close

Social

PromovateSocial

EXCLUSIV: Povestea ziaristului Cornel Sabou, o lecție amară

cornel-sabou-la-paris-2007

Conform unor statistici publicate acum câțiva ani de către Agenția de Monitorizare a Presei – ActiveWatch, cel puțin zece ziariști din România erau, în fiecare an, bătuți sau târâți prin procese și chiar condamnați în urma unor sentințe dubioase la amenzi colosale, doar pentru încăpățânarea de a căuta și de a spune adevărul.

Lupta aceasta total inegală între ziariștii de investigație și autoritățile statului s-a declanșat încă din primele zile ale democrației post ceaușiste. Iar dacă atunci, la începuturi, ea avea forme grosolane și extrem de violente, cu timpul, mijloacele prin care autoritățile au încercat să închidă gura ziariștilor indiscreți și zeloși au devenit ceva mai subtile și, de cele mai multe ori, mai eficiente. Pornind de la metodele economice, mai ales în provincie, prin amenințarea fățișă a agenților comerciali pentru a bloca semnarea oricărui contract de publiciate în paginile ziarelor care deranjau, împingându-le astefel spre faliment, până la cumpărarea, pur și simplu, a respectivelor ziare de către oamenii puterii sau interpuși de-ai lor.

De la desființarea chioșcurilor de difuzare, până la distrugerea Rodipet-ului, cea mai mare rețea de distribuție a presei din România. De la discreditarea jurnaliștilor de bună credință, până la cumpărarea lor cu diverse privilegii sau doar cu asigurarea unui loc călduț de muncă în redacția unui ziar docil în fața autorităților locale.

Așa se poate spune că astăzi, după aproape 28 de ani de democrație, privind spre peisajul tot mai sumbru al presei din România, lupta aceasta aproape că a fost câștigată de către dușmanii de moarte ai jurnalismului autentic.

În ultimii ani, am tot bătut țara în lung și-n lat și mărturisesc că nu prea am mai găsit aproape nicăieri vreun ziar care să-mi atragă atenția prin dezvăluiri legate de afacerile puterii locale. Tot ce poți citi prin orașele țării sunt doar critici minore sau, pur și simplu, adevărate articole de PR, în care administrațiile locale sunt ridicate în slăvi. Așa se face că sute de jurnaliști au rămas în ultimii ani fără un loc de muncă, ajungând să trăiască la limita subzistenței. Povestea care urmează este exemplul cel mai grăitor al acestui trist fenomen. E povestea dramatică a unui ziarist, cândva investigator de temut, care astăzi a pierdut tot și se chinuie zi după zi să supraviețuiască.

Un ziarist care a vrut să schimbe lumea

Cornel Sabou

“Anul trecut, Octavian Butuza, un ziarist de mare valoare din Baia Mare, cunoscut în tot orașul, s-a sinucis. După zeci de ani de presă de calitate, fără a face nici un compromis, a rămas fără loc de muncă, fără casă, fără familie. A pierdut tot. A înghițit un pumn de pastille și a murit. Cam asta e pe scurt imaginea de astăzi a presei aici, în Baia Mare. Jalnică și înfricoșătoare.“

Mă privește grav, încruntat, fără să mai zică nimic în plus. Așa a început întâlnirea noastră, cu povestea asta dureroasă despre Tavi, prietenul lui. Stăm amândoi aici, în sufrageria lui sărăcăcioasă, pe niște fotolii ponosite, și bem din două stacane ciobite o cafea subțire ca apa chioară și gust rânced care-mi aduce aminte de nechezolul de pe vremea lui Ceaușescu.

Cornel Sabou, așa îl cheamă. Un nume cândva cunoscut în toată țara, atunci când anchetele lui, multe din ele publicate în ziarele de calibru din București, ținteau în plin greii puterii, polițiști și procurori de temut, oameni de afaceri veroși, adică toți impostorii unui sistem corupt pe care-l ura din toți rărunchii. A fost unul din cei mai tenace și curajoși reporteri de investigații pe care i-a avut presa în România post comunistă. Nu a tăcut și nu a iertat nimic din tot ce a însemnat hoție și corupție, nu a făcut nici un compromis, a rezistat cu stoicism în fața amenințărilor de tot felul, a îndurat procese penale grele și chiar agresiuni fizice uneori sângeroase. Pentru el, fiecare dezvăluire publicată era o mare victorie. Visa atunci că va putea schimba lumea, că puțin câte puțin va reuși să primenească și el ceva din viața asta grea pe care o îndură românii. Nu, nu era un romantic naiv, la fel ar visa și acum dacă ar fi să o ia de la capăt. Chiar dacă astăzi el nu mai are nimic, chiar dacă și el, ca și prietenul lui, Tavi, a pierdut tot și scrâșnește din dinți când vede cum ticăloșii despre care a scris atâtea dezvăluiri se lăfăie azi în lux, rânjindu-i parcă în nas. “Jurnalismul de investigații a rămas o poveste despre trecut“, îmi zice zâmbind amar.

Cornel Sabou în închisoare

“Ce vedem astăzi pe piață, puținele dezvăluiri care mai apar răzleț, sunt aproape toate scoase la comandă, cu un interes ascuns. Politic, financiar, sau de altă natură. Totul e împărțit astăzi în mai multe tabere care se luptă între ele. Cineva are cutare interes sau dușman și pentru asta pune pe tavă presei o dezvăluire sau chiar o campanie de presă. În felul ăsta își face culoar sau distruge un om. Asta e cam tot ce a rămas din presa de investigații. Cuvinte precum „dreptate”, „adevăr”, au rămas vorbe goale. Ca să nu mai zic de termenul celebru, „deontologie”, care a ajuns să fie folosit în bătaie de joc, exact în sensul opus celui real. E trist unde am ajuns, foarte trist. Când îmi aduc aminte cum era cândva presa în România, îmi vine să plâng. Da, cum spuneam, a rămas o poveste despre trecut. Un trecut pe care nu-l regret absolut deloc. Au fost zile frumoase, fiecare articol de-al meu îmi aducea o bucurie care-mi făcea viața mai frumoasă. Am câștigat premii, am dat jos oameni politici, am ajutat omul de rând atât cât am putut, cititorii mă lăudau, mă opreau pe stradă să-mi strângă mâna și să mă încurajeze. Nu, nu regret nimic. Chiar dacă din toate astea n-am mai rămas cu nimic.“

        Stau pe fotoliul ăsta ponosit și îl ascult plin de compasiune, deși atitudinea lui rămâne mereu demnă și impasibilă. Vorbește pe un ton monoton, neutru, impersonal, de parcă ar povesti despre altcineva. Fumează țigară după țigară, făcând în toată sufrageria rotocoale mari de fum. Locuiește aici cu chirie, împreună cu prietena lui. S-au mutat de curând, e un apartament vechi și prăpădit aflat într-un cartier de la marginea orașului. Nu și-au putut permite altceva, abia îl pot plăti și pe ăsta. “Muncesc în construcții, din asta trăiesc”, îmi zice, privindu-mă în ochi cu un surâs aspru. “Zidărie, zugrăveală, gresie, faianță. E tot ce mai știu să fac.“

Inamicul public numărul unu

Cornel Sabou cu copiii lui

      Cornel are 46 de ani. Se poate spune că suntem prieteni vechi, ne-am cunoscut acum vreo 19 ani, când am venit aici, la Baia Mare, să fac un reportaj despre el. Pentru că atunci, Cornel Sabou era în pușcărie. Publicase o anchetă despre abuzurile unei judecătoare, iar pentru asta a plătit cu libertatea. Era al doilea jurnalist român condamnat la închisoare pentru calomnie, primul fiind Viorel Ilișoi, un alt reporter de mare calibru, care în 1992 a stat 19 zile în pușcărie pentru același așa-zis delict de presă. Cornel a fost condamnat la zece luni de închisoare. Pe 21 august 1998, a fost aruncat într-o celulă plină cu violatori, tâlhari, criminali. “Sistemul penitenciarelor din România nu face deosebire între infracțiuni”, îmi spune. “Un om care a condus fără carnet stă în aceeași celulă cu unul care și-a omorât mama. Așa am stat și eu, la grămadă cu recidiviști grei. Țin minte că în fiecare dimineață, când mă trezeam, țineam ochii închiși și mă rugam ca atunci când îi deschid să mă trezesc din coșmar și să văd camera mea de acasă, să-mi văd copiii, să văd patul meu, să simt perna mea sub cap. Au fost niște zile cumplite, nu înțelegeam de ce mi se întâmplă toate astea.“

A lăsat acasă doi copii și o soție însărcinată în luna a noua, însă judecătorii nu s-au arătat deloc impresionați de povestea asta. După patru zile de închisoare, a primit vizita unor colegi din presa locală care l-au anunțat că soția lui a născut un băiat. A cerut puțină clemență, o scurtă întrerupere a pedepsei, dar nici atunci vestea asta nu a înduioșat pe nimeni. Acela a fost momentul în care m-am hotărât să merg la Baia Mare, să-l cunosc pe Cornel, și să fac un amplu reportaj despre povestea lui halucinantă.

Era sfârșitul lui august, 1998. Am reușit atunci să-l vizitez chiar la penitenciar, să văd cu ochii mei cum stă închis într-o cameră mizerabilă, alături de criminali fără scrupule, ca într-un coșmar sinistru. Am fost apoi la el acasă și am văzut doi copilași întrebând întruna de tata, și o soție abia venită de la maternitate cu un prunc în brațe, speriată că n-are ce să pună copiilor pe masă. Am văzut toate astea și m-am îngrozit, nu puteam să cred că în România post comunistă se mai putea întâmpla așa ceva. La finalul șederii mele de atunci în Baia Mare, am pornit într-o amplă documentare chiar pe acel subiect pentru care Cornel fusese condamnat. Concluzia a fost pentru mine fără echivoc: abuzurile judecătoarei despre care a scris erau în totalitate reale, iar pașii pe care el i-a urmat în ancheta pe care a scris-o erau ca după manualul de presă.

Așadar, condamnarea lui Cornel Sabou a fost un abuz uriaș, de neimaginat într-o țară democratică. “Au vrut să-mi închidă gura, prin orice mijloace“, își amintește el. “Pentru mafia locală de atunci eu eram inamicul public numărul unu. Le deranjam afacerile, le stricam jocurile, trebuia să scape de mine. Cu amenințări nu le-a mers, nici atunci când am luat bătaie nu au reușit. S-au gândit să mă condamne repede, să mă ascundă în închisoare, zicând că așa mă vor cuminți. Așa gândeau ticăloșii.“ Cazul lui Cornel Sabou s-a aprins repede și a făcut vâlvă mare chiar și în străinătate.

Așa se face că, după 45 de zile de închisoare, la presiunile presei și ale unor organizații civice, președintele de atunci, Emil Constantinescu, i-a semnat grațierea. În loc să meargă însă acasă, la ai lui, Cornel a fost nevoit să se interneze în spital. Din cauza mizeriei din închisoare s-a îmbolnăvit de tuberculoză, iar asta l-a izolat în continuare de familie încă trei luni. Totul era ca într-un coșmar care nu se mai termina și care îi umplea sufletul de disperare și furie. “Țin minte că abia așteptam să-mi văd copiii“, îmi zice parcă și-acum cu o urmă de ciudă în priviri.”Nu puteam să-i văd, era periculos să intru în contact cu ei. Și îmi era tare greu. Și cu cât îmi era mai greu, cu atât simțeam mai tare cum mocnește în mine o ură pentru tot ce mi-au făcut ticăloșii ăia care mi-au anulat o bucată din viață. Abia așteptam să ajung acasă și să mă apuc iar de scris. Să dau cu ei de pământ!“

După ce s-a pus cât de cât pe picioare, a făcut primele demersuri prin care a dat statul român în judecată, la Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg. După un proces lung, la care a fost reprezentat de Monica Macovei, pe atunci președinte al APADOR-Comitetul Helsinki, curtea i-a dat câștig de cauză, condamnând statul român pentru condamnare abuzivă și obligându-l la plata unei despăgubiri morale de 5000 de euro. Pentru Cornel Sabou a fost o mare victorie, și o dovadă incontestabilă că ceea ce face el este un jurnalism de calitate, vrednic de un deosebit respect. “Verdictul ăsta mi-a dat și mai mult curaj”, îmi povestește. “În vreme ce unii dintre colegii mei au abandonat lupta și ori s-au lăsat de scris, ori au trecut în slujba sistemului, la presa oficioasă, eu mi-am văzut mai departe de drum. De-acum, nimic nu mai putea să mă dea înapoi. Așa gândeam atunci. De unde era să știu ce orori vor urma?”

                                                 Lupta cu mafia

           Se ridică de pe fotoliu și merge până la bucătărie, să-și mai pună niște cafea. Nu, eu nu mai vreau, nu îi spun de ce, ar fi o impolitețe să-i spun că are un gust rânced, ca nechezolul din anii lui Ceaușescu. Dar parcă ghicind ce gândesc, se scuză și-mi zice că asta e tot ce poate să cumpere, că banii lui sunt cu mare grijă drămuiți, că n-are nici măcar să-și încarce cartela de telefon. Aici, în sufrageria în care stăm, nu sunt decât fotoliile astea ponosite și o măsuță de lemn ciobită la colțuri. Cum e posibil, mă întreb, ca un ziarist de talia lui să trăiască așa? Unde-i este familia, ce-i cu copiii lui? Nu știam încă nimic din toate astea și parcă nu îndrăzneam să-l întreb. Aici locuiește cu o fată pe care mi-a prezentat-o ca fiind prietena lui. Pare că s-au cunoscut oarecum recent, și că și-au unit destinele după ce au trecut amândoi printr-un mariaj eșuat. Și totuși, de cum am intrat în apartamentul ăsta sărăcăcios, am simțit parcă aerul rece al unei singurătăți apăsătoare.

Cornel se întoarce cu cafeaua, se așază din nou pe fotoliu și își aprinde o țigară. “Știi, era odată aici, în Baia Mare”, îmi spune, “un senator cu care eram bun prieten. Liviu Doru Bindea îl chema. Din păcate a murit, zic eu, în condiții suspecte. El mi-a spus cândva o vorbă care-mi sună mereu în minte, era înainte de a publica eu un serial despre corupția și hoțiile din Maramureș. Mi-a zis așa: “Cornele, dacă publici așa ceva, toți se vor uni împotriva ta. Și vreau să-ți spun că de mafia asta unită nu te poate scăpa nimeni!” Din păcate, a avut perfectă dreptate.”

Cornel Sabou în închisoare

După eliberarea sa din închisoare, Cornel Sabou s-a apucat din nou să scrie, de data asta mai înverșunat. Publica în ziarele locale, iar subiectele mai grele erau preluate și de presa centrală. În Baia Mare însă, după anul 2000, piața presei începuse să sufere anumite schimbări care nu erau deloc pe placul unui ziarist precum Cornel Sabou. Multe din ziare fuseseră cumpărate de oameni politici sau de așa-zișii moguli locali, care se foloseau de ele pentru a-și intimida adversarii politici sau pentru a-și ridica afacerile. Iar asta făcea din ziarist un umil vasal, plătit cu un salariu de multe ori mizerabil. Cornel n-a putut suporta un asemenea statut și s-a hotărât să-și facă propriul lui ziar. Și cum era destul de priceput și în domeniul construcțiilor, s-a gândit să-și deschidă o firmă cu acest profil de activitate care să-i susțină financiar un mic ziar local. Așa a apărut Viața Maramureșului, la început cu un tiraj modest, un ziar la care scria numai el. Cu timpul însă, odată cu dezvoltarea firmei de construcții, tirajul a crescut vertiginos, devenind unul din cele mai importante ziare din Baia Mare. Totul mergea minunat, îmi spune. “Aveam afacerea mea din care puteam să țin familia și să am jucăria mea, ziarul ăsta la care țineam foarte mult. Eram un ziarist liber, puteam să scriu orice, despre oricine. Ani de zile am publicat anchete care au zguduit viața politică și financiară din județ. Nu depindeam de nimeni și de nimic, am dat jos cu dezvăluirile mele șefi din poliție, din justiție, din garda financiară, din administrația locală. Am zgâlțâit din temelii toată mafia județului. Am avut zeci de procese de calomnie, toate câștigate de mine. Au încercat să-mi cumpere ziarul, au pus sute de controale să mă vâneze, să-mi controleze firma, mi-ai trimis tot felul de interpuși să mă momească și să calc strâmb. Nimic din toate astea nu le-a ieșit. Totul până într-o zi, când sfatul pe care mi l-a dat Bindea, prietenul meu senator, s-a adeverit întru totul. Atunci, toată mafia din județ a sărit pe mine.” Îl ascult cu o emoție tot mai apăsătoare, ca și cum aș vedea secvențele unui film care te scoate din minți. De 19 ani nu ne-am văzut și tot de-atunci n-am schimbat o vorbă cu el. Habar n-aveam ce face, cum și-a petrecut toți anii ăștia. Îl văd acum, vorbindu-mi despre toate întâmplările astea ca despre o poveste citită într-o carte care acum îl lasă total rece. “Da”, îmi zice pe un ton sec. “Știu că am greșit și eu. Nu trebuia să le ofer prilejul ăsta.”

                                                O greșeală fatală

          Firma lui de construcții nu-i aducea atâția bani încât să se simtă vreun bogătan. Îl ținea oarecum pe linia de plutire, cu traiul de zi cu zi al familiei și cu tipărirea ziarului. Avea o mână de angajați cu care făcea lucrări mărunte de renovare pentru diverși beneficiari. De multe ori, mergea să facă comandă de materiale de la depozite, și cum nu avea bani cash, lăsa o filă CEC, cu data plății fixată, de regulă, în 30 de zile, atunci când putea plăti și beneficiarul la care ajungeau materialele. “Era o practică curentă”, îmi zice. “În mod normal, dacă apăreau probleme și beneficiarul nu plătea la timp, se rezolva amiabil. Părțile se întâlneau, discutau și stabileau alte termene.” În cazul lui Cornel Sabou nu s-a întâmplat așa. Atunci când au apărut primele probleme de acest fel, a fost imediat înhățat, fără nici o speranță de negociere. Pe scurt, așa s-a întâmplat, îmi zice cu glasul stins. “Cornel Sabou le picase în laț și nu trebuia să le scape. Chiar dacă am achitat în cele din urmă datoriile, tot nu m-au lăsat. Și culmea e că înainte de toate astea, chiar eu am fost la poliție să-i reclam pe cei care nu-mi dădeau banii. Și uite așa, din victimă, cum credeam că sunt, am ajuns infractor. Ulterior, am aflat și cine erau cei trei așa-ziși beneficiari care mi-au tras țeapă. Un bișnițar de primă mână, cu relații în poliție și justiție, și doi escroci cu multe condamnări pentru înșelăciune și violență, și ei cu relații mari în parchet și-n poliție. Nici unul din ei nu a fost pedepsit. Iar eu am fost condamnat pentru înșelăciune. Recunosc, am greșit și eu, n-am fost atent și am căzut în capcană. Și cred că totul a fost aranjat special pentru mine. În toate instituțiile de stat din Baia Mare cred că a fost sărbătoare. Dușmanul lor de moarte a fost legat și redus la tăcere.”

De data asta, Cornel Sabou a stat în închisoare aproape trei ani. S-a resemnat repede, oricum, nu mai avea nici o șansă de scăpare. Așa cum i-a prezis prietenul lui, senatorul, de mafia asta unită, nimeni nu l-a mai putut apăra. Pentru el însă, chiar și închisoarea a fost o experiență care într-un fel l-a salvat. A descoperit aici o lume a ororii de care habar n-avea, și pe care a încercat să o schimbe așa cum se pricepe de-o viață s-o facă, adică prin scris. A povestit celor de-afară tot ce vedea, ce auzea, dădea în vileag toate matrapazlâcurile uluitoare pe care le comiteau deținuții în strânsă colaborare cu gardieni sau chiar cu șefii închisorii. Scria toate poveștile astea pe hârtie și-apoi le dădea prietenilor la vizită, să le publice pe blogul lui. A fost amenințat, molestat, i-au spus că nu va mai ieși viu de acolo, că nu-și va mai vedea copiii, dar nimeni nu știa că el era un jurnalist trecut prin multe asemenea încercări, și că nimic nu-l mai putea speria. În urma dezvăluirilor lui, a reușit să schimbe directorul închisorii, a adus echipe de control de la București, a deconspirat rețele de trafic. Și dacă la început a fost privit cu o ură de nestăpânit, până la urmă a reușit să-și câștige simpatia în rândul deținuților, și asta pentru că au înțeles și ei că după fiecare dezvăluire de-a lui viața în penitenciar devenea ceva mai ușoară. Din păcate însă, soția lui și-a pierdut răbdarea, și în urma unor discuții la vorbitor au ajuns la concluzia că trebuie să se despartă, iar ea să plece cu copiii în altă țară, să încerce să le facă un trai mai bun. Și uite așa, în 2011, după aproape trei ani de detenție, Cornel a ieșit iar în lume, mai trist și mai singur ca oricând. Copiii lui erau în Spania, frații lui în Italia, prietenii îl ocoleau, iar colegii de presă, majoritatea ajunși slujbași obedienți la ziarele puterii, nu-i răspundeau la telefoane. A găsit o lume schimbată, cu totul străină, în care toate ușile i se închideau în nas. Cât despre dragostea lui cea mare, presa, nu mai avea nici o speranță că o va regăsi. Adevăratele ziare de altădată dispăruseră de pe tarabe, chioșcurile de difuzare se împuținaseră, iar foștii lui colegi de breaslă se pierduseră prin alte țări sau prin redacții obscure.

De-atunci, au trecut anii și viața lui a rămas tot acolo, în punctul acela în care-a găsit-o la ieșirea din închisoare. “Se poate spune că am fost învins”, îmi spune, cu un tremur în glas. “Da, asta rezultă după ce îmi fac bilanțul. Și nici nu știu dacă a meritat. Am crezut că schimb ceva din lumea asta. Poate chiar am schimbat ceva. Dar e prea puțin în comparație cu ce-am pierdut. Pentru că am pierdut tot.”

Epilog

Înainte de plecarea mea din Baia Mare, mă însoțește într-o plimbare prin centrul orașului, dorind să-mi facă cunoștință cu câțiva din foștii jurnaliști de marcă ai presei locale. Din păcate, doar unul din ei a acceptat să-i fac publice opiniile. Restul, ori mai aveau încă procese de calomnie pe rol, ori lucrau pentru ziarele puterii, ori, pur și simplu, nu mai voiau să aibă de-a face cu lumea asta muribundă a presei. Romeo Roșiianu a fost singurul om care s-a bucurat că mai are prilejul să-și spună părerea despre acest subiect. El este singurul ziarist din Baia Mare care a scris ani la rând despre afacerile fostului primar, Cristian Anghel, contribuind într-o mare măsură la declanșarea anchetelor și mai apoi a condamnării sale pentru corupție. Și el a avut un ziar, pe care însă din lipsă de bani nu a mai avut cum să-l scoată.

Astăzi, se ocupă de editarea sporadică a unei reviste literare, singurul gen de publicistică pe care îl mai poate profesa. “În Baia Mare, presa de mari reportaje și investigații a murit”, îmi spune pe un ton apăsat. “Și nu doar aici. E un fenomen național. Bat țara în lung și-n lat și aud povești identice în toate zonele țării. Majoritatea ziariștilor care au mai rămas nu sunt decât niște purtători de legitimații care scriu la comandă sau nu fac altceva decât să consemneze ce spun autoritățile în conferințe de presă. Rar vezi așa, o mică pâlpâire de opinie critică. Ziarul meu a fost omorât de puterea locală. Cum? Simplu. Toți partenerii comerciali care îmi dădeau publicitate, au refuzat rând pe rând s-o mai facă. Veneau la mine și-mi ziceau, “Romeo, m-au amenințat, mi-au zis că mă distrug dacă îți mai dau reclamă.” Așa am rămas fără ziar. Așa au distrus presa independentă, prin mijloace mafiote. Pe urmă, au reușit să-i cumințească pe ziariști. Cu intimidări, amenzi, procese de calomnie. Din păcate, cazul Cornel Sabou a fost o lecție. “Ca el o să ajungi”, așa ziceau dacă aveai îndrăzneala să scrii despre hoțiile lor. Da, din păcate, așa au omorât presa.”

Cătălin Apostol    

mai mult
Social

Situaţie absolut dramatică a învăţământului în România. Comisia Europeană a prezentat cifrele care arată dezastrul

pop-1

Rata abandonului şcolar este, în România, aproape de două ori mai mare decât media europeană, iar elevii au un nivel scăzut de cunoştinţe la matematică, ştiinţe şi citire, potrivit datelor prezentate, marţi, de Reprezentanţa Comisiei Europene, care a lansat „Monitorul educaţiei şi formării 2017”.

Potrivit raportului întocmit de Comisia Europeană, rata de părăsire timpurie a şcolii a crescut în România, în 2016, la 18,5% , faţă de 17,3% cât era în anul 2013 şi aproape s-a dublat faţă de media europeană unde procentajul este de 10%.
„Monitorul educaţiei şi formării 2017” mai arată că ponderea absolvenţilor de studii superioare este de doar 25,6%, în condiţiile în care în Uniunea Europeană, rata de promovare a unei instituţii de invăţănânt universitar este de peste 39%.
De asemenea, aproximativ 39% dintre tinerii de 15 ani au un nivel scăzut de cunoştinţe în citit, 40%, la matematică şi 37%, la ştiinţe. Nici în Uniunea Europeană situaţia nu este mai îmbucurătoare, dar este mai bună decât în România, astfel că, în medie, 20% dintre aceşti tineri au astfel de probleme.
„Din păcate, România nu stă prea grozav, pentru moment, în ceea ce priveşte indicatorii europeni. (…) Unul din cinci tineri europeni, cu vârsta de 15 ani, nu deţine un nivel minim de competenţe, vorbim despre citit, matematică şi ştiinţe. În România, vedem un analfabetism funcţional de aproape 40% şi este cert că aceste rezultate nu corespund unei economii moderne. (…) Părăsitea timpurie şcolară are un impact major asupra pieţei forţei de muncă, creează excluziune socială şi sărăcie”, a declarat reprezentantul Direcţiei Generale de Educaţie, Tineret, Sport şi Cultură din Comisia Europeană, Alexandra Tămăşan.
O altă problemă cu care se confruntă sistemul educaţional din România este bugetul alocat învăţământului, care, în 2017, a fost de 3,1% din PIB, cu mult sub media europeană, care este de 4,9%, ţinta guvernanţilor fiind să aloce 6% din PIB pentru acest domeniu, dar, în anul viitor, ar putea fi o creştere de 20%.
„Anul viitor, educaţia, sănătatea şi infrastructura transporturilor sunt bazele bugetului. Bugetul educaţiei este cu siguranţă cel mai mare din ultimii 10 ani. Evident că nu este suficient, este mai mare cu 20%, dar dacă vom continua cu o astfel de creştere, în trei ani de zile, putem dubla bugetul educaţiei. Evident, aceşti indicatori ne arată că avem mult de muncă”, a explicat, în acest context, ministrul Educaţiei, Liviu Pop.
Prezentă la lansarea „Monitorului educaţiei şi formării 2017”, Ligia Deca, consiler de stat pe educaţie în Administraţia Prezidenţială, a precizat că profesorii şi formarea lor joacă un rol foarte impotant în evoluţia sistemului de educaţie şi că dascălii calificaţi ar trebui să fie incurajaţi să „migreze către şcolile mediile defavorizate”.
„Ne mândrim cu olimpicii pe care îi avem, însă în egală măsură ar trebui să ne mândrim cu performanţele medii ale elevilor din România şi ar trebui să răsplătim profesorii care reuşesc să facă acest lucru posibil, adică să ridice, să aducă valoare adăugată pentru toţi copiii din clasă, nu numai pentru aceia din prima bancă, care ştim cu toţii că au parte şi de sprijin din familie şi de, probabil, nişte premise favorabile (…)”, a adăugat Deca.
Aceasta a mai explicat că trebuie să existe o finanţare publică în mod constant în educaţia românească, nu doar să ne bazăm pe fondurile europene.
„Este excepţional că reuşim să folosim fondurile europene pentru a ne atinge obiectivele în ceea ce priveşte educaţia, însă pentru chestiunile fundamentale de tipul ajutării copiilor din medii sărace să rămână în şcoală sau formarea continuă şi de ce nu şi iniţială a profesorilor ar trebui să nu ne bazăm exclusiv pe fonduri europene şi să existe o investiţie publică constantă, predictibilă, care să ne asigure acea sustenabilitate”, a menţionat consilerul de stat pe educaţie în Administraţia Prezidenţială.
Lansarea Ediţiei 2017 a „Monitorului Educaţiei şi Formării” a avut loc, marţi, la sediul Comisiei Europene.

Oana Despa

mai mult
Social

Un prahovean a ales să devină pompier, lăsând preoția

imageResize (9)

O faptă bună este cea mai bună rugăciune! Cu această credință își începe ziua Cătălin Calaver, un tânăr de 36 de ani, care, în locul preoției, a ales să devină pompier și antrenor de fitness. S-a născut în localitatea prahoveană Băicoi și a avut mereu dorința de a-și ajuta aproapele.

La 14 ani a plecat la Târgoviște, a făcut seminarul, apoi facultatea de Teologie și masterul. Nu a devenit însă preot, pentru că nu a simțit că o poate face ca o misiune. Convins că nu își găsise încă menirea, a încercat meseria de dascăl. A predat religia în școli, dar fiind o fire activă, nu s-a regăsit nici la catedră. A decis să facă o schimbare radicală, iar în urmă cu 10 ani a devenit pompier. Cătălin spune că dacă prin teologie ar fi devenit doctor de suflete, acum este salvator de vieți omenești. El povestește că de multe ori intervențiile sunt foarte periculoase, dar chiar dacă este conștient că își riscă viața, pune pe primul loc siguranța celorlalți.

Misiunea lui Cătălin nu se încheie însă odată cu intervențiile. După program, tânărul își face o altă datorie: ca antrenor de fitness, își ajută clienții să adopte un stil de viață sănătos. Cătălin mărturisește că de mic i-a plăcut sportul, dar abia la 18 ani a început să îl practice constant, pentru că pe atunci era foarte slab. Ulterior a urmat cursurile unei școli de instructori de fitness, apoi s-a specializat și în nutriție. Acum, în zilele libere, este antrenor la o sală din Ploiești. A ajutat unii clienți să slăbească spectaculos și recunoaște că nu este ușor, dar reușește să îi motiveze și să le schimbe stilul de viață împrietenindu-se cu ei și explicându-le lucruri despre alimentație și sport.

Povestea lui Cătălin a apărut ca exemplu într-o renumită revistă dedicată celor care duc o viață bazată pe mișcare și alimentație sănătoasă. Pentru el, fiecare zi se încheie cu bucuria de a fi făcut un bine. Fie că a îmbrăcat uniforma de pompier, fie echipamentul de fitness. Tânărul crede că dacă tu nu ești un exemplu, nu îi poți cere celui de lângă tine să facă ceva ce tu nu faci.

Un nou episod din Campania AGERPRES „Tânăr de România” poate fi vizionat pe pagina de Facebook, precum și pe canalul YouTube.

Agerpress

mai mult
Social

De ce o iau razna urșii?

ursii

Se întâmplă un fenomen… Localitatea Finta este la 30 de km de Ploiești. Comună de câmpie. În centrul comunei a apărut un urs. Care, acum, a trecut prin Ibrianu și s-ar găsi pe la Bilciurești, la 3 km de Finta. Ceva se întâmplă în creierii munților. De ce o iau razna urșii?

Un fenomen de câțiva ani. Toate au fost puse pe seama lipsei de hrană montană. De ce fug urșii din creierii munților? Ce se întâmplă acolo? Ce fenomen magnetic îi determină să fugă spre câmpie? Se întâmplă ceva experiențe neștiute acolo în munți? Îmi pun niște întrebări…

Este o migrație inexplicabilă. Vin urșii numai să caute hrană în tomberoane? Hai să zicem că, pe acolo, pe lângă munți mai coboară. Dar de ce s-a ajuns aici ? Ceva se întâmplă în psihicul acestor animale. De ce au început să migreze din creierii munților? Sunt de acord că s-au defrișat păduri. Dar avem, încă, păduri virgine, imense. Ce se întâmplă cu urșii ?

Ioan Vintilă Fintiş
mai mult
Social

Lungul drum al căutării Libertății prin toleranță sau despre necesara reformare a unei „regiuni – palimpsest”

no thumb

Spre a defini complexitatea spațiului și a civilizației dunărene, cea mai importantă introducere ar putea fi cartea scriitorului italian Claudio MAGRIS – ”Dunărea”. Acest volum, care a apărut inițial în 1986, pleacă tocmai de la ideea mozaicului complicat de mentalități, ritmuri și tendințe pe care acest colț destul de vitrgit al Europei continuă să-l încarneze.

1. Evident, există mai multe unghiuri de vedere din care poate fi privită agregarea culturii și mentalităților din această zonă. Cum o parte importantă a teritoriului respectiv a fost marcată de divizarea produsă prin Cortina de Fier, era de așteptat ca să persiste destul de mult diferențieri majore nu doar între bazinul superior și cel inferior al fluviului, ci și între diversele sub-regiuni sau micro-regiuni aflate în componența sa. Este semnificativ faptul că și Magris constată șansa care a existat odată cu căderea Zidului Berlinului din ’89 pentru ca întreaga mare regiune riverană să evolueze într-o direcție mai apăsat pro-occidentală și cu caracter modernizator.

Totuși, vechile traume sau răni ale războaielor ori conflictelor precedente sunt departe de a se fi estompat definitiv. Și aici sunt date, de pildă, exemplele sorții evreilor din Bucovina scindată sau a zonei sudete de la frontiera vechii Cehoslovacii.

Izbucnirea conflictelor din Balcani din ani ’90 și îndeosebi dezintegrarea fostei Iugoslavii au generat nu doar orori și decalaje dificil de anticipat, ci și au condus indirect la o punere intre paranteze a Ideii Europene în zonă. Ceea ce păreau la început doar conflicte inter-confesionale în așa-numiții Balcanii de Vest s-au transformat trepat în schimbări serioase la nivel geopolitic. Într-o anume perioada chiar, Rusia își re-consolidase masiv influența în Iugoslavia perioadei lui Miloshevici, iar acum, în mod paradoxal, Ungaria și Polonia s-au apropiat ca stil de guvernare suficient de mult de autoritarismul regimului lui Putin.

2. Din unghiul de vedere al evoluției mentalităților, majoritatea observatorilor sau călătorilor în zonă pot constata o diluare masivă a conceptului drag scriitorului Milan KUNDERA de Mitteleuropa. În practică, acest concept a suportat de-a lungul timpului multe critici, întrucât părea mai mult să divizeze regiunea dunăreană, decât să reducă din barierele dezvoltare și mentalitate din trecut. Spiritul de Mitteleuropa de care vorbim sau așa-numitul ”geniu al Dunării” la care se referă Magris, era caracterizat în special printr-o concentrare de atmosferă și viziune ironică și auto-ironică asupra precarității existenșei, efemerității construcțiilor gândite de mintea umană sau asupra pericolelor care ar submina din adâncuri orice tentativă de refacere a solidarităților pierdute odată cu disoluția Imperiului Austro-Ungar. Într-un asemenea context, Jean MORRIS vedea fostul oraș, declarat ”liber” la finele războiului, Trieste, ca fiind ”Capitala unui Nicăieri”.

Ceea ce ar fi cel mai mult de deplâns, probabil, din punctul de vedere al spiritului de inter-culturalitate, ar fi dispariția viziunilor și atitudinilor cosmopolite pe care și alte orașe dunărene l-au încarnat. Nu doar capitale, precum Viena sau Praga, ci și orașe mai mici precum Novi Sad sau Brăila! În spațiul dunărean s-au perindat, precum se știe, multe popoare încă din antichitate, începând cu ilirii, tracii, romanii, hunii, cumanii, pecenegii, diversele grupuri de slavi, bizantinii și continuând cu francii și venețienii. La un moment dat, noii veniți ajunseseră să prefere anumite zone, precum și aceea a orașului Trieste despre care am vorbit mai sus, dintre Slovenia și Coasta Dalmată.

Credem că putem să reținem drept un reper important definiția lui Magris pentru fluviul Dunărea, văzut ca ”simbol al vieții, al morții și al dispariției”. Într-adevăr, dacă l-am urma nu numai pe Magris, ci și pe alți importanți scriitori, precum Joseph KONRAD sau Paul CELAN, am putea lesne risca să alunecăm într-un fel de nostalgie acaparantă, în special pentru că vestigiile diverselor straturi istorice se tot împletesc, suprapun sau duelează și ajung să constituie, până la urmă, o identitate mozaicată, aproape imposibil de închis în câteva formule. Am putea alege poate formula naratologului Gerard GENETTE, aceea a unei ”regiuni palimpsest”. Acum, desigur, urmele vechilor state naționale s-au șters în bună măsură, dar prin aceasta, din punct de vedere al reconstrucției unei Memorii Colective dunărene nu poate fi considerat un dezavantaj, ci mai degrabă poate deschide calea unor re-vizitări culturale, unor noi fuziuni între experiențe destul de diferite de la o micro-regiune la alta. Diferențele sunt, așa cum se știe, și generatoare de posibile conflicte, de antagonisme greu de așezat împreună la aceeași masă sau pe aceeași nouă cale a Istoriei, în contextul actual al apartenenței la Uniunea Europeană sau al speranțelor legate de aderarea la Uniunea Europeană.

Tocmai de aceea, probabil, mulți autori continuă să vadă modelul austro-ungar drept o soluție sau antidot la otrăvurile diverselor naționalisme exacerbate. Din unghi de vedere spiritual, am putea considera că spiritul și tacticile de prudență, chiar în exces, ezitări și contradicții care au caracterizat Austro-Ungaria ar fi acum preferabile unor radicalisme sau orgolii naționale ce pot conduce la violență și partizanate golite de sens.

După producerea crizei generate de Brexit, am putea considera, odată cu Richard FLANAGAN că, într-adevăr, conceptul de Dunăre ar fi capabil să genereze o rezonanță diferită ca semnificație, nu numai din punctul de vedere al re-însuflețirii unui anume spirit de ”tolerare a diferențelor”, ci și ca ”vitalitate și necesitate”. Prin aceasta, putem fi și noi de acord să considerăm că povestea Dunării și a regiunii pe care o patronează este departe de a se fi isprăvit ca vocație, ca impact, ca forță de inspirație pentru o întreagă parte a Europei numită chiar, în acest context, un „mitic teritoriu al libertății”.

Sever AVRAM

Comisar Regional Dunărean
Președinte Executiv – Asociația CLDR
Editor – ”Buletin Dunărean”

mai mult
Social

30 de ani de la revolta muncitorească anticomunistă de la Braşov

Revolta-Brasov-1987

Se împlinesc 30 de ani (1987) de la revolta muncitorilor şi locuitorilor din municipiul Braşov împotriva condiţiilor grele de muncă şi viaţă, de fapt, o revoltă împotriva regimului comunist, a dictaturii. Revolta s-a declanşat la Întreprinderea de Autocamioane Braşov, printr-o grevă începută în noaptea de 14 noiembrie, la schimbul 3, şi continuată a doua zi dimineaţa cu un marş până în centrul oraşului, în faţa Consiliului judeţean al PCR.

În luna noiembrie a anului 1987, la Întreprinderea de Autocamioane „Steagul Roşu” din Braşov (IABv), mizeria socială şi financiară impusă de regimul comunist din România îi adusese pe muncitori într-o stare disperată: fondul de salarii era nesatisfăcator, retribuţiile erau reduse; peste acestea, lipsa de aprovizionare cu alimente, energie electrica, apă potabilă, caldură, precum şi scumpirea energiei electrice şi a gazului, nu în ultimul rând foamea şi frigul creaseră o stare de indignare şi tensiune printre muncitori; oraşul Braşov devenise un spatiu unde mocnea „o mare acumulare de substanţă explozivă”.

Semințele revoluției române din 1989 au fost plantate încă spre sfârșitul anului 1986, pe măsură ce muncitorii români au început să se mobilizeze împotriva politicilor economice ale liderului comunist Nicolae Ceaușescu.
Conflicte de muncă spontane, dar limitate ca intensitate, au avut loc în centre industriale majore precum Cluj-Napoca (noiembrie 1986) și platforma Nicolina din Iași (februarie 1987), culminând printr-o grevă masivă în Brașov.
Măsurile draconice luate de Ceaușescu implicau reducerea consumului energetic și alimentar, precum și scăderea veniturilor lucrătorilor, conducând la o „nemulțumire generalizată”. Revolta de la Brașov reflectă această instabilitate; mai mult, a fost una din primele revolte pe scară largă împotriva regimului ceaușist.
Brașovul era în acele vremuri unul din cele mai puternice centre muncitorești din țară, aici dezvoltându-se platforme industriale mamut precum Rulmentul Brașov, IAR Ghimbav, Tractorul Brașov sau Steagul Roșu. Declinul industrial din România și restul Europei de Est de la mijlocul anilor ’80, marcat de scăderi de venituri și disponibilizări, a lovit Brașovul și lucrătorii acestuia în mod special.
În 1982, Nicolae Ceaușescu a inițiat un plan de reducere a datoriilor externe ale României. O parte din banii care până atunci erau destinați producerii și distribuirii de produse alimentare a fost redirecționată pentru plata datoriilor pe care țara le avea către creditorii externi, în special către Occident. Acest lucru a condus în scurt timp la colapsul total al pieței produselor de larg consum din România și implicit din Brașov. În această situație, statul a raționalizat alimentele și bunurile de consum, conducând la cozi lungi pentru produsele de bază. În acest mediu de prăbușire economică și de împuținare dramatică a alimentelor a izbucnit revolta de la Brașov, în data de 15 noiembrie 1987.
Primele proteste au început practic pe 14 noiembrie 1987, la Secția 440 „Matrițe” a întreprinderii de autocamioane Steagul Roșu. Era zi de salariu, iar muncitorii au primit doar jumătate din bani. Pe fluturașii de salariu, în dreptul rubricii „Rețineri” era scris cuvântul „social”. Fără să fie organizați dinainte, muncitorii au decis să nu mai lucreze, iar schimbul de noapte nici nu a pornit utilajele. Oamenii au încercat să obțină răspunsuri de la conducerea întreprinderii, însă șeful de secție din acea noapte i-a tratat cu dispreț și a anunțat conducerea administrativă despre întreruperea lucrului abia la ora 5 dimineața. La ora 7.00 au sosit și muncitorii din schimbul I, așa că starea de agitație și protestele s-au amplificat. Muncitorii au spart geamurile sediului administrativ al uzinei, iar în jurul orei 8.00 circa patru mii de muncitori erau adunați la porțile acesteia. În jurul orei 11.00 ei au luat hotărârea să meargă la sediul Comitetului Județean de Partid, ca să se facă ascultați. La ieșirea din întreprindere, o parte dintre protestatari au ezitat şi s-au retras, iar coloana care a pornit spre Consiliul Județean al P.C.R. era alcătuită doar din circa 400 de oameni.
Inițial, demonstranții au scandat revendicări sociale: „Vrem mâncare și căldură!”, „Vrem banii noștri!”, „Vrem mâncare la copii!”, „Vrem lumină și căldură!” și „Vrem pâine fără cartelă!”. În dreptul Spitalului Județean, ei au cântat imnul revoluției de la 1848, „Deșteaptă-te, române!”. Ajungând în centrul orașului, coloanei de manifestanți i s-au alăturat mii de muncitori de la fabrica Tractorul Brașov, fabrica Hidromecanica, elevi, studenți și alți locuitori. Din acest moment, protestul s-a transformat într-unul politic, iar oamenii au susținut ulterior că ar fi scandat sloganuri precum „Jos Ceaușescu!”, „Jos comunismul!”, „Jos dictatura!” sau „Jos tiranul!”. Deja în timpul marșului, printre manifestanți s-au infiltrat membri ai Securității deghizați în muncitori, rolul lor fiind acela de a observa și de a reține figuri. Alții au rămas pe margine în ipostază de spectatori, fotografiind sau chiar filmând.
Ajunsă în centrul orașului, mulțimea a luat cu asalt clădirea Comitetului Județean de Partid și sediul primăriei, „aruncând în piață portretele lui Ceaușescu și alimente de la Cantina Partidului, bine aprovizionată”.
Ziua de 15 noiembrie era una electorală, populația fiind chemată să valideze autoritățile locale din Brașov, rezultatele fiind hotărâte deja de activul de partid. În acel an de drastice raționalizări, pe protestatari i-a înfuriat în special să descopere decorarea festivă a clădirilor oficiale și abundența de produse alimentare pregătite pentru a celebra victoria în simulacrul de alegeri locale. Cei care au pătruns în clădirea Comitetului de Partid au găsit acolo produse care în acea perioadă erau considerate delicatese: salam de Sibiu, cașcaval, banane, portocale, Pepsi. Protestatarii furioși au distrus mobilier (ferestre, scaune, mese), aparatură ( telefoane, televizoare) și au spart geamuri; pentru ei, aceste obiecte aparțineau comuniștilor și trebuiau înlăturate sau arse. Mulțimea nu s-a descărcat doar asupra mobilierului, ci a agresat și membri ai nomenclaturii brașovene, inclusiv pe primarul Calancea, acesta fiind bătut și fiindu-i spartă o arcadă. Unul din milițieni a fost bătut, apoi dezbrăcat, iar uniforma i-a fost sfâșiată de mulțime.

Manifestanții au incendiat tot ce amintea de regimul comunist, iar un rug uriaș, alcătuit din înregistrări de propagandă și documente de partid, a ars ore bune în piața din centrul Brașovului. La sosirea serii, forțele de Securitate și armata au înconjurat zona centrală a orașului și au împrăștiat prin forță revolta. Au fost folosite inclusiv gaze lacrimogene, câini și mașini blindate. Deși nu există date că cineva ar fi fost ucis, circa 300 de protestatari au fost arestați. Totuși, deoarece regimul ceaușist a ales să trateze protestele ca pe „cazuri izolate de huliganism”, sentințele nu au depășit trei ani de închisoare fără privare de libertate, o sentință relativ moderată în codul penal comunist. Instanța a cerut însă executarea pedepselor la locul de muncă și deportarea din oraș a celor condamnați. După 1990, au putut fi documentate de către cercetători circa 100 de sentințe în Brașov, în timp ce alți manifestanți au fost condamnați în urma unor procese ținute pe tot teritoriul României.
Securitatea a început identificarea protestatarilor încă din 15 noiembrie, prin securiști infiltrați printre muncitori, prin „trecători” sau Dacii cu geamuri fumurii din care se fotografia și filma. Din aceeași seară au început și arestările. Au fost aduse echipe de anchetatori de la Inspectorate de Miliție și de Securitate din toată țara, iar acestea au selectat protestatarii considerați cei mai periculoși pentru regim.
Cei anchetați au fost bătuți și torturați. Pentru efectuarea anchetei au fost aduse echipe speciale de torționari din întreaga țară, de la Inspectorate județene de miliție și securitate.
Apoi, deportarea muncitorilor condamnați s-a făcut în mare grabă. Acestora li s-a permis să-și ia cu ei doar câteva lucruri, apoi au fost despărțiți de familii, urcați în dube în care se aflau însoțitori din cadrul forțelor de represiune și transportați în localitățile unde li se fixase domiciliul. Muncitorii deportați au fost dispersați la întreprinderi de pe tot cuprinsul țării, în orașe precum Filiași, Târgoviște, Brăila sau Bârlad. În aceste localități ei au intrat sub supravegherea continuă a organelor de Miliție și Securitate locale, fiind obligați să se prezinte periodic pentru declarații. Unii dintre muncitori au continuat să fie maltratați sau amenințați și pe perioada deportării.
Ca o primă măsură restrictivă, toți deportații au fost încadrați ca simpli muncitori la noile locuri de muncă, deși unii din ei fuseseră maiștri la Întreprinderea de Autocamioane. Pierderea claselor de muncă respective a însemnat și reducerea corespunzătoare a salariului, unii din ei reușind cu greu să-și asigure traiul de zi cu zi. Securitatea a răspândit în uzine zvonul că persoanele nou încadrate erau informatori, ceea ce a făcut să fie priviți cu suspiciune de colegii de la locurile de muncă.
Muncitorilor le-a fost interzisă întoarcerea în Brașov, soțiile lor fiind obligate să obțină aprobarea de a-i vizita în orașele în care li se stabilise domiciliul obligatoriu. În paralel, persoane din conducerea Organizației Județene PCR din Brașov au executat puternice presiuni asupra soțiilor deportaților, pentru a le convinge să divorțeze de aceștia.
Deși revolta de la Brașov nu a condus în mod direct la Revoluția din 1989, ea a fost o lovitură puternică pentru regimul lui Nicolae Ceaușescu și încrederea pe care acesta o avea în sindicatele comuniste. Revolta de la Brașov a subliniat nemulțumirea tot mai mare în rândul clasei muncitoare împotriva regimului Ceaușescu; în plus, ea a prefigurat mișcarea populară care a doborât mai târziu sistemul comunist din România. Brașovul a cunoscut din nou revolta în decembrie 1989, când românii au înlăturat definitiv regimul Ceaușescu și l-au executat pe acesta.
Din păcate, până în prezen,t nimeni nu a fost anchetat, judecat și condamnat pentru abuzurile comise în acele zile din 1987, de organele de represiune comuniste. Unii dintre torționari au ocupat sau continuă să ocupe funcții influente în aparatul administrativ sau legislativ al statului.

B.T.

mai mult
Social

În ultimii 26 ani, România a pierdut peste UN TRILION de euro, mai mult decât a pierdut de la Ștefan cel Mare până-n ’89

bani-diplomat
Zilele acestea sunt pline de discuții despre problemele țării și soluțiile acestea. Aflați în campanie electorală, politicienii promit salarii mai mari, investiții și alocații.
Din păcate, nimeni nu răspunde la întrebarea: „De unde vor fi găsiți banii pentru toate acestea?”. Pentru majoritatea politicienilor aflați în campanie electorală, fericirea poporului pare că se reduce doar la nevoia de umplere a burților.
Deși se luptă pentru votul nostru, niciun politician nu răspunde la întrebarea: „Cine conduce România?”. La această întrebare, dar și la altele, a răspuns Directorul Executiv al Instituției ONU pentru Indicele Global al Sustenabilității, Călin Georgescu. Călin Georgescu a elaborat o strategie durabilă pentru România, în 2008, la cererea Guvernului de-atunci, dar proiectul a rămas îngropat.
Invitat la Televiziunea Română, Călin Georgescu, a făcut o analiză rece și tăioasă a realității românești de după 1989.  Acesta a spus, printre altele, că România este tratată precum o mină de aur de către alte entități, de unde se extrage minereu până când țara va da faliment. Conform acestuia, falimentul Românie este o chestiune de timp.
„România este o mină, din care se scoate, în fiecare zi, din decembrie 1989 încoace, aur. Și când nu va mai fi aur, mina se va închide. Falimentul este o chestiune de probabilitate matematică pentru România” , a spus expertul.
Acesta a detaliat subiectul susținând că România este controlată și condusă de străini, care dețin toate pârghiile strategice ale puterii. Călin Georgescu afirmă că în ultimii 26 de ani, România a suferit pierderi mai mari decât în perioada care s-a scurs de la Ștefan cel Mare și până în 1989.
„În ultimul ceas, putem avea o vocație. În primul rând este un fenomen global. Ne naștem cu toții din iubire și intrăm într-o mare manipulare, în care nu există democrație, ci doar corectitudine politică. La nivel mondial. Menționez că sclavagismul nu a dispărut. Ci doar e o altă formă. România a ajuns aici pentru că e într-un haos bine calculat. Trăim într-o formă anti culturală, s-a pierdut rușinea. Și s-a pierdut rușinea pentru că lichelele și lacheii de serviciu și-au văzut visul cu ochii: cozile de topor au devenit topoare, după 1989 și au vândut pe mărgele de plastic întreaga țară. România a fost vândută de cei care au preluat puterea în 1989 și apoi și-au dat-o unul altuia timp de 26 de ani. Au vândut-o cu bună știință, România nu mai deține nimic, nu are economie. România nu este un stat, ci o corporație. Capitalul străin este cel care deține puterea, deține peste 60% din activele țării, peste 50% din profit și ceea ce este cel mai grav: stăpânește pârghiile strategice, de condus, ale țării: industria de petrol gaze, distribuția de energie…nu ne mai aparține.
Industria ca atare, marile întreprinderi au fost distruse. Privatizarea s-a făcut în dezinteresul României. Cel mai grav e că a fost vândut pământul. Și a fost vândut de cei care sunt astăzi la putere, pe vremea când erau miniștri ai agriculturii. Pădurile, apele, se vând. Totul este de vânzare. Mai puțin sufletul românesc și eu pe asta mă bazez. Sufletul românesc va triumfa.
În 26 de ani, România a pierdut, și pot spune asta cu certitudine, peste 1 TRILION de euro. Toate pierderile României, de la Ștefan cel Mare încoace, sunt mai mici decât ce s-a pierdut în acești 26 de ani”, a spus Georgescu în direct la Televiziunea Română.
Nota Explicativă: Un trilion poate fi exprimat atât ca o mie de miliarde, dar și ca un milion de miliarde, respectiv 1.000.000.000.000.000.
mai mult
Social

EMISIUNEA „VISURI LA CHEIE” FOLOSEŞTE TRAUMELE OAMENILOR NECĂJIŢI DOAR PENTRU AUDIENŢĂ

visuri-la-cheie

Au venit, au filmat dărăpănătura în care stau. Atât. Casa aia frumoasă pe care au filmat-o după, nu a fost niciodată a mea!” Emisiunea  „Visuri la cheie”, difuzată pe ProTv, se bucură de un real succes, prezentatorul emisiunii Dragoș Bucur este considerat un înger păzitor al oamenilor sărmani, acesta construindu-le adevărate case, cu confort ultra modern.

Totul pare desprins din poveștile cu zâne, unde fiecare poveste are un final fericit. Din păcate, tot ce se întâmplă în cadrul acestei emisiuni sunt doar scenarii SF, regii bine puse la punct.

Conform aflasitu.ro, o femeie din Slobozia a crezut că viața ei se va schimba în momentul în care Dragoș Bucur a venit la ea acasă. Povestea femeii și a fetiței acesteia, grav bolnavă, a fost prezentată în cadrul emisiuni, un moment emoționant pentru toți telespectatorii. Din păcate, visul ei a rămas doar în filmare. Oamenii care trebuia să le construiască casa au venit doar să o dărâme, dar niciodată nu au construit una nouă.

Avram Florea

mai mult
Social

Campania „Prevenție și Educație pentru Sănătate” a ajuns la elevii din Lipănești

copii-lipanesti

Campania ‘Prevenție și Educație pentru Sănătate’ a marcat peste 8500 de beneficiari. Ediția cu numărul 38 a campaniei, desfășurată în comuna Lipănești, județul Prahova, a adus educația și distracția la elevii școlii din localitate, care au asistat la un program educativ și artistic alcătuit dintr-o piesă de teatru de păpuși, muzică și lecții de pictură

Diana Haidei, director Școala ‘Gimnazială Eroii din Lipănești’, a declarat: ‘A fost o activitate educativă cu un puternic impact. Ne-am bucurat să fim gazda unei astfel de activități, copiii au invitat foarte multe, a fost un programul artistic deosebit. Pe aceasta cale aș vrea să îi mulțumesc Patriarhiei Române pentru că a trimis o echipă extraordinară formată din medici și tineri artiști.’

În același context, Cristina Ionescu—psihoterapeut, a punctat: ‘O activitate foarte interesantă în care le-am vorbit copiilor despre ce înseamnă agresivitate și violență, fenomenul de bullying în școli. Au participat copiii clasele 0-8. Această campanie este utilă în școli pentru că își dorește să prevină anumite comportamente, iar copiii au nevoie de aceste instrumente dar și cadrele didactice. Am fost surprinsă să descopăr că interesul a fost din partea copiilor, dar și din partea cadrelor didactice care, în felul acesta, cel puțin din perspectiva mea, am putut beneficia de informații și de ce anume se poate face în aceste situații, de agresivitate și violență.’

Campania ‘Prevenție și Educație pentru Sănătate’ urmărește conștientizarea nivelului crescut de manifestare a comportamentelor de bullying între copii, precum și a consecințelor negative dramatice pe care bullying-ul le are asupra sănătății și dezvoltării armonioase a copiilor; creșterea capacității de răspuns a școlilor în situații de bullying între elevi și promovarea unor metode pozitive și eficiente de educare socio-emoțională a copiilor, în spiritul valorilor de toleranță, respect, protecție și curaj.

Ca de fiecare dată, micuții au fost receptivi la programele educative derulate de către voluntarii Paraclisului Catedralei Mântuirii Neamului. Întrebată ce a învățat de la medici, o fetiță a răspuns: ‘Cum să avem grijă de dințișorii noștri să nu facem carii, sa nu ne îmbolnăvim. Am învățat să mă spăl corect pe mâini și pe dinți’.

Ți se pare utilă activitatea voluntarilor de astăzi? ‘Da! Am învățat, am cântat…’, a răspuns o altă fetiță. Ce te-a impresionat astăzi? ‘M-a impresionat pictura. Am pictat floricele și cerculețe colorate’, a mai spus copila.

Toate edițiile Campaniei ‘Prevenție și Educație pentru Sănătate’ sunt acțiuni desfășurate în sinergie de către oameni generoși: voluntari, sponsori, reprezentanți ai Bisericii Ortodoxe Române și autorități locale.

Mihaela Triboi, regizor și profesor al Universității Hyperion, a opinat: ‘Este o echipă extraordinară formată din oameni dedicați. Bucuria de pe chipurile copiilor ne face să revenim de fiecare dată cu drag în mijlocul prietenilor noștri de la campanie’.

Preotul Adrian Marin, de la Parohia Lipănești, a menționat:’A fost o activitate care i-a bucurat pe copii și chiar, și pe noi, cei mari, Aproape ca am fost dornici de a intra și noi in ritmul lor. Bineînțeles, unii dintre noi nu ne-am îngăduit acest lucru. Ne-am dat seama, o dată în plus, cât de importantă este comuniunea dintre oameni și că adevărata comuniune scoate tot ce este mai frumos din noi. Este o exprimare frumoasă a tot ce este mai bun în noi. Pe de altă parte, mi-am dat seama că este extrem de important să le oferim copiilor alternativele acestea frumoase. Bun, nu au voie să facă un anumit lucru, un altul, dar ce le oferim. Ce li s-a oferit azi din partea voluntarilor Catedralei Mântuirii Neamului este un lucru minunat, care cu siguranță i-a bucurat, și o dată în plus, eu, i-am cunoscut, recunoscut pe acești copii, mulți îmi sunt apropiați, și îmi dau seama câte simțiri frumoase au în ei, pe care noi, încă, nu le-am descoperit întru totul la ei și sunt lucruri minunate. Și îi dăm Slava lui Dumnezeu pentru toate’.

Viorel Robert Nica, primar comuna Lipănești, a completat: ‘Cred ca, în activitatea mea de 13 ani, nu am avut nicio activitate care să presupună și o învățare din punct de vedere al stomatologiei și psihologie și muzica și toate activitățile pe care le-au desfășurat, într-un singur spectacol. Sunt bucuros că am putut să vă găzduiesc’.

Sorina Aurica, voluntar Paraclisul Catedralei Mântuirii Neamului: ‘Activitate minunată, copiii au fost foarte deschiși, au interacționat cu artiștii. Speram ca această activitate să fie de folos, să plece acasă cu informații bine fixate în minte, care sa îi facă mai sănătoși. Este o campanie foarte frumoasă, care mă motivează, mă bucur că am putut să fiu de folos celor din jur.’

Totodată, coordonatorul echipei de voluntari, Dănuț Prună, a concluzionat: ‘A fost o campanie complexă, la care au participat 12 voluntari ai Paraclisului Catedralei Mântuirii Neamului, dintre care patru medici: un stomatolog, un psiholog, un profesor de instuire clinică ce a prezentat noțiuni despre postura corectă și un nutriționist. A doua parte a programului a constat într-un program artistic organizat de profesori universitari și tineri actori ai Facultății de Arte din cadrul Universității Hyperion. De asemenea, copii au pictat alături de artistul plastic Delia Lungan’.

Elevii Școlii Gimnaziale ‘Eroii din Lipănești’ au primit produse de igienă orală din partea Carrefour Romania, sponsorul campaniei ‘Educație și prevenție pentru sănătate’.

Dănuț Prună

mai mult
Social

Scrisoare pentru mama, de lângă patul de spital

scuan-langa-patul-de-spital

Sunt bine, mamă, dar stau pe un scaun de însoțitor, îmi sprijin capul de tăblia patului și mă gândesc la toți oamenii care au șters cu fruntea vopseaua de pe cadrul metalic.

Cum am ajuns aici? Nici nu mai știu. Fug zilele și nu-mi mai amintesc nimic din ele. A trecut și week-end-ul ăsta și tot n-am ajuns pe-acasă. Ați strâns solarul? A venit ăla să vă are de toamnă? Azi a fost duminică, dar eu nu-mi mai amintesc decât că am văzut un tractor verde trecând prin fața mea – era „Viața satului“ la televizor – și-apoi imediat s-a făcut seară. Nu știu cum e pe la voi, dar aici, în Vitan, duminicile de toamnă sunt scurte cât un program scurt la mașina de spălat.

Nu te îngrijora, mamă, eu n-am nimic, sunt lângă un pat de spital și în afară de faptul că trece timpul nu mă tem de niciun rău. Stau pe scaunul însoțitorului de câteva minute și mă dor deja toate oasele. Îmbătrânesc cu fiecare anotimp care trece, pielea de pe mine se sluțește ca un carton de ouă uitat în ploaie, iar șamponul tău anticădere nu e bun de nimic. Acum îți scriu ca de la om mare la om mare: sunt încarcerat într-un salon de spital, n-am nicio carte la mine, mi-a murit bateria la telefon, așa că tot ce pot să fac e să mă gândesc. Îți scriu în gând o scrisoare și, privind în jurul meu, îmi dau seama cât de norocoși am fost. Am trecut prin viață ca tractoarele prin „Viața satului“, puternici, fără injecții și fără perfuzii. N-ai stat după noi prin spitale, nu te-a chemat niciun doctor în birou ca să-ți spună „luați loc, vă rog…“. În rarele ocazii când am ajuns la spital pentru supărări benigne, vocea ți se surpa și aveai ochii roșii. Dar numai pentru puțin. Câteva zile mai târziu eram din nou cu toții acasă, să batem mingea pe hol și să dăm tare pe MTV.

„Luați loc, vă rog“. În fiecare an, 2.500 de părinți aud aceste cuvinte care introduc numai vești proaste. Urmează o înșiruire de termeni medicali, diagnostice prea serioase pentru niște copii atât de mici. În final, rămâne un singur cuvânt: cancer. Apoi urmează săptămâni și luni pe care părinții le petrec alături de copiii lor, în Ghetsemaniul secțiilor de oncologie. Mulți sunt din provincie, iar tot ce au e un scaun ca ăsta pe care stau eu acum și o pungă de plastic cu un săpun, niște șervețele umede, pastă de dinți și carte de rugăciuni. Zilele și nopțile lor sunt lungi, iar scaunul de pal cu picioare de fier e singurul sprijin. E prea puțin. Atunci când părinții obosesc, copiii simt, iar boala contraatacă. De-asta sunt, mamă, eu aici, ca să întruchipez în fața lumii calvarul părintelui pe un scaun. E greu să trăiești pe un scaun.

Mai am câteva minute. A trecut de 12 noaptea și este deja luni. Orașul doarme învelit bine, iar eu visez că trag de o manetă pentru ca scaunul de fier ruginit să se rabateze precum în reclamele la zboruri scumpe. Delirez, mă gândesc ce-o fi în mintea părinților după sute de ore în poziția asta, apoi mă gândesc din nou la mine. Cum să fac să stau mai bine? Aș vrea să mă întind, dar placajul se termină prea repede. Dacă vrei să dormi, ai o singură variantă: așezat pe scaun, cu capul pe margine patului, ca o lumânare topită și stinsă de vânt. Mă mișc în scaun, de o juma’ de oră tot caut să mă împrietenesc cu el – îi spun că toată seara am mărșăluit cu protestatarii prin centrul orașului, cu o cameră foto la spinare – dar el îmi e dușman.

„Nu ne vom ridica de pe scaunul ăsta până când mesajul nostru nu va ajunge la 100.000 de oameni“, așa am promis. 100.000 de oameni care să doneze printr-un SMS doi euro pe lună pentru construcția unui unui centru pentru părinți, lângă Institutul Oncologic Fundeni. Un loc în care acești părinți să poată dormi câteva ore, să poată să-și schimbe hainele, să nu mai zică „n-am eu bani de București“, atunci când copiii lor se îmbolnăvesc.

Nu sunt singur, mama, suntem mai mulți. Stăm pe rând, câte o oră fiecare, pe un scaun de spital, lângă un pat de spital, într-un mic salon ca de spital, aranjat într-o vitrină a galeriei Galateca, cu vedere la strada C.A. Rosetti. Nu e nimeni pe patul de spital, e doar o demonstrație. Prin fața ferestrei mai trec, din când în când, oameni. Se opresc, se uită, văd un om pe un scaun, perfuzorul alături, patul neatins… încep să-și pună întrebări. Ne-am născut și am trăit în țara asta și poate că uneori ni se pare normal tot ce vedem prin spitale, dar nu e normal. M-am așezat benevol pe scaunul ăsta, deși tu știi că eu nu prea fac gesturi demonstrative. Până la urmă, gestul ăsta e mai mult decât o invitație la SMS, e mai mult decât o încordare pentru construcția unei clădiri, e o chemare la… nu știu ce cuvânt să folosesc, dar cred că mă gândesc la… bunătate. Pentru că ne-am născut și am crescut aici, în țara asta plină de lemn crăpat și de fier ruginit, singura speranță suntem noi. Știi că mie nu-mi plac cuvintele mari, dar am ajuns să cred asta și numai asta.

Aud o bătaie în ușă. Mă întorc în scaun și văd în ușă un hipiot pe la vreo 60 de ani, cu barbă și coadă. E schimbul meu. S-a făcut ora 1.00. Hipiotul atât îmi spune: „Ieși!“, și-mi explică din cap pe ce parte să-l ocolesc. Eu ies fără să zic ceva și el se așază pe scaun. Cobor pe C.A. Rosetti și mă uit la hipiot din stradă. Fac câteva poze. Ce e cu omul ăsta? E ceva cu el. Îl aștept până-și încheie și el tura. Aflu povestea lui: Jean Chelba, hipiot – mersi, mi-am dat și eu seama – fost fugar în comunism, închis pentru tentativă de părăsire frauduloasă a țării, văduv din ’86, tată a doi copii. Unul dintre ei a fost Alexandru Chelba, mort acum 2 ani, pe 7 noiembrie 2015, în urma incendiului din clubul Colectiv. Stăm un pic de vorbă, nici el nu știe ce cuvânt să folosească, dar tot la bunătate ajunge. De-asta s-a așezat și el pe scaunul ăla.

Ajung acasă și mă uit la pozele pe care le-am făcut. Într-una din ele, pe ecranul din spatele lui Jean e proiectat un mesaj aleatoriu, parte din convenție, dar care parcă strigă din urma bărbatului: „De ce el? N-a făcut rău nimănui“.

Jean Chelba
Jean Chelba. FOTO: Cristian Delcea

Ziceam că-ți scriu ca de la om mare la om mare, dar voi nu puteți înțelege niciodată asta. Tot copii rămânem. La despărțire, Jean îmi spunea „hai, du-te acasă, de te culcă! Du-te acasă, că mâine…“ și se uita la mine ca la un d-ăla de clasa a II-a, la final de vacanță, „…că mâine iar o iei de coadă“.

Cam asta a fost. E foarte târziu, mamă. E, de fapt, devreme. Simt că adorm cu laptopul în brațe așa că închid înainte să vină dimineața. Încă o secundă să mai deschid o dată fereastra de live stream de la MagicHome. Da, e cineva acolo, pe scaun. E totul bine.

Cristian Delcea

mai mult
1 2 3 11
Page 1 of 11