Știință și tehnică

Interviu cu Mircea Zanciu, ex-secretar general al Federației Române de Modelism
(urmare din ediția de ieri)

Reporter: Ce alte competiții ați mai organizat în ultima vreme?
Mircea Zanciu: În vară, s-a desfășurat la Suceava Campionatul European pentru cele mai grele aeromodele, cele de 25 de kilograme. Mașini zburătoare, avioane adevărate, la scara unu pe patru, unu pe cinci, dotate cu motoare și pistoane, care trebuie să efectueze zboruri impuse, ca și… avioanele, machete radiocomandate sau machete captive, pilotate prin cablu.

România este în topul mondial

R.: Cum se prezintă modelismul românesc în competițiile mondiale?
M.Z.: România este în topul mondial cam din ’70 încoace, când a organizat primul campionat mondial, la Slănic. Suntem printre primele trei-patru țări din lume, schimbându-ne titlurile, la diferite competiții, cu rivalii noștri.
R.: M-ați proiectat pe fundalul unui drapel care, constat, nu este cel al României. Cum se face că ați arborat un drapel străin într-un moment de fervent naționalism?
M.Z.: Acesta este drapelul tuturor națiunilor, ce include și culorile României. Separat, drapelul României, ca de altfel și ale celorlalte națiuni, se află pe peretele de vizavi.

Cosmopolitul 

R.: Sunteți cosmopolit?
M.Z.: Exact. Ceea ce vedeți este drapelul Federației Aeronautice Internaționale, cea care patronează acest Campionat European de Aeromodelism, toate sporturile nautice, tot ce înseamnă aviație, tot ce înseamnă zbor, cu om sau fără om, deltaplanul, parașuta, zborul cu motor sau fără, planorismul, aeromodelismul, rachetomodelismul, baloanele cu aer cald, baloanele cu hidrogen etc. Toate acestea sunt sub controlul FAI, la care suntem afiliați din 1928. Ea ființează din 1902, la Paris, pe Bulevardul Montparnasse. E o federație puternică. Aeromodelismul face parte din aeronautică. Vicepreședintele FAI, domnul Pierre Chaussebourg, este aici, cu noi. De altfel, și eu sunt membru al Federației, pentru că, altfel, n-aș fi putut să organizez acest campionat european.
R.: Nu sunt urmărite și păsările în zbor?
M.Z.: (zâmbind) Numai ceea ce este făcut de om.

În cerc amețitor

R.: Dar modelele par create de o mână divină.
M.Z.: Aeromodeliștii sunt niște oameni extraordinari. Au trăsături de caracter fantastice și cunoștințe tehnice, practice, la care se adaugă însușiri fizice speciale: concentrare, răbdare, voință de fier, obligatorii pentru aeromodelismul indoor. Pentru planoarele de câmp sau de munte, unde – iar! – noi,  românii, suntem foarte buni aeromodeliști, ei fac și vreo… 30 de kilometri pe zi, așadar trebuie să aibă însușiri atletice, întrucât aceste planoare sunt lansate cu forța mâinii. Și aeromodeliștii de zbor captiv trebuie să fie foarte bine înzestrați fizic, ca să nu amețească în cercul acela, pentru că se zboară cu o viteză de până la 300 km la oră.

Un sport de viitor 

R.: Ce viitor îi prevedeți modelismului?
M.Z.: Este un sport de viitor, pentru că toate avioanele trec mai întâi prin stadiul de aeromodele. Tot ce zboară cu om e, de fapt, mai întâi o machetă, aeromodelismul îmbinându-se cu aviația. Aici avem de a face cu aeromodelismul sportiv. Pentru că există aeromodelism militar, științific, telecomandat, meteorologic, industrial, cinematografic, de reclamă etc. Noi ne ocupăm, așadar, cu aeromodelismul sportiv, cel al performanțelor absolute. Rachetomodelismul este un sport mai nou, de circa 30 de ani.
R.: Care este media de vârstă a sportivilor participanți la aceste Campionate Europene?
M.Z.: Sportivii participanți la aceste Campionate Europene au o vârstă destul de înaintată, lor trebuindu-le 30-40 de ani de experiență, foarte mulți bani, întrucât modelele sunt construite de dânșii, prin efort financiar și cu materiale speciale moderne.

Modelismul va deveni sport olimpic

R.: Îmi trece prin cap o întrebare: de ce modelismul nu este sport olimpic? Vă roade faptul?

M.Z.: Noi nu suferim acum de asta. Vrem să-l dezvoltăm, asta urmărim. Unele dintre sporturile de profil sunt acceptate de Comitetul Internațional Olimpic. Este vorba despre deltaplan, parașutism și planorism. Vor deveni sporturi olimpice, nicio grijă, la viitoarele Jocuri Olimpice, și, probabil, atât eu cât și dvs. vom apuca timpul în care și aeromodelismul va deveni sport olimpic, fiindcă efortul omului, dibăcia și înțelegerea sa sunt foarte mari, pentru că atât omul cât și mașina contează foarte mult în lumea noastră.

”Oamenii își vor îmbunătăți cultura competițională” 

R.: Omul e de neoprit.
M.Z.: Vor deveni olimpice foarte multe sporturi tehnice, fiindcă sunt moderne, iar omul modern are nevoie de sporturile acestea, pentru că ele creează meserii, progres tehnic, industrie, forță de muncă. Aviația a pătruns în viața omului, cu toate aspectele ei. Cu timpul, sunt sigur că oamenii își vor îmbunătăți – pe lângă cunoștințele tehnico-științifice – cultura competițională.
R.: Începem să îndrăgim ”făpturile” acestea atât de… ”fragede”. Vom încerca să ne apropiem mai mult de ele, să le înțelegem. Vă mulțumim foarte mult!

                                                                                         Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

Interviu cu Mircea Zanciu, ex-secretar general al Federației Române de Modelism

Pe Mircea Zaciu, pe atunci secretarul general al Federației Române de Modelism, l-am întâlnit, cu vreun sfert de secol în urmă, la Campionatul European de Aeromodelism de la Slănic. Ce mașinării ne-a fost dat să vedem acolo! Și cât de fragile! O tuse sau un strănut le poate spulbera! Cum doream să aflăm ce se întâmplă, l-am rugat pe interlocutor să încerce să ne dezlege misterul. Ceea ce am aflat ne-a impresionat profund.

Sunt niște mașinării ”imposibile” 

Reporter: Domnule Mircea Zanciu, ce este minunea aceea care plutește acolo, undeva, în ”zare”?

Mircea Zanciu: Ceea ce vedeți este un zbor reușit al unui aeromodel indoor românesc, la Campionatul European de la Slănic Prahova, al cărui creator luptă să învingă cei mai puternici adversari de pe ”bătrânul continent”, care construiesc astfel de mașinării ”imposibile”. Acestea sunt aeromodele ultraușoare, în cazul nostru, aeromodelul indoor. Aici se întrec echipele Ungariei, Poloniei, Lituaniei, Ucrainei și României. Aceste cinci țări s-au calificat după diferite concursuri ale anului. Practic, asta este finala competiției.

Cea mai ușoară mașină construită de om

R.: Cât cântărește aceste aeromodel?
M.Z.: Acest aeromodel – care cântărește numai un gram – are o anvergură a aripii de 65 centimetri și un fuselaj de circa 70-80. Modelul lui Vasile Nicoară, de la Voința Târgu Mureș, care evoluează acum în concurs, răspunde la întrebarea ”care este cea mai ușoară mașină construită de om, ce poate să zboare cel mai mult fără pilot”. Acesta este aeromodelul indoor. El poate să zboare 44 minute, record american, sau 43 de minute, recordul nostru. Ceea ce vedeți dumneavoastră aici este un avion, pentru că întrunește toate caracteristicile avioanelor. Are aripi, are profundor, derivă, fuselaj. 

Memorie mecanică

R.: Este comandat de la sol?
M.Z.: Aripa are un anumit unghi alfa de atac, care-i permite ascensiunea. Deci aparatul, cu ajutorul acestui șnur de cauciuc (de un gram și jumătate cel mult), îi imprimă elicei mii de rotații, cu o frecvență de o turație pe secundă sau mai puțin. Vedeți? Zboară excepțional! Problema e: care zboară mai mult în șase runde. De fapt, sunt șase zboruri a câte două ore, desfășurate pe parcursul a trei zile, arbitrate de la decolarea din mână până la aterizare. Și se adună cei mai buni doi timpi de zbor din cele șase runde. Trebuie să reușești să dai cât mai multe răsuciri fără a distruge modelul. Dar motorul are o memorie mecanică, modelul trebuind să zboare ciclic, nu rectiliniu, ca să nu lovească pereții, pentru că s-ar distruge. Și nici prea sus, pentru a nu lovi tavanul, sala având o înălțime de circa 68 de metri. Fuselajul și aripile sunt susținute de vreo 14 fire, pe care nu le vedeți cu ochiul liber, fiind groase ca firul de păianjen.

Creatorul trebuie să se deplaseze cu viteza ”tip-til”

(În acest moment al conversației, Vasile Nicoară prinde ușor aparatul, înainte de aterizare, apoi îl poartă cu ”pas de melc”).
R.: Cum de l-a atins? Nu se risipește?
M.Z.: ”Stăpânul” n-are voie să facă mișcări bruște, pentru că poate să spargă folia care învelește aeromodelul. Folia este groasă cât pereții unui balon de săpun. Numele ei este Microfilm.

A zecea mia parte dintr-un milimetru! 

R.: Sunt aproape imateriale…
M.Z.: Are 10 microni, deci a zecea mia parte dintr-un milimetru. E gros cât stratul de petrol pe apă. Folia se obține prin turnarea pe apă a emaitei, foarte diluată. Fiecare sportiv și-o prepară. E de o mie de ori mai subțire decât celofanul. Aeromodelele sunt creația lor absolută. Sportivii trebuie să aibă cel puțin șase modele pentru concurs. Aeromodelul are macheta sa, adică un model de avion cântărind de la un gram până la 25 de kilograme, funcție de clasa căreia îi aparține.
R.: Câte feluri de aeromodele există?
M.Z.: Sunt 44 de feluri de aeromodele, care se confruntă în zece campionate mondiale și europene pe an. Cel care zboară acum este doar unul din ele, cel mai ușor, aparținând clasei FID. (urmarea în ediția de mâine)

                                                                                              Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

A world first. New footage from Mars rendered in stunning 4K resolution.

We also talk about the cameras on board the Martian rovers and how we made the video. The cameras on board the rovers were the height of technology when the respective missions launched. A question often asked is: ‘Why don’t we actually have live video from Mars?’ Although the cameras are high quality, the rate at which the rovers can send data back to earth is the biggest challenge. Curiosity can only send data directly back to earth at 32 kilo-bits per second. Instead, when the rover can connect to the Mars Reconnaissance Orbiter, we get more favourable speeds of 2 Megabytes per second. However, this link is only available for about 8 minutes each Sol, or Martian day. As you would expect, sending HD video at these speeds would take a long long time. As nothing really moves on Mars, it makes more sense to take and send back images.

Credit: NASA Music from Epidemic Sound

Inventatorul Cornel Amariei, desemnat în 2018 printre cei mai inteligenți zece oameni ai planetei, impresionează o lume întreagă, fiind autorul a peste 50 de invenții brevetate, printre care și ochelarii .lumen, un dispozitiv aproape SF, gândit şi creat 100% în România, cu ajutorul căruia nevăzătorii se vor putea deplasa ca și cum ar vedea.

Sunt oameni care îşi descoperă devreme vocaţia, aplecarea către o profesie sau alta. Cei din jur reacționează  la talentul sau la energia lor, îi recunosc, îi ascultă, iar lucrurile vieţii şi ale carierei le marchează succesul. Supranumit
„bucureșteanul genial’, Cornel Amariei se numără printre aceştia.

În 2016, revista „Forbes“ din SUA l-a inclus printre primii zece cei mai influenţi tineri sub vârsta de 30 ani din Europa. În 2018, a câştigat competiţia internaţională Ten Outstanding Young Persons, la fel cum au făcut-o în trecut personalităţi de talia lui Elvis Presley şi John F. Kennedy. Aceasta ar fi, pe scurt, cartea de vizită a lui Cornel Amariei

Cu peste 50 de invenţii la activ, Cornel Amariei deţine în prezent o importantă funcţie de conducere, Head of Innovation, la Continental Automotive Systems, unul dintre cei mai mari producători de componente auto din lume. Tânărul a terminat în paralel facultăţile de Ştiinţa Calculatoarelor şi Inginerie Electrică la Bremen, în Germania, dar a ales să se întoarcă şi să rămână în ţară, deşi a avut nenumărate oferte în întreaga lume.  Dintre toate invenţiile sale, cea mai importantă o consideră pe cea a ochelarilor Lumen, destinaţi nevăzătorilor.

Un amplu interviu cu Cornel Amariei cititi AICI

Sursa: adevarul.ro

(romaniaunica.com)

Tunelul Canalului Mânecii este un tunel feroviar subrnarin, care trece pe sub Strâmtoarea La Manche şi leagă Europa continentală de Marea Britanie.

Ideea de a construi un tunel pe sub Strâmtoarea La Manche a apărut la hotarul secolelor XVIII-XIX. În anul 1802, inginerul francez Albert Mathieu a propus această idee. Conform proiectului, tunelul trebuia să fie luminat de lămpi cu ulei, iar prin el trebuiau să circule vagoane trase de cai. Erau prevăzute şi găuri de ventilaţie, care duceau la suprafaţa mării.

Costul construcţiei a fost estimat la un milion de lire sterline. Acest proiect a fost propus de către Napoleon, la incheierea tratatului de pace între Marea Britanie şi Franţa, dar, din cauza declanşării războiului, el a rămas doar pe hârtie. După al doilea Război Mondial, ideea tunelului a devenit din nou actuală. În anul 1957, a fost format un grup de cercetare, care, în anul 1960, a recomandat, într-un raport, să fie săpate două tuneluri principale şi unul de serviciu între ele.

Schita tunelului Canalul Manecii (1802)
Proiectul a fost aprobat, insă din cauza problemelor financiare, doi ani mai târziu, atunci când fusese de-a săpat un tunel de testare cu o lungime de 250 de metri, lucrările au fost oprite din nou. În anul 1984, guvernele Marii Britanii şi Franţei au ajuns la concluzia că, fără atragerea suplimentară de fonduri private, construirea tunelului este imposibilă.

În cele din urmă, din mai multe proiecte propuse, a fost ales unul optim. Tunelul trebuia să lege două oraşe: Calais, din partea franceză, şi Folkestone, din partea engleză. Lucrările trebuiau să se efectueze in stratul moale, cretacic, de aceea tunelul a fost proiectat să fie mai adânc. Din acest motiv, francezii au fost nevoiţi să construiască o mină cu un diametru de 50 metri şi o adâncime de 60 de metri, pentru a ajunge la stratul de gresie. În tunel lucrau, concomitent şi fără întrerupere, 11 maşini de săpat. Trei dintre ele săpau de la Shakespeare Cliff spre terminalul britanic, in timp ce alte trei se deplasau în intâmpinarea maşinilor franceze.

Pentru ca ambele tuneluri să se intâlnească într-un singur loc, a fost folosit un sistem de poziţionare cu laser. Datorită acestui sistem, întâlnirea a avut loc în punctul preconizat, pe data de 1 decembrie 1990, la adâncimea de 40 de metri de la fundul strâmtorii. Eroarea a fost de numai 358 mm pe orizontală şi 58 mm pe verticală. In total, partea britanică a săpat 84 kilometri de tuneluri, iar francezii 69 kilometri.

Profil geologic sub tunelul Canalul Maneci
Ultimii câtiva metri, muncitorii englezi şi francezi i-au săpat manual, utilizând târnăcoape şi hârleţe. După finalizarea lucrărilor, maşinile engleze au fost puse în depouri subterane, iar cele franceze au fost dezasamblate şi retrase din tunel. Pentru ghidarea maşinilor, operatorul se uita la ecranele calculatoarelor şi la monitoarele video. Inainte de începerea lucrărilor, sistemele de observare prin satelit au calculat exact şi detaliat traseul care trebuia parcurs. Raza laser, proiectată pe un punct fotosensibil al maşinii, îl ajuta pe operator să aleagă direcţia corectă.

Trenul Eurostar ce circula pe sub Tunelul Canalul Manecii
Proiectul a fost finalizat în şapte ani, iar la constructia lui au contribuit 13000 de muncitori şi ingineri. Pe data de 6 mai 1994, Eurotunelul a fost deschis de liderii statelor participante: Regina Elisabeta a şi preşedintele Franţei, Francois Mitterrand.

(enigmatica.ro)

Credință și Cultură

„Neuroștiințele moderne descoperă astăzi ceea ce Sfinții Părinți au descris riguros despre relația minte-suflet-trup cu secole în urmă.” Prof. Univ. Dr. Ovidiu Băjenaru, Șeful Clinicii de Neurologie, Spitalul Universitar de Urgență, București

#CredințăȘiCultură

(TRINITAS TV)

Veşti bune pentru început de an!

În urma unor observaţii astronomice cu caracter ştiinţific realizate cu ajutorul telescopului principal, la Observatorul Astronomic al Muzeului „Vasile Pârvan” Bârlad, a fost descoperită în premieră pentru instituţia noastră prima stea variabilă, ce va purta numele Barlad V1.

Steaua variabilă Barlad V1 a fost descoperită la începutul lunii noiembrie 2019, în urma procesării unor cadre test pentru observaţii fotometrice. Curba de lumină a fost raportată pe 4 decembrie 2019 la American Association of Variable Star Observers (AAVSO):
https://www.aavso.org/vsx/index.php?view=detail.top&oid=1500137&fbclid=IwAR3KBZK7jKLrYzxRSihpOqTVSUuYklQ0nQfQf1ufT1kU_W85ZvfoKwpelGo

Stelele variabile sunt acele stele care îşi modifică strălucirea, consecinţă a unor procese din interior. Sunt mai multe tipuri de stele variabile, Barlad V1 este de tip Delta Scuti. Steaua face parte din clasa spectrală A7V şi variază cu aproximativ 0.07 magnitudini în 98 de minute.
Barlad V1 este situată la o distanţă de aproximativ 4000 ani lumină în dreptul constelaţiei Perseus.

Este a doua descoperire importantă, după Nova Roşie Luminoasă din galaxia Messier 101, ce a fost descoperită pe 10 februarie 2015, la Observatorul Astronomic din Bârlad. https://astrobarlad.wordpress.com/2015/03/

Descoperirea stelelor variabile se realizează prin observaţii astronomice cu ajutorul unor echipamente speciale şi softuri ce analizează curba de lumină. În ultimii ani, instituţia noastră a beneficiat de mai multe sponsorizări din mediul privat, în urma cărora sau achiziţionat echipamente şi accesorii necesare observaţiilor astronomice cu caracter ştiinţific şi educativ.

Cu acest prilej dorim să mulţumim tuturor sponsorilor care sau implicat în modernizarea Observatorului Astronomic al Muzeului „Vasile Pârvan” Bârlad, între anii 2017 – 2019:
S.C. Top Gel Prod S.R.L. Craiova, S.C. Evel H Company S.R.L., SC Authentic Version S.R.L., CEC Bank S.A., S.C. Energoconstruct S.R.L, S.C. Safir S.R.L., S.C. Vinicola Avereşti S.R.L., S.C. Nomis 2003 S.R.L, Terra General Constructor S.R.L., ACER România, S.C. Internaţional Tehno S.R.L, S.C. Viacons Rutier SRL, S.C. Staer Internaţional S.A., A&A Farms Bogeşti, S.C. Ilvas S.A., S.C. Biosfarm S.R.L. Bârlad, S.C. Banca Transilvania S.A., S.C. Titi Aur S.R.L. (Academia Titi Aur), S.C. Confecții S.A. Bârlad, S.C. Kredianis S.R.L. Zorleni.
Donaţii persoane fizice: Ciprian Frigoi, Ovidiu Codre Cartiu, Constantin Balmuş, Jora Gabriela.

Sursa informaţiilor: Muzeograf, Ciprian Vîntdevară

S-a inventat prima frunză biologică sintetică ce absoarbe apa şi dioxidul de carbon pentru a produ­ce oxigen ca o plantă naturală. Această frunză ar putea permite călătorii de lungă durată, în spaţiu.

Julian Melchiorri, absolvent RCA, este inventatorul acestei frunze sintetice, ce se comportă identic cu cele naturale. Acesta crede că descoperirea lui ar putea ajuta zborurile spațiale pe distanțe lungi.

”Plantele nu cresc în condiţii de gravitaţie zero”, explică Melchiorri. ”NASA cercetează diferite modalităţi prin care să producă oxigen pentru călătoriile de lungă distanţă în spaţiu şi care să permită oamenilor să locuiască acolo. Acest material ne permite să explorăm spaţiul mult mai mult decât putem acum”, a mai spus acesta, conform Mediafax..

Proiectul a fost denumit ”Silk Leaf/ Frunza de Mătase” și a fost realizat ca parte a cursului „Innovation Design Engineering/ Inovaţie de proiectare în Inginerie„, din cadrul Royal College of Art, în colaborare cu Universitatea Tufts.

”Materialul este extras direct din fibrele de mătase şi are o capacitate uimitoare de a stabiliza moleculele. Am extras cloropastele din celulele plantelor şi le-am amplasat în interiorul proteinelor de mătase. Ca rezultat, am obţinut primul material fotosintetic care este viu şi respiră precum o frunză naturală”, a adăugat Melchiorri.

Proiectul lui Melchiorri, numit „Silk Leaf/ Frunza de Mătase”, a fost realizat ca parte a cursului „Innovation Design Engineering/ Inovaţie de proiectare în Inginerie”, din cadrul Royal College of Art, în colaborare cu Universitatea Tufts. Acesta este format din cloropaste suspendate într-o matrice făcută din proteine de mătase.

„Materialul este extras direct din fibrele de mătase şi are o capacitate uimitoare de a stabiliza moleculele. Am extras cloropastele din celulele plantelor şi le-am amplasat în interiorul proteinelor de mătase. Ca rezultat, am obţinut primul material fotosintetic care este viu şi respiră precum o frunză naturală”, a adăugat Melchiorri.

Exact ca o plantă naturală, pentru a produce oxigen, frunza sintetică nu are nevoie decât de lumină şi o cantitate redusă de apă.

„Frunza de mătase este prima frunză biologică fabricată de om. Este foarte uşoară, consumă puţină energie, este complet biologică. Ideea mea a fost să folosesc eficienţa naturii într-un mediu artificial, fabricat de om. Am creat un iluminat din acest material, folosind lumina pentru a ilumina casa, dar în acelaşi timp pentru a crea oxigen pentru oameni”, a adăugat Melchiorri.

Totodată, acesta este de părere că materialul creat de el ar putea fi folosit la scară largă.

„Ar putea fi, de asemenea, folosit în exterior, pentru faţade sau sisteme de ventilare. Poţi absorbi aerul din exterior, să-l treci prin aceste filtre biologice şi apoi să aduci aer oxigenat în interior”.

„Dezvoltarea „arhitecturii vii” ar putea ajuta umanitatea să supravieţuiască”, susţine şi lectorul senior al Universităţii din Greenwich, Rachel Armstrong. Toate astea sună destul de bine, dar nu ţin locul fotosintezei pe de-a-ntregul.

Poate că această tehnologie ar putea fi folosită mai aproape de casă! O cantitate mare din aceste frunze sintetice biologice ar putea ajuta la producerea de oxigen în orașele aglomerate, unde poluarea este o problemă care în prezent pare fără de rezolvare. Bineînțeles frunza creată este încă în fazele de testare, însă creatorul ei este optimist că aceasta va fi adoptată și aplicată în diverse proiecte urbane. Totuși, a ținut să precizeze faptul că deși tehnologia ne împinge către un viitor în care să putem să înlocuim unele lucruri create de natură, asta nu înseamnă că ne putem folosi de mediul înconjurător după bunul nostru plac, crezând doar că îl putem înlocui cu lucruri artificiale.

(stiinta-mister.ro)

Les ventes de voitures électriques explosent. Il faut dire que tous les constructeurs proposent leur modèle. Cette année en particulier, ce sont les petits véhicules urbains qui ont la cote. Pour accélérer les ventes, les marques développent aussi des écosystèmes de recharge intelligente. Tour d’horizon.

(leparisien.fr)

La începutul lunii septembrie, Comisia Europeană anunța rezultatele concursului din acest an pentru obținerea de granturi oferite de Consiliul European pentru Cercetare (ERC) cercetătorilor aflați la începutul unei cariere independente, iar românul Alexandru Tomescu, cercetător în științe computaționale la Universitatea din Helsinki, Finlanda, se număra printre câștigătorii unui grant de 1.5 milioane de euro din partea ERC. Proiectul său, „Algoritmi siguri și compleți pentru bioinformatică (SAFEBIO)”, promite să aducă o serie de contribuții semnificative în analiza datelor din secvențierea ADN, o tehnologie care poate fi folosită în diagnosticul medical.

Grantul obținut îl va ajuta pe Alexandru Tomescu să își continue proiectul început, pentru ca în decurs de cinci ani să găsească următoarea idee care să îi permită să își mențină un grup de cercetare alături de care să descopere lucruri cu impact în știință și în viața de zi cu zi. Acum lucrează în zona bioinformaticii algoritmice și dezvoltă algoritmi care să analizeze mai rapid și mai precis datele produse de tehnologiile care secvențiează ADN-ul. Pentru el, cercetarea a venit ca o continuare firească a studiilor și pas cu pas caută să obțină recunoaștere în cadrul comunității științifice în care activează. Că face acest lucru din România, din Finlanda, sau din laboratoarele altor universități de pe Glob este mai puțin relevant, spune tânărul cercetător, atâta timp cât impactul cercetărilor sale va fi unul universal și va contribui la viitoarele descoperiri în biologie și medicină.

408 cercetători de 51 de naționalități aflați la început de carieră au primit granturi ale Consiliului European pentru Cercetare în prima sesiune de finanțare a ERC finalizată în acest an. Finanțarea îi va ajuta pe cercetători să își formeze propriile echipe și să conducă cercetări de pionierat în numeroase discipline, fiind asigurate în acest fel aproximativ 2.500 de locuri de muncă pe o perioadă de cinci ani. Granturile, în valoare totală de 621 de milioane de euro, fac parte din Programul de Cercetare și Inovare al UE, Orizont 2020, cel mai amplu derulat vreodată. Finanțările din acest an vor sprijini cercetarea în 24 de țări, Germania, Marea Britanie și Olanda fiind deținătoarele celor mai multe proiecte declarate câștigătoare. În acest an 13% dintre aplicații au fost recompensate cu granturi.

Consiliul European pentru Cercetare, înființat de Uniunea Europeană în 2007, este prima organizație de finanțare europeană pentru cercetarea de excelență. În fiecare an, selectează și finanțează cei mai buni cercetători creativi de orice naționalitate și vârstă, pentru a derula proiecte în Europa. De asemenea, ERC se străduiește să atragă cercetători de top din orice parte a lumii pentru a veni să lucreze în Europa. Până în prezent, ERC a finanțat aproximativ 9.000 de cercetători de top în diferite etape ale carierei lor și oferă mai multe scheme de granturi. ERC are un buget de peste 13 miliarde de euro pentru anii 2014 – 2020, parte a programului Orizont 2020. Până acum, în România au fost obținute șase granturi prin acest mecanism de finanțare, cinci în București și unul în Cluj, care a fost și primul în domeniul științelor exacte.

Din CV-ul tău reiese că ultimii zece ani de formare academică i-ai petrecut în străinătate. Cum au decurs anii anteriori acestei formări? Ce ți-a oferit România în termeni de pregătire și formare?

Înainte să plec în străinătate, am făcut liceul la Colegiul Național de Informatică „Tudor Vianu” din București, într-o clasă cu profil de informatică, iar apoi am studiat informatica la Universitatea din București unde am și lucrat pentru o scurtă perioadă ca asistent universitar.

Pot spune că în cazul meu personal, sistemul educațional din Romania a funcționat bine. În liceu am avut șase ore de informatică pe săptămână și am participat și la proiecte extra-școlare legate de informatică (de exemplu, am făcut site-ul liceului împreună cu alți colegi). Când am făcut eu facultatea am avut acces și la cursuri mai teoretice, care mi-au prins bine în cariera de cercetător. Am studiat și un semestru în Italia prin programul de schimb Erasmus.

Deci eu personal, per total, am avut multe oportunități în Romania, care m-au ajutat cu siguranță în carieră. Însă trebuie să recunosc că acest lucru se datorează și faptului că am locuit într-un oraș mare și că părinții meu au fost oameni educați cu o condiție materială bună. Multe alte persoane nu au avut norocul meu.

Te-au interesat întotdeauna științele exacte? Când ți-ai dat seama că vrei să faci cercetare în domeniu? Te-a motivat o anume temă? O anumită problemă care nu avea încă rezolvare?

Am avut norocul să avem un calculator acasă de când eram în clasa a V-a, un calculator 486, pentru cine își mai aduce aminte. Când a venit vremea să aplic pentru un loc la liceu, un liceu cu profil de informatică a părut o alegere potrivită. Din momentul acela, am început să programez și am știut că informatica e ceva care mă pasionează.

Pentru mine, cercetarea a venit ca o continuare firească a studiilor: mi-au plăcut lucrurile pe care le-am învățat la universitate, am fost și expus la unele probleme de cercetare în timpul studiilor universitare, așa că a părut o alegere normală să aleg mai departe studiile doctorale. Când am plecat în Italia, la doctorat, nu știam ce voi cerceta pentru teza mea. Însă lucrul acesta a fost un avantaj: în primul an am avut contact cu mai multe domenii și probleme de cercetare și apoi am descoperit singur ce mă pasionează cu adevărat și unde pot aduce o contribuție. După doctorat am schimbat domeniul aproape complet, de la informatică teoretică la bioinformatică.

Care erau interesele tale în copilărie? Unde ai crescut, cu ce valori sau principii ai rămas din educația primită acasă?

Am crescut în București și pot spune că am avut o copilărie normală. În legătură cu întrebarea despre educația primită acasă, aș vrea să comentez următorul lucru. Cred că în România acordăm prea multă importanță acestui concept de „educație de acasă”. Acest concept insinuează și în mod eronat că educația pe care o primim din alte părți nu poate fi la fel de bună ca cea de acasă, sau că este chiar greșită. Din punctul meu de vedere, și mai ales dacă vrem ca lucrurile să se schimbe în România, trebuie să ne întrebam în schimb cum ne educam copiii noi ca societate, și la grădiniță, și la școală, și în afara școlii. Deseori acuzam anumite persoane pentru comportamentul lor și invocăm lipsa educației primite acasă. Însă ce am făcut noi ca societate să prevenim unele lucruri și să ajutăm persoanele în acea situație? Mai ales că deseori persoanele din acea situație sunt acolo tot din vina societății, spre exemplu din cauza condițiilor materiale.

Cum și când ai ajuns cercetător în științe computaționale la Universitatea din Helsinki? Cum ai descrie comunitatea științifică de acolo?

În timpul doctoratului am avut contact și cu o problemă de bioinformatică, așa că știam puțin despre ce e vorba și care este importanța ei. Bioinformatica se referă la acel domeniu care dezvoltă metode computaționale care să ajute descoperirile din biologie și medicină.

După ce am terminat doctoratul, mi-am dat seama că vreau ca munca mea să aibă un impact mai mare, iar bioinformatica poate fi un astfel de domeniu. În Helsinki am ajuns din întâmplare: am văzut anunțul pentru o poziție de cercetător postdoctoral și s-a întâmplat și ca profesorul care m-a angajat să cunoască rezultatele pe care le-am obținut în timpul doctoratului. Așa că a fost o potrivire perfectă.

Despre comunitatea științifică din Finlanda aș putea spune că cercetătorii sunt în general conectați la problemele de interes științific de pe plan internațional, și au colaborări dese cu cercetători din străinătate. De altfel, multe scheme de finanțare finlandeze încurajează și chiar cer acest aspect internațional.

Un lucru foarte bun în Finlanda este că există scheme de finanțare adresate în mod special cercetătorilor la început de drum, adică celor care nu au încă o poziție permanentă în universitate. În felul acesta poți să lucrezi la probleme care te interesează cu adevărat și ai ocazia să devii cercetător independent. Partea mai puțin bună este că este o competiție foarte mare pentru ele. Am avut însă norocul să obțin două astfel de finanțări finlandeze.

Care sunt ariile principale în care faci cercetare?

În timpul doctoratului am lucrat la unele probleme din informatică destul de teoretice. O parte mai aplicativă a acestora a fost legată de cum verificăm cu ajutorul calculatorului că o demonstrație matematică este într-adevăr corectă. Acum lucrez în zona bioinformaticii algoritmice și dezvolt algoritmi care să analizeze mai rapid și mai precis datele produse de tehnologiile care secvențiează ADN-ul. „A secvenția” este un termen din jargonul nostru și înseamnă „a citi”.

Un proiect la care am lucrat poate fi comparat cu un motor de căutare pentru ADN. Mai precis, cum putem să stocăm genomuri de miliarde de caractere într-un fel de motor de căutare, astfel încât dacă primim o nouă secvență scurtă de ADN (precum un cuvânt de căutare), să localizăm instant unde apare în genomurile stocate în motorul nostru de căutare (precum paginile web în care apare acel cuvânt de căutare).

Un alt proiect este legat de secvențierea ADN-ului celulelor canceroase dintr-o tumoare. O tumoare evoluează așa cum a evoluat viața pe pământ, urmărind un arbore filogenetic. Ei bine, ar fi important pentru studierea cancerului să știm această evoluție, însă noi știm doar starea curentă a tumorii. Însă dacă citim ADN-ul din diverse celule ale tumorii, putem să ne facem o idee despre cum a evoluat tumoarea. Am dezvoltat algoritmi care analizează astfel de date genetice, și prezic mai precis și mai rapid care a fost evoluția probabilă a tumorii.

Ce ne poți spune despre proiectul tău, „Algoritmi siguri și compleți pentru bioinformatică (SAFEBIO)”?

Genomul uman a fost secvențiat pentru prima oară în anii 2000 și acea inițiativă a costat peste un miliard de dolari. Tehnologia secvențierii ADN-ului s-a dezvoltat așa de mult de atunci, încât acum costă sub 1000 de dolari să citim un genom uman. Tehnologia aceasta este utilizată acum în toate laboratoarele de cercetare care folosesc date genetice. În ultimii ani s-au dezvoltat chiar și dispozitive mici care se conectează la portul USB al unui laptop. Acestea au fost folosite și în timpul izbucnirii epidemiei de Ebola din 2014. Însă aceste tehnologii nu sunt perfecte: ele citesc doar secvențe scurte de ADN și produc și erori.

Din moment ce tehnologia a devenit ieftină și are un potențial în a diagnostica și eventual a ajuta în tratamentul multor boli genetice, ea va fi utilizată tot mai mult în spitale. Acest domeniu se numește medicină de precizie, adică să încercăm să vedem ce mutații are ADN-ul unui pacient (spre exemplu, bolnav de cancer), și apoi să personalizăm tratamentul astfel încât să fie cât mai eficient posibil pentru acel tip de boală.

Însă cum spuneam, aceste tehnologii nu sunt perfecte și nu trebuie să ne încredem cu totul în informațiile pe care le produc. Proiectul meu finanțat de Consiliul European al Cercetării (ERC – European Research Council) este despre cum putem să facem analiza acestor date mai precisă.

Pot să încerc să explic puțin mai în detaliu noua abordare a proiectului meu. Deseori, când modelăm o problemă, această problemă poate să aibă un număr mare de soluții. Pentru a face o analogie, Google Maps vă poate arata mai multe rute la fel de bune de a conduce de la punctul A la punctul B. Însă, în problemele legate de secvențierea ADN-ului, doar una dintre posibilele soluții este corectă. Însă nu avem cum să știm care este cea corectă, pentru că nu avem destule informații! O abordare este pur și simplu să afișăm toate soluțiile, precum face Google Maps cu rutele, iar un biolog le va inspecta manual și va decide ce concluzii poate trage din ele. Însă dacă avem miliarde de soluții, ce facem atunci?

În proiectul meu vreau să mă concentrez în schimb pe acele părți care apar în toate soluțiile. Eu le-am numit „safe”, adică „sigure”. Fiind comune în toate, atunci sunt comune și în soluția corectă, și deci și ele sunt corecte. De fapt, părțile „sigure” sunt informația maximă pe care o putem afișa ca fiind 100% corectă. Însă acest lucru nu este deloc ușor. Dacă avem miliarde de soluții posibile, nu vrem să analizăm toate aceste miliarde de soluții una după alta, vrem să o facem mai „inteligent”, fără a le inspecta una câte una, și deci mai eficient.

În ce mod va contribui grantul la dezvoltarea cercetării? Ce presupune de fapt cercetarea printr-un astfel de grant? Care sunt următorii pași?Ce speri să obții prin rezultatele cercetării?

În primul rând, această nouă abordare prin studierea părților „sigure” ale soluțiilor unei probleme computaționale este cea mai importantă contribuție a proiectului meu. Această abordare se poate aplica la tehnologiile de secvențiere a ADN-ului, dar și în multe alte domenii. În plus, pentru a mă asigura că ceea ce fac este relevant și în viitor, am și o componentă teoretică în proiect, care nu este legată de secvențierea ADN-ului. Vom încerca să găsim aceste părți „sigure” pentru probleme generice, care pot fi folositoare și în viitor pentru alte aplicații sau tehnologii.

Cercetarea efectivă presupune dezvoltarea de noi algoritmi, publicarea lor la conferințe sau în reviste de specialitate, implementarea lor în pachete software care apoi să fie evaluate experimental pentru a demonstra că funcționează într-adevăr mai bine decât ceea ce există acum, și publicarea acestor implementări în reviste de specialitate. În plus, o componentă foarte importantă este ca acest software să fie făcut disponibil gratuit pentru oricine, și să fie ușor de folosit pentru cercetătorii din biologie și medicină. Acest ultim aspect nu ține neapărat de cercetare, însă este necesar dacă chiar vrem ca programele noastre să fie folosite și să ajute la descoperiri medicale.

Peste cinci ani, când acest proiect ERC se termină, sper să găsesc următoarea idee care să îmi permită să îmi mențin un grup de cercetare cu care să fac lucruri care au un impact în știință și în viața de zi cu zi. Însă lucrurile se schimbă atât de repede, astfel încât e greu de prezis care vor fi problemele de interes peste 5-10 ani. Poate că tehnologiile de secvențiere a ADN-ului vor fi atât de dezvoltate încât nu va mai fi nimic de cercetat despre ele.

De ce depinde obținerea unui grant?

În Finlanda o mare parte din cercetare este pe bază de proiect, sau grant. Întocmești un proiect care să explice care este stadiul curent al domeniului în care activezi, cum își propune proiectul tău să avanseze domeniul, care sunt obiectivele și rezultatele care vor fi obținute, care poate fi impactul lor în alte domenii ale științei sau în viața de zi cu zi. Proiectul, împreună cu CV-ul cercetătorului, sunt evaluate de o comisie internațională. Dacă proiectul ți se finanțează nu înseamnă însă că trebuie să lucrezi exclusiv la problemele din proiect. De exemplu, dacă descoperi alte lucruri pe drum, poți să le aprofundezi, și apoi ele pot fi baza următorului proiect de cercetare.

Granturile acordate de Consiliul European al Cercetării (ERC – European Research Council), ca cel pe care l-am obținut acum, au aceeași idee la bază, doar că sunt mai mari și permit și angajarea unei echipe de cercetare pentru a lucra la proiect. În cazul meu, am finanțare pe cinci ani pentru un student la doctorat și pentru doi cercetători postdoctorali. Unul dintre scopurile ERC este să deschidă noi orizonturi în știință, așa că ei finanțează proiecte pe care le numesc „high-risk / high-gain”. Adică proiecte ambițioase, care pot avea un impact semnificativ, pentru cei mai buni cercetători care vor să lucreze în Uniunea Europeană sau în țările asociate. În fiecare an ERC finanțează cam 400 astfel de proiecte pentru cercetători debutanți. În ultimii ani, ERC a acordat 2 miliarde de euro pe an pentru toate schemele lor de finanțare.

Cât de îndelungat e procesul până în momentul în care vezi practic rezultatele unei cercetări în domeniul tău? Ce înseamnă „succesul” în cercetare?

În bioinformatică, aș putea face distincția între două tipuri de rezultate: cele teoretice și cele aplicate. Cele teoretice pot fi obținute în ani de zile, dar și într-o singură săptămână. Cele aplicate pornesc deja de la un rezultat teoretic existent, iar provocarea principala este să implementăm acel rezultat să funcționeze cu date reale și să evaluăm dacă contribuția noastră este într-adevăr mai bună decât metodele existente până acum. Un astfel de rezultat aplicat poate fi obținut în șase luni – un an.

În bioinformatică însă, ideea este ca rezultatele noastre să fie apoi folosite în probleme de biologie sau medicină. Deci cazul ideal este când un rezultat aplicat este apoi folosit pentru a produce o nouă descoperire medicală, sau când un rezultat teoretic deschide o nouă cale în cercetare, care apoi conduce la noi descoperiri medicale.

Cât de importantă este recunoașterea publică pentru un cercetător? Cât de mult contează vizibilitatea în afara comunității științifice?

Pentru mine, care lucrez în domeniul științelor exacte, recunoașterea personală publică nu are nicio importanță. În alte domenii, precum cel al științelor sociale, situația stă altfel. Pentru un cercetător din domeniul meu este importantă în schimb recunoașterea în cadrul comunității științifice în care activează. Avansarea profesională în mediul academic este chiar bazată pe acest aspect.

În afara comunității științifice este importantă în schimb divulgarea problemelor care sunt abordate în cercetare și a rezultatelor cercetării. Oamenii trebuie să știe că cercetătorii lucrează pentru a avansa cunoașterea umană (de exemplu, pentru a încerca să facă viața mai bună, sau pentru a încerca să diminueze efectele unor catastrofe precum încălzirea globală), și pentru a forma prin studii universitare următoarele generații de profesioniști. Și apoi, până la urmă, cercetarea este plătită din bani publici, așa că noi ca cercetători avem o responsabilitate în a explica cum folosim banii proveniți din taxe.

Cum este viața în Finlanda? Te-ai adaptat cu ușurință? Ce îți place cel mai mult la societatea lor? Unde îți petreci timpul liber acolo?

M-am adaptat destul de ușor, Helsinki este un oraș minunat, cu multă natură, care este și aproape de două parcuri naționale pe care încerc să le vizitez când am timp. Este greu să trag concluzii generale despre o anume societate, însă pot să remarc cât de eficientă este interacțiunea cu statul și cu serviciile publice de aici (de la medic până la transportul public), în sensul că nu de aici vine stresul vieții cotidiene.

(Cristina BELIGĂR – revistasinteza.ro)

Arma este opera marelui inventator militar român Marin Oriţa

Pe standul amenajat la Fabrica de Arme Cugir se află expusă şi prima armă fabricată în România – „Oriţa”, un model care pare a fi uitat sau de care prea puţini îşi mai aduc aminte, după ce au trecut peste 75 de ani de la omologarea sa. Oriţa este un pistol-mitralieră de calibrul 9 mm, ce a fost fabricat în România în timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi câţiva ani după aceea. Arma a fost numită după căpitanul Marin Oriţa, care a omologat în România modelul ei. Automatul Oriţa a fost fabricat în serie mare la Uzinele Metalurgice Copşa Mică şi Cugir.

Prima versiune, modelul M1941, a intrat în dotarea armatei române în 1943. 

O nouă versiune, îmbunătăţită, este modelul M1948, cu pat fix de lemn sau M1949 cu pat rabatabil din metal. Arma s-a dovedit deosebit de fiabilă pe fronturile celui de-al Doilea Război Mondial şi a rămas astfel în dotarea armatei române, până ce a fost înlocuită cu un calibru mai mare, în versiunea românească a automatului AK-47. Oriţa a fost în serviciul Gărzilor patriotice până în anii 1970.

Potrivit documentelor de arhivă, prototipul acestei arme automate a fost finalizat şi experimentat în cursul lunii februarie 1941, cu câteva luni înainte de intrarea României în cel de-al Doilea Război Mondial. De precizat că modelul 1941 – prima variantă Oriţa a avut nevoie de întărirea gâtului patului de lemn (acolo unde a fost reţinut) şi montarea unei siguranţe mai eficiente decât cea originală. Oriţa Carabină – o versiune a fost proiectată, folosind muniţia de 9×23 mm Steyr. Un singur prototip a fost construit, acesta este păstrat la Muzeul Militar Naţional din Bucureşti.

Arma s-a dovedit deosebit de utilă în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, când necesarul de arme urma să fie completat printr-o comandă de 45.000 de pistoale-mitralieră româneşti, sistem Oriţa, lansată în anul 1942 uzinelor Copşa Mică-Cugir. Ca urmare, înainte de bătălia de la Stalingrad, în înzestrarea fiecărei divizii de infanterie române se aflau pistoale-mitralieră „Oriţa”. Pistolul-mitralieră s-a dovedit performant atât în timpul probelor pentru omologare, cât şi pe teren, pe front – arma intrând în serviciu în anul 1943 – ca fiind un produs foarte bun, de calitate, puţin pretenţios şi relativ ieftin.

Din păcate, capacitatea de producţie a uzinelor de armament Copşa Mică şi Cugir nu a putut face faţă unor comenzi substanţiale de armament, necesar războiului, producţia căpătând valori mult mai mari în paralel cu importul de arme din Germania şi Italia (Daimler Puch, Mauser şi Beretta).

Printre parametrii tehnici ai armei „Oriţa” amintim: greutate – 3,45 kg (gol), 4 kg (încărcat); lungime: 894 mm; lungime ţeavă: 278 mm; cartuş: 9×19 mm Parabellum; viteză iniţială: 300 m/s; bătaie eficace: 200 m; bătaie maximă: 700 m; încărcător: 32 cartuşe; sistem de ochire: mecanic (cătare). La data de 10 ianuarie 1944, Marin Oriţa a fost pensionat pentru limită de vârstă, cu gradul de maior în rezervă, dar a rămas concentrat la Uzinele Cugir.

Totuşi, fiind un foarte bun expert tehnic militar, Marin Oriţa a fost păstrat, la cererea Ministerului Apărării din epocă, pe mai departe să coordoneze producţia de armament la Cugir. Abia în august 1945, odată cu demobilizarea militarilor concentraţi, a fost trecut în rezervă cu gradul de maior. După război, informaţiile privind viaţa şi activitatea sa profesională sunt încă nelămurite, fiind o posibilă temă de cercetare pentru istoricii interesaţi. Marin Oriţa s-a născut pe 5 ianuarie 1897, a absolvit Şcoala Militară de Educaţie Fizică din Bucureşti, cu începere din anul 1919 până în anul 1921, când a ieşit ofiţer, după care în timpul serviciului militar s-a specializat în armamentul de infanterie, realizând şi rezolvând mai multe probleme tehnice şi astfel, în urma acestora, a fost confirmat ca ofiţer tehnic militar. S-a ocupat foarte mult cu construirea unei mitraliere uşoare, invenţie proprie, cu multe calităţi sub raportul balisticii.

Încercarea sa a dat rezultate bune, fapt pentru care Direcţia Tehnică din Ministerul de Război a ordonat construirea unui exemplar în atelierele Corpului 5 Armată, fiind propus la înaintare în grad. La data de 5 iunie 1940, Marin Oriţa a fost transferat la Comisia Militară de Control şi Recepţie de la Uzinele Copşa Mică – Cugir, în scopul de a îndruma confecţionarea prototipurilor pentru pistolul mitralieră inventat de dânsul şi aprobat de Direcţia Tehnică. Aici, acesta a conceput şi realizat un pistol mitralieră care a fost adoptat de Consiliul Superior al Armatei, sub denumirea de „Pistolul mitralieră Oriţa”.

Pentru meritele sale deosebite în slujba Armatei Române, căpitanul Marin Oriţa a fost decorat cu: „Insigna pregătirii premilitare clasa a II-a”, Medalia „Centenarul Regelui Carol I” şi, conform Înaltului Decret nr. 1517/1940, cu Medalia „Coroana României” în grad de cavaler. La 15 octombrie 2015, la Depozitul central de muniţii de la Sihlea, judeţul Vrancea, a avut loc o ceremonie prin care unităţii i s-a atribuit denumirea „Căpitan Marin Oriţa”, în semn de recunoaştere a meritelor de excepţie ale ofiţerului român.

(Constantin PREDESCU –  ziarulunirea.ro)

Gödel, Escher, Bach: an Eternal Golden Braid (în română Gödel, Escher, Bach: o eternă ghirlandă strălucitoare), adesea citată ca GEB, este o carte publicată de Douglas Hofstadter în anul 1979 și distinsă cu Premiul Pulitzer în 1980.

Cartea este un eseu care explorează teme comune din viețile și operele logicianului Kurt Gödel, graficianului Maurits Cornelis Escher și compozitorului Johann Sebastian Bach. Prin analiză ilustrată cu exemple, autorul arată cum realizările acestora se împletesc, revelând o esență comună. „În cele din urmă mi-am dat seama că pentru mine Gödel și Escher și Bach erau doar umbre proiectate în direcții diferite de o esență centrală solidă. Am încercat să reconstruiesc obiectul central și a rezultat această carte.”

(Wikipedia)

O enciclopedie și o monografie

Un om, mai multe idealuri, visuri cât cuprinde, proiecte cu duiumul, o mulțime de idei. Și toate, ca să ne referim doar la acestea din urmă, așteptând să fie, acum ori mâine ori poate într-o altă zi, spuse. Așa am putea sintetiza impresionanta carte de vizită a profesorului Constantin Pârvu.

Profesorul Constantin Pârvu (născut la 23 decembrie 1932 în localitatea Bertea, județul Prahova) este un remarcabil om de știință. Domeniul său este vast.  Este preocupat de botanică, fitoterapie, ecologie, mediu. Din impresionanta sa activitate științifică reținem: este doctor în biologie al Institutului Central de Biologie din cadrul Academiei Române, membru titular al Academiei de Științe Ecologice din Republica Moldova. A efectuat cercetări etnobotanice și etnoterapeutice pe întregul teritoriu al României și cercetări ecologice complexe asupra diferitelor tipuri de ecosisteme. Printre volumele publicate se numără: monumentala ”Enciclopedia plantelor”, în 4 volume, ”Dicționar enciclopedic de mediu” (2 volume), ”Universul plantelor”, ”Ecologie generală”. A fost distins cu Premiul „Traian Săvulescu” al Academiei Române, Premiul Târgului Internațional de Carte de la Paris (1993) și Premiul „Emil Pop” al Academiei Oamenilor de Știință din România.

Constantin Pârvu sau totul despre plante…

Prof. dr. Constantin Pârvu este realizator – împreună cu un grup de specialiști pe care-l coordonează – al unei cărți cu deschidere enciclopedică, ce va intra, cu siguranță, într-o biografie de neocolită referință. Este vorba de ”Enciclopedia plantelor”, lucrare ajunsă acum la volumul IV și care însumează peste 2000 de pagini consacrate etnobotanicii. Caracterul științific al acestei lucrări pentru care profesorul doctor a primit Premiul Academiei și numeroase distincții, este evident și numai prin parcurgerea unei singure fișe consacrate unei plante sau unei flori. Se pornește de la numele ei latinesc, se dau denumirile populare din diferite zone unde aceasta crește (prilej pentru a remarca frumusețea poetică a denominației populare), se precizează natura ei – perenă, anuală sau sezonieră – și culminează în a i se releva însușirile , virtuțile terapeutice.

Făpturi vegetale

Autorul știe totul despre aproape toate plantele, florile sau chiar… buruienile, despre cele cultivate cu grijă sau care apar spontan, despre luna sau chiar momentul zilei la care poate fi culeasă, despre multiplele utilizări farmacologice ale acestor ”făpturi vegetale” (cum le numește autorul) despre care nu am avut nici cea mai măruntă cunoștință.

Este, totodată, lucrarea unui savant, a unui iubitor al naturii și a unui terapeut naturist, convins că farmacia naturii ascunde resurse inimaginabile pentru sănătatea, echilibrul și armonia omului.

… și totul despre Bertea 

Faptul că profesorul este și autorul unei ample monografii consacrate comunei Bertea documentează asupra aceleiași deschideri pasionate și în cunoștință de cauză asupra unor regiuni ale țării, în speță zona sa de baștină. De la condițiile grafice strălucite și până la calitatea sa științifică, monografia face parte dintr-un proiect mai amplu nutrit de profesor, ca și de intelectualii comunei, și anume acela de a pune în evidență, ba chiar de a reveni la frumusețea și valorile culturale, tradiționale și obiceiurile unei zone nu chiar foarte cunoscute.

Ideea profesorului

Aceasta ar fi ca toate comunele din țară să aibă câte o astfel de realizare. Cât timp  există intelectuali devotați locului lor, fii ai satului ajunși nume importante, dar care nu-și uită obârșiile, cât timp mai sunt în viață bătrânii satului, cei care cunosc aproape totul, de la originea numelui la reperele de învățământ, cultură, tradiție și obiceiuri, aceste adevărate cărți de identitate și de mândrie ale unor locuri pot fi înfăptuite.

Și dacă ne gândim cum la Bertea are loc, în fiecare toamnă, un festival de creație ”Dan David”, la care participă critici și poeți din țară, nu numai din județ, atunci putem circumscrie cu mai multă exactitate contururile unei lucrări de mândrie locală, care ar trebui să-i înrâurească și pe alții.

                                                                                                              Leonida Corneliu CHIFU

În plin comunism, în anul 1981, ieşea de sub lumina tiparului o carte care a reuşit să uimească cititorii. Este vorba despre „Inteligenţa materiei”, în care Dumitru Constantin Dulcan, medic specialist in neurologie, pune în discuţie o problemă ce se încearcă a fi rezolvată încă din zorii civilizaţiei umane şi pare încă să nu fi primit un răspuns cert. Întrebarea fundamentală din carte se referă la disputa despre existenţa vieţii aparută întâmplător sau ca rezultat al unui plan bine organizat de o inteligenţă superioară ce formează chiar realitatea ultimă despre care Dulcan spune că este şi sursa realităţii noastre concrete.

„În spatele tuturor lucrurilor se află Dumnezeu!”

Au existat voci care au considerat această carte demnă de premiul Nobel. Ascensiunea ei a fost curmată brusc de regimul comunist, speriat de ideile prea îndrăzneţe pe care le susţinea. A fost retrasă de la Premiul Academiei Române, care i s-a înmânat abia la a doua ediţie, în 1992. După mai bine de trei decenii de la apariţie, cele mai multe dintre intuiţiile domnului profesor Dulcan au fost confirmate de ştiinţa actuală.

Prof. Dr. Dumitru Constantin Dulcan a vorbit despre sine şi despre problematica abordată în această carte, într-un interviu acordat publicaţiei Formula As:

– Domnule doctor, vă propun să pornim pe firul biografiei. Întreaga dvs. viaţă aţi dedicat-o studiului. Ce v-a condus spre ceea ce sunteţi astăzi? Aţi simţit fascinaţia pentru cunoaştere de mic?

– De foarte mic. Îmi amintesc o dimineaţă de vară din satul meu argeşean, Mârghia. Eram copil. Dormisem pe prispă şi m-am trezit cu faţa spre răsărit. Cerul avea o culoare înnebunitor de frumoasă şi, privindu-l, mi se părea că mi se adresează, că vrea să-mi spună, uite, exist! Existam, dar nu ştiam ce sens are viaţa. Eram prea mic ca să-mi pot răspunde. Dar mi-am propus atunci să aflu. Ştiu că pare de necrezut, dar de la vârsta aceea mi-am făcut, pas cu pas, un program de instruire pe care nu l-am mai abandonat niciodată.

– Aţi studiat medicina. De ce, dintre toate disciplinele, aţi ales tocmai neurologia?

– Era parte din planul făcut în copilărie. Am intuit de mic că medicina îmi poate oferi ceea ce eu nu puteam afla doar din cărţi. Iar neurologia mă ajuta să descifrez complexitatea creierului uman. Creierul e cel care deţine misterul întregii noastre existenţe. Înţelegând creierul, înţelegem, în bună parte, funcţionalitatea organismului viu. După absolvirea Medicinei, am urmat însă şi cursuri serale de iniţiere muzicală, de istoria culturii şi civilizaţiei. Am citit fizică, matematică, istoria religiilor şi filosofie. Şcoala îmi impunea concepţia ei materialistă, religiile îmi spuneau că există un Dumnezeu. N-aveam decât o finalitate în toate căutările mele: să aflu cine are dreptate şi să răspund întrebării din copilărie: cine sunt eu? După ce am terminat facultatea, căutând să văd dacă e adevărat ce postulează ştiinţa, cum că lumea anorganică (pietrele, apa) face, la un moment dat, saltul spre lumea organică (spre viu), într-o seară a anului 1976, am avut revelaţia răspunsului. Dacă nu introducem în această ecuaţie, o raţiune de dincolo de noi, pietrele niciodată n-or să ajungă Adam şi Eva.

Există o inteligenţă a materiei

– O revelaţie care a dus, patru ani mai târziu, la apariţia „Inteligenţei materiei”. Cartea a făcut vâlvă la vremea ei, prin teoriile pe care le propunea. I-aţi putea rezuma conţinutul, pentru cititorii revistei noastre?

– Dacă ar trebui să rezum într-o frază ce am scris în cartea asta, aş spune aşa: există o inteligenţă a materiei. Orice manifestare din univers, începând de la macrocosmos şi până la microcosmos, are ca substrat o inteligenţă. De pildă, doi atomi de hidrogen şi unul de oxigen vor da întotdeauna o moleculă de apă, nu altceva. Până şi particulele, cuantele, au un rudiment de inteligenţă al lor. Exact asta încerc să arăt în cele peste 300 de pagini ale cărţii, survolând toate sursele de informaţie accesibile, de la ştiinţă la religie, de la experimentul de laborator la experienţa personală ca medic neurolog. Cu alte cuvinte, demonstrez că în spatele tuturor lucrurilor se află Dumnezeu. Ca să scriu această carte, am citit materia multor discipline universitare. Astăzi, bazându-mă pe o cunoaştere ştiinţifică, pot afirma cu certitudine că lucrurile nu au pornit dintr-o întâmplare şi viaţa nu e accidentală pe pământ, aşa cum spun manualele de biologie. Ba mai mult, afirm că universul se sprijină pe legi morale. Am ajuns la concluzia că şi creierul respectă un cod etic, un cod moral, similar cu al marilor religii. Cum ştim asta? Iată un experiment. La începutul anilor 2000, la Universitatea Wisconsin, s-au făcut cercetări pe călugări tibetani. S-a constatat că la emoţiile pozitive – empatie, respect, admiraţie etc. – se activa o arie din lobul frontal stâng, în timp ce trăirea sentimentelor negative activa o arie din lobul frontal drept. În consecinţă, creierul face o distincţie între bine şi rău. Dar creierul e o masă de carne şi nu are cum să facă selecţia între bine şi rău doar prin sine. E clar că există o conştiinţă care face această triere, iar ea se supune la rândul ei unei legi morale, altfel cum ar face-o? Deci, legea lui Dumnezeu este legea Binelui. Dar poate argumentul acesta nu e suficient ca să înţelegeţi de ce universul e construit pe tiparul Binelui. Vă dau alt exemplu, la nivel de chimie: gândurile negative la nivel de chimie a sângelui determină în corp un viraj spre aciditate (care înseamnă îmbătrânire, boală, degenerescenţă). Faptele pozitive şi senine duc corpul către un ph alcalin, care se traduce prin longevitate şi vitalitate. Până şi ADN-ul nostru face diferenţa între bine şi rău. S-a luat o probă de ADN de la un individ, a fost dusă la distanţă şi monitorizată prin mijloace de laborator. Asupra individului s-au exercitat diverse influenţe, negative sau pozitive. La cele negative, spirala ADN-ului se contracta, la cele pozitive se decontracta. Până şi în ADN-ul nostru sunt înscrise premisele sănătăţii şi bolii.

Devenim ceea ce gândim

– Boala e prin urmare rezultatul tuturor influenţelor negative?

– Venim pe pământ pentru a evolua, dar prin erori repetate ne creăm nişte dezechilibre, nişte energii negative, care nasc suferinţa. Suferinţa este rezultatul comportamentului nostru, care a ajuns, de-a lungul secolelor, să fie într-un mare dezacord cu biologia noastră şi cu legile fiinţării noastre. N-am fost creaţi de Dumnezeu să suferim, biologia noastră o demonstrează: avem nevoie de fericire. În concluzie, devenim ceea ce gândim, sănătoşi sau bolnavi, fericiţi sau nefericiţi. Chiar şi la nivelul creierului, înnoirea celulelor noastre nervoase este favorizată de o gândire constructivă, optimistă şi este inhibată de agresivitate, furie şi depresie. Orice emoţie negativă blochează celulele sistemului imunitar pentru cinci, şase ore. Asta înseamnă că un gând de invidie, de răutate, un necaz ne lasă organismul fără apărare pentru câteva ore. Ştim din descoperirile fizicii cuantice că orice gând are un substrat de câmp, acest câmp are efect de dispersie, se propagă în spaţiu. Când ne gândim insistent la un lucru, îl creăm în planul de dincolo de noi, iar el se întoarce la noi. Putem, deci, face rău cu un gând, nu numai nouă, ci şi celorlalţi din jur şi întreg universului. Am avut ocazia să verific şi în practică lucrurile astea. Pacienţii optimişti, ferm convinşi că se vor vindeca, îşi ajutau organismul să lupte cu boala şi chiar se recuperau. Ceilalţi, pesimiştii care se plângeau în permanenţă, se otrăveau cu propriile gânduri, iar starea lor se deteriora. Îmi pare rău că nu am avut resurse financiare să-mi fac un sanatoriu, în care să le vorbesc bolnavilor despre boala lor şi despre comportamentul care duce la vindecare. A învinge boala înseamnă, în primul rând, a o înţelege şi a nu te revolta contra ei.

– Autosugestia e foarte la modă în ziua de azi. Credeţi şi dvs. că am putea fi mai sănătoşi doar prin puterea gândului?

– Sunt şi boli care ne sunt date ca lecţii. Dar în cele mai multe cazuri, bolile noastre au cauze spirituale: invidia, răutatea, competiţia acerbă, egoismul şi dorinţa de răzbunare, la care se adaugă frica şi stresul generat de o societate ultratehnologizată. Stresul înseamnă moartea celulei. Încă de la anul 1000, Avicenna a făcut un experiment şi a pus un miel într-o cuşcă lângă cuşca unui lup. Mielul a murit, pur şi simplu, de frică. Când ne e frică, nu se mai secretă chimia necesară şi celula moare. Pe termen lung, asta înseamnă scleroze, boli degenerative, Parkinson şi demenţă. Ce să mai vorbim despre faptul că epoca noastră e una din epocile cu cele mai multe cazuri de depresii şi suicid. Ştiaţi că depresia este unul din factorii care favorizează apariţia bolii Alzheimer? Depresia este o otravă pentru organism. Ca să răspund însă la întrebare, ar trebui să înţelegem că nu ne putem păstra sănătatea decât gândind şi făcând binele, pentru a fi în armonie cu universul. Iisus avea dreptate când îndemna pe fiecare să-şi iubească aproapele ca pe sine însuşi.

„Când crezi, îţi mobilizezi toate mecanismele de vindecare”

– Faptul că aţi demonstrat ştiinţific existenţa lui Dumnezeu v-a întărit şi mai mult credinţa? V-aţi apropiat şi mai mult de Hristos?

– Eu nu cred în Iisus doar pentru că aşa am fost educat de părinţi. Sunt un intelectual trecut prin şcoli, care a căutat să-şi explice lumea. Dar dintre toate ma­rile spirite care au trăit pe Terra (Buda, Confucius, Pitagora etc.) Iisus are cea mai perfectă acoperire ştiinţifică. Am luat rând pe rând toate noţiunile predicate de el şi toate pot fi explicate în termenii ştiinţelor actuale. Vă dau doar un exemplu. Ce înseamnă iertarea? Din punct de vedere spiritual, înseamnă pace şi armonie. Din punct de vedere ştiinţific, prin iertare, la nivel de ADN, modelul negativ este pur şi simplu şters şi se instalează în corp o bună chimie şi un echilibru energetic. E fantastic, e pur şi simplu ca resetarea unui computer. Despre puterea credinţei, am vorbit deja. Iisus ar fi putut zice „eu te-am vindecat”, dar a ales să spună „credinţa ta te-a vindecat”. Când crezi, îţi mobilizezi toate mecanismele de vindecare. Dar a şti că Dumnezeu există nu e totul. Doar religia îţi dă trăirea emoţiei transformatoare, acea deschidere a sufletului prin care trăieşti cu adevărat relaţia cu Dumnezeu. Nu doar mersul la biserică e important, ci şi puterea rugăciunii pe care o poţi face oriunde.

– Mai sunt oare canoanele şi dogmele Bisericii în acord cu spiritul vremurilor noastre?

– Din păcate, istoria ne dovedeşte că şi ştiinţa a greşit, negându-l pe Dumnezeu, şi Biserica a greşit, arzându-l pe Giordano Bruno pe rug sau condamnându-l pe Galilei. 200 de ani i-au trebuit Bisericii să accepte că pământul se învârte în jurul soarelui şi nu invers. În viitor, ştiinţa şi religia trebuie să-şi dea mâna, să se întâlnească la jumătate de drum, pentru a ajunge la o singură teorie care explică lumea. Orice excludere a unei părţi sau aducere la exagerare a alteia duce la rigiditate sau fanatism. Fundamentaliştii susţin că la Dumnezeu nu se ajunge decât pe o singură cale. Şi totuşi, Dumnezeu însuşi ne spune prin o mie de surse că drumurile spre el sunt nenumărate. Vârful muntelui e unul singur, indiferent pe ce versant îl urci. Până la urmă, religiile vor ajunge la o concordie universală. Nu este admisibil să spun că, dacă eu sunt ortodox, iar tu catolic, eu sunt agreat de Dumnezeu, şi tu nu.

– Criza lumii de azi nu e şi o criză a spiritului?

– Criza lumii actuale este în primul rând o criză morală, pentru că oamenii nu ştiu cine sunt cu adevărat. Omenirea se îndreaptă spre o nouă conştiinţă, spre o nouă umanitate. Suntem într-un moment de cotitură. În următorii 10, 15 ani, vom ajunge în cu totul altă lume, o lume a spiritualităţii. Această aliniere a planetelor care s-a produs acum nu e doar un detaliu de ordinul amuzamentului catastrofic. Este o realitate astronomică. N-o să ne crească cinci mâini, cu siguranţă! Schimbările vor fi la nivel de conştiinţă. Intrăm într-o zonă de energie cu o frecvenţă mult mai înaltă decât cea în care eram. Asta va produce mutaţii fundamentale în creier şi la nivel de ADN. Deja s-au făcut teste pe un lot de copii născuţi între 1982-1983 şi s-a constatat că nivelul lor de inteligenţă e mult peste nivelul stabilit anterior pentru genii. Se crede şi că ADN-ul nostru ar putea să ajungă, în plan ener­getic, la 36 de spirale în loc de 2. Lumea viitoare va fi a spiritualităţii şi a celor supradotaţi. Aproape îmi pare rău ca nu am vârsta s-o mai trăiesc.

„Îi mulţumesc lui Dumnezeu că nu m-a făcut o frunză”

– V-aţi dedicat întreaga viaţă eforturilor de a cunoaşte. A meritat? Se spune că atunci când înţelegi totul, viaţa devine mai tristă.

– Din contră, cunoaşterea aduce cea mai mare bucurie. Ea aduce adevărul despre tine. E exact cum spune Iisus, „şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi”. Să înţelegi lumea îţi aduce o eliberare enormă de erori de gândire şi prejudecăţi. Îţi dă bucuria de a descoperi singur resorturi şi corespondenţe. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că nu m-a făcut o frunză, o piatră sau un câine. Că mi-a dat posibilitatea să fiu om şi să ajung să ştiu ceea ce ştiu. E extraordinar să poţi afla cine eşti, de unde vii şi încotro te duci.

– Şi cine suntem noi, oamenii? Poate ştiinţa de azi să răspundă la o întrebare cu care filosofia se chinuie de milenii?

– Suntem conştiinţă întrupată şi suntem nemuritori. Timpul nostru în raport cu timpul de dincolo este doar o clipă fără importanţă. Venim de undeva şi plecăm spre altceva, viaţa pe Pământ e doar o scurtă vizită, o lecţie pentru evoluţia noastră. Facem cu toţii parte dintr-un plan divin şi suntem trimişi aici cu o misiune. Venim cu un bagaj de talente şi predispoziţii care servesc misiunii noastre pe pământ. Despre lucrurile acestea putem afla mai multe de la cei care au traversat experienţa morţii clinice.

– Aţi întâlnit, în practica dvs. medicală, cazuri de moarte clinică? Ce ne spune experienţa lor?

– Experienţa morţii clinice pledează pentru existenţa unei alte dimensiuni, spirituală, în univers, dincolo de cea a lumii de pe Pământ, în care trăim adevărata noastră viaţă. Cei care au trecut prin moartea clinică şi au descris lumea de dincolo vorbesc despre întâlnirea cu o Fiinţă de Lumină, pe care o asimilează cu Dumnezeu.

– Dacă suntem nemuritori, de ce ne e atât de frică de moarte?

– Pentru că nu cunoaştem adevărul despre noi şi credem că totul începe şi se sfârşeşte pe Pământ. Moartea e experienţa conştiinţei care trece din planul fizic în planul spiritual. M-am întrebat mult timp de ce murim. De ce ne uzăm fizic, dacă energia fundamentală, cuantică, este infinită şi nu se consumă? Am înţeles târziu că aici suntem doar la o şcoală, iar corpul e uniforma necesară aici. Numai întrupaţi în carne şi oase avem senzaţiile tuturor lucrurilor. Implicarea simţurilor e necesară lecţiei pe care o avem de învăţat. Moartea e trecerea în altă dimensiune, care e cea mai fericită.

– După mai bine de patru decenii de practică medicală în neurologie şi psihiatrie, creierul uman vă mai ascunde vreo taină?

– Creierul păstrează încă multe enigme. El este receptorul conştiinţei sau, altfel spus, al lui Dumnezeu într-un sens mai larg. Facem o encefalogramă şi nu distingem decât o linie sinuoasă a activităţii electrice a creierului, dar nici o singură volută nu ne spune că ea înseamnă un cuvânt anume sau un gând. Cum transcende informaţia din planul fiziologic în planul conştiinţei rămâne de neînţeles. De aceea am fost printre primii care au îndrăznit să afirme că nu conştiinţa e produsul creierului, ci creierul este produsul conştiinţei. Creierul nostru e doar un receptor. Aşa se explică cum ne reamintim tot înainte de moarte, în filmul vieţii, deşi la bătrâneţe uităm o mulţime de lucruri. Neuronii îmbătrânesc şi mor, sunt ca un radio defect care nu mai recepţionează undele. Memoria însă nu se pierde, e undeva în câmpul informaţional de deasupra. Vă daţi seama ce mister e în noi?

„Dacă m-am născut în România, înseamnă că trebuie să fiu aici”

– Să trecem şi la cele lumeşti. Aţi avut multe ecouri în Occident, după apariţia cărţii „Inteligenţa materiei”. Cu toate astea, nu aţi emigrat. V-am găsit la Sinaia, într-un mic birou cu vedere spre munte. În locul deschiderii, aţi ales izolarea.

– Când am scris Inteligenţa materiei, am plecat pe drumul ăsta de unul singur, într-o ţară cu un regim opresiv, unde numai de libera circulaţie a ideilor nu putea fi vorba. Ulterior am aflat că în Statele Unite se organizau întâlniri de specialişti care puneau aceleaşi probleme. Am avut o singură dorinţă atunci, în 1981, să nu fiu depăşit în cunoaştere, măcar până în anul 2000. Şi nu numai că n-am fost, dar mai sunt încă lucruri de scris şi demonstrat. De rămas, aş fi putut rămâne la Paris, în 1986. N-am făcut-o pentru că sunt legat afectiv de pământul şi de neamul meu. Şi din conştiinţa faptului că, dacă m-am născut în România, înseamnă că trebuie să fiu aici. Profesor sunt, o maşină am, o casă am. Ce-mi mai trebuie? Aşa cum înţeleg eu lucrurile în universul ăsta, singura mea referinţă e acolo sus. Mai departe nu ţine de mine.

– Aţi practicat medicina, aţi scris, aţi studiat, aţi participat la congrese şi conferinţe. Unde a mai încăput între toate astea şi viaţa de familie?

– Toate vacanţele mele mi-am chinuit soţia şi fiul. Eu stăteam să lucrez, în timp ce ea stătea cu copilul singură. Mi-a spus cu tristeţe, imediat după căsătorie: „Credeam şi eu că eşti un om normal.” (râde)

M-a iertat între timp şi m-a şi ajutat foarte mult în ceea ce am făcut. Şi acum lucrez în acelaşi ritm. Mă aşez la 8 dimineaţa pe scaun şi mă mai ridic după ce s-a lăsat noaptea. În Bucureşti n-aş putea face asta, fiindcă sunt prea multe lucruri care îmi distrag atenţia. Înainte să mă apuc să scriu „Inteligenţa”, am stat mult şi m-am gândit dacă să mă angajez sau nu la un travaliu imens, riscând să-mi pierd cei mai frumoşi ani, între 30 şi 40, pentru un succes incert. Şi totuşi mi-am zis că merită. Nimic nu reuşeşte cu adevărat dacă nu faci sacrificii. Bucuriile pe care le trăiesc acum îmi demonstrează că am pariat corect.

Sursa: formula-as.ro

(stiinta-mister.ro)

Hărnicuțele albine au fost declarate cele mai importante ființe vii de pe această planetă, se arată în concluziile Earthwatch Institute la întâlnirea Royal Geographic Society din Londra.

Albinele se află pe lunga listă a speciilor aflate pe cale de dispariție, cu o scădere a populației de aproape 90% iar acesta este un pas foarte important deoarece 70% din producția noastră alimentară se bazează pe albine, iar dacă acestea dispar, toată fauna va dispărea odată cu ele.

Albinele sunt cruciale pentru păstrarea echilibrului ecologic și a biodiversității în natură și oferă unul dintre cele mai recunoscute servicii ecosistemice, adică polenizarea, care permite producerea de alimente.

În acest fel, acestea protejează și mențin ecosistemele, speciile de animale și plante și contribuie la diversitatea genetică și biotică.

Albinele acționează, de asemenea, ca indicatori naturali ai stării mediului. Prezența, absența sau cantitatea acestora ne spune când ceva este în neregulă cu mediul înconjurător și dacă este necesară o anumită acțiune.

Prin respectarea dezvoltării și sănătății albinelor, este posibil să se constate schimbările din mediu și să se implementeze măsurile de precauție necesare la timp.

Albinele sunt indicatorul ecosistemelor care funcționează bine

~ José Graziano da Silva, Director-General of the Food and Agriculture Organization ~

Cantitatea de culturi care depinde de polenizatori s-a triplat în ultimele cinci decenii, iar albinele joacă un rol important în raport cu domeniul de producție agricolă. Polenizarea eficientă crește cantitatea de produse agricole, îmbunătățește calitatea acestora și îmbunătățește rezistența plantelor la dăunători.

Plantele cultivate care depind de polenizare sunt o sursă vitală de venit pentru fermieri, în special fermierii mici și fermele deținute de familii din țările în curs de dezvoltare. Mai mult, aceștia oferă locuri de muncă și venituri milioane de oameni.

Continuarea articolului pe: https://authenticmagazin.com/lumea-necuvantatoarelor/albinele-au-fost-declarate-cele-mai-importante-fiinte-de-pe-planeta/

(almanahulsufletului.wordpress.com)