close

Tradiții

Tradiții

BUNA CUVIINȚĂ

copii-cu-oi

COPILUL DE ȚĂRAN care a simțit, a trăit și a întâmpinat multe lipsuri materiale, nici azi nu este prea departe de acestea. Dumnezeu, în compesație, i-a dat alte daruri.
Îi sunt dator lui Dumnezeu.
Copilul care ducea vaca la izlaz – de mă burzuluiam pe fratele mai mic și mă împăca mama: „lasă, maică, o duce și el când oi pleca tu!”-, copilul care păștea vaca pe groapa liniei, postată și „aranjată” de tata cu cei de la Haltă, copilul care a dat oi la strungă, zece erau ale noastre, copilul care se ținea de gâtul sapei, la 12 ani, nu aveam altă putere, copilul care rânea la cai, la vacă, la oi, la porci și câte nu mai enumăr, a devenit, „m-am făcut”, INGINER la oraș.

Uite, ca să vezi, acum și „SCRIITOR”!…

Când am plecat de acasă, din Bărăganul Urziceniului, din Bărăganul ialomițean, îmi place să zic, mama mi-a pus între două felii de mămăligă o bucată de buna cuviință.
Nu am pierdut-o nici azi…
Dan Drăguș

mai mult
Tradiții

Ioana Bălan – Din pasiunea pentru muzică

Untitled

Ioana Bălan este lector la Universitatea de Ştiinţe Agricole a Banatului, dar și o cunoscută talentată cântăreață de muzică populară. Are o experienţă de peste 30 de ani în echitaţie şi este unul din puţinii dresori de cai din zona de vest a ţării.
PROFIL Născută: 24.05.1970, Arad Studii: Facultatea de Zootehnie. Experienţă: 31 de ani în domeniul echitaţiei Familie: 2 copii, Alice şi Armand

Ioana Bălan a fost înconjurată mereu de animale pentru că face parte dintr-o familie de medici verinari. La nouă ani, tatăl ei a dus-o la călărie, la Institutul Agronomic, locul unde avea să se angajeze şi ea după mulţi ani.

„Am vrut să fac performanţă cu echitaţia. Aşa am ajuns, pe la 12 ani, la Izvin. Ţin minte că erau foarte mulţi cai acolo. Până la 22 ani am participat la numeroase concursuri, unde am obţinut şi rezultate bune”, şi-a început povestea Ioana Bălan.

Aceasta a avut şansa să fie antrenată de instructori cu ştaif precum maestrul emerit Corneliu Ilin, cât şi de Alexandru Iavoronschi, fostul preşedinte al Federaţiei Române Ecvestre.

„Pe vremea aceea erau multe cluburi şi multe concursuri. Nu aveai nevoie de calul tău. Atunci nimeni nu îşi cumpăra cal, pentru că îţi ofereau cluburile. Erau mulţi sportivi, în special copii. Unii făceau performanţă, alţii mai puţin, dar se călărea”, a mai spus Bălan, care a dat ca exemplu practicanţii de voltijă (gimnastică pe cal), sport practicat de cei doi copii ai săi.

„Pe vremea mea erau peste 30 de concurenţi, acum sunt doar doi”, a adăugat aceasta. La terminarea facultăţii, Ioana Bălan şi-a ales lucrarea de licenţă „Creşterea cabalinelor”.

„Persoana care mi-a indrumat primii pasi in muzica populara romaneasca a fost mama, pentru ca, de la mama am mostenit acest har minunat, ca o frumoasa si de pret zestre, purtata cu mandrie in minte, in suflet si in glas.

Dragostea  pentru folclorul romanesc s-a inradacinat si a crescut odata cu mine. Ca o poveste populara din satele romanesti care inca se scrie, eu am continuat sa ii cant dorurile si iubirile, jalea si tristetea sufletului romanesc si sa-i expun frumusetea prin portul popular traditional.

Imi place ceea ce fac iar asta se reflecta in melodiile mele si in bucuria oamenilor care ma asculta si ma iubesc ca artist.

Am inceput prin a fi apreciata de cei apropiati, cu timpul eu, Ioana Balan, am cucerit publicul prin timbrul meu aparte, talentul și pasiunea nemărginită. Destinul mi-a scos în cale oamenii potriviți la momentul potrivit și păstrând în suflet vie flacăra pasiunii pentru muzica, am continuat să evoluez tot mai frumos, depășind mereu un alt nivel.”

mai mult
Tradiții

Povestea rețetei de cârnați românești cu o vechime de peste 2.500 de ani: cîrnații de Pleșcoi

carnati

Istoricii cred că la Pleșcoi se fac tradiționalii cârnați iuți de aproape 2.500 de ani. Localnicii se feresc să dezvăluie rețeta tradițională a produselor realizate din carne de oaie sau de porc.

Cârnații de Pleșcoi, satul din comuna buzoiană Berca, se identifică practic cu Vulcanii noroioși. Nu poți trece prin Berca sau să vizitezi vulcanii fără să nu cobori din autombil și să cumperi măcar un kilogram de cârnați de Pleșcoi. Tradiționala rețetă este din carne de oaie, uscați sau afumați, dar în ultimii ani se prepară și din carne de porc. „Asta pentru că românii sunt mai mult obișnuiți cu carnea de porc, consumă carnea de oaie doar de Paște, așa că ne-am adaptat și noi cerinețelor publicului”, ne spune unul dintre producători care are o gheretă construită chiar la marginea drumului.

Deși inițial ne-a spus că nu ne poate oferi rețeta, până la urmă ne-a explicat în mare cum își prepara marfa. ‘Carnea de oaie este curățată de pe oase. Într-un ceaun, se fierb oasele. Cu zeama rezultată, călduță, se frământă carnea tocată, cu usturoi, cimbru și ardei iute tocat. Compoziția se lasă să stea 1-2 ore, după care se face o ultimă condimentare. Cu această compoziție vor fi umplute mațele de oaie”, ne spune acesta.

La afumat

După prima etapă a preparării urmează „maturarea”, altfel spus perioada în care cârnații sunt ținuți la afumătoare cam zece zile.

„Acești cârnați au apărut în vremuri foarte vechi, în orice caz mai vechi de 2000 — 2500 de ani. Cu ce erau condimentați în acele timpuri, este greu de precizat, dar, cu siguranță, se foloseau condimente adunate din flora zonei — usturoi, cimbru, busuioc, măcriș, pur, mărar, hrean, semințe de mac”, a mai explicat istoricul Marius Constantinescu pentru incomemagazine.ro.

„Acești cârnați au apărut în vremuri foarte vechi, în orice caz mai vechi de 2000 — 2500 de ani. Cu ce erau condimentați în acele timpuri, este greu de precizat, dar, cu siguranță, se foloseau condimente adunate din flora zonei — usturoi, cimbru, busuioc, măcriș, pur, mărar, hrean, semințe de mac”, a mai explicat Marius Constantinescu.

Ipoteza rețetei haiducești

La rândul său, publicistul Viorel Frâncu, autorul mai multor lucrări despre istoria locală, crede că ‘acești cârnați sunt o invenție haiducească’.

„Haiducii aveau nevoie de provizii bine conservate mai multe săptămâni la rând, iar pleșcoii sunt ideali pentru aventurierii care n-au casă sau masă”, a mai spus Viorel Frâncu.

EVZ.ro

mai mult
Tradiții

Satul din România inclus pe lista celor mai colorate destinații din Europa

sat-ciocanesti

Un sat din nordul României este una dintre destinațiile cele mai colorate din Europa, potrivit faimosului ghid turistic Lonely Planet.

Într-un articol intitulat Cele mai colorate 10 destinații din Europa, scriitoarea Tamara Sheward de la Lonely Planet a întocmit o listă pe care a inclus și comuna Ciocănești din județul Suceava din România. „Munții Carpați. Însăși numele, ne face să ne gândim la povești cu vampiri și vârcolaci. Totuși, în regiunea istorică a Bucovinei, satul Ciocănești reprezintă o excepție de la această viziune: până la urmă, ce poate fi mai puțin înfricoșător decât un sat întreg pictat precum ouăle de Paște?”, potrivit lonelyplanet.com.

Scriitoarea reamintește de asemenea, cititorilor că decorarea ouălelor de Paște a fost o tradiție aici de secole, dar numai în anii 1950 locuitorii au început să picteze aceleași desene elaborate pe casele lor.

Comuna Ciocănești este situată într-una din cele mai frumoase regiuni din România. Drumurile din zonă ar putea pune la încercare răbdarea turiștilor, dar priveliștea merită efortul din plin. Totodată, turiștii vor putea faceți un tur al mănăstirilor din Bucovina, adevărate „capodopere bizantine”, precum Mănăstirea Voroneț.

Alte locuri din Europa incluse în listă sunt: ​​Burano (Veneția), Zalipie (Polonia), Costa Nova (Portugalia) și Kinsale (Irlanda).

mai mult
Tradiții

Manuscris inedit, scris de Ioan Barac în 1826, nepublicat până în prezent, achiziționat de Biblioteca Județeană Arad

manuscris

Directorul Bibliotecii Județene ”Alexandru D. Xenopol” Arad, Doru Sinaci, a spus miercuri, într-o conferință de presă, că instituția a demarat procedurile de achiziționare, aflate în curs de finalizare, a unui inedit manuscris redactat cu caractere chirilice, în limba română, aparținând lui Ioan Barac (1776 -1848), scriitor și cărturar de seamă, reprezentant al Școlii Ardelene.

Biblioteca Judeţeană „Alexandru D. Xenopol” Arad a demarat, recent, procedura de achiziţionare a unui interesant manuscris redactat cu caractere chirilice, în limba română. Este vorba despre un text literar intitulat „Amorul prin carele sau alunecat, şi sau ofticat Lucreţia din cetatea Suna în Italia din care i sau tras şi moartea”, cunoscut drept Lucreţia, scris de Ioan Barac, în anul 1826, la Braşov.

Lucrarea, nepublicată până acum, a luat drumul Aradului în 1830, când Ioan Barac (1776-1848), scriitor şi cărturar de seamă, reprezentant al Şcolii Ardelene, predă profesorului de la Preparandia arădeană Alexandru Gavra (1797–1884) textul Lucreţiei spre publicare. Alexandru Gavra nu a mai reuşit publicarea textului nici în următorii ani, iar soarta manuscrisului a rămas necunoscută. „Întâmplarea fericită face ca astăzi documentul să vină şi să completeze colecţia celor 650 de manuscrise aflate în posesia Bibliotecii Judeţene Arad.

DSC03412

Pe lângă manuscrise, Biblioteca „Alexandru D. Xenopol” mai deţine peste 20.000 de cărţi vechi şi bibliofile de valoare patrimonială din secolele XV –XIX. Invităm pe această cale oamenii de carte şi cercetătorii arădeni să consulte şi să se aplece asupra manuscrisului, în vederea publicării acestuia” a declarat Adriana Czibula, bibliotecar Secţia Colecţii Speciale.

Doru Sinaci, directorul Bibiliotecii arădene, a precizat că „ne propunem să valorizăm zestrea extraordinară de carte rară pe care o deține Biblioteca Județeană Alexandru D. Xenopol Arad, să o îmbunătățim și să o punem la dispoziția arădenilor într-o formă cât mai accesibilă”.

La rândul său, Adriana Czibula a afirmat că ”întâmplarea fericită” a făcut ca, astăzi, documentul să vină și să completeze colecția celor 650 de manuscrise aflate în posesia Bibliotecii Județene Arad.

A.P.

mai mult
Tradiții

Şoferul care creează opinci: “Opinca s-a purtat şi în Armată. În război, tata i-o învăţat pe bucureşteni să se încalţe cu obiele, că nu ştiau!”

Hojbota

Prinşi în tumultul schimbărilor care transformă tradiţia în anacronism şi obiect de deriziune, este comod să uităm rolul emblemelor naţionale în devenirea noastră. Meşterul Ioan Hojbotă, din Gura Humorului, Bucovina, şofer la Protecţia Copilului în viaţa de toate zilele, ne reaminteşte că de la opincă ne-am ridicat toţi, indiferent ce identitate am „încălţa” astăzi.

“Eu am lucrat cu ani în urmă în pielărie, cizmărie, pe comandă. Am făcut școală de creație în București. M-am întors la Gura Humorului și au vrut să mă trimită ca maistru la Câmpulung Moldovenesc, unde era fabrica de încălțăminte „Montana”. Dar eu am refuzat să fac naveta. N-am vrut, pur și simplu. Și atunci, fiind școlarizat de cooperativa „Solidaritatea”, m-am angajat la Complexul Meșteșugăresc, la secția Încălțăminte Comandă. Era unul dintre cele mai renumite ateliere de încălțăminte la comandă. Veneau şefi de la București, de la Consiliile Populare, cum erau atunci, de la Suceava. Își făceau numai oamenii cu bani încălțăminte la comandă! Era la mare căutare, mai ales de Paște, când se făceau pantofi, sau de Crăciun, când se făceau cizme. Scormoneau femeile prin podurile caselor, de la bunici sau străbunici,  modele vechi – și le dădeau la refăcut. Eu le făceam modelul din nou”, a povestit pentru Matricea Românească meşterul Ioan Hojbotă.

Însă, întâlnirea lui cu opinca noastră ancestrală s-a datorat unui hazard fericit:

“Niciodată, cât am lucrat 20 de ani în pielărie și în cizmărie, nu am făcut o opincă. Noi lucram la acord individual, și concurența era după bani – care câștigă mai mult pe statul de plată. Așa era, la modul cinstit. Nu mi-a stat capul niciodată să pun mâna pe o bucată de piele, să croiesc o opincă. Era și un fel de rușine să revii la opincă, în regimul de tristă amintire…

Lucrând ulterior aici, la Protecția Copilului, o doamnă – care este şi șefa mea – a mers cu mine în parcare la Voroneț, să cumpere pentru serbare o pereche de opincuțe. Şi nu i-o plăcut nici de colo, nici de colo. Și atunci, m-am gândit să vin acasă și să îi fac. Am zis: «Doar eu în pielărie am lucrat atâția ani!». Dar nu pusesem mâna să fac ceva.

Meşterul Ioan Hojbotă, din Gura Humorului, lucrând în atelierul său la o opincă

Am luat o bucată de hârtie și am făcut un tipar, și mi-a ieșit o pereche de opincuțe pentru un copil de grădiniță. Probabil, foarte frumoase! Oricum, erau primele, nu puteam să-mi dau seama dacă sunt frumoase. M-am dus și i-am arătat: «Uite, asta am putut să fac». S-a bucurat, a zis că sunt foarte frumoase, s-a dus și le-a arătat doamnelor, colegelor. De acolo, s-a deschis drumul meu. Oamenii, colegii m-au solicitat. Am început să fac, şi mi-am dat drumul. Lucram într-o șură la început și, după ce am văzut că am atâtea solicitări, mi-am încropit atelierul… Aici țineam tractorul, când veneam de la câmp. Tractorul l-am vândut și mi-am încropit atelierul ăsta.”

Lacrimi pentru România

Cu lacrimi în ochi, meşterul bucovinean a ţinut să realizeze şi o scurtă lecţie de istorie a opincii, special prin intermediul Matricea Românească:

“E încălțămintea românului. Opinca o purtat-o omul de rând. Oamenii înstăriți purtau cizma de piele, Bilger – cizma ofițerească, specială, care are alt croi. Avea catarame, şi o deschizătură, un șliț. Era ceva boieresc. Numai băieții de bani gata, bogătanii, purtau cizma Bilger și baston – era o fudulie. Poate mai aveau și o ploscă – atunci când bogatul ieşea în sat, nu bea el cu badea Ion din sticla lui, îşi punea în ploscă!

Opinca o purtat-o omul de rând. Aici, în Bucovina, a fost influența austro-ungară, oamenii au trăit mai bine. Au purtat, în ziua de lucru, opinci de gumă, care greu se mai găsesc astăzi, şi colţuni de lână sau obială. Obiala este o bucată de pătură cu care se învelește piciorul. Spuneam că era opinca din cameră de tractor, din guma aceea, pe care purta și ciobanul, și țapinarul în pădure, și omul de rând, la munca câmpului. În sărbători, la noi, în partea Bucovinei, se purtau opinci osebite, din piele de vițel. Se luau la nunți, la hore, la baluri. În partea Regatului, unde nu a fost influența austro-ungară, se făceau opinci din piele de porc.”

Opinca, apărătoarea românului în război

Ioan Hojbotă a rememorat şi un episod din istoria familiei sale, în care opinca a jucat un rol providenţial – pentru că i-a apărat tatăl de gloanţele inamicului, în război.

“Tatăl meu mi-o povestit că, fiind recrut în Armată, o purtat opinci când s-o instruit în pre-militară, până s-o dus în război. În Armată, pe timpul războiului, s-o întâlnit cu tot felul de băieți – cum era atunci, doi de colo, doi de colo – și a găsit bucureșteni care nu știau să se încalțe cu obiele. Într-o sară, tata le-o le-o făcut demonstrație camarazilor, care apoi o fost încălțați ca lumea. Deci, s-o purtat opinca și-n Armată. Eu, făcând turism ecumenic, am găsit la Mănăstirea Râmeț din Aiud, într-o vitrină din Muzeul Mănăstirii, o opincă cazonă cu potcoavă, aşa cum se punea la bocancii cazoni. Deci era potcoava, ca să nu se roadă.”

Opinca românească merge mai departe, graţie meşterului Ioan Hojbotă, şofer în viaţa de zi cu zi

Opinca românească merge mai departe, graţie meşterului Ioan Hojbotă, şofer în viaţa de zi cu zi

Desprinsă din matricea românească: opinca tradiţională, mereu actuală

Matricea.ro

mai mult
Tradiții

Proiectul cultural RomânIA Centenară

330878

Proiectul cultural RomânIA Centenară, inițiat de către Cristina Chiriac, creatorul brandului Flori de ie, a fost lansat marți la Ministerul Culturii și Identității Naționale (MCIN).

Realizat în parteneriat cu Departamentul Centenar din cadrul MCIN și cu Institutul Cultural Român, proiectul reunește o expoziție de costume populare centenare, dublată de o expoziție de artă fotografică menită a imortaliza aceste costume îmbrăcate de actrița Laura Cosoi realizată de artistul Emanuel Zainea și un film, semnat de Chriss Casper.

„Mai presus decât povestea acestor costume populare este aspectul vizual care transpune, efectiv, România veche, de acum 100 de ani, în prezent. Cred că România n-ar trebui iubită doar în timpul Centenarului, cred că România trebuie iubită în fiecare zi și cred că ceea ce facem noi, un grup de voluntari, este o dovadă că atunci când dorești să promovezi lucruri frumoase poți face și cu o valoare financiară foarte mică”, a declarat marți Cristina Chiriac, într-o conferință de presă susținută de inițiatorii proiectului RomânIA Centenară.

Potrivit acesteia, cele 10 costume populare de sărbătoare, vechi de 100 de ani, certificate și etnografiate, reprezentând toate regiunile României, împreună cu fotografiile realizate de Emanuel Zainea în Hărman, jud. Brașov, și filmul lui Chriss Casper vor fi prezentate, prin intermediul reprezentanțelor ICR, la Londra, Berlin, Paris, Viena, Beijing, dar și în Danemarca, Noua Zeelandă, ori Australia.

„Vrem să ajungem acolo unde românii au nevoie și simt dorul mai mult decât simțim noi, iar Centenarul trebuie celebrat de toți care iubesc și simt românește. Practic, este mărturia noastră vie că o bucată din trecut a rezistat timp de 100 de ani. Noi suntem mesajul străbunilor noștri, sângele lor care curge prin noi astăzi este dovada că cea ce au sacrificat ei în urmă cu un veac noi trebuie să fim demni să ducem mai departe. (…) 2018 este anul în care cel puțin odată în viață trebuie să ne aducem aminte că dacă existăm, existăm datorită generațiilor trecute”, a mai spus Cristina Chiriac.

Costumele fac parte din din colecția Flori de ie care cuprinde peste 150 de costume tradiționale românești, unice, modele unicate, cu broderii deosebite, din fir de mătase, bumbac săi metalic. Piesele provin din toate colțurile țării și fiecare vine alături de propria-i poveste.

D.P.

mai mult
Tradiții

Înălţarea Sfintei Cruci, singura sărbătoare în care se ţine post aspru. Datini și obiceiuri

inaltarea_crucii_69680500

Înălţarea Sfintei Cruci, cea mai veche dintre sărbătorile creştine, este singura cu post aspru şi rugăciune ce apare atât în calendarul bizantin (ortodox şi greco-catolic), cât şi în cel latin, la data de 14 septembrie.

Spre deosebire de alte sărbători, Înălţarea Sfintei Cruci se cinsteşte cu post pentru că aduce aminte de patimile şi moartea Mântuitorului pe Golgota. Astfel, Crucea a devenit un simbol al victoriei asupra morţii şi păcatului.

Înălţarea Sfintei Cruci marchează şi două evenimente solemne: Aflarea Crucii şi înălţarea ei în faţa poporului de către episcopul Macarie al Ierusalimului, la 14 septembrie 335, şi aducerea Sfintei Cruci de la perşi, în 629, în vremea împăratului bizantin Heraclius, care a aşezat-o în Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim.

Aceeaşi sărbătoare aminteşte de un moment semnificativ din viaţa Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena: în ajunul luptei cu Maxenţiu, un duşman al creştinilor (307-312), împăratul Constantin a avut o viziune: în plină zi, pe cer a apărut o cruce formată din stele, cu inscripţia „Prin acest semn vei invinge”. Împăratul a învins, iar mama lui, după izbândă, a poruncit să fie găsită Sfânta Cruce, la Ierusalim, aproape de Golgota. Acolo au fost găsite trei cruci identice, cea pe care a fost răstignit Iisus şi două ale tâlharilor ucişi odată cu El. Pentru a afla care este crucea pe care a fost răstingnit Iisus, patriarhul Ierusalimului Macarie a apropiat fiecare cruce de o fată care tocmai murise. Când Macarie a aşezat lânga ea Sfanta Cruce, se spune că tânăra a înviat. Vestea s-a răspândit ca fulgerul, iar biserica a devenit neîncăpătoare pentru credincioşii care soseau să vada Sfânta Cruce. În anul 335 după Hristos, Patriarhul a înălţat-o să fie văzută de tot poporul şi de atunci, în fiecare an la 14 septembrie, se sărbătoreşte acest eveniment.

După multe zile de săpături, împărăteasa Elena a descoperit la Ierusalim locul pe care a fost răstignit Iisus şi trei cruci identice cu piroane cu tot. Pe una se credea că a fost răstignit Iisus, iar pe cele două se spunea că au fost crucificaţi doi tâlhari care au murit în aceeaşi zi cu Iisus. Împărăteasa era însă mâhnită că nu ştia care este Crucea căutată.

Crucea adevărată a fost descoperită de episcopul Ierusalimului

Adevărata Cruce pe care a fost răstignit Iisus a fost descoperită  de Macarie, episcopul Ierusalimului de atunci, în urma unei minuni. Când împărăteasa Elena se străduia să afle care este crucea pe care a fost crucificat Iisus, în Ierusalim murise o tânără dintr-o familie aristocrată.  Atunci, episcopul a apropiat fiecare cruce de trupul fetei moarte. Tânăra a înviat şi l-a lăudat pe Dumnezeu, când ierarhul a aşezat lângă ea Crucea sfântă, cea adevărată, pe care a pătimit Iisus.

Sfânta Cruce a fost înălţată în Biserica Învierii din Ierusalim

Vestea că a fost descoperită Crucea Sfântă  s-a răspândit în tot ţinutul. Credincioşii i-au cerut episcopului Macarie să vadă cinstita cruce. În uralele mulţimii, Macarie a înălţat Crucea Sfântă deasupra amvonului în Biserica Învierii din Ierusalim, în anul 335.  După acest eveniment,  în fiecare an, la 14 septembrie este prăznuită ziua Înălţării Sfintei Cruci, numită şi Făcătoare de Viaţă.

După acest eveniment, Constantin şi mama sa Elena au construit  două bisericuţe

După descoperirea Sfintei Cruci, Constantin şi mama sa Elena au construit două biserici, chiar pe locul unde a fost găsită Crucea Adevărată. Documentele religiose menționează că prima biserică, numită Anastasis, a fost construită ca un simbol al triumfului creştinismului asupra idolilor, iar a doua biserică a fost înălţată  pentru a fi pomenită răstignirea lui Iisus şi s-a numit Martirion.

 De la sărbătoarea locală la sărbătoarea tuturor creştinilor

Sfânta Cruce a fost luată ca pradă de război de perşi în anul 614 şi a fost readusă la Ierusalim în anul 629 de împăratul bizantin Heraclius I, care a depus-o în biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim. Un an mai târziu, patriarhul Zaharia de Ierusalim a înălţat-o în  faţa tuturor credincioşilor la 14 septembrie 630.

De atunci, ritualul scoaterii Crucii spre închinarea credincioşilor, are loc în fiecare an la data de 14 septembrie în toate lăcaşurile ortodoxe.

Sfânta și cinstita cruce are trei semnificații

Referindu-se la Praznicul Înălţării Sfintei Cruci, părintele Valentin Fotescu, Doctor în Teologie, preot la Biserica Sfânta Vineri Nouă din Bucureşti (Bulevardul Nicolae Titulescu) ne spune :” Sfânta şi Cinstita Cruce are trei semnificaţii: 1. Este obiect sfânt prin ceea ce a reprezentat pentru Iisus Hristos şi pentru noi: răscumpărarea noastră pentru a ne elibera din robia păcatului. 2. Este un simbol de închinăciune, pentru că prin acest semn noi, creştinii, ne identificăm până la marginile pământului, închinându-ne Sfintei Treimi. 3.Reprezintă Calea de urmat: Mântuitorul ne arată că puterea crucii ne ajută să trecem mai uşor peste necazurile vieţii de fiecare zi. În acest sens, Iisus Hristos ne-a spus „Cine vrea să mă urmeze să-şi ia crucea şi să se lepede de sine”.

Datini și obiceiuri

Ziua Crucii este considerată dată ce vesteste sfârşitul verii şi începutul toamnei. Calendarul popular consemnează aceasta zi şi sub alte denumiri, cum ar fi Cârstovul Viilor şi Ziua Şarpelui. Sub prima denumire, ziua este cunoscută mai ales în zonele deluroase şi sudice, în zonele viticole, marcând începutul culegerii viilor. A doua denumire este legată de faptul că, din această zi, se crede că şerpii şi alte reptile încep sa se retragă în ascunzişurile subterane, hibernând până în primăvară. La sate, încă se mai crede că şerpii, inainte de a se retrage, se strâng mai mulţi la un loc, se încolăcesc şi produc o margică numită „piatra nestemată”, ce ar folosi pentru vindecarea tuturor bolilor.

Potrivit altor tradiţii, de Ziua Crucii se strâng ultimele plante de leac (boz, micşunele, mătrăguna, năvalnic), care sunt duse, împreună cu buchet de flori şi busuioc, la biserică, pentru a fi puse în jurul crucii şi a fi sfinţite. Plantele astfel sfinţite se păstrează apoi în casă, la icoane sau în alte locuri ferite, fiind folosite pentru vindecarea unor boli, dar şi la farmecele de dragoste.

Busuiocul sfinţit de Ziua Crucii se pune în vasele de apă ale păsărilor, pentru a le feri de boli, în lăutoarea fetelor, pentru a nu le cădea parul, şi la streşinile caselor, pentru a le feri de rele, în special de trăsnete.

Tot în această zi, în Bucovina se făceau ritualice cu scop apotropaic sau fertilizator. De pildă, oamenii atârnau în ramurile pomilor fără de rod cruci de busuioc sfinţit, crezând că astfel vor avea parte de recoltă bogată în toamna viitoare.

mai mult
Tradiții

„Rost…” de Dan Puric

dan-puric

Când te desparți din vina ta, încerci o vreme să te lupți cu ireversibilul, îți dai seama că n-are sens, te lamentezi de formă și renunți. Când te desparți din vina celuilalt, ai nevoie de o perioadă de timp ca să înțelegi ce s-a întâmplat. Iei povestea de la capăt, pas cu pas, și te chinui să pricepi ce n-a fost bine și unde ar fi trebuit ca lucrurile să apuce pe alt drum. La fel se întâmplă și atunci când te desparți de țara ta. Dezamăgit, înșelat, mânios, îndurerat. Nu ți-e usor s-o lași. Țara și mama nu ți le alegi. Te așezi pe celălalt mal al lumii și cauți răspunsul: ce s-a întâmplat cu țara mea de-am fost nevoit s-o părăsesc.

României i-a dispărut rostul. E o țară fără rost, în orice sens vreți voi. O țară cu oameni fără rost, cu orașe fără rost, cu drumuri fără rost, cu bani, muzică, mașini și țoale fără rost, cu relații și discuții fără rost, cu minciuni și înșelătorii care nu duc nicăieri. Există trei mari surse de rost pe lumea asta mare: familia, pământul și credința.

Bătrânii. România îi batjocorește cu sadism de 20 de ani. Îi ține în foame și în frig. Sunt umiliți, bruscați de funcționari, uitați de copii, călcați de mașini pe trecerea de pietoni. Sunt scoși la vot, ca vitele, momiți cu un kil de ulei sau de mălai de care, dinadins, au fost privați prin pensii de rahat. Vite slabe, flămânde și bătute, asta au ajuns bătrânii noștri. Câini ținuți afară iarna, fără măcar o mână de paie sub ciolane. Dar, ce e cel mai grav, sunt nefolosiți. O fonotecă vie de experiență și înțelepciune a unei generații care a trăit atâtea grozăvii e ștearsă de pe bandă, ca să tragem manele peste. Fără bătrâni nu există familie. Fără bătrâni nu există viitor.

Pământul. Care pământ? Cine mai e legat de pământ în țara aia? Cine-l mai are și cine mai poate rodi ceva din el? Majestatea Sa Regele Thailandei susține un program care se intitulează “Sufficiency Economy”, prin care oamenii sunt încurajați să crească pe lângă case tot ce le trebuie: un fruct, o legumă, o găină, un purcel. Foarte inteligent. Dacă se întâmplă vreo criză globală de alimente, thailandezii vor supraviețui fără ajutoare de la țările “prietene”. La noi chestia asta se numește “agricultură de subzistență” și lui tanti Europa nu-i place. Tanti Europa vrea ca țăranii să-și cumpere roșiile și șoriciul de la hypermarketuri franțuzești și germane, că d-aia avem UE. Cântatul cocoșilor dimineața, lătratul vesel al lui Grivei, grohăitul lui Ghiță până de Ignat, corcodușele furate de la vecini și iazul cu sălcii și broaște sunt imagini pe care castrații de la Bruxelles nu le-au trăit, nu le pot înțelege și, prin urmare, le califică drept niște arhaisme barbare. Să dispară! Din bețivii, leneșii și nebunii satului se trag ăștia care ne conduc acum. Neam de neamul lor n-a avut pământ, că nu erau în stare să-l muncească. Nu știu ce înseamnă pământul, câtă liniște și câtă putere îți dă, ce povești îți spune și cât sens aduce fiecărei dimineți și fiecărei seri. I-au urât întotdeauna pe cei care se trezeau la 5 dimineața și plecau la câmp cu ciorba în sufertaș. Pe toți gângavii și pe toți puturoșii ăștia i-au făcut comuniștii primari, secretari de partid, șefi de pușcării sau de cămine culturale. Pe toți ăștia, care au neamul îngropat la marginea cimitirului, de milă, de silă, creștinește.

Credința. O mai poartă doar bătrânii și țăranii, câți mai sunt, cât mai sunt. Un strai vechi, cusut cu fir de aur, un strai vechi, greu de îmbrăcat, greu de dat jos, care trebuie împăturit într-un fel anume și pus la loc în lada de zestre împreună cu busuioc, smirnă și flori de câmp. Pus bine, că poate îl va mai purta cineva. Când or sa moară oamenii ăștia, o să-l ia cu ei la cer pe Dumnezeu. Avem, în schimb, o variantă modernă de credință, cu fermoar și arici, prin care ți se văd și țâțele și portofelul burdușit. Se poartă la nunți, botezuri și înmormântări, la alegeri, la inundații, la sfințiri de sedii și aghesmuiri de mașini luxoase, la pomenirea eroilor Revoluției. Se accesorizează cu cruci făcute în grabă și cu un “Tatăl nostru” spus pe jumătate, că trebuie să răspunzi la mobil. Scuze, domnu’ părinte, e urgent. Fugim de ceva ca să ajungem nicăieri. Ne vindem pământul să facă ăștia depozite și vile de neam prost pe el. Ne sunăm bunicii doar de ziua lor, dacă au mai prins-o. Bisericile se înmulțesc, credincioșii se împuținează, sfinții de pe pereți se gândesc serios să aplice pentru viză de Canada.

Fetele noastre se prostituează până găsesc un italian bătrân și cu bani, cu care se mărită. Băieții noștri fură bancomate, joacă la pokere și beau de sting pentru că știu de la televizor că fetele noastre vor bani, altfel se prostituează până găsesc un italian bătrân cu care se mărită. Părinții noștri pleacă să culeagă căpșuni și să-i spele la cur pe vestici. Iar noi facem infarct și cancer pentru multinaționalele lor, conduse de securiștii nostri.

Sună-ți bunicii, pune o sămânță într-un ghiveci și aprinde o lumânare pentru vii și pentru morți.

B.O.

mai mult
Tradiții

Sfinții Ioachim și Ana se sărbătoresc pe 9 septembrie. Ce nu ai voie să faci în această zi

ana

Creștinii ortodocși îi prăznuiesc sâmbătă pe Sfinții Ioachim și Ana, părinții fecioarei Maria. Sărbătoarea este marcată de tradiții și superstiții.

Sfintii Ioachim si Ana sunt parintii Maicii Domnului. Sfantul Ioachim a fost din neamul regelui David. Sfanta Ana a fost fiica preotului Matan. Acest preot a avut trei fiice: Maria – care a nascut-o pe Salomeea, Elisabeta – mama Sfantului Ioan Botezatorul si pe Ana – cea care a nascut-o pe Fecioara Maria.

Lipsa copiilor ii facea pe Ioachim si Ana sa fie priviti ca fiind blestemati, pentru ca in societatea iudaica, familiile sterpe erau socotite a nu avea binecuvantarea dumnezeiasca. Dupa rugaciuni indelungi, celor doi li s-a daruit o prunca: Fecioara Maria.

Tinand seama ca Biserica a marturisit totdeauna ca Fecioara Maria este Nascatoare de Dumnezeu, caci Cel ce S-a nascut din ea nu e o persoana omeneasca deosebita de cea dumnezeiasca, ci Insusi Fiul lui Dumnezeu, putem afirma fara retinere ca Ioachim si Ana sunt bunicii lui Hristos.

Sfantul Ioachim a trecut la cele vesnice la varsta de 80 de ani, iar Sfanta Ana a murit in varsta de 70 de ani, la doi ani dupa Sfantul Ioachim.
Sfintii Parinti Ioachim si Ana sunt praznuiti in calendarul nostru cu o zi speciala, 9 septembrie, dar ei sunt pomeniti pururi in slujbele noastre pentru ca apolisul sau otpustul fiecarei slujbe se termina cu aceasta invocare „Pentru rugaciunile sfintilor dreptilor parintilor Ioachim si Ana, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru miluieste-ne pe noi”.

Sfinții și drepții părinți Ioachim și ana sunt considerați ocrotitorii familiei și cei care-i ajută pe părinți să aibă copii sănătoși.

În această zi, nu ai voie să speli haine pentru că se consideră lipsă de respect față de mama Sfintei Fecioare Maria. Se spune că femeile care spală astăzi sărăcesc.

Se mai spune că e bine să cumperi un cadou unui copilaș din familie pentru cinstirea Sfintei Ana, protectoarea celor mici și a femeilor însărcinate.

Bătrânii spun că este bine ca femeile însărcinate să intre astăzi în biserică pentru o sarcină ușoară.

Nu trebuie să există supărări între părinți și copii astăzi, pentru că se spune că relația se va răci pentru tot restul vieții.

C.O.

mai mult
1 2 3 4
Page 1 of 4