close

Social

Social

A murit Victor Spirescu, primul român ajuns în Marea Britanie la 1 ianuarie 2014, după ridicarea restricţiilor pe piaţa muncii

spires

Anunţul a fost făcut pe Facebook de unul dintre prietenii săi. Victor Spirescu era cunoscut drept primul român care a ajuns în Marea Britanie la 1 ianuarie 2014, după ridicarea restricţiilor de pe piaţa muncii.

„Azi am pierdut un prieten drag mie şi familiei mele… A plecat mult prea repede dintre noi. În urmă cu 3 luni îmi spunea „Adiţule nu am trăit degeaba am trăit viaţa la maxim!”
Mai erau multe de făcut Victor! Odihneşte-te în pace Spirescu Victor! Condoleanţe familiei!”, a scris unul dintre prietenii lui pe Facebook.

Victor Spirescu a devenit celebru după ce, în 2014, era primul român care ajungea în Marea Britanie după ridicarea restricţiilor de pe piaţa muncii.

Viaţa sa privată, inclusiv condamnarea pentru agresarea fostei iubite, a fost expusă în repetate rânduri în ziarele britanice, a fost fotografiat cu politicieni, a apărut la televizor alături de liderul UKIP Nigel Farage, a fost oprit pe stradă de străini care îi cereau autografe.

La un an după ce ajunsese în Marea Britanie, Victor declara, potrivit Daily Mail, că abia aşteaptă să se întoarcă în România, cu toate că afirma că, anual, câştigă 60.000 de lire sterline (76.000 de euro).

Spirescu a părăsit şcoala la 18 ani şi susţinea că a învăţat engleza de la televizor. În Marea Britanie, acesta a lucrat, printre altele, într-o spălătorie şi în construcţii, iar în prezent, românul reuşise să îşi deschidă propria afacere.

Dumnezeu să-l odihnească în pace!

http://www.gandul.info

mai mult
Social

British School of Bucharest oferă burse pentru anul academic 2018 – 2019

bsb-scholarship-program

Cei care doresc să studieze la British School of Bucharest (BSB), singura şcoală din Bucureşti cu toţi profesorii vorbitori nativi de limbă engleză, au acum ocazia de a se înscrie pentru programul de burse pe care şcoala îl oferă!

BSB a dat startul programului de burse pentru anul academic 2018 – 2019, în care oferă burse de până la 100% din taxa de şcolarizare. Pot aplica pentru acest program toţi elevii cu vârste cuprinse între 13-16 ani care îşi doresc să studieze la British School of Bucharest şi, astfel, să descopere excelenţa educaţiei britanice. Înscrierile se pot face până pe 17 ianuarie 2018, ora 17:00. Procesul de selecţie include testări la matematică, engleză, un test de abilităţi cognitive, precum şi un interviu cu reprezentanţii şcolii.

La British School of Bucharest studiază elevi de aproximativ 50 de naţionalităţi. Scopul principal al BSB este să ofere fiecărui student, atât din punct de vedere educaţional, cât şi social, abilităţile necesare pentru societatea viitorului.

”Copiii vin la British School of Bucharest cu experienţe diverse şi împreună creăm un mediu cu adevărat internaţional, în care încurajăm fiecare student să-şi îndeplinească potenţialul academic, concentrându-ne pe educaţia completă a elevilor noştri. Beneficiile unei educaţii echilibrate, unde oportunităţile de dezvoltare extra-curriculare şi cele de leadership completează studiile academice, sunt dovedite prin rezultatele excelente obţinute în mod constant de studenţii noştri. Sunt convins că succesul continuu este, de asemenea, un rezultat al atenţiei noastre şi al angajamentului de a ne asigura că fiecare copil de la BSB îşi atinge la cel mai înalt nivel potenţialul şi că va intra în învăţământul universitar complet pregătit, cu încredere deplină în el”, a precizat Philip Walters, directorul British School of Bucharest.

B.S.

mai mult
Social

Opera caritabilă a Bisericii face cât două catedrale

Vasile-Banescu

Interviurile video PSnews.ro au continuat vineri, avându-l ca invitat pe teologul Vasile Bănescu, purtătorul de cuvânt al Bisericii Ortodoxe Române.

Unul dintre cele mai importante subiecte discutate cu oficialul BOR s-a referit la Catedrala Mântuirii Neamului, programată să fie final despre ale cărei costuri Bănescu a oferit explicații detaliate.

Pentru început, reprezentantul Bisericii a făcut istoria dezbaterilor privind necesitatea unei catedrale naționale, amintind că ideea a pornit în 1881 de la jurnalistul și poetul Mihai Eminescu.

„(Lucrările se află – n.r.) în stadiu foarte avansat, mai ales că anul acesta, anul Centenarului (anul în care sărbătorim practic 100 de ani de la inaugurarea formei de statalitate modernă a României), este anul în care va fi și sfințită Catedrala Națională sau Catedrala Mântuirii Neamului. Profit de ocazie să explic sintagma «Catedrala Mântuirii Neamului», pentru că, din păcate, inclusiv oameni cu cultură majoră, cu propensiune spre filosofie și spre teologie n-au înțeles inițial această denumire de «Catedrală a Mântuirii Neamului». Primul reflex al unui om care nu cunoaște istoricul acestui proiect este acela să creadă că e vorba de mântuirea la grămadă, a tuturor, la nivel de neam. Nu e vorba de asta – e foarte grosieră interpretarea respectivă. Sintagma a apărut în secolul XIX, după Războiul de Independență de la 1877, când mântuirea neamului însemna ceea ce înseamnă și acum, de fapt, în realitate, salvarea poporului român de sub stăpânirile străine. 1877 a fost, practic, anul eliberării noastre de sub domnia turco-fanariotă – a fost, practic, eliberare națională. Și atunci s-a pus problema pentru prima dată. Puțini știu, dar eu o spun cu multă bucurie: inițiativa publică a construirii unei catedrale naționale pentru a-i cinsti pe eroii căzuți în Războiul de Independență a fost a lui Mihai Eminescu, care în 4 iulie 1881 scrie un articol în ziarul «Timpul», în care propune ridicarea unui asemenea monument. Ulterior, ideea este preluată de toate elitele românești ale vremii, se ajunge la regele Carol I (care în 1884 promulgă Legea Bisericii Catedrale, prin care alocă de la bugetul de stat 5 milioane de lei – echivalentul a 5% din bugetul național al vremii respective al României). Acest lucru însă nu s-a întâmplat atunci – nu s-a putut demara construcția respectivă. Proiectul a rămas, a fost preluat de toate elitele culturale, religioase ale timpurilor care vin. Au urmat cele două războaie mondiale, care bineînțeles că au zguduit, au fracturat societatea și nu a mai fost posibilă preluarea coerentă a acestui proiect. A intervenit perioada comunistă, când nici nu s-a pus problema ridicării unei asemenea monument. După 1990, proiectul a fost adus din nou la suprafață: au început demersurile – au fost foarte multe avataruri ale acestor demersuri. S-a ajuns în anul 2006, când s-a promulgat Legea Catedralei Mântuirii Neamului, prin care s-au stipulat inclusiv sursele de finanțare ale ei: în primul rând Patriarhia Română (principala finanțatoare); în al doilea rând Guvernul României (prin Ministerul Cultelor – actualmente Secretariatul de Stat pentru Culte) și autoritățile publice locale, în măsura posibilului.

De aceea, apar din când în când, cu destulă coerență, aceste ajutoare financiare din partea statului român pentru ridicarea unui monument al cărui proiect are rădăcini aproape la 140 de ani adâncime în istoria noastră. E un proiect care a stârnit multe controverse, e un proiect neînțeles încă de foarte mulți, care își pun problema exclusiv în cheie materialistă, pragmatică, și spun: «De ce avem nevoie de o catedrală atât de mare, când avem atâtea biserici-monument istoric care au nevoie de reparații, când avem nevoie de spitale?» A apărut sintagma – adaug eu – manipulatoare «Vrem spitale, nu catedrale». Nu din cauza construirii Catedralei Naționale – ale cărei costuri le voi detalia imediat – nu se construiesc spitale sau autostrăzi în România. Vedem că există bani necheltuiți sau cheltuiți greșit, bani neabsorbiți din fondurile europene (…). Suntem o țară din păcate prost administrată, care nu reușim să luăm un start ireversibil din multe puncte de vedere. În acest context, apare construirea unei catedrale dedicate tuturor eroilor neamului românesc: din Războiul de Independență, Primul Război Mondial, Al Doilea Război Mondial… Apoi să nu uităm de eroii foarte discreți și din păcate nebăgați în seamă care au murit în temnițele comuniste: mii și mii de români care au sfârșit în temnițele comunismului tot eroi ai țării sunt și ei, pentru că au luptat pentru libertate în felul lor. Apoi eroi care și astăzi mor pe multe câmpuri de luptă unde România are angajamente prin NATO și care se întorc acasă din păcate în sicrie (îi vedem primiți pe aeroport). Toți aceștia sunt eroii României. În primul rând pentru acești eroi se ridică o asemenea catedrală.

E numită Catedrala Națională, pentru că este construită în capitala României. Este o catedrală al cărei proiect include (…) și alte componente, care pun în lumină nu doar dimensiunea religioasă a jertfei acestor eroi, ci și activitatea socială și culturală a Bisericii. Va exista lângă catedrală un centru de diagnostic și tratament (care va oferi servicii medicale gratuite – evident – pentru oamenii fragilizați social), vor exista un Muzeu al Creștinismului Românesc, un centru de conferințe, o cantină și un cămin pentru pelerinii care vor veni din din țară sau de oriunde – oameni care nu au bani să se cazeze în alte locuri. Așadar, aceste patru clădiri vor înconjura pe cele patru laturi această catedrală și va mai apărea un parc nou pentru bucureșteni (și nu numai pentru ei), de aproape 6 hectare, care va fi amenajat tot de Patriarhia Română lângă această catedrală, spre partea care dă spre Parcul Izvor.

Lucrările se află în proporție de 85% realizate. Se lucrează acum la cota 52 (la nivel de turnare beton și 62 de metri armătură). Lucrările sunt concentrate acum pe zona cupolei principale (cea mai importantă), care va avea înălțimea de 120 de metri. Pe ea va fi montată o cruce înaltă de încă aproximativ 7 metri, din câte știu. Dimensiunile catedralei sunt de 120 de metri lungime, 67 de metri lățimea maximă între cele două abside (vorbim de forma clasică a catedralelor în formă de cruce, deci latura scurtă a crucii va fi în clădire de 67 de metri) și înălțimea de 120 de metri.

Apropo de proporții: a fost comparată uneori în mod hilar cu Casa Poporului. Ea practic constituie doar a zecea parte din ceea ce numim astăzi Casa Poporului. Este doar puțin mai înaltă, din fericire – pentru că și din punct de vedere simbolic va apărea această cruce, care va putea fi văzută din orice punct al orașului. Va exista de asemenea posibilitatea să se urce până foarte sus (la două nivele – pentru cei care doresc să vadă panorama de la o asemenea înălțime)”, a detaliat Vasile Bănescu.

În acest punct, comunicatorul Bisericii Ortodoxe Române a expus costuri concrete: circa 80 de milioane de euro din 2006 până acum, urmând ca edificiul (care va avea ca hramuri Înălțarea Domnului și Sfântul Andrei) să coste 90 de milioane de euro „la roșu”.

„S-au cheltuit până în acest moment aproape 80 de milioane de euro. Costurile finale ale întregii clădiri, la faza «roșu» (cu acoperiș, ferestre și uși) va fi de 90 de milioane de euro. Din această sumă cheltuită până acum, 14 milioane s-au întors deja la stat, sub formă de TVA. Lucrează aproximativ 600 de muncitori (deci sunt aproximativ 600 de locuri de muncă), lucrează în trei schimburi. A fost o iarnă blândă – s-a avansat mult în privința lucrărilor. Nu există întârzieri legate de lucrările respective și sperăm că pe 30 noiembrie 2018, în ziua Sfântului Apostol Andrei (care este și unul dintre hramurile catedralei) va fi sfințită. Al doilea hram al catedralei este Înălțarea Domnului (această sărbătoare extraordinar de importantă), care este și Ziua Eroilor. Principalul hram va fi acesta (Ziua Eroilor), pentru că această catedrală le este dedicată”, a subliniat Bănescu.

În continuare, Vasile Bănescu a argumentat că donațiile de la stat au rol de eficientizare a cheltuielilor pentru ridicarea unor așezăminte de caritate. În aceeași ordine de idei, reprezentantul Bisericii Ortodoxe a expus alte cifre, care arată faptul că opera filantropică a instituției din 2007 până în prezent (așadar, în mandatul Patriarhului Daniel) este echivalentul a circa dublul sumei alocate Catedralei Mântuirii Neamului.

În primul rând, Patriarhia Română (a investit în catedrală – n.r.), prin donațiile care se oferă (zilnic se înregistrează foarte multe donații, din țară și din străinătate, în sume variabile). Sumele, chiar dacă nu sunt spectaculos de mari (deși au fost și sume foarte mari donate de oameni foarte bogați), sunt sume foarte numeroase și din această perspectivă donațiile acestea sunt constante.

Un al doilea finanțator al catedralei a fost Guvernul României: în 2017, a oferit aproximativ 25 de milioane de lei. Primăria Capitalei este pe locul 3: în 2017, au fost donate 19,5 milioane de lei.

De ce donează statul pentru catedrală? (E o întrebare pe buzele tuturor – le citesc și eu comentariile care apar în presă.) Puțină lume mai poate înțelege astăzi (pentru că nu li se explică aproape niciodată oamenilor) că există în orice societate din Europa și din lumea civilizată un parteneriat între stat și cultele religioase. De ce e necesar acest parteneriat? Pentru că statul are înțelepciunea sau strategia de a observa că sunt zone în societate unde el nu se poate implica sau ar fi prea costisitor pentru el să se implice. Mă refer la zona socială: decât să construiești un orfelinat de un milion de euro, mai bine oferi 500.000 de euro (dau niște cifre absolut aleatorii) unui cult religios care construiește el și aduce el personalul ca să lucreze în acel orfelinat.

Acest parteneriat stă la baza finanțării cultelor. Există foarte multe lucruri pe care în societate le operează din punct de vedere și material, și moral cultele religioase (în România avem 18 culte religioase, între care unul este Biserica Ortodoxă Română majoritară). Statul ajută cultele religioase, pentru că și cultele religioase ajută statul. Să dau un exemplu: câte mii de oameni mănâncă duminica în spațiul bisericilor, unde se oferă aceste daruri sub formă de mâncare. Există în Patriarhia Română 789 de instituții sociale (farmacii, microspitale, orfelinate, afterschool-uri), unde nu se plătește evident nimic și unde oamenii săraci (majoritatea bătrâni, copii și femei abuzate) beneficiază de serviciile Bisericii Ortodoxe Române. Există o hartă pe site-ul Patriarhiei Române (disponibilă AICI – n.r.), unde se poate vedea exact unde sunt locurile acestor așezăminte sociale. Unii se întreabă: e mult? e puțin? Aș spune că este exact cât s-a putut face până acum. Este mult – Patriarhia Română a cheltuit în ultimii 10 ani (de când este Patriarhul Daniel la cârma Bisericii Ortodoxe Române) 150 de milioane de euro doar pentru zona filantropică, de ajutor social pe care Biserica l-a oferit societății românești. Dacă comparăm asta cu alte instituții foarte bogate din zona economică, vom vedea că niciuna nu se situează deasupra Bisericii Ortodoxe Române, ca investiție în spațiul social.

Acest parteneriat între stat și Biserică este firesc: e și în beneficiul statului, e și în beneficiul bisericilor – care biserici nu trebuie confundate cu instituțiile restrânse, care formează inevitabilul lor aparat birocratic (departamentele respective: vorbim de Patriarhia Română, vorbim de Patriarhia Bucureștilor)… Biserica Ortodoxă Română nu e formată doar din aceste entități birocratice; ea e formată din 86% din populația României, care se regăsește într-un fel sau altul în acest organism numit Biserică. Și de aceea e firesc să existe această colaborare stat-Biserică”, a afirmat Bănescu.

Alt subiect discutat cu purtătorul de cuvânt al Bisericii Ortodoxe Române s-a referit la vânzarea lumânărilor: există sau nu norme trasate de către Patriarhie ierarhilor și preoților din teritoriu? La rândul lui, Vasile Bănescu a subliniat că Patriarhia nu impune așa ceva, dar a dat de înțeles că ea nici nu se opune în cazul în care un ierarh sau altul din provincie stabilește o asemenea normă pentru preoții din subordine. Cu această ocazie, purtătorul de cuvânt a enumerat cazurile în care Biserica plătește și pe cele în care nu plătește impozite.

Vă spun ceea ce știu: nu este adevărat. Acolo unde însă unii ierarhi – aflându-se față-n față la niște ședințe lunare cu preoții pe care îi păstoresc – discută această problemă economică… Nu cunosc asemenea amănunte la nivel de discuții, dar în mod cert Patriarhia Română nu a fixat vreodată asemenea normă de vânzare a lumânărilor, pentru că e o absurditate în sine, dacă stăm s-o analizăm: nimeni nu poate fi obligat să vândă sau să cumpere lumânări. Și eu, și dumneavoastră, când mergem pe la biserică, în mod reflex aprindem câteva lumânări pentru cei care au decedat în familia noastră, pentru cei pe care îi avem dragi în sufletul nostru, dar nu există posibilitatea obligării cuiva de a cumpăra vreo lumânare în plus față de ceea ce își dorește. Asta e valabil pentru toate obiectele de cult care se vând în biserici și care apropo: că s-a discutat și despre asta: că Biserica nu plătește impozite… Biserica nu plătește impozite – și ea, și celelalte culte religioase din România (dar și din Europa) pe obiectele de cult pe care le fabrică ea însăși, în atelierele sale: lumânări, obiecte de cult care se folosesc în serviciul divin (cădelnițe, Evanghelia, ferecăturile cărților respective, cărțile de cult pe care Biserica are monopol, în mod firesc – nu poți să lași o carte de cult să apară la o editură X sau Y, pentru că e vorba de grija față de text șamd). Doar pe aceste obiecte de cult nu se plătește impozit când ele se vând în biserică. Banii care se obțin din vânzarea obiectelor de cult reintră în circuitul Bisericii, pe care îi folosește în varii direcții: de la întreținerea locașului de cult (care nu costă puțin: căldură, lumină, curățenie etc.), repararea locașurilor de cult, activități filantropice, culturale…

Cunosc în București câteva biserici care au afterschooluri, unde copiii merg și li se predă gratuit. Există grădinițe pe lângă biserici, unde de asemenea copiii săraci pot veni și urma aceste cursuri… Acești bani care se obțin din vânzarea obiectelor de cult sau din încasările pe care Biserica le face prin donațiile pe care le primește rămân în interiorul instituției. Este exact statutul pe care îl are orice ONG, partid politic sau universitate din România. Bisericile au statut de ONG în fața legiuitorului. Banii din interiorul unui ONG circulă în interiorul lui și nu este voie să faci afaceri cu ei, din care să obții profituri nedeclarate la stat. Biserica nu face asta – desigur – și plătește impozite pe toate clădirile și terenurile agricole pe care ea le are (și din care obține venituri), pe salariile personalului… Este din păcate o informație falsă – care poate fi verificată oricând în adevărul care de fapt se ascunde în spatele unei asemenea informații”, a încheiat Bănescu.

Secvența este disponibilă mai jos, în intervalul 15:07 – 35:01:

PS News
mai mult
Social

„EXTEMPORAL LA INCLUZIUNE”, Campanie națională de sensibilizare a elevilor

diploma1

„Scoala normala este pentru toti copiii. Cum sunt elevii pregatiti pentru asta?”, Mihaela Mihaescu, presedinta Asociatiei IHTIS.

Asociatia IHTIS a desfasurat in anul 2017 Campania nationala de sensibilizare a elevilor, intitulata „EXTEMPORAL LA INCLUZIUNE”, care a strans laolalta aproximativ 1800 de povesti scrise de elevi de toate varstele – desene, versuri sau povesti reale sau imaginare – toate favorabile incluziunii.

Promisiunea facuta de Mihaela Mihaescu, presedinta Asociatiei IHTIS, reprezentantilor celor 100 de gradinite, scoli si licee partenere – la inceputul campaniei – a fost de a cuprinde intr-o carte toate opiniile primite de la elevi – realizand o poveste care sa educe, care sa deschida usi, minti si suflete…

La sfarsitul anului 2017, promisiunea s-a concretizat partial – fiind tiparit primul volum, intr-un tiraj de 100 de exemplare, din lipsa de fonduri, doar prin investitia autorului – persoana cu deficiente fizice asociate.

Cartea „ESTE OK SA FII DIFERIT – DIVERSITATEA pe intelesul COPIILOR”, imbina imaginatia cu realitatea. Inimuta si Calin sunt doua personaje de poveste, aflate în dialog cu sute de elevi din toata tara, pornind de la intrebarea: Ce sentimente te-ar incerca daca ai avea un coleg sau prieten cu dizabilitati?

Dupa primele exemplare diseminate – cei in domeniu, au considerat cartea a fi o poveste inedita pe piata romaneasca de literatura pentru copii, ilustrata si explicata fiind atitudinea corecta fata de fiecare deosebire observata la celalalt.

„Intre miile de situatii discriminatorii, exista povesti de nimeni stiute – scrise cu suflet, cu intelepciune, cu nadejdea ca intr-o zi, un copil cu Cerinte Educationale Speciale (C.E.S.) sau cu orice alta dizabilitate, va sui o treapta – cel putin una – care sa-l evidentieze a fi APT PENTRU CEVA – niciodata nestiindu-se de la inceput PENTRU CE…

Traim intr-o tara democratica, membra UE? N-as zice… Am zabovit, in urma cu 8 ani, intr-o astfel de tara – doar o saptamana. Daca in Cehia, de atunci, nu exista copil de varsta scolara ramas in afara sistemului educational, in Romania de astazi sunt mii. De ce?

Pentru ca refuzam, ne temem sau evitam a recunoaste ca: sunt mii de experti” care vorbesc despre incluziune, dar folosesc termenul “handicap” fara a-i intelege semnificatia. 

In orice scoala este interzisa prin lege segregarea si discriminarea, insa in fata a mii de elevi cu dizabilitati usile scolilor normale raman inchise, cadrele didactice nefiind familiarizate cu adaptarea programei specifice nevoilor elevului vulnerabil si nici cu accesibilizarea mediului fizic. In multe declaratii, cadrele didactice afirma ca: „prezenta elevului cu dizabilitati in clasa, incetineste progresul elevilor capabili de competitie, de performanta…” – explica Mihaela Mihaescu, presedinta Asociatiei IHTIS.

Doamna educatoare Noemi Nasturas de la Gradinita „Lizuca” din Bacau, partener in campanie, a afirmat: ”Ati explicat cuvinte care uneori chiar noi, educatoarele, nu le putem descrie astfel incat sa fim intelese. Un material de mare ajutor la activitatile noastre de la Educatie pentru Societate, unde invatam copiii despre prietenie, despre discriminare…”.

Un aspect inedit a fost intalnirea autoarei, Mihaela Mihaescu, initiator si coordonator al campaniei, cu 40 de elevi ai Scolii Gimnaziale nr.194 din Bucuresti, o activitate interactiva, dialog care – in repetate randuri – a induiosat-o pe d-na invatatoare Elena Nuica pana la lacrimi.

Si in 2018, campania Asociatiei IHTIS continua, prioritare find: promovarea si valorificarea cartii, participarea la actiuni dedicate copiilor si dialogul cu acestia, atragerea de fonduri, colaboratori / organizatori de evenimente / targuri de carte pentru a multiplica si disemina informatia, generand intelegere, acceptare, incluziune scolara si sociala a semenilor cu dizabilitati.

„In pregatire, sunt alte 3 volume – ultimul dorindu-se a fi un ghid util studentilor sau tinerilor educatori si invatatori interesati de literartura in domeniu pentru realizarea lucrarilor de licenta sau la clasa, pentru educatia corecta a elevilor”, a completat  Mihaela Mihaescu, presedinta Asociatiei IHTIS.

In campania „EXTEMPORAL LA INCLUZIUNE”  s-au implicat pana in prezent 373 de cadre didactice – colaboratori voluntari. Acestia au primit Adeverinte si Diploma EXTEMPORAL LA INCLUZIUNE.

Asociatia IHTIS:

https://extemporallaincluziuneblog.wordpress.com/

Vizitati varianta online a cartii aici:

https://issuu.com/mihaelamihaescu/docs/povestea_diversitatii

Material video de la lansare:

https://www.youtube.com/watch?time_continue=14&v=PLYBUQyrAY0

mai mult
Social

DOI ELEVI GENIALI DIN BOTOȘANI AU FOST ADMIȘI LA CAMBRIDGE ȘI OXFORD

Stefan-Balauca-375×281

Liceenii Ștefan Bălăucă, considerat ”Einstein de Botoșani”, care este și cel mai tânăr cetățean de onoare al municipiului Botoșani, și Alexandru Pitrop își vor continua studiile universitare la două dintre cele mai prestigioase universități din lume.

”Rezultatele elevilor de la Colegiul Național „Mihai Eminescu” Botoșani continuă să impresioneze: Ștefan Bălăucă și Alexandru Pitrop au fost deja admiși la cele mai prestigioase universități din lume:Cambridge și Oxford. Un moment de satisfacție, bucurie, împlinire și pentru colectivul didactic din întreaga școală”, a anunțat Cristina Chiriac, directorul Colegiului ”Mihai Eminescu”, pe contul său de Facebook.

Potrivit acesteia, Ștefan Bălăucă va studia științele, iar Alexandru Pitrop va fi un specialist în matematică. Ștefan Bălăucă este multiplu medaliat la olimpiadele naționale și internaționale de matematică, fizică, română, chimie.

Anul trecut, botoșăneanca Andreea Rotaru, tot de la Eminescu, a fost admisă la Oxford.

B.B.

mai mult
Social

Ultima zi de serviciu a domnului Nelu

Ionel-Chiriac

După 25 de ani în care a lucrat pentru bolnavii în stadii terminale, domnul Nelu iese la pensie. A fost primul angajat al Hospice-ului Casa Speranței, un ONG înființat în 1992 de un cetățean britanic, care a adus pentru prima dată în România ideea de îngrijire paliativă. În 25 de ani de muncă, domnul Nelu a văzut multă suferință, multă compasiune și mulți oameni admirabili care și-au dat din timpul lor pentru cei care mai aveau foarte puțin timp. Da, domnul Nelu a văzut mulți oameni care s-au stins. Iar unul dintre acești oameni a fost fiul său.

Domnul Nelu are 67 de ani și este un bărbat masiv, cu părul cărunt. Colegii lui ne avertizează că, pe cât este de taciturn, pe atât este de bun și de cumsecade. Seamănă, uneori, cu Carl Fredricksen, personajul principal din filmul de animație „Up“.

Stă aplecat peste un monitor de calculator, într-o cameră mică din centrul socio-medical Hospice Casa Speranței, de la Adunații Copăceni. Compară documente din calculator cu fișe de mână. Acte în copii legalizate sunt răspândite pe micul său birou. Domnul Nelu face gestiunea finală după 25 de ani de muncă. A fost primul angajat al acestei fundații, iar în tot acest timp nu s-a dat înapoi de la nimic. A fost șofer, asistent medical de conjunctură, administrator, om bun la toate și, în general, om bun pentru cei de lângă el.

Cartea sa de muncă ne spune, metaforic, povestea îngrijirii paliative din România. Dar numai de metafore nu-i arde domnului Nelu în această ultimă zi. E povestea lui și-l vom lăsa să o spună așa cum vrea: simplu, ordonat, de la început. De la niște bătăi în ușa apartamentului său din Brașov.

BRAȘOV, ÎNCEPUTUL ANILOR ’90

Dragoș avea 5-6 ani. Se născuse cu limfedem congenital, o boală care afectează sistemul limfatic. Printr-o minune, dosarul lui Dragoș a ajuns la un domn pe nume Graham Perolls. Ne-am trezit, într-o zi, la ușa apartamentului din Brașov unde stăteam, cu acest domn din Anglia. El ne-a ajutat să mergem cu copilul la Londra, la un test. Medicii de acolo i-au pus verdictul „sarcom“ și ne-au sfătuit să revenim pentru operație la finalizarea creșterii, adică după ce împlinește 18 ani. Problema lui era la vasele limfatice. Nu circula limfa, iar asta făcea ca piciorul stâng și mâna dreaptă să fie mereu umflate. Nu am avut ce altceva să facem decât să așteptăm să împlinească 18 ani și apoi vom mai vedea. Boala nu era agresivă.

Atunci, în discuțiile pe care le-am avut în Anglia, Graham Perolls mi-a spus: „dacă am deschide un hospice la Brașov, ai vrea să lucrezi pentru mine?” Eu aveam o meserie, eram tehnician la elicoptere, la Ghimbav. Nu știam ce înseamnă un hospice. „Dar, da, aș vrea!“

Anii de început ai Hospice Casa Speranței. Domnul Nelu este al doilea din dreapta
Anii de început ai Hospice Casa Speranței. Domnul Nelu este al doilea din dreapta
Alina Păduraru, Cristian Delcea
mai mult
Social

Călugărul-medic care oferă consultații gratuite la mănăstire

parintele-Pavel-1024×539

România are nevoie de sănătate pe străzi, în case şi-n spitale. Un călugăr – medic încearcă să ajute cum poate. Trei zile pe săptămână este voluntar al Spitalului Municipal de Urgenţă din Bucureşti şi asistent universitar pentru studenţii medicinişti. Ca să fie mereu aproape de oameni, şi-a amenajat cabinetul medical la mânăstirea Turnu, de lângă Ploieşti, şi oferă consultaţii medicale gratuite oricărui bolnav care-i trece pragul.

De opt ani, călugărul Pavel îşi amestecă paşii cu cei ai navetiştilor care coboară din personalul de Ploieşti. Cu reverendă şi barbă, pare un pustnic coborât printre profani. În viaţa monahală tămăduişte suflete. În cea civilă, trupuri. Este medicul – călugăr Pavel Mincă, de la Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti. Şi lucrează fără salariu, trei zile din şapte.

-Luni, marţi şi miercuri. Adică trei zile pe săptămână.

-Şi acum mergeţi direct la spital?

-Da, da…

-Şi de la spital?

-De la spital, înapoi acasă.

Acasă e, de fapt, mânăstirea Turnu, din Prahova. I-a trecut pragul la 19 ani. A parcurs treptele ascezei, a primit „veşmântul mare” şi a devenit părintele Pavel. Într-o zi a mers să ia „cuvânt de folos”, cum e rostul vieţii ascetice. Şi-ntreaga filosofie i s-a schimbat.

Părintele Pavel: M-am îndreptat spre medicină la îndrumarea părintelui Iustin Pârvu. M-a îndrumat către medicină după ce am terminat facultatea de teologie. La Spitalul Universitar am ajuns după terminarea facultăţii de medicină, în cadrul rezidenţiatului. Rezidenţiatul în specialitatea de medicină internă l-am făcut pe secţia de Medicină Internă şi Nefrologie de la Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti.

Acum studiază pentru doctorat. Şi dincolo de pacienţi şi de saloane, le explică studenţilor tainele semiologiei, din postura de asistent universitar.

După program, face cale întoarsă acasă, la mânăstire.

Laolaltă cu fraţii din chilii şi cu părintele stareţ a renovat o casă veche şi-a transformat-o în cabinet de medicină internă. Un loc unde banii n-au preţ şi orice bolnav, indiferent de rangul social, religie sau etnie, este consultat gratuit.

Cabinetul mânăstirii Turnu are şi ecograf.

Părintele Pavel: Toate consultaţiile şi investigaţiile la acest cabinet sunt gratuite. Nu necesită nici bilet de trimitere, nici buletin, nici carnet de sănătate. Pur şi simplu, cine doreşte să fie consultat se adresează cu un telefon în prealabil pentru a fi programat.

Călugărul Pavel a cumpărat ecograful cu banii strânşi în perioada rezidenţiatului şi un împrumut bancar pentru care încă plăteşte rate. L-a împrumutat şi Spitalului Universitar, o vreme. Acum îl foloseşte pentru pacienţii ajunşi la cabinetul mânăstirii. Ca medic, se loveşte de lipsuri. Dar refuză să accepte ideea că sistemul sanitar este în pragul comei.

Părintele Pavel: În România sunt încă medici buni. Sunt încă oameni care doresc ca acest sistem să funcţioneze. Şi cred că trebuie să-i lăsăm pe oamenii capabili şi oamenii care doresc să facă ceva să se ocupe de acest sistem de sănătate. Şi trebuie să le acordăm încredere. Să nu le punem beţe în roate.

Părintele Pavel visează acum să amenajeze şi un cabinet de pediatrie.

PĂRINTELE MEDIC PAVEL, de la Mănăstirea Turnu si de la… Spitalul Universitar: “Am grijă de trupul meu ca să-l am ca un instrument spre slava lui Dumnezeu, spre a face bine celorlalţi şi nu să îl îngrijesc mai mult decât pe ceilalţi.”

Ce cântăreşte cei mai muit în îmbolnăvirea unui om?

Ştim că din punct de vedere teo­logic, boala a intrat în lume odată cu păcatul, ca şi moartea. Pe secţia noas­tră oamenii vin pentru că se îmbolnă­vesc din cauza stilului de viaţă, cum se spune acum: din cauza fumatului, a consumului de alcool, a unei alimenta­ţii nesănătoase, pe suport de colesterol şi altele. Sigur că toţi aceşti factori nu ar fi intervenit ca factori negativi dacă trupul omului nu ar fi stricăcios. Păcatul este cel care a introdus boala şi moartea în viaţa omului, asta se vede şi în vremu­rile actuale, numai dacă observăm că sti­lul de viaţă îmbolnăveşte de cele mai mul­te ori omul sau agravează bolile. O boală de inimă o agravezi, desigur, mâncând sare, deşi nu ai avea nevoie de o cantitate mare si, mai ales, nu ai voie.

E suficient un regim alimentar pentru a-ţi menţine sănătatea?

Se pare că da! Printr-un regim alimen­tar şi printr-un stil de viaţă sănătos, echili­brat, se poate prelungi viaţa, se poate men­ţine o sănătate bună până la moarte.

calugar-bunŞi această stare de bine poate deveni un obiectiv?

Obiectiv în sine n-aş dori să fie, scop în sine nu este sănătos să fie. Nu poţi să calci pe cadavre pentru ca tu să ai un stil de viaţă sănătos. Te conservi pe tine, dar mâhneşti pe altul. Din punct de vedere creştin nu e normal să te fixezi numai pe stilul de via­tă.Sunt oameni care cheltuie foarte mulţi bani pentru a avea o alimentaţie super-ecologică, dar deja se trece în cealaltă extremă: ca eu să am o viaţă mai lungă sau una mai sănătoasă, cheltui mult mai mult şi de fapt grija faţă de trup este născută de egoism, în cazul acesta. Dimpotrivă, din punct de vedere creştin, am grijă de trupul meu ca să îl folosesc pentru ceilalţi, să-l am ca un instrument spre slava lui Dumnezeu, spre a face bine celorlalţi şi nu să îl îngrijesc mai mult decât pe ceilalţi.

Cel care se dedică iui Dumnezeu oboseşte vreodată?

Cel care se dedică lui Dumnezeu poate să şi moară pentru că se dedică prea mult şi aproapelui. Sfântul Vasile cel Mare a murit pe la 50 de ani, de exemplu, postea aspru şi se dedica celorlalţi. Pe de altă parte, Sfântul Antonie cel Mare a trăit peste 100 de ani, printr-un post aspru. Depinde aşadar şi de trupul omului, de cât poate el duce. In ge­neral, Sfinţii Părinţi recomandă o dreaptă socoteală şi în ceea ce priveşte trupul şi în ceea ce priveşte fapta bună, virtutea.

Care ar fi diferenţa dintre viaţa ascetică şi ascetismul acesta modern în numele căruia căutăm să fim supli, frumoşi?

Este vorba despre egoism, despre iubi­rea de sine! Una e să am grijă de un instru­ment pentru ca să îl pot folosi la capaci­tatea lui şi pentru ce a fost creat, şi alta e să îl îngrijesc pentru el în sine, ca pe un bibelou.

Ce rol a avut părintele Justin în luarea unor decizii care au vizat viaţa sfinţiei voastre?

Părintele Justin a fost cel care a prins cumva gândul lui Dumnezeu cu privire la mine. Au mai fost şi alţii care au înţeles acest lucru, cum ar fi părintele stareţ, care mi-a sugerat acest lucru, dar eu în viaţa mea, până la Părintele Justin, am refuzat şi am fugit de medicină. Am fost să îl întreb pe părintele altceva, l-am întrebat în aşa fel încât să-i induc oarecum răspunsul. Părin­tele stareţ ar fi dorit ca după Facultatea de Teologie să urmez cursuri de masterat şi de doctorat în Teologie. Consider că pentru monah nu e prea potrivită viaţa de oraş, de studiu aprofundat. E bine să ai studii, dar poate că nu eram pregătit… In elanul meu aş fi dorit o viaţă retrasă, deşi sunt bucureştean. Aş fi vrut să mă retrag la Frăsinei, unde viaţa e foarte retrasă, dar discutând şi sedimentând încă vreo şase luni de zile gândul meu cu privire la viaţa monahală, am ajuns la concluzia că acesta e drumul meu – preoţia şi medicina.

Aţi studiat Psihologia, iniţial.

Am început să studiez Psihologia la în­demnul tatălui meu. Dorinţa mea mare era să urmez cursurile de Teologie, dar nu cele de Pastorală, nu am dorit să fiu preot vreodată. Voiam să fiu profesor de Religie pentru că aveam în minte să duc o viaţă filosofică, să îi întorc pe ceilalţi către Dum­nezeu, spre credinţă. Mental, parcă mă în­depărta ceva de viaţa de preoţie şi cu atât mai puţin de medicină. A fost un moment în copilăria mea când mi-au fost descrise aceste meserii ca de lepădat, în sensul că bunicul meu se mai îmbăta din când în când, avea problema asta câteodată şi ve­nea către noi, verişorii care eram prin cur­te, şi spunea: „Pe ăsta îl fac popă, pe ăsta îl fac doctor”, în ideea că să îl vindecăm, si noi râdeam unii de alţii. Ne-am indus unii altora această scârbă de preoţie şi de medi­cină, spuneam: „Ha-ha-ha! Uite popa! Uite doctorul!” Adică aici a fost motivul pentru care am refuzat să aleg aceste două meserii.

Practic, o fetiţă v-a convertit…

Da, eram la joacă şi o fetiţă a spus că ea crede că există Dumnezeu şi gândul acesta a încolţit în inima mea.

164019input_file0090523_0_w700_h1032_q100Activitatea din spital vă odihneşte?

Atâta vreme cât e ascultare, oricât de obositoare sau de încărcată de risi­pire ar fi, te odihneşte. Nu are cum să fie altfel. Te oboseşte mai rău să stai în pustie liniştit şi să te frămânţi cu gân­durile: „Doamne, poate n-o fi spus asta duhovnicul, poate să fac aşa, poa­te să spun aşa.”Dar dacă ţi-a spus du­hovnicul să te duci acolo şi ai făcut, nu te mai zbuciumi interior cu gân­durile că o fi aşa, că o fi altfel. Faci şi te preocupă cum faci lucrul respectiv să Ii placă lui Dumnezeu şi să fie de­plină ascultarea.

Recomandaţi şi tratamente pe bază de plante paci­enţilor dvs.?

In spital mult mai puţin. Trata­mente din acestea cunoscute pentru infecţii urinare, pe bază de merişor, pentru ficat, pe bază de silimarină. In afara spitalului nu m-am documentat atât de bine încât să merg pe un trata­ment anume. Am zis să ştiu ce dau şi cum le dau dintre medicamentele aces­tea toxice, ce efecte au şi apoi să le pu­ricăm şi pe celelalte fitoterapeutice. Cele din urmă sunt şi mai puţin studiate.

În facultate aţi studiat fitoterapia?

Absolut deloc. Am făcut un curs după facultate, dar ceva foarte subţire. Nici nu ştiu dacă există un curs serios în acest sens, cel existent te învaţă tot felul de lucruri ayurvedice, nu e ceva serios. Nu ştiu de la cine să învăţ care să fie de încredere. Cred în ajutorul lui Dumnezeu şi în ce a lăsat fizic, ca substanţe în plante, iar acestea sunt eficiente, desigur. Digoxinul este din plante extras, aspirina din scoarţă de salcie. Cred că există o medicină populară românească, dar nu ştim unde să-i găsim sursele. Era un părinte pe la Neamţ care colinda pădurile, dar n-a lăsat nimănui studiile realizate. Tra­tamentele naturiste sunt diferite de homeopatie, ca principiu de acţiune. Strabon a notat plantele pe care le foloseau dacii şi a scris despre puterea lor vindecătoare, le-a caracterizat cu cunoştinţele pe care poporul dac le avea. Multe popoare din jurul nostru folosesc cuvinte legate de plante aproape ca ale noastre, brusture sau rostopască. Ar tre­bui studiată această ramură şi nu numai şi de văzut ce e bun la fiecare. M-am gândit ca în viitor, şi dacă îmi dă Dumnezeu mie, să pot studia aceste plante şi acţiunea lor. Pentru o boală banală, cum ar fi hiperten­siunea, să ţinem o cură cu talpa-gâştei şi să vezi într-un termen de zece zile la un număr de pacienţi cum se controlează tensiunea cu aceste remedii. Intr-un spital de urgenţă nu poţi să-i dai pacientului talpa-gâştei şi să aştepţi să îi scadă tensiunea de la 26 la 14. Tratamentul naturist, în principiu, te gân­deşti să îl foloseşti ca tratament de prevenţie şi ca tratament de zi cu zi, luat ca să aibă un efect pe termen lung. Poate că oamenii sunt mai complezenţi la asemenea remedii, dar trebuie văzut în ce măsură poţi să îl ajuţi astfel pe bolnav. Noi avem un laborator, o doamnă chimist care studiază aceste aspec­te, alături de o doamnă biolog, producem fineturi, plante la capsule, ceaiuri. Oamenii care au urmat aceste tratamente au obţinut rezultate. Cunosc o doamnă profesor universitar care din câteva produse ale stupului – păstură, propolis amestecate cu miere de salcâm – a obţinut un produs eficient îm­potriva hepatitei C şi D. A studiat acest as­pect. A aplicat acest tratament şi oamenilor cu ciroză şi boala a dat înapoi, adică e bun, dar trebuie să te ocupi îndeaproape de aces­te lucruri. Fără studiu, însă, nici pe noi nu ne convingem şi nici pe alţii, chiar dacă le spunem că sunt eficiente.

Sfântul Maslu vindecă?

E lucrarea lui Dumnezeu şi nu ştim noi ce anume urmăreşte El. Sigur că este o rugăciune de vindecare. De asta a şi fost concepută Taina, pentru vindecarea trupu­lui. Omul este întreg, şi suflet şi trup, iar efectele sale sunt benefice pentru ambele, deşi se insistă pe vindecarea trupului acolo. Dumnezeu nu e o forţă pe care să o mane­vrezi, El are voinţa Lui, dacă El conside­ră că îi este de folos omului să se vindece, atunci se vindecă. E bine să se asocieze cu Sfânta Spovedanie şi Împărtăşanie această taină, pentru că nu ştiu dacă se dezleagă blestemele sau intervine vindecarea doar dacă am fost la şapte Sfinte Masluri. Cre­zând aşa intrăm într-o gândire de tip ma­gic. E o slujbă frumoasă, cu rugăciuni şi nu poţi face din ea un ritual de vindecare, lu­cru care nu poate fi adevărat.

Vă este greu să consultaţi pacienţii?

De multe ori intervine ceva ce mă opreşte, dar nu din punctul meu de vedere, ci al lui. Uneori ascult cu stetoscopul lăsându-i omului tricoul pe el. E nevoie şi de puţină decenţă, mai ales că într-un spital de urgenţă nu există un cadru în care să ai intimitate cu pacientul, mai sunt încă cinci pacienţi pe lângă tine când consulţi. Une­ori oamenii sunt atât de bolnavi, încât abia poţi să-i ridici tu puţin tricoul. Nici să-l ridici nu poţi fizic tu, chiar dacă te ajută ci­neva. Te adaptezi în camera de gardă. Nici nu apuci să îl consulţi că trebuie să îi dai un tratament urgent.

Cu colegii din spital cum vă înţelegeţi?

parintele PavelImbrăcând halatul pătrund într-o altă lume, într-adevăr! In spital îmbrac halatul peste reverendă, pe care o suflec şi o am în­totdeauna pe mine. In primii ani purtam reverenda, potcapul şi stetoscopul, arătam cam ciudat. M-am hotărât apoi să port ceva alb, totuşi, gândindu-mă la impactul pe care îl ai faţă de pacient pentru că nu trebuie să deranjezi, nu trebuie să impresionezi, e bine să treci mai neobservat. Aşa am simţit treptat că trebuie să fac. Am lucrat la Infecţioase şi am zis să ridic puţin dulama şi să nu şterg toţi microbii de pe jos şi să-i duc pe alte paturi.

Bolnavii înţeleg că sunteţi şi preot şi călugăr?

Depinde de la om la om. Unii mi se adresează cu apelativul „părinte”, depin­de şi de credinţa lor, de educaţia lor reli­gioasă. Unii m-au întrebat dacă nu sunt arab, musulman şi le-am explicat că sunt preot ortodox.Sunt obişnuit din timpul facultăţii cu reacţii de tot felul. Colegii îmi spun Pavelsau „domnul doctor“, nu-mi spune nimeni „părin­tele Pavel” pentru că, probabil, nu prea ţin cont sau nu ştiu că am rasa pe sub halat. Nici n-aş vrea să introduc o dis­tanţă între mine şi ei, nu ar fi normal. Vreau să fim fireşti. Sigur, toată lumea ştie că sunt preot călugăr.

Dintre medici pe cine consideraţi vertical şi un model de urmat?

Un om extraordinar este profeso­rul Mircea Penescu. Cred că îl ajută foarte mult credinţa în Dumnezeu, din câte ştiu merge adeseori la Putna. Este şi un medic ce iubeşte mult muzi­ca şi cultura.

Pe părinţii sfinţiei voastre aţi avut ocazia să-i trataţi în vreun fel?

E mai greu cu rudele. Nimeni nu-i profet în ţara lui. Cred că i-am spus ma­mei să nu mai ia Aspacardin şi tot ia pen­tru că susţine că ei îi face bine. I-am scos un hipotensiv, i-a fost cam rău şi nu am ieşit bine. Colegii mei i-au spus să-i sune pe ei dacă are nevoie de ceva, nu pe mine, chiar şi la ora două noaptea. Şi la mănăstire am dus lupte grele să înceapă părinţii tra­tamente prin care să le scadă tensiunea, dar am reuşit într-un final să-i conving. Când răcesc părinţii, le recomand ceai de muşe­ţel şi o saramură cu care se face gargară de câteva ori pe zi. Le explicam părinţilor că muşeţelul este antiinflamator, iar sarea este antiseptică şi călduţ, aşa e foarte bun pen­tru răceli, dureri în gât.

In aceste condiţii de viaţă, ce şi când mâncaţi?

Am totul la sufertaş, mai râd părin­ţii când mă văd cu gentuţa, dar îmi iau la mine o alună, o brânză, o roşie şi când ajung la tren mănânc şi eu liniştit. Mai mă­nânc şi în spital când reuşesc, mai împart cu ceilalţi pacheţelul pentru că se uită jinduind la brânza sau la bucata mea de pâi­ne. Aveam o punguţă cu nişte nuci şi pâi­ne şi la un examen, studenţii mi-au mâncat tot ce aveam de parcă ar fi fost cine ştie ce bunătăţi.

Aţi ales uşor specializarea de Nefrologie?

Mă bătea gândul să studiez Psihiatria, dar e foarte greu. Iţi trebuie cumva o sta­tură duhovnicească în Psihiatrie să poţi să porţi suferinţele toate.

S-au mai atenuat emoţiile omului?

Iubirea sau mila nu e acelaşi lucru cu emoţia, sunt lucruri diferite. Emoţii omul trăieşte. Pot fi legate şi de frică, de patimă, de posesie, de dragoste trupească.Apropo de desacralizarea care are loc, este şi o dezu­manizare în acest sens. Vezi pe cineva că se joacă la calculator, de exemplu, şi vrei să-i spui să se oprească — se înfurie foarte tare, deci e o emoţie, e chiar una puternică. Dar el îşi leagă simţurile ca patimi…

12347855_378123869024972_8268603924935471823_n

 Părintele Pavel, doctor fără de arginţi

Părintele Pavel Mincă s-a născut în Bucureşti, într-o familie de intelectuali. Tatăl său, absolvent a două facultăţi, era ofiţer-inginer de aviaţie. Mama “terminase” Cibernetica. Deci părinţii aveau o instruire “realistă”. În plus, ei (şi nimeni din familie) nu erau bisericoşi. “Dar părinţii mei şi părinţii părinţilor mei aveau o învăţătură sănătoasă despre cum trebuie să fii corect şi cum trebuie să fii bun cu toată lumea. Şi toate astea au răsădit în mine”, îmi spune tânărul călugăr. Crescut, aşadar, într-o atmosferă “materialistă”, băiatul avea toate condiţiile să se îndrepte către o carieră în domeniul ştiinţelor exacte. (De altminteri, ulterior, la Liceul “Sfântul Sava”, a urmat o clasă de matematică-fizică.) Şi totuşi, Alexandru (acesta era numele său de botez) avea să meargă pe alt drum.

Încă nu mergea la şcoală când, jucându-se cu copiii în faţa blocului, una dintre fetiţe a spus la un moment dat că ea crede în Dumnezeu. Ceilalţi au luat-o în râs. “Ce vorbeşti? Ia arată-ni-l tu pe Dumnezeu! Unde e? Cine l-a văzut vreodată?” Alexandru nu li s-a alăturat celor care râdeau de fetiţă, dar gândea la fel ca aceştia. “Mi-a rămas în minte mărturisirea ei. Mi s-a părut atât de sinceră, atât de onestă, iar răutăţile celorlalţi atât de neîntemeiate, încât în mintea mea s-a schimbat ceva. Deci mărturisirea fetiţei a rodit!”

La câtva timp după acest episod, dar tot înainte de a fi mers la şcoală, copilul şi-a întrebat părinţii: “Mamă, tată, ce se-ntâmplă după ce oamenii mor?” “Alexandru – i-au răspuns ei –, nu trebuie să-ţi pui astfel de întrebări! Uite, şi sticla asta îmbătrâneşte, se strică. Aşa este şi omul. Aşa e în firea lucrurilor, să se strice şi să moară.” “Bine, da’ după aceea? Ce se mai întâmplă?” Părinţii băiatului au ridicat neputincioşi din umeri, stingheriţi de faptul că el îşi punea întrebări de acest gen. Copilul se încăpăţâna să caute un răspuns. În mintea lui erau trei variante: fie după moarte este un hău, un neant veşnic, ceea ce i se părea îngrozitor; fie, după ce murea, omul se năştea din nou, iar murea, iar revenea pe pământ şi tot aşa la nesfârşit, ceea ce i se părea absurd; fie – auzise el ceva, de la cineva – după moarte există viaţa de veci. “Şi mi-am zis: “Asta trebuie să fie: există Dumnezeu! Şi Dumnezeu ştie El ce va fi după aceea, viaţa de veci.” Ăsta a fost, ca să zic aşa, începutul meu în credinţă.”

Descoperirile din Noul Testament

Pe măsură ce se îndrepta spre adolescenţă, băiatul continua să-şi pună întrebări. Iar prin clasa a IX-a, discuţiile cu tatăl lui (care avea o pregătire filosofică serioasă) deveniseră din ce în ce mai profunde. Acum, Alexandru trebuia să înfrunte şi opiniile unui prieten de-al tatălui, care era ateu convins. Adolescentul îşi expunea părerile. Deşi nu avea încă legături strânse cu Biserica, el credea în existenţa lui Dumnezeu şi îşi construise o argumentaţie solidă“Tata şi prietenul său spuneau că adevărul este relativ. Le răspundeam: “Păi, iată, voi folosiţi acest enunţ – Adevărul este relativ – ca pe un adevăr absolut. Deci este un adevăr absolut că adevărul este relativ – Q.e.d.! S-a demonstrat prin reducere la absurd! (…) Adevărul absolut necesită un Dumnezeu absolut. Pentru că absolutul nu poate fi numai un adevăr. Trebuie să fie complet, să fie unitar. Adevărul absolut este însuşi Dumnezeu. Aşa l-am definit eu pe Dumnezeu, ca fiind Adevărul absolut.” Asta gândeam în clasa a IX-a.”

Profesoara de limba română îi recomandase să-l citească pe Mircea Eliade. Aşa i-a căzut în mână “Sacrul şi profanul”, apoi Noul Testament, pe care acasă l-a citit pe nerăsuflate. “Am devorat Noul Testament. La sfârşit am spus: “Nu se poate, aici este toată înţelepciunea omenească! De aici izvorăşte!” Am descoperit că Mântuitorul întruchipează bunătatea absolută, iubirea absolută!” În lunile care au urmat, Alexandru a citit tot ce putuse găsi despre celelalte religii importante ale lumii. “Nu m-a atras nici una. Nici una nu vorbea atât de splendid şi de clar despre dragoste. În nici una nu exista un om, nici măcar imaginar, care să se ridice la înălţimea dragostei lui Hristos.” Ulterior, tânărul şi-a cumpărat o Biblie ortodoxă şi împreună cu un coleg de clasă, care era foarte credincios, au început să meargă la biserică, la Sfânta Liturghie.

Profu’ de filosofie

Un moment important din viaţa tânărului Alexandru Mincă s-a consumat în clasa a XII-a, când l-a cunoscut pe profesorul Gabriel Săndoi[u], care preda filosofia. Era un profesor de filosofie adevărat, care atunci când vorbea despre Ţuţea, despre Hristos sau despre Biblie i se lumina faţa. (…) M-a “fermentat” foarte mult gândirea acestui om. Ne ţinea într-un raţionament, într-o gândire continuă. El mi-a spus: “Citeşte Filocalia 7, citeşte-l pe părintele Stăniloae!” El mi-a limpezit multe. “Ştii ceva? Diferenţa dintre filosofie şi teologie este aceeaşi ca aceea dintre logică şi matematică. Filosofia este ca logica: ea construieşte pe orice, adevăr sau minciună. Nu este important dacă ipotezele sunt adevărate, contează dacă discursul este corect, dacă este veridic din punct de vedere logic. Teologia este ca matematica. Ambele sunt ştiinţe pozitive. Teologia construieşte întotdeauna pe adevăr, pleacă de la postulate adevărate, cum ar fi: Dumnezeu există. De aici, discursul teologic înalţă construcţia (şi pe teolog) pe un teren sigur, solid.””

Alexandru îşi dorea să fie profesor de religie. Atât şi nimic mai mult. Simţea că îl descoperise pe Dumnezeu, dar nu dorea decât să-i lumineze pe alţii, de la catedră. Voia să urmeze Secţia de asistenţă socială a Facultăţii de Teologie. Alexandru s-a pregătit pentru admitere cu părintele Marius Lăcătuş[u], care slujea la Biserica “Eroii Revoluţiei” împreună cu părintele Cornel Ilie. Tânărul a început să meargă în fiecare duminică şi sărbătoare la această biserică. Ba chiar ajunsese să fie paracliser. Părintele Lăcătuş[u] îl pregătea pentru Teologie, iar părintele Cornel i-a devenit duhovnic şi avea să aibă un rol fundamental în viaţa sa. “M-am înţeles bine cu cei doi preoţi şi am început o viaţă de spovedanii, de rugăciune şi de împărtăşanie.”

Din păcate, Alexandru a ratat admiterea la Teologie, din motive pur administrative.

După acest episod, tânărul a dat examen la Psihologie şi a intrat fără probleme, dar şi fără pic de entuziasm. “Psihologia nu-mi oferea nici o bucurie, pentru că nu ducea nici o problemă până la capăt…”

Cea mai importantă decizie

Alexandru trecuse cu bine de primele examene ca student la Psihologie. Sesiunea abia încheiată îi lăsase o oboseală plăcută. Pe acest fond a venit ideea. “Eram în camera mea de la bloc, când mi-a trecut prin minte un gând: “Ce-ar fi să fiu călugăr?” Până atunci nu mă mai gândisem la această eventualitate. Această idee a coborât în inima mea ca un fulger luminos. Am simţit că mi se luminează întreaga fiinţă şi viaţă şi mi-am spus că ăsta e Drumul. Dar a fost cu atâta linişte, ca şi când asta mi-aş fi dorit dintotdeauna! Pur şi simplu, acest gând a coborât în inima mea ca un fulger care a luminat totul.”

Alexandru i-a mărturisit duhovnicului său ce cale voia să urmeze. Preotul l-a sfătuit să mai aştepte câteva luni, pentru ca lucrurile să se “aşeze”. În acest răstimp, duhovnicul şi “ucenicul” lui au cerut părerea unor călugări bătrâni. Ei l-au “cercetat” pe tânăr şi i-au dat binecuvântarea să intre în mănăstire.

Mai era o problemă: familia. Părinţii lui Alexandru aveau alte planuri cu el. Tânărul era tobă de matematică, fizică şi chimie şi ei socoteau că Facultatea de Psihologie fusese doar un capriciu. Îl vedeau făcând altceva, o facultate “serioasă”, măcar “un ASE”, ca fratele său (mai mare cu un an şi jumătate). Într-o primă fază, Alexandru hotărâse să lase familiei o scrisoare şi să plece pur şi simplu. Părintele duhovnic a avut altă idee: “Ştii ce? Ia înfruntă-ţi familia cu bărbăţie! Spune-le ce ai de gând!”

Zis şi făcut. Eram în a doua zi de Paşti. Stăteam la masă. “Mamă, vreau să-ţi spun ceva!” Mama, presimţind pesemne ce avea să urmeze, a izbucnit în lacrimi. Am continuat: “Vreau să plec la mănăstire, vreau să fiu călugăr.” “Când vrei să pleci?” “Mâine.”Mama a împietrit. N-a mai putut să scoată nici un cuvânt. Tata nu era în încăpere. L-am chemat şi i-am spus şi lui ce voiam să fac. Atât mi-a zis: Trebuia să mă fi anunţat mai întâi pe mine, ca s-o pregătesc pe mama!” Amândoi m-au rugat să amân plecarea cu o săptămână, ca să nu fie atât de bruscă pentru ei. Am vorbit cu părintele duhovnic şi acesta a fost de acord.”

A urmat o săptămână teribil de grea. Părinţii lui Alexandru au încercat prin toate mijloacele să-l determine să-şi schimbe hotărârea. Toţi prietenii, toate rudele s-au perindat prin apartamentul familiei Mincă, având acelaşi mesaj: “Renunţă!” “Am încercat să le explic ceea ce era foarte greu de explicat. La un moment dat, le-am spus: “Oameni buni, da’ eu nu vreau să plecaţi voi la mănăstire! Vreau să plec eu!””

La împlinirea celor şapte zile, Alexandru a pornit pe noul său drum. “Şi ce credeţi? Tata a avut forţa să mă ducă el, cu maşina lui, la Mănăstirea Sitaru, unde urma să rămân.”

De la Teologie la Medicină

Asta se întâmpla în 1996. După un an, fratele Alexandru împreună cu părintele Valentin Mâţu şi cu un alt călugăr au venit la Mănăstirea Turnu, din judeţul Prahova. În anul 1998, Alexandru a “intrat” la Teologie. Pe toată durata studiilor, el a locuit la părinţii săi. Vinerea venea “acasă” la mănăstire şi stătea până luni dimineaţa, când se întorcea la facultate. Fratele Alexandru n-a lipsit de la nici un curs. Chiar voia să înveţe teologie! În ceea ce priveşte ţinuta, umbla îmbrăcat în straie de călugăr. “Am considerat că aşa trebuie să rămân îmbrăcat, pentru că asta fusese alegerea mea.”

Pe 29 iunie 2001, fratele Alexandru a fost călugărit şi a primit numele Pavel. Apoi a absolvit Facultatea de Teologie, a fost hirotonit şi a început să slujească. Se părea că viaţa sa intrase pe un făgaş al liniştii, dar nu avea să fie aşa.

Părintele Valentin, stareţul Mănăstirii Turnu, intenţiona să înfiinţeze un aşezământ social. În cadrul acestuia, voia să deschidă un cabinet stomatologic şi unul de medicină generală. (De altfel, ambele au fost amenajate şi funcţionează deja.) Ideal era ca în cele două cabinete să lucreze oameni din mănăstire. Atunci stareţului i-a venit ideea să-l trimită la “şcoală” pe părintele (fusese hirotonit, nu?) Pavel şi să-l “facă” medic. “Cum, preacuvioase?, a protestat tânărul preot. Eu, un călugăr, să fac disecţii?” Dar s-a lăsat convins.

Pata de culoare din lumea halatelor albe

Până la examenul de admitere la UMF mai erau trei luni. Părintele Pavel fusese “tare” la fizică şi chimie. Numai că asta se întâmplase cu câţiva ani buni înainte. În plus, nu ştia nici un strop de anatomie, aşa că “s-a pus cu burta pe carte”. În cele trei luni, a învăţat perfect anatomia, s-a adus la zi cu fizica şi chimia şi s-a prezentat la examenul de admitere. “Cu ajutorul lui Dumnezeu, am intrat.” Asta se întâmpla în anul 2003. Aşa a ajuns părintele Pavel în lumea halatelor albe. “Îmi spunea cineva: “Părinte, aici, între medici, sunteţi ca oaia neagră din turmă!” Eu eram în dulamă şi n-am renunţat la ea niciodată.”

[…]

Părintele Pavel îmi vorbeşte plin de însufleţire. Este fericit şi asta i se vede în ochi. “Este bucuria pe care ţi-o dă o “rucodelie” frumoasă, care-ţi aduce satisfacţii. E adevărat, ca medic vezi partea urâtă a existenţei: boala, moartea, suferinţa, problemele sociale. Dar în momentul în care faci medicină, nu pentru că ai nevoie de bani, perspectiva se schimbă şi lucrurile devin mai frumoase şi pentru tine, şi pentru bolnavi. De aici vine şi bucuria. Şi ce fac cu bucurie şi cu binecuvântare, iese bine!”

Întâlnirea cu părintele Pavel mi-a dat încredere în viitorul nostru, ca popor. Afirmaţia poate părea forţată, dar cred că am dreptate. Acest tânăr extrem de inteligent putea să aibă o carieră strălucită într-un domeniu de vârf, aici sau oriunde în lume. El a preferat asprimea vieţii monahale. A absolvit două facultăţi foarte pretenţioase, ca să-şi dedice viaţa tămăduirii sufletelor şi trupurilor noastre, ale semenilor săi. În modestia lui, părintele Pavel zice că nu are nici un merit şi că Dumnezeu a rânduit aşa.

D.T.

mai mult
Social

Indoctrinarea până la capăt

manip
Un fenomen extrem de interesant pe care l-am observat în ultimii ani este îndoctrinarea completă, până la capăt, o adevărată spălare a creierelor aplicată cu succes unor concetățeni de-ai noștri. Îndeobște, atunci când li se prezintă un punct de vedere, oamenii care gândesc își pun întrebări, fac comparații, analizează argumentele etc. După care adoptă o anumită poziție și o susțin în disputele cu ceilalți. Asta am dorit cu toții pe vremea când eram striviți sub călcâiul comuniștilor: să avem dreptul de a exprima, în mod liber, puncte de vedere personale. Astăzi avem această libertate, însă constat cu o oarecare stupoare, că există români – și nu puțini – care pur și simplu nu pricep că oamenii pot avea păreri de alt tip decât ale lor. Sunt indivizi îndoctrinați până la capăt, cum spuneam. O să dau două exemple.
În seara în care Mircea Geoană țopăia ca un prost, în văzul întregii țări, pe textul „Mihaela, dragostea mea”, mă trezesc cu un mesaj telefonic de la un vechi amic, care ținea să-mi împărtășească bucuria lui extremă: „URA! Am scăpat de Băsescu!” Înainte cu câteva zile de al doilea referendum pentru demiterea lui Băsescu, mă apelează pe Facebook o persoană care locuiește în Germania și-mi scrie cam așa: „auzi, duminică poate ne cuplăm cumva să mergem la vot că să-l dăm jos pe Băsescu”. Pot da încă 7-8 astfel de exemple, dar cred că astea sunt suficiente ca să mă fac înțeles. Ce au ele în comun? Simplu: faptul că persoanele respective, îndoctrinate până la capăt, nici măcar nu puteau concepe că eu (și, prin extensie, alte persoane) aș fi putut avea o altă opinie decât aceea că Băsescu trebuie dat jos. Pur și simplu, unor astfel de oameni li se pare că oricine altcineva este, by default, anti-Băsescu, așa încât nici măcar nu le trece prin cap să te întrebe care este punctul tău de vedere. Ei trăiesc cu convingerea că absolut toată lumea se uită la Antena3 și că fiecare român îi iubește pe Badea, Gâdea și ceilalți mercenari siniștri ai Varanului. Asta este, în opinia mea, dovada că îndoctrinarea a reușit: ajungi să nu mai ai nicio îndoială că opinia ta este cea corectă și că ea e împărtășită de toți ceilalți, fără excepție. Îmi amintesc de povestea pe care mi-a spus-o, prin anii 80, un căpitan de vapor pe care îl cunoscusem la Sinaia. Zicea că într-o toamnă ajunsese în nu mai știu ce port nord-coreean și descărca acolo diverse conteinere. Într-o seară destul de întunecoasă, în timp ce se plimba pe chei, unul dintre lucrătorii coreeni i-a cerut o țigară. Căpitanul i-a întins pachetul, coreeanul s-a servit, a aprins țigara, a tras din ea și apoi a zis în rusește: „Oh, ce bună e țigara asta! Ce marcă e?” Căpitanul i-a răspuns: „Philip Morris”. „Așa țigări bune faceți voi în România?” „Nu, astea sunt americane”. În acel moment, coreeanul s-a înecat cu fumul, a aruncat țigara pe jos și a strivit-o cu violență maximă sub talpa încălțămintei, în tot acest timp înjurând și blestemându-i pe imperialiști cu tot cu produsele lor. Coreeanul ăla este, pentru mine, exemplul tipic de individ îndoctrinat până la capăt. În mintea lui nu încăpea ideea că un căpitan român ar putea să-i dea altceva decât o țigară românească. Mai mult, pentru nimic în lume nu ar fi putut concepe că o țigară produsă de americani ar putea fi bună la gust. La cineva născut și crescut în Corea de Nord, astfel de concepții nu mă surprind. Dar la niște români care și-au cucerit libertatea prin revoluție…
Raul Sebastian Baz
mai mult
PromovateSocial

La Mulți Ani!

ganea212

Frumusețea sărbătorilor de iarnă să vă găsească acasă, în jurul bradului, alături de cei dragi. Este perioada de regăsire a celor pe care îi iubim, iar noaptea magică de Crăciun să vă aducă liniște, încredere, sănătate, bucurii și fericire!

Vă doresc ca sărbătorile să vă fie presărate cu bucurii, împlinire sufletească, liniște și sănătate!

 

mai mult
PromovateSocial

EXCLUSIV: Povestea ziaristului Cornel Sabou, o lecție amară

cornel-sabou-la-paris-2007

Conform unor statistici publicate acum câțiva ani de către Agenția de Monitorizare a Presei – ActiveWatch, cel puțin zece ziariști din România erau, în fiecare an, bătuți sau târâți prin procese și chiar condamnați în urma unor sentințe dubioase la amenzi colosale, doar pentru încăpățânarea de a căuta și de a spune adevărul.

Lupta aceasta total inegală între ziariștii de investigație și autoritățile statului s-a declanșat încă din primele zile ale democrației post ceaușiste. Iar dacă atunci, la începuturi, ea avea forme grosolane și extrem de violente, cu timpul, mijloacele prin care autoritățile au încercat să închidă gura ziariștilor indiscreți și zeloși au devenit ceva mai subtile și, de cele mai multe ori, mai eficiente. Pornind de la metodele economice, mai ales în provincie, prin amenințarea fățișă a agenților comerciali pentru a bloca semnarea oricărui contract de publiciate în paginile ziarelor care deranjau, împingându-le astefel spre faliment, până la cumpărarea, pur și simplu, a respectivelor ziare de către oamenii puterii sau interpuși de-ai lor.

De la desființarea chioșcurilor de difuzare, până la distrugerea Rodipet-ului, cea mai mare rețea de distribuție a presei din România. De la discreditarea jurnaliștilor de bună credință, până la cumpărarea lor cu diverse privilegii sau doar cu asigurarea unui loc călduț de muncă în redacția unui ziar docil în fața autorităților locale.

Așa se poate spune că astăzi, după aproape 28 de ani de democrație, privind spre peisajul tot mai sumbru al presei din România, lupta aceasta aproape că a fost câștigată de către dușmanii de moarte ai jurnalismului autentic.

În ultimii ani, am tot bătut țara în lung și-n lat și mărturisesc că nu prea am mai găsit aproape nicăieri vreun ziar care să-mi atragă atenția prin dezvăluiri legate de afacerile puterii locale. Tot ce poți citi prin orașele țării sunt doar critici minore sau, pur și simplu, adevărate articole de PR, în care administrațiile locale sunt ridicate în slăvi. Așa se face că sute de jurnaliști au rămas în ultimii ani fără un loc de muncă, ajungând să trăiască la limita subzistenței. Povestea care urmează este exemplul cel mai grăitor al acestui trist fenomen. E povestea dramatică a unui ziarist, cândva investigator de temut, care astăzi a pierdut tot și se chinuie zi după zi să supraviețuiască.

Un ziarist care a vrut să schimbe lumea

Cornel Sabou

“Anul trecut, Octavian Butuza, un ziarist de mare valoare din Baia Mare, cunoscut în tot orașul, s-a sinucis. După zeci de ani de presă de calitate, fără a face nici un compromis, a rămas fără loc de muncă, fără casă, fără familie. A pierdut tot. A înghițit un pumn de pastille și a murit. Cam asta e pe scurt imaginea de astăzi a presei aici, în Baia Mare. Jalnică și înfricoșătoare.“

Mă privește grav, încruntat, fără să mai zică nimic în plus. Așa a început întâlnirea noastră, cu povestea asta dureroasă despre Tavi, prietenul lui. Stăm amândoi aici, în sufrageria lui sărăcăcioasă, pe niște fotolii ponosite, și bem din două stacane ciobite o cafea subțire ca apa chioară și gust rânced care-mi aduce aminte de nechezolul de pe vremea lui Ceaușescu.

Cornel Sabou, așa îl cheamă. Un nume cândva cunoscut în toată țara, atunci când anchetele lui, multe din ele publicate în ziarele de calibru din București, ținteau în plin greii puterii, polițiști și procurori de temut, oameni de afaceri veroși, adică toți impostorii unui sistem corupt pe care-l ura din toți rărunchii. A fost unul din cei mai tenace și curajoși reporteri de investigații pe care i-a avut presa în România post comunistă. Nu a tăcut și nu a iertat nimic din tot ce a însemnat hoție și corupție, nu a făcut nici un compromis, a rezistat cu stoicism în fața amenințărilor de tot felul, a îndurat procese penale grele și chiar agresiuni fizice uneori sângeroase. Pentru el, fiecare dezvăluire publicată era o mare victorie. Visa atunci că va putea schimba lumea, că puțin câte puțin va reuși să primenească și el ceva din viața asta grea pe care o îndură românii. Nu, nu era un romantic naiv, la fel ar visa și acum dacă ar fi să o ia de la capăt. Chiar dacă astăzi el nu mai are nimic, chiar dacă și el, ca și prietenul lui, Tavi, a pierdut tot și scrâșnește din dinți când vede cum ticăloșii despre care a scris atâtea dezvăluiri se lăfăie azi în lux, rânjindu-i parcă în nas. “Jurnalismul de investigații a rămas o poveste despre trecut“, îmi zice zâmbind amar.

Cornel Sabou în închisoare

“Ce vedem astăzi pe piață, puținele dezvăluiri care mai apar răzleț, sunt aproape toate scoase la comandă, cu un interes ascuns. Politic, financiar, sau de altă natură. Totul e împărțit astăzi în mai multe tabere care se luptă între ele. Cineva are cutare interes sau dușman și pentru asta pune pe tavă presei o dezvăluire sau chiar o campanie de presă. În felul ăsta își face culoar sau distruge un om. Asta e cam tot ce a rămas din presa de investigații. Cuvinte precum „dreptate”, „adevăr”, au rămas vorbe goale. Ca să nu mai zic de termenul celebru, „deontologie”, care a ajuns să fie folosit în bătaie de joc, exact în sensul opus celui real. E trist unde am ajuns, foarte trist. Când îmi aduc aminte cum era cândva presa în România, îmi vine să plâng. Da, cum spuneam, a rămas o poveste despre trecut. Un trecut pe care nu-l regret absolut deloc. Au fost zile frumoase, fiecare articol de-al meu îmi aducea o bucurie care-mi făcea viața mai frumoasă. Am câștigat premii, am dat jos oameni politici, am ajutat omul de rând atât cât am putut, cititorii mă lăudau, mă opreau pe stradă să-mi strângă mâna și să mă încurajeze. Nu, nu regret nimic. Chiar dacă din toate astea n-am mai rămas cu nimic.“

        Stau pe fotoliul ăsta ponosit și îl ascult plin de compasiune, deși atitudinea lui rămâne mereu demnă și impasibilă. Vorbește pe un ton monoton, neutru, impersonal, de parcă ar povesti despre altcineva. Fumează țigară după țigară, făcând în toată sufrageria rotocoale mari de fum. Locuiește aici cu chirie, împreună cu prietena lui. S-au mutat de curând, e un apartament vechi și prăpădit aflat într-un cartier de la marginea orașului. Nu și-au putut permite altceva, abia îl pot plăti și pe ăsta. “Muncesc în construcții, din asta trăiesc”, îmi zice, privindu-mă în ochi cu un surâs aspru. “Zidărie, zugrăveală, gresie, faianță. E tot ce mai știu să fac.“

Inamicul public numărul unu

Cornel Sabou cu copiii lui

      Cornel are 46 de ani. Se poate spune că suntem prieteni vechi, ne-am cunoscut acum vreo 19 ani, când am venit aici, la Baia Mare, să fac un reportaj despre el. Pentru că atunci, Cornel Sabou era în pușcărie. Publicase o anchetă despre abuzurile unei judecătoare, iar pentru asta a plătit cu libertatea. Era al doilea jurnalist român condamnat la închisoare pentru calomnie, primul fiind Viorel Ilișoi, un alt reporter de mare calibru, care în 1992 a stat 19 zile în pușcărie pentru același așa-zis delict de presă. Cornel a fost condamnat la zece luni de închisoare. Pe 21 august 1998, a fost aruncat într-o celulă plină cu violatori, tâlhari, criminali. “Sistemul penitenciarelor din România nu face deosebire între infracțiuni”, îmi spune. “Un om care a condus fără carnet stă în aceeași celulă cu unul care și-a omorât mama. Așa am stat și eu, la grămadă cu recidiviști grei. Țin minte că în fiecare dimineață, când mă trezeam, țineam ochii închiși și mă rugam ca atunci când îi deschid să mă trezesc din coșmar și să văd camera mea de acasă, să-mi văd copiii, să văd patul meu, să simt perna mea sub cap. Au fost niște zile cumplite, nu înțelegeam de ce mi se întâmplă toate astea.“

A lăsat acasă doi copii și o soție însărcinată în luna a noua, însă judecătorii nu s-au arătat deloc impresionați de povestea asta. După patru zile de închisoare, a primit vizita unor colegi din presa locală care l-au anunțat că soția lui a născut un băiat. A cerut puțină clemență, o scurtă întrerupere a pedepsei, dar nici atunci vestea asta nu a înduioșat pe nimeni. Acela a fost momentul în care m-am hotărât să merg la Baia Mare, să-l cunosc pe Cornel, și să fac un amplu reportaj despre povestea lui halucinantă.

Era sfârșitul lui august, 1998. Am reușit atunci să-l vizitez chiar la penitenciar, să văd cu ochii mei cum stă închis într-o cameră mizerabilă, alături de criminali fără scrupule, ca într-un coșmar sinistru. Am fost apoi la el acasă și am văzut doi copilași întrebând întruna de tata, și o soție abia venită de la maternitate cu un prunc în brațe, speriată că n-are ce să pună copiilor pe masă. Am văzut toate astea și m-am îngrozit, nu puteam să cred că în România post comunistă se mai putea întâmpla așa ceva. La finalul șederii mele de atunci în Baia Mare, am pornit într-o amplă documentare chiar pe acel subiect pentru care Cornel fusese condamnat. Concluzia a fost pentru mine fără echivoc: abuzurile judecătoarei despre care a scris erau în totalitate reale, iar pașii pe care el i-a urmat în ancheta pe care a scris-o erau ca după manualul de presă.

Așadar, condamnarea lui Cornel Sabou a fost un abuz uriaș, de neimaginat într-o țară democratică. “Au vrut să-mi închidă gura, prin orice mijloace“, își amintește el. “Pentru mafia locală de atunci eu eram inamicul public numărul unu. Le deranjam afacerile, le stricam jocurile, trebuia să scape de mine. Cu amenințări nu le-a mers, nici atunci când am luat bătaie nu au reușit. S-au gândit să mă condamne repede, să mă ascundă în închisoare, zicând că așa mă vor cuminți. Așa gândeau ticăloșii.“ Cazul lui Cornel Sabou s-a aprins repede și a făcut vâlvă mare chiar și în străinătate.

Așa se face că, după 45 de zile de închisoare, la presiunile presei și ale unor organizații civice, președintele de atunci, Emil Constantinescu, i-a semnat grațierea. În loc să meargă însă acasă, la ai lui, Cornel a fost nevoit să se interneze în spital. Din cauza mizeriei din închisoare s-a îmbolnăvit de tuberculoză, iar asta l-a izolat în continuare de familie încă trei luni. Totul era ca într-un coșmar care nu se mai termina și care îi umplea sufletul de disperare și furie. “Țin minte că abia așteptam să-mi văd copiii“, îmi zice parcă și-acum cu o urmă de ciudă în priviri.”Nu puteam să-i văd, era periculos să intru în contact cu ei. Și îmi era tare greu. Și cu cât îmi era mai greu, cu atât simțeam mai tare cum mocnește în mine o ură pentru tot ce mi-au făcut ticăloșii ăia care mi-au anulat o bucată din viață. Abia așteptam să ajung acasă și să mă apuc iar de scris. Să dau cu ei de pământ!“

După ce s-a pus cât de cât pe picioare, a făcut primele demersuri prin care a dat statul român în judecată, la Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg. După un proces lung, la care a fost reprezentat de Monica Macovei, pe atunci președinte al APADOR-Comitetul Helsinki, curtea i-a dat câștig de cauză, condamnând statul român pentru condamnare abuzivă și obligându-l la plata unei despăgubiri morale de 5000 de euro. Pentru Cornel Sabou a fost o mare victorie, și o dovadă incontestabilă că ceea ce face el este un jurnalism de calitate, vrednic de un deosebit respect. “Verdictul ăsta mi-a dat și mai mult curaj”, îmi povestește. “În vreme ce unii dintre colegii mei au abandonat lupta și ori s-au lăsat de scris, ori au trecut în slujba sistemului, la presa oficioasă, eu mi-am văzut mai departe de drum. De-acum, nimic nu mai putea să mă dea înapoi. Așa gândeam atunci. De unde era să știu ce orori vor urma?”

                                                 Lupta cu mafia

           Se ridică de pe fotoliu și merge până la bucătărie, să-și mai pună niște cafea. Nu, eu nu mai vreau, nu îi spun de ce, ar fi o impolitețe să-i spun că are un gust rânced, ca nechezolul din anii lui Ceaușescu. Dar parcă ghicind ce gândesc, se scuză și-mi zice că asta e tot ce poate să cumpere, că banii lui sunt cu mare grijă drămuiți, că n-are nici măcar să-și încarce cartela de telefon. Aici, în sufrageria în care stăm, nu sunt decât fotoliile astea ponosite și o măsuță de lemn ciobită la colțuri. Cum e posibil, mă întreb, ca un ziarist de talia lui să trăiască așa? Unde-i este familia, ce-i cu copiii lui? Nu știam încă nimic din toate astea și parcă nu îndrăzneam să-l întreb. Aici locuiește cu o fată pe care mi-a prezentat-o ca fiind prietena lui. Pare că s-au cunoscut oarecum recent, și că și-au unit destinele după ce au trecut amândoi printr-un mariaj eșuat. Și totuși, de cum am intrat în apartamentul ăsta sărăcăcios, am simțit parcă aerul rece al unei singurătăți apăsătoare.

Cornel se întoarce cu cafeaua, se așază din nou pe fotoliu și își aprinde o țigară. “Știi, era odată aici, în Baia Mare”, îmi spune, “un senator cu care eram bun prieten. Liviu Doru Bindea îl chema. Din păcate a murit, zic eu, în condiții suspecte. El mi-a spus cândva o vorbă care-mi sună mereu în minte, era înainte de a publica eu un serial despre corupția și hoțiile din Maramureș. Mi-a zis așa: “Cornele, dacă publici așa ceva, toți se vor uni împotriva ta. Și vreau să-ți spun că de mafia asta unită nu te poate scăpa nimeni!” Din păcate, a avut perfectă dreptate.”

Cornel Sabou în închisoare

După eliberarea sa din închisoare, Cornel Sabou s-a apucat din nou să scrie, de data asta mai înverșunat. Publica în ziarele locale, iar subiectele mai grele erau preluate și de presa centrală. În Baia Mare însă, după anul 2000, piața presei începuse să sufere anumite schimbări care nu erau deloc pe placul unui ziarist precum Cornel Sabou. Multe din ziare fuseseră cumpărate de oameni politici sau de așa-zișii moguli locali, care se foloseau de ele pentru a-și intimida adversarii politici sau pentru a-și ridica afacerile. Iar asta făcea din ziarist un umil vasal, plătit cu un salariu de multe ori mizerabil. Cornel n-a putut suporta un asemenea statut și s-a hotărât să-și facă propriul lui ziar. Și cum era destul de priceput și în domeniul construcțiilor, s-a gândit să-și deschidă o firmă cu acest profil de activitate care să-i susțină financiar un mic ziar local. Așa a apărut Viața Maramureșului, la început cu un tiraj modest, un ziar la care scria numai el. Cu timpul însă, odată cu dezvoltarea firmei de construcții, tirajul a crescut vertiginos, devenind unul din cele mai importante ziare din Baia Mare. Totul mergea minunat, îmi spune. “Aveam afacerea mea din care puteam să țin familia și să am jucăria mea, ziarul ăsta la care țineam foarte mult. Eram un ziarist liber, puteam să scriu orice, despre oricine. Ani de zile am publicat anchete care au zguduit viața politică și financiară din județ. Nu depindeam de nimeni și de nimic, am dat jos cu dezvăluirile mele șefi din poliție, din justiție, din garda financiară, din administrația locală. Am zgâlțâit din temelii toată mafia județului. Am avut zeci de procese de calomnie, toate câștigate de mine. Au încercat să-mi cumpere ziarul, au pus sute de controale să mă vâneze, să-mi controleze firma, mi-ai trimis tot felul de interpuși să mă momească și să calc strâmb. Nimic din toate astea nu le-a ieșit. Totul până într-o zi, când sfatul pe care mi l-a dat Bindea, prietenul meu senator, s-a adeverit întru totul. Atunci, toată mafia din județ a sărit pe mine.” Îl ascult cu o emoție tot mai apăsătoare, ca și cum aș vedea secvențele unui film care te scoate din minți. De 19 ani nu ne-am văzut și tot de-atunci n-am schimbat o vorbă cu el. Habar n-aveam ce face, cum și-a petrecut toți anii ăștia. Îl văd acum, vorbindu-mi despre toate întâmplările astea ca despre o poveste citită într-o carte care acum îl lasă total rece. “Da”, îmi zice pe un ton sec. “Știu că am greșit și eu. Nu trebuia să le ofer prilejul ăsta.”

                                                O greșeală fatală

          Firma lui de construcții nu-i aducea atâția bani încât să se simtă vreun bogătan. Îl ținea oarecum pe linia de plutire, cu traiul de zi cu zi al familiei și cu tipărirea ziarului. Avea o mână de angajați cu care făcea lucrări mărunte de renovare pentru diverși beneficiari. De multe ori, mergea să facă comandă de materiale de la depozite, și cum nu avea bani cash, lăsa o filă CEC, cu data plății fixată, de regulă, în 30 de zile, atunci când putea plăti și beneficiarul la care ajungeau materialele. “Era o practică curentă”, îmi zice. “În mod normal, dacă apăreau probleme și beneficiarul nu plătea la timp, se rezolva amiabil. Părțile se întâlneau, discutau și stabileau alte termene.” În cazul lui Cornel Sabou nu s-a întâmplat așa. Atunci când au apărut primele probleme de acest fel, a fost imediat înhățat, fără nici o speranță de negociere. Pe scurt, așa s-a întâmplat, îmi zice cu glasul stins. “Cornel Sabou le picase în laț și nu trebuia să le scape. Chiar dacă am achitat în cele din urmă datoriile, tot nu m-au lăsat. Și culmea e că înainte de toate astea, chiar eu am fost la poliție să-i reclam pe cei care nu-mi dădeau banii. Și uite așa, din victimă, cum credeam că sunt, am ajuns infractor. Ulterior, am aflat și cine erau cei trei așa-ziși beneficiari care mi-au tras țeapă. Un bișnițar de primă mână, cu relații în poliție și justiție, și doi escroci cu multe condamnări pentru înșelăciune și violență, și ei cu relații mari în parchet și-n poliție. Nici unul din ei nu a fost pedepsit. Iar eu am fost condamnat pentru înșelăciune. Recunosc, am greșit și eu, n-am fost atent și am căzut în capcană. Și cred că totul a fost aranjat special pentru mine. În toate instituțiile de stat din Baia Mare cred că a fost sărbătoare. Dușmanul lor de moarte a fost legat și redus la tăcere.”

De data asta, Cornel Sabou a stat în închisoare aproape trei ani. S-a resemnat repede, oricum, nu mai avea nici o șansă de scăpare. Așa cum i-a prezis prietenul lui, senatorul, de mafia asta unită, nimeni nu l-a mai putut apăra. Pentru el însă, chiar și închisoarea a fost o experiență care într-un fel l-a salvat. A descoperit aici o lume a ororii de care habar n-avea, și pe care a încercat să o schimbe așa cum se pricepe de-o viață s-o facă, adică prin scris. A povestit celor de-afară tot ce vedea, ce auzea, dădea în vileag toate matrapazlâcurile uluitoare pe care le comiteau deținuții în strânsă colaborare cu gardieni sau chiar cu șefii închisorii. Scria toate poveștile astea pe hârtie și-apoi le dădea prietenilor la vizită, să le publice pe blogul lui. A fost amenințat, molestat, i-au spus că nu va mai ieși viu de acolo, că nu-și va mai vedea copiii, dar nimeni nu știa că el era un jurnalist trecut prin multe asemenea încercări, și că nimic nu-l mai putea speria. În urma dezvăluirilor lui, a reușit să schimbe directorul închisorii, a adus echipe de control de la București, a deconspirat rețele de trafic. Și dacă la început a fost privit cu o ură de nestăpânit, până la urmă a reușit să-și câștige simpatia în rândul deținuților, și asta pentru că au înțeles și ei că după fiecare dezvăluire de-a lui viața în penitenciar devenea ceva mai ușoară. Din păcate însă, soția lui și-a pierdut răbdarea, și în urma unor discuții la vorbitor au ajuns la concluzia că trebuie să se despartă, iar ea să plece cu copiii în altă țară, să încerce să le facă un trai mai bun. Și uite așa, în 2011, după aproape trei ani de detenție, Cornel a ieșit iar în lume, mai trist și mai singur ca oricând. Copiii lui erau în Spania, frații lui în Italia, prietenii îl ocoleau, iar colegii de presă, majoritatea ajunși slujbași obedienți la ziarele puterii, nu-i răspundeau la telefoane. A găsit o lume schimbată, cu totul străină, în care toate ușile i se închideau în nas. Cât despre dragostea lui cea mare, presa, nu mai avea nici o speranță că o va regăsi. Adevăratele ziare de altădată dispăruseră de pe tarabe, chioșcurile de difuzare se împuținaseră, iar foștii lui colegi de breaslă se pierduseră prin alte țări sau prin redacții obscure.

De-atunci, au trecut anii și viața lui a rămas tot acolo, în punctul acela în care-a găsit-o la ieșirea din închisoare. “Se poate spune că am fost învins”, îmi spune, cu un tremur în glas. “Da, asta rezultă după ce îmi fac bilanțul. Și nici nu știu dacă a meritat. Am crezut că schimb ceva din lumea asta. Poate chiar am schimbat ceva. Dar e prea puțin în comparație cu ce-am pierdut. Pentru că am pierdut tot.”

Epilog

Înainte de plecarea mea din Baia Mare, mă însoțește într-o plimbare prin centrul orașului, dorind să-mi facă cunoștință cu câțiva din foștii jurnaliști de marcă ai presei locale. Din păcate, doar unul din ei a acceptat să-i fac publice opiniile. Restul, ori mai aveau încă procese de calomnie pe rol, ori lucrau pentru ziarele puterii, ori, pur și simplu, nu mai voiau să aibă de-a face cu lumea asta muribundă a presei. Romeo Roșiianu a fost singurul om care s-a bucurat că mai are prilejul să-și spună părerea despre acest subiect. El este singurul ziarist din Baia Mare care a scris ani la rând despre afacerile fostului primar, Cristian Anghel, contribuind într-o mare măsură la declanșarea anchetelor și mai apoi a condamnării sale pentru corupție. Și el a avut un ziar, pe care însă din lipsă de bani nu a mai avut cum să-l scoată.

Astăzi, se ocupă de editarea sporadică a unei reviste literare, singurul gen de publicistică pe care îl mai poate profesa. “În Baia Mare, presa de mari reportaje și investigații a murit”, îmi spune pe un ton apăsat. “Și nu doar aici. E un fenomen național. Bat țara în lung și-n lat și aud povești identice în toate zonele țării. Majoritatea ziariștilor care au mai rămas nu sunt decât niște purtători de legitimații care scriu la comandă sau nu fac altceva decât să consemneze ce spun autoritățile în conferințe de presă. Rar vezi așa, o mică pâlpâire de opinie critică. Ziarul meu a fost omorât de puterea locală. Cum? Simplu. Toți partenerii comerciali care îmi dădeau publicitate, au refuzat rând pe rând s-o mai facă. Veneau la mine și-mi ziceau, “Romeo, m-au amenințat, mi-au zis că mă distrug dacă îți mai dau reclamă.” Așa am rămas fără ziar. Așa au distrus presa independentă, prin mijloace mafiote. Pe urmă, au reușit să-i cumințească pe ziariști. Cu intimidări, amenzi, procese de calomnie. Din păcate, cazul Cornel Sabou a fost o lecție. “Ca el o să ajungi”, așa ziceau dacă aveai îndrăzneala să scrii despre hoțiile lor. Da, din păcate, așa au omorât presa.”

Cătălin Apostol    

mai mult
1 2 3 4 5 14
Page 3 of 14