ei, văzînd că le-au pierit nădejdea cîştigului lor, au prins pe Pavel şi pe Sila şi s-au dus la boieri şi la voievozi, zicînd: „Oamenii aceştia ne tulbură cetatea şi, fiind evrei, au nişte obiceiuri care nu ni se cade a le primi, nici a le face, noi fiind romani”.

Voievozii, rupîndu-le hainele, au poruncit să-i bată cu toiege. Deci, dîndu-le multe bătăi, i-au băgat în temniţă, dar ei rugîndu-se, pe la miezul nopţii temniţa s-a cutremurat, uşile s-au deschis şi legăturile s-au dezlegat. Străjerul temniţei, văzînd acest lucru, a crezut în Hristos, i-a dus în casa sa, i-a spălat de răni şi s-a botezat cu toată casa, apoi le-a pus masă şi s-au întors iar la temniţă.

A doua zi, voievozii, căindu-se că au bătut cu asprime pe oamenii cei nevinovaţi, au trimis la temniţă, poruncind să-i lase liberi şi să se ducă unde vor voi. Pavel a zis către dînşii: „Pentru ce ne-au bătut pe noi înaintea poporului, fiind nevinovaţi şi de neam romani şi, punîndu-ne în temniţă, acum voiesc să ne scoată? Dar nu aşa: Să vină ei singuri să ne scoată!” Trimişii, întorcîndu-se, au spus voievozilor cuvintele lui Pavel. Voievozii s-au temut, aflînd că legaţii care i-au bătut sînt romani.

Deci, ducîndu-se, i-au rugat să iasă din temniţă şi din cetate. Ieşind ei din temniţă s-au dus în casa Lidiei, femeia la care găzduise mai înainte şi a mîngîiat pe fraţii ce se adunaseră acolo, sărutîndu-i. Şi s-au dus apoi în Amfipoli şi la Apolonia, iar după aceea au venit în Tesalonic, unde pe mulţi au cîştigat prin buna lor vestire. Zavistnicii iudei, adunînd pe nişte oameni răuclevetitori, au năvălit asupra casei lui Iason, unde găzduiau apostolii şi, negăsind pe apostoli, au prins pe Iason şi pe unii din fraţi, pe care-i duseseră la mai mari cetăţii, clevetindu-i ca pe nişte potrivnici Cezarului, zicînd că este alt împărat, care se numeşte Iisus. Deci, Iason abia a fost liberat din supărarea aceea.

Sfinţii apostoli, care se ascunseseră de acei zavistnici, au ieşit noaptea din cetate şi au mers în Veria. Dar şi acolo zavistia evreiască n-a dat odihnă Sfîntul Pavel, pentru că, înştiinţîndu-se evreii din Tesalonic că Pavel propovăduieşte Cuvîntul lui Dumnezeu şi în Veria, au mers şi acolo, pornind şi tulburînd popoarele şi ridicîndu-le contra lui Pavel. Deci sfîntul apostol a fost nevoit să iasă şi de acolo, nu că se temea de moarte; ci, fiind rugat de fraţi ca să-şi ferească viaţa pentru mîntuirea multora. El a fost lăsat de ei să meargă pe lîngă mare, iar pe Sila şi pe Timotei i-a lăsat acolo să întărească pe cei nou luminaţi, pentru că ştia că iudeii caută numai capul lui.

Deci, a şezut în corabie şi a plecat la Atena. Acolo, văzînd cetatea plină de idoli, se rupea cu duhul, fiindu-i jale de pierzarea atîtor de multe suflete. Se întreba în toate zilele cu iudeii în adunări şi în tîrguri, asemenea şi cu elinii şi cu filosofii lor. Astfel, el a fost dus de ei la Areopag, un loc care se numea aşa fiindcă se făceau judecăţile cele de moarte la capiştea lui Area. L-au dus pe el acolo, pe de o parte, pentru că voiau să audă ceva nou de la dînsul; iar pe de alta – precum zice Sfîntul Ioan Gură de Aur -, ca să-l dea judecăţii, muncilor şi morţii, de vor auzi de la dînsul ceva vrednic de pedeapsă. Sfîntul Pavel, luînd pricină de la o capişte care avea scrisă deasupra: „Necunoscutului Dumnezeu”, a început a le propovădui pe adevăratul Dumnezeu, care le era neştiut pînă atunci, zicîndu-le: „Pe care Dumnezeu, neştiindu-l îl cinstiţi cu bunăcuviinţă, pe Acesta şi eu Îl propovăduiesc vouă!” Şi le spunea cele despre Dumnezeu, Ziditorul a toată lumea, pentru pocăinţă, pentru judecată şi pentru învierea morţilor.

Auzind ei de învierea morţilor, unii îşi băteau joc, alţii încă voiau să mai audă despre aceea. Deci, Pavel a ieşit din mijlocul lor neosîndit ca un nevinovat, iar Cuvîntul lui Dumnezeu nu era fără de folos şi fără de cîştigarea sufletelor, căci unii bărbaţi, lipindu-se de el, au crezut în Hristos, între care era şi Dionisie Areopagitul şi o cinstită femeie cu numele Damar şi alţii mulţi cu dînşii s-au botezat.

Pavel, ieşind din Atena, a mers în Corint şi a petrecut acolo la un iudeu cu numele Acvila. La dînsul a venit din Macedonia şi Sila cu Timotei şi slujeau împreună cuvîntului. Acvila şi femeia sa, Priscila, erau cu meşteşugul făcători de corturi. Pavel, deprinzîndu-se cu meşteşugul lor, lucra împreună cu ei cîştigîndu-şi hrana lui şi a celor împreună cu dînsul din osteneala mîinilor sale, precum zice în epistola către Tesaloniceni: Nu în zadar am mîncat pîine de la cineva, ci lucrînd ziua şi noaptea, ca să nu îngreunez pe nimeni. Şi iarăşi: Trebuinţei mele şi celor ce au fost cu mine, au slujit mîinile mele. Şi se întreba cu iudeii prin adunări în toate sîmbetele, mărturisindu-le că Iisus Hristos este adevăratul Mesia. Iudeii, împotrivindu-se, huleau, iar Pavel şi-a scuturat hainele, zicînd către dînşii: Sîngele vostru asupra capetelor voastre, că eu sînt curat; de acum mă voi duce la neamuri.

Cînd Pavel voia să se despartă de Corint, Domnul i S-a arătat noaptea în vedenie, zicîndu-i: Nu te teme, ci propovăduieşte cuvîntul Meu, fiindcă mult popor am în această cetate, care va crede în Mine, iar Eu sînt cu tine şi nimeni nu va putea să-ţi facă ţie rău. Sfîntul Pavel a petrecut în Corint un an şi şase luni învăţînd pe elini şi pe iudei Cuvîntul lui Dumnezeu. Mulţi, crezînd, s-au botezat; asemenea şi Crisp, mai marele soborului, crezînd cu toată casa sa, s-a botezat. Iar unii iudei potrivnici, pornind cu un suflet asupra lui Pavel, l-au dus la judecată, la antipatul Galion, care era fratele filosofului Seneca. Dar acela n-a voit să-l judece pe Pavel, zicînd: De ar fi făcut vreun lucru rău, l-aş fi judecat, dar fiindcă întrebarea voastră este pentru cuvinte şi pentru legea voastră, nu voiesc să vă fiu judecător. Şi i-a gonit pe ei afară din divan.

După aceasta, Sfîntul Pavel, petrecînd acolo încă cîteva zile şi pe fraţi sărutîndu-i, a plecat în Siria cu cei ce erau cu dînsul şi-i urmau lui: Acvila şi Priscila. Deci, a sosit în Efes, unde, propovăduind cuvîntul Domnului, multe minuni făcea Sfîntul Apostol Pavel, pentru că nu numai mîinile lui erau făcătoare de minuni, tămăduind toate neputinţele prin atingere, dar şi basmalele lui şi mahrama capului, cea adăpată cu sudorile trupului său, avea aceeaşi putere de facere de minuni. Acelea, fiind puse pe cei bolnavi, îndată îi tămăduia şi gonea din ei duhurile cele viclene. Aceasta văzînd unii dintre iudei rătăciţi şi fermecători, au îndrăznit a chema numele Domnului Iisus asupra celor îndrăciţi, zicînd: Ne jurăm pe voi cu Iisus, pe Care Pavel Îl propovăduieşte! Iar duhul cel viclean a răspuns: Pe Iisus îl ştiu şi pe Pavel îl cunosc, dar voi cine sînteţi?

Deci, sărind spre ei omul în care era duhul cel viclean, i-a biruit şi, întărindu-se contra lor, îi bătea şi-i rănea, încît abia scăpară goi din mîinile îndrăcitului. S-a aflat aceasta în tot Efesul, încît şi în evrei şi în elini a căzut o frică mare peste toţi şi se mărea numele Domnului Iisus. Mulţi au crezut în El şi chiar vrăjitorii, care erau în cetate, au primit sfînta credinţă. Şi-au adunat cărţile lor cele vrăjitoreşti şi, numărînd preţul lor, au aflat cinci arginţi, adică cincizeci de mii de bani, şi şi-au ars cărţile înaintea tuturor. Astfel, creştea şi se întărea cuvîntul Domnului. Pavel dorea să meargă la Ierusalim şi zicea: „Fiind eu în Ierusalim, se cade mie să văd şi Roma”.

Cînd s-a ridicat tulburare în Efes, de slujitorii capiştei Artemisei, Sfîntul Pavel, după zăbovirea lui acolo timp de trei ani, a plecat în Macedonia. De acolo a venit la Troa, unde a petrecut şapte zile. Aici, într-o zi de Duminică, s-au adunat ucenicii să frîngă pîine şi s-a făcut către dînşii vorbire lungă, pentru că a doua zi voia să iasă de acolo. Astfel, a lungit cuvîntul pînă la miezul nopţii, arzînd multe lumînări în foişorul acela. Atunci un tînăr, anume Eutihie, şezînd la fereastră, se îngreuiase tare de somn şi a căzut jos din casa de sus, de la rîndul al treilea, şi l-au luat mort.

Pogorîndu-se Pavel, a căzut peste el şi, cuprinzîndu-l, a zis: „Nu vă tînguiţi, că sufletul lui este în el!” Şi iarăşi s-a suit Pavel în foişor şi a adus pe tînăr viu, mîngîindu-se mult. Sfîntul Pavel, vorbind pînă la ziuă şi, sărutînd pe toţi credincioşii, a plecat de acolo. Venind în Milet, a trimis la Efes ca să cheme la dînsul preoţii bisericeşti, pentru că nu voia să se ducă singur acolo, ca să nu zăbovească, deoarece se sîrguia să fie în Ierusalim.

Venind din Efes duhovniceasca rînduială, apostolul i-a învăţat, zicînd: Luaţi aminte de voi şi de turma voastră, în care Duhul Sfînt v-a pus episcopi, ca să paşteţi Biserica Domnului, pe care a cîştigat-o cu scump sîngele Său. Şi le-a poruncit pentru eretici, care, după ducerea lui, aveau să intre la ei ca lupi răi. El le-a mai spus şi scopul călătoriei sale, zicînd: Eu, cel legat cu Duhul, voi merge în Ierusalim, neştiind de cele ce va fi să mi se întîmple în el. Îmi grăieşte Duhul Sfînt că mă aşteaptă în Ierusalim legături şi chinuri. Mie nu-mi este nici o grijă de acestea, nici nu am sufletul meu necurat. Mă silesc numai să-mi săvîrşesc alergarea mea cu bucurie şi slujba pe care am luat-o de la Dumnezeu să o împlinesc. Apoi a zis către ei: Eu ştiu aceasta, că voi toţi nu veţi mai vedea faţa mea.

Atunci toţi au plîns şi, căzînd pe grumazii lui Pavel, îl sărutau, mîhnindu-se mai ales pentru cuvîntul care le-au zis că de acum nu vor mai vedea faţa lui. Deci, au petrecut pe Sfîntul Apostol pînă la corabie. Iar el, dîndu-le cea mai de pe urmă sărutare, a luat calea mării. Trecînd prin multe cetăţi şi ţări care erau pe lîngă mare şi prin insule şi pretutindeni cercetînd pe credincioşi şi întărindu-i, a sosit la Ptolemaida şi a mers în Cezareea, găzduind în casa Sfîntului Apostol Filip, care era unul din cei şapte diaconi. Atunci a venit la Sfîntul Pavel un prooroc, anume Agav şi, luînd brîul lui, şi-a legat mîinile şi picioarele, zicînd: Aşa grăieşte Sfîntul Duh, că pe bărbatul a cărui brîu este acesta, aşa îl vor lega iudeii şi-l vor da în mîinile neamurilor! Auzind fraţii aceasta, au rugat cu lacrimi pe Pavel să nu se ducă în Ierusalim. Sfîntul Pavel a răspuns către ei: Ce faceţi plîngînd şi zdrobindu-mi inima? Pentru că eu nu numai că voiesc a fi legat, dar sînt gata a muri în Ierusalim pentru numele Domnului Hristos. Iar fraţii au tăcut, zicînd: Voia Domnului să fie!

După aceasta, Sfîntul Apostol Pavel s-a suit în Ierusalim cu ucenicii săi, între care era şi Trofin Efeseanul, care se întorsese din elini la creştini şi cu dragoste a fost primit Pavel de Sfîntul Apostol Iacov, fratele Domnului şi de toate Bisericile credincioşilor. În vremea aceea au venit din Asia în Ierusalim la praznic, iudeii care erau potrivnici lui Pavel şi care pretutindeni în Asia ridicaseră clevetiri contra lui. Văzînd aceia pe Pavel în cetate umblînd cu Trofin Efeseanul, au spus de el arhiereilor iudei, cărturarilor şi bătrînilor, cum că Pavel strică legea lui Moise, neporuncind să se taie împrejur şi pretutindenea propovăduieşte pe Iisus cel răstignit. Şi întărind pe toţi asupra lui Pavel, doreau să-l prindă. Deci, cînd acei iudei din Asia au văzut pe Sfîntul Pavel la praznic în biserica lui Solomon, îndată au pornit clevetire contra lui prin tot poporul şi, repezindu-se, au pus mîinile pe el, strigînd: „Bărbaţi israiliteni, ajutaţi! Acesta este omul care grăieşte hule asupra poporului, asupra Legii şi asupra acestui loc. El a băgat pînă şi elinii în biserică, spurcînd acest sfînt loc”. Ei au crezut că şi pe Trofin l-a băgat Pavel în biserică. Deci, s-a pornit toată cetatea contra Sfîntului Apostol Pavel şi, prinzîndu-l, îl trăgeau afară din biserică. Îndată s-au închis uşile şi voiau să-l ucidă; dar nu în biserică, pentru ca să nu se spurce acel loc sfînt.

În vremea aceea, s-a înştiinţat comandantul oştirii ce păzea cetatea, cum că tot Ierusalimul s-a tulburat. Acela, luînd îndată ostaşi şi sutaşi, au alergat la biserică. Văzîndu-l poporul, a încetat a-l mai bate pe Pavel. Iar comandantul, prinzîndu-l, a poruncit să-l lege cu două lanţuri de fier şi l-a întrebat cine este şi ce rău a făcut. Iar poporul striga: „să-l ucidă pe Pavel!”

El, neputînd să înţeleagă pricina gîlcevii din pricina poporului care făcea gălăgie, a poruncit să-l ducă în ceata ostăşească. Mulţimea poporului urma ceata ostaşilor, strigînd să se ucidă Pavel. Fiind pe un loc înalt care avea trepte, Pavel s-a rugat de comandant să-l lase să grăiască către popor ceva. Deci, comandantul i-a dat voie. Pavel, întorcîndu-se spre popor şi stînd pe pietre a strigat către ei în limba evreiască: „Bărbaţi, fraţi şi părinţi, ascultaţi răspunsul meu către voi”. Şi a început a le spune de rîvna de mai înainte după Legea lui Moise, cum a mers în Damasc, cum a strălucit o lumină cerească şi cum a văzut pe Domnul trimiţîndu-l la neamuri!

Poporul, nevoind ca mai mult să-i asculte cuvintele lui, şi-a ridicat glasul către comandantul oştirii: „Ia de pe pămînt pe unul ca acesta, pentru că nu i se cade să trăiască!” Strigînd acestea, îşi aruncau hainele, făcînd praf în văzduh de mînie şi voind să-l ucidă pe Pavel. Iar comandantul a poruncit să-l ducă în ceată, vrînd să-l cerceteze cu bătăi ca să înţeleagă, pentru care pricină poporul striga contra lui. Şi, întinzînd pe Pavel cu funii să-l bată un sutaş, Pavel a zis către el: „Vă este îngăduit să bateţi pe un roman nejudecat?” Apropiindu-se de comandant, i-a zis: „Vezi, ce vrei să faci? Omul acesta este roman!” Atunci comandantul, apropiindu-se de el, l-a întrebat: „Roman eşti tu?” Iar el a zis: „Da”. Şi a zis comandantul: „Eu cu mult preţ am cîştigat numirea acestei vieţi. Şi îndată l-a scos din lanţuri. A doua zi, comandantul a poruncit să vină arhiereii şi tot soborul lor; şi a pus înaintea lor pe Sfîntul Pavel. Acesta, căutînd spre sobor, a zis: „Bărbaţi fraţi, eu cu toată bunăştiinţa am vieţuit înaintea lui Dumnezeu pînă în ziua de azi”.

Atunci arhiereul Anania a poruncit celor ce stătea înaintea lui, să-l bată peste gură. Iar Pavel i-a zis lui: „Te va bate pe tine Dumnezeu, perete văruit, pentru că vrei să mă judeci după Lege, călcînd legea şi poruncind să mă bată fără vină!”

Sfîntul Pavel, cunoscînd că în soborul acela, o parte sînt saduchei, iar altă parte farisei, a strigat în adunare, zicînd: „Bărbaţi, fraţi, eu sînt fariseu, fiu de fariseu şi pentru nădejdea şi învierea morţilor primesc judecata”. Zicînd el acestea, s-a făcut ceartă între saduchei şi farisei şi s-a despărţit poporul, pentru că saducheii ziceau că nu este învierea morţilor, nici înger, nici duh, iar fariseii mărturisesc că sînt acestea. Atunci s-a făcut strigare mare, pentru că fariseii ziceau: „Nici un rău nu aflăm în omul acesta”. Saducheii ziceau dimpotrivă şi din această pricină se făcuse mare ceartă. Comandantul ostaşilor, temîndu-se ca Pavel să nu fie omorît de dînşii, a poruncit ostaşilor să-l scoată din mijlocul lor şi să-l ducă în ceată.

Deci, sosind noaptea, Domnul S-a arătat Sfîntului Pavel şi i-a zis: Îndrăzneşte, Pavele, că precum M-ai mărturisit pe Mine în Ierusalim, tot aşa se cade să Mă mărturiseşti şi în Roma! Apoi, făcîndu-se ziuă, unii dintre iudei făcînd sfat, s-au jurat între ei: să nu mănînce, nici să bea, pînă ce nu vor omorî pe Pavel. Ei erau mai mult de patruzeci de bărbaţi. Deci, de acest lucru înştiinţîndu-se comandantul, a trimis pe Pavel cu mulţi ostaşi înarmaţi în Cezareea la ighemonul Felix. Arhiereii cei bătrîni, aflînd de aceea, s-au dus şi ei în Cezareea, unde pîrau pe Pavel la ighemon. Şi, întrebîndu-se cu dînsul înaintea ighemonului, îi cereau moartea lui. Dar n-au sporit nimic, pentru că nici o vină de moarte n-au aflat într-însul. Dar ighemonul, ca să facă pe placul iudeilor, ţinea pe Pavel în legături.

După trecerea a doi ani, Felix ighemonul a plecat de la stăpînirea ighemoniei şi în locul lui a venit un alt ighemon, Festus. Pe acela îl rugau arhiereii ca să-l trimită pe Pavel în Ierusalim. Şi aceasta o făceau iudeii vrînd ca să ucidă pe apostolul lui Hristos pe drum. Festus a întrebat pe Pavel, dacă voieşte să meargă în Ierusalim la judecată. Acesta i-a răspuns: „Eu stau aici la judecata Cezarului, de la care mi se cade să primesc judecata. De am făcut ceva vrednic de moarte, nu mă lepăd de ea, iar de nu se află nimic asupra mea din cele ce grăiesc iudeii, apoi nimeni nu poate să mă dea pe mine lor, pentru că sînt cetăţean roman!”

Atunci ighemonul Festus, sfătuindu-se cu sfetnicii săi, a zis către Pavel: „Pe Cezarul l-ai pomenit, la Cezar te vei duce!” Deci, după cîteva zile, împăratul Agripa, venind în Cezareea ca să cerceteze pe Festus şi aflînd despre Pavel, a voit ca să-l vadă pe el. Cînd Pavel a fost dus înaintea împăratului Agripa şi a ighemonului Festus, el le-a vorbit despre Domnul Hristos şi despre marea sa credinţă. Atunci împăratul Agripa a zis către dînsul: „Puţin de nu m-ai convins şi pe mine, ca să fiu şi eu creştin!” Iar Pavel a zis: Eu m-aş fi rugat lui Dumnezeu, ca şi întru puţin şi întru mult, nu numai tu, ci toţi cei ce mă aud astăzi, să fie într-acest chip, precum sînt eu, însă afară de legăturile acestea!

Acestea zicîndu-le el, împăratul, ighemonul şi toţi ceilalţi sculîndu-se, s-au aplecat unul către altul, zicînd: Omul acesta n-a făcut nimic vrednic de moarte şi de legături. Iar Agripa a zis lui Festus: „Omul acesta ar fi putut fi liber, de n-ar fi numit pe Cezarul. Acum l-au judecat pe el ca să-l trimită la Cezarul, dîndu-l cu alţi ostaşi legaţi unui sutaş, anume Iuliu din oştile sevastieneşti”. Acela, luînd pe cei legaţi împreună cu Pavel, i-a dus pe ei în corabie şi au plecat.

Mergînd ei pe mare, nu fără de primejdie le-a fost calea, din cauza vînturilor celor potrivnice. Deci, cînd au ajuns pînă la Creta şi au mers la un loc, care se numea „Limanuri Bune”, Sfîntul Pavel, văzînd de mai înainte cele ce aveau să fie, îi sfătuia pe ei să rămînă acolo cu corabia. Dar sutaşul asculta mai mult pe cîrmaci, decît pe Pavel. Cînd erau în mijlocul noianului, a suflat un vînt puternic cu vifor, care a ridicat valuri foarte mari şi era atîta ceaţă, încît paisprezece zile nu s-a văzut ziua cu soarele, nici noaptea cu stelele, neştiind în ce loc sînt. Deci, fiind purtaţi de valuri şi deznădăjduindu-se, n-au mîncat în zilele acelea, aşteptînd cu toţii moartea, pentru că erau în corabie ca la două sute şaptezeci şi şase de suflete.

Dar Pavel, stînd în mijlocul lor, îi mîngîia, zicîndu-le: „O, bărbaţilor, mai bine era să mă fi ascultat pe mine, ca să nu ieşiţi din Creta; însă mă rog să fiţi cu bună nădejde, pentru că nici unul din voi nu va pieri, decît numai corabia, de vreme ce astă-noapte îngerul Dumnezeului meu mi-a stat înainte, zicîndu-mi: Nu te teme, Pavele, că se cade ţie să stai înaintea Cezarului. Iată, Dumnezeu ţi-a dăruit pe toţi cîţi sînt cu tine! De aceea îndrăzniţi, bărbaţilor, că eu cred lui Dumnezeu că aşa va fi. Atunci Pavel ruga pe toţi ca să primească hrană, zicîndu-le: Nu vă temeţi, că nici unuia dintre voi nu-i va cădea nici un fir de păr din cap.

Acestea zicîndu-le şi luînd pîinea, a mulţumit lui Dumnezeu înaintea tuturor şi, rupînd-o, a început a mînca. Apoi, toţi făcîndu-se cu bună nădejde au început a mînca, primind hrană. După ce s-a făcut ziuă, au văzut pămîntul, dar nu cunoşteau în ce ţară este şi a îndreptat corabia spre mal. Dar fiind aproape de mal, un loc între două maluri, corabia s-a înfipt în nisip cu partea dinainte, iar parte dinapoi se rupea de furia valurilor. Atunci ostaşii s-au sfătuit între dînşii să omoare pe cei legaţi, ca nu cumva să scape cineva înotînd. Iar sutaşul, vrînd să ferească pe Sfîntul Pavel, l-a oprit pe el; iar la ceilalţi le-a poruncit să înoate, care cum vor putea şi sărind în apă să iasă la mal. Ceilalţi care îl priveau, au început şi ei a înota, unii pe scînduri, iar alţii pe ce apucau din corabie, aşa că toţi au ajuns sănătoşi la pămînt, scăpînd din mare.

Atunci ei au cunoscut că insula aceea se cheamă Malta, iar locuitorii, fiind barbari, nu le-au făcut lor nici o milă. Deci, aprinzînd ei un foc, din cauza ploii şi a frigului ce era atunci, ca cei udaţi de apă să se încălzească, Sfîntul Pavel a adunat o mulţime de uscături şi, punîndu-le pe foc, o viperă ieşind din căldură, s-a agăţat de mîna lui, stînd atîrnată. Barbarii, dacă au văzut vipera atîrnată de mîna Sfîntului Pavel, ziceau între dînşii: Cu adevărat, ucigaş este acesta, deoarece izbăvindu-se de mare, judecata lui Dumnezeu nu l-a lăsat să trăiască. Dar Sfîntul Pavel, scuturînd vipera pe foc, nici un rău nu a pătimit. Iar aceia aşteptau să se aprindă de veninul şarpelui şi să cadă mort. Aşteptînd ei mult şi nevăzînd nici un lucru de acesta, şi-au schimbat socoteala, zicînd că acela este de la Dumnezeu.

Deci, mai marele insulei aceleia, cu numele Publius, primind în casa sa pe toţi cîţi ieşiseră din mare, i-a ospătat cu dragoste. El avea pe tatăl său pătimind de friguri şi de idropică, zăcînd pe patul durerii. Atunci Pavel, intrînd la el, s-a rugat Domnului şi punînd mîinile pe cel bolnav, l-a tămăduit. Aceasta făcînd, toţi neputincioşii din insula aceea, veneau la el şi se tămăduiau. După ce au trecut trei luni, plecînd cu altă corabie, au ajuns la Siracuza şi de acolo în Regium, apoi în Puteoli, şi după aceasta au ajuns în Roma. Cînd fraţii din Roma au aflat de venirea lui Pavel, toţi au ieşit întru întîmpinarea lui, pînă la Forul lui Apius şi pînă la cele trei Taverne. Pavel, văzîndu-i, s-a mîngîiat cu duhul şi a mulţumit lui Dumnezeu. Atunci sutaşul, care adusese din Ierusalim la Roma pe cei legaţi, i-a dat voievodului. Acela i-a poruncit lui Pavel să petreacă deosebit şi a poruncit unui ostaş să-l păzească. Deci, Pavel a petrecut în Roma doi ani, primind pe toţi care veneau la dînsul şi cărora cu îndrăzneală şi fără temere le propovăduia Împărăţia lui Dumnezeu şi îi învăţa cele despre Domnul nostru Iisus Hristos.

Cele spuse pînă aici despre viaţa şi ostenelile lui Pavel sînt luate din Faptele Apostolilor, scrise de Sfîntul Luca. Iar despre celelalte pătimiri ale lui, el singur le spune în scrisoarea sa către Corinteni, scriind astfel: În osteneli am fost de multe ori, în bătăi cu asprime, în temniţă peste măsură şi în primejdie de moarte adeseori. Am luat de la iudei de cinci ori cîte 40 de lovituri fără una. Am fost bătut cu toiege de trei ori; odată am fost împroşcat cu pietre, corabia s-a sfărîmat cu mine de trei ori, stînd o zi şi o noapte în adîncul mării. Am fost de multe ori şi în călătorie, căci precum a măsurat lungimea şi lărgimea pămîntului cu umblarea şi marea cu înotarea, tot aşa am ştiut şi înălţimea cerului, fiind răpit pînă la al treilea cer, pentru că Domnul, mîngîind pe apostolul Său în ostenelile cele suferite cu multe dureri, pentru numele Lui cel sfînt, i-a descoperit bunătăţile cereşti, pe care ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit; cuvinte negrăite, pe care nu este liber omului a le grăi.

Dar cum s-a săvîrşit acest sfînt apostol şi celelalte nevoinţe şi alergări ale sale, povesteşte Evsevie Pamfil, episcopul Cezareii Palestinei, scriitorul istoriei bisericeşti. Acesta zice că, după ce Sfîntul Pavel a stat doi ani legat în Roma, a fost lăsat liber ca un nevinovat. După aceea el a mai propovăduit acolo cuvîntul lui Dumnezeu, cum şi prin alte ţări ale Apusului. Sfîntul Simeon Metafrast scrie că după ce Apostolul Pavel a scăpat de legăturile din Roma, ostenindu-se încă cîţiva ani în bunăvestirea lui Hristos, a ieşit din Roma şi a trecut în Spania, Galia şi în toată Italia, strălucindu-i pe toţi cu lumina credinţei şi întorcîndu-i la Hristos de la înşelăciunea diavolească. Pe cînd era în Spania, o femeie oarecare bogată şi de bun neam, auzind de propovăduirea apostolului despre Hristos, dorea ca să-l vadă. Deci a îndemnat pe bărbatul său, Prov, să roage pe Sfîntul Apostol Pavel să vină în casa lor, ca să-l ospăteze cu dragoste. Sfîntul Apostol intrînd în casa lor, femeia l-a privit în faţă şi a văzut pe fruntea lui scris cu slove de aur aceste cuvinte: „Pavel, Apostolul lui Hristos!”

Văzînd femeia ceea ce nimeni nu putea să vadă, a căzut la picioarele apostolului cu bucurie şi cu frică, mărturisind că Hristos este adevăratul Dumnezeu, şi a cerut Sfîntul Botez. Deci, a primit mai întîi botezul femeia aceea, care se numea Xantipi, apoi bărbatul ei Prov şi după aceea toată casa lor. Asemenea a primit botezul şi Filotei, mai marele cetăţii şi mulţi alţii. Apoi, străbătînd el prin toate părţile Apusului, i-a luminat pe toţi cu lumina sfintei credinţe.

Sfîntul Apostol Pavel, văzînd mai înainte sfîrşitul său cel mucenicesc s-a întors în Roma şi a scris Sfîntului Timotei, ucenicul său, acestea: Vremea ducerii mele a sosit şi acum mă jertfesc. Eu m-am nevoit cu bună credinţă, alergarea am săvîrşit şi credinţa am păzit; deci, de acum mi se păstrează cununa dreptăţii, pe care mi-o va da Domnul în ziua aceea.

Despre vremea pătimirii Sfîntului Apostol Pavel, istoricii bisericeşti nu scriu toţi într-un fel. Nichifor Calist, în cartea a doua a istoriei sale, cap. 36, scrie că Sfîntul Apostol Pavel a pătimit pentru Simon vrăjitorul în acelaşi an şi în aceeaşi zi cu Sfîntul Apostol Petru, ajutînd lui Petru ca să-l biruiască pe Simon. Alţii spun că după moartea Sfîntului Petru, trecînd un an, Pavel a pătimit tot în luna iunie în 29 de zile, zi în care Petru fusese răstignit cu un an mai înainte. Pricina pătimirii Apostolului Pavel spun că a fost aceasta: El, prin propovăduirea lui Hristos, îndemna pe fecioare şi pe femei la viaţa cea înţeleaptă. Însă nu se pare a fi nici o deosebire de aceea, căci se scrie în viaţa Sfîntului Petru, de către Simeon Metafrast, că, după pierzarea lui Simon vrăjitorul, Sfîntul Petru n-a pătimit îndată, ci după cîţiva ani. El a pătimit şi pentru cele două femei iubite ale lui Nero, care crezuseră în Hristos şi le-a învăţat a petrece în curăţie. Dar, de vreme ce şi Sfîntul Pavel a vieţuit mulţi ani în Roma şi în părţile Apusului cele dimprejur, în aceeaşi vreme cînd trăia şi Sfîntul Petru, s-a putut întîmpla că şi Sfîntul Pavel să fi ajutat Sfîntului Petru la lupta ce s-a dus contra lui Simon vrăjitorul, în vremea petrecerii sale cea dintîi în Roma.

Venind a doua oară în Roma, slujea cu Sfîntul Petru la mîntuirea oamenilor, povăţuind partea bărbătească şi femeiască la viaţa cea curată. Prin aceasta a pornit spre mînie pe cel necurat şi spurcat cu viaţa, pe împăratul Nero, care, căutîndu-i pe amîndoi, i-a osîndit la moarte. Pe Petru, ca pe un străin, l-a dat spre răstignire; iar pe Pavel, ca pe un cetăţean roman, pe care nu se cădea să-l omoare cu moarte necinstită, l-a osîndit la tăiere cu sabia. Aceasta deşi nu s-a întîmplat într-un an, însă în aceeaşi zi. Cînd s-a tăiat cinstitul cap al Sfîntului Apostol Pavel, a curs din răni sînge şi lapte. Iar credincioşii, luînd sfîntul lui trup, l-au pus la un loc cu al Sfîntului Petru.

Astfel s-a sfîrşit vasul lui Hristos cel ales, învăţătorul neamurilor, propovăduitorul a toată lumea, văzătorul cereştilor înălţimi şi al frumuseţilor Raiului, priveliştea şi mirarea îngerilor şi a oamenilor, marele nevoitor şi pătimitor, care a purtat pe trupul său rănile Domnului, Sfîntul şi marele Apostol Pavel. A doua oară, deşi fără de trup, s-a înălţat pînă la al treilea cer şi a stat înaintea luminii cele întreite, împreună cu prietenul şi ostenitorul său, cu Sfîntul marele Apostol Petru, trecînd de la Biserica care se luptă, la Biserica cea biruitoare, care prăznuieşte în glasul bucuriei şi al mărturisirii sunetului ce prăznuieşte. Ei slăvesc pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, pe Unul Dumnezeu în Treime, Căruia şi de la noi păcătoşii să-I fie cinste, slavă, închinăciune şi mulţumire, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

mai mult
Sfinții zilei

Marți, 26 iunie – Sf. Cuv. David din Tesalonic; Sf. Ioan, Ep. Goţiei (Dezlegare la ulei şi vin)

bi

Acest mult lăudat părinte, îngerul cel pămîntesc şi omul cel ceresc, s-a născut şi a crescut în strălucita şi marea cetate a Tesalonicului. El de mic a defăimat toată odihna trupească, lepădîndu-se de lume şi de cele din lume. A părăsit prietenii şi rudeniile, cinstea şi slava cea vremelnică, banii, averile şi orice altă norocire vremelnică, dar încă şi sufletul său, după porunca Evangheliei, şi a urmat Stăpînului, luînd crucea din tinereţe, fiindcă inima lui se rănise cu totul de dumnezeiasca dragoste. Deci, şi-a tăiat perii capului, călugărindu-se, şi a rămas în mănăstirea Sfinţilor Mucenici Teodor şi Mercurie, care se numea Cunuliaton.

Acolo a petrecut în linişte, nevoindu-se mai presus de om şi păzind toată fapta bună cu multă sîrguinţă. Lui îi plăceau îndeosebi înfrînarea şi smerenia decît celelalte, ştiind bine, că săturarea pîntecelui goneşte privegherea şi întreaga înţelepciune, iar slava deşartă prăpădeşte toate faptele bune în chip desăvîrşit. Pentru aceasta se sîrguia să cîştige smerita cugetare ca un înţelept. Citind dumnezeieştile Scripturi ziua şi noaptea, se minuna de faptele bune ale sfinţilor mai dinainte de Lege şi după Lege, cum i-a slăvit Dumnezeu pe dînşii, pentru că I-au slujit şi I-au bineplăcut, cum se cuvine. Adică, pe Abel l-a făcut minunat pentru jertfă, pe Avraam pentru credinţă, pe Iosif pentru înţelepciune, pe Iov pentru răbdare, pe Moise l-a arătat puitor de lege, pe Daniil şi pe cei trei tineri i-a păzit nevătămaţi de foc şi de lei.

Cuviosul David, socotind petrecerea acestora, se sîrguia cu tot sufletul a le urma cu toată puterea, ca să se facă împreună cu dînşii moştenitor în împărăţia cerească. Citind şi vieţile cuvioşilor care s-au pustnicit după întruparea Mîntuitorului şi au săvîrşit atîtea minunate nevoinţe şi vitejii, se înspăimînta şi mai ales de Simeon din minunatul munte şi de cel de un nume cu dînsul, de Daniil şi de Patapie, stîlpnicii, care şi-au petrecut viaţa, fără acoperămînt, muncindu-se de vînturi, de ploi şi zăpezi. Vieţile acestora citindu-le, plîngea şi se umilea atîta, încît a luat hotărîre să petreacă cu aceeaşi strîmtoare, cîtă vreme va putea pururea pomenitul, ca astfel să afle lărgime după moarte.

Într-o zi s-a înfierbîntat atît de tare şi s-a umplut inima lui, încît, suindu-se într-un migdal, care era în partea dreaptă a bisericii, s-a aşezat pe o cracă a copacului, pe care şi-a făcut un pat mic, cum a putut; şi acolo se pustnicea cu îngrădire şi cu minunată răbdare, muncindu-se de vînturi, de ploi şi zăpezi, arzîndu-se de căldura soarelui din timpul verii şi de alte strîmtorări chinuindu-se cumplit. O, ce îngăduire şi ce răbdare minunată a mult pătimitorului mucenic! Cum răbda el atîta pătimire rea! Ceilalţi stîlpnici, aveau cel puţin întărire, căci stîlpii erau zidiţi şi stătea; iar cînd dormea, ori îşi făcea altă trebuinţă de care avea nevoie, erau nemişcaţi. Dar acest diamant se mişca totdeauna pe lîngă copac şi nu avea odihnă niciodată, muncindu-se de ploi, de vînturi şi chinuindu-se cumplit de zăduf.

Astfel pătimind cel cu sufletul răbdător nu s-a lenevit cîtuşi de puţin, nu s-a împuţinat cu sufletul şi nu s-a trîndăvit; iar faţa lui de înger nu s-a schimbat, nici s-a prefăcut, ci era frumoasă ca un trandafir. Cu adevărat în acest fericit s-a împlinit proorocescul cuvînt. Dreptul ca finicul va înflori şi ca cedrul din Liban se va înmulţi. El a înflorit cu faptele şi ca finicul, dînd rod primit lui Dumnezeu, mai dulce şi mai mirositor decît migdalul şi finicul. Avea şi cîţiva ucenici evlavioşi şi iubitori de Hristos, ostenindu-se şi trudindu-se împreună cu dînsul. Aceia de multe ori îl rugau să se dea jos din copac, să-i zidească o chilie unde îi va plăcea, ca să-i păstorească la păşune mîntuitoare. Iar el le răspundea, zicînd: „Fraţilor şi fiii mei, eu sînt om păcătos şi nevrednic, dar Stăpînul Hristos, Păstorul cel bun, Care îşi pune sufletul pentru oi, Acela, ca un bun ce este, să vă păzească de bîntuielile diavolului şi să mă învrednicească Împărăţiei Sale cele veşnice; iar eu, viu este Domnul Dumnezeul meu, Iisus Hristos, că nu mă cobor din acest copac, pînă ce se vor sfîrşi trei ani, şi atunci numai cu porunca Lui; că fără de voie nu mă pogor nicidecum de aici”. Atunci ei, văzînd neschimbarea voinţei lui, nu l-au mai supărat pentru această pricină.

Cînd s-au împlinit trei ani, îngerul Domnului s-a arătat către dînsul şi i-a zis: „Davide, Domnul a ascultat rugăciunea ta, şi-ţi dă darul acesta pe care de mult l-ai cerut, adică să fii smerit cugetător, să te temi de El şi să-L cinsteşti cu evlavie cuviincioasă; de aceea, pogoară-te din copac şi linişteşte-te într-o chilie, binecuvîntînd pe Dumnezeu, pînă vei sfîrşi şi altă iconomie; după aceea vei afla odihnă de ostenelile trupeşti şi sufleteşti”. Cît timp a vorbit îngerul cu dînsul, cuviosul a ascultat cu frică şi cu cutremur; iar după aceea, îngerul făcîndu-se nevăzut, cuviosul mulţumea lui Dumnezeu, zicînd „Bine este cuvîntat Dumnezeu, Care a primit rugă-ciunea mea şi m-a miluit!”

Atunci, chemînd pe ucenicii săi, le-a arătat vedenia şi le-a spus să-i zidească o chilie după stăpîneasca poruncă; iar ei au făcut cu sîrguinţă după cum li se poruncise, înştiinţînd despre aceasta pe prea sfinţitul arhiepiscop Dorotei. Acesta, luînd pe cei mai cucernici clerici, bucurîndu-se şi suindu-se la Cuviosul David, l-au sărutat şi l-au dat jos din copac cu multă cucernicie şi, slujind, l-au dus în chilia lui, săvîrşind mare prăznuire. După aceea, ei s-au întors, veselindu-se; iar cuviosul a rămas în chilie liniştindu-se şi binecu-vîntînd neîncetat pe Dumnezeu, care i-a dăruit atîta dar, încît gonea diavolii, lumina orbii şi orice boală nelecuită o tămăduia, cu numele Domnului nostru Iisus Hristos. Din semnele cele mai multe care le-a făcut, scriu două sau trei spre încredinţarea celorlalte, precum leul se cunoaşte după unghii şi ţesătura după margine.

Un tînăr oarecare avea diavol. Acela a venit într-o zi la chilia cuviosului şi stînd afară la uşă, striga: „Eliberează-mă, Davide, rob al veşnicului Dumnezeu, că foc iese din chilia ta şi mă arde pe mine”. Atunci cuviosul, întinzînd mîna prin fereastra sa, a zis, apucîndu-l pe tînăr: „Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu, îţi porunceşte ţie, duh necurat, să ieşi din zidirea Lui”. Acestea zicînd, l-a însemnat pe el cu semnul Sfintei Cruci şi îndată a ieşit diavolul, iar omul a rămas sănătos. Cei de faţă, văzînd o minune ca aceea, au slăvit pe Dumnezeu, ca pe Unul ce slăveşte pe cei ce-L slăvesc cu lucruri plăcute Lui. Mai ascultaţi şi o altă minune, tot asemenea.

O femeie oarecare era cu totul oarbă. Auzind de faptele cele bune ale cuviosului şi minunatului David, a venit la el, fiind purtată de mînă; şi, mergînd la chilia lui, a căzut la pămînt afară de uşă, plîngînd şi zicînd cu smerenie acestea: „Robul lui Dumnezeu cel binecuvîntat, ajută-mi, urmînd bunătatea Stăpînului Hristos. Izbăveşte-mă de această muncă mult chinuitoare şi-mi dăruieşte lumina ochilor, cea de bucurie tuturor şi cu totul veselitoare”.

Acestea şi multe altele zicînd, a plîns cu suspinuri şi cu lacrimi fierbinţi. Cuviosul, fiindu-i milă de chinuirea ei, ca un pătimitor şi milostiv ce era, a făcut mult timp rugăciune către Domnul. Apoi, i-a zis să se scoale de la pămînt, de unde zăcea plîngînd, şi să se apropie de fereastră. Atunci el şi-a întins mîna dreaptă şi, pecetluind ochii ei cu Sfînta Cruce, s-a rugat iarăşi către Domnul, zicînd: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu Cel viu, Care Te-ai întrupat din pururea Fecioară Maria şi din Duhul Sfînt, ca să scoţi din întuneric pe om şi să-l aduci la lumina cea veşnică, iar pe orbul din naştere l-ai luminat; Însuţi şi acum, Stăpîne, luminează pe roaba ta aceasta, ca un Atotputernic, că Tu eşti luminarea sufletelor noastre şi pe Tine Te slăvim totdeauna, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfînt”. Astfel rugîndu-se, îndată s-au luminat ochii ca mai înainte şi vedea luminat şi curat, mulţumind cuviosului şi slăvind pe Dumnezeu.

Această mare facere de minuni auzind-o tesalonicenii, toată cetatea îl avea întru mare evlavie, cinstindu-l ca pe un înger dumnezeiesc. Iar dacă cineva avea oarecare neputinţă, venea la dînsul şi cum îşi apropia dreapta de bolnav, îndată fugea toată neputinţa şi se împrăştia, precum piere întunericul de lumină.

Deci, multe şi nenumărate minuni săvîrşind el, a fost slăvit şi cinstit foarte mult de oameni. Iar după cîţiva ani, murind Dorotei, mitropolitul Tesalonicului, a fost ales altul cu numele Aristid, care şi acesta era om îmbunătăţit. În acel timp se făceau în Tesalia mari pagube şi multă tulburare de către barbari. De aceea, eparhul Iliricului a scris mitropolitului să meargă la împărat sau să trimită pe un om oarecare îmbunătăţit, să-l roage să aleagă şi să hotărască la Tesalonic eparh, căci în Tesalonic se afla numai epitrop. Deci, Prea Sfinţitul Aristid, arhiepiscopul Tesalonicului, citind scrisoarea eparhului înaintea clericilor şi boierilor cetăţii, le-a zis să aleagă pe un om iscusit şi cuvîntăreţ, ca să-l trimită la împărat pentru această pricină.

Deci, adunîndu-se toţi cetăţenii în biserică, au strigat toţi, cu o împreună glăsuire, să trimită pe Cuviosul David, ca să se cucerească de dînsul dreptcredinciosul împărat, ca de un om îmbunătăţit şi sfînt. Aceasta s-a făcut cu iconomie de pronia dumnezeiască, ca să se împlinească mai înainte cuvîntul îngerului, care a zis cuviosului să se pogoare din copac, ca să se facă şi altă iconomie şi atunci să meargă către Domnul.

Arhiereul, luînd pe cei mai cucernici din clerici şi din mireni, s-a dus la cuviosul şi i-a vestit pricina, rugîndu-l să meargă la stăpînitor pentru cererea cea de sus. Cuviosul însă a spus că nu poate să meargă din pricina bătrîneţilor; apoi, văzînd că toţi îl sileau să meargă, a primit, ca să nu se facă neascultător arhiereului şi tuturor iubitorilor de Hristos. Aducîndu-şi aminte de grăirea de mai înainte a îngerului, a zis către arhiepiscop: „Stăpîne, sfinte, facă-se voia Domnului; să ştiţi că împăratul îmi va dărui cu ajutorul lui Dumnezeu cîte voi cere pentru rugăciunile voastre, dar pe David nu-l veţi mai vedea viu! Căci, întorcîndu-mă către voi de la împărăţie, cînd va lipsi încă o sută douăzeci şi şase de stadii să ajung la această săracă chilie a mea, atunci mă voi duce către Stăpînul meu”. Arhiereul, socotind că aceasta o zice ca să nu-l silească să se ducă, îl sfătuia iarăşi, zicîndu-i: „Urmează pe Păstorul şi Învăţătorul nostru, Hristos, Care S-a omorît pentru noi ca un om; mori şi tu pentru poporul tău ca să iei de la oameni mulţumire, iar de la Stăpînul Hristos laudă şi slavă nemărginită, ca un următor al patimii Lui”.

Atunci, ieşind din chilie, toţi i s-au închinat; căci faţa lui era cu totul minunată la vedere, perii capului său îi ajugeau pînă la brîu şi barba pînă la picioare, iar cinstitul lui obraz era frumos ca al lui Avraam. Deci fiecare, văzîndu-l, se minuna: Cuviosul David luînd pe doi ucenici ai săi, pe Teodor şi pe Dimitrie, bărbaţi cucernici şi îmbunătăţiţi, asemenea lui nu numai la suflet, ci şi la trup, s-a pogorît la malul cetăţii şi, coborînd în corabie, au plecat. Şi, ajungînd în Vizantia, s-a auzit vestea în toată cetatea despre venirea cuviosului.

Într-acea vreme era împărat stăpînitor dreptcredinciosul Iustinian care era dus atunci într-alt loc, iar împărăteasa Teodora a trimis nişte postelnici şi nişte purtători de suliţi şi l-au primit cu multă cinste şi evlavie. Ea, văzînd acea strălucită faţă de înger, cu nişte cărunteţe ca acelea, s-a minunat şi i s-a închinat cu multă osteneală, cerînd rugăciune şi binecuvîntare de la dînsul. Cuviosul s-a rugat pentru împărat, pentru dînsa şi pentru toată cetatea. Împărăteasa l-a primit cu atîta bucurie şi veselie, încît nu pot să povestesc mai pe larg cît de frumoasă primire i-a făcut pururea pomenita, socotind că a primit pe un înger al Domnului, iar nu pe un om. Împăratul întorcîndu-se, Augusta i-a vestit despre venirea cuviosului, zicînd: „Stăpîne, preabunul Dumnezeu S-a milostivit spre noi şi a trimis la stăpînirea ta pe îngerul Său, care a venit de la Tesalonic şi mi s-a părut că văd în adevăr pe Avraam.

Deci, a doua zi, împăratul a poruncit să se adune toată suita. Cuviosul, venind înaintea împăratului, a pus în palmele sale cărbuni aprinşi şi tămîie; deci, a tămîiat pe împărat şi pe toată suita, fără a se vătăma de foc mîna lui cîtuşi de puţin, trecînd mai mult de un ceas pînă a tămîiat tot poporul. Văzînd acest lucru minunat, toţi s-au înspăimîntat; iar împăratul, sculîndu-se de pe scaun, l-a primit cu multă cucernicie. Deci, primind anaforele mitropoliei, dreptcredinciosul şi iubitorul de Hristos împărat, le-a ascultat pe toate. Şi a împlinit nu numai cele scrise în scrisori, ci şi altele cîte a cerut cuviosul prin grai, le-a săvîrşit cu toată osîrdia, le-a iscălit după rînduială cu slove roşii, le-a dat cuviosului cu mîna sa şi a zis: „Cinstite părinte, roagă-te pentru mine!”

Astfel, l-a eliberat cu multă cinste, precum se cuvenea. El a plecat la Tesalonic, însă n-a ajuns pînă la cetate, ci, cînd era în dreptul farului, a zis ucenicilor săi acestea: „Fiii mei, a sosit vremea sfîrşitului meu! Să îngropaţi moaştele mele în mănăstirea unde locuiam, şi să îngrijiţi de sufletele voastre, ca să aflaţi odihnă veşnică”.

Zicînd acestea şi alte cuvinte folositoare de suflet, au ajuns la marginea care se numeşte Emboli, şi de acolo se vedea mănăstirea lui, la care privind şi-a făcut cruce şi, sărutînd pe ucenici, şi-a dat sufletul în mîinile lui Dumnezeu. Atunci cînd a murit, era vînt groaznic, încît mai înainte corabia plutea în plin, dar, o, minune, corabia a stat multă vreme, cu tot vîntul, şi nu s-a clintit din loc cîtuşi de puţin. A venit şi miros de tămîie nepovestit şi se auzeau glasuri în văzduh care lăudau pe Domnul cu cîntări. Trecînd multă vreme, glasurile au încetat, apoi s-a pornit şi corabia. Dar nu s-a dus după obicei la mal, ci s-a îndreptat către partea despre apus a cetăţii, la locul unde păgînii aruncaseră mai înainte moaştele Sfinţilor Teodul şi Agatopod.

Atunci, auzindu-se de adormirea şi venirea cuviosului, a ieşit înaintea lui toată cetatea cu arhiepiscopul şi, purtînd cu multă evlavie sfintele lui moaşte, le-au dus în mănăstire şi le-au făcut o raclă de lemn în patru colţuri, în care le-au pus şi le-au îngropat cu cinste. Apoi a mutat eparhia acolo la Tesalonic, după porunca împărătească; iar pe cuviosul îl prăznuiau în tot anul în numita mănăstire. Trecînd o sută cincizeci de ani, era acolo egumen un om îmbunătăţit cu numele Dimitrie, care avea multă evlavie către cuviosul. Acela, avînd dor să ia o părticică din sfintele lui moaşte, ca să o aibă spre sfinţenie, a pus să sape mormîntul; dar îndată lespedea cea deasupra s-a crăpat în patru şi văzînd că sfîntul nu voieşte, s-a lăsat de lucru. Ucenicul acestui egumen, cu numele Serghie, care s-a făcut asemenea egumen şi, mai pe urmă, pentru faptele lui cele bune, arhiepiscop al Tesalonicului, cinstea mult pe acest cuvios şi avea multă evlavie către el. Acela de multe ori îl ruga, făcîndu-şi rugăciunea, să-l ierte, a lua o părticică din sfintele lui moaşte.

Adeverindu-se deplin de la Dumnezeu, că Cuviosul David a primit, a dezgropat mormîntul şi îndată a ieşit o minunată mireasmă şi, văzîndu-l întreg, n-a îndrăznit a lua vreo părticică dintr-însul, ci numai puţin peri din cap şi din barbă. Acei peri iubitori de Hristos îi păzeau şi îi sărutau în ziua sărbătorii lui, care se săvîrşea în ziua de 26 ale lunii iunie. Ziua aceea o prăznuiesc în tot anul cu veselie, lăudînd pe cuviosul, spre slava Tatălui, a Fiului şi a Sfîntului Duh. Amin.

mai mult
Sfinții zilei

Luni, 25 iunie – Sf. M. Mc. Fevronia; Sf. Cuv. Dionisie şi Dometie (Post)

biblia-guttemberg

Pe vremea păgînului împărat Diocleţian, era în Roma un eparh cu numele Antim. Acela avea un fiu, anume, Lisimah, pe care îl logodise cu o fecioară frumoasă a unui senator, care se numea Prosfor. Acel eparh, îmbolnăvindu-se de moarte, a chemat pe un frate al său, anume Selin, şi i-a zis: „Iubitul meu frate, eu o să mă duc din viaţa omenească şi îţi încredinţez pe Lisimah, fiul meu; tu să-i fii tată în locul meu, iar el să-ţi fie fiu; deci, să grăbeşti după sfîrşitul meu, să-i faci nuntă cu mireasa cu care l-am logodit, fiica lui Prosfor”. Antim poruncind astfel, după trei zile s-a sfîrşit. După aceea, împăratul Diocleţian a chemat pe Lisimah, fiul lui Antim, la el şi pe Selin, unchiul lui, şi, luîndu-i de o parte, a zis către Lisimah: „O, tinere, eu, aducîndu-mi aminte de dragostea tatălui tău, am voit să te pun eparh în locul lui; dar de vreme ce am auzit că iubeşti credinţa creştinească, am lăsat acest gînd, aşteptînd pînă ce mă voi încredinţa dacă este adevărat sau nu ceea ce se vorbeşte despre tine. Deci, acum voiesc să te trimit în părţile Răsăritului, ca să pierzi credinţa creştinească; iar cînd te vei întoarce, vei lua de la noi cinstea de eparh”. Lisimah, auzind aceasta, n-a îndrăznit să răspundă nimic împăratului, pentru că era tînăr, avînd numai douăzeci de ani.

Dar Selin, unchiul lui, căzînd la picioarele împăratului, a zis: „Mă rog măriei tale să-i dai voie lui Lisimah să mai stea cîteva zile aici ca să-şi săvîrşească nunta, iar după nuntă mă voi duce şi eu cu dînsul şi vom face tot ceea ce porunceşte stăpînirea ta”. Împăratul a zis către ei: „Duceţi-vă mai întîi în calea în care v-am poruncit şi pierdeţi pe creştini, iar după ce veţi rîndui bine toate, vă veţi întoarce aici şi atunci vă voi ajuta şi eu a dănţui la nuntă”.

Ei, auzind aceasta, n-au mai îndrăznit să-l cheme a doua oară, ci s-au supus voinţei lui. Apoi, luînd poruncile lui şi cu mulţime de ostaşi, s-au dus spre răsărit. Lisimah a luat cu el pe un bărbat oarecare cu numele Prim, care îi era şi rudenie, fiul surorii maicii sale, şi a voit să încredinţeze acelui Prim purtarea de grijă a oastei.

Deci, mergînd spre Răsărit şi ajungînd în părţile Meso-potamiei, în oraşul ce se numea Palmira, au pierdut cu diferite pedepse pe creştinii care erau acolo. Pe unii i-au aruncat în foc, pe alţii i-au dat la fiare, iar pe alţii i-au tăiat cu sabia şi trupurile cele muceniceşti le-au aruncat cîinilor spre mîncare; pentru că Selin, unchiul lui Lisimah, era foarte sălbatic şi fără de omenie. De aceea, frica cuprinsese toate părţile Răsăritului, pentru sălbăticia nemilostivului Selin; dar lui Lisimah îi era foarte milă de creştini, deoarece maica lui fusese creştină şi el învăţase de la dînsa cunoştinţa lui Hristos. El a chemat într-o noapte pe rudenia sa, comitul Prim, şi a zis către dînsul: „Prime, preacinstitule bărbat, tu ştii că tatăl meu era elin cu credinţa şi în acea credinţă s-a sfîrşit, însă maica mea a adormit în creştinătate. Ea, în viaţa ei, s-a sîrguit foarte mult să fiu şi eu creştin, dar, de frica împăratului şi de teama tatălui meu, n-a putut face aceasta; însă am poruncă de la dînsa să nu ucid nici un creştin, ci mai ales să mă sîrguiesc să fiu prieten lui Hristos. Acum văd pe creştini foarte munciţi şi ucişi de pierzătorul Selin, unchiul meu, de care lucru sufletul meu pătimeşte foarte mult. Deci, voiesc să-i miluiesc în taină şi pe cei ţinuţi în legături să-i eliberez să fugă şi să se ascundă unde vor putea”.

Comitul s-a învoit cu dînsul şi au întărit între dînşii sfatul acesta, ca să cruţe pe creştini. Astfel, unde auzeau de biserici şi de mănăstiri creştineşti, trimiteau în taină şi îi înştiinţau de venirea muncitorului, sfătuindu-i să se ascundă. Unor ostaşi ce erau de un gînd cu ei, comitul le-a poruncit să nu prindă pe creştini şi să-i aducă la muncire, ci mai ales celor prinşi să le dea drumul.

Petrecînd ei în Palmira multă vreme, după muncirea multor creştini, au voit să se ducă în Sivapol, care se afla în hotarele Asirienilor şi care era rînduită sub stăpînirea Romei. Într-acea cetate era o mănăstire de femei, care avea cincizeci de pustnice. Între ele era o egumenă, cu numele Vriena, uceniţă a fericitei Platonida, diaconiţa şi egumena, a cărei rînduială şi canon l-a păzit bine pînă la sfîrşitul vieţii sale. Iată care era rînduiala Platonidei în mănăstirea aceea: În ziua de vineri, nici una din surori nu avea voie să lucreze vreun lucru de mînă, ci toate se adunau în biserică, şi de dimineaţa pînă seara, o parte se îndeletnicea cu rugăciunile, iar alta învăţa citirea cărţilor sfinte. Deci, mai întîi diaconiţa Platonida singură ţinea o carte în mîini şi citea surorilor cuvinte insuflate de Dumnezeu, pînă la ceasul al treilea, apoi dădea cartea în mîinile Vrienei să o citească pînă seara.

Astfel, Vriena, luînd egumenia, după sfîrşitul povăţuitoarei sale, urma întru toate bunătăţile ei. La acea egumenă, erau două fecioare crescute de dînsa şi povăţuite la viaţa monahicească. Numele uneia era Procla, iar al celeilalte Fevronia.

Procla avea douăzeci şi cinci de ani de la naşterea sa, iar Fevronia douăzeci şi era nepoata Vrienei, adică fiica fratelui său. Ea era atît de frumoasă, încît nici zugravul n-ar fi putut să zugrăvească frumuseţea feţii ei cea înflorită. Vriena, văzînd o frumuseţe ca aceea a Fevroniei, se îngrijea foarte mult de dînsa cum s-o păzească în întreaga înţelepciune şi nevătămată de amăgirile lumii acesteia. Şi, fiindcă toate surorile în toate zilele primeau numai odată puţină hrană şi aceea spre seară, ea poruncise Fevroniei să postească pînă în ziua cealaltă, adică să ţină o zi întreagă fără să mănînce; şi numai în ziua cealaltă spre seară să guste puţin; voind ca astfel să-i vestejească floarea tinereţii. Dar şi Fevronia singură voia să se înfrîneze pe sine. Ea se îndeletnicea la atîta postire şi înfrînare, încît niciodată nu mîncase pîine să se sature, ci totdeauna se lupta cu foamea şi cu setea; şi astfel îşi obosea trupul cu multe nevoinţe şi osteneli, primind numai puţin somn. Patul ei era o scîndură goală fără aşternut, în lungime de trei coţi, iar în lăţime de o palmă şi jumătate.

Deci, pe acea scîndură şi uneori şi pe pămîntul gol îşi pleca mult ostenitul său trup pentru puţină odihnă. Dar diavolul de cîte ori voia să o ispitească în vis prin nălucirile lui, ea îndată se scula, se arunca la pămînt în chipul Crucii şi cu multe lacrimi se ruga înaintea lui Dumnezeu, ca să gonească de la dînsa pe ispititor; apoi lua o carte, cu dinadinsul Sfintele Scripturi şi astfel se îndulcea duhovniceşte dintr-însele. Ea era foarte iubitoare de învăţătură şi isteaţă la minte, lucru de care Vriena se mira foarte mult.

Deci, în ziua de vineri, cînd toate surorile se adunaseră în biserică, egumena Vriena a poruncit Fevroniei să citească la surori cuvintele cele de Dumnezeu insuflate. Dar, de vreme ce vinerea veneau la dînsele în biserică şi femei de neam bun ca să se îndulcească de învăţăturile cele duhovniceşti, Vriena a poruncit Fe-vroniei să citească de după o perdea, ca femeile mireneşti să nu vadă chipul şi podoabele pe care nu le văzuseră nimeni niciodată. Vestea despre fericita Fevronia se răspîndise în toată cetatea şi era lăudată învăţătura ei cea folositoare şi podoaba feţii ei. Asemenea era lăudat şi obiceiul ei cel bun, fiindcă era blîndă, înţeleaptă şi împodobită cu toate faptele bune, avînd smerita cugetare.

Auzind de dînsa o femeie oarecare, care era de neam de senator, cu numele Ieria, s-a îndemnat cu mare dorinţă să vadă pe Fevronia şi să vorbească cu dînsa. Acea femeie, Ieria, era cu credinţa elină, tînără de ani, văduvă, care numai şapte luni trăise cu bărbatul ei şi, rămînînd văduvă, petrecea în casa părinţilor săi, care se ţineau şi ei de păgînătatea cea elinească. Deci, venind Ieria la mănăstire şi, cu smerenie, spunîndu-şi dorinţa sa egumenei Vriena, aceasta cînd a ieşit înaintea ei, Ieria a căzut la picioarele ei şi, apucînd-o, o ruga pe dînsa, zicînd: „Te jur cu Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pămîntul, să nu te scîrbeşti de mine, păgîna, care pînă acum am fost batjocura diavolilor. Nu mă lipsi pe mine de învăţătura şi de vorba surorii voastre Fevronia, ca prin voi să mă povăţuiesc pe calea mîntuirii şi să aflu pe Hristos, adevăratul Dumnezeu şi ceea ce s-a pregătit creştinilor. Izbăveşte-mă de deşertăciunile veacului acesta şi de necurata slujire de idoli. Părinţii mei voiesc ca, prin a doua nuntă, să mă împărtăşesc, iar eu doresc să-mi petrec viaţa după învăţătura Fevroniei şi după vorba ei cea folositoare de suflet; pentru că este destul timp de cînd am petrecut în neştiinţă şi în necurăţie”.

Acestea grăindu-le Ieria, cu lacrimi uda picioarele egumenei Vriena, pornind-o pe ea spre milostivire. Atunci Vriena a grăit către dînsa: „Doamnă Ierio, Dumnezeu ştie că de la doi ani am luat în mîinile mele în mănăstirea aceasta pe Fevronia fecioara şi iată acum sînt optsprezece ani de cînd petrece în mănăstire fără să fi văzut pînă acum chip bărbătesc, nici feţe de femei mirene, nici haine, nici podoabe, nici orice alt lucru mirenesc; nici maica ei n-a putut să o vadă pe ea pînă acum, măcar că de multe ori m-a rugat cu lacrimi ca s-o las s-o vadă şi să vorbească cu dînsa, dar eu n-am voit deloc. Însă, văzînd osîrdia şi dragostea ta către Dumnezeu şi nădăjduindu-mă de mîntuirea ta, te voi duce la dînsa, însă numai hainele tale mireneşti să le schimbi şi să te îmbraci în cele călugăreşti”. Atunci Ieria făcînd aceasta cu bucurie, Vriena a luat-o şi a dus-o la Fevronia. Fevronia, văzînd-o pe ea în îmbrăcăminte călugărească, socotea că a venit la dînsele vreo călugăriţă străină şi s-a închinat pînă la pămînt şi, cuprinzînd-o cu braţele, a sărutat-o în Hristos.

După aceea Vriena le-a poruncit să stea amîndouă şi să se îndeletnicească în învăţătura sfintelor cărţi. Deci, Fevronia, luînd cărţile, citea surorii celei noi; şi atît de mult s-a umilit Ieria de învăţătura Fevroniei, încît toată noaptea a petrecut-o fără somn; pentru că amîndouă nedormind, se sîrguiau în cuvîntul lui Dumnezeu; Fevronia citea, iar Ieria asculta. Atîtea lacrimi a vărsat Ieria, încît şi pămîntul s-a udat de lacrimile ei, deoarece, fiind elină, nu auzise niciodată astfel de cuvinte folositoare. Cînd s-a luminat de ziuă, Vriena abia a putut să înduplece pe Ieria să se ducă acasă la părinţii săi; deci, sărutînd cu lacrimi pe Fevronia şi pe egumenă, s-a dus la casa sa. După aceea Fevronia a întrebat pe Tomaida, care era a doua după egumenă, zicînd: „Rogu-mă ţie, doamna şi maica mea, spune-mi cine a fost acea soră străină, care a vărsat atîtea lacrimi, ca şi cum niciodată n-ar fi auzit dumnezeieştile Scripturi?” Atunci Tomaida a grăit către Fevronia: „Oare nu ştii cu cine ai grăit?” Fevronia a răspuns: „Cum aş fi putut cunoaşte pe acea soră străină, eu, care niciodată nu am văzut-o?” Tomaida i-a zis ei: „Aceasta este jupîneasa Ieria”. Fe-vronia a zis: „Pentru ce nu mi-aţi spus şi mie? Pentru că eu am vorbit cu dînsa ca şi cu o soră”. Ea a răspuns: „Aşa a poruncit egumena, doamna noastră”.

Atunci Fevronia a tăcut şi în taina inimii sale se ruga lui Dumnezeu pentru Ieria, ca s-o însoţească pe dînsa la calea cea adevărată şi să o numere în turma cea aleasă. Deci, Ieria mergînd la casa sa, a spus părinţilor ei toate cîte auzise şi învăţase de la Fevronia în mănăstire, rugîndu-i să lase rătăcirea elinească şi să cunoască şi ei pe Unul adevăratul Dumnezeu, Care este Iisus Hristos. Ei, ascultînd sfatul cel folositor de suflet al fiicei lor cea cu bună înţelegere, au crezut în Hristos; iar după aceea au primit şi Sfîntul Botez cu toţi ai casei lor. Astfel le-a ajutat la mîntuirea lor învăţătura Fevroniei şi rugăciunile ei cele sfinte.

După cîtva timp, fericita Fevronia s-a îmbolnăvit, iar Ieria, venind, şedea lîngă dînsa şi-i ajuta ei. Tot într-acel timp a sosit înştiinţare în cetate, cum că Selin şi Lisimah se apropie de cetate, ca să muncească pe cei ce cred în Hristos. Atunci mulţi din cei ce erau în cetate, preoţi şi clerici, lăsînd toate, fugeau să se ascundă pe unde puteau; pînă şi episcopul acelei cetăţi, plecînd din cetate de frica muncitorului, s-a ascuns. Deci, aflînd despre aceasta, călugăriţele mănăstirii Vrienei au mers la egumena lor şi i-au zis: „Doamnă şi maică, ce vom face? Iată fiarele acelea de păgîni şi muncitori se apropie de cetate şi toţi credincioşii creştini au fugit, temîndu-se de munci”. Atunci Vriena le-a zis lor: „Ce socotiţi şi ce voiţi să facem?” Iar ele au răspuns: „Să ne porunceşti ca şi noi să ne ascundem puţin, ca să ne mîntuim sufletele noastre”. La acestea, Vriena le-a grăit lor: „Încă n-aţi văzut războiul şi acum vă gîndiţi la fugă? Încă n-a sosit lupta nevoinţelor şi iată vă arătaţi biruite? Nu, fiicelor! Vă rog pe voi să nu faceţi aceasta; ci să stăm să ne nevoim şi să murim pentru Hristos, Cel ce a murit pentru noi, ca astfel să trăim cu Dînsul în veci”.

Aceasta auzind, surorile au tăcut. Iar a doua zi, una din surori, cu numele Eteria, a zis către celelalte surori: „Ştiu eu că stăpîna noastră pentru Fevronia nu ne lasă pe noi să ieşim de aici şi să ne ascundem; pentru că voieşte, după cum mi se pare, ca numai pentru Fevronia să ne piardă pe noi toate. Iată ce vă grăiesc vouă: Să mergem la dînsa şi eu singură voi spune pentru voi toate, cele ce se cade să facă”.

Auzind aceasta surorile, unele se învoiau la sfatul ei, iar altele se împotriveau. Mai pe urmă, învoindu-se toate, au mers la egumenă, care, cunoscînd sfatul Eteriei, a zis către dînsa: „Ce voieşti, soro?” Dînsa a răspuns: „Ne rugăm să ne porunceşti să fugim de primejdia ce ne împresoară, că doară nu sîntem mai bune decît episcopul, decît preoţii şi decît tot clerul bisericesc. Încă se cuvine ţie, maică, să-ţi aduci aminte că între noi sînt unele fecioare tinere, de care trebuie să ne temem ca nu cumva, răpindu-se de ostaşii păgîni, să-şi piardă fecioria lor şi astfel să se lipsească de plata lor de la Dumnezeu. Încă şi de aceasta ne temem, ca nu cumva şi noi, neputînd suferi muncile cele cumplite, să jertfim idolilor şi să ne pierdem sufletele noastre. Deci, de voieşti, porunceşte-ne să luăm cu noi pe fecioara Fevronia, bolnavă cum este şi, ieşind de aici, să ne ascundem”. Fevronia, auzind acestea, a zis: „Viu este Hristosul meu, Căruia m-am făcut mireasă şi spre Care mi-am aruncat sufletul meu; deci, nu voi ieşi din locul acesta, ci aici voiesc să mor şi să fiu îngropată!”

Atunci Vriena, întorcîndu-se spre Eteria, i-a zis: „Vezi ce faci şi cu ce fel de sfat tulburi pe surori? Tu vei vedea, iar eu sînt nevi-novată”. Apoi şi către celelalte surori, a zis: „Fiecare din voi să-şi aleagă ceea ce voieşte şi ceea ce crede că-i este de folos!” Atunci toate surorile, fiind silite de frica muncitorilor care veneau, au sărutat pe egumena Vriena şi pe Fevronia şi, bătîndu-şi piepturile cu multă plîngere şi tînguire, au ieşit din mănăstire. Iar Procla, cea de o vîrstă şi împreună uceniţă cu Fevronia, cuprinzîndu-i grumajii ei, o săruta plîngînd şi zicînd: „Roagă-te pentru mine, sora şi doamna mea!” Dar Fevronia, ţinînd-o de mînă, n-o lăsa să se ducă din mănăstire şi-i zicea: „Teme-te de Dumnezeu, sora mea Procla şi măcar tu nu ne lăsa pe noi! Nu mă vezi că sînt bolnavă şi că-mi aştept moartea? Doamna noastră nu va putea singură să mă îngroape; deci, rămîi aici ca să slujeşti la îngroparea mea”. Atunci Procla a zis: „Nu te voi lăsa, sora mea, ci voi rămîne aici precum porunceşti”. După ce s-a înserat, Procla şi-a schimbat cuvîntul şi în taină a ieşit din mănăstire. Tomaida, cea mai sus pomenită, care era acolo după egumenă, nu s-a dus cu surorile, ci a rămas în mănăstire cu Vriena.

Egumena Vriena, văzînd golirea şi pustiirea mănăstirii, pentru supărarea ce le împresurase, a intrat în biserică şi s-a aruncat la pămînt, strigînd şi tînguindu-se cu amar; iar Tomaida îi potolea tînguirea ei, zicîndu-i: „Încetează, maică, căci Dumnezeu este puternic, ca după supărare şi întristare să facă bucurie şi izbîndire, ca şi noi să putem să răbdăm năvălirile. Pentru că, cine a crezut Domnului şi s-a înşelat? Sau cine a petrecut în frica Lui şi s-a ruşinat, sau s-a defăimat de El?” Vriena a răspuns: „Da, doamna mea Tomaida, aşa este; dar ce voi face cu Fevronia? Unde o voi ascunde şi o voi păzi? Şi cu ce ochi voi putea să privesc, cînd o voi vedea răpită de barbari ca o robită?” Tomaida a zis: „Cel ce a putut să ridice pe cei morţi, Acela este puternic ca şi pe Fevronia s-o păzească şi s-o ţină nevătămată de barbari. Deci, mă rog ţie, doamna şi maica mea, încetează cu plîngerea şi cu tînguirea şi să mergem la Fevronia, care zace de boală, s-o întărim şi s-o mîngîiem!”

Mergînd ele la Fevronia, îndată Vriena s-a tînguit cu amar, iar Fevronia, privind spre Tomaida, a întrebat-o: „Pentru ce stăpîna mea, Vriena, se tînguieşte aşa?” Tomaida i-a răspuns, zicînd: „Pentru tine este această tînguire de maică, căci eşti tînără şi frumoasă! Vor veni muncitorii şi ne vor aduce necaz. Deci, pe noi îndată ne vor ucide, ca pe nişte bătrîne, iar pe tine, cea tînără şi frumoasă la faţă, te vor ţine spre batjocoră şi ne este teamă ca nu cumva, prin înşelare ori prin silire, să-ţi pierzi fecioria ta şi astfel te vor lipsi de cămara Mirelui ceresc”. Fevronia a zis: „Vă rog pe voi, rugaţi-vă Domnului pentru mine, ca să caute spre smerenia mea, să-mi întărească neputinţa şi să-mi dea răbdare, ca şi tuturor robilor Săi, care L-au iubit cu adevărat”.

Tomaida a zis către dînsa: „Fiică Fevronia, iată este vremea nevoinţelor. De vor începe păgînii muncitori a te momi cu cuvinte înşelătoare, cu aur, cu argint, cu haine de mult preţ şi cu orice fel de înşelăciuni ale acestei lumi, vezi să nu te supui lor; căci îţi vei pierde plata ostenelilor celor mai dinainte. Vezi să nu fii de rîs diavolului şi să te faci batjocură idolilor. Ia aminte că nimic nu este mai cinstit decît fecioria şi mare este plata ei; pentru că Mirele fecioriei este fără de moarte şi dăruieşte nemurire celor ce-L iubesc. Sîrguieşte-te, doamna mea Fevronia, să-L vezi pe Acela spre Care ţi-ai pus sufletul tău. Păzeşte-te, fiica mea, să nu te lepezi de Sfîntul Botez şi de făgăduinţa călugărească, pentru că Hristos se va arăta înfricoşat în ziua aceea, cînd va şedea pe scaunul slavei sale, ca să judece pe toţi şi să răsplătească fiecăruia după faptele lui”.

Fevronia, auzind acestea, se întărea cu duhul şi se pregătea cu vitejie contra diavolului. Deci, a zis către Tomaida: „Bine ai făcut, doamna mea, că întărind astfel pe roaba ta, ai făcut mai viteaz sufletul meu. Însă să ştii cu adevărat, că de n-aş fi avut voinţă să mor pentru Hristos, Mirele meu, apoi aş fi fugit şi eu cu celelalte surori, ca să mă ascund de nevoinţa cea mucenicească. Dar, de vreme ce iubesc pe Acela Căruia mi-am logodit sufletul şi trupul, îndrăznesc să merg pe calea muceniciei, doar mă va arăta pe mine vrednică ca să pătimesc şi să mor pentru numele Lui”.

Vriena, auzind aceste cuvinte ale ei, a zis către dînsa: „Fiica mea, Fevronia, adu-ţi aminte de ostenelile mele şi de grija ce am avut-o pentru tine. Adu-ţi aminte, că de la vîrsta de doi ani te-am luat de la maica ta în mîinile mele şi pînă astăzi nimeni din mireni n-a văzut faţa ta. Adu-ţi aminte cum te-am păzit pînă acum, ca pe lumina ochilor; iar acum nu ştiu ce să fac şi cum să te păzesc, fiica mea? Caută să nu-mi necăjeşti bătrîneţile mele şi să nu defaimi ostenelile mele ce le-am făcut pentru tine. Adu-ţi aminte de răbdătorii de chinuri, care mai înainte de tine au pătimit pentru Hristos cu tărie şi cu slavă şi au luat de la El cununa biruinţei, nu numai bărbaţi, ci şi femei şi copii. Adu-ţi aminte de Livia şi de Leonida, cele două surori, cu cîtă bărbăţie şi-au pus sufletele lor pentru Domnul. Liviei, tăindu-i-se capul cu sabia, iar Leonida a fost aruncată în foc. Astfel amîndouă au intrat în cămara Mirelui cel ceresc. Adu-ţi aminte de Eutropia, copila cea de doisprezece ani, care a fost muncită cu maica sa. Au nu te minunezi tu de ascultarea şi de răbdarea ei, cînd judecătorul a dezlegat-o din legături şi voia s-o îngrozească cu săgeţile ca s-o ia la fugă? Dar ea, ascultînd pe maica sa care zicea către dînsa: „Fiica mea, Eutropia, nu fugi!”, a stat cu bărbăţie ca un stîlp neclintit, pînă ce a fost săgetată cu săgeţile pînă la moarte şi, dîndu-şi sufletul în mîinile Domnului său, a căzut cu trupul la pămînt. Astfel ea n-a călcat poruncile maicii sale pînă la sfîrşitul ei. Cu toate că această fecioară era proastă, neînvăţată, iar tu, însuţi ai învăţat dumnezeieştile Scripturi şi ai fost şi altora învăţătoare. Deci, socoteşte cu cîtă bărbăţie se cade ţie să stai pentru Domnul, tău”. Vorbind între ele acestea şi altele multe ca acestea, a trecut noaptea.

Cînd răsărea soarele, s-a auzit în cetate un glas de tulburare şi de gîlceavă; pentru că Selin şi Lisimah intraseră cu ostaşii în oraş şi mulţi creştini au fost prinşi de ostaşi şi au fost aruncaţi în temniţă. Unul din elini a spus lui Selin despre acea mănăstire de fecioare; iar el îndată a trimis ostaşi ca să prindă pe toate monahiile. Ostaşii, ducîndu-se, au înconjurat mănăstirea şi, spărgînd uşile cu securile, au intrat înăuntru ca nişte fiare sălbatice şi, prinzînd pe Vriena, voiau s-o ucidă cu sabia. Fevronia, văzînd primejdia care le cuprinsese, s-a aruncat la picioarele soldaţilor, strigînd către dînşii: „Vă jur pe Dumnezeul care este în cer, să mă ucideţi pe mine mai înainte, ca să nu văd moartea stăpînei mele”.

Pe cînd Fevronia grăia acestea, a sosit acolo comitul care se numea Prim şi, mîniindu-se pe ostaşi, i-a gonit din mănăstire şi a zis către Vriena: „Unde sînt celelalte călugăriţe care au fost în această mănăstire? Vriena a răspuns: „Toate au fugit de frica voastră”. Comitul a zis: „Aţi fi făcut bine dacă fugeaţi şi voi, însă şi acum aveţi voie să fugiţi, oriunde voiţi, că mi-e milă de voi”. Zicînd aceasta, a ieşit din mănăstire, luînd şi pe ostaşi cu el şi s-a dus în divan la Lisimah, care, văzîndu-l, l-a întrebat: „Adevărat este oare ceea ce am auzit de mănăstirea aceea?” Comitul a răspuns: „Adevărat”. Apoi, luînd pe Lisimah de o parte, i-a spus: „Toate călugăriţele care au fost în mănăstire au fugit şi n-am găsit decît numai două bătrîne şi una tînără; însă am să-ţi spun un lucru străin şi minunat, care l-am văzut în mănăstirea aceea. Am văzut pe acea călugăriţă tînără că avea o faţă atît de frumoasă, încît n-am mai văzut nici o femeie pînă acum! Dumnezeu ştie că este adevărat ceea ce-ţi spun. Am văzut-o pe aceea şi m-a mirat de cuviinţa ei; şi de n-ar fi fost săracă şi scăpătată, cu adevărat aş fi zis că este vrednică ţie femeie, stăpînul meu”. Lisimah a răspuns la aceasta: „Dacă nu voiesc să calc poruncile maicii mele, adică să nu vărs sîngele cel creştinesc, ci mai ales să-l apăr; apoi cum aş putea să fiu vrăjmaş mireselor lui Hristos? Nu voi face aceasta nicidecum. Însă te rog pe tine, domnul meu, să le scoţi din mănăstire şi să le păzeşti undeva, ca să nu cadă în mîinile cele muncitoare a lui Selin, unchiul meu”.

Vorbind acestea între ei, unul din cei mai răi ostaşi care fusese în mănăstire, auzind ceea ce a vorbit comitul cu Lisimah, a alergat la Selin muncitorul şi i-a spus că în mănăstirea de călugăriţe a găsit o fecioară foarte frumoasă, pe care comitul sfătuieşte pe Lisimah s-o ia de soţie. Selin, umplîndu-se de mînie, a trimis îndată ostaşi să străjuiască pe călugăriţele ce se aflau acolo, ca nu cumva să scape şi să se ascundă. A trimis încă şi pe unele din cele mai credincioase slugi ale sale ca să vadă pe acea tînără fecioară şi să-i afle numele. Aceia, ducîndu-se şi văzînd-o, s-au întors la dînsul şi i-au spus că nu este în partea de sub cer vreo femeie, care să-i semene la frumuseţea feţei ei.

Atunci muncitorul a poruncit în acel ceas propovăduitorilor să strige în cetate, ca a doua zi să se adune la privelişte toţi, fie bărbaţi, fie femei, şi de toate vîrstele, că o fecioară tînără, anume Fevronia, are să iasă la nevoinţă. Auzind cei ce petreceau în cetate şi poporul din satele dimprejur, bărbaţi şi femei s-au adunat la privelişte, voind să vadă nevoinţa Fevroniei. A doua zi, venind ostaşii cei mai cumpliţi, au fost trimişi la mănăstire din porunca muncitorului, să aducă pe Fevronia la judecată. Ostaşii, ducîndu-se, au prins-o cu mînie şi, legînd-o în lanţuri de grumaji, o trăgeau afară din mănăstire. Vriena şi Tomaida, cuprinzînd pe Fevronia cu tînguire de lacrimi, strigau cu amar şi rugau pe ostaşi să le dea voie să vorbească puţin cu ea. Ostaşii le-au lăsat. Apoi, Vriena şi Tomaida au rugat pe ostaşi să le ia şi pe ele la aceeaşi nevoinţă, pentru că se temeau bătrînele acelea, ca nu cumva Fevronia, fiind singură fără dînsele, să se teamă de munci. Ostaşii le-au zis: „Nu ni s-a poruncit ca şi pe voi să vă ducem înaintea judecăţii, ci numai pe Fevronia singură!”

Atunci Vriena şi Tomaida au început a întări pe Fevronia grăind către dînsa unele ca acestea: „Fiica mea Fevronia, acum ieşi la nevoinţa mucenicească; să ştii că Mirele ceresc va privi spre pătimirile tale şi puterile îngereşti ţin acum cununa biruinţei, ce ţi s-a gătit, dacă vei răbda cu bărbăţie pînă la sfîrşit. Deci, caută să nu te temi de munci, că vei fi batjocura diavolilor. Nu-ţi cruţa trupul cînd îl vei vedea zdrobit de bătăi, pentru că el, chiar nevrînd noi, după o vreme se va sălăşlui în groapă şi se va întoarce în ţărînă. Eu, tînguindu-mă în mănăstire, voi aştepta înştiinţare despre tine, ori bună, ori rea. Deci, mă rog ţie, sîrguieşte-te, ca să aud bună înştiinţare despre tine. Dar cine îmi va aduce aceea bună înştiinţare că Fevronia s-a sfîrşit muceniceşte pentru Hristos şi s-a socotit între mucenici?”

Fericita Fevronia a zis către Vriena: „Maica mea, cred Domnului că n-am călcat niciodată porunca ta în vreun chip. Aşa şi acum voi păzi necălcate poruncile şi învăţăturile tale; căci ce vor vedea popoarele se vor minuna şi vor ferici bătrîneţile Vrienei, zicînd: „Aceasta este cu adevărat sădirea şi creşterea Vrienei, egumena cea mare!” Eu voi arăta, cu ajutorul Stăpînului meu, în chipul acesta femeiesc, bărbăteasca mărime de suflet. Voi rugaţi-vă pentru mine şi mă lăsaţi să mă duc la nevoinţa care îmi stă înainte”. Tomaida a zis către dînsa: „Sora mea, Fevronia, viu este Domnul, că şi eu voi veni în urma ta! Mă voi îmbrăca în haine mireneşti şi, stînd la privelişte în popor, voi privi la nevoinţa ta!” Ostaşii, silind pe Fevronia să meargă şi voind s-o ducă repede, ea a zis către acele sfinte stareţe: „Maicele mele, mă rog vouă, daţi-mi binecuvîntarea de cale şi vă rugaţi lui Dumnezeu pentru mine!”

Atunci Vriena, ridicîndu-şi mîinile spre cer, a început a se ruga cu glas mare, zicînd: „Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce Te-ai arătat roabei Tale Tecla, în vremea patimilor ei, în chipul lui Pavel, arată-Te şi acum smeritei Tale roabe, Fevronia, în ceasul nevoinţei ei şi, nevăzut, întăreşte-o de sus, ca şi într-însa să se preamărească numele Tău cel sfînt! „Vriena rugîndu-se astfel şi cuprinzînd pe Fevronia şi sărutînd-o, a eliberat-o cu multe lacrimi. Ostaşii, luînd-o pe Fevronia, au dus-o la muncitorul Selin; iar Vriena, petrecînd puţin pe iubita sa fiică, s-a întors în mănăstire plîngînd şi tînguindu-se şi, aruncîndu-se la pămînt în biserică, striga şi se ruga către Dumnezeu pentru Fevronia.

Tomaida lăsînd pe Vriena plîngînd în biserică, s-a îmbrăcat în haine mireneşti de femeie şi a alergat la privelişte în urma Fe-vroniei. Încă şi femeile care mergeau în ziua de vineri la mănăstire şi ascultau învăţăturile Fevroniei, alergau la privelişte, bătîndu-şi piepturile, vărsînd lacrimi şi, de durere, îşi rupeau inimile lor, cum să se lipsească de o învăţătoare ca aceea. Auzind aceasta şi jupîneasa Ieria, cum că Fevronia va fi dusă la cercetare în privelişte, sculîndu-se, a strigat cu glas mare de tînguire, încît s-au înspăimîntat părinţii ei şi toţi ce erau în casă. Atunci ei au întrebat-o, care este pricina acelei tînguiri, iar ea le-a răspuns, zicînd: „Sora mea, Fevronia, este dusă la privelişte! Învăţătoarea mea s-a dus la munci pentru Hristos Domnul!” Părinţii ei căutau s-o potolească din plîns, însă ea şi mai mult striga către ei, zicînd: „Lăsaţi-mă să plîng cu amar pe Fevronia, sora şi învăţătoarea mea!”

Acestea zicîndu-le ea, au pornit şi părinţii ei spre tînguire, plîngînd toţi pentru Fevronia. Ieria mai ruga pe părinţii ei s-o lase să se ducă la privelişte; iar ei au lăsat-o să se ducă. Deci, luîndu-şi multe slugi, a alergat plîngînd la locul de privelişte unde erau o mulţime de femei, care plîngeau. Pe drum a ajuns şi pe călugăriţa Tomaida îmbrăcată mireneşte, cu care, cunoscînd-o, s-a dus împreună plîngînd şi au mers la locul de privelişte, unde se adunase mulţime de popor; şi apoi, venind şi judecătorul, a stat la locul său.

Astfel toată priveliştea rînduindu-se, muncitorii Selin şi Lisimah au poruncit să aducă pe Sfînta Fevronia. Deci, mireasa lui Hristos stînd înaintea lor, fiind cu mîinile la spate şi atîrnîndu-i lanţuri grele de grumaji, pe care văzînd-o poporul a plîns şi a lăcrimat; dar muncitorul Selin a poruncit să fie tăcere şi a zis către Lisimah: „Întreabă pe acea femeie şi ascultă-i răspunsurile ei”. Lisimah a început a o întreba, zicîndu-i: „Spune-ne de ce rînduială eşti, roabă sau liberă”. Fevronia a răspuns: „Sînt roabă”. Zis-a Lisimah: „A cui roabă eşti?” Fevronia a răspuns: „Sînt roaba lui Hristos”. Lisimah a întrebat-o „Care este numele tău?” Fevronia a răspuns: „Mă numesc creştină smerită”. Zis-a Lisimah: „Numele tău voiesc ca să-l ştim”. Răspuns-a Fevronia: „Ţi-am spus că sînt creştină, iar de voieşti să-ţi zic numele cel din naştere, maica mea m-a numit Fevronia”.

Atunci muncitorul a poruncit lui Lisimah să înceteze de a o mai întreba. Deci, a început singur a grăi către dînsa: „Ştiu zeii, o, Fevronia, că nu ar fi voit să te învrednicească pe tine vorbei mele, dar, deoarece blîndeţea şi frumuseţea feţii tale mi-au biruit mînia şi iuţimea pe care o aveam asupra ta, te întreb, nu ca pe o osîndită, ci ca pe o fiică a mea. Ascultă fiică, martori îmi sînt zeii că îţi spun adevărul: acesta pe care îl vezi că şade cu mine este nepotul meu Lisimah. Eu şi Antim tatăl lui, l-am logodit cu o fecioară de bun neam, îndestulată cu multe bogăţii şi fiică a lui Prosfor senatorul. Însă, de te vei supune nouă, atunci logodna cu fiica lui Prosfor o vom strica şi cu tine vom întări cuvîntul spre însoţire; deci, vei fi soţia lui Lisimah, şezînd de-a dreapta lui, precum stau eu acum. Uită-te la el şi vezi de este frumos ca tine sau nu. De vei asculta sfatul meu ca al unui părinte, te voi face slăvită şi bogată pe pămînt, încît nu vei mai cunoaşte sărăcia. Eu n-am nici femeie, nici fii şi toate ale mele ţi le voi da ţie. Te voi face stăpînă peste toate averile mele pentru că toate le voi da zestre stăpînului meu Lisimah. Voi fi pentru voi ca un tată, şi toate femeile, văzîndu-te învrednicită cu o cinste ca aceea, te vor preamări şi ferici; apoi se va bucura şi biruitorul nostru împărat şi multe vă va dărui vouă, că a şi făgăduit că are să pună pe Lisimah, eparh al Romei. Iată ai auzit toate, acum răspunde-mi mie, ca tatălui tău, cele ce sînt plăcute zeilor noştri ca să se înveselească sufletul meu; iar de nu vei asculta sfaturile mele, zeii ştiu că în mîinile mele, nici trei ceasuri nu vei mai fi vie. Acum alege şi ne spune ceea ce voieşti”.

La acestea Sfînta Fevronia a răspuns: „O, judecătorule, am la ceruri cămară nefăcută de mînă, în care se săvîrşeşte nunta cea nestricată în veci. Zestre am toată împărăţia cerului, iar ca Mire am pe Cel fără de moarte; deci, nu voiesc să mă însoţesc cu un om muritor şi stricăcios şi nu voiesc să aud de cele ce îmi făgăduieşti. Nu te mai osteni întru acelea, judecătorule, pentru că, nici momindu-mă, nu vei spori ceva, nici cu îngrozire nu mă vei înfricoşa!”

Acestea auzindu-le, judecătorul s-a supărat foarte rău şi a poruncit ostaşilor ca să rupă hainele de pe dînsa şi, încingînd-o cu o ruptură mică şi proastă, să o pună dezbrăcată înaintea tuturor ca, singură văzîndu-se într-o ruşine ca aceea, să se ruşineze şi să cunoască ce fel de slavă i se făgăduise ei şi ce fel de necinste i-a venit acum. Ostaşii, făcînd după cum le-a poruncit, au pus-o astfel înaintea tuturor. Atunci Selin a zis către dînsa: „Ce zici acum, Fe-vronia? Oare vezi din cîte bunătăţi ai căzut?” Sfînta a răspuns: „Ascultă, judecătorule nedrept, nu numai hainele de pe mine de le vei lua, dar şi legătura asta, şi în toată goliciunea de mă vei lăsa, întru nimic nu socotesc ruşinea asta; pentru că unul este Ziditorul şi Mirele meu Hristos, pentru Care sufăr cu bucurie, nu numai această goliciune, ci cu sabia doresc a mă tăia şi a mă arde în foc! O, de m-ar învrednici pe mine să pătimesc pentru Acela, Care pentru mine a pătimit cele mai grozave chinuri!”

Atunci Selin a zis către dînsa: „O, neruşinato şi vrednică de toată necinstea, ştiu că te mîndreşti întru frumuseţile tale şi de aceea nu socoteşti spre ruşine necinstea, ci o socoteşti ca laudă, ca să stai astfel goală în privelişte”. Răspuns-a sfînta: „Ştie Hristosul meu că pînă în ziua de azi n-am văzut faţă de bărbat şi nici faţa mea nu a văzut-o cineva din mireni; dar acum, căzînd în mîinile tale, să fiu oare fără de ruşine? Tu singur eşti fără de ruşine că ai dezvelit înaintea tuturor trupul meu cel fecioresc. Însă spune-mi, o, nebune judecător, care dintre luptătorii olimpici, nevoindu-se, ies la luptă şi vin îmbrăcaţi cu haine? Oare nu se luptă goi, pînă ce biruiesc pe cel împotrivă luptător? Aşa şi eu, ieşind la luptă cu potrivnicul, bătăi şi foc aşteaptă trupul meu. Deci, cum voi putea să fiu îmbrăcată cu haine ca să sufăr unele ca acestea? Oare nu primeşte răni trupul cel gol? Deci, goală vin spre nevoinţă, ca să biruiesc pe satana, tatăl tău, nebăgînd în seamă muncile!”

Atunci Selin a zis către slujitori: „Deoarece femeia aceasta singură doreşte munci de foc şi de bătăi şi spune că nu se teme, să o întindeţi pe dînsa în patru părţi şi, aprinzînd foc dedesupt, să o bată patru oameni cu toiege pe spate”. Atunci îndată slujitorii au început a o munci, bătînd-o cumplit; iar sîngele curgea din trupul ei. Iar focul de sub dînsa ca să nu se stingă, turnau peste el unsoare, ca astfel să facă mai multă văpaie şi să o ardă mai cumplit. Deci, muceniţa fiind multă vreme muncită, poporul striga către muncitor: „Miluieşte, îndurate judecător, miluieşte pe acea fecioară!” Dar el, neascultînd rugămintea poporului, poruncea ca mai cumplit să o bată. Iar după ce s-a mai îmblînzit din mînie, a poruncit să înceteze a o mai munci şi, crezînd că este moartă, a aruncat-o afară din foc. Tomaida, văzînd-o muncită în chinuri cumplite ca acelea pe Sfînta Fevronia, a slăbit cu duhul şi cu trupul şi a căzut la pămînt lîngă picioarele Ieriei. Ieria, ridicîndu-şi glasul, a strigat: „Amar mie, sora mea Fevronia, amar mie învăţătoarea mea, de acum nu voi mai auzi învăţătura ta. Nu numai de tine m-am lipsit, dar şi de Tomaida, iată şi aceea moare pentru tine!”

Astfel strigînd Ieria, Fevronia, care zăcea la pămînt, a auzit glasul ei şi a rugat pe cei ce stăteau aproape să toarne apă pe faţa Tomaidei. Deci, făcîndu-se aşa, Tomaida şi-a venit în fire şi, întărindu-se, a stat pe picioarele sale. Judecătorul, văzînd pe Fe-vronia vie, a zis către dînsa: „Ce zici, Fevronia! Cum ţi s-a părut că este cea dintîi nevoinţă a pătimirii tale!” Sfînta Muceniţă a răspuns: „La cea dintîi nevoinţă m-ai văzut că sînt nebiruită; deci, nu mă îngrijesc de muncile cele rînduite de tine!” Atunci Selin a zis către slujitori: „Spînzuraţi-o pe lemnul cel de muncă, şi-i strujiţi coastele ei cu piepteni de fier şi cu foc să-i ardeţi coastele ei!” Deci, muncitorii îndeplinind porunca, Sfînta Muceniţă Fevronia şi-a ridicat ochii la ceruri, şi a strigat: „Doamne, vino în ajutorul meu şi nu mă lăsa pe mine, roaba Ta, în ceasul acesta!”

Acestea zicîndu-le, a tăcut. Apoi, fiind strujită şi arsă în foc, mulţi din cei ce se adunaseră la privelişte, nemaiputînd să vadă o muncire ca aceea, au plecat de acolo; iar alţii strigau către judecător să cruţe pe acea tînără fecioară, care cu nimic nu a fost vinovată. Atunci judecătorul a poruncit slujitorilor să înceteze; iar sfînta încă fiind spînzurată, ighemonul a început iarăşi s-o întrebe, dar ea n-a răspuns. Atunci ighemonul a poruncit s-o scoată de pe lemnul de muncă şi s-o lege de-o roată ce era întărită în pămînt. Apoi a zis: „Deoarece această femeie îndărătnică nu voieşte să-mi răspundă, să i se taie limba şi să se arunce în foc”. Muceniţa, auzind aceasta, îndată şi-a scos limba din gură şi a făcut semn muncitorului să i-o taie. Dar muncitorul slujitor a întins mîna să-i taie limba, iar poporul a strigat, jurînd cu zeii pe judecător şi rugîndu-l să nu facă aceasta. Apoi, muncitorul a plecat şi n-a mai poruncit să-i taie limba, dar în locul ei să-i scoată dinţii. Atunci îndată unul din muncitorii slujitori, luînd un fier, a început să-i scoată dinţii unul cîte unul şi să-i arunce la pămînt; iar după ce i-a scos şaptesprezece dinţi, judecătorul a poruncit să înceteze.

Atunci din gura ei curgea mult sînge şi de durere cumplită ce avea, sfînta slăbise foarte mult cu trupul. Deci, chemînd un doctor, a adus puţină doctorie şi a potolit curgerea sîngelui. După aceea, Selin a început iarăşi a o întreba, zicînd: „Fevronia, măcar acum supune-te judecăţii şi închină-te zeilor”. Sfînta a răspuns: „Anatema ţie, blestematule, tu cel ce ai îmbătrînit întru fărădelege, slujind diavolului! Oare voieşti să-mi împiedici calea mea şi nu mă laşi să merg degrabă la Hristos, Mirele meu? Mai bine sîrguieşte-te ca, mai degrabă, să mă scoţi din trupul acesta de pămînt, deoarece Hristos, iubitul meu, mă aşteaptă!” Selin a zis: „Cu adevărat voi pierde trupul tău cu sabie şi cu foc, pentru că te văd că încă fără de ruşine te mîndreşti cu tinereţile tale, şi nici un folos nu-ţi va fi din aceasta; pentru că mîndria ta îţi va aduce multe răutăţi şi multe munci rele” Dar sfînta muceniţă de durere mare nu putea să-i răspundă, ci prin tăcerea sa, pornea şi mai mult spre mînie pe muncitor.

Atunci Selin a poruncit să-i taie sînii ei cei fecioreşti. Poporul, auzuind aceasta, striga şi ruga pe judecător să nu poruncească să se facă aceasta; dar el, mîniindu-se asupra muncitorului slujitor, a zis: „Pentru ce zăboveşti, spurcatule şi vrăjmaş al zeilor noştri? Pentru ce nu faci ceea ce ţi se porunceşte?” Atunci acela, luînd un brici, a început a tăia sînul cel drept al muceniţei; iar ea, ridicîndu-şi ochii spre cer, a strigat cu glas mare, zicînd: „Doamne Dumnezeul meu, vezi răutatea ce mi se face mie şi primeşte în mîinile tale sufletul meu!” Aceasta spunînd, a tăcut şi nimic nu mai zicea. Deci, tăindu-i-se amîndoi sînii şi aruncîndu-i pe pămînt, judecătorul a poruncit să aducă foc şi să ardă rănile acelea din care curgea sînge. El a mai poruncit să-i ardă şi pîntecele mult timp, pînă se vor arde astfel toate măruntaiele ei. Mulţi din popor numaisuferind să vadă o muncire ca aceea, au plecat de la privelişte şi cu glas mare blestemau pe Diocleţian şi pe zeii lui.

După aceea Tomaida şi Ieria au trimis o slujnică la mănăstire ca să spună Vrienei toate cele ce se făcuseră. Vriena, auzind acelea, s-a umplut cu bucurie şi cu lacrimi a strigat către Dumnezeu: „Doamne Iisuse Hristoase, vino în ajutorul roabei tale, Fe-vronia!” Apoi s-a aruncat la pămînt, plîngînd şi strigînd: „Unde eşti acum, Fevronia? Unde eşti, fiica mea cea dulce? Unde eşti, roaba lui Hristos? Unde eşti, frumuseţea rînduielii bisericeşti?” Apoi, sculîndu-se şi ridicîndu-şi mîinile spre cer, a zis: „Doamne, caută spre smerita roaba Ta, Fevronia, şi grăbeşte a-i ajuta ei! Fă aşa ca să o vadă ochii mei sfîrşită prin mucenicie şi rînduită în ceata sfinţilor îngeri!”

La privelişte, Selin, necuratul muncitor, a poruncit să dezlege pe muceniţă, care era legată; şi, îndată, sfînta a căzut la pămînt, nemaiputînd să stea. Atunci comitul Prim a zis încet către Lisimah: „Pentru ce nu încetezi o muncire ca aceasta!” Lisimah a răspuns: „Lasă, frate, căci pătimirea ei va fi spre folos multora din cei ce privesc la dînsa. Aceasta socotesc că şi mie îmi va fi de folos spre mîntuire. Am auzit de la maica mea, cum că ceilalţi s-au mîntuit cu chipul mucenicilor. Deci, să-şi săvîrşească şi această pătimire a sa spre mîntuirea multora”.

Ieria, văzînd pe muceniţă căzută la pămînt, a strigat cu glas mare către judecător, zicînd: „O, muncitorule fără de omenie, au nu erau destul muncile cele dintîi care s-au făcut acestei fecioare nevinovate? Au, nu-ţi aduci aminte de maica ta, care asemenea era îmbrăcată cu trup femeiesc? Au n-ai supt lapte din sînuri, asemenea cu acestea pe care le-ai tăiat de la această fecioară? Pentru aceea te-ai hrănit din sînuri femeieşti, ca atîta cumplire şi muncire să săvîrşeşti contra acelor părţi femeieşti? Mă minunez cu adevărat, cum nimic nu poate să milostivească obiceiul tău cel nemilostiv şi fără de omenie? Dar să ştii cu adevărat, că în chipul în care ai muncit tu pe această fecioară, aşa nu te va cruţa nici pe tine Împăratul ceresc!”

Ieria, zicînd aceste cuvinte, Selin s-a umplut de mînie şi a poruncit ostaşilor s-o prindă din mijlocul poporului, vrînd s-o muncească îndată înaintea tuturor. Ieria, auzind aceasta, a dat poporul la o parte şi mergea singură cu bucurie la el şi striga: „Doamne, Dumnezeul Fevroniei, primeşte-mă cu dînsa şi pe mine smerita roaba ta!” Deci, mai înainte pînă a nu ajunge ea şi pînă a nu sta înaintea ighemonului, judecătorii, prietenii lui, l-au sfătuit să nu muncească pe Ieria înaintea tuturor, fiindcă este de neam bun şi mare, ca nu cumva de frică, văzînd-o toată mulţimea poporului pe aceea muncindu-se, să voiască a pătimi cu dînsa, şi astfel va pieri toată cetatea. Selin, ascultînd sfatul prietenilor săi, a sfătuit să nu mai aducă pe Ieria la întrebare; ci, mîniindu-se asupra ei, a răcnit cu glas mare, zicînd: „Ascultă, Ierie, vii sînt zeii, că tu ai mijlocit Fevroniei multe răutăţi, cu cuvintele tale îndrăzneţe şi fără de ruşine”. Acestea zicînd, îndată a poruncit să se taie mîinile Sfintei Fevronia. Atunci, purtătorul de arme, punînd îndată un lemn sub mîna dreaptă, a lovit cu securea şi a tăiat-o; asemenea a tăiat-o şi pe cea stîngă. Muncitorul a poruncit să-i taie şi piciorul cel drept, şi, fiind pus un lemn sub picioarele ei, purtătorul de arme a luat securea şi a lovit cu putere mare în glezne, însă n-a putut să-i taie piciorul. De asemenea, lovind a doua oară, nimic n-a sporit.

Atunci poporul a făcut strigare mare, căci toţi se întristau pentru o muncire ca aceea. Purtătorul de arme, lovind pentru a treia oară, abia a putut să-i taie piciorul. Fevronia se cutremura din tot trupul de cumplita durere, deşi era aproape de sfîrşit. Însă, pe cît putea, întindea şi piciorul celălalt, punîndu-l pe lemn ca să fie tăiat. Judecătorul, văzînd aceasta, a zis: „Oare vedeţi puterea acestei femei fără de ruşine?” Şi a zis către purtătorul de arme cu multă mînie, să-i taie şi piciorul celălalt; şi i l-a tăiat. Lisimah, sculîndu-se de la locul său, a zis lui Selin: „Ce vei mai face acestei ticăloase fecioare? Să mergem acum de aici, căci este vremea prînzului”. Nelegiuitul Selin a răspuns: „Vii sînt zeii noştri, că nu o voi lăsa pe dînsa cu viaţă, ci voi sta aici pînă ce va muri!” Petrecînd multe ceasuri sufletul în trupul sfintei muceniţe, Selin a zis către purtătorii de arme: „Oare este încă vie acea femeie?” Aceia i-au răspuns: „Este vie, pentru că sufletul ei este încă într-însa”.

Atunci Selin a poruncit să-i taie sfîntul ei cap. Deci, un ostaş, luînd sabia în mînă, cu cealaltă mînă a apucat perii capului şi astfel a înjunghiat-o în grumazi, precum cineva junghie o oaie; apoi, i-a tăiat şi sfîntul ei cap. Judecătorii, sculîndu-se îndată, s-au dus să prînzească; iar Lisimah se întorcea de la privelişte plîngînd.

După uciderea Sfintei Muceniţe Fevronia, credincioşii, care erau printre popor, voiau să ia sfintele ei moaşte; dar Lisimah a pus ostaşi să păzească trupul ei, ca nici unul din mădularele cele tăiate să nu se răpească de cineva. El însuşi fiind în multă supărare şi mîhnire nu a gustat mîncare sau băutură, ci închizîndu-se în cămară se tînguia pentru uciderea Fevroniei. Asemenea şi Selin, unchiul lui Lisimah, înştiinţîndu-se de tînguirea lui Lisimah, s-a mîhnit şi n-a gustat bucate; ci, sculîndu-se, umbla tulburat prin palat încoace şi încolo. Privind el în sus, deodată a căzut asupra lui frică şi spaimă şi a rămas mut. Deci, răcnind foarte tare şi mugind ca un bou, s-a lovit cu capul de un stîlp de marmură ce era acolo şi, sfărîmîndu-şi capul, a căzut la pămînt mort. Din aceasta s-a făcut gîlceavă şi strigare între slugi şi ostaşi. Lisimah, auzind de aceasta, a ieşit degrabă din cămara sa şi, alergînd la locul unde zăcea mort unchiul lui, s-a umplut de mirare şi de spaimă. Şi poruncind să înceteze strigarea şi gîlceava aceea, întreba: Cum s-a întîmplat aceasta? Cei ce stăteau de faţă i-au spus ceea ce se întîmplase. Auzind el aceasta, a clătinat capul şi a zis: „Mare este Dumnezeul creştinilor! Bine este cuvîntat Dumnezeul Fevroniei! Dumnezeu a răsplătit sîngele ei cel nevinovat!”

Aceasta zicînd, a poruncit să scoată trupul lui Selin afară din cetate şi să-l îngroape după obiceiul păgînesc. Deci, chemîndu-l la sine pe comitul Prim, a zis către el: „Jură-te pe tine cu Dumnezeul creştinesc, ca să nu calci porunca mea, pe care ţi-o voi da! Sîrguieşte-te îndată şi pregăteşte o raclă de lemn pentru trupul Fevroniei şi trimite propovăduitori pretutindeni, ca toţi creştinii să se adune fără frică la îngroparea Muceniţei Fevronia; fiindcă Selin a murit. Tu ştii, iubite Prim, dorinţa inimii mele. Deci, ia ostaşi şi, adunînd trupul Fevroniei cu mădularele cele tăiate, să-l duci la mănăstire. Însă, păzeşte să nu ia cineva din mădularele cele tăiate ale ei. Asemenea, să aduni şi pămîntul acela pe care s-a vărsat sîngele ei, ca să nu-l lingă cîinii şi, săpîndu-l, să-l duci la mănăstire”. Comitul, îndată, după porunca lui Lisimah, chemînd o ceată de ostaşi, a dat în mîinile lor să ducă sfîntul ei trup, iar el singur, adunînd mădularele cele tăiate, capul, mîinile, picioarele, sînii şi dinţii şi învelindu-le în haina sa, le-a dus la mănăstire, urmîndu-i o mulţime de popor.

Deci, mergînd la mănăstire, n-a lăsat să intre înăuntru pe nimeni din popor, decît numai pe Tomaida şi pe Ieria. Atunci cinstita stareţă, egumena Vriena, văzînd trupul Fevroniei şi mădularele cele tăiate, a slăbit cu trupul de mare jale şi a căzut la pămînt ca moartă. Iar comitul, punînd străji de ostaşi lîngă mănăstire s-a întors la Lisimah. Vriena, abia şi-a venit în fire după multe ceasuri şi, sculîndu-se, cuprindea trupul muceniţei sfinte, strigînd: „Vai mie, fiica mea Fevronia, acum te-ai dus din ochii maicii tale, Vriena! Cine va citi acum surorilor dumnezeieştile Scripturi? Ce mîini vor deschide cărţile tale?” Astfel plîngînd Vriena, toate surorile care se duseseră cu Eteria s-au întors la mănăstire şi, căzînd, s-au închinat cu lacrimi trupului Fevroniei. De asemenea şi Ieria striga: „Mă voi închina sfintelor picioare, care au călcat capul şarpelui! Voi săruta rănile trupului cel sfînt, prin care s-a vindecat sufletul meu! Voi încununa cu flori de laudă capul acela, care, prin frumuseţea nevoinţei sale, a încununat neamul femeiesc!” Tot astfel plîngeau cu tînguire mare şi celelalte surori deasupra sfintelor moaşte.

Deci, spălîndu-le, le-a pus pe scîndura pe care sfînta avea obiceiul a se odihni şi a lipit mădularele tăiate la locul lor; şi astfel a dus-o în biserică cu cîntare de psalmi. După ce a trecut ziua, Vriena a poruncit să deschidă poarta mănăstirii, ca toţi care vor veni să vadă pe sfînta muceniţă să intre şi să preamărească pe Dumnezeu, Cel ce i-a dat în pătimiri atîta răbdare.

Intrînd înăuntru o mulţime de popor, a venit şi Lisimah împreună cu comitul. Deci, Lisimah a zis către el: „Eu mă lepăd de toate părinteştile obiceiuri, de slujirea de idoli şi de bogăţiile mele şi voi merge să mă unesc cu Hristos!” Comitul a răspuns: „Şi eu voi face ca şi tine! Să piară Diocleţian şi toată împărăţia lui, căci toate lăsîndu-le, voi sluji lui Hristos!” Astfel, învoindu-se amîndoi, au lăsat divanul şi au venit în mănăstire la moaştele Sfintei Muceniţe Fevronia. Acolo a venit şi episcopul acelei cetăţi, cu preoţi, cu clerici şi cu mulţime de călugări, săvîrşind toată noaptea slujbă de laudă lui Dumnezeu, cu lacrimi şi cu bucurie duhovnicească.

Făcîndu-se ziuă, a adus un sicriu făcut înadins pentru moaştele Sfintei Muceniţe Fevronia şi le-a pus într-însul cu bună rînduială, fiecare mădular tăiat la locul lui, iar dinţii i-a pus pe piept. Apoi, ungînd moaştele cu miruri şi aromate, le-a îngropat în biserică, slăvind şi mulţumind lui Dumnezeu. De la mormîntul ei bolnavii luau tămăduiri; astfel că mulţi dintre elini au crezut în Hristos Dumnezeul nostru şi s-au botezat. Asemenea Lisimah şi comitul Prim au primit Sfîntul Botez şi, lăsîndu-şi dregătoriile, nu s-au mai întors la împăratul cel păgîn. Ei, lepădîndu-se de toată lumea, au mers la arhimandritul Marcel şi au luat viaţa călugărească, petrecînd cu dumnezeiască plăcere în pustniceşti nevoinţe şi prin cinstit sfîrşit au trecut la Hristos. Asemenea şi fericita Ieria, dînd toate averile sale mănăstirii, a zis către Vriena: „Rogu-mă ţie, maica mea, primeşte-mă la tine ca pe o fiică, în locul Sfintei Fevronia, şi-ţi voi sluji cu toată supunerea precum îţi slujise ea!” Aceasta zicînd, a luat de pe dînsa toate podoabele femeieşti de mult preţ şi le-a dat spre înfrumuseţarea bisericii şi, lepădîndu-se de lume, s-a făcut călugăriţă.

Pomenirea Sfintei Muceniţe Fevronia se prăznuia în toţi anii în ziua de 25 ale lunii iunie, zi în care sfînta a pătimit pentru Hristos, cînd se făceau şi minuni în ziua praznicului ei. Căci la cîntarea cea de toată noaptea, sfînta muceniţă se arăta, stînd în mijlocul surorilor ce cîntau, luîndu-şi locul său de mai înainte. Deci, cînd au văzut-o pe dînsa la arătarea cea dintîi, toate surorile s-au înfricoşat, iar Vriena a strigat cu glas mare: „Iată, fiica mea Fe-vronia, a venit la noi!” Deci, vrînd cu dragoste să o cuprindă cu mîinile sale ca o maică, îndată Sfînta Fevronia s-a făcut nevăzută. Din acea vreme nimeni nu mai îndrăznea să se atingă de ceea ce se arăta sau să-i zică vreun cuvînt, decît numai priveau la dînsa cu spaimă şi cu mirare. Din arătarea ei ele simţeau bucurie şi veselie în sineşi; iar inima ei, umplîndu-se de acea bucurie, lăcrima şi astfel stătea ca la trei ceasuri văzută tuturor, apoi iarăşi se făcea nevăzută. Episcopul, avînd evlavie spre Sfînta Muceniţă, a făcut în cetate o biserică în numele ei, pe care, zidind-o vreme de şase ani, a sfîrşit-o şi, aducînd episcopii de primprejur la sfinţirea ei în ziua praznicului Sfintei Fevronia, a voit să aducă în biserică sfintele ei moaşte.

Deci, după cîntarea de laudă de toată noaptea, episcopii cu tot clerul au mers în mănăstire, unde, rugîndu-se, au descoperit mormîntul sfintei şi, deschizînd racla, au văzut cinstitele ei moaşte strălucind ca o rază de soare. Călugăriţele, văzînd aceasta, plîngeau şi se tînguiau că se lua de la dînsele o vistierie de mare preţ. Cînd mîinile celor sfinţiţi s-au atins de raclă să o ia, îndată s-a făcut atîta zgomot în văzduh, încît tot poporul a căzut de frică cu feţele la pămînt. Apoi, după un ceas, îndrăznind iarăşi a se atinge de raclă, pămîntul s-a cutremurat foarte tare, încît s-a clătinat toată cetatea. Atunci au cunoscut toţi, că sfînta muceniţă nu voieşte să fie luată din locul său; iar episcopul s-a mîhnit foarte mult şi nu a mai îndrăznit să se mai atingă de racla sa.

Deci, episcopul a grăit către egumena Vriena: „Ascultă soră, tu ştii cîtă sîrguinţă am pus, ca întru slava şi cinstea Cuvioasei Muceniţe Fevronia să ridic această biserică, de la a cărei zidire se împlinesc acum şase ani; însă de vreme ce sfînta muceniţă nu voieşte să asculte de rugăciunile noastre, ca să treacă în biserica cea zidită în numele ei, mă rog ţie, ca să iei măcar una din mădularele ei cele tăiate şi cu mîinile tale să ne-o dai nouă, ca să nu fie osteneala noastră fără rod şi fără spor”. Atunci Vriena, întinzîndu-şi mîna, s-a atins de racla sfintei, vrînd s-o ia şi s-o dea episcopului, dar mîna Vrienei a rămas ca moartă. Atunci Vriena, plîngînd, a început a grăi către sfînta: „Mă rog ţie, fiica şi sfînta mea Muceniţă Fevronia, nu te mînia asupra mea, maica ta, ci adu-ţi aminte de ostenelile mele şi nu-mi defăima bătrîneţile mele”. Acestea zicîndu-le, s-a slăbit mîna ei. După aceasta Vriena, iarăşi plîngînd, a grăit către sfînta: „Stăpîna noastră, dă-ne nouă binecuvîntare şi nu ne mîhni!”

Aceasta zicînd-o, iarăşi şi-a întins mîna ei şi a luat unul din dinţii ei, care se aflau pe piept şi l-a dat episcopului; după aceea îndată s-a închis racla. Episcopul, luînd cu bucurie dintele acela de la moaştele sfinte, l-a pus într-un vas de aur şi s-a întors cu tot poporul, ducînd acel dar cu cîntări de psalmi, cu lumînări, cu veselie şi cu prăznuire. Şi, aducîndu-l în biserică, a sfinţit-o pe ea, făcînd într-acea zi cu rugăciunile sfintei multe tămăduiri. Căci cîţi au fost orbi, au văzut; cîţi erau şchiopi s-au îndreptat şi cîţi erau îndrăciţi, au scăpat de îndrăcire; şi ori de ce neputinţă era cuprins cineva, numai atingînd gura şi sărutînd acea mică parte luată din moaştele sfintei, îndată cîştiga tămăduire şi se ducea sănătos la casa sa, bucurîndu-se şi slăvind pe Dumnezeu.

După sfinţirea acelei biserici, Cuvioasa egumenă Vriena a mai trăit doi ani şi s-a apropiat de fericitul său sfîrşit. Deci, punînd egumenă în locul său pe Tomaida, s-a mutat către Domnul. Iar eu, Tomaida – zice scriitoarea acestei vieţi -, după mutarea maicii Vriena, am scris viaţa şi pătimirea Sfintei Muceniţe Fevronia. Asemenea şi cele despre Lisimah, pe care le-am auzit din gura lui singură. Toate acestea le-am scris spre folosul celor ce vor citi şi vor asculta şi spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Cel slăvit împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

mai mult
Sfinții zilei

Duminică, 24 iunie – (†) Naşterea Sf. Ioan Botezătorul (Sânzienele); †) Sf. Niceta de Remesiana; Aducerea moaştelor Sf. M. Mc. Ioan cel Nou de la Suceava; †) Sf. Ier. Niceta de Remesiana (Dezlegare la peşte)

img (6)

Hristos, Mîntuitorul nostru, Soarele cel neapus, vrînd să răsară lumii, plecînd cerurile, S-a pogorît în cel mai curat pîntece fecioresc. Deci, se cădea mai întîi să iasă luceafărul din cea stearpă, adică Sfîntul Ioan Înaintemergătorul, ca să meargă înainte, ca un vestitor, propovăduind şi zicînd: Vine Cel mai tare decît mine, în urma mea. Deci, împlinindu-se vremea Sfintei Elisabeta ca să nască, a născut fiu la bătrîneţile sale din pîntece sterp, precum demult Sara a născut pe Isaac. Mai înainte de a naşte Fecioara pe Hristos, a născut cea stearpă, în zilele sale pe Înaintemergătorul lui Hristos, ca acei ce vor vedea naşterea cea peste fire din cea îmbătrînită, să creadă naşterii celei mai presus de fire, care avea să fie din Fecioara cea nemăritată şi să zică în sine: „Puterea cea atotputernică a lui Dumnezeu, Care a dezlegat nerodirea bătrînei, aceea este împuternicită ca şi pe Fecioara Maria cea neîntinată s-o facă maică”.

Naşterea cea minunată a Sfîntului Ioan a fost înaintemer-gătoare Naşterii lui Hristos, cea minunată. Minunea se aştepta după minune; după maica cea stearpă, Maica cea pururea Fecioară; după naşterea cea minunată a Elisabetei, naşterea cea străină a Fecioarei, pentru că la amîndouă Maicile, rînduiala naşterii covîrşea rînduielile firii, Dumnezeu voind aşa, Căruia toată firea îi este slujitoare ca unui Ziditor.

După ce Elisabeta a născut, vecinii care locuiau împrejur au auzit de aceasta, asemenea rudeniile şi cunoscuţii şi toţi se bucurau împreună cu ea; căci Domnul a făcut milă cu dînsa, ridicînd de la dînsa ocara nerodirii de copii. Astfel, s-au împlinit cuvintele Sfîntului Arhanghel Gavriil, care a zis către Zaharia: Femeia ta va naşte fiu şi mulţi se vor bucura de naşterea lui! Deci, pe de o parte se bucurau rudeniile, iar de alta, aceia care erau cuprinşi cu mare dorinţă de Mesia Cel aşteptat; deşi acum nu ştiau că a sosit taina întrupării lui Hristos, în vremea naşterii Mergătorului înainte lui Hristos. Deci, duhul lor se pornea într-înşii spre bucurie; iar Sfîntul Duh veselea inimile lor, ca şi cum le dădea o înştiinţare pentru cîştigarea aşteptării lor.

În ziua a opta au venit preoţii şi prietenii în casa lui Zaharia, ca să taie pruncul împrejur şi toţi voiau să-i pună numele tatălui său, Zaharia; dar maica lui nu se învoia, pentru că, fiind soţie de prooroc şi născătoare de prooroc, Sfînta Elisabeta era însăşi plină de darul proorociei. Deci ea, prooroceşte a poruncit ca pruncul cel născut al lor, să nu se numească cu vreun nume pînă ce nu va auzi şi de la bărbatul ei; de vreme ce el s-a întors de la biserică la casa sa mut şi nu putea să spună soţiei sale nimic, de cînd a văzut pe îngerul, care i-a binevestit zămislirea fiului său, şi care i-a zis: Vei pune numele lui Ioan. Deci, Sfînta Elisabeta, povăţuindu-se de Sfîntul Duh, a numit pe prunc Ioan, ea care a cunoscut prooroceşte venirea la dînsa a Maicii lui Dumnezeu şi i-a zis: De unde-mi este mie aceasta, ca să vină Maica Domnului meu la mine? Iar cei ce voiau să taie împrejur pruncul, făceau semne tatălui său, cum ar voi să-l numească. Iar el, cerînd o tăbliţă, a scris: Ioan să-i fie numele lui! Şi îndată a deschis gura Zaharia şi limba lui s-a dezlegat din amuţire şi îndată vorbind, binecuvînta pe Dumnezeu.

Atunci toţi s-au minunat de acele mari minuni: cum a născut aşa îmbătrînită, cum maica şi tatăl cel mut s-au unit la un nume, cu care să numească pe fiu şi cum, după scrierea numelui, mutul îndată a grăit şi, ce a scris cu mîna, aceea a grăit şi cu limba. Deci, numele lui Ioan s-a făcut ca o cheie a gurilor părinţilor, deschizîndu-le spre lauda lui Dumnezeu. Astfel a cuprins frica pe toţi cei ce vieţuiau împrejur, pentru că toţi cei ce auzeau acestea se minunau cu spaimă de acele preaslăvite minuni ale lui Dumnezeu şi se povesteau cuvintele acestea în toată partea muntelui Iudeei, adică în hotarele Hebronului, în cetatea preoţilor, unde era casa lui Zaharia. Acea cetate, încă din zilele lui Isus Navi a fost hotărîtă sfinţitei seminţii a lui Avraam; iar de la Ierusalim şi pînă la dînsa era cale de opt ceasuri. Acea cetate era mai departe de Betleem, la un loc mai înalt, şi se numea „cetatea muntelui”, pentru munţii săi cei înalţi, iar hotarele ei se numeau „părţile muntelui”, precum se scrie în Evanghelie despre Preacurata Născătoare de Dumnezeu: Sculîndu-se Maria din Nazaretul Galileei, s-a dus la munte degrabă în cetatea Iudeei – adică în Hebron -, şi a intrat în casa lui Zaharia şi s-a închinat Elisabetei.

Deci, într-acea parte a muntelui, cei ce auzeau de măririle lui Dumnezeu, care se făceau în casa lui Zaharia, se minunau foarte mult şi grăiau între ei: Ce să fie cu pruncul acesta? Că mîna Domnului era cu el. Dumnezeu înmulţea într-însul darul Său şi-l păzea de sabia lui Irod. Căci despre minunata naştere a lui Ioan ajunsese vestea pînă la Irod, care se mira de aceea şi zicea: „Ce să fie cu pruncul acesta?” Iar cînd S-a născut Domnul nostru Iisus Hristos în Betleemul Iudeei şi au venit magii de la răsărit, întrebînd de Împăratul cel de curînd născut, atunci Irod, trimiţînd ostaşi în Betleem să ucidă pe toţi pruncii de acolo, şi-a adus aminte de Ioan, fiul lui Zaharia, de care auzise acele minuni, şi a zis în sine: „Oare acela are să fie împăratul Iudeei? Şi, gîndindu-se să-l ucidă, a trimis într-adins ucigaşi la Hebron în casa lui Zaharia. Dar trimişii n-au găsit pe Sfîntul Ioan, pentru că, începînd din Betleem acea ucidere de prunci fără de Dumnezeu, s-a auzit în Hebron glas şi strigare, că nu stăteau aşa departe, şi s-a ştiut pricina acelei strigări.

Atunci Sfînta Elisabeta a luat pe pruncul Ioan şi a fugit în muntele cel mai înalt al pustiului; iar Sfîntul Zaharia, precum se scrie în viaţa lui, a rămas în Ierusalim, slujind după obicei în biserică, în rînduiala săptămînii sale, care se întîmplase tocmai în acea vreme. Deci, ascunzîndu-se Sfînta Elisabeta în acel munte, se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi, s-o apere împreună cu pruncul. Dar cînd a văzut de sus pe ostaşi cercetînd cu de-amănuntul şi apropiindu-se, a strigat către un munte de piatră ce se afla acolo: „Munte al lui Dumnezeu, primeşte pe maica cu fiul său!” Atunci îndată s-a desfăcut muntele acela şi, primind-o înăuntrul său, s-a ascuns de cei care o căutau. Ostaşii, negăsind pe cel căutat, s-au întors înapoi la cel ce-i trimisese.

Atunci Irod a trimis la Zaharia în biserică, zicînd: „Zaharia, dă-mi pe fiul tău”. Sfîntul Zaharia a răspuns: „Acum slujesc Domnului Dumnezeului lui Israel, iar fiul meu nu ştiu unde este!” Irod, mîniindu-se, a trimis la dînsul a doua oară şi a poruncit, că, dacă nu-şi va da fiul, atunci să-l ucidă şi pe el. Deci, s-au dus nişte ucigaşi sălbatici ca nişte fiare, sîrguindu-se să-şi săvîrşească porunca, şi au zis cu mînie către preotul lui Dumnezeu: „Unde ai ascuns pe fiul tău? Să ni-l dai nouă, că aşa a poruncit împăratul, iar dacă nu-l vei da, vei muri îndată!” Sfîntul Zaharia a răspuns: „Voi îmi veţi ucide trupul, iar Domnul îmi va primi sufletul”. Atunci ucigaşii, pornindu-se, după porunca lui Irod, l-au ucis între biserică şi altar; iar sîngele lui, care s-a vărsat pe marmură, s-a închegat şi s-a făcut tare ca piatra, spre mărturia lui Irod şi spre veşnica lui osîndă. Elisabeta, acoperindu-se de Dumnezeu împreună cu pruncul Ioan, petrecea în muntele ce se desfăcuse; pentru că, prin porunca dumnezeiască, li se făcuse acolo peşteră. Tot acolo curgea şi un izvor de apă şi crescuse înaintea peşterii un finic plin de roade, iar cînd era vremea mîncării, acel pom se pleca şi-şi dădea roadele sale spre mîncare, apoi iar se ridica.

După patruzeci de zile de la uciderea lui Zaharia, Sfînta Elisabeta, maica Mergătorului Înainte, a murit în peştera aceea. Iar Sfîntul Ioan, rămînînd singur, a fost hrănit de înger pînă la creşterea lui şi păzit în pustietăţi, pînă în ziua arătării sale către Israel. Astfel păzea şi acoperea pe Sfîntul Ioan mîna Domnului, ca el să meargă înaintea feţei Lui cu duhul şi cu puterea lui Ilie, să-I gătească astfel cale, că venea să mîntuiască neamul omenesc. Deci, pentru toate acestea să se slăvească Hristos Dumnezeu, Mîntuitorul nostru, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh în veci. Amin.

mai mult
PromovateSfinții zilei

Naşterea Sfântului Proroc Ioan Botezătorul

nasterea-ioan-botezatorul

Biserica a închinat Sfântului Proroc Ioan, Botezătorul şi Înaintemergătorul Domnului, o serie de şase sărbători care începe în anul bisericesc (1 septembrie) cu Zămislirea Sf. Proroc Ioan Botezătorul (23 septembrie); urmează Soborul Sf. Proroc Ioan Botezătorul (7 ianuarie); Întâia şi a doua aflare a capului Sf. Proroc Ioan Botezătorul (24 februarie); A treia aflare a capului Sf. Proroc Ioan Botezătorul (25 mai); Naşterea Sf. Proroc Ioan Botezătorul (24 iunie), sărbătoare care în popor poartă numele de Sânziene sau Drăgaică; Tăierea capului Sf. Proroc Ioan Botezătorul (zi în care Biserica a rânduit post) (29 august).
Sărbătoarea din 24 iunie a naşterii Sfântului Proroc Ioan Botezătorul pune în lumină venirea pe lume a celui mai mare om născut din femeie, apostolul pocăinţei, cel mai mare sihastru şi postitor din câţi au fost vreodată (vol. „Predici la praznice împărăteşti şi la sfinţi de peste an”, arhimandrit Cleopa Ilie, 1996).
Sfântul Proroc Ioan Botezătorul, numit şi „Înaintemergătorul”, pentru că a anunţat venirea Lui Iisus Hristos – Mesia, s-a născut în cetatea Orini, în perioada în care Irod era rege al Iudeii.
Potrivit Sfintei Scripturi, în acest timp era preot la Templul din Ierusalim, Sfântul Proroc Zaharia, învăţător al Legii Vechi, care a fost tatăl Sfântului Ioan Botezătorul. Preotul Zaharia era căsătorit cu Elisabeta, care era sora Sfintei Ana, mama Maicii Domnului.
„Şi erau amândoi drepţi înaintea lui Dumnezeu, umblând fără prihană în toate poruncile şi rânduielile Domnului. Dar nu aveau nici un copil, deoarece Elisabeta era stearpă şi amândoi erau înaintaţi în zilele lor. Şi pe când Zaharia slujea înaintea lui Dumnezeu, în rândul săptămânii sale, a ieşit la sorţi, după obiceiul preoţiei, să tămâieze intrând în templul Domnului. Iar toată mulţimea poporului, în ceasul tămâierii, era afară şi se ruga. Şi i s-a arătat îngerul Domnului, stând de-a dreapta altarului tămâierii. Şi văzându-l, Zaharia s-a tulburat şi frică a căzut peste el”. (Luca 1, 6-12)

„Iar îngerul a zis către el: Nu te teme, Zaharia, pentru că rugăciunea ta a fost ascultată şi Elisabeta, femeia ta, îţi va naşte un fiu şi-l vei numi Ioan. Şi bucurie şi veselie vei avea şi, de naşterea lui, mulţi se vor bucura. Căci va fi mare înaintea Domnului; nu va bea vin, nici altă băutură ameţitoare şi încă din pântecele mamei sale se va umple de Duhul Sfânt. Şi pe mulţi din fiii lui Israel îi va întoarce la Domnul Dumnezeul lor. Şi va merge înaintea Lui cu duhul şi puterea lui Ilie, ca să întoarcă inimile părinţilor spre copii şi pe cei neascultători la înţelepciunea drepţilor, ca să gătească Domnului un popor pregătit”. (Luca 1, 6-17)
Cei doi părinţi ai Sfântului Ioan Botezătorul sunt consideraţi părinţi model, părinţi sfinţi. „Cât au plâns, cât s-au rugat şi au postit părinţii săi ca să nască un copil! Sfântul Ioan este rod al credinţei, al rugăciunii şi al postirii părinţilor săi”, spune arhimandritul Ilie Cleopa în predica de la sărbătoare Naşterii Sfântul Ioan Botezătorul.
Sfântul Zaharia şi Sfânta Elisabeta şi-au jertfit în cele din urmă viaţa pentru copil. Sfântul Zaharia a fost omorât, la porunca împăratului Irod, care şi-a trimis soldaţii să omoare toţi pruncii, în vârstă de până la doi ani, în speranţa de a-l ucide şi pe Mesia, de a cărui naştere a fost vestit de către magi.
Ştiind de naşterea minunată a lui Ioan şi crezând că însuşi Ioan ar putea fi Mesia, a poruncit soldaţilor să îl caute şi să îl omoare.
Între timp mama sa, Elisabeta, l-a luat pe pruncul Ioan şi a fugit, ascunzându-se în munţi, de cealaltă parte a Iordanului.
Negăsind copilul, soldaţii au fost trimişi la preotul Zaharia, pentru a le spune unde este ascunzătoarea. Cum nu au primit nici un răspuns, Sfântul Proroc Zaharia a fost ucis pe loc cu sabia, în ziua în care fusese rânduit să slujească la Templul din Ierusalim.
După patruzeci de zile de la uciderea lui Zaharia, Sfânta Elisabeta, mama Sfântului Ioan Botezătorul, şi-a dat sfârşitul în peştera unde ascunsese copilul.
Sfântul Ioan, ocrotit de Dumnezeu, a rămas în pustie până „în ziua arătării lui către Israel” (Luca 1, 80), când a început a predica pocăinţa către mulţimile care veneau la el, pregătindu-le să îl primească pe Mântuitorul Hristos.

mai mult
Sfinții zilei

Sâmbătă, 23 iunie – Sf. Mc. Agripina; Sf. Mc. Aristocleu pr. (Dezlegare la peşte)

biblie1

Sfînta fecioară Agripina era născută şi crescută în preaslăvita cetate Roma cea veche. Ea din tinereţe s-a dat lui Dumnezeu şi s-a făcut, după apostol, bună mireasă a lui Hristos între cei ce se mîntuiesc. Pentru că, precum într-o grădină un trandafir cu bun miros împodobeşte grădina, tot aşa şi ea prin chipul vieţii sale curate şi îmbunătăţite, a împodobit inimile credincioşilor, le-a umplut de mireasmă şi a gonit toată ispita patimilor. Ea şi-a înfrumuseţat sufletul cu curăţia fecioriei, s-a logodit cu Hristos şi astfel s-a dat la munci cu îndrăzneală, pe vremea împărăţiei lui Valerian. Ea a suferit multe bătăi pentru dragostea mirelui său, Hristos. Astfel a fost bătută cu toiege şi a suferit sfărîmarea oaselor, a fost dezbrăcată de haine şi întinsă cu legături, din care a scăpat fiind dezlegată de îngerul Domnului.

Prin aceea ea, fiind întărită, a zdrobit toată păgînătatea şi în munci şi-a dat sufletul său lui Dumnezeu. Iar alte roabe ale lui Hristos ca: Vasa, Paula şi Agatonica, luînd în taină trupul muceniţei, au ieşit cu el din cetatea Romei şi, trecînd din loc în loc şi plutind pe luciul mării, au ajuns în eparhia Ciliciei şi acolo au îngropat acel sfînt trup. Cînd Cilicia a primit în sine acele cinstite moaşte muceniceşti, îndată s-a izbăvit de întunecata răutate diavolească şi s-a apărat şi de agareni cu rugăciunile Sfintei Agripina. Cînd agarenii au mers în cetate, unde era biserica ei şi au îndrăznit a da război spre ea, vrînd să o ia, deodată au fost daţi pierzării celei desăvîrşite. De la cinstitul ei mormînt se dădeau tămăduiri de toate bolile şi se curăţau toţi cei ce veneau cu credinţă; astfel că, toate neputinţele se izgoneau cu sfintele ei rugăciuni şi cu darul lui Hristos, Dumnezeul nostru.

mai mult
Sfinții zilei

Vineri, 22 iunie – †) Sf. Ier. Grigorie Dascălu, Mitr. Ţării Româneşti; Sf. Sfinţit Mc. Eusebie; Sf. Mc. Zenon, Zina şi Galaction (Dezlegare la peşte)

mitro

„Apărător neînfricat al dreptei credinţe şi mijlocitor milostiv poporului celui asuprit te-a avut pe tine Biserica Ţării Româneşti, Sfinte Ierarhe Grigorie, că pe preoţi şi credincioşi i-ai povăţuit, pe tineri i-ai învăţat şi pe orfani i-ai ocrotit, iar scrierile tale şi înţeleptele învăţături au rămas tezaur nepreţuit Bisericii noastre dreptmăritoare.“ Frumosul condac al slujbei Sfântului Ierarh Grigorie al IV-lea Dascălu ilustrează în câteva cuvinte virtuţile cu care şi-a împodobit viaţa duhovnicească. Povăţuitor, milostiv, ales cărturar, Sfântul Grigorie Dascălu rămâne un adevărat exemplu pentru credincioşii de pretutindeni.

Copiii cuminţi se cunosc de mici, iar faptul că învaţă bine este o dovadă în plus a seriozităţii lor. Sfântul Grigorie a fost un elev sârguincios, acesta fiind unul dintre puţinele amănunte pe care le cunoaştem despre perioada copilăriei şi adolescenţei sale. S-a născut în Bucureşti, în anul 1765, „din părinţi pământeni şi de bun neam“. Ştim că părinţii i-au susţinut educaţia atât în ştiinţele clasice, cât şi în cele duhovniceşti. Sfântul Grigorie a dovedit o inteligenţă ieşită din comun, reuşind să se înscrie la cursurile Colegiului „Sfântul Sava“. Aici a studiat limbile clasice: latina şi greaca, precum şi teologie, gramatică şi alte ştiinţe. Una dintre pildele vieţii lui spune că era cel mai bun dintre cei 75 de elevi înscrişi în acel moment la „Sfântul Sava“. De mic a preferat compania cărţilor, în locul jocurilor obişnuite cu care îşi petreceau timpul ceilalţi şcolari. Considera pierderea de vreme un păcat, deoarece timpul pe care nu îl dai muncii se transformă într-un început de trândăvie.

Primii îndrumători în monahism

În timpul studiilor sale la Colegiul „Sfântul Sava“, Sfântul Grigorie i-a cunoscut pe monahii Dorotei şi Gherontie, ucenici ai Sfântului Paisie de la Neamţ. Aceştia fuseseră trimişi la studii în Bucureşti de povăţuitorul lor duhovnicesc, pentru a învăţa limba greacă şi a începe traducerile din Sfinţii Părinţi. Sfântul Grigorie a simţit că trebuie să plece împreună cu ei şi, după terminarea studiilor, în anul 1790 a venit la Mănăstirea Neamţ. Aici „s-a dat spre ucenicie la preafericitul părinte Paisie Velicikovski şi din mâinile lui a primit şi chipul îngeresc şi cu a lui părintească alegere s-a hirotonit şi ierodiacon, schimbându-i-se numele în Grigorie şi alegându-şi ca stareţ şi părinte duhovnicesc pe Gherontie“ (pr. Ion Vicovan, Istoria Bisericii ortodoxe române, p.129). Bogăţia duhovnicească a stareţului Paisie de la Neamţ nu consta doar în catehezele sau sfaturile individuale, ci şi în tâlcuirea textelor patristice. Prin urmare, fiind un bun cunoscător de limbă greacă, Sfântul Grigorie a fost îndemnat să traducă diverse opere ale Sfinţilor Părinţi.

Activitatea tipografică

În 1796, mitropolitul Dositei Filitti al Ungrovlahiei a cerut în mod expres doi traducători pricepuţi de la Mănăstirea Neamţ. Gherontie şi Grigorie au fost aleşi pentru această misiune. Veniţi în Capitală, au oferit spre tipărire, în 1799, lucrarea Carte folositoare de suflet, iar în 1801 – Chiriacodromionul lui Nichifor Teotochis, care cuprinde tâlcuirea tuturor pericopelor evanghelice ale duminicilor de peste an. În scurtă vreme, faima lor s-a răspândit şi în Mitropolia Moldovei. Mitropolitul Veniamin Costachi i-a îndemnat să traducă Taina credinţei noastre cei pravoslavnici, tipărită în 1803, şi Tâlcuirea la Evanghelii a Sfântului Teofilact al Bulgariei, publicată în 1805. În 1806 a apărut şi traducerea Dogmaticii Sfântului Ioan Damaschin, o carte esenţială a teologiei. Începând cu 1807, tipografia Mitropoliei Moldovei se mută la Neamţ ca urmare a izbucnirii conflictului ruso-turc. Aici vor apărea Vieţile Sfinţilor pe luna septembrie. Tot aici vor vedea lumina tiparului, după 1814, Apologia Sfântului Dimitrie al Rostovului, Tâlcuirea pe scurt a antifoanelor celor opt glasuri a Sfântului Calist Xanthopol şi Adunare pe scurt a dumnezeeştilor dogme ale credinţei, lucrare aparţinând lui Atanasie din Paros.

Pierdere şi regăsire

În 1812, Sfântul Grigorie pleacă împreună cu Gherontie la Sfântul Munte, pentru „a se închina sfintelor mănăstiri celor de acolo şi să întâlnească cu părinţii cei cuvioşi pentru folosul sufletului“. Poveţele duhovniceşti s-au dovedit foarte utile, dar, din nefericire, pe drumul de întoarcere în apropiere de oraşul Plovdiv din Bulgaria, au fost atacaţi de hoţi. Puţinele lor bunuri au fost prădate, iar Gherontie a murit din cauza bătăii crunte care le-a fost administrată. Sfântul Grigorie l-a îngropat împreună cu un alt călugăr la Mănăstirea Anarghiri, aflată în zonă. După şapte ani se va întoarce pentru a-i lua osemintele, pe care le va îngropa la Mănăstirea Neamţ. După o perioadă petrecută la Neamţ, Sfântul Grigorie se va retrage la Căldăruşani, în obştea formată de Sfântul Gheorghe de la Cernica. Aici va rămâne timp de cinci ani, între 1818 şi 1823, până la alegerea sa ca mitropolit al Ungrovlahiei. Va continua să traducă, oferind prima tălmăcire în limba română a Tratatului despre preoţie al Sfântului Ioan Gură de Aur, tradus sub numele de Şase cuvinte pentru preoţie. În 1821 va traduce şi Cuvânt pentru preoţie al Sfântului Grigorie Teologul. La Căldăruşani trăia „ca un filosof ocupat cu ştiinţa, fără a accepta să primească nici o demnitate bisericească“ (mitropolit Serafim Joantă, Isihasmul – tradiţie şi cultură românească, p. 176). Va fi, însă, silit să accepte, începând cu 1823, demnitatea de mitropolit.

Alegerea ca mitropolit

În anul 1822, este ales, după o lungă perioadă de timp, un domnitor pământean în Ţara Românească: Grigore Ghica. Cum mitropolitul Dionisie Lupu refuza să se întorcă la slujirea sa, domnitorul a hotărât să aleagă un altul. Au fost propuse trei nume: Grigorie arhimandritul, Teoclit ieromonahul şi Grigorie ierodiaconul. Domnitorul dorea ca viitorul mitropolit să fie român şi să aibă ştiinţă de carte, prin urmare a fost ales ierodiaconul Grigorie. Era pentru prima dată când mitropolitul nu era ales dintre episcopii de la Buzău sau Râmnic.Era o perioadă grea pentru Mitropolia Ungrovlahiei. Părintele Ion Vicovan precizează: „episcopiile erau văduvite sau păstorite de oameni nu tocmai vrednici; ţara se afla într-o situaţie destul de grea datorită războiului ruso-turc şi mişcarea lui Tudor Vladimirescu; Mitropolia avea datorii mari lăsate de predecesorii săi; mănăstirile se aflau sub cârmuirea egumenilor greci; ierarhii greci de peste Dunăre hirotoneau mai mulţi preoţi decât era necesar; dările pe care trebuiau să le plătească se înmulţiseră mult“ (p.131).Măsuri pastoraleNoul mitropolit s-a dovedit foarte hotărât în deciziile sale, echilibrat, plin de înţelepciune. Cu mult tact a încercat să găsească o soluţie convenabilă în problema ocupării scaunelor episcopale vacante. Nu a impus pe nimeni, ci a consultat întotdeauna membrii eparhiei respective, pentru a face cea mai bună alegere. Nu era preocupat decât de creşterea duhovnicească a oamenilor, pentru care îşi dorea păstori pricepuţi. Totodată, a reuşit să interzică ierarhilor greci de peste Dunăre hirotonirea preoţilor în afara eparhiei lor. Divergenţele au fost depăşite în momentul în care Sfântul Grigorie s-a adresat direct patriarhului ecumenic. Şcolile au fost înzestrate cu cărţi, iar profesorii cei mai buni au fost aduşi să predea. Mitropolitul Grigorie cunoştea faptul că progresul cultural şi cel duhovnicesc nu se exclud, ci se completează reciproc. A ajutat numeroşi elevi săraci şi a încercat să construiască seminarii teologice. Mai presus de toate, a pus ordine în viaţa monahală, încercând să instaureze regulile Sfinţilor Părinţi în mănăstirile române.

„Dumnezeu mi-a dat suflet şi eparhie“

După izbucnirea unui nou conflict ruso-turc în 1828, Sfântul Grigorie este nevoit să ia calea exilului. Începând cu 1829, îl regăsim la Chişinău, străduindu-se să îşi recapete scaunul mitropolitan. În 1831 i se cere demisia, la care Sfântul Grigorie a răspuns demn: „Dumnezeu mi-a dat suflet şi eparhie şi când îmi va ieşi sufletul, atunci voi lăsa eparhia, pentru că acestea sunt lucruri care privesc mântuirea sufletelor“ (Patericul românesc, p. 353). De-abia pe 22 august 1833 va putea reveni pe scaunul său, dar nu va mai păstori decât un an, trecând la cele veşnice pe 22 iunie 1834. A fost înmormântat stând în scaun, într-un mormânt boltit, în apropiere de Catedrala mitropolitană din Bucureşti. Peste şapte ani, osemintele i-au fost mutate la Căldăruşani. Un testament literar pe scurt găsim în prefaţa traducerii lucrării Împărţirea grâului, de Sfântul Ioan Hrisostom. „Numai atâta voiesc să trăiesc, cât să ajutorez pravoslaviei şi neamului şi fraţilor ca să poată cu înleznire, prin învăţăturile sfinţilor să dobândească bunătăţile cele veşnice“ (apud pr. Ion Vicovan, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, p.134).

▲ Ierarhul iubitor al Sfinţilor Părinţi

Sfântul Grigorie Dascălu nu a fost doar un traducător al operelor Sfinţilor Părinţi, ci şi un om duhovnicesc, care a ascultat sfaturile acestora. „Pe fiii săi duhovniceşti îi învăţa, zicând: Cât avem vreme, să lucrăm cele bune. Să vieţuim după cum zice Apostolul, cu înfrânare, cu dreptate şi cu bună-credinţă. Că după ce ne vom duce de aici, nici un cuvânt de îndreptare nu ne va fi nouă către Cel ce ne va lua seama. Precum nici cârmaciului, după ce se va îneca corabia, nici doctorului, după ce va muri bolnavul. Apoi adăuga: Ce vom face dar, va zice cineva? Să chemăm doctori iscusiţi şi care nu mint, pe Sfinţii Părinţi. Şi auzind sfaturile lor, să ne plecăm lor şi primind plasturii lor, să le punem la rănile noastre. Mai ales că şi reţetele se dau în limba noastră şi în dar. Iar despre cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur, pe care însuşi le-a tradus şi le-a tipărit, spunea: Cât este de dulce vorba sfântului şi cât folos poate să pricinuiască cititorilor, singuri cei ce le vor citi vor mărturisi. Că eu nu îndrăznesc a zice ceva, ca să nu micşorez cu gângăvia mea fiinţa lor sau a dulceţii sau a folosului. Iar dacă Dumnezeu mă va ţine sănătos în surghiun, ajutând El, cu rugăciunile Sfântului, voi mai scrie.“ (Patericul românesc, p. 354)

▲ Canonizarea Sfântului Grigorie Dascălu

Sfântul Grigorie Dascălu a fost trecut în rândul sfinţilor pe 21 mai 2006, fixându-i-se ca zi de serbare ziua de 22 iunie. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat această hotărâre în sesiunea de lucru din octombrie 2005, la propunerea Sinodului Mitropolitan al Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei. Astfel, a fost recunoscută activitatea pastorală, culturală şi duhovnicească a unuia dintre cei mai importanţi ierarhi români.Cu prilejul proclamării canonizării, ce a avut loc în urmă cu exact 3 ani, reprezentantul Patriarhiei Ecumenice, IPS Grigorie, arhiepiscop de Thyateira şi Marea Britanie, a transmis mesajul de îndemn al Preafericitului Patriarh Bartolomeu I, către credincioşii ortodocşi români: „Vă îndemnăm, iubiţi fraţi, să arătaţi zel întru credinţa în Dumnezeu şi dreaptă cinstire către sfântul Grigorie, mitropolitul Ţării Româneşti, care, de acum înainte, va fi un neclintit mijlocitor pentru noi în faţa tronului Mielului lui Dumnezeu.Să fiţi încredinţaţi că el se va ruga în permanenţă pentru pacea întregii lumi şi pentru propăşirea şi neclintita statornicie a bisericilor lui Dumnezeu, pentru buna întocmire a văzduhului şi pentru iertarea păcatelor noastre, precum şi pentru întărirea duhovnicească a binecredinciosului popor din România, a Sfintei noastre Biserici Ortodoxe şi a lumii întregi“.

▲ Mănăstirea Căldăruşani

Moaştele Sfântului Grigorie Dascălu se găsesc în prezent la Mănăstirea Căldăruşani, unde el însuşi a petrecut cinci ani, între 1818 şi 1823. De aici a plecat pentru a ocupa scaunul mitropolitan al Ungrovlahiei. Aflându-se în trecere la mănăstire, când încă se mai afla în surghiunul său nedrept, Sfântul Grigorie Dascălu a cerut ca tipărirea de carte să nu fie întreruptă. „Precum nu am încetat, mai înainte de a mă sui pe scaunul mitropoliei, să mă silesc spre folosul neamului, după cum mărturisesc cărţile cele tipărite, aşa şi după ce m-am suit, aşa şi după ce m-am dus în surghiun. Aşa, cu Dumnezeu să se zică, şi aici, în Sfânta Mănăstire a Căldăruşanilor fiind oprit, mă voi sili ca să se mai dea la lumină acest fel de cărţi, spre slava lui Dumnezeu şi folosul fraţilor“ (Patericul românesc, p. 354)

Necazurile nu l-au oprit să încredinţeze tiparului, în 1833, două lucrări ale Sfântului Ioan Gură de Aur, Împărţirea de grâu şi Puţul de aur. La Căldăruşani, Sfântul Grigorie a petrecut o importantă perioadă din viaţa sa. Cu toate că nu a îndeplinit o funcţie administrativă importantă în cadrul mănăstirii, i-a oferit ceea ce avea mai de preţ: moaştele şi traducerile sale. Prin aceste daruri, dar şi prin moştenirea Sfântului Gheorghe de la Cernica, Mănăstirea Căldăruşani rămâne una dintre cele mai importante aşezăminte monahale româneşti.

mai mult
Sfinții zilei

Joi, 21 iunie – Sf. Mc. Iulian din Tars şi Afrodisie (Dezlegare la ulei şi vin)

biblie

Sfîntul Mucenic Iulian era din cetatea Anazarvia, care este a doua eparhie a Siciliei. El s-a născut dintr-un tată care era de neam senatoresc, cu credinţa elin, iar din mamă creştină, care după moartea bărbatului său, s-a mutat în Tarsul Ciliciei. Acolo, botezîndu-şi pruncul în sfînta credinţă, îl creştea în învăţătura cărţii şi în dreapta credinţă. Cînd copilul era de 18 ani, s-a pornit prigoană mare împotriva creştinilor din porunca lui Diocleţian. Fericitul Iulian fiind prins, a fost dus la ighemonul Marchian spre întrebare. Acesta, schingiuindu-l mult, uneori îl amăgea cu îmbunări, iar alteori prin îngroziri şi munci, îl silea spre idoleştile jertfe; însă el nu s-a lepădat de Hristos. Deci, plimbîndu-l un an întreg prin diferite cetăţi ale Ciliciei, pretutindeni a fost muncit în diferite chipuri; însă el răbda ca un credincios adevărat al lui Iisus Hristos.

Cînd a fost adus în cetatea de lîngă mare, care se numea Egeea, slujitorii cei diavoleşti, deschizînd gura sfîntului cu sila, îi băgau vin şi carne jertfită idolilor, vrînd ca, cu acele jertfe idoleşti, să spurce pe curatul şi sfîntul rob al lui Hristos. Apoi, fiind aruncat în temniţă, a venit la dînsul fericita lui maică, care de departe îi urma lui. Ea se ruga lui Dumnezeu să întărească pe fiul ei întru nevoinţa cea mucenicească.

Deci, prinzînd-o pe ea păgînii, a rugat pe ighemon să o lase la fiul ei trei zile, ca să-l sfătuiască a se închina zeilor lor. Atunci ighemonul a poruncit să nu o oprească nimeni, cînd se va duce în temniţă la fiul ei. Deci dînsa, şezînd lîngă el ziua şi noaptea, îl ruga cu multe lacrimi şi cuvinte de iubire, ca o mamă bună şi-l îndemna pe dînsul să rabde pentru Hristos pînă la sfîrşit muncile cele de puţină vreme, pentru ca prin acestea să se învrednicească de la Domnul de veşnicile bunătăţi şi să fie numărat în ceata sfinţilor mucenici.

După ce au trecut cele trei zile, sfîntul împreună cu maica sa au fost scoşi la judecata ighemonului. Ighemonul, nădăjduind că maica lui l-a înduplecat spre a jertfi idolilor pe fiul ei, a început a o ferici pe dînsa cu laude. Dar ea, deschizîndu-şi cinstita şi de Dumnezeu insuflata sa gură, a mărturisit cu mare glas numele lui Iisus Hristos, iar idoleasca păgînătate a ruşinat-o cu multe mustrări şi ocări. Asemenea făcea şi Sfîntul Iulian, mărturisind cu îndrăz-neală pe Hristos, unul şi adevăratul Dumnezeu şi ocărînd mulţimea zeilor păgîneşti. Atunci ighemonul, mîniindu-se, i-a muncit pe amîndoi fără milă. Pe maica mucenicului, după ce a bătut-o mult, a poruncit să-i taie călcîiele picioarelor, cu care a urmat fiului ei venind după dînsul din Tars, apoi să o izgonească. Iar pe Sfîntul Mucenic Iulian a poruncit să-l bage într-un sac cu nisip în care erau jivini şi tîrîtoare veninoase şi apoi să-l arunce în mare. Astfel, Sfîntul Mucenic Iulian a luat cununa muceniciei. Tot muceniceşte s-a sfîrşit şi sfînta lui maică, luînd cununile biruinţei de la Hristos Dumnezeul nostru.

Trupul Sfîntului Iulian fiind scos de valuri la uscat, o oarecare dreptcredincioasă femeie văduvă, luîndu-l, l-a dus în Alexandria şi l-a îngropat cu cinste. După un timp sfintele lui moaşte au fost aduse în Antiohia. Iar pomenirea Sfîntului Mucenic Iulian, a fericit-o şi a cinstit-o cu cuvînt de laudă Sfîntul Ioan Gură de Aur, pe cînd trăia în Antiohia, întru slava lui Hristos, Dumnezeul nostru.

mai mult
Sfinții zilei

Marți, 19 iunie – Sf. Ap. Iuda, ruda Domnului; Sf. Cuv. Paisie cel Mare (Dezlegare la peşte)

download (6)

Sfîntul Apostol Iuda a fost unul din cei doisprezece Sfinţi Apostoli ai lui Hristos, trăgîndu-se din seminţia lui David şi a lui Solomon. El s-a născut în Nazaretul Galileii, din tatăl său, Iosif teslarul – logodnicul Preacuratei Fecioare Maria – şi din maica sa Salomeea, nu cea din Betleem, ci alta. Maica lui a fost fiica lui Agheu, fiul lui Valahie şi fratele lui Zaharia, pe care a luat-o Iosif în însoţire legiuită şi i-a născut pe aceşti fii, care sînt pomeniţi în Evanghelia lui Matei: Iacob, Iosie, Simon şi Iuda. Însă acest sfînt, se numeşte Iuda al lui Iacov, numit fratele Domnului, căci pentru smerenie, singur se făcea nevrednic să se numească fratele Domnului după trup, de vreme ce la început a greşit din neştiinţă faţă de El, pe de o parte pentru necredinţă, iar pe de alta pentru neiubirea de frate. Cu necredinţa a greşit, precum adevereşte despre aceasta Sfîntul Ioan, zicînd:Nici fraţii lui nu credeau în El.

Sfîntul Teofilact, spune că feciorii lui Iosif sînt fraţi ai Lui şi zice: „Fraţii lui, feciorii lui Iosif, îl ocărăsc – între care este şi acest Iuda”. Însă de unde aveau ei această necredinţă? Din socoteala cea putredă şi din zavistie, pentru că obiceiul rudeniilor este ca totdeauna să urască mai mult pe ai săi, decît pe cei străini. Deci, este arătat că Iuda de la început a greşit prin neştiinţă către Hristos, cu necredinţa şi cu zavistia. El a mai greşit şi cu neiubirea de frate, precum se scrie despre aceasta în viaţa Sfîntului Iacov, fratele Domnului, pentru că Iosif – după întoarcerea din Egipt – împărţind pămîntul său fiilor lui cei fireşti, pe care i-a avut cu femeia cea dintîi, a voit să facă parte şi Domnului nostru Iisus Hristos, Cel născut fără de sămînţă, mai presus de fire, din Preacurata Fecioară, fiind atunci încă prunc mic, iar ceilalţi fii ai lui Iosif – între care şi acest Iuda – nu voiau să-L primească la moştenire împreună cu ei, ca pe Cel ce nu era născut din aceeaşi maică. Dar Iacov L-a primit pe El, împreună moştenitor la partea sa, şi de aceea Iacov s-a numit „fratele Domnului”. Deci, Sfîntul Iuda, ştiind greşelile sale cele dintîi, nu îndrăznea să se numească fratele Domnului, ci numai al lui Iacov, precum scrie şi în scrisoarea sa, zicînd: „Iuda, sluga lui Iisus Hristos şi fratele lui Iacov…”. Acest sfînt apostol are încă diferite numiri.

Astfel, Sfîntul Matei Evanghelistul îl numeşte Levi sau Tadeu şi aceasta nu fără oarecare taine. Aceste taine le putem cunoaşte din tîlcuiri, pentru că Levi se numeşte „împreunat” sau „din inimă” sau „ca un leu”. Deci, Sfîntul Iuda s-a numit ca un Levi, pentru că după greşeala lui cea mai dinainte, ce o făcuse din neştiinţă, după ce a cunoscut că Iisus este adevăratul Mesia, s-a alăturat lîngă Dînsul cu dragoste şi ca un leu s-a nevoit cu bărbăţie pentru El. Drept aceea, cu dreptate şi cu cuviinţă s-au zis despre dînsul aceste cuvinte, care în aceeaşi vreme s-au zis şi despre Iuda, fiul lui Iacov şi strămoşul lui Hristos: Iudo, pe tine te laudă fraţii tăi; culcîndu-te, ai dormit ca un leu, ca un pui de leu. Tadeu se tîlcuieşte „lăudător” sau „mărturisitor”. Deci, Sfîntul Iuda a fost numit Tadeu, căci, lăudînd şi mărturisind pe Hristos Dumnezeu, hrănea din învăţăturile sale apostoleşti pe cei ce erau prunci în credinţă, adică pe cei dîntîi credincioşi ai Bisericii.

Mai sînt încă şi unii care socotesc cum că acest Sfînt Iuda este supranumit Varsava, după Faptele Apostolilor. Acolo se zice: Au venit Apostolii şi bătrînii cu toată adunarea să aleagă pe un bărbat dintr-înşii şi să-l trimită în Antiohia cu Pavel şi cu Varnava, anume pe Iuda, care se numea Varsava, adică „fiul întoarcerii”, fiindcă, după greşelile sale cele de mai înainte către Hristos, s-a întors prin pocăinţă, cu credinţă şi cu dragoste. Căci, în cele ce greşise mai mult, în acelea a arătat mai multă îndreptare. El greşise mai întîi prin necredinţă, după aceea a crezut într-Însul fără îndoială şi s-a făcut Apostolul şi propovăduitorul Lui. Greşise apoi către Hristos prin neiubire, iar după aceea atît L-a iubit, încît şi-a pus şi sufletul pentru Dînsul, pentru că avea mare rîvnă pentru Hristos şi dorea ca toată lumea să-L cunoască pe El, adevăratul Dumnezeu, să creadă într-Însul, să-L iubească şi să-şi cîştige mîntuirea. Această rîvnă a lui este povestită şi în Sfînta Evanghelie. Căci, pe cînd Domnul grăia către ucenicii Săi: Cel ce mă iubeşte pe Mine, va fi iubit de Tatăl Meu şi Eu îl voi iubi pe el şi singur Mă voi arăta lui… atunci Iuda – nu Iscarioteanul, ci acest frate al Domnului după trup – a zis către dînsul: Doamne, de ce voieşti să Te arăţi nouă, iar lumii nu? Ca şi cum ar fi zis: „Doamne, nu numai nouă să ne dai cunoştinţa Ta, ci la toată lumea. Nu numai nouă singuri să ne arăţi mîntuirea Ta, ci la tot neamul omenesc. Nu numai noi, robii şi ucenicii Tăi, ci toată lumea, cunoscîndu-Te pe Tine Făcătorul şi Mîntuitorul nostru, să Te iubească cu căldură, să-Ţi slujească cu credinţă şi să Te preamărească în veci”.

După Înălţarea Domnului, Sfîntul Apostol Iuda a propovăduit pe Hristos în diferite ţări. Despre aceasta ne spune Nichifor, scriitorul istoriei bisericeşti, zicînd despre dînsul astfel: „Dumnezeiescul Iuda – nu Iscarioteanul, ci altul – care avea două nume, Tadeu şi Levi, fiul lui Iosif şi fratele lui Iacov, cel aruncat de pe aripa bisericii, a propovăduit mai întîi Evanghelia în Iudeea, Galileea, Samaria, şi Idumeea, apoi în cetăţile Arabiei, în părţile Siriei şi ale Mesopotamiei; iar mai pe urmă, s-a dus în Edesa, în cetatea lui Avgar, unde mai înainte propovăduise pe Hristos alt Tadeu, care era unul din cei şaptezeci de apostoli. Acolo, dacă lipsea ceva din slujba acestui Tadeu, acest Iuda-Tadeu le-a împlinit bine. Să se mai ştie că Sfîntul Iuda a binevestit cuvîntul mîntuirii şi în Persia, iar de acolo a scris în limba grecească Epistola sobornicească către credincioşi. Acea epistolă, deşi este scrisă pe scurt, este însă de mare înţelegere şi plină de învăţături folositoare.

Unele din acele scrieri erau dogmatice, adică despre taina Prea Sfintei Treimi şi a Întrupării lui Hristos, despre deosebirea îngerilor buni de cei răi, şi despre înfricoşata judecată ce va să fie. Iar altele erau învăţătoare de obiceiuri, care sfătuiesc pe oameni a fugi de necurăţiile păcatelor trupeşti, de huliri, de mîndrie, de neascultare, de zavistie şi de urîciune, de meşteşugiri şi de vicleşuguri, ca fiecare să fie statornic în chemarea sa, în credinţă, în rugăciune şi în dragoste; în a se îngriji de întoarcerea celor rătăciţi la adevărata credinţă şi a se păzi de eretici, ale căror obiceiuri vătămătoare de suflet le-a arătat luminos, iar pierderea lor o asemăna cu a sodomitenilor.

În scrisoarea sa arată însă şi aceasta: Nu este destul pentru mîntuire, ca să se lepede cineva de păgîneasca credinţă şi să se apropie de sfînta credinţă ortodoxă, ci se cuvine ca, pe lîngă credinţă, să facă şi fapte bune. Pentru aceasta el aduce spre chip şi pilda celor pedepsiţi de Dumnezeu, îngeri şi oameni. Pe îngerii răi Dumnezeu i-a legat în întuneric cu legăturile cele veşnice şi spre judecata Sa îi păzeşte, deoarece nu şi-au păzit rînduiala lor. Pe oamenii cei scoşi din Egipt i-a pierdut în pustie, deoarece n-au umblat după chemarea lui Dumnezeu, ci s-au abătut la îndărătnicii.

Astfel Sfîntul Apostol Iuda a arătat în trimiterea sa prin cuvinte scurte lucruri mari. El a suferit multe dureri şi osteneli, trecînd prin multe ţări, propovăduind pe Hristos, botezînd şi încredinţînd popoarele şi povăţuindu-le la mîntuire. Apoi, după ce s-a dus în părţile Araratului, întorcînd mulţime de popor de la înşelăciunea idolească la Hristos, a fost prins de închinătorii la idoli şi, după ce l-au muncit mult, l-au spînzurat pe un lemn în chip de cruce. Şi străpuns fiind cu suliţa de cei necredincioşi, şi-a sfîrşit nevoinţa şi alergarea sa. Deci, a trecut în cer la Hristos Dumnezeu, ca să-şi ia cununa cea veşnică a răsplătirii apostoleşti, fiind numărat în ceata celor doisprezece Apostoli.

mai mult
Sfinții zilei

Luni, 18 iunie – Sf. Mc. Leontie, Ipatie şi Teodul; Sf. Cuv. Erasm (Post)

biblia

Pe vremea împărăţiei lui Vespasian, era în Roma un oarecare bărbat din rînduiala senatorilor, cu numele Adrian. Acesta era cumplit la obicei, muncitor nemilostiv şi aflător de toate răutăţile. Deci, auzind de creştini că se îngreţoşează de mulţimea zeilor şi de jertfele idoleşti şi hulesc pe zeii ce se cinstesc de romani şi de elini şi spun că Unul este Hristos, adevăratul Dumnezeu, şi pe mulţi îi aduc la credinţa lor, s-a umplut de rîvnă pentru zeii cei spurcaţi şi, ducîndu-se la împărat, a cerut putere de la dînsul asupra creştinilor ca să-i silească la închinarea de idoli, iar pe cei ce nu vor voi să se închine idolilor să-i muncească şi să-i omoare. Împăratul i-a dat îndată acea putere şi l-a trimis ca ighemon în ţara Feniciei, ca să gonească de acolo pe toţi cei care cred în Hristos. Ieşind el din Roma şi apropiindu-se de Fenicia, a aflat în cetatea ce se numea Tripoli un oarecare începător de oaste cu numele Leontie, că ocărăşte pe zeii cei vechi şi întoarce pe oameni de la dînşii, învăţîndu-i să nu le aducă jertfă, nici să li se închine, şi că strică legile părinteşti şi mulţi îl ascultă. Ighemonul Adrian îndată a trimis în Tripoli pe un tribun cu mulţi ostaşi, cu numele Ipatie, ca să prindă pe Leontie şi să-l ţină sub strajă pînă la venirea lui.

Leontie, robul lui Hristos, era de neam din Elada. El era mare la statura trupului, puternic şi viteaz în războaie şi arătase multe biruinţe şi pentru aceea avea mare slavă şi cinste între ostaşi. El era înţelept în toate socotelile şi aşezările sale. Avea încă înţelepciune, iscusinţă şi ştiinţă în Scripturi. Ştiind că Unul este adevăratul Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos şi slujea de-a pururea Aceluia, crezînd într-Însul, petrecîndu-şi viaţa sa în întreagă înţelepciune. El era şi foarte milostiv cu cei săraci, hrănea pe cei flămînzi, îmbrăca pe cei dezbrăcaţi şi odihnea pe străini. Astfel se împodobea cu toate lucrurile cele bune, pentru care, după aceea, s-a învrednicit de la Domnul de cununa cea purtătoare de biruinţă.

Deci, apropiindu-se de cetatea Tripoli, deodată tribunul a fost cuprins de o boală grea, cu cutremur şi cu fierbinţeală şi a zis către ostaşii săi: „Ştiu pentru ce a căzut asupra mea această boală, deoarece s-au mîniat zeii asupra mea, căci, voind a veni aici, nu le-am adus cuviincioase jertfe, şi pentru aceasta mă pedepsesc cu această boală”. Ostaşilor, văzînd pe tribunul lor că pătimea rău, le era milă de dînsul şi erau mîhniţi pentru el, că de trei zile nu gustase nimic şi, din ceas în ceas, boala se întărea mai mult şi îl îngrozea cu moarte. După trei zile, îngerul Domnului, venind noaptea, s-a arătat tribunului în vedenie, zicîndu-i: „De voieşti să fii sănătos, strigă de trei ori către cer împreună cu ostaşii, care sînt cu tine, zicînd: „Dumnezeul lui Leontie, ajută-mi! Şi de vei face aceasta, îndată vei fi sănătos!”

Tribunul, deşteptîndu-se şi deschizînd ochii, fiind bolnav de lingoare, a văzut pe sfîntul înger, asemenea ca un tînăr, cu podoabă frumoasă, îmbrăcat în haină albă ca zăpada, stînd înaintea lui şi a zis către dînsul: „Eu sînt trimis cu ostaşii ca să prind pe Leontie şi să-l păzesc pînă la venirea ighemonului Adrian, iar tu îmi porunceşti să chem spre ajutor pe Dumnezeul lui Leontie?” Bolnavul zicînd aceasta, îngerul s-a făcut nevăzut din ochii lui. Atunci el s-a înspăimîntat şi a strigat pe prietenii săi care se odihneau aproape de el şi le-a spus: „Fraţilor, ascultaţi ce am văzut în întîiul somn, cînd am adormit: Un tînăr oarecare prealuminat mi-a stat înainte şi m-a sfătuit ca, împreună cu voi toţi, să chem pe Dumnezeul lui Leontie şi voi fi sănătos. Pe acel tînăr l-am văzut şi în vederea ochilor, după ce m-am deşteptat din somn, apoi îndată s-a făcut nevăzut dinaintea mea”. Prietenii i-au răspuns: „Nu este mare lucru să facem aceasta toţi împreună, numai să te poţi face sănătos”.

Unul din prietenii lui, cu numele Teodul, se mira foarte mult de vedenia bolnavului, şi-l întreba cu de-amănuntul, în ce fel era acel tînăr, pe care l-a văzut în vedenie. Bolnavul le spunea toată asemănarea îngerului Domnului. Şi se aprindea inima lui Teodul cu dragoste către Dumnezeul lui Leontie, cel neştiut încă. Apoi, după ce toţi ostaşii s-au deşteptat din somn, s-au adunat la tribunul cel bolnav şi, aflînd de vedenia ce a avut, au stat toţi împreună privind spre cer şi au strigat de trei ori cu bolnavul, zicînd: „Dumnezeul lui Leontie, ajută-mi!” Îndată tribunul cel bolnav s-a făcut sănătos ca şi cum nu fusese bolnav deloc. Apoi, venind vremea prînzului, a început a mînca şi a bea cu dînşii şi a se veseli. Teodul, văzînd o minune ca aceea, a fost mai mult în mirare şi şedea deoparte, tăcînd şi gîndind în sine: „Cine este Leontie şi Cine este Dumnezeul lui?”

Deci, tovarăşii îl chemau să bea şi să mănînce cu dînşii, iar el nu voia să guste nimic, ci petrecea flămînd. Dar, văzînd pe ostaşi dîndu-se la băutură şi neîngrijindu-se de drum, a zis către dînşii: „Mîine sau poimîine ne va ajunge Adrian. Iar noi nu ne sîrguim să căutăm pe bărbatul care ni s-a poruncit să-l prindem; dar dacă voiţi, mă duc eu şi cu tribunul înainte de voi în cetate să căutăm pe acel bărbat după care sîntem trimişi”. Zicînd aceasta, a sfătuit şi pe tribun să meargă cu el în cetate. Deci, au plecat amîndoi înainte.

Suindu-se ei pe vîrful muntelui, pe care era zidită cetatea Tripoli, Leontie venea în întîmpinarea lor şi li s-a închinat zicîndu-le: „Fraţilor, bucuraţi-vă întru Domnul”. Tribunul şi Teodul i-au răspuns: „Bucură-te şi tu, frate!” Leontie a zis către dînşii: „Pe cine căutaţi aici?” Ei au răspuns: „Împăratul Vespasian a aflat că un oarecare bărbat cinstit, înţelept, desăvîrşit în fapte bune şi viteaz în oaste cu numele Leontie, vieţuieşte în cetatea aceasta; la el sîntem trimişi, ca să-i ştim casa, căci în urma noastră vine ighemonul Adrian, căruia i s-a încredinţat de împărat această ţară a Feniciei, spre îndreptare. El singur doreşte să vadă pe Leontie, ca pe un om iubit al zeilor şi voieşte să-l trimită la împărat cu mare cinste, pentru că tot senatul Romei voieşte să-l vadă şi să-l ştie, deoarece toţi au auzit de bărbăteasca lui vitejie în războaie, de isteţime la cîrmuirea cetăţilor şi de cele mai multe lucruri însemnate ale lui, cum că şi spre zei este foarte osîrdnic”.

Fericitul Leontie, auzind acestea, le-a zis: „Văd că sînteţi străini şi nu ştiţi cele ce se fac în cetatea aceasta; deci, veniţi în casa mea şi vă odihniţi puţin, apoi vă voi arăta pe Leontie, de care ziceţi că este prieten al acelor zei pe care voi îi cinstiţi; dar să ştiţi că acela este creştin şi crede în Domnul Iisus Hristos”. Ei, auzind aceasta, ziceau în gîndul lor: „Cine este acest bărbat care spune că Leontie este creştin? Oare nu este din prietenii lui? Apoi l-au întrebat: „Cum se cheamă numele tău?” El a răspuns: „Despre numele meu se scrie astfel în cărţi: „Peste aspidă şi vasilisc vei păşi şi vei călca peste leu şi peste balaur; pentru că mi se cade a călca peste diavol, vrăjmaşul cel nevăzut, şi peste balaur, ighemonul vostru, vrăjmaşul cel văzut; iar peste sfetnicii lui şi peste cei mai calzi slujitori ai diavolului voi călca, precum pe aspidă şi vasilisc; deci, după ce voi dănţui peste toată tabăra leului, atunci în fapte se va arăta luminos numele meu”.

Tribunul şi Teodul n-au înţeles cele grăite, însă socoteau în sine şi se minunau; deci, nepricepînd cele auzite, au mers cu dînsul în casă. Sfîntul Leontie le-a pus masa şi i-a ospătat. Mîncînd ei din cele puse înainte, au zis: „O, bunule bărbat, sîntem îndestulaţi de ospăţul tău, ne-am săturat de facerile tale de bine, acum rămîne să ne spui de Leontie pe care-l căutăm; căci, dacă va veni Adrian, îi vom spune de tine, făcătorul nostru de bine că ne-ai arătat atîta dragoste. Deci, pentru toate acestea, el te va cinsti cu multă cinste şi vei avea împărtăşire cu prietenii împărăteşti”. Sfîntul a zis către dînşii: „Eu sînt Leontie pe care voi îl căutaţi!” Eu sînt ostaşul lui Iisus Hristos! Eu sînt acela la care v-a trimis Adrian să-l prindeţi!” Atunci ei au căzut la picioarele lui, zicînd: „Rob al Dumnezeului Cel de sus, iartă-ne păcatul nostru şi grăbeşte a ruga pe Dumnezeul tău pentru noi, ca să ne izbăvească şi pe noi din păgînătatea idolească, Adrian, fiara cea preacumplită; – pentru că şi noi voim să fim creştini!” Apoi i-au spus cum i s-a făcut celui bolnav arătare îngerească şi cum, prin chemarea Dumnezeului lui Leontie, s-a tămăduit de boală”.

Sfîntul Leontie, auzind aceasta, s-a bucurat de puterea lui Hristos şi, întinzîndu-se la pămînt înaintea lui Dumnezeu în chipul Sfintei Cruci, se ruga cu lacrimi, zicînd: „Doamne Dumnezeule, Cel ce voieşti ca toţi oamenii să se mîntuiască şi să vină la cunoştinţa adevărului, caută spre noi în ceasul acesta. Tu ai făcut ca cei ce au venit asupra mea să fie cu mine; deci, mă rog, păzeşte-mă şi pe mine oaia Ta şi pe cei împreună cu mine luminează-i cu lumina milostivirii Tale. Revarsă peste dînşii harul Sfîntului Tău Duh, zideşte într-înşii inimă curată şi, însemnîndu-i cu semnul Tău cel sfînt, fă-i ostaşii Tăi nebiruiţi. Înarmează-i şi întăreşte-i împotriva vrăjmaşului diavol şi împotriva slujitorilor lui, ca aceşti robi ai Tăi să sfărîme capul nevăzutului balaur şi al văzutului Adrian, fiara cea rea”.

Sfîntul, rugîndu-se astfel cu căldură, un nor luminos s-a pogorît peste tribunul Ipatie şi peste Teodul, prietenul lui, şi, umbrindu-i, a lăsat ploaie peste ei şi i-a botezat. Sfîntul, văzînd aceasta, chema peste dînşii, pe cînd îi ploua, numele Preasfintei Treimi, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh. Apoi, după acea minunată botezare, a zis: „Slavă Ţie, Dumnezeul meu, că nu ai trecut cu vederea rugăciunile celor ce Te iubesc şi împlineşti voia celor ce se tem de Tine”. După aceea, Leontie a îmbrăcat în haină albă pe cei botezaţi din nou şi a poruncit să poarte lumînări aprinse înaintea lor. În acea vreme, au sosit în cetate şi ceilalţi ostaşi care rămăseseră pe drum şi întrebau asemenea de Leontie, de tribunul lor şi de Teodul. Deci, aflîndu-i şi venind la dînşii, au văzut pe tribun şi pe Teodul în haine albe şi lumînări arzînd înaintea lor, s-au minunat şi nu pricepeau ce este aceea. Apoi, cunoscînd că s-au făcut creştini şi s-au botezat, ostaşii au început a se tulbura şi a se mînia de aceasta. Aflînd despre cele petrecute şi unii din cetăţeni, au început a face tulburare în cetate, strigînd: „Să se ardă cu foc cei ce fac necinste zeilor noştri!”

Deci, s-a făcut gîlceavă şi tulburare în cetate. Unii apărau pe Leontie şi pe creştinii care erau cu dînsul, iar alţii voiau să-i piardă; însă nu îndrăzneau să le facă lor ceva rău, ci aşteptau venirea ighemonului. După două zile, Adrian ighemonul a venit în cetate şi toţi cetăţenii, ieşind în întîmpinarea lui, i-au spus toate despre Leontie şi cei ce erau cu dînsul, cum au crezut în Hristos şi ziceau: „Un bărbat creştin oarecare, anume Leontie, pe mulţi îi întoarce de la zeii noştri, amăgindu-i cu oarecare meşteşugiri diavoleşti şi vrăjitoreşti. El preamăreşte pe un Om, Care a fost bătut de jidovi peste obraz şi apoi dat la moarte pe cruce. Dar şi pe ostaşii cei împărăteşti, acelaşi Leontie i-a amăgit cu farmecele lui obişnuite, i-a tras la credinţa creştină şi i-a îmbrăcat în haine albe. Sînt trei zile de cînd îi ţine închişi în casa sa şi, împreună cu dînşii, slăveşte pe Hristos, Cel ce a fost răstignit şi defaimă zeii noştri cu huliri fără de număr. Atunci Adrian îndată a trimis ostaşi ca să prindă pe Leontie, pe tribunul Ipatie şi pe Teodul, să-i arunce în temniţă şi să-i păzească pînă la cercetare. Ighemonul a intrat în cetate, dar, fiind ostenit, s-a odihnit de cale în ziua aceea. Deci, Sfîntul Leontie, şezînd în temniţă împreună cu ceilalţi doi, toată ziua neîncetat îi învăţa dreapta credinţă şi-i întărea spre muceniceasca nevoinţă, mîngîindu-i cu răsplătirea ce are să fie. Apoi, sosind noaptea, a petrecut-o cu dînşii în rugăciune, în cîntări de psalmi şi în preamărirea lui Dumnezeu.

Făcîndu-se ziuă, ighemonul a stat la judecată şi, scoţînd din temniţă pe sfinţi şi punîndu-i înainte la cercetare, a zis către Leontie: „Oare tu eşti Leontie?” Sfîntul a zis: „Eu sînt”. Ighemonul a zis: „Ce fel de om eşti tu?” Cum ai întors cu vrăjile şi cu farmecele tale pe ostaşii cei ce cu credinţă slujeau împăratului nostru şi i-ai înduplecat să slujească Dumnezeului tău?” Răspuns-a Leontie: „Eu sînt ostaş al Hristosului meu, Fiul luminii celei adevărate, Care luminează pe tot omul ce vine în lume; şi cel ce vine la lumina aceea nu se poticneşte. Ştie şi Ipatie şi Teodul Cine este începătorul luminii aceleia, lucrarea şi săvîrşirea; adică Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeul Cel fără de început, Cel de o fiinţă cu Tatăl, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat. Pe Acela ei cunoscîndu-L, au părăsit pe zeii cei făcuţi din lemn, din piatră şi din oase de dobitoace necuvîntătoare, deoarece sînt necuvîntători şi neputincioşi şi cu înlesnire pot a se sfărîma”.

Atunci ighemonul, auzind acele cuvinte îndrăzneţe ale lui Leontie, a poruncit slujitorilor să-l bată pe el tare. Sfîntul Leontie, fiind astfel bătut, îşi ridica ochii săi spre cer, de unde aştepta ajutorul lui Dumnezeu, iar către ighemon grăia: „O, nebunule tiran, ţie ţi se pare că mă munceşti pe mine! Nu vezi că singur, împietrindu-ţi inima ta, mai mult te munceşti pe tine?” Ighemonul, după ce l-a bătut mult pe el, a poruncit să-l ducă în temniţă şi, întorcîndu-se către Ipatie şi Teodul, le-a zis: „Pentru ce aţi lepădat obiceiurile părinteşti în care aţi crescut şi, lăsînd slujbele ostăşeşti, aţi mîhnit pe împărat?” Sfinţii au răspuns: „Mai bune slujbe am găsit la Împăratul Cel ceresc; pentru că ni s-a dat de la Dînsul pîinea aceea, care se pogoară din cer şi care nu se sfîrşeşte niciodată. Ni s-a dat paharul cel cu vin, care curge din coastele lui Hristos”.

Adrian a zis către dînşii: „Aceste cuvinte netrebnice şi neauzite v-a învăţat pe voi spurcatul Leontie. Dar eu vă zic vouă să faceţi cele plăcute împăratului! Au doară nu ştiţi poruncile lui, că cei ce cinstesc pe zei, aceia să se cinstească cu mari cinstiri şi cu mai mari rînduieli în oaste? Iar cei ce se întorc de la zei, aceia au să se piardă cu pedepse mai cumplite?” Deci, Sfinţii Mucenici Ipatie şi Teodul, răspunzînd la aceasta, au zis: „Slujba noastră este la ceruri; iar tu fă ceea ce voieşti, pentru că eşti rîvnitor către necuraţii tăi zei. Te înarmezi asupra noastră, fiind nevinovaţi, dar degrabă va pieri viaţa ta, pentru că vremea zilelor tale s-a scurtat”.

Atunci Adrian, umplîndu-se de mînie, a poruncit să spînzure dezbrăcat pe tribun de lemnul de muncă şi să-i strujească trupul lui cu unghii de fier; iar pe Teodul, întinzîndu-l la pămînt, să-l bată fără cruţare. Sfinţii, răbdînd cu vitejie acele munci, nu grăiau altceva, decît numai se rugau lui Dumnezeu, după cum erau învăţaţi de Sfîntul Leontie şi strigau, zicînd: „Mîntuieşte-ne pe noi, Dumnezeule, că a lipsit cel cuvios”. Muncitorul, văzîndu-i pe dînşii petrecînd tari şi nebiruiţi în credinţa lui Hristos, i-a osîndit la moarte, adică să li se taie capetele cu securea. Deci, sfinţii ducîndu-se la moarte, cîntau: „Tu eşti scăparea noastră, Doamne… În mîinile Tale ne dăm sufletele noastre!” Astfel cu bucurie şi-au întins pentru Hristos grumajii lor sub secure, fiind tăiaţi, şi s-au dus către Domnul ca să-şi ia cununa cea gătită lor, din dreapta puitorului de nevoinţă.

După aceasta, Sfîntul Leontie iarăşi a fost scos la judecată şi, ducîndu-l înaintea ighemonului, acesta a zis către dînsul: „Leontie, cruţă-ţi viaţa ta, ca să nu suferi munci grele, precum au suferit cei înşelaţi de tine, tribunul Ipatie şi Teodul. Ascultă-mă pe mine şi jertfeşte zeilor, că de mare cinste o să te învredniceşti de la mine, de la împărat şi de la mai marii Romei”. Sfîntul Leontie a răspuns: „Să nu-mi fie mie aceea ce zici, ca să văd faţa împăratului tău. Faţa lui este vrăjmaşă şi urîtă lui Dumnezeu! Dar, de voieşti tu, Adriane, fă-te prieten al Hristosului meu, că de o vei face aceasta, îţi voi arăta cîtă cinste, bogăţie şi mîntuire veşnică vei cîştiga”.

Atunci Adrian, de mînie, a zis: „Oare ce fel de mîntuire voieşti să cîştig, precum a cîştigat tribunul şi Teodul? O, spurcatule ce eşti, oare nu ştii cu ce fel de pedeapsă au pierit aceia?” Sfîntul a zis: „Pedeapsa aceea pe care ai dat-o lor, nu este pedeapsă, ci mai ales pace şi bucurie; pentru că acum ei se bucură şi se veselesc, sălăşluindu-se împreună cu cetele îngereşti”. Adrian a zis: „Ia aminte, Leontie, la cele grăite de mine. Care din oamenii cei ce au minte, au defăimat cîndva acea strălucire prealuminoasă a soarelui şi pe marii zei, ca: Die, Apolon, Poseidon, Afrodita şi pe ceilalţi şi cu moarte necinstită şi cumplită să-şi sfîrşească viaţa lor? Cu adevărat nimeni, fără numai cei ce sînt fermecaţi de tine”. Răspuns-a sfîntul: „Au n-ai auzit Scriptura, care zice: Zeii păgînilor sînt diavoli, şi asemenea lor să fie şi cei ce-i cinstesc pe ei. Deci, toţi cei ce nu nădăjduiesc spre dînşii şi cei ce au înţelegere sănătoasă, care ar fi voit să fie asemenea cu pietrele cele mute şi cu lucrurile cele neînsufleţite, precum sînt zeii voştri, aducîndu-le jertfe, au să piară cu moarte fără de sfîrşit”.

Atunci muncitorul, mîniindu-se, a poruncit să întindă la pămînt pe mucenic şi patru slujitori tari să-l bată fără cruţare; iar propovăduitorul zeilor să strige: „Cei ce defăimează pe zeii noştri şi nu se supun împărăteştilor porunci, cu o pedeapsă ca aceasta să piară”.

Deci, sfîntul mucenic a fost bătut atît de mult, pînă au ostenit slujitorii cei ce-l băteau; iar sfîntul zicea către muncitor: „Chiar de-mi vei zdrobi tot trupul meu cu răni, mintea mea nu mi-o vei birui, nici vei fi stăpîn pe sufletul meu!” Atunci ighemonul a poruncit să-l spînzure de un lemn de muncă şi tot trupul lui, coastele şi fluierele, să le strujească cu unelte de fier ascuţite. Astfel sfîntul, fiind strujit, într-acele dureri cumplite îşi ridica ochii săi spre cer şi se ruga: „Dumnezeul meu, spre Tine am nădăjduit, mîntuieşte-mă pe mine, Doamne!” Apoi, muncitorul a zis către slujitori; „Luaţi-l pe el de pe lemn, căci ştiu că de aceea şi-a ridicat ochii săi spre cer, ca să roage pe zeii noştri, să-i dea lui odihnă”. Atunci Sfîntul Leontie, auzind aceasta, a strigat cu glas mare către dînsul: „Să piei şi tu şi zeii tăi, ticălosule şi spurcatule muncitor! Eu mă rog Dumnezeului meu, ca să-mi dea tărie şi putere de a răbda muncile cele date de tine”.

Deci, muncitorul a poruncit ca iarăşi să-l spînzure cu capul în jos şi să-i lege de grumaji o piatră grea. Astfel mucenicul, stînd spînzurat multă vreme, se ruga zicînd: „Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce ai întărit pe robii Tăi, Ipatie şi Teodul, întru mărturisirea Preasfîntului Tău nume, întăreşte-mă şi pe mine, robul Tău, cel smerit şi păcătos, ca să pot îndura muncile acestea. Nu te depărta de la mine, nădejdea mea!”. Atunci Adrian a zis: „O, Leontie, ştiu că vei fi prieten zeilor noştri”. Răspuns-a mucenicul: „Eu sînt rob al lui Dumnezeu Cel de sus, iar tu eşti rob al zeilor tăi, cu care vei pieri împreună”.

Sfîntul Leontie, pătimind toată ziua în nişte munci ca acestea, s-a apropiat seara, cînd soarele se pleca spre apus; iar muncitorul a poruncit ca să ia pe sfîntul mucenic şi să-l arunce în temniţă pînă a doua zi. Sfîntul cînta toată noaptea în temniţă, zicînd: Domnul este luminarea mea şi Mîntuitorul meu, de cine mă voi teme? Deci, i s-a arătat îngerul Domnului şi i-a zis: Îmbărbătea-ză-te, Leontie! Domnul Dumnezeu, Căruia tu îi slujeşti cu credinţă, este aproape de tine”. Atunci sfîntul se bucura şi se veselea întru Dumnezeul său.

A doua zi, ighemonul Adrian, şezînd iarăşi la judecată, a pus înainte pe Sfîntul Leontie şi i-a zis: „Ce ai socotit, Leontie, de tine?” Răspuns-a sfîntul: „Am socotit odată ca să nu iau aminte la cuvintele tale cele deşarte şi de multe ori ţi-am spus şi acum îţi spun acelaşi lucru, că niciodată nu voi lăsa pe Dumnezeul meu, Care a făcut cerul şi pămîntul, marea şi toate cele dintr-însele. Nu voi părăsi pe Domnul meu Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care a pătimit răstignire pentru mîntuirea noastră şi în Care mi-am pus nădejdea mea”. Ighemonul a zis: „Ascultă-mă, Leontie, jertfeşte zeilor; că de mă vei asculta, mă jur ţie pe zeii mei cei scumpi, că mare cinste şi multe bogăţii vei cîştiga”. Răspuns-a sfîntul: „Ce fel de cinste şi bogăţii sînt în partea cea de sub cer, pentru care te-aş fi ascultat şi m-aş fi lepădat de Dumnezeul meu? Căci toată lumea nu este vrednică lui Hristos Stăpînul meu, pe Care cu toată inima mea Îl iubesc şi pentru a Cărui dragoste pătimesc şi sînt gata a le pătimi pe toate; iar diavolilor tăi nu voi jertfi niciodată!”

Muncitorul, văzînd că nu poate birui pe ostaşul lui Hristos şi nici a-l îndupleca spre a sa păgînătate, a dat contra lui osînda de moarte, în acest chip: „Pe Leontie, care n-a voit să se supună poruncii împărăteşti, adică să aducă jertfă zeilor; ci, mai cu seamă a ocărît pe zeii noştri cei părinteşti, poruncim: Să fie întins la pămînt în patru părţi şi să-l bată atît de tare, pînă ce rău îşi va lepăda sufletul său”. Deci, Mucenicul Leontie, fiind întins şi legat de patru pari, a fost atît de cumplit bătut, încît în acele munci grele şi-a dat sufletul său cel sfînt în mîinile lui Dumnezeu. Iar trupul lui, tîrîndu-l, l-au aruncat afară din cetate, pe care, luîndu-l credincioşii, l-au îngropat cu cinste aproape de malul Tripoliei.

Această pătimire a Sfîntului Mucenic Leontie a scris-o Notarie, robul lui Hristos, care a văzut toate acestea cu ochii săi. A scris-o pe tăbliţă de plumb şi a pus-o în mormînt lîngă moaştele sfîntului, pentru neamul cel mai de pe urmă; deci, cel ce citeşte sau ascultă pe cel ce citeşte, să-şi ridice spre cer mîinile sale şi să dea slavă lui Dumnezeu, Care a întărit pe robul Său, spre atît de mare nevoinţă. Mucenicul lui Hristos, Leontie, şi-a săvîrşit pătimirea sa în ziua de 18 iunie, în timpul stăpînirii lui Vespasian în Roma, iar peste noi, împărăţind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia să-I fie slava, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

mai mult
Sfinții zilei

Joi, 14 iunie – Sf. Prooroc Elisei; Sf. Metodie, Patr. Constantinopolului; Sf. Cuv. Iulita (Dezlegare la ulei şi vin)

biblie

Sfîntul Prooroc Elisei era de neam din cetatea Avelmeula şi fiul lui Safat, care se trăgea din seminţia lui Ruvim. El, de la naştere s-a arătat mare făcător de minuni; pentru că la naşterea lui era o juncă de aur în Siloam, căreia israelitenii, care se întorseseră spre închinarea de idoli, îi aduceau jertfele lor şi i se închinau ca unui Dumnezeu; acea viţeluşă fiind fără de suflet, în ceasul naşterii lui Elisei a mugit aşa de tare, încît s-a auzit pînă la Ierusalim glasul ei.

De acest lucru minunîndu-se toţi foarte mult, un preot oarecare, fiind plin de Duhul Sfînt, a zis: „Astăzi s-a născut un mare prooroc al lui Dumnezeu, care va strica pe idolii cei ciopliţi şi va sfărîma pe cei puternici”. După ce Elisei s-a făcut bărbat desăvîrşit, îşi petrecea viaţa sa în curăţia fecioriei, pentru a fi mai plăcut lui Dumnezeu. El a fost chemat la proorocie în acest fel: „Elisei ara pămîntul cu douăsprezece perechi de boi, iar Sfîntul Prooroc Ilie era la Horeb, vorbind cu Dumnezeu. Şi i-a poruncit lui Ilie să se ducă şi să facă prooroc în locul său pe Elisei. Sfîntul Ilie, ducîndu-se, a găsit pe Elisei arînd, şi, punînd cojocul său pe dînsul, i-a spus voia Domnului, adică să fie prooroc în locul său. Deci, i-a poruncit să meargă după dînsul; şi Elisei, lăsînd îndată toate, a urmat cu osîrdie Sfîntului Ilie, proorocul lui Dumnezeu; dar l-a rugat să-i dea voie să se ducă acasă, ca să se binecuvinteze de tatăl şi de maica sa. Şi Ilie i-a dat voie să se ducă. El, ducîndu-se, a luat o pereche de boi cu care ara singur şi, înjunghiindu-i, a tăiat şi plugul de lemn şi făcînd foc cu el, a fript carnea şi a pus-o înaintea oamenilor şi a prietenilor care s-au întîmplat acolo şi, ospătîndu-i, a luat binecuvîntare de la tatăl său şi de la mama sa; apoi a alergat în urma lui Ilie şi-i slujea, învăţînd de la dînsul vederea multor taine ale lui Dumnezeu.

Astfel s-a făcut prooroc cu darul lui Dumnezeu nu mai puţin decît Sfîntul Ilie, povăţuitorul şi învăţătorul său. Cînd Dumnezeu a voit să ia pe robul Său Ilie în nor de foc cu căruţa sa spre cer şi să-l mute în Rai, Ilie a zis lui Elisei să-i spună ce dar voieşte să ceară de la Dumnezeu, pe care să-l mijlocească Sfîntul Ilie cu rugăciunea sa. „Cere, a zis el, ce vrei să-ţi fac, mai înainte pînă ce nu voi pleca de la tine. Elisei nu a cerut oarecare lucruri vremelnice, pămînteşti, că nu-i trebuia nimic pe pămînt, căci lăsase toate pentru Dumnezeu; ci, fiind sărac cu duhul şi cu lucrul, n-a cerut nici sănătate trupului, nici lungime de zile, pentru că nu dorea petrecere lungă în această viaţă vremelnică; ci, aşteptînd să moştenească viaţa cea veşnică, a cerut îndoit darul Sfîntului Duh, care era în Sfîntul Ilie: „Să fie, zicea el, Duhul cel din tine îndoit în mine”, adică darul proorociei şi al facerii de minuni. Pe oamenii cei rătăciţi de la Dumnezeu şi duşi în urma idolului Baal să-i înveţe cu cuvîntul proorocesc, iar cu facerea de minuni să întărească cele grăite şi să-i întoarcă iarăşi la Dumnezeul cel adevărat.

Deci el şi-a cîştigat cererea, pentru că Ilie a grăit către dînsul: Dacă mă vei vedea cînd voi pleca de la tine, ţi se va împlini dorinţa. Pe cînd mergeau şi vorbeau, s-a văzut o căruţă cu cai de foc. Acea căruţă s-a aşezat între amîndoi şi a luat pe Ilie cu vifor spre cer. Elisei, văzîndu-l că se depărtează de la el, a strigat: „Părinte, părinte, carul şi caii lui Israil!” Dar Elisei n-a mai văzut căruţa aceea de foc care luase pe Sfîntul Ilie, că se dusese în înălţime, departe de la ochii lui; apoi a început a plînge după dînsul, ca după părintele său, rupîndu-şi hainele. Şi din înălţime a căzut de la Sfîntul Ilie cojocul, care se lăsase lîngă dînsul; iar el l-a luat spre mîngîierea necazului său şi spre semnul darului cel îndoit cîştigat de la Ilie şi ţinea la el ca la o vistierie scumpă sau ca la o cinstită porfiră împărătească. Prin acel cojoc, ca şi Ilie mai înainte, a făcut această minune: Elisei, voind să treacă rîul Iordan, a lovit apa cu cojocul şi s-a despărţit în două şi a trecut ca pe uscat!

Văzînd aceasta fiii proorocilor, care petreceau în Ierihon, au zis unul către altul: Iată duhul lui Ilie se odihneşte în Elisei. Apoi, venind, i s-au închinat lui. Sfîntul Elisei s-a dus la Ierihon, voind să petreacă acolo cîtăva vreme; şi oamenii cetăţii au zis către dînsul: Stăpîne, viaţa cetăţii noastre este bună, precum o vezi; însă apele sînt rele, de aceea şi pămîntul este neroditor. Sfîntul Elisei a zis către dînşii: Aduceţi-mi un vas nou de apă şi turnaţi sare într-însul. Făcînd oamenii aceasta, el a luat vasul, s-a dus la izvoarele apelor, a turnat sarea acolo şi a zis: Aşa grăieşte Domnul: Tămăduit-am apele acestea şi de acum nu va mai fi într-însele moarte şi nerodire. Şi s-au tămăduit apele Ierihonului după cuvîntul lui Elisei. După aceasta Sfîntul Elisei s-a dus de la Ierihon în cetatea Betil, ai cărei locuitori se lepădaseră de Dumnezeu şi se închinau idolilor.

Dacă s-au apropiat de cetate, copiii cei mici care ieşiseră din cetate să se joace, văzînd că vine sfîntul prooroc, care era pleşuv la cap, au început a-l batjocori, zicînd: Hai, pleşuvule, hai! Sfîntul, trecînd de dînşii, s-a uitat înapoi şi, văzîndu-i că alergau în urma lui şi strigau aceeaşi batjocură, i-a blestemat în numele Domnului. Atunci au ieşit din dumbravă două ursoaice şi au sfîşiat patruzeci şi doi dintr-înşii, iar ceilalţi abia au scăpat fugind în cetate. Proorocul lui Dumnezeu a adus asupra acelor copii această pedeapsă cu dreaptă judecată, pe de o parte pedepsind şi tăind batjocora lor, ca nu venind în vîrstă bărbătească să fie mai răi cu obiceiul; iar pe de alta, făcîndu-le răsplătire părinţilor lor pentru închinarea de idoli. Deci îi învăţa, ca să-şi crească copiii cu pedepsire, să ştie să se teamă de Dumnezeu şi să cinstească cu cucernicie pe slujitorii Lui. De aici, sfîntul s-a dus la muntele Carmelului şi de acolo s-a întors în Samaria.

În vremea aceea s-au ridicat israelitenii cu război împotriva Moabitenilor, pentru o pricină ca aceasta: împăratul moabitenilor, al cărui pămînt era foarte bogat şi avea cirezi de dobitoace, dădea dajdie împăratului lui Israil, în toţi anii, o sută de mii de miei şi tot atîţia berbeci cu lîna lor. Murind Ahav, împăratul lui Israil, Mosa, împăratul moabitenilor, s-a depărtat de Israil şi a încetat a mai da dajdia obişnuită.

Atunci Ioram, fiul lui Ahav, cel ce împărăţea peste Israil în Samaria, şi care ţinea de păgînătatea tatălui său, a adunat puterea oştilor sale, chemînd în ajutor şi pe plăcutul lui Dumnezeu, Iosafat împăratul Iudeii din Ierusalim, luînd asemenea şi pe împăratul Edomului. După rînduiala lui Dumnezeu, era în rîndul ostaşilor şi Sfîntul Prooroc Elisei. Mergînd la cei trei împăraţi şapte zile cu oştile lor, nu aveau apă pentru ei şi pentru dobitoacele lor şi toţi sufereau de sete. Ioram, împăratul lui Israil, a zis cu suspine: „Ne-a adunat pe noi Domnul, trei împăraţi, ca să ne dea în mîinile lui Moab”. Dar împăratul Iudeii, Iosafat, a zis: „Nu este între ostaşi vreun prooroc al Domnului, ca prin el să ne mîntuim?” O slugă a împăratului lui Israil a răspuns: „Este Elisei, fiul lui Safat, care a fost sluga proorocului Ilie şi care turna apă pe mîinile lui”. Iar împăratul Iosafat a grăit către Elisei: „Într-acel bărbat este Cuvîn-tul Domnului”.

Deci, aceşti trei împăraţi au mers la Sfîntul Elisei şi l-au rugat să se roage Domnului, doar i se va descoperi despre ei. Sfîntul Elisei a zis către împăratul Ioram: „Mergi la proorocii lui Ahav, tatăl tău şi al mamei tale, Isabela, şi îi întreabă, să-ţi spună de cele ce vă vor fi vouă”. Iar Ioram a zis cu smerenie către ei: „Pentru aceasta ne-a adunat pe noi Domnul ca să ne dea în mîinile lui Moab?” Elisei i-a zis lui: „Viu este Domnul puterilor, Căruia îi stau înainte, că de n-aş fi cinstit pe împăratul Iosafat, plăcutul lui Dumnezeu, n-aş fi ţinut seamă de tine şi nici n-aş fi căutat spre tine, care eşti închinător de idoli. Dar să aduceţi la mine un cîntăreţ”.

Atunci ei au adus un cîntăreţ, anume Levit, care ştia a cînta bine psalmii lui David. Cîntînd Levit cîntările psalmilor, s-a făcut mîna Domnului, adică Duhul Sfînt peste Elisei, şi a zis: „Săpaţi acum pîraie şi gropi adînci, că aşa zice Domnul: „Nu veţi vedea nici vînt, nici ploaie, iar rîurile şi gropile se vor umple de apă şi veţi bea voi, oamenii şi dobitoacele voastre! Pe Moab îl va da Domnul în mîinile voastre şi veţi birui puterea lui; veţi strica toate cetăţile cele tari, veţi tăia toţi pomii cei roditori, veţi astupa şi veţi pustii tot pămîntul moabitenilor”.

Aceste cuvinte prooroceşti s-au împlinit toate, întocmai; fiindcă a doua zi, în vremea jertfei pe care Iosafat, dreptcredinciosul împărat al Ierusalimului, în toate dimineţile o aducea lui Dumnezeu prin mîinile preoţilor. Deci, toate popoarele au văzut că prin porunca lui Dumnezeu curgea apă pe calea Edomului, care a curs mai întîi în ceata lui Iosafat, apoi în celelalte, încît se umplură de apă toate gropile, pîraiele şi văile, umplîndu-se tot ţinutul acela de apă. Deci, bînd toţi şi răcorindu-se, au mers asupra lui Moab; şi au lovit oştile lui cu mare rană, robind şi pustiind tot pămîntul acela – după cuvîntul proorocului lui Dumnezeu – şi s-au întors cu veselie la locurile lor.

După aceasta, o văduvă, care fusese soţia unuia din fiii proorocilor, a strigat către Elisei: „Robul tău şi bărbatul meu pe care tu îl ştii bine, a murit. El a fost rob şi temător de Domnul; dar acum vine un datornic la care bărbatul meu a fost împrumutat, şi nimic nu poate să ia de la mine, fiind săracă; deci, acela voieşte să ia în robie pe cei doi fii ai mei, pe care, în mîngîierea văduviei mele, îi am ca pe luminile ochilor”. Astfel striga acea femeie către proorocul lui Dumnezeu. Unii zic că femeia aceea a fost soţia proorocului Avdie, care a fost rînduitor al casei lui Ahav şi care a ascuns o sută de prooroci ai lui Dumnezeu dinaintea sabiei împărătesei Isabela, hrănindu-i la vreme de foamete şi cheltuind cu ei toată averea sa. Acela a fost nevoit să se împrumute; dar, murind, a lăsat femeia şi copiii în grija lui Dumnezeu, poruncindu-le să aibă nădejde către Domnul. Sfîntul prooroc Elisei, avînd milă de dînsa şi de fiii săi, i-a zis: „Femeie, ce voieşti să-ţi fac? Spune-mi ce ai în casa ta?” Iar ea i-a zis: „În casa mea nu este nimic, decît numai puţin untdelemn într-un vas”. Şi a zis sfîntul către dînsa: Du-te acasă şi cere de la vecinii tăi multe vase deşarte şi, închizîndu-te în casă cu fiii tăi, toarnă din untdelemnul pe care-l ai prin toate vasele şi le vei afla pline.

Deci, plecînd, femeia a făcut aşa. A cerut vase şi, ducîndu-le în casă, a închis uşa după sine şi a turnat din vasul său în cele împrumutate; iar fiii, apropiindu-se, turnau şi-i dădeau vasele; astfel că untdelemnul nu lipsea din vasele ei şi curgea ca dintr-un izvor. După ce s-au umplut toate vasele, a zis femeia către fiii ei: Acum nu mai este nici un vas deşert. Alergînd femeia cu bucurie, a spus aceasta omului lui Dumnezeu. Şi a zis către ea Elisei: Du-te şi vinde untdelemnul şi plăteşte datoriile celor ce ţi-au împrumutat; iar din untdelemnul rămas să te hrăneşti cu fiii tăi.

Într-o zi, Sfîntul Prooroc Elisei trecea prin cetatea Soman, şi acolo l-a oprit o femeie cinstită, ca să mănînce pîine în casa ei; deci, acea femeie a ospătat pe omul lui Dumnezeu cu osîrdie. Proorocul Elisei de multe ori umbla prin cetatea aceea, cînd mergea de la Carmel la Iordan, de la Galgala la Ierihon, sau se întorcea de acolo la Carmel; deci, totdeauna se abătea la casa acelei femei să mănînce pîine; pentru că era dreptcredincioasă şi îmbunătăţită. Şi a zis acea femeie către bărbatul său: Am cunoscut că acel om al lui Dumnezeu, care trece adeseori prin cetatea aceasta, este sfînt. Deci, să-i facem un foişor mic şi să-i punem un pat, scaun şi fereastră, ca, abătîndu-se din drum la noi, să-şi aibă odihna sa. Deci, s-a făcut astfel; aşa că Sfîntul Prooroc, de cîte ori i se întîmpla să meargă în cetatea aceea, găzduia acolo.

Într-o vreme, omul lui Dumnezeu, odihnindu-se într-acel foişor ce era făcut pentru dînsul, se gîndea în sine cu ce ar putea mulţumi pe acea femeie primitoare de străini; pentru că vedea bunătatea ei cea mare. De aceea a zis către Ghehazi, sluga sa: Cheamă pe Şunamiteanca aceasta la mine. Chemînd-o pe ea sluga, omul lui Dumnezeu a zis către dînsa: „Minunată primire de oaspeţi ne-ai făcut nouă! Deci, cu ce să-ţi răsplătim ţie? Nu ai vreo trebuinţă de ajutor de la împărat, de vreun boier sau voievod?” Atunci ea a răspuns: „Eu nu am nici un fel de nevoie; pentru că eu petrec în pace în poporul meu!” După ce a ieşit de la dînsul femeia, sfîntul a zis către Ghehazi: „Cu ce să mulţumim pe această femeie pentru facerile ei de bine?” Iar Ghehazi a zis către dînsul: „Iată, ei nu au copii, iar bărbatul ei este bătrîn; deci, roagă-te lui Dumnezeu pentru dînsa, să-i dea ei un moştenitor”.

Atunci, plăcutul lui Dumnezeu a făcut multe rugăciuni pentru dînsa către Dumnezeu şi, primind încredinţarea, a zis către sluga sa: Cheamă la mine pe Şunamiteanca. Deci, chemînd-o pe ea sluga şi intrînd iarăşi la omul lui Dumnezeu, acesta a zis către dînsa: Într-această vreme şi în acest ceas vei zămisli un fiu! Iar ea, închinîndu-se, a zis: Mă rog ţie, stăpînul meu, nu mă amăgi pe mine roaba ta!” Iar sfîntul o sfătuia să creadă cuvîntul cel nemincinos. După aceea, femeia a zămislit şi, împlinindu-se vremea, a născut un fiu şi îl hrănea pe el. Pruncul crescînd, într-un an, la vremea secerişului a ieşit la tatăl său şi la secerători; şi, zăbovind puţin acolo, a zis către tatăl său: „Mă doare capul!” Atunci tatăl a zis slugii sale: „Du-l pe el la maică-sa”. Copilul a zăcut pe genunchii maicii sale pînă la amiază, cînd a şi murit. Atunci dînsa, luînd copilul mort, s-a suit cu el în foişorul proorocului şi l-a pus pe pat, apoi ieşind a închis uşa. Ea chemînd pe bărbatul său, nu i-a spus nimic despre moartea fiului lor, ci l-a rugat pe el, zicînd: Trimite la mine pe o slugă şi o asină, ca să mă duc la omul lui Dumnezeu în Carmel şi îndată mă voi întoarce.

Bărbatul ei a zis către dînsa: „Pentru ce vrei să te duci la dînsul, că acum nu este lună nouă, nici sîmbătă – pentru că numai în acele zile se aduna poporul la Sfîntul Prooroc Elisei, pentru preamărirea lui Dumnezeu şi pentru învăţătură. Atunci femeia a zis: Măcar că nu este nici sîmbătă, nici lună nouă, însă eu mă voi duce. Şi s-a dus cu sîrguinţă. Dar, pe cînd se apropia de muntele Carmelului, omul lui Dumnezeu a cunoscut venirea ei şi a zis lui Ghehazi: „Iată, vine Şunamiteanca; aleargă întru întîmpinarea ei şi-i zi: „Pace ţie”. Atunci, întîmpinînd-o pe ea, i-a zis: „Pace ţie, pace bărbatului tău şi pruncului tău”. Iar ea a zis: „Pace”. Deci femeia, alergînd la Sfîntul Elisei, a căzut înaintea lui şi i-a apucat picioarele; iar Ghehazi s-a apropiat de ea, vrînd să o dea în lături. Dar Elisei i-a zis: „Ia-o pe ea, că sufletul ei este întristat acum; pentru că Domnul a tăinuit de mine supărarea ei şi nu mi-a spus-o mai dinainte”.

Atunci femeia a zis: „Au doar eu am cerut fiu de la Domnul meu? Au nu tu singur, domnul meu, mi l-ai dăruit pe el de la Dumnezeu, iar eu ţie am zis: „Nu mă amăgi pe mine roaba ta? Iată dar că fiul meu acum a murit!” Omul lui Dumnezeu s-a umplut de milă pentru dînsa şi a poruncit lui Ghehazi să ia toiagul lui şi să-l pună peste pruncul cel mort. Dar mama pruncului, nemulţumindu-se cu aceasta, a zis către sfîntul prooroc: „Viu este Domnul şi viu este sufletul tău, că nu mă voi duce de la tine”. Deci, Sfîntul Elisei, sculîndu-se, a mers în urma ei; iar Ghehazi, apucînd înainte, a pus toiagul pruncului, dar nu era în el nici glas, nici suflare.

Atunci Ghehazi, întorcîndu-se, a întîmpinat pe omul lui Dumnezeu şi i-a spus lui, că nu s-a sculat pruncul. Deci, ajungînd în cetate Sfîntul Prooroc Elisei, s-a dus la casa femeii şi s-a suit în foişor, unde pruncul cel mort era pus în patul lui. Sfîntul Elisei, intrînd înăuntru, a închis uşa şi s-a rugat Domnului, după aceea s-a suit şi s-a culcat peste prunc, şi punîndu-şi gura sa peste gura lui, ochii săi peste ochii lui, mîinile sale peste mîinile lui, gleznele sale peste gleznele lui, şi suflînd peste dînsul, s-a încălzit trupul pruncului; apoi, sculîndu-se proorocul şi umblînd prin odaie încoace şi încolo, s-a suit şi s-a aplecat peste prunc, pînă de şapte ori şi astfel i-a deschis ochii.

Apoi Elisei, chemînd pe Ghehazi i-a zis lui: „Cheamă la mine pe Şunamiteanca”. Ghehazi, chemînd-o pe ea, Elisei a zis către dînsa: „Ia-ţi pe fiul tău”. Deci, femeia căzînd la picioarele omului lui Dumnezeu şi, închinîndu-se lui pînă la pămînt, a luat pruncul viu şi a plecat, bucurîndu-se şi lăudînd pe Dumnezeu.

După aceea, proorocul lui Dumnezeu, Elisei, sculîndu-se de acolo, s-a dus la Galgala, pe unde, demult, poporul israelitean a intrat în pămîntul făgăduinţei, trecînd rîul Iordanului. Sfîntul Elisei a zăbovit în Galgale multă vreme, fiind în pămîntul acela foamete mare, iar fiii proorocilor, care erau ucenicii lui, petreceau lîngă dînsul, urmînd vieţii lui celei plăcute lui Dumnezeu, întru curăţie şi necîştigare, după asemănarea călugărilor celor din Legea nouă. Petrecerea omului lui Dumnezeu cu ucenicii lui era la un loc deosebit şi liniştit; şi a zis una din slugile sale: „Să pui o căldare mare pe foc, ca să fierbi fiertură fiilor proorocilor”, căci erau ca la o sută de bărbaţi. Şi, ieşind unul dintre dînşii să adune verdeţuri sălbatice, a adunat un rod asemenea cu strugurii, care se numea colocuntidi, amari fără de măsură; de aceea, unii din ei au numit-o fierea pămîntului; fiind şi vătămător vieţii omului rodul acela, deşi doctorii îl obişnuise ca doctorii; iar de ar mînca cineva dintr-însul peste măsură, moare.

Acela care l-a adus, neştiind puterea cea vătămătoare a rodului acela, a cules haina sa plină şi a pus-o în căldare, ca să fiarbă. După ce fiertura aceea a fost pusă înaintea fiilor proorocilor şi au început a mînca din ea, au simţit amărăciunea împreună cu vătămarea, şi au strigat către dînsul, zicînd: „Omule al lui Dumnezeu, ce ai făcut? În căldare este moarte”. Atunci ei nu au mai mîncat, pentru că nu le era lor cu putinţă. Dar Sfîntul Elisei le-a poruncit să toarne în căldare puţină făină; nu ca cum ar goni vătămarea aceea cu făină, dar cu aceea acoperea facerea lui de minuni. Şi s-a îndulcit fiertura aceea, iar vătămarea s-a prefăcut în doctorie, încît toţi mîncînd s-au săturat şi au rămas sănătoşi.

După aceea, a venit la proorocul lui Dumnezeu oarecare bărbat iubitor de Dumnezeu din cetatea Valsalisa şi a adus 20 de pîini de orz, pe care l-a secerat întîi. Elisei, omul lui Dumnezeu, a poruncit să pună pîinile acelea înaintea celor ce vieţuiau împreună cu dînsul; iar sluga lui a zis către el: „Aceste puţine pîini, nu ajung la o sută de bărbaţi”. Sfîntul i-a zis: „Pune-le înaintea lor să mănînce, că aşa zice Domnul: Vor mînca şi le va prisosi”. Şi aşa a fost. Au mîncat şi s-au săturat, o sută de bărbaţi şi au rămas multe fărîmituri, după cuvîntul Domnului cel zis prin gura proorocilor.

În zilele acelea, era la împăratul Siriei un boier din cei puternici, adică voievod a toate puterile ostăşeşti, cu numele Neeman, mare bărbat înaintea stăpînului său, viteaz şi bine norocit în războaie; însă era foarte lepros, încît nu se găseau doctori, ca să-l poată tămădui. Odată, au ieşit din Siria nişte ostaşi voinici şi au răpit o fată tînără din pămîntul lui Israil şi au adus-o femeie lui Neeman, voievodul lor. Acea tînără auzise de la părinţii săi despre Sfîntul prooroc Elisei şi despre minunile cele mari ale lui Dumnezeu, care se făceau cu rugăciunile lui. Aceea a zis stăpînei sale: „Dacă stăpînul nostru s-ar duce la Elisei, proorocul lui Dumnezeu cel din Samaria, ar fi bine, că acel prooroc l-ar curăţi de boală”.

Femeia lui Neeman i-a spus bărbatului său cuvintele acelei copile, zicînd: „Acestea îmi spune tînăra, care este din pămîntul lui Israil”. Atunci Neeman s-a dus la împăratul lui Israil şi l-a rugat să-l lase să se ducă în Samaria la proorocul lui Dumnezeu cel din neamul lui Israil, pentru tămăduire. Împăratul, nu numai că nu l-a oprit să se ducă acolo, dar i-a dat şi o scrisoare din partea lui către Ioram, împăratul lui Israil, fiul lui Ahav. Atunci Neeman a luat zece talanţi de argint, şase mii de galbeni şi zece rînduri de haine frumoase pentru schimbat, ca toate acestea să le dăruiască lui Dumnezeu. Deci, s-a dus în pămîntul lui Israil şi a dat împăratului scrisoarea de la împăratul său, în care era scris astfel: „Cînd vei primi această scrisoare a mea, să ştii că am trimis la tine pe Neeman, sluga mea, ca să-l curăţi de lepra lui”.

Împăratul Ioram, citind scrisoarea împăratului Siriei, s-a supărat foarte tare şi şi-a rupt hainele, zicînd: „Eu sînt Dumnezeu ca să-l pot omorî şi să-l înviez? Iată, el a trimis la mine pe acest bărbat lepros să-l curăţ. De aici puteţi vedea, că acesta caută pricini cu mine, ca să poată ridica război asupra mea”.

Sfîntul Prooroc Elisei, aflînd de aceasta, că împăratul s-a supărat şi şi-a rupt hainele, a trimis la dînsul, zicînd: Împărate, pentru ce te-ai supărat şi ţi-ai rupt hainele? Să vină Neeman la mine şi să cunoască că în Israil este proorocul lui Dumnezeu! Ducîndu-se Neeman cu caii şi cu caretele, a stat lîngă uşile casei lui Elisei; iar sfîntul a trimis pe sluga sa să-i spună: Du-te şi te scaldă de şapte ori în Iordan, că ţi se va curăţi trupul şi te vei vindeca de lepră. Neeman s-a mîniat şi s-a dus, zicînd: „Eu credeam că va ieşi afară şi, stînd lîngă mine, va chema numele Dumnezeului său, va pune mîna pe rănile mele şi îmi va curăţi lepra; însă el îmi porunceşte să mă duc la Iordan. Nu sînt oare mai bune rîurile Damascului, Avana şi Farfara, decît Iordanul şi decît toate apele lui Israil ca să mă spăl într-însele şi să mă curăţ?” Zicînd aceasta, a plecat mînios din Samaria. Dar slugile l-au sfătuit să nu calce porunca proorocului lui Dumnezeu, zicîndu-i: Dacă ţi-ar fi grăit proorocul vreun cuvînt mare, n-ai fi făcut porunca lui? El ţi-a spus să faci numai acest lucru mic: să te speli în Iordan şi te vei curăţi, şi tu nu voieşti să asculţi?

Atunci Neeman a primit sfatul slugilor sale şi, apropiindu-se de rîul Iordan, s-a dat jos din caretă, s-a afundat în Iordan de şapte ori, după cuvîntul omului lui Dumnezeu, şi s-a făcut trupul lui ca de copil, curăţindu-se de stricăciune; apoi s-a întors iar la Sfîntul Elisei împreună cu toată suita lui. Neeman, stînd înaintea sfîntului, a zis: Acum am cunoscut că nu este Dumnezeu în tot pămîntul, fără numai în Israil. Deci primeşte de la robul tău aceste daruri pe care ţi le-am adus. Şi Neeman i-a dat proorocului lui Dumnezeu aurul, argintul şi hainele. Sfîntul Elisei, văzînd acestea, i-a zis: Viu este Domnul, Căruia îi stau înainte, că nu voi lua nimic. Însă Neeman silea pe prooroc să ia cele aduse; însă el nu l-a ascultat, nici nu a luat nimic. Atunci Neeman a zis către dînsul: Dacă nu voieşti să iei nimic de la mine, atunci dă-mi tu mie, robului tău, o sarcină de pămînt galben de acesta, cît voi putea duce cu două perechi de catîri, ca, ducîndu-l la casa mea, să facă din el altar Domnului Dumnezeului lui Israil; căci de acum robul tău nu va mai aduce jertfe şi arderi întregi la alţi zei, ci numai unui Dumnezeu Cel adevărat. Sfîntul Elisei nu l-a oprit să ia ce a cerut şi l-a eliberat cu pace.

Ducîndu-se Neeman de la Elisei, omul lui Dumnezeu, Ghehazi, sluga sfîntului, a zis în sine: „Stăpînul meu a făcut hatîr lui Neeman Sirianul, de n-a luat nimic din darurile aduse! Viu este Domnul, că voi alerga în urma lui şi-i voi lua ceva!” Deci, Ghehazi, sculîndu-se, a alergat după Neeman şi, văzîndu-l că vine în urma lui, s-a uitat din caretă. Ghehazi i-a zis: „Pace ţie.” Neeman i-a răspuns asemenea şi lui: „Pace!” Ghehazi a zis iar: „Stăpînul meu m-a trimis la tine, zicînd: Acum au venit la mine doi tineri din fiii proorocilor de la muntele lui Efrem, să dai pentru ei un talant de argint şi două rînduri de haine”. Neeman a zis: „Iată doi talanţi de argint şi hainele.” Apoi Neeman a pus doi talanţi în două pungi şi două rînduri de haine şi le-a dat la două slugi ale sale pe care le-a trimis cu Ghehazi.

Venind el seara cînd se întuneca la locul său cu acele lucruri, le-a luat din mîinile slugilor şi, eliberîndu-i, le-a ascuns în casa sa. Apoi el singur s-a dus şi a stat în faţa stăpînului său. Sfîntul Elisei a zis către dînsul: „Unde ai fost, Ghehazi?” El a răspuns: „Nu am fost nicăieri”. Sfîntul Elisei a zis către dînsul: „Inima mea a fost cu tine, şi a văzut cum s-a uitat bărbatul din careta lui în întîmpinarea ta, cum ai luat de la dînsul argintul şi hainele. Oare cu acel argint voieşti să cumperi grădini, saduri de măslini, vii, oi, boi, slugi şi slujnice? Pentru aceasta, lepra lui Neeman să se lipească de tine şi de seminţia ta în veci!” Şi a plecat Ghehazi din faţa lui Elisei înleproşat ca zăpada.

Într-o vreme, fiii proorocilor au zis către Elisei: „Iată, locul unde petrecem noi în preajma ta este strîmt. Deci, să mergem acum la Iordan, să luăm de acolo fiecare bărbat cîte o bîrnă şi să ne facem locaşuri, ca să petrecem acolo”. Sfîntul le-a zis: „Mergeţi”. Iar unul i-a zis cu blîndeţe: „Părinte, să mergi şi tu cu slugile tale! Omul lui Dumnezeu, sculîndu-se, a mers cu ei. Deci, ajungînd la Iordan, tăiau lemnele; iar unul din ei, pe cînd tăia o bîrnă, toporul a ieşit din coadă şi a căzut în apă. Acela a strigat: „O, Domnul meu, acest topor l-am împrumutat de la altul!” Omul lui Dumnezeu a întrebat: „Unde a căzut toporul?” Acela i-a arătat locul.

Sfîntul a tăiat un lemn şi l-a aruncat acolo în apă, şi fierul a ieşit deasupra. Sfîntul a zis către tăietor: „Ia-l tu singur”. Iar el, întinzîndu-şi mîna, l-a luat. Atît de mare era puterea acestui sfînt bărbat, încît şi greutatea cea firească a fierului putea să o prefacă într-o uşurinţă ca aceea, ca securea de fier să plutească deasupra apei, ca o frunză căzută din pom. El vedea şi pe cele depărtate, ca şi cum s-ar face aici înaintea ochilor. Pentru că, de multe ori, împăratul Siriei, luptîndu-se contra lui Israil, se sfătuia cu slugile sale, zicînd: „Să trecem prin cutare sau cutare loc şi să pîndim pe împăratul lui Israil”. Iar Sfîntul Elisei, văzînd mai înainte aceea, trimitea la împăratul lui Israil, zicînd: „Fereşte-te să nu mergi prin cutare loc, căci acolo te pîndesc sirienii!” Împăratul a trimis acolo să ştie de este adevărat. Deci, înştiinţîndu-se că este aşa, se păzea cu dinadinsul, trimiţînd pe ostaşii săi care năvăleau fără de veste asupra sirienilor şi-i băteau.

Aceasta a fost nu o dată, nici de două ori, ci de mai multe ori. Deci, s-a tulburat sufletul împăratului Siriei de cuvîntul acesta, şi a chemat pe slugile sale şi le-a zis: „Pentru ce nu-mi spuneţi cine este cel care înştiinţează tainele mele împăratului lui Israil şi mă dă în mîinile lui? Unul din slugile lui a zis: „Stăpînul meu, împărate, nu de la noi se face aceasta, ci proorocul Elisei cel din Israil spune împăratului său toate cuvintele, orice ai grăi în ascuns în cămara ta”. Împăratul Siriei a zis: „Mergeţi ca să aflaţi unde este proorocul acela ca, trimiţînd oastea, să-l aduc la mine”. Ei i-au răspuns: „El acum petrece în Dotaim”. Împăratul a trimis acolo cai, căruţe şi putere mare şi, sosind noaptea, a înconjurat cetatea. Dimineaţa, sculîndu-se sluga lui Elisei, a ieşit şi, iată, puterea sirienilor înconjurase cetatea cu mulţime de cai şi căruţe.

Atunci sluga a zis către Elisei: „O, stăpîne, ce vom face?” Sfîntul Elisei a răspuns: „Nu te teme, căci mai mare putere este cu noi decît cu ei”. Elisei s-a rugat lui Dumnezeu şi a zis: Doamne, deschide acum ochii slugii tale, ca să vadă puterea Ta! Dumnezeu a deschis ochii slugii şi a văzut muntele plin de cai şi de căruţe de foc împrejurul lui Elisei; Iar Sfîntul Elisei cu sluga sa a ieşit din cetate împotriva sirienilor. Deci, Elisei s-a rugat Domnului şi a zis: Pedepseşte, Doamne, cu orbirea, pe acest neam străin! Şi Domnul i-a pedepsit cu orbirea, după cererea lui Elisei. Apoi el a zis către ei: Nu este aceasta calea, nici cetatea la care mergeţi; ci veniţi după mine, că eu vă voi duce la bărbatul acela pe care-l căutaţi. Deci, i-a dus în Samaria; şi, după ce au intrat în Samaria, Elisei s-a rugat, zicînd: Doamne, deschide-le ochii să vadă unde sînt. Domnul le-a deschis ochii şi au văzut că sînt în mijlocul Samariei. Împăratul s-a înştiinţat de ei şi i-a văzut. Atunci el a întrebat pe Elisei: Părinteoare porunceşti să-i lovesc cu bătaia? Sfîntul a răspuns: Să nu-i ucizi, căci nu i-ai adus tu pe aici, nici nu i-ai biruit cu armele tale! Ci, dă-le lor hrană şi băutură ca să mănînce şi să bea şi după aceea trimite-i la stăpînul lor. Deci, împăratul le-a dat spre ospătare, bucate multe; şi ei au mîncat şi au băut şi s-au dus liberi la împăratul lor, care nu a mai încercat să vină din Siria pe pămîntul lui Israil.

După aceasta, trecînd multă vreme, Venedad, împăratul Siriei, ridicînd război împotriva lui Ioram, împăratul lui Israil, a adunat toată oastea sa şi, venind, a înconjurat cetatea Samaria, cea de scaun a împăraţilor lui Israil, unde era şi proorocul Elisei. În cetate era atunci foamete mare, încît oamenii cei săraci îşi mîncau copiii lor. Odată împăratul lui Israil umblînd pe zidul cetăţii, o femeie a strigat la el, zicînd: „Împăratul meu, mîntuieşte-mă pe mine!” Împăratul i-a răspuns: „De nu te va mîntui Domnul, apoi eu cum te voi mîntui pe tine? Oare din arie sau din călcătoare îţi voi da hrană? Spune ce-ţi trebuie?” Ea a început a se plînge contra prietenei sale, zicînd: „Această femeie mi-a zis: „Dă-mi pe fiul tău, fiind prunc, să-l mîncăm astăzi, iar mîine îl mîncăm pe al nostru!” Deci, am fript pe fiul meu şi l-am mîncat. A doua zi am zis: „Dă-mi pe fiul tău să-l mîncăm!” Iar ea a ascuns pe fiul ei!” Împăratul, cînd a auzit cuvintele acelei femei, şi-a rupt hainele şi s-a mîniat foarte asupra proorocului lui Dumnezeu, căci cu sfatul său l-a oprit pe el să nu se supună împăratului Siriei şi să nu dea cetatea în mîinile lui; ci să aştepte ajutor de la Dumnezeu. Împăratul a zis: „Aceasta să-mi facă mie Dumnezeu şi aceasta să-mi adauge, dacă capul lui Elisei va mai fi la locul lui!” Şi îndată a trimis pe un călău ca să taie capul proorocului.

Deci omul lui Dumnezeu şedea în casa sa şi bătrînii lui Israil şedeau cu el. Sfîntul a zis către bătrîni: „Au nu ştiţi că împăratul Ioram, fiul ucigaşului Ahav, care a ucis fără de vină pe Navutia, acela a trimis pe acest călău, ca să vină să-mi taie capul? Deci, întăriţi bine uşile şi nu-l lăsaţi aici, pînă ce va veni după el însuşi stăpînul lui care l-a trimis. Ascultaţi, oare nu se aude sunetul picioarelor stăpînului în urma lui? Grăind sfîntul acestea, împăratul a ajuns pe acel călău trimis; căci îndată s-a căit de acel cuvînt al său şi alerga degrabă el însuşi în urma trimisului, ca să nu se săvîrşească acea poruncă rea a lui; pentru că ştia că Elisei proorocul este sfînt şi nevinovat şi este de bună trebuinţă împărăţiei lui Israil, căci a făcut mult bine la mulţi. Împăratul, venind la proorocul lui Dumnezeu, a zis: „Atîta răutate s-a pornit de la Domnul asupra noastră, încît nu ştiu ce mai aştept? Deci, voi da cetatea împăratului Siriei, şi mă voi închina lui ca să nu murim cu toţii de foame; pentru că este mai bine să fim robi lui, decît să pierim de foame, împotrivindu-ne”.

Sfîntul Prooroc Elisei a zis către împărat şi către toţi cei ce erau acolo: „Ascultaţi cuvîntul Domnului: Mîine, în ceasul acesta, în părţile Samariei măsura de făină de grîu va fi un siclu, şi două măsuri de orz vor fi un siclu„. Şi a răspuns voievodul, pe a cărui mînă se odihnea împăratul, şi a zis către Elisei: „De ar deschide Dumnezeu jgheaburile cereşti şi tot nu ar fi aşa!” Iar Elisei i-a zis: „Iată, tu vei vedea aceasta cu ochii; însă din pîinea aceea nu vei mînca”. Potolindu-se puţin, împăratul s-a dus la palat.

În noaptea aceea, rugîndu-se Elisei, proorocul lui Dumnezeu, pentru eliberarea cetăţii, Domnul a trimis tulburare în tabăra sirienilor; pentru că le-a făcut un zgomot de armă şi a zis unul către altul: „Iată am ridicat asupra voastră pe împăratul lui Israil, pe împăratul Hateului, şi pe împăratul Egiptului, venind asupra noastră cu puterea lor”.

Deci s-au umplut sirienii de frică mare şi au zis: „Să fugim de aici”. Şi, sculîndu-se noaptea cu împăratul lor, au fugit lăsînd corturile, caii, catîrii şi toate cele ce erau în tabăra lor, scăpînd numai sufletele lor. În noaptea aceea, patru bărbaţi leproşi şedeau lîngă porţile cetăţii şi ziceau unul către altul: „Pentru ce noi aşteptăm să murim şezînd aici? De vom intra în cetate, vom muri de foame pentru că acolo este foamete. De vom sta aici, asemenea vom muri; deci, să intrăm în tabăra sirienilor şi, de ne vor lăsa vii, vii vom fi; iar de ne vor omorî, vom muri. Deci, în viaţa aceasta nu vom răbda mai multă pătimire, căci este mai bine să murim de sabie decît de foame”.

Astfel sfătuindu-se, s-au sculat şi au intrat în tabăra sirienilor, fiind noapte. Intrînd în tabără şi trecînd prin mijloc şi neaflînd nici un om, s-au mirat. După aceea, au intrat într-un cort unde au mîncat, au băut şi au luat de acolo aur, argint şi haine pe care le-au ascuns.

Întorcîndu-se, au intrat în alt cort şi au luat de acolo ce au voit şi cît au putut ascunde. Apoi au zis între ei: „Nu facem bine, pentru că ziua aceasta este zi de bună vestire, iar noi tăcem. Şi de vom petrece pînă la lumina dimineţii, ne vom afla vinovaţi păcatului; deci, să mergem în cetate să spunem şi împăratului”. Ducîndu-se la porţile cetăţii, au spus păzitorilor: „Am intrat în tabăra sirienilor şi n-am aflat nici un om, nici glas de om, decît numai caii şi catîrii legaţi, şi corturile cu toate bogăţiile ce sînt într-însele”. Iar portarii ce păzeau, au spus aceasta în casele împărăteşti. Împăratul, sculîndu-se noaptea, a zis către slugile sale: „Eu vă voi spune meşteşugul sirienilor, pe care ei acum ni l-au făcut nouă. Ei au înţeles că noi sîntem flămînzi; deci, ieşind din conacul lor, s-au ascuns în sat, socotind: „Ei vor ieşi din cetate flămînzi şi îi vom prinde vii, după aceea vom intra în cetatea lor”. Deci, slugile au sfătuit pe împărat să trimită ca să afle adevărul. Împăratul lui Israil a trimis doi călăreţi care, intrînd în tabără şi neaflînd pe nimeni, au alergat în urma sirienilor pînă la Iordan. Toată calea aceea era plină de haine şi de arme pe care le aruncaseră sirienii, fugind de frică.

Întorcîndu-se, trimişii au spus împăratului şi la toată cetatea tot ce văzuseră. Atunci, ieşind tot poporul, au jefuit toate corturile sirienilor şi a fost măsura de grîu un siclu şi două măsuri de orz iarăşi un siclu, după cuvîntul Domnului. Iar împăratul a pus pe voievodul cel mai înainte zis, pe ale cărui mîini se odihnea, spre a păzi porţile cetăţii. Pe cînd acela se îndrepta să nu se îngrămădească poporul la porţi, l-au călcat popoarele şi a murit, precum a zis omul lui Dumnezeu, Elisei; pentru că acel voievod n-a crezut Cuvîntul lui Dumnezeu, cel zis prin gura proorocului, pentru îndestularea pîinii, ci a răspuns împotrivă, zicînd: „Măcar şi jgheaburile cereşti de ar deschide Domnul, tot nu va fi aşa”.

Era minunat acest mare plăcut al lui Dumnezeu şi în alte fapte şi daruri prooroceşti, precum se scrie pe larg în cărţile împăraţilor. O foamete de şapte ani, ce era să fie în pămîntul lui Israil, a spus-o mai înainte. Moartea lui Venadad împăratul a ştiut-o mai înainte, iar lui Azail i-a spus mai înainte despre luarea împărăţiei. Pe Iehu, unul din boierii lui Israil, l-a uns la împărăţie şi l-a ridicat spre pierderea casei lui Ahav, cea urîtă de Dumnezeu şi închinătoare de idoli, care a şi ucis pe doi împăraţi închinători de idoli, pe Ioram al lui Israil şi pe Ohozie al Iehudeei, nepotul împăratului Iosafat şi care nu a urmat unchiului său, ci s-a abătut la păgînătate. A ucis încă şi pe Izabela, acea spurcată femeie a lui Ahav; iar mama lui Ioram a ucis pe toţi slujitorii şi vrăjitorii lui Baal. În toate acestea, avea ajutor dreapta credinţă şi rugăciunile Sfîntului Prooroc Ilie.

După moartea lui Iehu a împărăţit în Israil Ioahaz, fiul lui, apoi Ioaş, nepotul lui. Pe vremea împărăţiei aceluia, s-a îmbolnăvit de moarte în Samaria omul lui Dumnezeu, Elisei, fiind la adînci bătrîneţi. Şi a venit la dînsul Ioaş, regele lui Israil, spre cercetare şi, plîngînd deasupra lui, a zis: „Părinte, părinte carul lui Israil şi călăreţul lui!” Şi i-a zis Elisei: „Ia un arc şi o săgeată şi deschide fereastra cea dinspre răsărit, încotro se află Siria, şi pune o săgeată în arcul cel întins”. Împăratul a făcut aceasta; iar proorocul lui Dumnezeu, punîndu-şi mîinile sale pe ale împăratului, a zis: „Dă drumul săgeţii spre Siria”. Şi împăratul a făcut aşa. Iar proorocul a zis: „Această săgeată este mîntuirea Domnului şi vei birui pe sirieni”. Şi iar a zis împăratului: „Ia nişte săgeţi!” Şi împăratul a luat. Şi a zis către el proorocul: „Loveşte în pămînt”. Şi a lovit împăratul de trei ori şi a stat. Atunci s-a scîrbit asupra lui omul lui Dumnezeu şi a zis: „Dacă ai fi lovit de cinci sau de şapte ori, ai fi călcat Siria pînă în sfîrşit, iar acum o vei birui numai de trei ori”.

Astfel proorocind Sfîntul Elisei, a murit şi s-a îngropat cu cinste. Dar nu numai în viaţă a făcut multe minuni, ci şi după moarte era făcător de minuni; pentru că, în acel an, s-a întîmplat lucrul acesta. Ducînd pe un mort în cetatea Samariei la îngropare, deodată ostaşii de la Moav au năvălit tîlhăreşte în pămîntul acela. Iar îngropătorii, văzînd de departe pe ostaşi venind, au aruncat pe acel mort în mormîntul lui Elisei şi au fugit în cetate. Deci corpul celui mort, căzînd peste oasele lui Elisei, îndată a înviat şi a stat pe picioarele sale; apoi, ieşind din groapă, a alergat în cetate. Astfel că, şi după moarte, Dumnezeu a preamărit pe plăcutul său.

Pentru acel lucru, se cuvine Dumnezeului nostru de la toţi slavă, cinste şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

mai mult
1 2 3 4 5 26
Page 3 of 26