close

Social

Social

Concert Caritabil – Corul de Cameră Ascendis

asc

Ascendis Choir organizează în toamna acestui an un concert CARITABIL cu strângere de fonduri pentru copiii cu AUTISM.

Ascendis Choir sau Corul de Cameră Ascendis este un ansamblu cameral format din tineri muzicieni cu vârste cuprinse între 18 și 35 de ani, aceștia fiind absolvenți ai Universității Naționale de Muzică din București.
Ascendis Choir a luat naștere la inițiativa dirijorului său Eduard Dinu, alături de care au stat un grup de studenți și apropiați, membri cu care acesta a colaborat pe parcursul a multor ani în ansamblurile în care a fost dirijor.

Corul Ascendis are ca scop principal promovarea muzicii culte românești, atât prin abordarea compozitorilor consacrați, cât și prin prezentarea în primă audiție a lucrărilor muzicale contemporane. De asemenea, acesta susține și repertorii variate ce cuprind lucrări din întreaga istorie a muzicii universale.

Încă din prima luna de la înființarea ansamblului, acesta a susținut un turneu în China, turneu în care Ascendis Choir a cântat pe scene importante din orașele Beijing și Shanghai, având un număr total de cinci concerte.Imediat după întoarcerea în țară, au fost solicitați să colaboreze cu Fundația „Galeriile Artmark” pentru un eveniment privat, cu Primăria Capitalei și Teatrul Excelsior în vederea susținerii a opt concerte în Piața Constituției în perioada iunie-august 2018, cu Fundația Med PublicisFilarmonica Paul Constantinescu din Ploiesti dar și cu Radio Guerilla unde au fost invitați în cadrul emisiunii de dimineață din data de 13 iulie.

În următoarele săptămâni vor înregistra o piesă alături de Cristina Bălan (câștigătoarea emisiunii Vocea României din sezonul 2016).

Suntem tineri, entuziaști și ne recomandă pasiunea noastră pentru muzica corală! Vă mulțumim că sunteți alături de noi!

https://youtu.be/a0yq7hIVqng

De ce am avea noi nevoie? 

Avem nevoie de susținerea dumneavoastră în vederea realizării acestui concert caritabil pentru a ajuta copiii cu autism și mai ales pentru a îi ajuta pe părinții acestora care zilnic trec prin situații limită alături de micuții lor, mai ales din punct de vedere financiar. Orice contribuție din partea dumneavoastră ne apropie de realizarea obiectivelor propuse.
50 % din suma pe care o vom strânge din donațiile dvs, va fi donată unei fundații (aleasă pe baza rezultatelor obținute în realizarea propriilor obiectiva) care se ocupă de sprijinirea persoanelor cu autism.
Restul de 50% din această sumă va fi folosită strict pentru a organiza concertul nostru, asta însemnând bani pentru închirierea unei săli, promovare, repetiții, materiale promoționale, organizarea unui cocktail la final de concert, pentru a da posibilitatea publicului să intre în contact cu părinții și fundațiile/asociațiile care se ocupă de copiii cu autism.
Se pot face donații și la finalul concertului, fiind un eveniment cu strângere de fonduri.

Impactul

Impactul acestui eveniment organizat de Ascendis Choir este uriaș și mai mult decât binevenit, în special pentru părinții care de multe ori ajung să se simtă abandonați de persoanele din jurul lor. Noi dorim să le arătăm că sunt apreciați, că sunt susținuți și că există o speranță pentru oricine.

Alte căi/moduri în care ne puteți ajuta

Nu toată lumea trebuie să contribuie financiar în acest proiect. Dacă din diferite motive nu doriți/reușiți să faceți o donație, trimiteți link-ul acestui proiect către toți cunoscuții dvs. Orice mic ajutor, conteaza! Trebuie să învățăm ce înseamnă puterea CROWDFUNDING!

Întrebări și răspunsuri

 

Care este data organizării evenimentului?

Din momentul în care reușim să străngem întreaga sumă de bani care să ne poată ajuta să demarăm acest proict, vom ține publicul la curent prin intermediul paginii noastre de Facebook – Ascendis Choir (@ascendischoir).

Unde va fi organizat evenimentul?
În funcție de rapiditatea cu care reușim să strângem fondurile, ne vom ocupa de închirierea unei săli destul de încăpătoare din București.
Pentru orice alte întrebări, detalii sau sugestii, nu ezitați să ne contactați la adresa de e-mail corulascendis@gmail.com
mai mult
PromovateSocial

CINCI SCUZE DE TOT RÂSUL PE CARE LE FOLOSEȘTI CA SĂ NU CITEȘTI

carte-citit1

De multe ori, cititorul „de meserie” se confruntă cu perioade sterpe din punct de vedere al cititului. Numai că dacă ești deja gata contaminat cu virusul lecturii, perioadele astea (care sunt, până la urmă, firești) trec și ți se reactivează dorința, nevoia și plăcerea atunci când îți ajunge pe mână o carte bună. Dar ce faci când găsești mereu scuze și trec luni bune și tu nu ai mai citit o carte? Noi, la Hyperliteratura, nu credem că există oameni cărora nu le place să citească, ci doar oameni care nu și-au găsit cărțile potrivite. Așa că am făcut o listă cu scuzele cele mai des întâlnite la cei care nu reușesc să (re)descopere sub niciun chip frumusețea lecturii, ca să-ți arătăm că lucrurile nu-s chiar în alb și negru cum îți tot spui tu.

1. Nu am timp

Cea mai comună și des auzită scuză a celor care nu citesc. Să fim serioși. Nu zice nimeni că e musai și absolut necesar să citești 1304858 de pagini pe zi ca să zici că ai citit pe ziua respectivă. Când efectiv ești ocupat până peste cap și ajungi acasă la 12 noaptea, dacă vrei (și subliniez dacă) nu există să nu-ți faci loc jumătate de oră de citit măcar două capitole. Atât. Gândește-te cât timp pierzi și stai în trafic, în autobuze, în metrou, în tramvai, la toaletă sau cu ochii prelingându-ți-se pe ecranul televizorului. Gândește-te dacă în timp ce te afli în metrou și-ți aștepți stația, în loc să folosești timpul ăsta ca să te uiți în gol, ai deschide o carte și ai citi 10 pagini. 5 pagini. Suficient. Azi 5 pagini, mâine, 5 și tot așa, se adună și te trezești că ai mai terminat o carte, folosind un timp gol, mort într-un mod constructiv.

Ia-ți cartea cu tine în geantă când pleci de acasă dimineața la birou. Nu știi niciodată când ai un răgaz minim și, în loc să scrollezi în neștire pe facebook, oprește-te și fă o schimbare de decor cu o carte. Aveam o colegă la fostul meu job care avea mereu o carte, și când ieșea la țigară, o aducea cu ea și citea în cele 10 minute cât pipa. Cum-necum, până la sfârșitul zilei de lucru, apuca să citească în jur de 100 de pagini. Zilnic!

Apoi, lasă-ți la baie o carte, cartea pe care vrei s-o citești și tot o amâni. Nu-ți mai lua telefonul cu tine și o să vezi că o să întinzi mâna după carte cât stai pe acolo. Două – trei pagini. Perfect! Afară s-a domesticit vremea și e un soare care îmbie la lâncezit prin parcuri. Ia cu tine o carte când ieși la plimbare și așază-te pe o bancă în parc. Vezi că ai timp, de fapt? E valabil cu orice îți place și te tot plângi că n-ai timp. Nu există.

2. Nu am bani și de cărți, că mi-aș cumpăra

O altă scuză paralelă cu realitatea. Atâta timp cât ai bani să te duci la supermarketuri și să vii încărcat(ă) cu de-ale burții, ai și bani pentru de-ale minții. Doar că nu se află pe lista ta de treburi prioritare, asta-i toată chestia. Iar atunci o tot amâni și zici că nu ai bani. Și dacă leafa ta e sub orice critică, dacă chiar vrei, poți să te duci să dai o raită pe la anticariate și buchiniști (am văzut cărți bune la sub 10 lei!), iar ofertele, promoțiile și reducerile dau pe-afară la cărți.

Poți pune deoparte câte puțin pentru o carte pe care să o cumperi în fiecare lună sau la două luni. Sau mergi la bibliotecă, fă-ți un abonament și împrumută cărți, sau împrumută de la un prieten, sau intră pe grupuri de facebook unde oamenii fac schimb de cărți. Se poate să citești cu bani puțini, numai să vrei.

3. Aș vrea să citesc, dar nu știu ce carte să aleg

Ia-ți tălpășița la o librărie și înființează-te lângă un librar fix cu această nedumerire. Vreau să citesc, dar nu știu ce. În principiu, dacă librarul nu e acolo doar pe post de ornament, ar trebui să știe să te îndrume, punând întrebările potrivite. Începe cu ceva ușor, captivant, ceva ce poți citi oriunde și care nu-ți solicită neuronii până la combustie spontană. De exemplu, unii dintre colegii noștri de la redacție au luat contact cu cititul de la Coelho. Așa că prima lectură a trezit o foame și mai mare, de alte cărți și alți autori, ducând astfel la Balzac, la Flaubert, de acolo, au început să exploreze și alte literaturi, mai grele, mai pline de substanță, până când și-au dat seama că din necititori au devenit, treptat, cititori de meserie.

Intră pe grupuri de profil facebook și pune întrebarea asta. O să vezi câtă lume o să-ți sară în ajutor cu fel de fel de propuneri. Caută apoi pe net mai multe despre titlurile respective, citește recenzii, citește reviste literare și păreri avizate sau subiective, nu contează, doar documentează-te ca să ți se dezvăluie cartea potrivită. E, până la urmă, o investiție în tine, pe termen lung și foarte lung, deci merită puțină osteneală.

4. Cititul mi se pare plictisitor

Și mie, mai demult, prin școală, mi s-a părut nu plictisitor, ci ucigător de plictisitor să citești. Aveam o imagine despre literatură extrem de închegată și credeam că cititul nu e doar vetust și prăfuit, ci și o pierdere de vreme. La mine, declicul s-a produs fix când am dat peste autorul care mi-a întors privirea către literatură. La tine nu trebuie să fie la fel. Treaba stă în felul următor: nu e musai să citești beletristică, filosofie sau istorie. Poți la fel de bine să îți aprofundezi hobby-urile și să te documentezi despre ele din cărți. Nu zice nimeni și nu e bătut în cuie nicăieri pe pereții academiei că definiția cititorului e strict a ăluia de a dat gata o sută de biblioteci de ficțiune și duce în cârcă o tobă imensă de carte despre tot soiul de teorii și filosofări. Poți să asculți audiobook-uri despre grădinărit în timp ce grădinărești sau dacă hobby-ul tău e pescuitul, poți citi despre pescuit și tehnici inedite de pescuit. Mi-e tare greu să cred că cititul tot plictisitor e când îl faci ca să afli mai multe despre ce-ți place cel mai mult pe lumea asta…

5. Am dat numai peste cărți care nu mi-au plăcut, așa că n-am mai citit

Dacă nu ești chiar la început și ai experiență cât de cât cu lectura, atunci să știi că e absolut normal să dai peste cărți care nu te conving, mai ales când există o piață haotică și plină de oferte de carte, unde, de multe ori, marketingul bate calitatea cărții. Mi s-a întâmplat și mie, și tuturor să se apuce de cărți despre care află, dând paginile, că sunt cum nu se așteptau. Dar faptul că ai întâlnit numai și numai cărți care nu te-au ademenit în niciun fel înseamnă că nu știi încă ce ți-ar plăcea cu adevărat și ce aștepți de la un volum. Folosește-te de ce nu îți place ca să descoperi ce-ți place – dacă nu suporți romanele ample, în care primează starea și atmosfera, atunci poate că te-ar tenta un thriller efervescent. Dacă nu îți plac romanele istorice, dar îți plac istoriile, poți opta pentru o biografie ficționalizată sau o saga fantasy, iar dacă nimic nu te mulțumește pe planeta asta, poate încerci o poveste despre alte planete.

Și mai sunt multe alte scuze derivate de aici. Oricum ar fi, dacă tragem linie, cititul este pentru toată lumea, de la mic la mare, așa că, după părerea mea, scuzele de mai sus nu țin. Și pentru că le-am demontat pe fiecare în parte cu argumente mai mult sau mai puțin solide, haideți acum să facem din lectură o prioritate, la fel ca orice alt lucru căruia îi oferim din timpul nostru zilnic. Soluții există, dorință și curiozitate să fie. În întâmpinarea celor care își deschid mintea și doresc să se (re)apuce de investit în propria educație, cultură și suflet, dar nu știu pe unde s-o apuce, Cartepedia vine cu campania cu nume foarte sugestiv Let’s make books cool again, prin care ne îndeamnă să readucem cărțile în prim planul existenței noastre, cu o selecție de titluri extrem de ademenitoare. Cum vă stârnește interesul?

Păi, vă așteaptă la fiecare comandă de pe site transport gratuit timp de 3 zile (începând de pe 23 aprilie), indiferent de valoare, și un sticker cu mesajul campaniei (realizat de Coffentropy). De asemenea, vă mai așteaptă un concurs prin care sunteți provocați voi, cititorii, să realizați foto cât mai creative, atât pe Facebook, cât și pe Instagram (vă sunt oferite 3 premii pentru fiecare canal, premii ce constau într-un voucher de 50 de lei + kit-ul Cartepedia, cu toate semnele de carte, stickere, coastere etc.), dar și takeover-uri pe Instagram cu cinemagraph-uri/video-uri. Eu aș zice, astfel, că aveți ocazia să nu mai stați pe gânduri și să săriți pe cărțile care vă plac și vi se potrivesc întru totul.

IOANA VIGHI

mai mult
Social

Interviu cu Anemona Minculescu, jurnalistă stabilită în Canada

amorena

Oficial, România se află pe locul doi în lume la emigrație, cu 3, 4 milioane de români care și-au luat soarta în mâini. Neoficial, probabil că cifra este mult mai mare. Practic, 17% dintre concetățeni au plecat definitiv sau temporar din țară. Printre aceștia și Amorena Minculescu, o jurnalistă cu experință, care a decis să se mute în Canada. Cale lungă. Ce a determinat-o, cum s-a acomodat și cum se vede România de peste ocean aflăm din interviul pe care ni l-a acordat:

Reporter: Cum te-ai decis să pleci? Ce te –a determinat? Care a fost motivul? De ce Canada?

Amorena Minculescu: Am o soră, Nicoleta … Eta, numele ei nord american, prescurtat cum e tendința aici. Emigrată demult, mi-a lansat invitația s-o urmez. Vreo 10 ani m-a tot întrebat: „Vii și tu, Amo?”. Eu, nu și nu! Viața mea era în România noastră – cea de toate zilele.

Redacții de tot felul, adică munca mea. Teatre, filme, cărți, prieteni, evenimente, adică restul de timp rămas liber. Câteva suflete numărate pe degetele unei mâini.
Chiar m-am înhămat la un credit, na, să am și eu casa mea.
Totuși, gândul emigrării exista, ca un grăunte de grâu neîncolțit.

Am vizitat Canada, chemată de soră și Răzvan, soțul ei. Mi-a plăcut de fiecare dată. Ultima vacanță aici a avut ceva revelator: „dacă n-o fac acum, nu mai plec niciodată!”.

M-am văzut probabil peste 10-15 ani, regretând românește. Mai apuc o Românie normală la cap? Nu trăiesc înc-o sută de ani (sau nici măcar ăia 10-15 )

Pe scurt, hotărârea odată luată mi-a adus curând și prințul pe cal alb. Mă rog, nu e chiar prinț, calul e cal-putere, astea-s detalii .

R: Ai lucrat în presă mulți ani, și presă scrisă, și televiziune. Ce părere ai despre cum a evoluat presa în România?

A.M: Mă întrebi de presa din România, cum a evoluat. Am purtat alaltăieri – la serviciul canadian – vechiul meu tricou cu Bulina Roșie a lui Cristoiu. Ziarul Evenimentul Zilei (cu ambele ediții) din perioada lui de glorie a fost primul meu loc de muncă.

Și tinerețea, amintirile, colegii, începuturile mele în ale jurnalismului sunt lentile în care sigur pot vedea deformat. Astfel încât deloc nu-s în măsură să-mi dau cu părerea în privința evoluției presei. Spun doar că admir fără rezerve ceea ce citesc/urmăresc la generația selectă (deși inferioară numeric) a jurnaliștilor de azi. Toate celelalte lucruri grotești din media sunt, poate, necesare întru purificarea ei. Sunt totuși nesănătos de multe, tabloidizarea s-a întins/lățit pe toate canalele de comunicare. Naivă, sper că „binili învinge” . Întrebarea e: când?

Cred și azi ce-am avut mereu în cap, dincolo de teoria de manual. Ziariștii au puterea (uneori, a patra în stat) de a reflecta realitatea imediată. Dar tot ei dețin în pix (eli, reportofon, telefon, camere, microfon etc.) o forță și mai mare. Latura umană. Puterea de a-și ajuta semenii/publicul/guvernele, chiar țara (câțiva dintre ei).

În mod indirect, prin relatări/mobilizări/campanii singulare sau concertate.

Televiziunea de după presa scrisă este ca un macaz între lumi. Să fii pe teren cu echipa de filmare sau să transmiți în direct (mereu cu inima în gât).{Paranteză: prima mea transmisiune în direct a fost pentru Antena1, Observator, din Canada, Aeroportul Pearson! }Să comprimi în câteva rânduri ceea ce la ziar scriai pe muuulte pagini. Să testezi apoi segmentul divertisment, între grosolan și doar câteva produse tv. autohtone sau „importuri” de calitate.
Apoi, să ajungi să-i vezi în cabina de montaj pe cei care au învățat televiziune de la Alexandru Bocăneț!
Să ai privilegiul de a întâlni oameni precum pietrele prețioase, de la regretații Marin Moraru sau Gheorghe Dinică, până la … nu știu, Nadia Comăneci ori Margareta Pâslaru, Victor Rebengiuc, Maia Morgernstern. Sau Cristina, orfana de la Casa Presei, care voia să iasă din cercul ei de nenoroc …

R.: Ce s-a întâmplat la TVR?

A.M.: Episodul meu TVR a însemnat schimbarea meseriei. Am trecut de cealaltă parte a baricadei. Sună pompos „Specialist în Relații Publice și Comunicare”. Dar TVR a fost singurul loc de muncă în care a contat că am o diplomă. De-acum, eu eram cea care le furniza foștilor colegi din presă mesaje, informații. Și au fost minunați, le-au preluat, le mulțumesc oricând!

Plâng și azi după TVR Cultural, pentru care am încercat, cu colegii, o promovare altfel. În condițiile în care știm cât preț se punea pe cultură, la nivel înalt (din păcate, azi e cu mult mai rău).

Tot TVR a însemnat și primul proces din viața mea. Fusesem prin sălile de judecată să asist ca jurnalist. L-am câștigat pe al meu în instanță, dar regret nedreptățile facute câtorva sute de oameni, nu doar mie.
TVR mi-a părut (și din exterior, și cât am fost) o Românie la scară mică. Cu rele și bune, prefer să le rețin pe ultimele. Am întâlnit oameni valoroși, printre foștii mei colegi sunt profesioniști din toate categoriile. Oameni care ar putea face performanță în orice televiziune occidentală. Dar, ca în toată societatea românească, tocmai ei sau cei ca ei sunt puși cumva în margine. Sau pleacă. Unii – foarte puțini – reușesc chiar și în TVR. Și e minunat.

R.:Cum e viața în Canada? Unde locuiești? Te-ai acomodat?
A.M.: Canada. Țara adoptivă. Am spus la început că am prințul meu aici. Nu trăiesc chiar un basm în a doua mea viață, dar norocoasă sunt. Încă în plin proces de emigrare, mă simt protejată de multe greutăți pe care „prințul”, sora, cumnatul, prietenii le-au trăit acum 20 de ani. Întâlnesc emigranți de toate felurile, tuturor le este dificil.
Să lași totul la 18-20 de ani și s-o iei de la zero undeva în lumea civilizată, poate fi nebunie frumoasă. Să ai dublul acestei vârste, copil/copii, tot nebunie, tot frumoasă, da’ mult mai grea!
Eu nu-s nici în prima, nici în a doua situație. Am înțeles însă și mai clar că totul în viață are un cost.
Prețul dorului = valuta invizibilă prin care emigrantul simte că și-a vândut sufletul. Sau măcar l-a amanetat. Chiar în secolul în care trăim, dezrădăcinarea lasă urme. Pot fi adânci. Schimbi aer, pământ, limbă, lași sub avion oameni. Găsești alții, reînveți conectarea. Reînveți cam orice. Eu, o altă meserie, complet diferită de tot ce-am făcut. Sunt tehnician în devenire într-o companie internațională.

Dar primul „job” a fost într-un fel de aprozar, unde am întâlnit canadianul get-beget, am descoperit munca fizică și o altă … Amo!

O experiență de doar 3 săptămâni, pentru care mulțumesc soartei. Trebuie să încerci la propriu să-ti depășești limitele, măcar o dată-n viață. E al naibii de greu, da’ merită! Te redescoperi (nu e vorbă-n vânt).
Așadar, dacă ajung milionară-n dolari (americani sau canadieni?:) am să povestesc mai în detaliu.

În Canada, și când ieși din casă, te cam înveți cu binele. Am să mă entuziasmez probabil mulți ani de infrastructura de aici, de pildă. Admir împletirea autostrăzilor ca pe cine-știe-ce peisaje luxuriante. Totul e spațios, gândit dintru început pentru a fi îndeajuns. Traversez a doua mea iarnă aici, niciodată zăpada n-a părut să ia prin surprindere autoritățile. Ninge continuu? Șosele, străzi, autostrăzi, totul este circulabil din prima zi. Uimitor, nu?

Politețea e la ea acasă. Eu, cu mulțumescurile/scuzele mele excesive și enervante în România, am ajuns în țaraluimulțumesc! Deci nu mai exasperez (sper!) pe nimeni. Încruntării din magazine, mall-uri, benzinării etc. i-a luat loc zâmbetul, fie el și de complezență. Șoferii se invită între ei care cui să cedeze, ba au răbdare să treacă strada ditamai cârdul de gâște sălbatice. Claxon pare să n-aibă nicio mașină. În celelalte trei anotimpuri, tot terenul verde este amenajat artistic. N-ai nevoie neapărat de-un parc să te plimbi. Locuitorii de toate națiile oferă vederii expoziții florale, copaci, chiar și mini-biblioteci. Gratis.
E adevărat că locuiesc undeva în provincia Ontario, nu într-o metropolă precum Toronto. Acolo sigur sunt elemente care mi-ar aminti de Bucureștiul meu .

R.Canadienii s-au speriat de valul de români care au ales Canada, după ridicarea vizelor? Au apărut știri în acest sens.

A.M.: Mă întrebi despre „valul de români”. Încă nu am înotat în valul ăsta .

Niște prieteni polonezi mi-au povestit că și concetățeni de-ai lor au dat buzna în număr mare imediat după ce li s-au ridicat vizele. Așadar, nimic nou sub soare. Am citit și eu despre solicitările de azil politic ale unor români. Să vedem ce e mai încolo. Dacă emigrează mai mulți români în Canada, cu atât mai bine. Comunitatea de aici e mare. Dar disipată, din cât am putut constata până în acest moment. Visez să-mi practic cândva meseria de Public Relations și în țara adoptivă. Am încercat ceva foarte mic, cu români, pentru români, de probă. Și, cercetând un pic trenul, am văzut o parte de adevăr. Nu cred că sunt(em) uniți. Cercuri concentrice de prieteni, cunoscuți, interese. Și cam atât. Nici vorbă să ne comparăm cu alte comunități foarte puternice. Da’ io-s optimistă, că așa m-au făcut ai mei .

R.: Deci, comunitatea românească nu este așa de este unită cum ți-ai dori. Cum ai fost primită de români?

A.M.: Mă mai întrebi de prieteni făcuți aici. Toată viața am întâlnit mulți-mulți oameni. Lista mea Facebook e mare, aproape 2000, acum văd! Și, culmea, îi cunosc pe aproape toți. Cine mă știe bine, îmi cunoaște timiditatea. Vindecată, parțial, prin jurnalism. Ocupațiile întregii mele vieți profesionale de până acum m-au forțat să interacționez mereu, chiar dacă firea-mi încă-mi dictează mai degrabă să stau acasă și să citesc .

Ei, bine, în Canada, prietenii au venit ei la mine! Foarte repede, m-au adoptat cei din jurul „prințului” și ai surorii mele. Le sunt recunoscătoare tuturor!

R.Ce te frapează, ce diferențe sunt în modul de trai?

A.M.: Vrei să spun cum văd diferențele dintre ce-am lăsat și ce-am găsit. Păi, ar trebui să folosesc o oglindă cosmică să pun față-n față cele două lumi .
Una dintre uimirile mele majore se referă la oameni. Ca și în Statele Unite, populația Canadei este formată masiv prin migrație. Și nu de azi, de ieri. Canadieni sută la sută sunt puțini, cel puțin în raza mea „de acțiune”. Acum am o singură colegă născută aici, din părinți, cu bunici canadieni nativi. Mai înapoi de aceste generații, probabil că este discutabil de pe unde îi sunt rădăcinile. Glumeam cu ea deunăzi – dacă își descoperă strămoși prin Transilvania? Că tot crede în vampirii lui Dracula!:))

Așa încât nu pot aprecia corect reacția canadienilor la adresa venirii românilor în număr mai mare, pentru a-ți raspunde la întrebare. Ei sunt oricum obișnuiți cu toate accentele (sau schingiuirile) aplicate limbii engleze, sunt politicoși, zâmbitori, deschiși, exact așa cum sunt și canadienii naturalizați.

Pot însă să vorbesc ore sau să scriu pagini întregi despre bucuria mea de a fi printre atâtea culturi! Fie și din pauza de masă, și tot poți culege informații din diversele arome și gusturi din caserolele colegilor:)) Auzi pretutindeni nenumărate limbi străine, te delectezi cu straie tradiționale provenite din toate colțurile lumii, afli despre tot felul de obiceiuri.

R.: Sistemul de educație și de sănătate. Te-ai lămurit cum merg lucrurile acolo? Aici continuă să se moară din cauza infecțiilor din spitale, să se înghețe în școală …

A.M: A, să nu uit ceva magnific. Evit cuvintele mari, dar aici m-a urmărit de când am venit ceva-ul ăsta fundamental: după mine, Canada s-ar putea numi și   (dacă tot mă joc cu termeni din povești adevărate și prinți).
Această constatare este urmarea deselor vizite în școli, făcute în perioada în care aveam timp. Nepoții să-mi trăiască!:))
Totul este gândit pentru copil: clasa, sălile de sport – orice fel de sport! – centrele de tot felul, locurile de joacă, sistemul de învățământ, posibilitățile aproape nelimitate de a oferi copiilor cam tot ce e nevoie pentru educație și recreere. Cu eforturi ale părinților, să ne-nțelegem. DAR efortul este cântărit cum trebuie, așa încât toate categoriile sociale și-l pot permite, prin propria muncă.
O societate care investește în copii n-are cum să piar(d)ă!

Aud și aici mici nemulțumiri. E drept, urechea mea e încă plină de zgomotul realității românești, așa că, prin comparație, nemulțumirile astea micuțe – scuze – dar îmi par caraghioase. Și ajung la o definiție de amator: câtă vreme pătura mijlocie există, este protejată social suficient, orice rămâne perfectibil. Nici sistemul educațional, nici cel de sănătate canadian nu-s ideale. Dar măcar oferă ceea ce trebuie, la scară largă. Și – nu îmi explic cum – oferă egal. Dacă muncești, îți vezi de treabă, trăiești decent. Nu cumperi icre negre (nici n-am văzut până acum, aici. Ia să caut, să le admir, că-s sigur scumpe) .

Încă ceva normal aici, dar incredibil pentru un român: povesteam „prințului” cum am încercat, înaintea plecării, să aflu cam cât am acumulat eu pentru pensia românească. Voi poate știți: drumuri la Casa de Pensii, cozi sudate cu alte cozi. Trimiteri de la ghișeul 1 la al doilea, de acolo la etajul 1, ușa 5, altă coadă. Ghinion, funcționara la care eram arondată plecase. Vin a doua zi, același cozi la cozi, slalom – ghișeu – ghișeu, etaj (condiție fizică:). În fine, obțin un dosărel cu cifre din care nu înțeleg nimic – punctul de pensie în anul X, calcule pentru anii YZ. Nici azi nu mi-a putut traduce nimeni din română în română ce pensie voi încasa, când o fi.
După ce povestesc, „prințul” meu deschide laptopul (deh, basmul e modern, și, în secunda doi ni se înșiră în fața ochilor nu numai cât a acumulat el pentru ipotetica pensie, ci toate, da’ TOATE cele legate de impozite, bănci, depozite, șomaj, istoric personal etc. Cam acesta este nivelul de aliniere informatică la nivel de administație publică.
Dacă prind pensia, voi avea și eu – CA TOT CANADIANUL – o sumă decentă. Această egalitate în fața ultimei verigi socio-profesionale mi-a rămas în cap de când am aflat-o. Și nu discut aici despre politici sociale, că nu mă pricep. Dar după modelul ăsta a fost gândit cam tot. Se-nchide bine cercul (v-am zis despre țaraRegeluiCopil).

Să fii om printre oameni în Canada, într-o zi obișnuită, e, cumva, ca atunci când mergi în Piața Victoriei, printre manifestanți. Doar că niciodată nu-s așa mulți la un loc. Cam ca acolo, toți îți zâmbesc, ți se dă binețe. E curat în jur, pe jos. Nimeni nu țipă. Fiecare își vede pașnic de ale lui.

Exemple mici care compun viața de zi cu zi: mi-am uitat undeva portofelul și l-am găsit acolo a treia zi; dacă ceva nu e în regulă cu un bun cumpărat, îl poți duce înapoi și-ti recuperezi banii; există cuptor cu microunde și măsuțe în marile magazine, să-ti poți încălzi un prânz; cumperi în mod obișnuit înregistrându-ți singur produsele pe bandă; ai locuri/drumuri/benzi speciale pentru biciclete; bănci deschise la (aproape) orice oră, inclusiv drive-in (aici mergi cu mașina peste tot); facilități de metropolă în orice orășel; voluntariatul este o a doua natură aici; reciclarea salvează planeta și dincolo de slogan;
!:))

R.: Îți este dor de țară? De ce anume ți-e dor mai mult – de familie, de locuri, de prieteni, de mâncare?

A.M.: Însă, da, mi-e DOR de ce-am lăsat! Deocamdată, mi-este mult prea dor de persoane. Locuri care-mi trezesc amintiri legate de acele persoane. Să mă plimb exact pe strada aia, primăvara sau în miezul verii! Când am fost înapoi anul trecut, să rezolv ceva legat de acte, m-am simțit sugrumată de timp. Acum știu că așa va fi mereu. Voi sta prea puțin cu ai mei, îi voi lua mai des aici. Nu voi apuca să merg prea mult la teatru. Sau cu prietenii. Într-o săptămână sau două, voi absorbi ca un burete tot ce-mi va putea hrăni dorul unui an întreg.
Voi vedea România cu alți ochi. Sigur voi remarca micile evoluții. Voi privi cu îngăduință tot ce nu e cum trebuie să fie. Pentru că nu mai trăiesc acolo. Da’ nici nu-mi dau voie să uit de ce am hotărât asta.

R.:Te mai întorci?

A.M: Mă-ntrebi dacă mă-ntorc? Păi, trebuie să aduc ceea ce lucrez când am inspirație: mărțișoare, picturi, căciuli și fulare :))
Am emigrat prea târziu, să nu mă tot întorc .

mai mult
Social

Trei surori sărace din Vaslui care au cucerit universitățile Europei

19-7

În România este destul de greu să-ți ții un copil la facultate, dacă este să iei în calcul la ce cheltuieli te înhami, veniturile fiind, așa cum sunt, limitate… Darmite trei fete cucuiete înrolate la studii superioare.

O ecuație aproape imposibil de rezolvat! Izabela, Iuliana și Alexandra sunt, totuși, trei surori la universități din străinătate În România este destul de greu să-ți ții un copil la facultate, dacă este să iei în calcul la ce cheltuieli te înhami, veniturile fiind, așa cum sunt, limitate… Darmite trei fete cucuiete înrolate la studii superioare. O ecuație aproape imposibil de rezolvat! Izabela, Iuliana și Alexandra sunt, totuși, trei surori la universități din străinătate

Culmea este că, deși fetele nu au avut cine știe ce posibilități financiare, au demonstrat că, prin seriozitate și multă sârguință, visul oricărui adolescent cu pretenții intelectuale poate fi transformat în realitate. Iar lipsa banilor nu este chiar un obstacol de netrecut. Așa că au absolvit unul dintre cele mai bune licee din Vaslui.

Fetele au fost crescute să fie modeste și li s-a insuflat de către părinți dorința de studiu. Fară gadgeturi ultimul răcnet sau modele de mașini furioase, au stat cu burta pe carte și satisfacția nu a întârziat să apară. Deocamdată, spirituală. Bucuria de a te poziționa printre cei mai străluciți studenți la facultăți de top din lumea bună europeană.

Iuliana Dima este un adevărat model pentru majoritatea studenților din zilele noastre, ea frecventând cursurile Facultății de Management Turistic din Danemarca, în orașul Aalborg. A plecat în această adevărată aventură a devenirii doar cu niște bani de subzistență. „Am plecat din România cu 600 de euro, bani care îmi ajungeau doar de drum, chiria pe două luni și ceva mâncare”, ne mărturisea mândră Iuliana.

Provine dintr-o familie modestă din satul Buhăiești, comuna Vulturești, județul Vaslui și mai are încă patru surori. Mama este casnică, iar tatăl lucrează în Italia, în construcții. Cu toate că părinții Iulianei le-au crescut doar dintr-un singur salariu, meritele școlare ale fetelor nu au întârziat să apară. Acum își doresc un alt viitor. Și nu numai pentru ele, dar și pentru părinți.

Viața plină de nevoi le-a unit pe surori

Izabela, cea mai mare dintre ele, este acum în Marea Britanie, la Academia de Poliție. Iar Alexandra numai ce-a terminat liceul și a aplicat la Psihologie la Universitatea Northampton, din Anglia. Cele mici, Miruna și Antonia, sunt, încă, în grija părinților. Iuliana reia șirul povestirii: „Pe parcursul celor patru ani de liceu, atât eu, cât și surorile mele am stat la mătușa mea cu chirie sau uneori făceam chiar naveta Buhăiești-Vaslui. Nu a fost simplu pentru niciuna dintre noi.

După terminarea liceului am aplicat la facultate în Danemarca pentru că îmi doream un viitor mai bun, decât cel ce mi se contura în România.”

Este un copil care a plecat la drum singur în călătoria vieții, cu gândul să realizeze ceea ce acasă nu ar fi putut. „Acasă nu aveam prea multe soluții de ales. De fapt doar una, să ma apuc de muncă și să uit de studii. Să învăț și să muncesc în același timp ar fi fost imposibil, banii oricum nu mi-ar fi ajuns”, ne împărtășește din zbuciumul ei de adolescentă interlocutoarea noastră.

Alexandra, pe urmele surorilor ei
Izabela muncește la o companie de transporturi pentru a se întreține și pentru a putea să o ajute și ea pe Alexandra. „Din octombrie, Alexandra, sora mai mică va merge la facultate în Marea Britanie, iar eu cu Izabela o sustinem financiar. Încercăm să ne ajutăm între noi ca o familie unită. Cu salariile din țară nu reușeam să studiem niciuna dintre noi”, conchide Iuliana. Alexandra a terminat liceul tot la Vaslui.

Liceul Teoretic „Mihail Kogălniceanu”, obținând media 9,50 la examenul de Bacalaureat. „N-am făcut nicio oră de meditații, nu mi-am permis”, spune sfios Alexandra. Își dorește tare mult să urmeze psihologia, însă părinții nu au atâția bani. Așa că, Izabela și Iuliana au decis să o ia în grijă pe sora mai mică. Ca să poată studia să-și construiască un alt viitor. Părinții fetelor sunt hotărâți să facă tot posibilulul ca și cele două fete mai mici să termine o facultate.

După un an de muncă, un bilet de avion

În prima și a doua lună a fost susținută de părinți. „După două luni am început să-mi câștig propriii bani ca să mă întrețin. Aveam trei job-uri, lucram într-un restaurant part-time, aveam ore de curățenie și eram și ghid turistic. Pe lângă toate astea, trebuia să merg la facultate și să am timp și pentru studiu. La început a fost foarte greu, dar m-am obișnuit, pentru că nu aveam alternative.

„Am reușit să strâng bani de bilet în România într-un an de zile.”, IULIANA DIMA, student în Danemarca

„Nu am venit acasă ca să nu-mi pierd joburile”

Primul an nu am venit acasă, nu aveam banii necesari și nici nu puteam să-mi permit să pierd joburile pe care mi le găsisem cu destul de mare greutate”, mai spune Iuliana, după care continuă: „după această perioadă grea din primul an în Danemarca, am reușit să-mi strâng bani de bilet de avion, iar după ce m-am întors, mi-am găsit de lucru în domeniu.” Iuliana s-a angajat în management turistic, astfel programul a devenit mai flexibil și salariul mai mare.

Câștigă acum în jur de 1.000 de euro și are și o bursa de 400 de euro. „Din banii acumulați plătesc în fiecare lună 400 de euro impozit la stat și 400 de euro chiria. În mână rămân cu 600, din care trebuie să-mi cumpăr cărti, să mănânc și să o susțin și pe Alexandra la facultate.”

Sursa

mai mult
Social

Nicăieri nu-i mai bine

RO1[1]

Când tot mai mulți români pleacă din țară, Adrian s-a întors pentru o viață mai bună în România.

Text de Irina Tacu
Fotografii de Bogdan Dincă

Adrian Tudorache intră în încăperea din restaurant folosită drept vestiar și, ca în fiecare zi de muncă, își schimbă hainele înainte să înceapă tura de ospătar. Își dă jos pantalonii sport și tricoul cu mânecă scurtă, le pune în ghiozdan și ia cămașa neagră și pantalonii negri agățați în cui. În timp ce-și așază papionul galben, se uită în oglindă. Vede ochii mari și căprui, ochelarii pe care îi poartă de vreo patru ani ca să nu-l doară capul din cauza luminii, firele negre de barbă care-i conturează fața ușor asimetrică și părul șaten – de când s-a hotărât să-l lase mai lung în creștet nu mai are nevoie de ceară ca să-l aranjeze, doar îl umezește și îl lasă în voia lui.

Zilele astea, prioritățile bărbatului de 31 de ani sunt simple. Puntea dentară la dinții de sus pentru care merge deja de două săptămâni la dentist. Sala, de care vrea să se reapuce ca să suplimenteze cele 100 de abdomene și 100 de flotări de dimineața. Primul tatuaj: pe partea stângă a pieptului, de la stern la umăr, vrea să-și tatueze o imagine cu Burebista și lupul dacic. „Mulți îmi zic că a dat patriotismul în mine. «Ce, frate, tu unde te-ai născut?», le zic. Nu pot să-mi neg originea.” Și mai sunt și actele de divorț.

Anul trecut, Adrian a lăsat în spate 13 ani de viață în Italia. El și soția s-au întors în România cu gândul de a deschide o afacere. Au dat copiii la școală și s-au angajat, dar, după câteva luni, s-au despărțit, iar Mirela și copiii s-au întors în Italia. Adrian a rămas pentru că visul de a avea o afacere îi dă târcoale de ceva timp și crede că în România poate să-i dea viață. Nu vrea să fie bogat, vrea doar să fie independent și să nu se mai trezească cu gândul la tura de la restaurant. Să-și ia viața de la zero, să fie util, să producă, să-și plătească singur taxele și pe cele ale angajaților lui.

Când a venit în România, cei mai mulți i-au zis că e nebun. Avea un job și un salariu bun în Italia, copiilor nu le lipsea nimic, rudele și prietenii îi vedeau ca o familie model. Cum să se întoarcă în țară când toți românii vor să plece – departe de sărăcie, de taxe, de condițiile din școli și din spitale? Adrian, însă, și-a impus să nu mai asculte ce spun alții și să facă ce vrea. Doar că, momentan, e un pic confuz. În doi, o idee de afacere părea mai simplu de atins. Acum, o zărește ca prin ceață.

_

Cel mai mic dintre patru frați, Adrian s-a născut în 1986 în Măcin, județul Tulcea, într-o familie de migratori, cum îi spune el – de fiecare dată când a fost nevoie, s-au mutat după tatăl lui, inginer agronom. La 12 ani, Adrian a rămas singur cu tatăl, după ce fratele lui a plecat în armată, una dintre surori la un liceu pedagogic din Brăila, iar mama și cealaltă soră în Italia, să îngrijească oameni în vârstă.

În casă nu se vorbea prea mult, în afară de dățile în care tatăl lui îl asculta la lecții și îl certa pentru că nu învăța. Pentru tată, care fusese nevoit să lucreze de la 13 ani ca să se întrețină, succesul însemna să mergi la școală și să muncești. Nici nu-l încuraja pe Adrian să facă ce-și dorea: box, atletism, liceul militar sau chiar și un liceu normal.

„Decât să rămâi repetent la liceu, mai bine mergi la profesională”, i-a spus.

Așa a făcut. Adrian s-a simțit mereu oaia neagră a familiei și se purta ca atare. Nu mergea la școală și fura bani de acasă ca să-i dea pe țigări, băutură și jocuri în internet café-uri. De două ori a vrut să fugă de acasă. Într-o zi, când avea 15 ani, tatăl lui a intrat la duș și l-a anunțat că urmează să-l asculte. Adrian știa că asta înseamnă bătaie, așa că și-a pus repede niște haine în rucsac, a ieșit din casă și trei nopți a dormit în magazia blocului. Altă dată, el și doi prieteni au vrut să treacă granița în Ungaria pe lângă Oradea, dar s-au întors când n-au știut pe unde s-o mai ia.

Rugămințile făcute la telefon de mamă l-au convins pe tată să nu-l mai bată. „Nu-mi mai pasă ce faci”, i-a spus atunci lui Adrian. „Dacă vrei să înveți, înveți. Dacă vrei să nu înveți, nu înveți și cu asta basta. La 18 ani te cari de aici.”

Nu i-a fost greu lui Adrian să ia decizia să plece și el în Italia. Avea 17 ani, renunțase la profesională, voia să scape de sărăcie și bătaie, să facă bani, dar mai ales să fie liber. Până și tatăl lui i-a spus: „Lasă, e bine. Te duci la muncă”.

A ajuns în Tuscania, un oraș medieval din centrul Italiei, la 90 de kilometri de Roma, cu dealuri, păduri și castele și mai puțin de 9.000 de locuitori. Acolo erau și mama lui, fratele și una dintre surori. A început să muncească cu ora, mai întâi cărând și încărcând lemne în tractoare, apoi adunând tutun de pe câmp. „Nu muncisem în viața mea”, spune Adrian. „Mi-a fost greu două săptămâni, după aia m-am obișnuit.” A făcut cam ce făceau mai toți românii veniți la muncă în Italia: să compare cei 65 de euro câștigați pe zi cu salariul din România. Se simțea bogat.

În 2005, când avea 18 ani, s-a angajat la un depozit de materiale de construcții într-un oraș la 26 km de Tuscania, unde s-a și mutat. Acolo a lucrat cel mai mult timp: nouă ani. Încărca cutii cu materiale de construcții în mașini sau în camioane, manual sau pe un motostivuitor. În timp, a ajuns să câștige de la 900 la 1.500 de euro pe lună, buni să plătească facturile, utilitățile și chiria de 250 de euro și să trăiască în confortul pe care și-l dorea. Putea să-și cumpere lucrurile pe care nu le avusese niciodată: haine, camere de filmat, smartphone-uri, sistem home cinema. N-a urmărit să se îmbogățească, ci era important să lucreze bine, să se înțeleagă cu patronii și cu colegii, să fie văzut ca o persoană de treabă care nu se dă înapoi de la nimic. Lucra și ore suplimentare. Patronii depozitului, trei frați italieni care ieșiseră din sărăcie muncind de mici, erau cunoscuți și respectați în oraș. Când îl mai întrebau dacă poate să vină după program sau duminica să lucreze și pe terenurile lor – să taie iarba și crengile măslinilor, să construiască ceva pe lângă casă –, Adrian venea oricând putea. Apoi ieșeau împreună la cină, îl invitau acasă la ei, l-au dus la spital când a avut nevoie de analize: „Nu eram văzut ca un muncitor român. Eram de-al lor”.

Pentru cei mai mulți italieni, spune Adrian, românii erau hoți, bețivi, violatori: „Asta și pentru că televiziunea scotea în evidență când un român făcea ceva rău. Dar când un italian omora o româncă sau când își făceau rău între ei, nu făceau așa mare caz”. S-a lovit și el de multe ori de discriminare și jigniri. Ca atunci când era într-un bar și i-a auzit pe unii spunând despre patronii lui: „Federicii, în loc să ia pe unul de-ai noștri, l-au adus pe ăsta din România”. Atunci s-a întors cu spatele și a ieșit, dar de obicei fie îi ignora, fie se amuza și intra și el în joc. Dacă cineva spunea că românii sunt hoți, el răspundea: „Vezi că dacă mă superi s-ar putea diseară să-ți fac o vizită”. Dacă era întrebat de unde vine, spunea: „Sunt român de rahat”. Românii pe care îi știa învățaseră italiana din auzite, dar el citise gramatică și vocabular, învățase singur să conjuge verbele, ca să nu vorbească stâlcit.

Când a mai venit în țară de câteva ori, în vizită la prieteni sau la botezul băiatului surorii lui, l-au surprins agresivitatea și lipsa de civilizație. Vânzătoarele din magazine se răsteau la el. Unii l-au luat la rost că rânjea pe stradă. Un taximetrist era să lovească un pieton pe trecere. Peste tot i se părea mizerie. Când a urcat în avion, a jurat că nu mai pune piciorul în România.

_

În București, într-un cabinet notarial, Adrian se proptește în coate la recepție, pe biroul verde, lângă pereții verzi, o culoare sugestivă, ar spune unii, pentru echilibru și armonie, prosperitate și speranță. Salută politicos și trece la subiect, cu o voce joasă:

„Pentru divorț pe cale amiabilă.”

Din spatele biroului, secretara îi spune de ce are nevoie și îi scrie și pe o foaie de hârtie. Trebuie să vină și el și soția la notar, să facă o cerere, să plătească 1.200 de lei și în 30 de zile să revină tot împreună. Brusc, i se pare că îl recunoaște: „Dar dumneavoastră iar divorțați? Parcă ați mai fost aici pentru același lucru”.

„Nu”, spune el și începe să râdă. „E prima oară când divorțez.”

Femeia, cu ochii în laptop, nu-i răspunde la glumă. Adrian pune hârtia în buzunarul de la geacă, îi mulțumește, iese din clădire și se urcă înapoi la volanul Renault-ului negru. E una dintre puținele lui zile libere și mai are lucruri de rezolvat.

În mașină, își trage centura peste geaca neagră de piele și bluza în dungi care i se mulează pe corp. Femeia de la notariat avea dreptate: a mai fost de câteva ori acolo. Recent, când i-a plecat familia din țară, a avut nevoie de o declarație prin care să-și dea acordul că Susanna și Valentin, în vârstă de șapte și de trei ani, pot să plece în străinătate însoțiți doar de mama lor. A fost un bilet doar dus.

_

Cu Mirela, o tipă veselă și plină de energie, i-a făcut cunoștință mama lui, când el avea 22 de ani și ea 19. Mirela se mutase recent în Tuscania când, venită în vacanță la mama și tatăl ei vitreg, cu o diplomă de cofetar-patiser, s-a angajat ca ospătăriță într-un restaurant, „mai mult în glumă”, și a rămas pentru că se plătea bine. Apoi ea și Adrian s-au mai văzut, au ieșit și în club și „na, s-a întâmplat”.

Erau de câteva luni împreună în 2009, când Mirela i-a spus lui Adrian prin telefon că a rămas însărcinată. Pentru el a fost un șoc. Era la muncă, în depozitul de materiale de construcții. S-a așezat pe niște trepte și a început să plângă. Patronul l-a văzut, nu l-a întrebat nimic și i-a stins lumina ca să stea liniștit, apoi i-a dat liber. Adrian nu se simțea pregătit să fie tată; nu fusese o sarcină plănuită. Ar fi vrut să renunțe la copil, dar Mirela voia să-l păstreze. Când s-a ridicat de pe trepte, a ieșit din depozit și s-a dus să-și anunțe mama. Nela a fost foarte fericită. „Copiii sunt o binecuvântare”, i-a spus. „Stai să-l vezi pe taică-tu ce fericit o să fie.” Fratele lui a fost și el încântat. Când a venit Mirela de la muncă, au felicitat-o cu toții, inclusiv Adrian. Ea a rămas surprinsă de schimbarea lui. „Dacă toată lumea e fericită”, i-a spus el, „eu de ce n-aș fi?”.

A acceptat și a mers înainte. A făcut ce credea că e corect. S-a mutat înapoi în Tuscania și a făcut naveta zilnic la muncă, a stat cu Mirela în salon când a născut, a fost cel care a hotărât să facă și nunta în ziua în care au botezat-o pe Susanna. Nu văzuse în familie să se procedeze altfel și i s-ar fi părut o rușine să se despartă de Mirela. În plus, îl făcuse mândru pe tatăl lui, care își dorea să-și vadă toți copiii la casele lor.

După patru ani, Mirela a rămas iar însărcinată. L-a născut pe Valentin și au devenit o familie model în comunitatea de români. Munceau amândoi în restaurante din regiune, copiii erau la școală, nu le lipsea nimic. Dar Adrian s-a schimbat și a început să vadă lumea diferit. Simțea că nu mai are ce să vorbească cu oamenii din jur. I se părea că „n-au făcut altceva în viața lor”, că se limitau la munca de zi cu zi și la discuțiile despre ea. I-ar fi plăcut să aibă în jur oameni care să vorbească și despre altele, poate despre România, poate despre politica din țară, deși nici el nu se pricepea la asta, nici nu votase vreodată. Îi vedea ca pe o comunitate de „români fără vise” în care se simțea blocat.

Atât de blocat încât în 2015 a plecat de acasă pentru câteva luni. Își schimbase jobul și lucra ca ospătar într-un sat de vacanță, la 15 minute distanță de casă. Dormea pe plajă, într-o rulotă, și se îmbăta seară de seară. Odată, spune, a vrut să se arunce în mare. Se simțea nefericit, dar nu știa exact de ce. Oare îl plictisea munca? Acasă nu-i lipsea nimic, dar nici nu simțea nevoia să petreacă timp cu soția sau cu copiii. I-a scris unei psiholoage că are nevoie urgent de ajutor.

L-a primit a doua zi la cabinet, dar după o întâlnire Adrian n-a continuat terapia (ea i-a recomandat un alt psiholog, care nu i-a dat încredere). A început să caute singur soluții pe net și una a fost Inteligență emoțională, o carte scrisă de jurnalistul Daniel Goleman despre cât de importantă e capacitatea omului de a desluși și gestiona sentimentele proprii și pe ale celorlalți. „Cei care au un IQ mai mic, dar sunt mai inteligenți emoțional, au mai mult de câștigat”, și-a dat seama Adrian, „se descurcă altfel în viață, mai ușor”. Sau, cum scrie Goleman, „au și mai multe șanse să fie mulțumiți în viață și eficienți, să-și stăpânească obiceiurile mintale care stau la baza propriei lor productivități; cei care nu-și pot controla viața emoțională și duc bătălii interne ajung să-și saboteze capacitatea de a se concentra asupra muncii și asupra unei gândiri clare”.

„M-a prins foarte tare și citeam ca un disperat”, își amintește Adrian. „Abia așteptam. Dacă [până atunci] plângeam la muncă și eram trist, a doua zi când m-am trezit vedeam soarele, vedeam copacii, frunzele, priveam altfel. Zic: «Frate, unde am trăit?». Pentru mine a fost ca o renaștere.”

A început să privească totul mai pozitiv. Se gândea să-și deschidă o afacere proprie, să nu mai lucreze la patron. Vedea în asta soluția la nefericirea lui. Venise în Italia să caute libertate. Acum avea din nou nevoie de libertate, dar nu credea c-o mai putea obține în Italia. Taxele la stat, spune el, ar fi fost mult prea mari și avusese timp să-și dea seama cum erau priviți românii: dacă erau la același nivel cu italienii și munceau, erau în regulă. Dacă voiau să se ridice deasupra și să facă ceva pe cont propriu, comunitatea locală se întorcea împotriva lor.

_

Așa că a început să se gândească la România. În Italia, el și Mirela nu prea se uitau la televizor, dar din ce ajungea la ei pe Facebook, știau că în România corupția rămăsese o mare problemă. Dar Adrian începuse să vadă țara ca locul ăla unde poți să te dezvolți dacă îți propui. L-au motivat și discuțiile cu Cristi, cumnatul lui, care locuia în București. Cristi era un exemplu de român care a plecat în afară ca să facă bani (timp de cinci ani a muncit într-o fermă de pui în Belgia și în paralel a învățat programare) și care a reușit să-și construiască o viață înapoi în țară.

Între 3,5 și 4 milioane de români sunt stabiliți în străinătate și formează diaspora română, un număr care nu include și comunitățile tradiționale românești din afara granițelor țării (cum ar fi Republica Moldova, Ucraina, Ungaria și Serbia). Din 1990, diaspora e în continuă extindere, iar rata de creștere anuală a emigrării din România a ajuns la 7,3% în 2015, potrivit celui mai recent studiu ONU. România e și printre cele 10 țări din lume a căror populație e așteptată să scadă cu mai mult de 15% până în 2050. Cea mai mare comunitate românească din Uniunea Europeană e în Italia: peste 1,16 milioane de cetățeni, potrivit unor date din ianuarie 2017.

În 2016, Adrian s-a întors în Măcin să-și schimbe buletinul și pașaportul și să ia pulsul locului. O firmă de taximetrie părea o idee bună într-un oraș în care se așteaptă mult după microbuze și în care copiii vin la școală din sate vecine. A citit legile, trebuia să-și ia atestatul la Tulcea și să-și colanteze mașina, nu era ceva imposibil. A plecat înapoi spre Italia cu ideea că va reuși, fără însă să fi făcut ceva concret. „N-am mai crezut nici eu”, își amintește Adrian. „Nu mai știu adevăratul motiv. Îmi reintrasem în ritm în Italia, cu munca. Dar ideea de a mă întoarce în România era.”

Pe atunci, Mirela nu era atât de sigură că vrea să plece din Tuscania, dar ce s-a întâmplat în 2016 a convins-o și pe ea. Venea tot mai des acasă supărată după ce colegii de la restaurant o jigneau și o făceau „româncă proastă”. Nici ea nu mai suporta și l-a rugat pe Adrian să meargă în București să vadă cum e acolo. Adrian a fost atât de încântat că vrea și Mirela să plece încât și-a cumpărat imediat bilet de avion. Era ianuarie 2017. Știa că au fost alegeri, că PSD era la putere și că guvernul tehnocrat care se formase după incendiul din Colectiv își încheiase mandatul. „Eram de acord cu guvernul Cioloș, am sperat.” Nu mai știe ce l-a făcut să creadă asta, dar i-a dat impresia că „voia să colaboreze cu tinerii, să ne dea o șansă să nu mai alegem calea plecării”.

În București, Adrian a stat la sora și la cumnatul lui, Cornelia și Cristi. Împreună cu el, făcea niște schițe pentru un plan de afaceri, când au izbucnit protestele împotriva Ordonanței de Urgență 13. Era marți seară, scrolla pe Facebook și a văzut că mai toți ziceau că ies în stradă. Ceva a vibrat în el odată cu furia din feed și n-a putut rămâne în casă. A luat un taxi și a coborât la Piața Romană.

„Deja închiseseră strada. De acolo la Guvern am alergat. Era o stare de supărare, de nervi, nu știu ce aveam. Am început să strig, ca și ceilalți, am mai tras de un gard. Eram nervos, foarte nervos. Zic: «Ia uite, frate, ăștia ne fură în toiul nopții».” A ieșit în fiecare seară în Piață, deși Mirela îl rugase să facă altceva: să caute un spațiu de închiriat, să deschidă o firmă, să facă un SRL. „Am fost foarte furioasă”, își amintește Mirela.

„El s-a dus la proteste, eu am rămas acasă cu doi copii mici și cu serviciu și toate, singură.” În seara cu protestele cele mai violente, jandarmii l-au ridicat, l-au băgat în dubă și l-au dus la DIICOT.

Nici asta nu l-a descurajat. La proteste, Adrian a văzut altă Românie. „Înainte mă fixam pe lucrurile rele, acum am văzut doar partea bună. Lumea mi se părea schimbată, mult mai educată, mai civilizată.” Era convins că în București se poate trăi bine. Îi veneau idei doar vorbind cu oameni sau mergând prin oraș. În malluri se căuta personal, în restaurante la fel. „Frate, stai că se poate”, și-a zis. „Aici câștigi bani din orice. Românii cum trăiesc aici? Ăștia cum trăiesc cu 400–500 de euro pe lună?”

S-a întors în Italia încrezător. În mai 2017 a mai venit o dată în București, a înscris mașina cu număr de România, a găsit un job ca ospătar într-un restaurant și un apartament de închiriat. Înapoi în Italia, Mirela începuse să aibă dubii: ar fi vrut să știe că ceva concret o aștepta în București. „Eu garantez câștigul, că n-o să lipsească nimic, că n-o să murim acasă”, i-a spus Adrian. „Încet-încet îți găsești și tu. O să găsim soluții și pentru copii.” Deși ideea de a pleca în România a fost a ei, spune Mirela, ea ar mai fi așteptat să mai strângă niște bani. Dar l-a urmat. Și-au făcut bagajele și, în iunie 2017, s-au mutat toți patru în București.

Acasă, în sufragerie, Adrian strânge din lucrurile soției și ale copiilor. A rămas într-un apartament închiriat în Piața Reșița: trei camere și două băi pentru o chirie de 1.000 de lei pe lună, pe care acum le împarte cu Teodor, un prieten din copilărie. Teodor a lucrat și el mai mulți ani în Tuscania și a venit în decembrie în București, ca să „mai schimbe locul”, dar și pentru că știe că și aici se fac bani. Deocamdată lucrează la un call-center.

În mijlocul camerei, Adrian așază o pungă și un sac de gunoi și ia la rând ce găsește în bibliotecă: fotografii și creioane colorate, brelocuri și caiete. Pe unele le aruncă, pe altele le pune deoparte ca să le trimită în Italia. Pe rafturi sunt înșirate fotografii în rame lucioase: el și Mirela cu prieteni, el și Mirela cu Susanna și cu Valentin. Un raft mai mic e rezervat doar lor doi: într-o fotografie făcută pe plajă, Adrian e în spate cu picioarele întinse pe nisip și cu privirea la cameră, iar Mirela râde, de parcă ar fi fost întrerupți de la joacă. În altă fotografie, Adrian o îmbrățișează pe Mirela și ține mâna pe burta ei. Lângă o fotografie cu el de când avea vreo șase ani stau mai multe cărți cu cotoarele la vedere. Printre ele Inteligență emoțională, pe care a citit-o în Tuscania, Psihologia pozitivă – ce ne menține fericiți, optimiști și motivați, Puterea de convingere, Focus și Cum să te psihanalizezi singur. Le-a citit aproape pe toate și vrea să le recitească curând, pentru că simte că intră iar într-o perioadă de nefericire.

În iunie 2017, Adrian, Mirela și copiii au venit în București cu ideea să muncească, să strângă bani și să deschidă un laborator de paste proaspete. Se gândeau să facă distribuție la birou, la domiciliu, dar și să gătească paste pe loc sau să vândă la bucată, ca să poată fi luate acasă. Mirela își imagina afacerea ca pe un ajutor pentru mămici: „Să pregătesc tot felul de sosuri, paste proaspăte cu ouă, cu ingrediente proaspete, și să fie totul pe moment. Dacă venea cineva la mine duminică dimineața și zicea: «Uite, eu am invitați azi și vreau să fac tagliatelle cu ragu», eu aș fi pregătit și pastele și ragu, și acasă ea ar fi fiert pastele și sosul”.

În prima săptămână, au stat la Cristi și Cornelia. Adrian a început imediat munca la restaurant și Mirela a stat pentru început acasă, ca să aibă grijă de copii și să aranjeze apartamentul în care urmau să stea. Nu știa să ajungă acolo și îl ruga mereu pe Adrian să o ducă. Lui i-ar fi plăcut ca ea să nu mai depindă de el și să interacționeze mai mult cu alți oameni. În august, i-a propus Mirelei să se angajeze, tocmai pentru asta. Banii, spune el, nu erau o problemă. Avea un salariu de 1.400 de lei în contract, dar din ce mai făcea ca bacșiș – cum ar fi cei 2.600 de lei din iulie, „o lună bună” – și din niște economii făcute în Italia, spunea că se puteau descurca.

„Te-am chemat la muncă nu pentru bani. Nu, te puteam întreține”, își amintește acum discuțiile pe care le aveau. „Te-am chemat ca să faci prietenii, relații, să ieși în parc, cu copiii. O femeie vecină de bloc a invitat-o la cafea. Nu s-a dus. Refuza să interacționeze cu lumea.” Pentru Mirela, totul era nou și complicat. Din 2009 nu mai venise în România, iar până atunci crescuse cu bunica la țară, în județul Brăila, așa că Bucureștiul îi era necunoscut: „Foarte singură eram, foarte mult am suferit, foarte mult am plâns. Eram mai străină decât în Italia, nu mai știam nimic”.

Diferențele o copleșeau. Mai întâi, ca să-i înscrie pe copii la școală și grădiniță, trebuia să le transcrie certificatele de naștere în limba română, iar de asta se ocupa Primăria Sectorului 4. A durat patru luni, din iulie până în octombrie. Când s-a dus să întrebe în ce stadiu sunt, o angajată a Primăriei i-a spus: „În 10 ani nu te-ai gândit să faci certificatele, și acum le vrei în 10 zile?!”. Mirelei nu i-a venit să creadă. „Îmi ceream dreptul de cetățean, nu veneam să cer bani.”

De la o patiserie unde își depusese CV-ul, i-au spus să le zică prin telefon ce știe să facă și își dau ei seama. N-au sunat-o înapoi, dar Mirelei i s-ar fi părut normal ca măcar să îi dea șansa să vorbească față în față. Nu i s-a părut normal nici câți bani a trebuit să dea la serbarea de Crăciun organizată la școală și la grădiniță pentru copii. La școala din Tuscania cineva doar se îmbrăca în Moș Crăciun, cânta și le dădea copiilor câte o bomboană de 10 cenți. „Toți copiii sunt extraordinar de fericiți, de la cel mai bogat la cel mai sărac, nu există diferență, nu vezi că ăla e negru, ăla e alb, ăla e bogat, ăla e sărac, ăla e țigan, ăla e român. Sunt toți la fel. Sunt toți fericiți. La noi în România închiriem un Moș și o Crăciuniță care costă două milioane. Punem bani de cadou 40 de lei, plus 30 de lei pentru doamna învățătoare, undeva la 100 de lei la Valentin, 100 la Susanna. Eu 230–250 de lei am dat numai la școală. Băi, stai așa, eu bani să mai iau cadou de unde mai am?”

Mirela se angajase și ea la primul restaurant unde lucrase Adrian, pe o perioadă de probă de trei luni. În noiembrie, după ce i-a expirat contractul, au decis ca ea să rămână acasă și să se ocupe de ideea de afacere, să facă paste, să le dea vecinilor, copiilor, să facă probe. Mirela nu s-a ocupat. Ar fi trebuit să facă o cantitate mare de paste și nu i se părea că avea cui să le dea, iar în ianuarie voia din nou să caute de muncă. „Veniturile erau mici și simțeam că nu pot să încep afacerile, că n-aveam cu ce.”

De atunci, lucrurile au mers și mai prost. Adrian vedea la Mirela o lipsă de voință și un negativism pe care îl credea specific și românilor din Tuscania, de lângă care a vrut să plece. „Greșeala mea a fost că am avut așteptări”, spune el. „Probabil am fi reușit, dar el a renunțat repede”, spune Mirela. „Toate eșecurile noastre, pentru că și eu am o parte din vină, au căzut pe umerii mei, doar ai mei. Și atunci s-a speriat și «Gata, ne lăsăm».”

Pe 2 ianuarie au pus punct. Mirela i-a spus că nu mai suporta situația, Adrian a întrebat-o dacă are vreo soluție, ea a spus că nu. Adrian i-a propus să rămână totuși în apartamentul din București, cu copiii, și el să-și caute alt loc în care să trăiască. „Am eșuat ca soți”, își amintește Adrian că i-a spus. „Hai să nu eșuăm ca părinți. Rămâi în România, te ajut să te muți, sunt de acord ca copiii să rămână cu tine. Măcar nu renunțăm la copii.”

Mirela nu a vrut să rămână, oricât de mult își dorea ca familia să rămână unită: „Mi-ar fi fost foarte greu singură. Eu îmi doream ca el să mă oprească, dar ca să rămânem împreună, nu despărțiți. Să plătim două chirii ar fi însemnat să fim doi instabili în România. Și am zis că în condițiile astea plec”.

L-a rugat pe Adrian să-i facă procură că poate să călătorească singură cu copiii, le-a reînnoit pașapoartele și a cumpărat bilete de avion pentru Italia. A sperat până în ultimul moment că Adrian o să se răzgândească și o s-o roage să rămână. I s-a părut că-l și vede la aeroport, pe 20 ianuarie, ieșind dintr-o mașină. Dar nu era el.

_

Cumnatul și sora lui sunt singurele rude pe care Adrian le are în București. L-au ajutat când a venit anul trecut, l-au găzduit și l-au sfătuit legat de ideea de afacere. I-a plăcut mereu de ei doi și se simțea ca acasă cât a stat la ei. Amândoi își doreau mai mult decât să muncească undeva și atât. După multe joburi în diverse companii, Cristi, programator, lucrează la propriile proiecte, iar Cornelia e acum grefier, după ce și-a dat demisia ca agent din Poliție.

Adrian vorbea cu ei despre politică, despre starea țării și uneori îl însoțeau și ei la proteste. Cristi citea mult, și istorie și psihologie, iar după discuțiile cu el, Adrian simțea că nu mai era „așa bâtă”.

Adrian e hotărât să rămână în țară când tot mai mulți oameni vor să plece. Există mai multe programe pentru românii din diaspora care se gândesc să-și deschidă o afacere în țară – unele reunite sub umbrela programului guvernamental Diaspora Start-Up, altele, ca RePatriot, gândite de entități private sau fundații precum Romanian Business Leaders. Aplicanții trebuie să demonstreze că au încă un domiciliu în afara țării în momentul înscrierii. Practic, dacă Adrian încă avea un cont bancar valabil sau un contract de chirie în Italia și voia să aplice la un astfel de program, ar fi fost eligibil. Înainte să se mute înapoi în România, Adrian găsise pe net programe cu fonduri europene, dar doar pentru proiecte în zone rurală. Cum el era atunci hotărât să vină în București, nu a căutat altceva.

Filmarea pe care a făcut-o Adrian când l-au ridicat jandarmii la protestele din Piața Victoriei, pe 1 februarie 2017, e printre puținele lucruri pe care le păstrează pe profilul de Facebook, alături de poze din fiecare noapte și dimineață care îl prindeau în Piață. Când povestește despre noaptea aia cu jandarmii, ia telefonul și arată filmarea. Când se uită și el din nou, îl trec fiorii.

În video, dă târcoale unui stâlp în flăcări, tușește când fumul îi ajunge în față, iar când în jur se strigă „Jos PSD!”, face și el la fel, cu patos. Când doi mascați îl iau de braț și unul îi cară pumni în spate, începe să strige: „Ieși, mă!”, „Ia mâna de pe mine!”. Imaginea se sucește, se rotește, iar Adrian e târât. „N-am făcut nimic! N-am făcut nimic!”, strigă. Mai strigă și după ajutor. A putut la un moment dat s-o sune pe sora lui, iar ea l-a liniștit spunându-i să facă ce zic jandarmii și n-o să pățească nimic. Până dimineața, ajunsese să vorbească frumos cu ei și n-a putut să le poarte pică.

Astăzi, spune, n-ar mai reacționa la fel, n-ar mai țipa, și numește totul „o experiență plăcută”. Uneori le mai arată și colegilor de la muncă ce a făcut el la proteste, dar ei îi spun: „Ești prăjit”.

A fost prima dată când Adrian a protestat pentru ceva și a simțit că aparține unui grup de oameni de la el de acasă. I se părea că România nu e așa diferită de Italia, că și acolo sunt probleme cu corupția, că peste tot sunt și bune, și rele. Stătea zi și noapte în Piață, crede că a fost primul care a stat o noapte întreagă în fața Guvernului. „Eram dezamăgit, supărat”, spune Adrian. „Ia uite, frate, cum să se întoarcă lumea acasă când… ce să găsească? Când tu, ca stat, furi? Ca și conducător, ce exemplu dai pentru poporul tău? Automat lumea nu-și mai dorește să vină acasă. Și eu când vreau să vin acasă, tu-mi faci treaba asta?”

Noaptea, în frig, se gândea mult la ce va face în România. Se gândea că protestează și împotriva lui, pentru toate dățile în care nu a mers la vot: „Ăsta să fie sacrificiul că alții au stat la rând ore întregi ca să poată vota, iar eu, din comoditate, nu m-am dus”.

De atunci, crede Adrian, nimic nu s-a schimbat în bine, ba chiar „situația s-a agravat”. Crede că „suntem un popor de leneși”, deși „forță de muncă avem”, dar „preferăm să plecăm în afară pe mai mulți bani”, cum a făcut și el. Televiziunile nu le mai urmărește pentru că ba manipulează (ține minte o emisiune la Antena3 din timpul protestelor când pe ecran scria că mulțimea din piață sărbătorea o victorie a tenismenului Roger Federer), ba vorbesc doar despre lucrurile rele care se întâmplă în țară. Informațiile și le ia „de pe Facebook” și de acolo mai ajunge pe site-urile TVR1 și Digi24. Pe Mălin Bot îl urmărește de la protestele de anul trecut. Îl admiră pentru că e singur împotriva tuturor, așa cum îi place și de Klaus Iohannis, pentru că „luptă împotriva corupției” și i se pare „cel mai OK președinte de până acum”.

Cei de la conducere i se par „mincinoși peste mincinoși”, mai ales în ultimul timp, odată cu modificările Codului Fiscal și trecerea contribuțiilor la asigurări sociale de la angajator la angajat. „Vedeam și de Olguța [Lia Vasilescu] cum declara ea că salariile nu vor scădea, ci dimpotrivă”, spune Adrian. „Iar în Parlament declară că ea nu a precizat că niciun salariu nu va scădea. E penibil.”

Speră ca lumea să-și dea seama și să treacă „la pasul următor: o revoluție în toată splendoarea ei, o adevărată revoluție, nu doar ieșit în stradă și făcut nimic”. Doar așa crede Adrian că nu va mai fi la putere „niciun corupt, niciun cercetat penal”. Însă forța care-l împingea pe vremuri la proteste acum a dispărut. Problemele personale l-au domolit și simte că mai întâi trebuie să se ocupe de el.

Într-o altă zi liberă se află într-o sală de clasă cu 20 de puști de clasa I, cu o ruletă în mână. Aici a învățat câteva luni Susanna înainte să plece înapoi în Italia. La o ședință cu părinții, învățătoarea le spusese că ar avea nevoie de niște rafturi pentru cărți, iar Adrian s-a oferit atunci să le facă el din niște materiale pe care le avea acasă și să nu mai pună toți bani pentru unele noi. Chiar dacă fata lui nu mai învață aici, vrea să se țină de cuvânt. Ia măsurători și notează ce trebuie să facă. Înainte să plece, învățătoarea îl roagă pe Adrian să scoată telefonul și să filmeze un mesaj din partea clasei pentru Susanna. „Susanna”, strigă copiii în cor, „ne e dor de tine!”.

Adrian se urcă în mașină și îi trimite Mirelei videoclipul pe WhatsApp. Ea îi trimite un emoji care plânge și o poză cu cei mici: Valentin într-un șorț albastru, în prima lui zi de grădiniță, și Susanna râzând cu gura până la urechi. Adrian crede că cei mici îl văd ca pe „tati care se joacă cu ei, îi ocrotește și îi ajută”. Vorbește în fiecare zi și cu Mirela, și cu Susanna, care plânge după el și crede că se va întoarce în Italia. Acum, Mirela lucrează într-un restaurant italian tradițional și, recent, a avut un interviu pentru un post de asistentă într-un cabinet stomatologic. Dacă o acceptă, va păstra ambele joburi. Lui Adrian i-ar fi plăcut ca cei mici să fi rămas în București. N-ar fi simțit lipsa tatălui, iar aici le-ar fi dat educația la care visa: să-și trăiască viața cum vor și să fie fericiți, să facă ce le place și nu să meargă doar la școală și la muncă. Îi e teamă că în Tuscania nu vor avea șansele și deschiderea pe care ar putea să le aibă în București, și nici încrederea că pot deveni orice își doresc.

Acasă, Adrian începe să construiască biblioteca. A dat și o fugă la Hornbach ca să mai cumpere niște șuruburi. Nu vrea să întârzie – dacă tot a promis și dacă tot are o zi liberă, vrea să-și ducă treaba la bun sfârșit.

Urmărește un plan pe care l-a desenat pe o bucată de hârtie. În Italia a învățat meserie de la nașul lui, care era tâmplar, iar în apartamentul din București a mai construit un dulap și o masă pliabilă pentru balcon. Ia trei bucăți de pal și fierăstrăul electric și le duce jos, în spatele blocului. Se întoarce, bagă firul de la fierăstrău într-un prelungitor, îl scoate pe geamul de la bucătărie și îl coboară de la etajul unu până în curte. Ia câte o placă, notează unde trebuie să taie, pornește fierăstrăul electric și trece atent placa prin discul metalic.

Înapoi în casă, le pune cap la cap și fixează bucățile de lemn cu șurubelnița. În trei ore, rafturile sunt gata și îi trimite o poză pe WhatsApp unei mame cu care ține legătura, șefa consiliului de părinți al clasei. „Super!”, îi răspunde ea. Seara, le duce la școală.

_

Dacă a fost o zi plină la restaurant, cum se întâmplă de obicei în weekend, Adrian iese din tură pe la 10–11 seara. Strânge vasele de pe mese, le duce la bucătărie și apoi merge să se schimbe în camera-vestiar. Înainte să plece, împarte bacșișul cu colegii: 3–4% merg la bucătărie, iar restul se împarte în mod egal între ospătari.

În mașină, înapoi spre casă, pornește întotdeauna muzica. Are un stick cu mai multe piese, uneori le lasă să meargă pe fundal, alteori dă volumul mai tare și lasă muzica să-i umple mintea. Ca acum, când în boxă începe piesa asta:

„Cine a zis că e ușor
Să rătăcești în lumea lor?
Pașii tăi te duc acasă
Când rănile dor.”

La semafor, își lasă capul pe spate și ascultă. Piesa e cântată de Vescan, un rapper care la 20 de ani s-a mutat din Cluj în București ca să-și facă un rost, iar acum are milioane de vizualizări pe YouTube. „E o melodie în care mă regăsesc”, spune. „În România am dat de ea. Exprimă adevărul, cam ce trăiesc oamenii când se duc în străinătate.”

„De mulți ani ai plecat
Dar nicăieri nu-i mai bine
Te întorci acasă într-o zi,
Acasă la tine.”

Adrian încă mai crede că poate să reușească să-și deschidă o afacere în România, chiar dacă spune și el că e într-o perioadă dificilă. Ideea cu laboratorul de paste proaspete a căzut – se baza pe Mirela să gătească, pentru că el nu se pricepe la asta – iar momentan nu s-a hotărât la alta. „Mi-am cam pierdut scopul. Dacă până acum o lună de zile mă trezeam dimineața și mergeam la muncă pentru că aveam familie de întreținut și trebuia să facem ceva, jumătate din gând s-a cam dus. Acum, practic merg la muncă să mă mențin eu.”

Astăzi, planul lui Adrian este să lucreze în Londra câteva luni ca să facă mai mulți bani într-un timp scurt și apoi să revină în București cu o siguranță financiară care să-l ajute să facă un plan pentru o afacere. Nu are ideea asta de la cineva, pur și simplu așa s-a gândit el, iar o cunoștință din Londra care lucrează într-un restaurant îl va găzdui. Și-a reluat și școala, la fără frecvență, la un liceu tehnologic din Hârșova, jud. Constanța. Apartamentul din București i-l va lăsa cumnatului, Cristi, ca să-și mute acolo biroul pentru o perioadă. Teodor, prietenul lui Adrian din copilărie, o să-și caute o garsonieră în care să se mute. Cristi nu crede în ideea lui Adrian de a strânge bani în străinătate, pentru că și el avea același vis când a fost în Belgia și spune că după cinci ani s-a întors doar cu o bancnotă de 500 de euro. Când a auzit de Anglia, Mirela și-a spus: „Acum pleacă iar” și crede că n-o să se mai întoarcă în țară.

Adrian, însă, e hotărât să facă cum crede el. A fost deja două zile în Londra ca să-și lase CV-ul pe la restaurante. De la restaurantul din București a plecat la final de februarie. E sigur că o să primească o ofertă în Anglia până pleacă. „Aici vreau să supraviețuiesc până o să plec. Și când plec, e ca să strâng bani și să mă întorc pus pe treabă.”

mai mult
Social

O bijuterie de autostradă: Centura Mării Negre

centura

Publicaţia Asociaţiei Mondiale a Drumurilor „World Highways Magazine” a anunţat că se dorește construirea “Centurii Mării Negre”, o autostradă lungă de 7.000 de km.

Lucrările ar trebui să demareze în toate ţările riverane (Turcia, Georgia, Armenia, Azerbaidjan, Rusia, Ucraina, Republica Moldova, România, Bulgaria, Serbia, Tirana, Grecia) cel târziu în anul 2019, dar o porțiune din autostradă este deja construită la nord de Marea Neagră.

Fiecare stat va plăti porțiunea sa de autostradă din resurse proprii, dar și din fonduri europene, pentru statele ce fac parte din Uniunea Europeană.

Pe teritoriul României autostrada va începe de la Giurgiu, va ajunge la Bucureşti, va urca la Ploieşti – Buzău – Mărăşeşti – Bârlad – Huşi, apoi va intra în Republica Moldova, către Chişinău. Astfel, se va face o importantă legătură rutieră între București și Chișinău.

La noi în țară, autostrada va străbate aproximativ 420 de km, scrie auto-bild.ro.

În total, autostrada Inelară a Mării Negre va avea în jur de 7000 de km și va fi a doua din lume ca lungime, după cea inelară a Australiei care măsoara 14.500 de km.

mai mult
Social

Mamă, iartă-mă!

mama-iertare

Nu mă prea bag în treburile altora, mai ales dacă e vorba de chestii delicate. Și evit să dau sfaturi nesolicitate sau dacă nu e în joc viața cuiva. Am făcut-o acum și nu regret.
Veneam spre casă, am ajuns în cartier și m-a sunat cineva. În timp ce vorbeam la telefon, în fața mea, într-o mașină, două femei, una mai tânără, la volan, și cealaltă, cam ca mine; nu auzeam ce vorbesc, dar privindu-le, mi-am dat seama că se certau. Cea tânără s-a întins peste cealaltă, a deschis portiera și i-a strigat furioasă de mai multe ori: „Dă-te jos!” Femeia a coborât și înainte de a închide (ușor) portiera i-a spus: „Dar sunt mama ta” Și a plecat încet pe trotuar. Mă uitam după ea (nici nu mai eram atentă la discuția telefonică și i-am și pus capăt); mergea ca un om necajit, cu umerii lăsați și cu capul în pământ. M-am uitat la cealaltă, mă așteptam să demaraze în trombă. Își pusese mâinile pe volan și capul peste ele. Mă uitam când la mamă, când la fiică și dintr-o dată, nu știu ce mi-a venit, m-am dus la portiera ei și am bătut ușor. Și-a ridicat capul; plângea. Nici nu știu, într-un timp atât de scurt, de unde a avut atât de multe lacrimi. Îi curgeau șiroaie. A lăsat geamul cam două degete și m-a privit întrebătoare. M-am aplecat puțin și i-am spus, aproape în șoaptă: „Du-te după ea!” A închis geamul. Am plecat și eu. În față, o vedeam pe mamă: mergea la fel de încet și parcă și mai aplecată. Apoi am văzut-o pe fată trecând aproape în fugă pe lângă mine. Și a strigat-o:”Mamă!” S-a întors. Și ea cu obrajii scăldați în lacrimi. Când am ajuns eu lângă ele, se îmbrățișau și fata, aproape cu disperare, îi spunea: „Iartă-mă, te rog, iartă-mă”.
Vorba aceea: numa’ mamă să nu fii. Dar ce minune minunată e să fii! Chiar dacă uneori e cu lacrimi.

Cora Muntean
(Tîrgu Mureș, 24 aprilie, 2015)
mai mult
Social

50 de centre de lectură şi ştiinţe aduc resurse educaţionale de calitate în grădiniţe defavorizate

carte-biblioteca1

Asociaţia OvidiuRo lansează Poveşti sub Lupă, un proiect susţinut de Raiffeisen Bank, prin care 50 de centre de lectură şi ştiinţe vor fi create în tot atâtea grădiniţe din comunităţi rurale sărace, acolo unde resursele educaţionale lipsesc sau sunt foarte limitate. În plus, toţi cei peste 1.000 de copii de vârstă preşcolară, beneficiari ai proiectului, vor primi şi câte o carte pe lună pentru acasă, timp de 3 luni. Poveşti sub Lupă îşi propune, de asemenea, să formeze o reţea de profesori de învăţământ preşcolar care să participe la formările OvidiuRo şi să împărtăşească experienţe, practici şi resurse educaţionale centrate pe dezvoltarea vocabularului, literaţie şi stimularea lecturii în grădiniţe.
Proiectul a fost lansat în luna martie şi se desfăşoară în două etape: 10 centre-pilot au fost deja create în tot atâtea săli de grădiniţă, în comunităţi defavorizate din judeţele Alba, Braşov, Dâmboviţa, Dolj, Iaşi, Maramureş, Prahova, Sibiu şi Vaslui, iar alte 40 de centre vor ajunge în grădiniţe începând cu luna septembrie 2018.
Kit-ul educaţional Poveşti sub Lupă, de care vor beneficia cei peste 1.000 de copii, din cele 50 de grădiniţe, conţine: un raft pentru cărţi, uşor accesibil pentru copii, un covor pentru sesiunile de citit împreună, un set de minim 20 de cărţi ilustrate (ficţiune şi non-ficţiune) şi numeroase resurse care încurajează dezvoltarea abilităţilor motrice, a curiozităţii şi a abilităţilor de investigare (de la magneţi sau lupe, la seturi de forme geometrice, puzzle-uri, măsuţă pentru apă şi nisip etc.).
Odată cu proiectul, OvidiuRo anunţă şi lansarea unei comunităţi profesionale on-line – insuladenisip.ro, ce se adresează exclusiv profesorilor din învăţământul preşcolar, în special celor care lucrează cu copii din zone defavorizate. Insula de Nisip este o platformă-resursă în care se împărtăşesc practici şi resurse educaţionale ce încurajează metodele de învăţare centrate pe copil şi cele pentru dezvoltarea competenţelor de comunicare. O scurtă animaţie despre ce înseamnă insuladenisip.ro.
„Poveşti sub Lupă propune o soluţie la o problemă stringentă în grădiniţele sărace: lipsa resurselor educaţionale potrivite vârstei, a cărţilor ilustrate pentru copii, nevoia de profesori formaţi în tehnici de învăţare centrate pe copil şi pe dezvoltarea literaţiei sau de cărţi de calitate care să ajungă în casele celor mai săraci copii – toate sunt intervenţii necesar să se întâmple concomitent, pentru a putea genera cu adevărat o schimbare. Iar cu suportul Raiffeisen Bank, cărora le mulţumim pentru susţinerea pe termen lung, sperăm ca proiectul pilot de anul acesta să fie doar începutul unui proiect sustenabil şi de impact, care va aduce copiii săraci mai aproape de cărţi şi implicit de succesul la şcoală şi în viaţă.” declară Maria Gheorghiu, Cofondator OvidiuRo.
„Accesul la educaţie preşcolară rămâne o provocare pentru mii de copii din comunităţi defavorizate, care nu au o frecvenţă foarte bună sau nu sunt nici măcar înscrişi la grădiniţă. Ceea ce ne străduim să facem, alături de partenerii noştri de la OvidiuRo, este să creăm, prin proiectul Poveşti sub Lupă, o infrastructură educaţională interactivă, care să aducă împreună resurse adecvate pentru particularităţile de vârstă ale copiilor şi profesori pregătiţi în tehnici de predare axate pe copil şi dezvoltarea literaţiei. Sperăm ca prin acest proiect să dăm o şansă celor peste 1.000 de copii la care ajunge anul acesta proiectul, să înceapă să iubească cititul, poveştile, şi mai departe să fie perseverenţi în dorinţa de se instrui şi de a-şi contrui un viitor mai bun prin educaţie”, adaugă Corina Vasile, Director Comunicare şi Relaţii Publice, Raiffeisen Bank.
Selecţia celor 50 de grupe beneficiare este făcută pe baza gradului de implicare şi deschidere a profesorilor către tehnici de învăţare moderne centrate pe copii şi pe dezvoltarea literaţiei, dar şi a gradului de sărăcie a comunităţii, a nevoii de resurse educaţionale în grădiniţă şi a numărului mare de copii preşcolari care frecventează grădiniţa.
Despre Asociaţia OvidiuRo
Misiunea Asociaţiei OvidiuRo este ca fiecare copil sărac să beneficieze de educaţie timpurie de CALITATE şi să devină, astfel, un membru activ al societăţii româneşti.
Eficacitatea programului-pilot Fiecare Copil în Grădiniţă a determinat Parlamentul României să transforme mecanismul central al acestuia în program naţional, în vigoare începând cu februarie 2016.
Ca Agenţie pentru Educaţie Timpurie, OvidiuRo mobilizează resurse publice şi private pentru a asigura educaţie preşcolară de calitate pentru cei mai săraci copii din România. Focusul OvidiuRo este să ofere materiale educaţionale de cea mai bună calitate, să formeze profesorii pentru a valorifica aceste resurse şi să ajute comunităţile defavorizate să formeze noi grupe de grădiniţă pentru ca niciun copil de vârstă preşcolară să nu fie respins din cauza „lipsei de spaţiu”.
În 2017, prin dezvoltarea de Centre pentru Educaţie de Calitate şi Literaţie în zone defavorizate, OvidiuRo a sprijinit grădiniţele din mediul rural să le ofere copiilor acces la un vocabular divers şi la lumea fascinantă a cărţilor de ficţiune şi non-ficţiune.
Anul trecut, OvidiuRo a instruit 700 de profesori din învăţământul preşcolar, focusul sesiunilor de formare fiind metodele de învăţare centrate pe copil şi cele pentru dezvoltarea literaţiei.
OvidiuRo îşi propune ca în 2018 să formeze 1000 de profesori din medii defavorizate, să dezvolte Centre pentru literaţie în grădiniţele rurale şi să distribuie minim 15.000 de cărţi pentru acasă copiilor din cele mai sărace comunităţi rurale din ţară.

mai mult
Social

România doctorală

absolventi-elevi

Titlul de doctor atestă puterea unei persoane de a transmite inovator cunoașterea. Spun „a transmite inovator” pentru că doctorul este un intermediar. El stă între două extreme: pe de o parte, cel care transmite cunoașterea numai pentru că i s-a permis să o facă, dar cu condiția de a nu schimba nimic din ce a primit, iar pe acesta îl numim corect licențiat; pe de altă parte, cel care nu transmite o cunoaștere, ci doar o caută, o sporește și o depozitează, iar pe acesta îl numim corect cercetător și, eventual, inventator. Doctorul este caraghios dacă repetă fără rod tradiția, dar este de negândit în absența unei tradiții. Aceste principii aparțin în mod natural funcționării minții omenești și transmiterii cunoașterii între oameni. Aceste principii țin deopotrivă de fundamentul culturii noastre și ele au fost consfințite în Evul mediu latin prin inventarea unei instituții aplicate acestor principii, pe care o numim „universitate”.

Recent, Ministerul Educației a distribuit universităților din România locurile bugetate pentru doctorat într-o proporție inedită față de anii trecuți, producând un avantaj net pentru un grup de universități. Avantajate sunt universități care au unele trăsături comune: funcționează în reședințe de județ, au un număr redus de studenți, dețin biblioteci și dotări precare, sunt înființate sau extinse după 1989, sunt intim legate de viața politică a României recente pentru că au fost întemeiate sub guvernări favorabile, au fost populate cu politicieni cu rol de profesori și mai ales au oferit o majoritate a clasei politice actuale, alături de universitățile private și, să adăugăm, nu au deocamdată nici o relevanță internațională. În schimb, cele dezavantajate sunt patru universități ale României (București, Cluj, Iași, Timișoara) care au și ele unele trăsături comune: există în metropole, figurează în locuri mai mult decât decente în clasamentele internaționale de profil, sunt cele mai vechi universități ale României, sunt cele mai numeroase prin studenții și profesorii lor, au cele mai performante dotări la nivelul local, au contribuit decisiv la unitatea culturală a României de aproximativ 160 de ani și au oferit cea mai consistentă parte a populației tinere care a protestat în ianuarie 2017 împotriva măsurilor din justiție ale actualului guvern. (O a treia grupă de universități, care a primit locuri egale cu anii trecuți, dar nu poate intra în nici una dintre aceste categorii, sunt universitățile de arte și cele dedicate unor domenii foarte restrânse, unde proporția financiară este suficient de scăzută în raport cu bugetul total pentru ca ele să nu modifice concluziile acestei analize). Convențional, le vom numi mai jos, potrivit obișnuinței, pe primele „universități mici”, iar pe cele din a doua clasă „universități mari”.

Nu pot să presupun care a fost motivul acestui dezechilibru (să fi înțeles guvernul că a lovi în a doua grupă este ceva eficient pentru a destabiliza masa posibilă a protestatarilor pentru viitoare măsuri samavolnice?), dar pot să constat că ea nu este singura îndreptată în aceeași direcție (subfinanțarea cronică a învățământului universitar și a cercetării, scăderea numărului de locuri la licență, încredințarea deciziei de numire a profesorilor și conferențiarilor strict fiecărei universități, știind că un control strict și o autocenzură reală există numai la nivelul marilor universități, amânarea indefinită a verificării școlilor doctorale, tergiversarea clasificării universităților etc.) și pot să constat, firesc, revolta comunității profesorilor din marile universități împotriva acestei măsuri. Dar voi încerca, mai jos: a) să reflectez la urmările posibile ale unei asemenea măsuri; b) să propun modele alternative de distribuție a locurilor doctorale; c) să susțin că actuala măsură nu este doar o măsură îndreptată contra marilor universități, ci este o lovitură gravă adusă întregii societăți civile, care ar trebui acum să reacționeze solidar.

Pentru primul punct, este destul de limpede faptul că a mări numărul doctoranzilor din universitățile mici în defavoarea celor mari înseamnă a scădea nivelul acestor studii și a le reduce treptat la generalități pentru care ne vom felicita numai între noi, fără a ne bucura de o cotare internațională și fără a ne bucura de legătura cu adevărurile pe care le cercetăm. Nu se pot face doctorate cu un înalt nivel calitativ acolo unde nu există dotări performante, iar acumularea lor este de lungă durată. Apoi, a nu oferi servicii de educație de înaltă calitate profesională va mări exodul populației studioase, care va face orice pentru a-și încheia studiile în străinătate și orice pentru a nu reveni în România. Apoi, tezele care vor rezulta din noua configurație vor fi greu de acceptat în organismul de atestare a titlurilor universitare, susținut de același minister care a blocat profesionalitatea lor. Altfel spus, CNATDCU va trebui fie să respingă o mare parte a acestor teze, fie să mintă în privința calității lor. În cele din urmă, vom obține o populație de contribuabili cu un nivel scăzut de educație și de conștiință critică, ușor de manipulat. Simbolic, a lovi în universitățile care au format cultura științifică a unui stat, dar a-i serba pompos centenarul seamănă de fapt unui prohod iresponsabil. Indiferent de sentimentele pe care le putem avea pentru clasa politică actuală, ne reunește o presupoziție funcțională: că oricine ar conduce statul, bine sau prost, are totuși în intenție binele comun. A lovi în sistemul educației sau în cel al justiției ridică o întrebare foarte serioasă legată de validitatea acestui principiu: vor oamenii aceștia totuși cu adevărat un bine comun?

Cu toate acestea, problema criteriului distribuției locurilor la doctorat este în sine delicată, iar indicarea unei rele voințe politice nu dizolvă problema. Faptul că neg posibilitatea realizării unor doctorate de bună calitate în universități mici ar putea să inducă în eroare, lăsând impresia că aș crede în existența unui corp profesoral care le populează de slabă calitate științifică. Acest lucru nu este adevărat, tot așa cum nu este adevărat faptul că nivelul de excelență al marilor universități este omogen. Conștiința frământată în a-ți face bine profesia și nesimțirea imposturii sunt fenomene umane și nu au nici o legătură cu distribuția lor instituțională. Există distinși colegi preocupați de studiu în universități mici și colegi indolenți în celelalte. Și totuși, există o forță de coerciție a mediului care elimină sau încurajează aceste fenomene umane, iar această forță produce polarizări ale calității în marile universități.

Atunci, cum să susținem financiar din bugetul statutului acele forme de învățământ care sunt organizate în jurul unor profesori care au „conștiința frământată în a-și face bine profesia” dar, simultan, au și dotările necesare pe care instituția le oferă? Sau: cum să oferim bani celor dedicați științei și să ne ferim de impostură? Dintre toate modelele, cel actual este cel mai prost: statul fixează numărul locurilor, printr-un minister în care decidenții sunt influențați politic. Problema noastră, însă, nu se consumă în a spune: „decidenții sunt răi, deci să îi schimbăm”, pentru că este posibil oricând să găsim alții cel puțin la fel de răi; dimpotrivă, trebuie să răspundem la întrebarea: „există oare un mecanism instituțional prin care, oricât de rău intenționată ar fi clasa politică (căci, o știm, tot pe ei îi va alege majoritatea needucată), prin care să salvăm excelența în educație?”. Îmi pot imagina două modele alternative, între care pot fi comparate avantajele: fără să pledez categoric pentru vreunul dintre ele, cred că ambele sunt mai bune decât cel actual.

Primul model se bazează pe o descentralizare maximă a învățământului universitar în direcția autonomiei universitare. Altfel spus, ministerul se poate rezuma strict la finanțarea unui buget acordat universităților, calculat potrivit unui clasament bazat pe dotări, performanțe didactice și de cercetare documentabile, evaluări internaționale, piața muncii și numărul de studenți care optează pentru o universitate. De la acest nivel, numai universitatea decide repartiția fondurilor: ea decide dacă optează sau nu pentru licențe, masterate sau doctorate și în ce procent, iar rolul organismelor de atestare a diplomelor rămâne firesc stabilirea și verificarea criteriilor de calitate după care funcționează fiecare școală doctorală. Printr-o asemenea procedură, este natural ca unele universități să constate că titlurile de doctor pe care le oferă se reduc la simple acte de vanitate, deoarece ele nu au prestigiu și greutate pe piața muncii, dar să și constate faptul că se pot implica activ (și rentabil financiar) în organizarea unor licențe gândite atent. O asemenea distribuție are câteva avantaje: desprinde universitatea cu titlurile ei de lumea politică; îi lasă să judece pe cei competenți câtă importanță au științele unele față de altele, și mai ales de ce trebuie finanțate decent domeniile care au efect indirect, dar substanțial și de lungă durată asupra unei comunități umane, cum sunt științele umaniste; oferă universităților posibilitatea unei concurențe libere și deschid posibilitatea unui efect complet absent, dar extrem de valoros pentru România. Mă refer la prestigiul unui titlu universitar legat de locul și tradiția care l-a oferit: de pildă, ca doctor de Mizil, vei inspira un grad scăzut de seriozitate cel puțin până când translatio studiorum se va opri, în drumul ei de la Atena, la Bagdad, Paris, Oxford și Cracovia, în cele din urmă și la Mizil. În schimb, o asemenea distribuție își are dezantajul ei: sistemul poate fi ușor pervertit dacă universitarii își vor alege decidenți slabi și care nu îi înțeleg misiunea, reducând-o la un simplu antreprenoriat care produce cunoașterea ca pe o marfă. Un asemenea dezavantaj, însă, are o altă natură: el ține de responsabilitatea comunității universitare și de mecanismele ei interne; iar dacă ele nu funcționează, cel puțin nu există alt responsabil în afara comunității.

Al doilea model se bazează pe o descentralizare maximă a sistemului învățământului doctoral în direcția comunităților profesionale, invitate să decidă distribuția finanțării. Aceasta presupune alocarea unui buget național unic pentru învățământul doctoral și înțelegerea studiului la acest nivel ca pe asocierea profesorului și a studentului într-un grant de cercetare. În această direcție a înaintat, dealtfel, legea învățământului din 2011. Dar forma de distribuție pe care o propun aici are în vedere ceva mai mult: desprinderea completă de universități a deciziei de finanțare a doctoratului și asimilarea acestuia cu concurența pentru granturile de cercetare organizată de UEFISCDI. Aceasta înseamnă organizarea unui concurs anual, cu un calendar precis, cu evaluatori performanți (indiferent că sunt români sau străini, întrucât acest criteriu de separare a făcut oricum enorm de mult rău sistemului de evaluare actual al cercetării), în care comunitatea decide cui acordă o finanțare pentru o cercetare doctorală, indiferent de locul cererii, dar dependent de dotările instituției petente. Avantajele unui asemenea sistem ar putea fi: separarea doctoratului de lumea politică, libera concurență a proiectelor de cercetare, posibilitatea unei baze de date care să reducă repetiția redundantă a temelor, clasificarea spontană a membrilor singulari ai unei comunități științifice făcută de această comunitate, iar nu de persoane din afara domeniului. Există, însă, cel puțin trei mari dificultăți ale sistemului: criteriul de separare a finanțării între domenii (evitabil doar parțial prin aritmetica comună a punctajelor); dificultatea eternă a instituției organizatoare a concursului de a nu respecta calendarul evaluărilor (se știe faptul că amânarea de la un an la altul a finanțării cercetării pe baza competiției face economie la buget, iar în cazul doctoratelor trucul nu mai poate fi folosit); transformarea grupurilor de evaluatori în clanuri de monopol. Evident, ultima dificultate este cea mai mare, dar aici fiecare comunitate științifică va purta responsabilitatea blocării sau meritul progresului propriului domeniu. Nu cred că este posibilă formularea unor reguli care să producă oameni cinstiți: pretenția lui Platon de a produce virtutea prin mecanisme de stat merită să ne pară o utopie, cât timp experiența vieții cotidiene ne arată cum rând pe rând regulile pe care le producem sunt falsificabile. Dau un exemplu încântător: după ce abia am format cu seriozitate instituția abilitării ca pe un criteriu sever și academic de selecție a celor care merită să conducă doctorate, strict dependent de transmisia personală a cunoașterii și a prestigiului științific, cineva a întrebat cu candoare: „dacă îmi iau abilitarea în Bulgaria, mi se recunoaște?”. Analogia cu înmatricularea autoturismelor este evidentă.

Nu știu care din cele două forme propuse este mai bună, dar cred cu fermitate că oricare dintre ele este superioară celei actuale. A dirija politic distribuția locurilor la doctorat este vicios. A defavoriza universitățile mari în finanțarea doctoratului este distructiv la adresa sistemului educațional. A lovi în educație înseamnă a submina coerența statului și dreptul populației la instrumentele gândirii critice. A priva populația de gândire critică este un atentat la societatea civilă. Fără educația formată de universitățile pe care le-am numit convențional „mari” suntem rupți de tradiție, adică trimiși în cele două extreme între care definisem doctoratul: vom putea transmite licențe (luate tot de la cei care au o tradiție, dar pe care nu îi vom mai avea) sau vom putea fi niște eterni inventatori (sau, în mod ridicol, reinventatori), fără acea continuitate căreia ne flatează, totuși, să îi serbăm centenarul. La rândul meu, m-am săturat să trăiesc într-o Românie în care să mai sper să fiu condus de oameni buni, culți și bine intenționați. Vreau să trăiesc într-o Românie în care, oricât de ticăloși ar fi conducătorii ei, viața mea profesională și civilă, cu tot ce ofer comunității mele prin propria mea conștiință, să nu fie afectată.

Alexander Baumgarten

mai mult
Social

O doctoriță și-a publicat fluturașul cu salariul de 2400 euro pe Facebook cu un mesaj

doctor_bani

Anca Mureșan e medic primar chirurg la Institutul Regional de Gastroenterologie „Octavian Fodor” din Cluj-Napoca și și-a publicat fluturașul de salariu pe Facebook, ca să arate că într-adevăr salariile medicilor au crescut substanțial în ultima lună: câștigă 11.200 de lei, cu tot cu o gardă suplimentară într-o zi de sâmbătă.

„Așa cum am spus, revin cu fluturașul pe care l-am primit azi. Acesta este venitul meu net pe martie 2018, salariu+ 1 gardă suplimentară de sâmbătă: 11.242 Ron, scrie actualdecluj.ro.

Ținând cont că am postat de curând că venitul meu pe luna trecută a fost de 6065 Ron, nu pot să nu spun că venitul meu aproape s-a dublat. Este un pas inainte, sunt încă multe de făcut și corectat, însă nu putem fi ipocriți și să nu recunoaștem măririle acordate”, a notat aceasta.

Postarea doctoriței a stârnit o întreagă dezbatere după ce a fost distribuită de zeci de persoane. Aceasta a relatat cum în urmă cu câteva zile fiica unei paciente operate de ea a insistat să-i înmâneze doctoriței o sumă de bani, „o mică atenție”.

„Am intrebat-o câți ani a muncit mama și câți bani a plătit pentru asigurările de sănătate, pentru ca atunci când va avea nevoie de servicii de sănătate să le primească gratuit… 28 de ani grei de muncă, acum cu o pensie de 500 Ron, vroia să mă plătească.

Nu mai merge așa…datoria statutului român este să își respecte cetățenii, medicii au primit niste salarii decente începând cu aceasta lună, așa încât de acum, dragi colegi, atunci când întindeți mâna după plic, uitați-vă în ochii celui din față”.

Așa cum am spus, revin cu fluturașul pe care l-am primit azi. Acesta este venitul meu net pe martie 2018, salariu+ 1 gardă suplimentară de sâmbătă: 11.242 Ron.

Medicul Anca Mureșan face precizarea că nu este simpatizant PSD.

mai mult
1 2 3 4 16
Page 2 of 16