close

Social

PromovateSocial

“Copiii noştri”. cine sunt ei?

class

Două tipuri de profesori

O vorbă de duh (din alte vremuri) spunea că “sunt două categorii de profesori: cei care îşi iubesc materia şi cei care-şi iubesc elevii”. (Ultima parte a afirmaţiei trebuie luată fără conotaţii ambigue!) Ceea ce vrea să spună această formulă lapidară e faptul că profesorul îşi poate face meseria fie din punctul de vedere al disciplinei sale (care e dincolo de contextul concret în care se află), fie din cel al elevilor din faţa sa (care sunt dincoace de cunoştinţele pe care el le oferă). Mai mult sau mai puţin, orice materie de studiu se înfăţişează ca fiind un corpus structurat de definiţii, raţionamente şi demonstraţii pe care toţi elevii trebuie să le înveţe într-o anumită ordine, cu o anumită cadenţă şi cu o eficienţă verificată prin examene. De aici impresia – neîndoielnic utilă la începutul oricărui fel de studii – că disciplinele şcolare/universitare sunt agregate de adevăruri articulate de metodologii domeniale. Un profesor care are această înţelegere a lucrurilor pe care le predă e un “pontif al cunoaşterii”, care oficiază un ritual în care un adevăr definitiv li se dezvăluie, gradual, neofiţilor din faţa lui. De cealaltă parte e dascălul pentru care ştiinţa în care-şi iniţiază elevii e o modalitate de a chestiona realul; pentru el nu există adevăruri definitive, ci doar afirmaţii care trebuie puse la îndoială, pentru a fi confirmate sau infirmate şi revizuite (de el însuşi şi, mai ales, de elevul la care visează fiecare profesor). Acest tip de educator nu formează – ca cel dintâi – specialişti (adică oameni interşanjabili, care-şi fac treaba onest), ci exploratori şi, prin urmare, persoanele din faţa lui contează mult mai mult, dat fiind că aventura cunoaşterii le solicită, fiecăruia în parte, toate capacităţile, care (tocmai de aceea) se cer exersate deopotrivă. A-i da elevului certitudinea unui adevăr nu e mare lucru (căci cunoaşterea adevărului îi conferă o anumită siguranţă); a-l învăţa să se mire şi să se întrebe e dificil şi riscant, dat fiind că deopotrivă perplexitatea şi chestionarea merg mult mai adânc (mai ales pentru un tânăr) decât pe terenul problemelor ştiinţifice. Şi apoi, elevii/studenţii sunt foarte deosebiţi între ei. Dar, deopotrivă, sunt deosebiţi şi de profesori. Aceştia din urmă sunt în situaţia de a-şi valoriza nu doar autoritatea epistemică (aceea de cunoscători ai unor lucruri), ci şi pe cea a vârstei. Timp de veacuri “mai ştiutorul” era cel care decantase în propria lui viaţă experienţa cunoaşterii, atât a celei ştiinţifice, cât şi a celei personale. Iar şcoala era mediul în care cunoaşterea, la început neutră şi seacă, se personaliza sub forma unui magisteriu care – pe măsură ce se desfăşurau treptele studiilor – devenea tot mai apropiat. Mulţi dintre noi păstrăm acest ideal; mulţi avem nostalgia lui, însă – pe măsură ce trece timpul – realizăm (tot mai acut) că el e, deja, unul foarte îndepărtat. Elevii/studenţii zilei de azi sunt foarte deosebiţi de profesorii lor – şi nu doar din raţiuni de vârstă.

Paradoxul declinismului

O ştim prea bine, mitul “vârstei de aur” şi al umanităţii care declină constant a însoţit civilizaţia de la începuturile ei (la fel ca – asemeni unui revers – mitul progresului şi al regăsirii stării paradisiace a începuturilor). Numai că, în centrul acestei viziuni pesimiste e ceva nelămurit: cum se face că urmaşii noştri sunt mai puţin buni decât noi, cei care i-am crescut? Căci, dacă elevii/studenţii zilei de azi “învaţă mai puţin”, “ştiu mai puţin”, “nu citesc”, sunt victimele “analfabetismului funcţional” etc. înseamnă că noi, maturii, nu ne-am făcut treaba ca părinţi şi ca profesori. Binele nu poate genera rău decât dacă binele punctual (al educaţiei din familia sau şcoala noastră) e înconjurat de un rău universal (al lumii care “merge din ce în ce mai prost”). O asemenea viziune are la bază un gnosticism subiacent, dat fiind că ea nu poate răspunde întrebării următoare: cum se face că lumea bună de ieri a generat lumea haotică de azi? Dacă ieri am avut o economie înfloritoare, oameni politici responsabili şi o cultură în care ne regăseam (aproape) cu toţii, cum a fost cu putinţă ca – sub asemenea auspicii – să se dezvolte o generaţie de “bufoni”, “iresponsabili” şi “ignari”? Singurul răspuns la această întrebare îl poate da un “agent exterior”, o expresie a Răului cu R mare, care intră în timp şi perturbă istoria (secularizarea, mondializarea, /neo/fascismul, /neo/comunismul etc.). Ce ne rămâne dacă nu vrem să alunecăm pe panta gnozei? Un prim lucru (dealtminteri cât se poate de ştiinţific): faptul de a suspenda (un timp) judecăţile valorice (“bine” – “rău”) şi de a încerca să descriem, cât mai adecvat cu putinţă realitatea la care ne raportăm. În speţă tinerii de azi. Cine sunt ei? Ghidul explorării lumii lor îl va constitui – în continuare – o carte recent apărută în limba română (chiar în acest an, la editura Baroque Books & Arts): “Generaţia Internetului” a psiholoagei americance Jean M. Twenge (ediţia originală, cu titlul “iGEN” a apărut în Statele Unite în 2017, la Atria Books. Traducerea în limba română îi aparţine Loredanei Bucuroaia). Cartea doamnei Twenge e un comentariu aplicat al graficelor ce prezinta evoluţia felului în care adolescenţii generaţiilor prezentate mai jos (şi, în mod particular, a ultimeia) percep lumea în care trăiesc (aşa cum sondaje, chestionare şi interviuri, foarte nuanţate, sunt în măsură a sesiza această percepţie). Amatorii de cifre şi grafice vor găsi şi ei material în această lucrare. În ce mă priveşte, voi încerca să o reconstruiesc ca pe o poveste.

Vârste şi generaţii

Aşa cum bine ştim, istoria e continuă; faptul de a o împărţi în perioade sau – la scară mai mică – în generaţii are ceva arbitrar şi didactic. Şi totuşi, sunt o mulţime de elemente care fac ca tinerii de aceeaşi vârstă din diverse perioade istorice să aibă interese, comportamente şi repere diferite. Ba, uneori, surprinzător de diferite. Poate că acest lucru e mai vizibil acolo unde se formează módele (în speţă în Statele Unite), cert e că postbelicul american poate fi departajat – destul de clar – în patru generaţii: Baby Boomers-i (cei născuţi între 1946 şi 1964), Generaţia X (cei care-au venit pe lume între 1965 şi 1979), Millenials (apăruţi între 1980 şi 1994) şi, în fine, cei pe care autoarea îi numeşte “generaţia internetului” (iGen) (cei născuţi între 1995 şi 2012). Grosso modo, putem păstra şi pentru lumea noastră distincţiile: 1946 – 1966 (copiii ocupaţiei ruse, ai foametei de după război şi ai represiunii interne), 1966 – 1989 (“decreţeii”, inclusiv cei “instituţionalizaţi”), 1991 – 2002 (copiii tranziţiei) şi după 2002, cei europenizaţi. Fireşte că e loc de subdiviziuni: cei de până în 1964 au cunoscut – cu diverse intensităţi – nu doar lipsurile postbelice, ci şi efectele violenţei de stat din perioada impunerii comunismului, cei dintre 1965 – 1980 au avut ocazia de a experimenta urbanizarea, cu relativul ei progres material, cei de după 1981 au avut de-a face cu penuria anilor de izolare ai lui Ceauşescu, în fine, parte din cei născuţi după 2002 sunt fie în străinătate, fie crescuţi de părinţi singuri, sau de bunici în ţară. Dar – în linii mari – decupajele generaţionale propuse de Jean Twenge pot fi luate ca atare, mai ales dacă ne raportăm la ultimele generaţii, din ce în ce mai globalizate. Pe măsură ce ne uităm în trecut, problemele tinerilor au o componentă locală mai pronunţată; pe măsură ce ne apropiem de prezent şi módele sunt tot mai universalizate, preocupările lor se regăsesc în tipare ce nu mai ţin cont de graniţe. Anticipând puţin, cel mai important vector al acestei globalizări e tehnologia “la purtător”, care e cu atât mai “naturală”, cu cât generaţiile sunt mai apropiate de prezent.

Ocrotiţi, dar nu şi liniştiţi

Ce e propriu ultimei generaţii (cea care constituie obiectul de studiu al autoarei)? Faptul de a fi beneficiat de întreaga grijă a părinţilor şi de a fi crescut în condiţii incomparabil mai bune şi mai sigure decât orice altă generaţie precedentă. Urbanizarea a dus nu doar la creşterea nivelului de viaţă, ci şi la generalizarea familiei nucleare: mama – tata – copilul – care, în general, e unul sau sunt doi (iar mai mulţi destul de rar). Fiind doar unul, sau, oricum, mai puţini decât în “lumea tradiţională” şi trăind într-o lume mai prosperă – dar, în acelaşi timp, mai dinamică decât cea anterioară – copilul/ copiii e/sunt îngrijit/îngrijiţi cu mai multă atenţie. Lucruri care, pentru părinţi, ţineau de firescul vieţii la vârsta copiilor (de pildă faimosul ieşit afară “cu cheiţa la gât”) au devenit de neimaginat în privinţa propriilor odrasle. Acestea din urmă nu doar că sunt mult mai bine hrănite (în lumea noastră, românească, sunt prima generaţie care poate mânca oricând, orice îşi doreşte. Evident, cu regretabile cazuri ale celor aflaţi în sărăcie extremă. Însă niciodată în istoria noastră, majoritatea copiilor nu a beneficiat tot timpul de un asemenea regim alimentar.), ci şi mult mai bine “încadrate”. “Orele” (de pian, balet, desen, limbi străine etc.) din copilărie reduc la minimum posibilităţile de “pierdere în natură” a copilului care, în felul acesta, se află tot timpul într-un ambient sigur şi sub controlul adulţilor. Dar ce să facă un copil care şi-a terminat temele şi nu are “ore”? Stă în camera de alături, aplecat deasupra unui ecran. În felul acesta toată lumea e mulţumită: copilul că are ce face (ecranul acela e o fereastră către multiversul “lumilor ficţionale”) şi parinţii, că-şi ştiu copilul acasă şi, pe de-asupra, nici măcar făcând gălăgie. Oricât de ciudat ar părea, aici e vorba de o simbioză – şi încă în trei! – a părinţilor, copiilor şi device-urilor. Poate că prima tentaţie ar fi aceea de a-i acuza pe părinţi (doar ei sunt maturii), însă îşi au şi ei justificarea lor: e drept că această epocă e cea mai prosperă – la scară mare – din istorie, însă trăim într-o prosperitate precară. Nenumăratele crize din ultimele două decenii, culminând cu cea de după 2008 (adică exact perioada în care au crescut tinerii iGen), asaltul mediei apocaliptice (plină de violatori, răpitori şi criminali în serie – în ciuda faptului că, la scară socială, violenţa e în descreştere), frica de infecţii, de accidente (mai ales în familiile cu un singur copil) stau la baza acestei protecţii a copiilor, care tinde să devină paroxistică.

Omniprezenta singurătate

Reversul ei e, în viaţa copiilor, mai puţină socializare cu cei de vârsta lor (în afara şcolii), mai mult timp petrecut acasă şi – mai ales – în faţa ecranelor (în particular a telefonului mobil). Pentru această generaţie, Stay Home nu e o invenţie a ultimelor două luni, ci un mod de viaţă pe care l-au exersat – de bună voie sau nu – de multă vreme. Ce e interesant, e faptul că ei înşişi s-au obişnuit cu această viaţă călduţă, în umbra părinţilor. Copiii generaţiei Internetului – în ciuda spectaculoasei lor dezvoltări somatice – se maturizează mult mai încet decât tinerii de aceeaşi vârstă aparţinând generaţiilor precedente. Faptul că cineva le poartă tot timpul de grijă, îi ghidează şi decide în problemele importante îi predispune la închiderea în bule de prieteni (cu acelaşi gen de preocupări) şi la o amânare indefinită a contactului cu o realitate care, pe măsură ce trece timpul, e percepută ca fiind tot mai ameninţătoare. Dar ce fac? Între siguranţa şi confortul statului acasă şi nevoia de socializare în grup proprie vârstei (să ne amintim de “complexul homarului” al Françoisei Dolto) se interpun ecranele “jucăriilor inteligente”. Mai mult decât orice, acestea le-au acompaniat evoluţia (şi, ca un indice de generaţie – care-i deosebeşte de cele precedente – mulţi dintre ei nici măcar nu-şi mai amintesc când au primit primul iPhone) şi sunt, dacă mă pot exprima astfel, “cei mai buni prieteni” ai lor. Un lucru e cert, şi anume faptul că un adolescent al zilei de azi petrece mai mult timp pe telefon, nu decât alţii de aceeaşi vârstă din alte vremuri, ci decât relaţionând efectiv cu cei de vârsta lui: 6 ore pe zi (din timpul lui liber), din care peste 2 ore sunt dedicate trimiterii de mesaje. În fapt, acestea din urmă sunt principalul mod de relaţionare al copiilor şi al tinerilor din ziua de azi. Izolarea aceasta contribuie şi ea la perpetuarea copilăriei şi întârzierea maturizării. Asemeni vietăţilor “de pe malul râului” din romanul lui Kenneth Grahame, tinerii zilei de azi preferă să nu vină în contact cu “lumea cea mare”; reducţia ei la o imagine pe un ecran depotrivă o “domesticeşte” şi o încarcă cu tot posibilul imaginaţiei. Fiecare “gustă” “lumea lui” şi, în mici grupuri şi-o împărtăşesc sub forma imaginilor similare. O lume, sau poate doar semnele ei: “poze drăguţe”, imagini pitoreşti de amator, meme şi, mai ales – obsesiv – selfie-uri. În selfie eşti tu ca imagine, tu ca fotograf, tu ca regizor şi tu ca manager. Existenţa ta în lume e validată de like-urile şi/sau etichetările celorlalţi.

Cine ne priveşte din imagini şi cine ne vorbeşte pe net?

Orice imagine publică e o modalitate de expunere. Cu cât copilul sau tânărul are mai puţine contacte cu ceilalţi pentru a-şi ajusta, în funcţie de atitudinea lor, expresia publică, cu atât ieşitul “pe ecran” e mai riscant. Pe de-o parte, the new media sunt locul ideal al unei exhibări narcisiste (în virtutea căreia fiecare e important pentru că e “el”/”ea”, personajul cotidian al propriilor postări), pe de alta, cine se afişează în felul acesta se expune judecăţii tuturor celorlalţi. Iar judecata aceasta nu se mai încurcă în discursuri, ci ia forma unei reacţii de moment: un like, un emoticon, un cuvânt sau – şi mai simplu – numărul de vizualizări. A avea un număr redus de privitori, a primi dislike-uri sau emoticoni hidoşi şi – culme a sadismului – comentarii dispreţuitoare, e forma cea mai radicală a marginalizării. Dar un adolescent de azi se simte marginalizat nu doar dacă e victima unor asemenea forme de cyberbullying, ci şi dacă (are impresia că) nu e tot timpul în top, că nu primeşte atenţia pe care (consideră că) o merită, dacă nu e “popular” şi nu-(ş)i creşte numărul de “urmăritori”. Ecranele sunt fascinans (un glob de cristal pe care poţi urmări ce fac ceilalţi – mai ales actualii şi foştii iubiţi), dar şi tremendum (pentru că, la fel, ceilalţi te văd şi te judecă pe tine). Lucrul acesta e mai acut în cazul fetelor (dat fiind că, într-un grup de vârstă cu maturizare lentă, băieţii se dezvoltă psihic şi afectiv încă mai lent şi rămân – vreme mai îndelungată – dependenţi de jocurile video); pentru ele imaginea contează mai mult şi, în egală măsură (nefiind atât de înclinate spre soluţionarea fizică a conflictelor), cuvintele le dor mai tare. Vor nu doar să vadă, ci şi să fie văzute şi, în acelaşi timp, se tem de acest lucru. Compromisul e masca (nici ea – decât în forma botniţei chirurgicale – nu e o invenţie a ultimelor săptămâni): cele mai multe se acoperă cu straturi de fond de ten, îşi epilează sprâncenele, îşi accentuează genele şi linia ochilor, căutând – instinctiv sau intenţional? – să se conformeze unui model arhetipal. Efectul e cel al stereotipiei, iar diferenţele le (mai) fac postările cu pisici hazlii şi clipurile cu preferinţele muzicale.

Adolescenţă, numele tău e fragilitate

Masca ascunde – imperfect – un ecorşeu. Dincolo de imaginea afişată – cât mai cool – e o sensibilitate extremă. Exaltarea de moment alternează cu căderi abisale, amuzamentul cu plânsul, bucuria cu momentele de sadness, totul e instabil, stările lăuntrice sunt bântuite de furtuni pe care nu le anunţă nimic şi luminate de răsărituri apoteotice. Acesta e imperiul nemărginit al emoţiilor, al feeling-urilor. Dacă, vreme de secole, civilizaţia a însemnat controlul acestora, acum ele se expun fără nici un paravan şi, bineînţeles, îl expun pe cel ce le încearcă. De unde, pe de-o parte, o raţiune în plus a preferinţei pentru izolare a adolescenţilor (“când eşti singur, nimeni nu te vede în momentele tale de fragilitate”), pe de alta, o coalizare a celor afectaţi de ele împotriva a tot ceea ce (fie şi potenţial, nu doar real) i-ar putea destabiliza. Tensiunile adolescenţei nu mai sunt etape intermediare ale trecerii către o altă vârstă, încercări ale luptei cu sine însuşi, ci stări – adică situaţii care se perpetuează idefinit – ale unor persoane pentru care nu mai e de loc clar dacă (mai) trec de la o vârstă la alta şi de la care la care s-ar face trecerea. Ascensiunea emoţiilor e sincronă cu creşterea gradului de anxietate. Afectaţi de orice, copiii zilei de azi poartă cu ei o nesiguranţă funciară ce nu se topeşte decât la căldura familiei şi, eventual, la distanţa pe care virtualizarea lumii i-o dă celui care butonează un ecran. Rata depresiilor (şi – încă mai trist – a sinuciderilor în rândul tinerilor) urmează îndeaproape dezechilibrele emoţionale. Nesiguranţa personală se proiectează şi în lume: astfel se dezvoltă culturi ale suspiciunii (fake news-urile şi alternative facts-urile sunt /şi/ expresii ale lor), ale cinismului (ca mască de tip Jocker, menită a ascunde spaima sau tristeţea) şi nenumărate forme de autism care îşi caută dezlegarea în tot soiul de terapii (autogene, pe baza informaţiei de pe net, sau de grup, prin aderenţa la mici secte unite de o ideologie partajată depotrivă fratern şi fanatic). Instabilitatea economică şi politică a lumii în care trăim, absenţa unei culturi care să redimensiuneze încercările omului nu fac decât să amplifice acest “vid existenţial” pe care tinerii îl experimentează de la vârste tot mai mici.

Nici – nici – nici

Tot ceea ce ni se părea normal la un adolescent devine, pe zi ce trece, un orizont tot mai îndepărtat. Tinerii de azi se întâlnesc tot mai puţin în persoană; de altminteri ce să facă în marile aglomerări urbane, după ce şi ieşitul la mall s-a banalizat?! Prin urmare, vorbesc mult mai puţin unii cu alţii şi au probleme reale de relaţionare (evident, cu grave consecinţe pe plan emoţional). Poate părea ciudat, dar şi flirtează mult mai puţin. Va fi fiind şi din cauza fricii de eşec (care ar fi un colaps emoţional) şi din aceea a nenumăratelor poveşti terminate cu dezamăgiri (pe care le vehiculează deopotrivă presa şi filmele de dragoste – ambele prezente pe internet), dar, neîndoielnic, la mijloc e şi teama ieşi din spaţiul de siguranţă şi de a te investi (inclusiv afectiv) într-o relaţie (care, în esenţa ei, nu e niciodată în întregime “sub control” – tocmai pentru că iubirea aduce, mereu, noul în vieţile noastre). Dacă nu se caută şi nu se adună în cupluri, fac şi mai puţin sex decât generaţiile mai vârstnice. Nici aventurile de o noapte nu-i atrag, dată fiind nesiguranţa legată fie de partener, fie de protecţie, fie de boli. Oricât de straniu ar suna, beau mai puţin. Alcolismul se asociază pe de-o parte cu pierderea controloului propriu, pe de alta cu altercaţii ce se pot termina prost, aşa că nici iniţierile bahice nu mai sunt ce-au fost odată. E drept că, în schimb, (cel puţin cei din State) consumă mai multă marijuana. Cel mai slab dintre droguri e văzut mai curând ca o substanţă psihotropă, care îi linişteşte şi are o funcţie relaxantă (sub această etichetă e şi autorizat – nu peste tot! – consumul lui). Numitorul comun al tuturor acestor atitudini e, evident, individualismul: eu şi cu mine însumi, dacă nu petrec mai bine, cel puţin sunt mai liniştit decât cu alţii. Nu risc nimic, îmi văd de ale mele şi caut să răzbesc într-o lume din ce mai concurenţială. La intersecţia dintre scăderea numărului relaţiilor dintre băieţi şi fete şi obstinaţia pentru studii şi carieră, victima e natalitatea. Tinerii zilei de azi sunt mai puţin deschişi ideii de-a întemeia o familie şi faptului de a avea un copil. Iar atunci când o fac, vârsta medie a căsătoriei urcă spre 28 – 29 de ani, iar copiii vin abia după 30. Individualismul acesta e accentuat de poveştile crizei (2008 – 2012), cu datoriile ei, pe care le vor fi auzit în copilărie, de creşterea costului studiilor, a imobiliarului şi de dificultatea de a-şi găsi un job onest. Pare că interesul realizării (faptul de a avea bani pentru shopping e o valoare cardinală în această generaţie) a relativizat depotrivă prieteniile şi relaţiile: da, ne distrăm puţin, însă – în această lume – fiecare e pe cont propriu.

Despre inutilitatea instituţiilor

Una din formele acestui individualism este ochiul critic cu care privesc aproape toate instituţiile sociale. Începând, evident cu şcoala – de care au suficient timp să se sature în cei 12 ani obligatorii. Ce văd ei în ea? O structură vetustă, ce funcţionează mai curând pentru profesori (cu “raportările” lor), decât pentru ei, un amalgam de cunoştinţe în care câteva lucruri utile sunt îngropate sub un munte de steril şi o grămadă de lucruri plicticoase, ce nu vorbesc nici emoţiilor, nici imaginaţiei. Onest vorbind, “văzul lor enorm şi simţul monstruos” numeşte destul de corect problemele educaţiei! E drept că ideea “treptelor” maturizării – cu examenele lor feroce, a muncii epuizante pe un subiect sau la o materie (menită nu performaţei formale, ci interiorizării unei discipline a lucrului făcut temeinic) şi desfăşurării unei problematici (literare sau ştiinţifice) în toată amploarea ei nu le mai spun nimic. Ei vor puţin, în stil de show, cu link-uri şi – mai ales – util. Dat fiind că nimeni nu ştie cum va fi viitorul, utilitatea aceasta are rolul unei ancore, menită a le oferi un reper în incertitudinile vremurilor ce vin. Nici religia nu-i mai atrage. Pe de-o parte şi ea – cel puţin în latura ei eclezială – le apare ca fiind “demodată”, pe de altă parte – în ceea ce priveşte problemele ultime – convingerea lor (născută din individualism) e aceea că fiecare e liber să creadă şi să decidă ce doreşte, atâta vreme cât nu îi afectează pe ceilalţi. Probleme sensibile, precum orientarea sexuală (în speţă homosexualitatea), sexul premarital, avortul sunt lecturate sub semnul acestei libertăţi a cărei responsabilitate e strict personală. Ideea că o instituţie (adică o structură formalizată a puterii) se amestecă în aceste probleme atât de personale – căci ţin de propriul corp – li se pare, multora dintre ei, revoltătoare. E, alături de estomparea catehezei şi de excentrarea familiilor, una din cauzele îndepărtării lor de religie. Într-o lume în care fundamentul religios e încă pregnant, precum cea americană, aceasta e generaţia cea mai puţin interesată de credinţa dispensată de bisericile instituţionalizate. Asta nu înseamnă, evident, că tinerii acestui timp nu au probleme spirituale. Atâta doar că fiecare dintre ei îşi caută răspunsul adecvat şi, graţie mijloacelor de informare de care dispune, are în faţă un întreg “bufet suedez” al marilor (şi micilor) răspunsuri, din care-şi poate încropi – şi nu în mod necesar mereu la fel – propriul său platou. Lucrul cel mai important e acela că pentru adolescenţii zilei de azi fiecare e liber să creadă în ce vrea şi cum vrea. Credinţa s-a subiectivizat într-atât, încât singura ei urmă comunitară a rămas respectul.

Politica antipolitică

Poate şi din cauza faptului ca viaţa publică se reduce adesea, pentru ei, la cea de pe internet, politica guvernamentală şi cea de partid îi interesează foarte puţin. Cei mai mulţi dintre ei sunt poujadişti (ceva asemănător, dar nu întru totul identic populiştilor) fără s-o ştie: oamenii politici sunt incapabili să facă faţă sarcinilor care li se impun, de (prea) multe ori sunt corupţi şi lipsiţi de onestitate, arondaţi unor grupuri de interese. Da, sunt de acord cu existenţa unei puteri centrale, care să garanteze menţinerea ordinii, însă orice putere alcătuită de partide – indiferent de coloratură – e expresia aceleiaşi clase politice, cu metehnele ei istorice. Nu e de aşteptat ca aceşti oameni să înţeleagă societatea şi să facă ceva util în ea. Ca atare, puterii trebuie să i te opui. Într-o anumită măsură, aceasta e o generaţie de anarholiberali. Numai că rezistenţa lor e mai curând una de simpatie, decât de acţiune. Pe cât de repede se mobilizează on-line pentru tot soiul de haştaguri, pe atât de puţin sunt dispuşi să-şi investească timpul şi energia în acţiuni concrete, de stradă, menite a limita arbitrariul politicului. Dacă tot trebuie să voteze, îi preferă pe independenţi: pe cei care – deşi intră în jocul politic – vin din afara lui şi, cel puţin la nivel verbal, se menţin dincolo de politicile clasice ale partidelor. Aşa se explică – în America – succesul simultan al lui Donald Trump şi al lui Bernie Sanders. Amândoi au profil de outsiders-i, spun ce au de spus fără a se cenzura şi dau impresia unei libertăţi pe care “oamenii în costume negre” crescuţi pe culuarele clădirilor administrative din Washington sunt departe de-a o avea. Tot individualismul îi face să fie cea mai tolerantă generaţie din istoria Americii. Crescuţi într-un mediu multirasial, multietnic, multireligios şi multicultural, nu au nici o problemă în relaţia cu străinii, care sunt asimilaţi ca persoane în aceeaşi logică a individualismului. În schimb – poate straniu, dar inteligibil, dacă ne amintim de reactivitatea lor emoţională – sunt mult mai puţin toleranţi cu opiniile ce le pun în discuţie habitudinile de gândire. De aici faimoasa “corectitudine politică”, a cărei menire e aceea de-a reduce dezbaterile punctelor de vedere adverse (în care şi “avocatul diavolului” are un cuvânt de spus) la litanii zâmbitoare despre lucruri menite “să (ne) inspire pozitiv”. Orice contrarietate în acest tip de scenariu (de pildă, una care ar stârni polemici) e evacută preventiv, pentru a nu răni anumite sensibilităţi. Fiecare are dreptul să spună ce vrea, dacă spune doar lucruri frumoase!

Cine sunt ei?

Îi vedem adesea pe stradă, ceva mai liniştiţi decât eram noi la vârsta lor. Noi ne împingeam, ne fugăream, strigam, în vreme cei ei – atunci când ies de la şcoală – îşi baleiază ecranul telefonului, cu acelaşi gest concentrat cu care, în alte vremuri, credinciosul îşi mai răsfoia odată missel-ul la ieşirea din Biserică. Râd de te miri ce, lucruri pe care noi nu le mai înţelegem, meme ce circulă între ei, dar parcă râd mai puţin; sunt mai serioşi, ştiu ce-i aşteaptă, ştiu că lumea e nedreaptă (şi nici măcar nu ne reproşează că le-o lăsăm astfel). Citesc mai puţin, marea moştenire culturală a istoriei e “acolo”, un monument venerabil, căruia-i fac o reverenţă în gând, însă pe care nu-l mai privesc. Şcoala îi plictiseşte teribil, orele ei nesfârşite nu le (mai) spun nimic, ar prefera să povestească între ei şi – mai ales – să-şi butoneze telefonul. Cu el în mână stau şi acasă, cu el se culcă sub pernă şi pe el şi-l ţin pe piept când, în semiobscuritate, ascultă muzică sad. Li se pare normal să li se ia tot ce-şi doresc, li se pare normal să mănânce în oraş (şi mai ales la fast-food) şi shopping-ul îi relaxează. Sunt mereu “la modă”, deşi nimeni nu mai ştie care e moda (şi dacă mai e o modă); vor să se vadă fiecare “aşa cum e”, dar arată toţi la fel, iar imaginile ce le postează sunt de o artificialitate patentă (în primul rând în imitarea glamour-ului). Nu vorbesc despre ei înşişi şi, în puţinele momente în care se deschid, ai impresia că tatonează – temători – zidul tăcerii care-i desparte de ceilalţi. Vor să călătorească; oricând, oriunde şi nu e deloc clar dacă se duc în depărtare pentru a descoperi alte lumi sau doar pentru a fugi de ei înşişi. Când sunt între alţii par singuri; când sunt singuri ecranul albastru arată că-i caută pe alţii. Atunci când îşi depăşesc toate tracurile, pot vorbi despre suferinţă cu o seriozitate şi o acuitate pe care nu o au “cei trecuţi prin viaţă”. Ne-am obişnuit cu privirea lor acasă, în clase, pe străzi şi în excursii şi totuşi, totuşi, atunci când se uită la noi parcă o fac peste umăr ca în pozele pe care le postează pe Instagram. Parcă ne privesc nu din viitor, ci chiar din prezent, dar dintr-un prezent ce ne rămâne inaccesibil.

Sunt “cei frumoşi şi blestemaţi”. Sunt copiii noştri.

(Mihai Maci – contributors.ro)

mai mult
Social

Cine salută primul?

eticheta

Iată cele mai importante reguli de a da binețe și care, dacă vor fi respectate, ne vor ajuta să intrăm în categoria persoanelor bine-crescute, demne de toată admirația.

* Când întîlnește o doamnă, bărbatul salută primul. Dacă are capul acoperit, își ridică puțin pălăria (căciula). Dacă fumează, renunță la țigară; își scoate mâinile din buzunar. Ridicarea pălăriei se face cu mâna opusă părții în care se găsește persoana salutată. Dacă nu poartă pălărie, bărbatul înclină ușor capul.
* Doamna salutată răspunde cu un surâs care va dovedi persoanei că a recunoscut-o.
* Doamna mai tânără o salută pe cea mai în vârstă, care trebuie să răspundă.
* Două persoane de același sex și de aceeași vârstă se salută simultan.
* A refuza un salut înseamnă să-l faci pe celălalt să înțeleagă că te-a ofensat grav.
* Suntem obligați să salutăm chiar și pe cei de care nu suntem siguri că ne recunoaște.
* Cel care intră într-un local și recunoaște pe cineva, îl salută.
* Salutăm în compartimente de tren, lifturi, magazine mici, săli mici de așteptare.
* Salutăm tot grupul din care face parte o cunoștință. Un singur salut pentru toată lumea. Persoanele vor răspunde, dar nu au voie să întrebe numele noului venit.

Ce spunem când salutăm?
În general, depinde de împrejurări. Sunt persoane pe care le salutăm, de când le știm, doar printr-o simplă înclinare a capului. Dar, cel mai indicat, este să ne însoțim salutul de o formulă anume:
* Dacă întâlnim rude, prieteni sau cunoștințe apropiate, vom spune “Bună ziua” (seara/dimineața), chiar dacă nu ne oprim pentru conversație.
* Dacă întâlnim alte persoane, formula cea mai potrivită este “Bună ziua, doamnă/domnule”, fără a fi necesar să-i și spunem numele, mai ales dacă suntem în plină stradă. Dacă persoana este cunoscută în localitate, avem voie să-i rostim și numele, lucru care echivalează cu un compliment.
* Dacă întâlnim un domn și o doamnă care sunt împreună, întâi o salutăm pe doamnă și apoi, pe domn, cu formulele prezentate mai sus.
* Expresii de genul: “Ciao!”, “Hello!”, “Salut!” , “Adio” sunt permise doar între adolescenți. Altfel, ne dau un aer de infantilism.
* La despărțire spunem: “La revedere!”, “Bună seara!”, “Noapte bună!”
* Strângerea mâinii se practică doar dacă persoanele în cauză vor să și stea puțin de vorbă.
* Cel care întinde mâna primul este o doamnă, persoana mai în vârstă sau superiorul. Dacă, din neatenție, celălalt întinde mâna, nu o refuza. Este un afront.
* Niciodată, bărbatul nu întinde mâna femeii.
* Nu întindem mâna unei persoane care stă la masă și mănâncă.
* Când un bărbat dă mâna, își scoate și pălăria. Dacă stă la masă, se ridică. O doamnă nu este necesar să se ridice decât pentru a da mâna unei persoane mai în vârstă sau pe care vrea să o onoreze în mod special.
* Strânsul mâinii trebuie făcut cu atenție. Vom evita să avem mâna moale sau să o zdrobim pe a celuilalt. Ne vom feri să apucăm doar vârful degetelor. Este total lipsit de eleganță să strângi mâna deasupra alteia, în cruce. Dacă este un grup format din domni și doamne, doamnele își strâng mâna între ele, iar domnii, între ei.
* Se strânge mâna pentru a marca și altceva decât un salut: încheierea unei afaceri, la exprimarea condoleanțelor, felicitări, rugăminți, mulțumire sau ca o scuză.
* Dacă purtăm mănuși: bărbatul își scoate mănușa din mâna dreaptă pentru a strânge mâna unei femei. Femeile își scot mănușile când ajung la locul unei întâlniri și chiar dacă nimeresc întâmplător. Excepție fac mănușile lungi, care sunt componenta unei vestimentații de ocazie
* Mâna femeii nu se sărută în aer liber, ci numai într-o încăpere și nu peste mănușă sau peste masă. Nu trebuie să fie un sărut propriu-zis. Domnul îi atinge ușor mâna cu buzele sau doar mimează acest gest.
* Sărutatul pe ambii obraji se practică doar în gări și la aeroport.
* Cei care conduc mașina îi salută primii pe cei care merg pe jos.

(Alexandru Petrescu)

mai mult
Social

Blasfemie

pr444

Mitropolitul Ambrozie de Kalavrita a afurisit 3 miniștri din guvernul elen, pentru că au blasfemiat Sf. Împărtășanie:

Mitropolitul anuntase acum cateva zile pe pagina sa personală ca va face aceasta, dacă Dna Kerameos nu isi va cere iertare public pentru ceea ce a spus: precum ca virusul se trasmite prin saliva, deci si prin sf. Impartasanie.

Mitropolitul a caracterizat cuvintele ei ca fiind blasfemiatoare si de o îndrăzneală gravă.

(Sursa: https://orthodoxypisti.blogspot.com/2020/05/blog-post_997.html)

mai mult
Social

Nu meritaţi morţii din Decembrie 1989! Ei sunt vii, voi sunteţi morţi!

victor_lungu_editorial_0_0

Un tânăr care avea un abces la o măsea – prin urmare avea febră, fără să fie bolnav de COVID-19, nu a fost lăsat de paznicul de la intrare să intre în incinta magazinului de tip Mall, la Farmacie, să-şi cumpere medicamentul necesar.

I-a decis paznicul diagnosticul – aşa cum era de aşteptat şi cum aţi fost avertizaţi. Este doar începutul.

Despre acest tip de abuz era vorba, nu despre luarea temperaturii în sine – ci despre lăsarea, în mod abuziv, pe mâna unor nespecialişti a deciziei de a decide “un diagnostic” şi să stabilească „tratamentul” pe loc: intrarea sau nu în spaţiul public a „bolnavului”. Accesul acestuia la hrană, medicamentaţie, relaţie administrativă, servicii şamd – adică la tot pentru ceea ce acest cetăţean, acum “stigmatizat” şi “ostracizat”, a plătit taxe şi impozite. Cetăţeanul şi-a onorat partea de contract cu “Statul”, acesta pune un “Dorel” să-i dea brânci pe scări cetăţeanului.

Despre abuzul expunerii la oprobiul public şi ostracizării categoriei de persoane febrile sau cu febră, fără ca să existe infectarea concretă cu COVID-19 (ceea ce deja s-a întâmplat). Deci, deja funcţionează “prezumţia de COVID-19”! Insişti, cum a încercat tânărul să insiste, arătându-şi abcesul, intri la “COVID-19 în formă continuată”. Aşa i-a zis portarul cu atribuţii de cadrum medical: “Zi mersi că nu chem Poliţia să te bage la carantinare”. Deci: portarul decide boala, iar Poliţia aplică tratamentul – şi imbecililor nu li se pare nimic în neregulă. Din contră, mulţimea s-a raliat, slugarnică (dacă nu mă lasă şi pe mine înăuntru?), abuzului.

De abuz e vorba aici şi despre discreţionar – dar ce să priceapă ce înseamnă un abuz un popor care în mod covârşitor (80%!!!) ar renunţa la drepturile şi libertăţile civile numai ca să mai grohăie „în siguranţă” printre lăturile pe care i le aruncă politicienii şi i le denumesc?! Viaţa printre lături e viaţă? Pentru grohăitul fericit dintre lături ale acestor 80% dintre români şi-au sacrificat viaţa 1000 de români în Decembrie 1989?

Pentru cine mi-am mâncat 30 de ani din viaţă să mă lupt în cuvinte cu deşeurile cu faţă umană din Armată care susţineau că nu au tras în manifestanţi, apoi că au urmat ordine? Pentru cine am fost târât prin tribunale în aproape fiecare an, timp de 30 de ani, de către indivizi cărora le-am demonstrat din cuvinte nemerniciile? Pentru cine am fost acuzat de delict de opinie mascat sub articole de Cod penal ca fiind calomnie şi insultă? Că aşa e la neterminaţi şi la neisprăviţi, când le dovedeşti hoţiile şi nimicniciile, îi calomniezi şi îi insulţi… Deci pentru nişte neisprăviţi şi nişte neterminaţi s-au consumat 30 de ani de relativă libertate…

Revenind, ne putem întreba ca imbecilii dacă cei care ne vorbesc despre acest gen de abuz au luat temperatura copiilor lor acasă? Nu despre ce faci în intimitatea casei este vorba – atâta cât o mai avem, că Guvernul lui Klaustrare a cerut derogare de la respectarea vieţii private şi intimităţii cetăţenilor săi şi încă nu  a renunţat la această derogare de la „drepturile omului”. În intimitatea casei poţi face ce vrei, inclusiv sex. Dacă aduci sexul în public se cheamă încălcarea moravurilor. Dacă aduci actul medical în faţa magazinului, cum se cheamă? Mai ales când cel care „decide” şi „diagnostichează” nu are nici măcar studii sanitare, ca să nu îi cerem medicale?

A ajuns acest guvern de neterminaţi să arunce în derizoriu până şi actul medical, diagnosticul, iar acest popor să creadă că nu e nici o problemă călcarea în picioare, în public, a Drepturilor pacientului, a Legii sănătăţii, a protejării datelor personale (iar datele de sănătate intră în categoria celor protejate prin lege).

Putem să ne hlizim ca imbecilii cu glumiţe despre 5G şi microcipare, nu despre aceasta este discuţia: glumiţele imbecile fac parte din arsenalul de manipulare, de distragere şi aruncare în derizoriu a discuţiilor concrete despre ABUZ. Abuzuri făcute sub umbrela “grijii faţă de om”, a “binelui omenirii” şi alte asemenea fraze în numele cărora au fost exterminate popoare, etnii, categorii sociale. 70 de ani de dictatură fascistă şi comunistă nu v-au lecuit de imbecilitate?

Trezeci de ani de Capitalism de Cumetrie vi s-au părut prea plini de libertate?

Nu meritaţi morţii din Decembrie 1989! Ei sunt vii, voi sunteţi morţi!

(Victor Lungu – ziardecluj.ro)

mai mult
Social

Doctor român: Nu am crezut că o să ajung vreodată să-mi ia temperatura un lucrător comercial sau un bodyguard

termoscaner-pe-frunte

NU AM CREZUT CA O SA AJUNG VREODATĂ SA-MI IA TEMPERATURA UN LUCRĂTOR COMERCIAL SAU UN BODYGUARD PE CASA SCĂRII, SAU O SECRETARA!

Și sa-mi fie condiționata intrarea intr-o instituție in funcție de cum m-a măsurat un aparat manipulat de o persoana care nu are niciun fel de pregătire medicală!

Ce e nebunia asta?! In curand, bodyguardul o sa ne pună și diagnostic! Sa stabilească dacă suntem bolnavi sau nu!

Și ce credem ca demonstram cu asta?! Temperatura crescută a corpului poate avea multe cauze, și probabil ca le știți fiindcă se tot discuta despre aceste lucruri!

Cum ar mai fi ca femeile sa se disculpe și sa-i explice bodyguardului cu termometrul in mâna ca ele sunt la ovulatie? De fata cu inca 2-3 gura-casca, care asista curioși, bucuroși ca au descoperit o “infractoare” care vrea sa între in clădire încălcând regulile!

UNDE ESTE GDPR AICI?!

Una dintre clinicile noastre stomatologice se afla intr-o clădire de birouri. Mulți pacienți vin in urgente cu Infecții și edem (umflatura) și adeseori febra. Dacă nenea bodyguard de la receptia clădirii ii măsoară temperatura și este peste 37 grade, ce face? Suna la DSP?!

In timp ce omul suferă și are nevoie de tratament stomatologic de urgenta, noi nu-l lăsam sa între la dentist, ci îl trimitem sa facă testul covid? Pe bune?! In clinicile noastre, înainte de orice tratament sau consultație aplicate pacientului cerem acordul SCRIS al acestuia, cu tot cu semnătura. Avem implementate proceduri GDPR prin care accesul este restricționat la datele personale ale pacientului, la situația lui medicală, etc.

Și așa este normal sa fie! Doar personalul medical va poate consulta și va poate verifica diverși parametri, cum ar fi tensiunea arterială, temperatura, etc. Și cu acordul vostru, bineînțeles!

Iar la datele respective NU ARE ACCES ORICINE!

Ori acum, orice lucrător comercial va poate verifica medical, in văzul tuturor, și notează pe o foaie volanta, pe care o poate citi oricine, temperatura corpului vostru!

Iar dacă aceasta temperatura depășește 37 de grade, urmează un moment jenant, in care ești privit ca un infractor, iti este interzisă intrarea in instituția respectiva, iar cei din jur te pot privi cu teama, ca pe un potențial pericol pentru sănătatea lor. Iar tu poate ai doar o infectie la măsea.

Ajungem sa ne temem și sa ne fie rusine de temperatura propriului corp, pentru ca se pot crea situații jenante nejustificate. O alta măsura pentru depistarea bolnavilor nu se putea găsi?!

DR. CRISTINA OBREJA

Sursa: Blogul Lumină pentru candela din suflet

(aparatorul.md)

mai mult
Social

(A)normalitatea singurătăţii – interviu cu medicul psihiatru Radu TEODORESCU

pviii-portret-radu-teodorescu

Deseori, punem semnul egal – în mod incorect – între medicul psihiatru, psiholog, psihanalist şi psihoterapeut. Aş vrea să stabilim, pentru început, care sînt diferenţele dintre aceştia?

Văzut din interior, este radical diferit, dar, din nefericire, cred că 90% dintre oameni îi confundă. Psihiatrul urmează Facultatea de Medicină, după care se specializează în psihiatrie, deci în tulburări psihice, boli mintale, pentru tratarea cărora poate să administreze medicamente. Psihologul este specialistul care studiază funcţionarea normală a individului, dar şi funcţionarea lui anormală, se formează în a putea evalua o persoană, funcţiile şi personalitatea acesteia. Ambele profesii, după terminarea studiilor, deschid calea către o supraspecializare – psihoterapia. În cadrul psihoterapiei există mai multe orientări, iar psihanaliza este una dintre ele.

Prinşi în vîltoarea evenimentelor sociale, economice, personale, ne confruntăm zilnic cu diverşi „monştri”. Putem considera că singurătatea se manifestă, uneori, ca o boală?

În primul rînd, singurătatea şi, mai ales, conotaţia sa negativă implică, de fapt, o percepţie subiectivă, în principal dezagreabilă faţă de o anumită situaţie. Or, sînt oameni care trăiesc foarte bine în singurătate. Putem să facem o distincţie între singurătate şi solitudine, şi atunci să considerăm că solitudinea este ceva dorit sau care ne aduce un beneficiu. E, poate, momentul în care reuşim să fim cu noi înşine, să ne gîndim cine sîntem, ce dorim, unde vrem să ne ducem, ce am făcut pînă acum, care sînt valorile noastre…

Atunci singurătatea apare drept necesară, naturală…

Problema este că, atunci cînd spuneţi „natural”, am putea să subînţelegem din asta că toţi oamenii au asemenea momente. Or, nu ştiu dacă e aşa (chiar dacă uneori ar fi bune astfel de momente de căutare de sine). Ce vă pot spune este, de exemplu, că am întîlnit de curînd o doamnă care îmi spunea: „Am trăit o săptămînă minunată, am fost într-un sat, singură, nu mi-am văzut soţul, nu mi-am văzut fetele, n-am vorbit la telefon, n-am avut televizor, am stat într-un şezlong si m-am simţit minunat”. Prin simplul fapt că menţiona existenţa unei familii, ne dăm seama că avem de-a face cu o fiinţă socială în sensul comun, înconjurată de oameni, în nişte relaţii semnificative, dar pentru care, din cînd în cînd, solitudinea de tipul acesta are un efect extraordinar. Persoana respectivă consideră această perioadă de solitudine ca fiind semnificativ mai bună decît ce-a trăit în ultimele luni. Dacă ne referim la singurătate ca la o stare care nu e aleasă, ci – mai mult sau mai puţin – impusă, trăită extrem de neplăcut, atunci ea nu e o boală. Însă cred că societatea de tipul celei în care ne aflăm noi trăieşte un moment particular, în care presiunea cotidianului, imaginea dată de mass-media, de reclame, este cea a posibilităţii unei vieţi fericite, în care sîntem, de la început şi pînă la sfîrşit, tineri, sănătoşi, alergînd în costume de baie pe o plajă paradisiacă, spre nişte iaurturi cu 0% grăsimi. Şi atunci, faţă de acest canon – pentru că devine o normă –, orice abatere, orice comportament diferit este considerat aproape ca o patologie, e anormal, apare o psihiatrizare complet nenaturală a vieţii obişnuite. Sentimentul e acela că oamenii nu mai vor să accepte că în viaţă există moarte, boli, suferinţă, aceasta fiind normalitatea; imaginea dată nouă e că oamenii aceştia sînt tot timpul într-un grup, sînt întotdeauna în familii fericite, eventual familii multigeneraţionale… Ceea ce, de fapt, în societatea actuală este rarisim; doar condiţii economice particulare pot determina trăirea mai multor generaţii sub acelaşi acoperiş. Astfel, oameni care altminteri ar fi trăit confortabil un anumit grad de însingurare consideră că este o problemă, pot suferi din cauza asta şi, în orice caz, le este foarte ruşine să admită că sînt singuri. Totuşi, pentru majoritatea populaţiei, într-adevăr, singurătatea este un factor de stres. Există multe statistici – de exemplu, în SUA numărul locuinţelor în care este o singură persoană s-a dublat de la 6 la 12% în aproximativ 20 de ani. La fel, a crescut foarte mult numărul celibatarilor care nu-şi acceptă cu uşurintă statutul, şi de aici o proliferare a agenţiilor care propun să mijlocească întîlniri. Dacă oamenii îşi trăiesc relativ rău singurătatea, într-o manieră foarte neplăcută, acesta poate să fie un factor care să contribuie la apariţia unei suferinţe încadrabile în entităţi nosologice clar definite.

S-a constatat o diferenţă între felul în care percep singurătatea femeile şi bărbaţii?

Trebuie ţinut cont aici şi de sex: sînt studii americane care arată că a aparţine unei reţele de suport social – înţelegînd prin asta a avea un anumit număr de persoane care au statutul de confident – are un rol protector pentru echilibrul nostru psihologic. Sînt studii care arată că absenţa reţelei este un factor de depresie ca entitate patologică pentru femei; observaţia nu pare valabilă şi pentru bărbaţi. Pentru sănătatea somatică este un factor important; sînt studii care clasează singurătatea la acelaşi nivel cu fumatul şi alcoolul, considerîndu-l mai patogen decît obezitatea şi lipsa exerciţiului fizic. Există o literatură care s-a dezvoltat în ultimii 10-15 ani, în care apar informaţii legate de consecinşele singuratăţii privind bolile somatice, imunitatea şi altele, de multe ori invalidate de alte studii. Încet, dar sigur se conturează un domeniu nou şi este evident că singurătatea a devenit o preocupare pentru comunitatea ştiinţifică.
Sînt studii genetice unde au fost urmăriţi gemenii monozigoţi sau dizigoţi. Şi se pare că există o heritabilitate pentru însingurare de 40-48%, dar acest lucru nu trebuie privit ca un blestem genetic: poţi avea o vulnerabilitate, dar e posibil ca ea să nu se exprime niciodată, dacă tu eşti într-un cadru în care contactul social şi stabilirea de relaţii sînt favorizate. Evaluarea genetică a fost făcută de o echipă de cercetători olandezi, sugerînd şi un proces de selecţie naturală.

Există şi o altă perspectivă, plecînd de la boala psihică – acolo unde aceasta există. Una dintre fobiile cele mai răspîndite este fobia socială, ceea ce popular este denumit timiditate. De fapt, fobia socială implică un grad de severitate care modifică viaţa individului. Există un suport genetic, dar sînt şi alţi factori de viaţă, de educaţie care intervin, o vulnerabilitate care se exprimă pentru că sînt condiţii care facilitează dezvoltarea ei. În sfîrşit, trebuie menţionate bolile psihice grave la care un factor important în excluderea socială a celor care suferă îl constituie stigmatul argumentat prin presupusa lor imprevizibilitate şi periculozitate. În cazuri extreme, pacienţii înşişi ajung să internalizeze prejudecăţile celor din jur, ceea ce îi descurajează să dezvolte contacte sociale şi adaugă un factor patogen în menţinerea bolii.

Cum se schimbă aceste trăiri în funcţie de vîrstă?

Sînt momente de foarte mare singurătate în adolescenţă. Uneori sînt legate de lipsa anumitor competenţe sociale. Alteori, poate să fie din cauza faptului că adolescentul aparţine unui grup minoritar, de exemplu homosexual ceea ce creste si riscul suicidar. Un alt grup este constituit de oamenii care evoluează social fără dificultăţi: au o viaţă profesională, au o familie şi la un moment dat intervine divorţul; iar atunci, pe la 40-45 de ani, devin însinguraţi: bărbaţi şi femei, care îşi desfăşoară existenţa într-un cadru cunoscut şi restrîns, nu mai au timp şi nici posibilitatea de a întîlni pe cineva nou. Apoi este singurătatea bătrînului care, după o viaţă în care a îndrăgit prezenţa celorlalţi, se regăseşte fără parteneri sau prieteni, care au părăsit aceasta lume, şi neglijat de propria familie prinsă în obligaţiile vieţii cotidiene şi care nu realizează cît de necesară ar fi atenţia lor… Sînt singurătăţi trăite în registre diferite, în funcţie de vîrstă şi de sex.

În ce fel tehnologia schimbă viaţa individului, relaţiile interumane, noţiunea de singurătate, avînd în vedere că există multe reţele de socializare, avem mii de prieteni în listă…?

Auzind însuşi termenul care se foloseşte – „prieteni pe Facebook” – mi se încreţeşte pielea pe mine. Prietenia reprezintă o relaţie speciala cu consecinţe emoţionale pozitive, securizante: foarte multă lume defineşte prietenul ca persoana care i-ar fi imediat şi neconditionat alături într-un moment de cumpănă. Acest tip de relaţie contribuie la echilibrul nostru neuro-hormonal. Mai mult, sînt studii care arată că acest echilibru se stabileşte doar în prezenţa fizică a prietenului. Cu alte cuvinte, virtualul nu compensează realul. Probabil că pe unii tineri acest lucru îi miră şi consideră că virtualul are nişte virtuţi suplimentare, dar nu este deloc aşa.

Comunicăm foarte mult „online”, dar fragmentat, inegal. Nu se mai produce apropierea firească, treptată, care apare în urma interacţiunii directe cu omul din faţa noastră.

Faptul că am intrat atît de rapid în era computerelor îi face pe unii să aibă sentimentul că au foarte multe relaţii, deoarece comunică cu foarte multe persoane. Dar nu au exerciţiul social al contactului direct şi nu ştiu foarte bine ce să facă, nu au răbdare să construiască o relaţie, nu-şi dau seama că aceste lucruri trebuie clădite în timp, obţinute printr-un anumit efort; de aceea exista înainte noţiunea de „a face curte”, de exemplu. Acum lucrurile se desfăşoară cu o altă viteză, cu o notă de plată în suferinţă.

Practic, ardem etape care ar fi esenţiale în construirea unei relaţii reale…

Exact. Pentru că timpul îţi permite să te adaptezi la celălalt. Şi adaptarea este uşoară cînd eşti îndrăgostit. Nu o simţi ca pe un efort, ca pe o corvoadă, uneori nici nu-ţi dai seama că te adaptezi, pentru că motivarea este atît de mare, pentru că fascinaţia pe care celălalt o exercită asupra ta este atît de importantă, încît nimic nu pare sacrificiu, nimic nu pare greu şi eşti dispus să faci „totul” ca sa construiesti ceva profund si de duarata.

Să vorbim şi despre reversul monedei – însingurarea ca urmare a părăsirii…

Situaţiile sînt extrem de variate, dar nu întîmplător se foloseşte termenul de „doliu” al unei relaţii. Este evident că separarea, abandonul, moartea uneia dintre persoanele semnificative – părinte, partener sau un copil (cînd este răsturnată ordinea biologică), toate au un efect devastator. La un moment dat, persoana găseşte suficiente resurse pentru a-şi recăpăta echilibrul, fără ca vreodată să poată uita de pierderea suferită. Păşeşti mai departe şi îţi construieşti o viaţă care-ţi aduce bucurii, în care te simţi util… Însă trebuie făcută o distincţie: una este cînd cuiva i-a murit un părinte şi apoi îşi clădeşte propria viaţă de familie – lucrurile au, oarecum, un caracter de normalitate; alta e cînd îţi moare copilul şi cu totul altceva cînd te părăseşte persoana iubită. Există o vorbă populară – „iubirea vieţii mele”. Dacă întîmplarea face că nu aceea era, de fapt, iubirea şi că, de-abia după acea despărţire, întîmplarea face să găsească persoana despre care într-adevăr poate spune acest lucru, atunci sigur că ceea ce s-a întîmplat înainte este uitat. Dacă persoana pierdută este cu adevărat iubirea vieţii noastre, atunci rămîne un regret, fără să paralizeze existenţa sau să împiedice o viaţă fericită pe mai departe.

Cum izvorăsc, din singurătate, viciile, dependenţele?

O persoană singură va sta în faţa televizorului, va bea, va fuma, va mînca prea mult… Ceilalţi ne stimulează să menţinem un anumit standard, un respect faţă de sine care în singurătate se poate pierde, iar în cazuri extreme descoperim oameni care acasă, lipsiţi de prezenţa celuilalt, mănîncă din cratiţă, beau direct din sticlă, nu menţin o igienă minimă. Apoi, intervin probleme la nivel intelectual, pentru că fiecare dintre noi, privind un film, citind o carte, urmărind evenimente politice, are impresia că a înţeles ceva. Confruntarea cu un alt punct de vedere este sanogenă, pentru că ne forţează să facem asocieri, să construim discursuri, să găsim argumente. În cazul singurătăţii, toată această parte esenţială dispare.

Cum se leagă singurătatea de depresie şi anxietate?

Singurătatea poate fi unul dintre factorii care favorizează apariţia unei patologii. În afară de studiul care arată că singurătatea este un factor important de vulnerabilitate pentru apariţia depresiei la femei, dispunem de numeroase alte date. Dacă ne gîndim la o persoană care a suferit o pierdere şi începe să facă atacuri de panică (o tulburare anxioasă extrem de chinuitoare), putem spune că factorul primar de stres este trauma. 50% din populaţie divorţează, dar 2-3% fac o depresie după un divorţ, restul – nu. Deci oamenii, trecînd prin acelaşi eveniment, au vulnerabilităţi diferite faţă de diverse patologii. Singurătatea poate să joace un rol, dar într-un context bogat de vulnerabilitate biologică şi de circumstanţe individuale, sociale, financiare. Sînt studii care arată că persoane singure și care suferă din această cauză, chiar fără să prezinte o patologie, au anumite modificări la nivel cerebral şi studii de imagistica cerebrală arată că circuitul de răsplată (reward) din creier este afectat.

În astfel de cazuri, oamenii apelează de multe ori la medicamente, dar e aceasta o soluţie, de fapt?

Am să vă dau un exemplu: cînd am terminat eu facultatea, eram obligaţi să mergem la ţară, iar un cuplu de prieteni apropiaţi s-a nimerit într-un sat de munte; ea a făcut o depresie şi a trebuit să ia medicamente, pentru că i se părea insuportabil să fie acolo, el a început să înveţe o limbă străină, să cultive tot felul de mirodenii…

E ceva ce ţine de atitudine – un fel de înţelepciune ca cea care vine odată cu vîrsta: acceptăm că sîntem muritori şi mergem mai departe, fără ca ziua de azi să ne fie întunecată. Desigur, uneori, singurătatea în urma unei despărţiri are foarte mult din semnele unei depresii – pierderea chefului şi a plăcerii, insomnii, gînduri negre care se repetă, lipsa poftei de mîncare, dereglări la nivelul funcţionării cognitive, toate sugerează, într-un fel, un tablou depresiv. Sînt situaţii în care, din lipsă de timp, medicului i se cere să rezolve problema imediat şi atunci persoanei respective i se administrează un antidepresiv, un anxiolitic, eventual un hipnotic, un medicament de somn, iar aceasta se simte mai bine, mai repede decît dacă ar fi metabolizat natural suferinţa pe care o avea în momentul respectiv… Pentru unii este soluţia ideală. Problema este că la momentul acela dificil se ajunge ca urmare a unui anumit mod de a gîndi, a unui fel de a se comporta, poate a unor reacţii emoţionale excesive. Luînd doar medicamente, individul nu va explora cauzele şi, deci, nu va şti să le corecteze, ceea ce îi creează o fragilitate pentru viitor.

Radu Teodorescu este medic psihiatru la Spitalul Clinic de Psihiatrie „Prof. Dr. Alexandru Obregia”. De asemenea, este preşedintele Asociaţiei Române de Terapii Comportamentale şi Cognitive, precum şi al Asociaţiei de Psihiatrie Comunitară.

a consemnat Patricia MIHAIL

Aparut in Dilema veche, nr. 451, 4-10 octombrie 2012

(dilemaveche.ro)

mai mult
Social

Primele imagini cu noua Dacia Sandero Stepway, pe șoselele din România

dacia-sandero

Dacia se pregătește în acest an intens pentru lansarea unei noi generații a celui mai vândut model al său la nivel global, Sandero.

De fapt, nu este doar un model, ci trei: Logan, Sandero și Sandero Stepway. Acesta din urmă este vedeta piețelor vestice din ultimul an, iar o nouă generație, transformată și mai mult într-un SUV veritabil, similar cu Renault Captur sau Peugeot 2008, o va face și mai atractivă pentru clienți, la un preț accesibil, așa cum ne-a obișnuit Dacia.

Citește mai mult pe profit.ro

(Gabriel Dogaru)

mai mult
Social

O ofertă pentru medicul Virgil Păunescu

covid-19-4982910_1280

O interesantă ofertă a ambasadorului englez pentru profesorul Virgil Păunescu, mai ales când ai tăi te fac să te simți fiul ploii și nu un cercetător aflat la un pas de o descoperire.

Pe mine m-a dus gândul în istorie. La inventatorii României, luați în derâdere la vremea lor sau ignorați, pe care ni-i revendicăm acum, după ce alte state le-a acordat ajutorul și ni i-a confiscat cu tot cu idei și invenții. La Nicolae Paulescu și a lui insulină descoperită și confiscată de doi medici canadieni după ce au citit studiile românului… La primul stilou din lume a lui Petrache Poenaru, la vaccinul anti-holeră a lui Cantacuzino… Ba chiar și la cum am rămas fără Brâncuși și Enescu, de proști și neîncrezători ce-am fost. Și țara i-a tratat cu indiferență, și le-a pus piedici, și i-a ”exportat” cu ușurință…Iar acum, hop și noi, ne împăunăm cu ei, le revendicăm invențiile și operele.

(Simona Ionescu)


Medic român anchetat. Englezii vor să le arate cum se pune în nas vaccinul anti-Covid

Ani de zile, autoritățile statului și somități ale medicinei au tolerat în spațiul public tot felul de vraci și vânzători de buruieni miraculoase, de tăietori sub limbă sau dresori de lipitori și n-au sărit să ia atitudine, să înfiereze cu mânie proliferarea metodelor empirice. Au sărit acum să-l ancheteze pe profesorul dr. Virgil Păunescu din Timișoara fiindcă a anunțat că, după îndelungi studii de cercetare împreună cu colectivul său, crede că a creat un vaccin anti-Covid.  Pe  care și l-a administrat prin câte două picături puse în nas.

Săptămâna trecută s-a petrecut execuția publică. Un alt medic, coleg de spital, a ieșit primul și a transmis românilor că e o aiureală povestea scrisă de profesorul Păunescu pe Facebook, că nu a descoperit niciun vaccin și că acesta ”și-a administrat un produs compus din proteine sintetizate după codul genetic al virusului, sintetizate în Germania, deci nu este vorba de un vaccin, ci de un produs experimental și nu există nici o dovadă că acesta furnizează o imunitate.”

Vigilentul manager ne-a spus și că a declanșat o anchetă, fapt ce i l-a adus la cunoștință și ministrului Sănătății. Adică, pâra la comenduire i s-a părut mult mai normală decât a încerca să înțeleagă ce a făcut profesorul dr. Virgil Păunescu și cercetătorii săi în laborator și a-i sprijini. Sau, dacă ajungea la competenta concluzie că specialiștii aceștia vântură apă de ploaie în eprubete, să facă demersurile necesare pentru stoparea unei activități inutile. Pe bază de argumente și probe solide, orice e permis.

Iată, însă, că omul care a declanșat ancheta nu a apărut nici până azi să ne spună că profesorul imunolog Virgil Păunescu a mințit atunci când a scris că, la momentul izbucnirii epidemiei în China, el și colectivul de 60 de cercetători de la centrul OncoGen din Timișoara (n.r.institut de stat, construit cu fonduri europene) lucrau de circa 4 ani ”la un tratament avansat în imunoterapia în cancer (un tratament extrem de avansat și recent dezvoltat în SUA), mai exact la vaccinurile personalizate în cancer”. Cu această experiență în spate, cercetătorii timișoreni au reușit să producă o formulă de vaccin împotriva Covid-19 și, după cum spune profesorul, au anunțat pe toate căile realizarea lor.

”Și, având în vedere miza și potențialul extraordinar pentru populația din România și din Europa, a tehnologiei publicate de noi, mă așteptam ca dialogul cu autoritățile române să decurgă bine. NU am fost contactați nici până în ziua de astăzi de autoritățile competente ale statului român. Asta în condițiile în care Uniunea Europeană a alocat României circa 1,5 miliarde de Euro pentru combaterea epidemiei din țara noastră. Din acești bani, 0 (zero) au fost alocați cercetării românești, și desigur, 0 (zero) pentru dezvoltarea vaccinului de la OncoGen, deși este singurul centru din țară care are în testare un vaccin-lucru confirmat și de prezența noastră pe lista Organizației Mondiale a Sănătății (OMS)”, a scris imunologul, accentuând că ”autoritățile române, nu au doar capacitatea, au și obligația de a susține cercetătorii acestei țări, așa cum, de altfel, fiecare țară din vest își susține proprii cercetători”.

Asta să-i fi deranjat pe managerul-anchetator și pe mai marii din Sănătate? Hai, veniți odată cu rezultatele anchetei, arătați-ne ce crimă, șarlatanie sau lăudăroșenie a făcut profesorul Păunescu!

Să-i rupem gâtul medicului care și-a pus vaccin anti-Covid în nas! Că la asta ne pricepem!

Ai noștri factori de decizie și de sprijin tac de câteva zile bune. În schimb, sensibil la știrea despre eforturile colectivului de la OncoGen pentru crearea unui vaccin anti-Covid a fost ambasadorul Regatului Unit la București. Excelența Sa Andrew Noble a avut o conversație telefonică cu profesorul Virgil Păunescu, în cursul căreia și-a oferit sprijinul pentru efortul românesc de a găsi un vaccin împotriva coronavirusului. Diplomatului de rang înalt nu i-a păsat de anchetarea profesorului pentru că s-a autovaccinat, nici nu l-a luat în derâdere.

Ambasadorul britanic s-a oferit să facă legatura între cercetătorii români și cei britanici pentru ca aceștia să își poată discuta și prezenta descoperirile unii celorlalți.

Iar Ambasada a emis un comunicat elocvent: „Știm că încercarea de a găsi un vaccin împotriva COVID-19 înseamnă trecerea prin multe provocări, dar ea trebuie să fie un efort de colaborare care să includă guverne, sectorul farmaceutic și comunitatea științifică din toată lumea. În acest context, guvernul britanic a oferit 388 de milioane de lire sterline pentru dezvoltarea vaccinului, testelor și tratamentelor, iar pe 4 mai a găzduit Conferința Globală pentru Angajamente împotriva Coronavirusului, la care guvernele lumii s-au angajat să ofere 6,5 miliarde de lire sterline”.

Interesantă oferta, mai ales când ai tăi te fac să te simți fiul ploii și nu un cercetător aflat la un pas de o descoperire. Pe mine m-a dus gândul în istorie. La inventatorii României, luați în derâdere la vremea lor sau ignorați, pe care ni-i revendicăm acum, după ce alte state le-a acordat ajutorul și ni i-a confiscat cu tot cu idei și invenții. La Nicolae Paulescu și a lui insulină descoperită și confiscată de doi medici canadieni după ce au citit studiile românului… La primul stilou din lume a lui Petrache Poenaru, la vaccinul anti-holeră a lui Cantacuzino… Ba chiar și la cum am rămas fără Brâncuși și Enescu, de proști și neîncrezători ce-am fost. Și țara i-a tratat cu indiferență, și le-a pus piedici, și i-a ”exportat” cu ușurință…Iar acum, hop și noi, ne împăunăm cu ei, le revendicăm invențiile și operele.

Ne riscăm și cu profesorul Virgil Păunescu – să-l anchetăm, să facem mișto de faptul că lucrează la vaccinul anti-Covid și că s-a autovaccinat ca să-i testeze efectele, în loc să-l ajutăm să uimească lumea medicală internațională? Și dacă nu reușește cu vaccinul anti-Covid, care-i nenorocirea? Poate o să ne explice domnul manager, pârâciosul de la Timișoara, când ne va prezenta și rezultatul anchetei asupra cercetătorilor de la OncoGen.

(Simona Ionescu – evz.ro)

mai mult
Social

Țara Loviștei

tara-lovistei

Un taram deosebit la granita dintre Transilvania si Tara Romaneasca

Tara Lovistei este o zona istorica situata in nordul judetului Valcea, intre masivele Parang si Fagaras, in partea mediana a cursului Oltului si pe cursul afluentului sau, Lotrul. In acest spatiu se afla depresiunea Lovistei cuprinsa intre localitatile Voineasa, Brezoi, Caineni si Perisani

Regiunea este strabatuta de una dintre cele mai importante artere de circulatie care face legatura dintre Transilvania si sudul Romaniei, DN7 – Valea Oltului. Istoria spune ca in aceasta zona au fost plasate deseori punctele vamale care faceau legatura dintre Tara Romaneasca si Transilvania. Este un taram vechi, cu traditie in exploatarea forestiera, unde mosnenii, oamenii locului, organizati in obsti, au detinut si folosit in devalmasie spatiul frumos al Tarii Lovistei. Aceasta a fost atestata in 1233, intr-un document din colectia Hurmuzaki. Pamant stravechi de locuire dacica, pe cetatile carora s-au ridicat cnezatele lui Seneslau, apoi a lui Tihomir (tatal lui Basarab I Descalecatorul).


Basarab este considerat ctitorul tarii dintre Carpati si Dunare. Exista unele speculatii care spun ca aici, in apropiere de Perisani, intr-un loc plin de stanci uriase a fost Posada, locul unde Carol Robert d’Anjou a fost invins in 1330 de Basarab I, pecetluindu-se infiintarea Munteniei si implicit redand libertatea Tarii Lovistei. In aceasta „tara” strabatuta candva de faimosii lotri (haiduci), care au dat nume muntilor si raului Lotru, traiesc oameni stravechi, care inca mai respecta portul strabun al dacilor, legendele sau folclorul stramosilor.

(lapensiuni.ro)

mai mult
Social

Pr Stareț Partenie din Athos: „Anul acesta, bisericile noastre, în Atena și în Tesalonic, au fost un cimitir”

Preot2424

Părintele Arhimandritul Partenie este starețul Mănăstirii Sfântul Pavel din Muntele Athos, mănăstirea a cărui duhovnic a fost o perioadă și Cuviosul Părinte Sofronie Saharov.

Părintele stareț a trimis un mesaj de mângâiere și întărire către credincioșii greci, în condițiile în care aceștia au fost lipsiți de slujbele din Postul Mare și de slujba Învierii.

„În 1954 am venit la Sfântul Pavel și m-am făcut monah. Anul acesta, pentru prima oară, am prăznuit Paștele singuri. Totdeauna aveam alături 150-200 de pelerini, care erau o mângâiere pentru noi, iar în total în Sfântul Munte 5000. Cu toată dragostea, vă spun că mă doare acest lucru. Și aceasta se întâmplă din pricina păcatelor noastre, pentru că oamenii s-au îndepărtat de la calea lui Dumnezeu”, spune părintele stareț Partenie.

Părintele a îndemnat politicienii să deschidă bisericile, să lase oamenii se roage pentru ieșirea din acest impas: „Anul acesta, bisericile noastre, în Atena și în Tesalonic, au fost un cimitir. Toți oamenii închiși în casele lor, bisericile închise. Politicienii, bine fac că iau aceste măsuri, care sunt însă măsuri omenești. Nu-i judecăm. Dar le trimit un mesaj, că aceste măsuri nu sunt suficiente. Îi rog pe politicieni și pe conducătorii noștri bisericești să cheme lumea, să deschidă bisericile, să lase lumea să iasă afară, să scoată icoanele, să facă litanii, să-L roage pe atotputernicul Dumnezeu, ca să ridice această ispită.

Nu ne salvează conducătorii acestui veac, ci numai Dumnezeul Atotputernic. El ne va salva. Deschideți bisericile, lăsați lumea să iasă afară, scoateți icoanele, îngenunchiați, așa cum au făcut ninivitenii. Să-L rugăm pe Dumnezeu, atotputernicia Lui, să ridice această ispită, altfel, nu știu ce se va întâmpla cu noi.

Nu vă înșelați, numai Dumnezeu ne va salva, numai Doamna noastră, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, numai Sfinții Apostoli, numai Sfinții noștri, și rugăciunea noastră și credința noastră în Dumnezeu. Și să lepădăm toate lucrurile necredinței.”

Părintele arhimandrit Partenie a amintit de vremurile din urmă când se va petrece pecetluirea despre care vorbește Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul: „Noi, creștinii, credem în atotputernicia lui Dumnezeu, suntem botezați, mirunși cu pecetea lui Dumnezeu. Pecetea Darului Duhului Sfânt.

Cei care nu sunt botezați și vor să se pecetluiască, să facă ce vor, dar nu ne forțați pe noi, creștinii, pentru că orice ați face Hristos va birui. Spune: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor și Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” Matei 10:32-33.”

Părintele a încheiat spunând: „Domnul nostru a biruit lumea. Nu vă temeți, Mi s-a dat toată puterea în cer și pe pământ, Eu am biruit lumea. Aceasta este mărturisirea noastră și aceasta este credința noastră.

Hristos a înviat! Adevărat a înviat! ”

Mănăstirea Sfântul Pavel a fost înființată în a doua jumătate a secolului al X-lea de Sfântul Pavel Xeropotamitul, care a trăit într-o peșteră mai sus de locul unde se află mănăstirea.

Pe teritoriul mănăstirii se află schitul Nea Skiti și schitul românesc Lacu. În momentul de față mănăstirea și schiturile numără împreună 130 viețuitori.

Mai mulți domnitori români au ajutat mănăstirea în perioda imperiului otoman: Sfântul Ștefan cel Mare și Sfânt, Sfântul Neagoe Basarab și fiul său, Teodosie, Radu Paisie, Matei Basarab, Miron Costin, Sfântul Constantin Brâncoveanu și alții.

(avereabisericii.ro)

mai mult
Social

7 mai Luhei de Jos

transp1

Zeci de localnici din Luhei de Jos, cătun al comunei Poienile de Sub Munte, județul Maramureș, au ieșit marți în șosea, pentru a opri un transport de lemne, despre care erau siguri că era ilegal și au cerut intervenția de maximă urgență a unui echipaj de Poliție, practic au adus fără ezitare acest echipaj pentru a-l aduce la fața locului ca să constate ilegalitățile flagrante ce se produc sub ochii lor.

Și asta după ce localnicii au văzut în această dimineață, ca și de multe alte ori (cum au declarat la tv) cum camioane TAF aduc bușteni din munte. Vehiculul a fost oprit și imediat la fața locului a intervenit un echipaj al Secției Poliției Rurale Leordina.

PRIMARUL A REFUZAT SĂ INTRE ÎN LEGĂTURĂ DIRECTĂ LA O TELEVIZIUNE DE ȘTIRI! Ce poate fi mai limpede?…

‘Ne fură pădurile!’, au strigat oamenii, care au mai adăugat că SUNT ZECI DE ASTFEL DE CAMPIOANE CARE FURĂ LEMNE ZIUA ȘI, MAI ALES, NOAPTEA!

Spiritele s-au calmat când polițiștii au aflat că spusele oamenilor sunt adevărate și că pentru lemnul transportat nu se avea niciun document de proveniență sau transport.

Polițiștii au luat legătura cu cei de la Ocolul Silvic Poienile de Sub Munte pentru a prelua întreaga cantitate de masă lemnoasă, au notat cei de la vasiledale.ro, conform bugetul.ro.

(magnanews.ro)

mai mult
Social

Cărăuși de medicamente

VV

Vlad Voiculescu și legătura lui cu Euthyrox. Exclusiv

Cineva își bate joc de bolnavii dependenți de Euthyrox, medicament indispensabil în afecțiunile tiroidei, iar autoritățile statului fie sunt depășite de problemă, fie sunt părtașe la crearea unei crize provocate, premergătoare unei noi afaceri comerciale. În toată această poveste cu lumini și umbre, un rol important îl joacă și fostul ministru al Sănătății, Vlad Voiculescu, cândva și el distribuitor de medicamente ”cu sacoșa” – cum a și fost prezentat în media, când a fost învestit în Guvernul Ciolș.

Importul de medicamente ”la sacoșă”

În 23 aprilie, în plină criză de Euthyrox, Vlad Voiculescu a anunțat pe pagina de Facebook Rețeaua (foto) că începe o nouă activitate, împreună cu un grup de voluntari, prin care va ajuta bolnavii să facă rost de medicamentele pe care nu le găsesc.

Scrie că a ajutat până la acel moment 1.000 de oameni. Face apel la mai multe categorii: la farmaciști, ca să se înscrie în ”Rețea”, la pacienți să le scrie ce medicamente le lipsesc, la cei care fac drumuri în țară sau în străinătate, dar și la cei care dețin acasă medicamente ce nu le mai sunt de folos și le pot dona.

Genul acesta de activitate (numit de Vlad Voiculescu ”serviciu public” și pe care l-a practicat în trecut), eu l-am cunoscut mai în amănunt în anii 2009-2010, în cadrul unei mari campanii de ajutorare a copiilor bolnavi de cancer.

Știu de la mămici că erau nevoite să cumpere medicamentele prescrise de medici de la o rețea de cărăuși, deoarece pe piața din România nu existau decât în cantități mici sau deloc. Cărăușii le aduceau ”în sacoșe” și le vindeau mămicilor la prețul de pe piața din Germania, Austria sau Ungaria, plus un comision. Pentru transportul unor medicamente trebuiau folosite genți frigorifice, iar livrarea trebuia făcută în decursul a câtorva ore. Lucrul acesta le împiedica pe mamele care aveau prieteni sau rude în străinătate să apeleze la ajutorul lor, fiindcă era destul de complicat.  Categoric, în stăinătate exista o persoană influentă care putea obține rețete de la medicii oncologi germani, austrieci sau unguri, iar apoi să le dea cărăușilor.

Ei bine, ca să dezvolți azi o asemenea rețea de comercializare, ai nevoie și de o criză de medicamente, așa cum traversau mămicile copiilor. Iar Vlad Voiculescu a speculat momentul degringoladei din MS și ANM cu privire la Euthyrox, pentru că avea informații că producătorul german nu va livra cantitățile obișnuite.

Anunțul lui Vlad Voiculescu: Am creat Rețeaua și voi ajuta bolnavii să facă rost de ce le lipsește

ANM a fost notificată în 31 martie de firma producătoare din Germania că are probleme cu fabricarea și că nu va onora cantitățile obișnuite, dar niciodată nu a suflat o vorbă despre aceasta în declarațiile publice legate de penuria existentă în farmacii.  Atât Agenția cât și Ministerul Sănătății ne-au tot spus că medicamentele au sosit, că sunt în farmacii, că se dau cu rețetă ca să nu-și facă românii stocuri. Până joi, când ANM a clarificat situația, autoritățile și câțiva politicieni au întreținut ideea că exportul paralel ar fi de vină. Doar pacienții și farmaciștii infirmau aceste informații.

Totuși, unde sunt cutiile de Euthyrox despre care autoritățile statului spuneau că au sosit de la producător și că sunt distribuite în farmacii sau că se află în depozite? – întreba și Vlad Voiculescu. Vineri, 8 mai, ne-a mai aruncă nițel praf în ochi. ”Vlad Voiculescu, fost ministru al Sănătății în Guvernul Ciolos și fondator al grupului de voluntari Reteaua 2.0, care îi ajută pe bolnavi să facă rost de ceea ce le lipsește” , după cum e prezentat de ziare.com, acordă un interviu acestui site. Și ne dezvăluie unde sunt doctoriile pentru tiroidă: La distribuitori, care le țin în depozite ”pentru a aștepta Ordinul de ministru 672/2020, în special art. 2 alin. (2) litera c), pentru a fi exportate la un preț mai mare decât s-ar putea vinde în România, încălcând astfel dreptul la sănătate al cetățenilor. Cu complicitatea autorităților”. Tot el spune că ”în Sistemul Electronic de Raportare al Ministerului Sănătății vedem că în România se găsesc 1.219.548 de comprimate de Euthyrox”.

Acum, să demontăm manipularea ”fondatorului Rețelei care ajută bolnavii să facă rost de medicamente”. Ordinul la care face referire a fost dat în 23 aprilie. Cât au depozitat distribuitorii ca să se îmbogățească din export? Cifrele înregistrate vorbesc. Așadar, să reamintim că până la criză, în România se aduceau, lunar 150.000 de cutii. După 23 aprilie s-au exportat doar 800 de cutii de Euthyrox. Iar de atunci și până pe 8 mai, distribuitorii pe care dă vina Vlad Voiculescu se presupune că țin în depozite peste 1,2 milioane de pastile. Cand zici milioane sună bine, se crează și puțină confuzie fiindcă pacienții își evaluează medicamentul în cutii, nu în comprimate. În traducerea concretă, asta înseamnă 12.000 de cutii, cam câte 4.000 de bucăți pentru fiecare dozaj – de 0,25, 0,50 și 100. Și mai clar: cam 2 cutii la fiecare farmacie. La câte firme de distribuitori care fac import-export, această cantitate stocată ce mare tun în afaceri ar însemna?!

Soluțiile date bolnavilor de către Vlad Voiculescu sunt ca cireașa de pe tort în cazul de față, confirmând interesul său direct:

1.Pacientul să meargă la farmacie și să solicite farmaciilor să facă cerere scrisă către distribuitori în baza Ordinului 269/2017 (…)
2. să intre pe site-ul Rețeaua ”și să ne scrie nouă – grupului de voluntari pentru că încercăm să ajutăm cu informații și câteodată cu mai mult decât atât”.
3. să intre pe platforma oficială a MS și să semnaleze și acolo lipsa oricărui medicament (n.r.de pe acest site află toți distribuitorii de ce medicamente e nevoie și fie le importă ei, dacă au autorizație, fie apelează la importatori).

Într-un final, Ministerul Sănătății și ANM vor pune capăt acestei crize. Dar românii trebuie să rețină că în țară există o rețea care, pe lângă faptul că este legală și controlată de instituțiile statului, este și obligatorie în spațiul UE, având ca obiect de activitate importul și exportul paralel de medicamente din spațiul european.

(Simona Ionescu -evz.ro)

mai mult
PromovateSocial

Pe opt mai … Comunismul din România

PCR

Veţi înţelege de ce îmi este greu să-l numesc cu titulatura oficială de Partidul Comunist Român.

P.C.R. nu are nimic românesc şi nu are nici un trecut istoric semnificativ în România.

Legenda spune că a fost creat în mai 1921. Înainte au existat câțiva marxişti, intelectuali, fără nici o influenţă în afacerile publice din România. Ei erau influenţați de două figuri foarte active în viaţa societăţii româneşti: evreul ucrainian Constantin Dobrogeanu-Gherea (născut Solomon Katz) şi bulgarul Cristian Rakovsky (născut Krăstio Gheorghev Stancev) amic al lui Lenin şi Troțki.Partidul din România a fost creat din iniţiativa şi sub controlul direct al partidului bolşevic sovietic.
Încă de la creare, a luat poziţii extrem de impopulare, de exemplu dezmembrarea României Mari, abia creată, care ar fi dus la înghiţirea Basarabiei de către Rusia Sovietică. (ceace s-a întâmplat mai târziu)
Partidul comunist dovedea prin astfel de poziţii că nu caută un succes electoral ci preluarea puterii numai prin forţă. Pentru astfel de poziţii el a fost scos în afară legii în 6 aprilie 1924.
Şi înainte şi după această dată el a fost condus de la Moscova unde se numeau secretarii partidului. Mulţi dintre ei nu cunoşteau limba română.

Secretari ai PCR (Partidul Comunist Român)
Intre 1948 si 1965 s-a numit Partidul Muncitoresc Român

Gheorghe Cristescu Plăpumarul (1921 – 1924)
Elek Köblös (1924 – 1927)
Vitaly Holostenko (1927 – 1931)
Alexandr Ştefanski Gorn (Danieluk) (1931 – 1936)
Boris Ştefanov Mateiev (1936 – 1940)
Fóriş István (1940 – 1944)
Gheorghe Gheorghiu-Dej (1945 – 1954)
Gheorghe Apostol (Aaron Gershwin) (1954 – 1955)
Gheorghe Gheorghiu Dej (1955 – 1965)
Nicolae Ceauşescu (1965 – 1989)

Cei din lista de mai sus, care erau etnici români, erau nişte frustraţi; Gheorghiu-Dej, deşi o figură marginală a grevei Grivita 1933, a petrecut 11 ani în închisori sau internare în lagăre, în care timp a fost părăsit de nevastă. De o indiscutabilă carismă, ceea ce i-a permis să ia conducerea comuniştilor în închisori, el nu avea studii şi se simţea umilit în faţa unor intelectuali ca Lucreţiu Pătrăşcanu sau Ana Pauker.
Aceştia, şi în special Pătrăşcanu, au plătit scump frustrarea lui Dej.
Pătrăşcanu a fost un alt exemplu de frustrat, cu o origine nu tocmai potrivită partidului comunist; tatăl său a fost istoricul şi prozatorul D. D. Pătrăşcanu (1872-1937), iar mama sa provenea dintr-o familie boierească.
În timpul ocupaţiei Bucureştiului de către armatele germane, ungare şi bulgare (1916 – 1918), tatăl său, D. D. Pătrăşcanu, a avut o atitudine considerată antipatriotică şi a fost închis pentru scurt timp după reinstaurarea administraţiei româneşti. În aceeaşi situaţie au fost Constantin Stere, Tudor Arghezi, Marta Bibescu, Tzigara-Samurcaş şi alţii.
Întreagă familie a căzut în oprobiu în perioada interbelică şi Lucreţiu Pătrăşcanu a suferit de ostracizarea societăţii bucureştene. Ca reacţie, el s-a lansat trup şi suflet în mişcarea comunistă.

Frustrările lui Nicolae Ceauşescu aveau să răbufnească cu vârf şi îndesat prin anii 80. El era o făptură primitivă (chiar şi printre comunişti !), coleric şi semi-analfabet.
A avut nevoie de spectacole groteşti în care împăraţi romani, regi daci şi voevozi români îi «dau raportul» lui, neisprărvitului de la Scorniceşti.
A avut nevoie de recunoaştere, a publicat zeci de mii de pagini traduse în sute de limbi pe care nu prea le-a citit nimeni, nici măcar el !
Datorită lui Nicolae Ceauşescu, in ultimii ani ai existenţei acestuia, comunismul din Romania a fost o formă de despotism asiatic ridicol.
Sistemul comunist imaginat de Lenin permite ca o societate sa fie condusă după frustrările si bunul plac al unor lideri ca Stalin, Gehorghiu-Dej, Mathias Rakosi, Walter Ulbricht, Fidel Castro, Bolesław Bierut, Mao Tse Dung, Klement Gottwald sau N. Ceauşescu.

Ceea ce frapează când privim numele comuniştilor români din perioada aservirii absolute Moscovei, adică de la început, în 1921, şi până prin 1957, este prezenţa majoritară a unor element alogene.
S-a văzut clar că în perioada cea mai neagră a comunismului din România în posturi de conducere, de represiune, în direcţiiile ideologică şi culturală se găseau în special evrei (adică proveniţi din familii evreieşti). Aceştia au pus umărul cu sârg şi entuziasm să ducă România pe calea cea dezastroasă.

Judecaţi şi dvs.:

Ana Pauker născută Hannah Rabinsohn
Teohari Georgescu născut Burach Teskovich
Gheorghe Apostol născut Aaron Gershwin
Lothar Rădăceanu, născut Lothar Wuertzel
Iosif Kişinevsky născut Ioska Roitman
Liouba Kişinevschi
Leonte Rautu născut Lev Oigenstein
Petre Borilă născut Iordan Dragan Russev
Vasile Luca născut Lukacs Laszlo
Alexandru Moghioroş născut Balogh Joszef
Silviu Brucan născut Saul Brukner
Emil Botnăraş născut Emilian Botnarenko
Walter Roman născut Ernő Neuländer
Miron Constantinescu născut Mehr Kohn
Alexandru Bîrladeanu născut Saşa Goldenberg
Leontin Sălăjan născut Szilágyi Leon
Gheorghe Gaston Marin născut Ghiuri Grossmann
Leonid Tismăneanu născut Leon Moiseevici Tismeneţki,
Avram Bunaciu născut Abraham Gutman
Gheorghe Stoica născut Moscu Kohn
Maxim Berghianu născut Maximilian Bergmann
Gheorghe Pintilie născut Pantelei Bodnarenco zis Pantiuşa
Dumitru Coliu născut Dimităr Kolev
Ion Vinţe născut Vincze János
Alexandru Nicolschi născut Boris Grünberg
Mihai Dulgheru născut Mişa Dulbergh
Mihai Florescu născut Misha Iakobi
Ana Toma născută Ana Grossman
Alexandru Sencovici născut Szenkovits SàndorŞtrul Mauriciu
Moises Haupt
Ştefan Coller (Koller)
Feller Moritz

Domeniul cultural

Aurel Baranga născut Ariel Leibovich
Marcel Breslaşu născut Mark Breslau
Jules Perahim născut Iulis Blumenfeld
Nina Cassian născută Renée Annie Cassian
Veronica Porumbacu născută Veronika Schwefelberg
Alexandru Graur născut Alter Brauer
Alexandru Toma născut Solomon Moscovici
Ion Călugăru născut Ștrul Leiba Croitoru
Maria Banuş fata lui Max Banush de la banca Marmorosch Blank
A.E. Bakonsky născut Anatol Eftimievici Baconsky
Ovid S. Crohmălniceanu născut Moise Cohn
Alexandru Jar născut Alexander Avram
Mihail Davidoglu născut Moise Davidson
Ion Vitner născut Iţic Wittner
Alexandru Mirodan născut Alexander Zissu Saltman

Vechi ilegalisti:

Iosif Ardeleanu născut Dôme Adler
Haia Lifschitz
Ştefan Voicu născut Aurel Rotenberg
Zina Brâncu născută Haia Grinberg
Bela Breiner
Petru Năvodaru născut Petr Fischer
Barbu Zaharescu născut Bercu Zukerman
Belu Zilber născut Herbert Zilber
Vanda Nicolschi născută Sheiva Averbuch
Mircea Bălănescu născut Eugen Bendel
Remus Koffler
Basil Spiru născut Enrich Kutschnecker
Ştrul Zigelboïm
Petre Lupu născut Wolf Pressman
Leon Lichtblau

E adevărat că în România interbelică, curentul antisemit era foarte puternic şi a dus la multe orori comise de anumiţi români.
Evreii nu aveau nici un motiv să iubească societatea românească. Poate asta explică aderarea lor în număr atât de mare la minusculul partid communist şi entuziasmul cu totul deplasat manifestat la ocuparea Basarabiei de către sovietici în iunie 1940.
Toate astea au dus, ca reacţie, la pogromuri şi atrocităţi îndreptate, ca de obicei, contra unor nevinovaţi. Bineînţeles, barbaria unora nu justifică alte barbarii.
Dar dacă unii români s-au comportat odios înainte de război, mulţi evrei nu s-au comportat oare la fel de odios după război?
E adevărat că ei nu au acţionat în calitate de evrei, ci de comunişti, nefiind majoritari printre evrei. Uneori chiar alţi evrei au avut de suferit în urma acţiunilor acestor evrei comunişti.
De ce oare faptele unor evrei din anii ‘50 nu dau oare de gândit evreilor de azi?
Responsibilitatea, fie ea numai morală, n-ar trebuii oare recunoscută şi asumată?
Germanii din noile generaţii îşi recunosc o responsabilitate morală şi materială faţă de evrei. Au plătit şi continuă să plătească compensaţii colective statului Israel, dar şi individuale supravieţuitorilor.
Pe mulţi dintre evreii de azi nu-i mai interesează decât Auschwitz-ul şi nu vor să ştie absolut nimic de Sighet, Aiud, Piteşti, Canal, etc.
E normal să-i preocupe trista soartă a multor evrei în timpul celui de al II lea Război Mondial, dar n-au avut oare timp să remarce nici o crimă sau persecuţie contra românilor?
Când comunismul anilor ‘60 a căpătat o tentă oarecum antisemită, mulţi dintre ei au plecat în Israel lăsând românilor “minunata” invenţie a lui Marx şi Engels. Acolo, unii foşti membri în aparatul represiv, s-au dat chiar drept victime ale comunismului!!!
Un exemplu este cel al lui Coler sau Koller, fost commandant al închisorii de la Aiud şi torţionar celebru. El susţinea că şi-a pierdut postul din cauza “antisemitismului românesc”!
Altul este cel al lui Jules Perahim (Iulis Blumenfeld) care în anii 50 și 60 tăia, spânzura și demasca alături de Leonte Răutu (Lev Oigenstein) iar mai apoi, la Paris, a devenit un mare dizident anticomunist.
Şi totuşi, nu cred că evreilor de astăzi li se cere mult; să recunoască doar şi să-şi amintească şi de suferinţele provocate românilor de către unii dintre co-religionari de ai lor.
E mult? E greu?

În 1984, câteva calugăriţe carmelite poloneze au înfiinţat o mică mânăstire în incinta fostului lagăr Auschwitz-Birkenau, actualmente muzeu, considerat simbol al crimelor în masă comise de nazişti şi, în particular, al uciderii evreilor. Ele voiau să se roage în acest loc simbolic pentru mântuirea tuturor. Comunitatea evreiască din întreaga lume a început o puternică şi violentă campanie de presă contra prezenţei acestei mânăstiri în acel loc, considerat de evrei ca unul aparţinând exclusiv memoriei «Soluţiei finale». Campania a fost extrem de intensă şi a durat 9 (nouă) ani. În cele din urmă, la intervenţia Papei Ioan Paul al II lea, mănăstirea s-a mutat din fostul lagăr în 1993.
Prin analogie cu cele de mai sus, ce ar spune comunitatea evreiască dacă, de exemplu, fiul lui Heinrich Himmler ar fi numit preşedinte al unui « Institut de Investigare a Crimelor celui de al III lea Reich»? De altfel, el ar şti multe, din familie!
Bineînţeles, într-o societate normală nimeni nu e responsabil de faptele părinţilor săi.
Revenind în România, ce pot gândi oare victimele represiunii comuniste şi urmaşii acestora despre numirea lui V. Tismăneanu (Volodea Leonidovici Tismeneţki) în fruntea «Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc»?
Dar despre desemnarea aceleeaşi persoane ca raportor al «Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza dictaturii comuniste din România»?
Bineînţeles, într-o societate normală nimeni nu e responsabil de faptele părinţilor săi.

(Alexandru Petrescu)

mai mult
Social

Ziua Muncii

HaymarketRiot-Harpers

În anul 1889, Congresul Internaționalei Socialiste a decretat ziua de 1 mai ca Ziua Internațională a Muncii, în memoria victimelor grevei generale din Chicago, ziua fiind comemorată prin manifestații muncitorești. Cu timpul, 1 mai a devenit sărbătoarea mișcărilor muncitorești în majoritatea țărilor lumii, diversele manifestări căpătând amploare pe măsură ce autoritățile au convenit cu sindicatele ca această zi să fie liberă.

Istoric

Reducerea normei orare zilnice de lucru stă la originea semnificației zilei de 1 mai, de sărbătoare internațională a lucrătorilor. În anul 1872, circa 100 de mii de lucrători din New York, majoritatea din industria construcțiilor, au demonstrat, cerând reducerea timpului de lucru la 8 ore.

Data de 1 mai apare pentru prima dată în legătură cu întrunirea din anul 1886 a Federației Sindicatelor din Statele Unite și Canadei (precursoarea Federației Americane a Muncii). George Edmonston, fondatorul Uniunii Dulgherilor și Tâmplarilor, a inițiat introducerea unei rezoluții care stipula ca: „8 ore să constituie ziua legală de muncă de la, și după 1 mai 1886”, sugerându-se organizațiilor muncitorești respectarea acesteia.

La data de 1 mai 1886, sute de mii de manifestanți au protestat pe tot teritoriul Statelor Unite, însă cea mai mare demonstrație a avut loc la Chicago, unde au mers 90 de mii de demonstranți, din care aproximativ 40 de mii se aflau în grevă. Rezultatul: circa 35 de mii de muncitori au câștigat dreptul la ziua de muncă de 8 ore, fără reducerea salariului.

Dar ziua de 1 mai a devenit cunoscută pe întreg mapamondul în urma unor incidente violente care au avut loc trei zile mai târziu, în Piața Haymarket din Chicago. Numărul greviștilor se ridicase la peste 65.000. În timpul unei demonstrații, o coloană de muncitori a plecat să se alăture unui protest al angajaților de la întreprinderea de prelucrare a lemnului „McCormick”. Poliția a intervenit, 4 protestatari au fost împușcați și mulți alții au fost răniți.

În seara aceleiași zile a fost organizată o nouă demonstrație în Piața Haymarket. Din mulțime, o bombă a fost aruncată spre coloana de polițiști. Au fost răniți 66 de polițiști, dintre care 7 au decedat ulterior. Poliția a ripostat cu focuri de armă, rănind două sute de oameni, dintre care pe câțiva mortal. În urma acestor evenimente, 8 lideri anarhiști, care aparțineau unei mișcări muncitorești promotoare a tacticilor militante violente, au fost judecați. Muncitorii din Anglia, Olanda, Rusia, Italia, Franța și Spania au adunat fonduri pentru plata apărării. În urma procesului, 7 dintre acuzați au fost condamnați la moarte (doi având ulterior pedeapsa comutată la închisoare pe viață) și unul la 15 ani de închisoare. Șapte ani mai târziu, o nouă investigație i-a găsit nevinovați pe cei 8.

Eveniment anual

În anul 1888, la întrunirea Federației Americane a Muncii s-a stabilit ca ziua de 1 mai 1890 să fie data pentru susținerea, prin manifestații și greve, a zilei de muncă de 8 ore. Dar, în anul 1889, social–democrații afiliați la așa–numita Internațională a ll–a au stabilit, la Paris, ca ziua de 1 mai să fie o zi internațională a muncitorilor. La 1 mai 1890 au avut loc demonstrații în SUA, în majoritatea țărilor europene, în Chile, Peru și Cuba. După aceasta, 1 mai a devenit un eveniment anual. Până în 1904, Internaționala a ll-a a chemat toți sindicaliștii și socialiștii să demonstreze energic pentru „stabilirea prin lege a zilei de muncă de 8 ore, cererile de clasă ale proletariatului și pace universală”.

La scurt timp, Federația Americană a Muncii s-a dezis cu totul de 1 mai, celebrând în schimb Labor Day („Ziua Muncii”) anual, în prima zi de luni a lui septembrie. Pe 28 iunie 1894, Congresul SUA a adoptat un act confirmând această dată ca sărbătoare legală. Această decizie a fost luată pentru a repara ofensa adusă greviștilor de la Sindicatul American al Căilor Ferate și al căror protest fusese înăbușit prin trimiterea de trupe. Ziua Muncii în SUA este asimilată grătarelor, autostrăzilor aglomerate și ca ultimul week-end lung al verii.

Instrumentare politică

1 mai a devenit, în aproape toată lumea, Ziua Internațională a Muncii. Există și excepții, de exemplu Australia, Elveția și Statele Unite, unde 1 mai nu este o sărbătoare oficială. În majoritatea țărilor vest europene, ziua de 1 mai este zi liberă.

În țările comuniste, ziua de 1 mai a fost transformată într-o sărbătoare de stat însoțită de defilări propagandistice. Regimurile comuniste încercau să ducă tradiția unei mișcării muncitorești internaționale, apărută sub egida celei de-a doua Internaționale. De asemenea, și naziștii au avut tentative de uzurpare a acestor tradiții. Ziua de 1 mai, fusese transformată într-o sărbătoare a comunității naționale germane, promițându-se construirea unui socialism național, în centrul căruia nu se mai aflau muncitorii, ci arianul considerat un prototip al celor ce muncesc. Un discurs rostit de Hitler la 1 mai 1933 este edificator în acest sens: Certurile și neînțelegerile simbolizate de lupta de clasă se transformă acum într-un simbol al unității și înălțării națiunii. Ziua de 1 mai a fost transformată de către naziști într-o sărbătoare propagandistică. Se susținea că ziua de 1 mai trebuie să devină o sărbătoare a întregii națiuni și nu poate fi transformată într-un simbol al luptei proletare și a decadenței. Serbările câmpenești, chioșcurile cu bere și spectacolele nu lipseau, dar sindicatele fuseseră interzise. Organizațiile muncitorești au fost înlocuite cu directive de la partidul unic. Peste timp, grupări radicale folosesc retorica nazistă, participând la proteste violente având ca pretext ziua de 1 mai (de exemplu, în Germania).

În România, după evenimentele din decembrie 1989, timp de mai mulți ani, ziua de 1 mai nu a mai fost sărbătorită prin festivități decât la inițiativa unor reprezentanți ai unor partide precum PSM și PRM.

În diferite țări

În Germania, 1 mai este zi liberă. Se poartă la butonieră o panglică roșie, în amintirea lui 1 mai 1890, când, în pofida interdicției manifestațiilor de către Sozialistengesetz, militanții Internaționalei au convenit să se întâlnească în parcuri purtând o astfel de panglică. Intrată în uitare în Germania de Vest, ea a fost mare sărbătoare în Republica Democrată Germană.

În România această zi a fost sărbătorită pentru prima dată de către mișcarea socialistă în 1890. În perioada regimului comunist, de 1 mai autoritățile organizau manifestații uriașe pe marile bulevarde. Coloane de oameni, în ținute festive, scandau lozinci și purtau pancarte uriașe. După 1990, importanța propagandistică a zilei a fost minimalizată, dar oamenii se bucură de acest eveniment, sărbătorindu-l în aer liber, la iarbă verde, la mare ori la munte. În 2003, pentru prima oară în istoria postdecembristă, o confederație sindicală (Blocul Național Sindical) a încercat organizarea unei adunări populare, cu mici, bere și muzică, pentru a serba acestă zi. Criticile nu au lipsit, la fel nici acuzațiile de simpatie pro-comunistă, amintirea propagandei PCR fiind încă vie în conștiința populației.

(Wikipedia)

mai mult
PromovateSocial

Prof Ioan-Aurel Pop: „Reintrarea românilor în biserici ar spori eficiența luptei contra acestei teribile molime”

AcadPop

Profesorul Ioan-Aurel Pop, președinte al Academiei Române, a tras un semnal de alarmă asupra faptului că se orbește despre orice în legătură cu relaxarea normelor de distanțare socială, doar despre biserici nu. Acesta subliniază faptul că România este mai religioasă decât alte țări și autoritățile ar trebui să permită accesul oamenilor în biserici și cimitire, în condiții adaptate.

Președintele Academiei este conștient că, „pe fondul secularizării de astăzi, remarcile mele nu vor suna bine în urechile unora, dar îmi asum, ca și altădată, riscul”.

În ultima vreme profesorul semnalează știrile de reluare a activităților în diferite domenii, reluarea zborurilor sau chiar a turismului. „Dar nu am auzit mai nimic despre biserici și cimitire. Veți zice că nu asta are prioritate acum, că bisericile – fiind locuri de adunare a oamenilor – nu au cum să fie deschise și că cimitirele nu au de ce să primească oameni vii, ele fiind necropole, adică „orașe ale morților”.

Așa este, numai că în aceste rânduri ale mele nu este vorba nici de adunări bisericești (de slujbe publice) și nici de ceremonii în cimitire. Românii nu merg la biserică numai pentru slujbele din duminici și sărbători, nu merg numai să se spovedească și să se cuminece, nu merg neapărat să sărute icoanele și nici ca să stea unii lipiți de alții.

Foarte mulți români merg la biserică peste săptămână, preț de câteva minute, ca să se roage în liniște și chiar în singurătate, să fie doar cu Domnul și cu sfinții, să se despartă un pic de zgomotul străzii, de rele, de amenințări și de ispite.

La noi, credința nu este ca la alte neamuri. În multe locuri din Europa, mai ales în Occident și mai ales în țările nordice, bisericile – cu excepția monumentelor istorice vizitate de turiști – sunt, în afara scurtelor servicii divine, închise. Oamenii de-acolo nu au aproape nimic în comun cu formele tradiționale de manifestare a credinței creștine, mai ales după ce s-a raționalizat totul prin Reforma protestantă și prin nașterea cultelor neoprotestante și după ce Biserica Catolică a trecut, după Conciliul Vatican II, la variate aggiornamenti („aduceri la zi”, modernizări).

Dincolo de aceasta, însă, bisericile se identifică cu lumea și cu problemele sale. O mărturie sunt și donațiile Bisericii Catolice (cinci ventilatoare pulmonare) și Bisericii Ortodoxe Române (12 milioane de lei, echivalentul a 3 milioane de dolari) pentru vindecarea bolnavilor noștri și prevenirea bolii.”

Președintele Academiei subliniază specificul poporului român care își trage oxigenul, chiar dacă nu este întotdeauna creștin practicant, din rugăciunea bisericii:

„Toate popoarele creștine au destui numitori comuni, dar românii au specificul lor. Ei se declară religioși și creștini (circa 99%), majoritatea ortodocși (86,45% conform datelor din 2011), chiar dacă nu sunt practicanți și nu respectă (în aceeași măsură în care declară) canoanele, posturile, sărbătorile etc.

Unii români se duc la biserică doar de Crăciun și de Paști, alții se duc mai des. Dar mai sunt și alte chestiuni care-i individualizează pe români față de alții, chiar față de alți creștini. Să enumerăm câteva: românii care se cunună religios, care se închină în biserici și sărută icoane, care își botează copiii, care se mărturisesc (spovedesc), care aprind lumânări, care respectă cultul morților etc. sunt, totuși, mai mulți decât alții, decât membrii altor popoare.

Românii își sfințesc casele, mașinile, alte bunuri și chiar animalele; țin mai multe sărbători de peste an decât alții; își urează de ziua numelui „La mulți ani!”, iar ziua aceasta celebrează câte un sfânt din calendarul creștin; își mai spun, când se întâlnesc și când se despart, „Doamne ajută!”, „Dă-ne, Doamne, bine!”; românii, când află de un deces, spun și scriu „Dumnezeu să-l/ s-o ierte!” etc. Se poate obiecta că nu este vorba aici despre chestiuni de fond (de dogmă), ci de formă (de rit, de cutumă), dar, dincolo de aceasta, ele jalonează viețile oamenilor.

Românii se îmbrățișează și se pupă des, dau mâna des, iar de sărbători, chiar dacă se plâng de lipsa banilor, dau tot ce au ca să iasă petrecerea bine. Și încă ceva: mulți români – după un obicei de când e lumea – își fac cruce când trec pe lângă biserică, înalță ochii și gândul către Domnul. Așa au învățat de la părinți și de la moși, ca „să fie primit”, ca să fie sufletul împăcat.

Mulți români știu să asculte smeriți o priceasnă, să cânte mai multe colinde decât alții, să spună cu smerenie „Hristos a înviat!”, să facă „veșnica pomenire” a morților, să plângă, seara, la lumina candelei, după morții și viii lor, aflați departe, prea departe. Nu am văzut popoare occidentale să facă la fel. Evident, unii veți spune că asta este o probă de bigotism și de înapoiere, că românii sunt la fel de păcătoși sau chiar mai păcătoși ca alții. Se poate! Din perspectiva ateilor, agnosticilor, neomarxiștilor, anticlericalilor etc. așa este, dar altminteri este vorba despre un fapt adânc, care ține de spiritualitatea poporului nostru.

Credința românilor nu se chema mai demult, de către poporeni, religie sau confesiune, ci „lege” sau „legea românească”. „Lasă-l în legea lui” însemna, în Evul Mediu, „nu-l clinti din credința lui”. În centrul acestei „legi românești” era (ca întruchipare palpabilă a devoțiunii față de Dumnezeu) biserica sau lăcașul de cult. Biserica nu era numai locul simplu de închinăciune, ci era și locul de adăpost, de mărturisire și de iertare a păcatelor, de dialog cu Domnul și cu sfinții, prin mijlocirea preotului, numit popă sau părinte. Biserica era și locul de împăcare și de alinare în fața relelor lumii și, lucru esențial, de vindecare a rănilor și bolilor sufletești și trupești.

Întotdeauna, în credința noastră, bolnavii au intrat în biserici cu nădejdea și chiar cu convingerea vindecării. Primirea împărtășaniei ori cuminecăturii, unde se afla trupul și sângele Domnului sacrificat și înviat pentru oameni, garanta (câtă vreme se făcea cu credință curată) protecția față de boală, vindecarea bolilor, alungarea amenințărilor cu molima. Oamenii se adăposteau în biserici și când veneau atacurile „păgânilor” și, de multe ori, erau cruțați.

Credința aceasta puternică o aveau și sașii transilvăneni, care și-au făcut biserici solide de piatră, așa de mari încât să încapă în ele tot satul. Dar, firi practice, când au văzut că protecția nu este întotdeauna eficientă, sașii și-au înconjurat bisericile cu ziduri groase, pentru ca adăpostirea acolo să fie în totalitate salvatoare. Acestea sunt faimoasele biserici-cetate din sudul Transilvaniei, păstrate până astăzi.

Veți spune că acestea sunt chestiuni consumate, prea vechi și că nu mai ai relevanță azi. Nu mai au aceeași relevanță ca în trecut, dar ele sunt stratificate undeva în subconștientul nostru individual și chiar în conștiința colectivă. O dovadă este rolul pe care l-au jucat credința creștină și bisericile creștine în închisorile comuniste de la noi, unde deținuții sfidau ofensele și înjosirile și își păstrau încrederea prin slujbe, rugăciuni, pricesne, colinde, prin sărbători ținute în secret, prin mărturisiri ascunse în fața preoților (închiși și ei), prin iconițe și simboluri ținute la piept și în piept, prin semnul crucii făcut cu limba etc.

Asemenea trăiri de fond și de formă a vieții creștine nu mai sunt demult în Occident. De aceea, în lumea situată acolo, mai ales în nord – o lume eficientă, confortabilă și prosperă material – bisericile sunt închise (nu le trece nimeni pragul, oricum), iar la noi nu. Închiderea bisericilor era echivalentă odinioară cu afurisenia (excomunicarea), adică oprirea creștinilor de la botezuri, cununii, înmormântări, slujbe curente, praznice etc. Opririle acestea temporare, care au fost la noi individuale și nu colective, erau acceptate cumva de cei vizați. Ceea ce era greu de acceptat era ruperea legăturii genuine și directe cu Dumnezeu, făcute prin biserică și slujitorii ei. Creștinii ortodocși au în suflete și durerea a nu fi putut merge în cimitire, în sâmbăta lui Lazăr. Această sâmbătă specială precedă Floriile și este ziua în care se pomenesc cei răposați nu oriunde, ci în cimitire.

Natural, orice român rațional a înțeles de ce s-au închis bisericile noastre acum și, în linii mari, a respectat această interdicție. Ea trebuie respectată și de-acum înainte, câtă vreme orice fel de adunare a mai multor oameni situați unul lângă altul este primejdioasă.

Dar, în contextul în care se vor redeschide unele spații (din interior și din natură), bisericile și cimitirele nu ar trebui uitate de autorități. Ele nu creează premisele unor primejdii mai mari decât magazinele, mijloacele de transport în comun, hotelurile, parcurile sau terenurile de joacă pentru copii. Este vorba de redeschiderea acestor spații de cult nu pentru slujbe și comemorări publice, ci pentru perindări individuale, într-o primă etapă.

Iar credincioșii din consiliile parohiale și, în cazul cimitirelor, salariații primăriilor ar putea asigura respectarea ordinii din interior și de la intrarea și ieșirea, în și din aceste locuri, cu respectarea strictă a distanțelor, a regulii de purtare a măștilor, mănușilor, fără apropieri nepermise de alți credincioși, de icoane, de preoți etc. Permisiunea de intrare – pe fondul regulilor în vigoare – în biserici și cimitire ar fi și un factor de alinare sufletească, de speranță și încredere.

Reintrarea românilor în biserici ar spori și eficiența luptei contra acestei teribile molime, care ne-a schimbat traiul, care a luat viața unora dintre semenii noștri și care – cu tot spiritul ei malefic – ne-a învățat să fim mai buni. Un om mulțumit sufletește și împăcat cu Dumnezeu este mai puternic în fața primejdiei îmbolnăvirii, a amenințării bolii. El poate învinge mai ușor teama de boală și chiar boala. Orice individ fortificat sufletește întărește și forța fizică și morală a comunității.

În Duminica Tomii a anului 2020
Ioan-Aurel Pop”

(avereabisericii.ro)

mai mult
Social

Scandal in Piata Rosetti. Livrator Glovo in conflict grav cu un vanzator de butic. Politie, Jandarmerie

Scandal

Exclusiv, Cristian Botez, în reporterspecial.ro


Fotoreportaj de noapte de Cristian Botez

Putin dupa ora 22.00, ieri, 29 aprilie, in Piata Rosetti a avut loc un scandal intre un livrator al firmei de livrare Glovo si un vanzator dintr-un butic din strada Hristo Botev nr 1.

Cei doi, potrivit livratorului, dar si a patronului magazinului sosit la locul incidentului, aveau un conflict mai vechi. Scandalul s-a lasat cu cu avarierea bicicletei livratorului, Leonard Nitel, care a sunat firma de paza sub contract cu buticul.

La locul incidentului au sosit in doar cateva minute, atat reprezentanti ai firmei de paza, cat si politisti de la Sectia 10 si jandarmi.

Dupa aproximativ 20 de minute de cercetare , interogare a celor implicati, inclusiv a martorilor, conflictul a fost aplanat. Livratorul a pararsit locul injurand pe toata lumea si amenintand ca se va intoarce la butic pana va fi sigur ca vanzatoarul cu care intrase in conflict va fi dat afara din firma.

Text si fotografii: Cristian Botez

mai mult
1 2 3 25
Page 1 of 25