close

Tradiții

Tradiții

Tradiții și obiceiuri populare de Sfântul Gheorghe

obiceiuri_sf_gheorghe_

Ortodocşii îl pomenesc luni pe Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă. Sărbătorit în fiecare an pe 23 aprilie, Sfântul Gheorghe este unul dintre cei mai iubiţi sfinţi din calendarul ortodox, ziua fiind marcată, potrivit tradiţiei populare, prin împodobirea caselor cu crengi verzi care simbolizează renaşterea naturii.

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe s-a născut din părinţi creştini în Capadocia, în timpul împăratului Diocleţian, în secolul al IV-lea. Ajunge în slujba împăratului ca militar şi se confruntă în mod direct cu persecuţiile asupra creştinilor începute în anul 303.

Îşi mărturiseşte credinţa în Hristos şi este întemniţat din cauza acestor convingeri religioase. În încercarea de a fi forţat să renunţe la credinţa creştină, este torturat şi ucis prin decapitare pe 23 aprilie. Această zi rămâne ziua sa de prăznuire.

În iconografie, Sf. Gheorghe apare călare pe un cal, străpungând cu suliţa un balaur. Ipostaza ilustrează o legendă potrivit căreia Sfântul Gheorghe a salvat cetatea Silena din provincia Libiei, terorizată de un balaur.

Reprezentarea sfântului biruitor simbolizează modelul de curaj în lupta cu diavolul.

În cele mai multe icoane, Sf. Gheorghe este reprezentat într-o mantie roşie, culoare tradiţională pentru un martir, dar şi ca războinic pedestru sau ca un conducător militar ţinând o cruce în mâna dreaptă şi o sabie în mâna stângă, scrie news.ro.

În unele icoane Sf. Gheorghe apare însoţit de alţi doi sfinţi militari, Theodor-Tiron şi Dimitrie.

Credinţe şi superstiţii

Una dintre practicile răspândite în ziua de Sfântul Gheorghe este împodobirea casei cu plante, obicei care marchează renaşterea naturii. Plantele folosite variază în funcţie de regiune: în Muntenia se pun crengi de stejar sau de păr, în Transilvania se pun rug verde şi leuştean.

n dimineata zilei de San-George, capul familiei, intotdeauna un barbat, asaza la stalpii portilor si ai caselor, la ferestrele si usile caselor si grajdurilor, in gradini si pe mormintele din cimitire ramuri verzi. Astfel, se credea ca oamenii, vitele si semanaturile erau protejate de fortele malefice.

Ramurile verzi erau pastrate peste an pentru a fi folosite drept leacuri impotriva bolilor. Ele erau puse si in hrana animalelor, in credinta ca acestea vor fi protejate de puterea duhurilor rele.

În Banat, casele sunt împodobite cu rug sau cu frunză de fag sau gorun.

În tradiţia populară se consideră că aceste simboluri vegetale au rol în protejarea gospodăriei de acţiunea spiritelor rele, spune analist-etnolog Ania Moldoveanu.

De asemenea, oamenii se scaldă, înainte de răsăritul soarelui, într-o apă curgătoare, ca să fie sănătoşi tot anul şi pentru spălarea tuturor relelor.

Busuiocul semănat înainte de răsăritul soarelui e bun pentru cinste: cel care se spală cu rouă de pe el este cinstit de toată lumea. Se mai spune că cine doarme în această zi ia somnul mieilor şi tot anul e somnoros.

Gunoiul adunat în ziua de Sfântul Gheorghe se pune la rădăcina pomilor, ca să rodească bine. În această zi se adună de pe câmp plantele medicinale care se păstrează peste an.

Dacă în ziua de Sfântul Gheorghe va fi rouă multă ori va fi pâclă, e semn de an bogat, iar dacă e ploaie se va face grâu şi fân, potrivit credinţei populare.

In ajunul zilei de San-George, fetele de maritat credeau ca isi pot vedea ursitul daca priveau, in aceasta noapte, intr-o cofa plina cu apa.

Exista si obiceiul ca in dimineata zilei de 23 aprilie, fetele sa puna in mijlocul drumului brazde verzi, impodobite cu coronite, pentru a observa care fecior va calca peste ele. Daca flacaii ce le erau dragi nu calcau pe coronite, fetele credeau ca in acel an se vor casatori. Brazdele si coronitele erau pastrate peste an, pentru a se face cu ele farmece de dragoste sau pentru a fi folosite ca remediu in ameliorarea diferitelor boli.

Tot in dimineata zilei de 23 aprilie, fetele mergeau pe furis in padure pentru a culege matraguna si navalnic. Aceste plante erau puse in pod sau sub streasina, in credinta ca ele le vor aduce petitori bogati.

Flacaii cautau in dimineata zilei de 23 aprilie, iarba fiarelor, planta miraculoasa ce putea sa sfarame lacatele. In ajunul sarbatorii, tinerii mergeau intr-o dumbrava cu o cofa cu apa neinceputa. Vasul era ascuns intr-un loc doar de el stiut. La rasaritul soarelui fiecare privea in cofa cu apa. Daca in vas se afla un fir de iarba, credeau ca se vor casatori cu fata iubita. Dimpotriva, daca in apa se afla o floare uscata, era semn ca tanarul nu se va insura in acel an, iar daca gaseau pamant, se credea ca feciorul va muri in curand.

mai mult
Tradiții

Fotografie rară: Cum era marcat Paștele Blajinilor în 1941

casa-taraneasca

Paștele Blajinilor nu este o invenție recentă, o tradiție deformată, cum încearcă unii să ne facă să credem, să ne facă să ne fie rușine de tradițiile noastre, de părinții și străbunii noștri, de noi înșine. Acest lucru îl probează o poză veche, făcut la un cimitir din Bucovina.

Administratorii paginii de facebook CASA MARE au postat o fotografie rară, care prezintă imaginea unui cimitir din Bucovina, realizat în 1941, în ziua de Paștele Blajinilor.

„Atrageți atenție ce au pe morminte; 24 de pomeni care simbolizează cele 24 de vămi, ele fiind strict tradiționale, din pască, ou roșu și o lumină! Atât!”, scrie CASA MARE.

„Oul roșu pus pe mormânt simbolizează Paștele, iar cozonacul — trupul lui Iisus Hristos. Asupra cozonacului punem o lumânare din ceară, nicidecum din altă materie, pentru că ceara este adunată de cea mai curată ființă de pe pământ — albina, din mireasma florilor, cea plăcută lui Dumnezeu, precum și mirul cel mirositor adus de femeile mironosițe”, mai precizează CASA MARE.

„Pomenile erau date doar celor nevoiași, nu între rude, ca pomana să nu să se întoarcă de unde a pornit. Fără mese copioase și chiar fără mese, fără îngrădiri din metal, ca să ai pe unde păși. Și, ca în imagine, să te vezi cu oamenii… iarba pe morminte nu beton!!!”, mai scrie CASA MARE, făcând o comparație între felul care este marcat acum Paștele Blajinilor și cum era marcat în 1941.

Paștele Blajinilor, 1941, moldoveni români din regiunea Bucovinei
Paștele Blajinilor 1941 moldoveni români din regiunea Bucovinei
mai mult
Tradiții

Tradiţii de Izvorul Tămăduirii, sărbătoarea închinată Maicii Domnului

izvorul_96997300

Biserica Ortodoxa sărbătoreşte în fiecare an, în prima vineri după Paşte Izvorul Tămăduirii. Este un praznic închinat Maicii Domnului, menit să arate rolul Fecioarei Maria în lucrarea mântuirii oamenilor.
Numele de Izvorul Tămăduirii aminteşte de o serie de minuni săvârşite la un izvor aflat în apropierea Constantinopolului. Potrivit tradiţiei, Leon cel Mare, cu puţin timp înainte de a ajunge împărat, se plimba printr-o pădure din apropierea Constantinopolului. Întâlneşte un bătrân orb care îi cere să-i dea apă şi să-l ducă în cetate. Leon va cauta în apropiere un izvor, dar nu va găsi.   La un moment dat, a auzit-o pe Maica Domnului spunându-i:   „Nu este nevoie să te osteneşti, căci apa este aproape! Pătrunde, Leone, mai adânc în această pădure şi luând cu mâinile apa tulbure potoleşte setea orbului şi apoi unge cu ea ochii lui cei întunecaţi”.  Leon va face ascultare şi astfel va găsi un izvor din care îi va da orbului să bea. Îi va spăla faţa cu această apa, iar orbul va începe să vadă.   Dupa ce a ajuns împărat, Leon a construit lânga acel izvor o biserică. Mai tarziu, împăratul Justinian (527-565), care suferea de o boală grea, s-a vindecat după ce a băut apa din acest izvor. Ca semn de mulţumire a construit o biserică şi mai mare. Aceasta biserică a fost distrusă de turci în anul 1453. De-a lungul timpului, apa acestui izvor a vindecat multe boli şi a tămăduit diferite răni şi suferinţe. Credincioşii care merg la Istanbul(numele nou al vechii cetăţi a Constantinopolului), se pot închina în biserica Izvorului Tămăduirii. Actuala construcţie este din secolul al XIX-lea, dar la subsolul acesteia se afla un paraclis din secolul al V-lea unde există izvorul cu apa tămăduitoare din trecut.   Se apărau până la sacrificiul suprem   În această zi, în unele zone ale ţării, adolescenţii fac legământul juvenil. Profesorul Ion Ghinoiu menţionează că în unele zone etnografice, ceremonia se repetă anual, la aceeaşi dată, până la intrarea în joc a “fetelor însurăţite şi băieţilor înfârtăţiţi”. Persoanele legate, veri, văruţe, surate, frati de cruce etc., se întâlneau anual sau, după căsătorie, la Rusalii. După încheierea solemnă a legământului, copii şi apoi oameni maturi îşi spuneau până la moarte surată, vere, fârtate, verişoară şi se comportau unul faţăa de altul ca adevăraţi fraţi şi surori: se sfaăuiau în cele mai grele probleme ivite în viaţă, îşi împărtăşeau tainele, nu se căsătoreau cu sora sau cu fratele suratei sau fârtatului, se ajutau şi se apărau reciproc până la sacrificiul suprem.   Pelerinaj la crucea făcătoare de minuni   În Bărăgan, Schitul Crucea de leac din satul Coslogeni devine în fiecare an, la sărbătoarea Izvorului Tămăduirii, loc de pelerinaj pentru sute de credincioşi. Oameni din Bucureşti, Ialomiţa, Buzău, Constanţa vin să participe la hramul mănăstirii. Locul şi-a câştigat faima datorită unei cruci de piatră despre care se spune că este făcătoare de minuni. În dimineaţa marii sărbători creştine, după oficierea Sfintei Liturghii, are loc sfinţirea apei(Aghiasma mică), la fântâna din curtea lăcaşului de cult ce poartă hramul Izvorul Tămăduirii Aici, credincioşii vin tot timpul anului pentru a lua apă sfinţită care îi fereşte de boală.  Numele mănăstirii vine de la o veche cruce din piatră numită Crucea de Leac. Cu timpul, s-a zvonit că e făcătoare de minuni. Chiar în inscripţia ei se spune că este o cruce „sfântă şi de viaţă făcătoare“.   Apa vindecătoare   Crestinii ortodocşi vin în această zi la biserică pentru a lua parte la slujba de sfinţire a apei, cunoscută şi sub numele de Aghiasma Mică. În ţara nostră, mănăstirea Ghighiu este cunoscută nu doar prin icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, adusa aici în anul 1958, ci şi prin izvorul ei tămăduitor. La mănăstirea Dervent, pe locul unde  sfântul Apostol Andrei a făcut o minune, există un alt izvor cu apa vindecătoare.

mai mult
PromovateTradiții

Obiceiuri şi tradiţii în Vinerea Mare. Ce nu ai voie să faci și de ce nu se săvârșește nicio slujbă

Vinerea-Mare

Vinerea Mare sau Vinerea Seacă, Vinerea Paștilor, Vinerea Patimilor, este o zi de mare doliu a întregii creştinătăţi pentru că în această zi a fost răstignit şi a murit Mântuitorul lumii, Iisus Hristos.

În această zi se face pomenire de sfintele, mântuitoarele şi înfricoşătoarele Patimi ale Mântuitorului. Este ultima vineri din Postul Paştilor şi, potrivit tradiţiei, este zi de post negru, adică nu se bea decât apă toată ziua. Conform tradiţiei, în Vinerea Mare nu este bine să mănânci urzici şi nu e bine să fie folosit oţetul, pentru că pe cruce Iisus a fost bătut cu urzici, iar buzele Mântuitorului au fost udate cu oţet, notează crestinortodox.ro.

Vinerea Mare este zi aliturgică, adică nu se săvârşeşte niciuna dintre cele trei Sfinte Liturghii. Ceremonia principală din această zi este scoaterea Sfântului Epitaf din altar şi aşezarea lui pe o masă în mijlocul bisericii. Din străbuni se ştie că prin scoaterea Sfântului Epitaf retrăim coborârea de pe Cruce a lui Hristos şi pregătirea Trupului Său pentru înmormântare.

Din strămoşi se spune că pe cei ce trec de trei ori pe sub Sfantul Aer nu-i doare capul, mijlocul şi salele în cursul anului, iar dacă îşi şterg ochii cu marginea epitafului nu vor suferi de dureri de ochi.

În acestă zi de vineri, seara, se cântă Prohodul şi se înconjoară biserica cu Sfântul Epitaf, care simbolizează trupul Mântuitorului. După procesiunea din jurul bisericii, Sfântul Epitaf este aşezat pe Sfânta Masă din altar, unde rămâne pănă la Înălţare. Punerea pe Sfânta Masă reprezintă punerea Domnului în mormânt, potrivit crestinortodox.ro.

La terminarea slujbei se seară din Vinerea Mare, femeile obişnuiesc să meargă la morminte, unde aprind lumânări şi-şi jelesc morţii. La sfârşitul slujbei, preotul împarte uneori florile aduse, care erau considerate a fi bune de leac. În trecut, lumea pleca acasa cu lumânările aprinse pe drum, ca să afle şi morţii de venirea zilelor mari. Aceştia ocoleau casa de trei ori şi, atunci când intrau, se închinau, făceau câte o cruce cu lumânarea aprinsă în cei patru pereţi sau doar la grinda de la intrare şi păstrau lumânarea pentru vremuri negre.

Din moşi strămoşi se crede că dacă plouă în Vinerea Mare anul va fi mânos, iar daca nu, nu va fi roditor. Unii consideră că, daca se scufundă în apă rece de trei ori în această zi, vor fi sănătoşi tot anul.

Unii obişnuiesc să afume casa cu tămâie în Vinerea Mare, înconjurând-o de trei ori, în zorii acestei zile, pentru ca gângăniile şi dihaniile să nu se apropie de casă şi de pomi scrie crestinortodox.ro.

Ce nu ai voie să faci în Vinerea Mare

În Vinerea Mare trebuie să se evite lucrările agricole, în special mersul pe câmp, semănatul sau alte activităţi asemănătoare. Această zi mai poartă şi numele de Vinerea Seacă şi asta pentru că tot ceea ce se seamănă nu rodeşte.

În acestă zi nu se sacrifică păsări sau animale, aşa că dacă doriţi să sacrificaţi un animal sau păsări pentru a avea produse din carne de Paşte, este bine să faceţi acest lucru din timp.

În Vinerea Mare este interzis spălatul. De asemenea, în această zi nu se coase şi nu se face curăţenie.

În această zi nu se merge la frizer. Cei mai superstiţioşi evită să se tundă în Vinerea Mare, deoarece se spune că le va muri cineva din familie. Cu toate acestea, există anumite zone, cum e cazul Moldovei, unde oamenii cred că vor fi feriţi de anumite afecţiuni şi boli dacă merg la frizer.

mai mult
Tradiții

Pasca şi cozonacii, preparate tradiţionale de Paşti

cozonaci-pasca

Pasca şi cozonacii, cele mai importante preparate tradiţionale ale Paştilor, se fac de regulă în Joia Mare.
Pentru creştini, pasca este cea mai importantă coptură rituală a Paştilor. Caracterul ritual al pascăi este subliniat de data prescrisă de tradiţie când trebuie pregătită, în joia sau sâmbăta din Săptămâna Mare, de forma (rotundă sau dreptunghiulară) şi de ornamentele din aluat (pască cu sucituri, cu împletituri, cu zimţi, simplă). Alături de pască se făceau şi alte copturi cu caracter ritual numite colaci, babe, moşi sau moşnegi, prescuri, învârtite (volumul ”Sărbători şi Obiceiuri Româneşti”, Ion Ghinoiu, 2003).
Pasca se face din făină de grâu de cea mai bună calitate. Cel mai adesea, pasca are o formă rotundă pentru că se crede că scutecele lui Hristos au fost rotunde. Aluatul dospit se pune în tăvi speciale pentru pască, după care, de jur împrejur, se aşează aluatul împletit din două sau trei sucituri şi se lasă totul la crescut. În mijlocul tăvii se aşează, apoi, brânză de vaci, pregătită cu zahăr, ouă, mirodenii şi stafide. Peste brânză se face o cruce, din acelaşi aluat împletit, împodobită cu ornamente în formă de floare. Se unge totul cu ou şi se coace în cuptorul încălzit.
Pasca şi cozonacii se mai pot prepara şi în Sâmbăta Mare, din ajunul Sfintelor Paşti, fiind duse, apoi, la biserică în noaptea de Înviere, pentru a fi sfinţite.
Pască a fost numită la început pâinea sfinţită care se împarte în biserică după slujba Învierii.
În noapte Sfintelor Paşti, este obiceiul să se sfinţească pâine numită Paşti, fie sub formă de anafură sau anafură amestecată cu vin, pe care credincioşii o consumă după slujbă.

mai mult
Tradiții

SĂRBĂTORI ŞI TRADIŢII: Săptămâna Mare sau Săptămâna Patimilor

Saptamana-Mare-sau-Saptamana-Patimilor

Ultima săptămână a Postului Sfintelor Paşti, cunoscută ca Săptămâna Mare sau Săptămâna Patimilor, începe în Duminica Floriilor, respectiv la 1 aprilie anul acesta, şi se încheie în Sâmbăta Mare, respectiv la 7 aprilie. Aceasta este cea mai aspră săptămână a postului, amintind de patimile Domnului Iisus Hristos din aceste zile, şi se adaugă celor 40 de zile propriu-zise de post.
Caracteristică acestei săptămâni este slujba Deniilor, săvârşite în fiecare seară, din Duminica Floriilor şi până în Vinerea Mare. Deniile sunt rânduieli de o mare frumuseţe, care evidenţiază momentele dramatice legate de Patimile şi Jertfa lui Hristos. Prin caracterul şi conţinutul lor, Deniile sunt deosebite în cultul ortodox, fiind Utrenii, adică slujbe de dimineaţa, săvârşite seara. Luni şi marţi, la Utrenii, se citesc Evangheliile care amintesc de cele din urmă învăţături ale Domnului. Miercurea Mare aminteşte de păcătoasa desfrânată, care însă, ungându-L pe Hristos cu mir, devine mironosiţă, dar şi de trădarea lui Iuda, care L-a vândut pe Domnul Iisus Hristos pentru treizeci de arginţi, gestul său făcând ca ziua de miercuri să fie declarată zi de post, alături de ziua de vineri, când a fost răstignit Iisus.
În Săptămâna Mare, credincioşii se pregătesc pentru sărbătoarea Învierii Domnului, atât sufleteşte, cât şi trupeşte. În Bihor şi în Maramureş, este numită şi Săptămâna Neagră, se arată pe site-ul www.crestinortodox.ro. Postul se înăspreşte, iar cei care nu au putut să-l ţină până atunci, se străduiesc ca, cel puţin în această săptămână, să-l respecte. În Maramureş, oamenii poartă haine de doliu, iar casa o îmbracă tot în negru şi în albastru închis. Mulţi credincioşi încearcă chiar să ţină post negru în unele din aceste zile, având credinţa că Dumnezeu îi fereşte de boli, le dă sănătate şi îi ajută pentru tot restul anului. În Săptămâna Mare e bine ca toţi credincioşii să fie împăcaţi cu toată lumea, să ierte şi să-şi ceară iertare.
Pregătirile pentru întâmpinarea Învierii Domnului cuprind şi o serie de tradiţii şi obiceiuri populare. Acum se face curăţenie generală în gospodărie, se mătură curţile, se repară gardurile, se curăţă şurile, se scoate nămolul din şanţuri, se face curăţenie şi în grajdul animalelor. Una dintre principalele preocupări înainte de sărbătoarea Sfintelor Paşti este şi primenirea hainelor, notează site-ul www.romanianmonasteries.org. Încă de la începutul Postului, gospodinele croiesc cămăşi noi, atât pentru ele cât şi pentru restul familiei, pentru a le purta în ziua de Paşti.
În ziua de luni se scot lucrurile la aerisit, se văruiesc casele, se spală sau se repară mobila, se spală geamurile şi perdelele. Muncile la câmp sunt permise doar până miercuri, de joi bărbaţii rămân pe lângă casă, ajutându-şi nevestele la treburile casnice. Casele trebuie să strălucească de curăţenie, pentru a întâmpina Învierea Domnului aşa cum se cuvine, notează site-ul www.crestinortodox.ro.
Joia Mare reiterează patru evenimente deosebite din viaţa Mântuitorului: spălarea picioarelor ucenicilor, ca pildă de smerenie, Cina cea de Taină, la care s-a instituit Taina Sfintei Împărtăşanii (Euharistia), rugăciunea din grădina Ghetsimani şi prinderea Domnului de către farisei. În această zi, oamenii merg la biserică să se spovedească şi să se împărtăşească. Seara, are loc slujba celor 12 Evanghelii, iar lumea merge la biserică îmbrăcată în haine de doliu, făcute din pânză albă şi cusute cu negru. În Joia Mare se prepară, de obicei, copturile pascale: pasca şi cozonacii şi se roşesc ouăle.
Vinerea Mare este zi de post negru, în care nu se mănâncă şi nu se bea decât apă. În această zi nu se lucrează şi nu se fac nici copturi pascale. Este ziua în care a fost răstignit Domnul Iisus Hristos, pentru iertarea păcatelor noastre şi i se mai spune Vinerea Patimilor, Vinerea Paştilor, Vinerea Neagră sau Vinerea Seacă. Seara, lumea merge la biserică pentru a participa la slujba Prohodului Domnului, slujba înmormântării Domnului Iisus Hristos. În mijlocul bisericii, este aşezată o masă deosebită cu Epitaful deasupra, o pânză pe care se află imprimată icoana înmormântării Domnului. Credincioşii trec pe sub această masă, pentru a simboliza suferinţa prin care a trecut Iisus pe drumul Crucii. La sfârşitul slujbei, se înconjoară biserica cu Epitaful, pe sub care trec apoi toţi credincioşii, la revenirea în biserică.

 

Sâmbăta Mare este dedicată ultimelor pregătiri pentru Paşti: sacrificarea mielului şi prepararea mâncărurilor din carne de miel, precum drob, borş de miel, stufat sau friptură. Mielul este simbolul lui Iisus în tradiţia creştină, căci atunci când Iisus a murit pe cruce pentru mântuirea lumii ca un miel nevinovat, a fost numit ”Mielul lui Dumnezeu”, simbolizând sacrificiul său suprem. Seara, gospodinele pregătesc coşul pe care urmează să-l ducă la biserică, la slujba de Înviere, în care pun, de regulă, o lumânare, ouă roşii, pască şi cozonac, peste care aştern cel mai frumos ştergar din casă. Înainte de miezul nopţii, lumea porneşte către biserică, unde credincioşii primesc lumină, semn al Învierii Domnului. După slujbă, oamenii merg la cimitir şi aprind şi acolo lumânări, pentru a vesti şi celor de dincolo Învierea Mântuitorului.
În ziua de Paşti, gospodinele schimbă ştergarele cu unele albe, iar toată familia poartă haine noi. Copiii se trezesc dis-de-dimineaţă şi pornesc prin vecini, pentru a vesti Învierea Domnului, primind în dar ouă roşii şi bănuţi. Mai întâi merg băieţii şi apoi fetiţele, pentru că, după credinţa populară, este bine ca în ziua de Paşti să-ţi intre în casă mai întâi un băiat, ca să ai spor şi bogăţie.

mai mult
Tradiții

Obiceiuri și tradiții de Florii

familie-flori-primavara

Duminica Floriilor este o sarbatoare crestina celebrata intotdeauna  in ultima duminica inainte de Paste.  Ea marcheaza intrarea Mantuitorului Iisus in Ierusalim si poate reprezenta un moment ideal in care familia sa vorbeasca despre credinta si sa petreaca timp impreuna, urmand traditiile românești.

Cu o zi inainte de Florii se strang ramuri de salcie inmugurita, se leaga in snopi si se duc la biserica pentru a fi sfintite de preot. Dupa sfintire si slujba, “matisorii” sunt luati acasa si pusi la icoane, usi, ferestre, intrari in grajduri, fantani si stresini.

Aceste ramuri sfintite se pastreaza peste an si sunt folosite de mame si bunici pentru vindecarea diferitelor boli.

Traditiile si superstitiile acestei sarbatori sunt nenumarate, dar ii poti spune cateva copilului tau, pentru a-l pune in tema cu ce obiceiurile oamenilor din intreaga tara:

– In unele regiuni, oamenii isi incing mijlocul cu crengute sfintite de salcie, crezand ca astfel alunga boala sau o inving cu o mai mare usurinta. Se spune ca salcia vindeca durerea de spate si este un antidot pentru muscatura de sarpe.

– O alta traditie spune ca ramurile de salcie sunt asezate inainte de culcare sub pernele fetelor nemaritate. Ele cred ca vor deveni mai frumoase si vor avea un sot daca fac asta.

– Demult, crengutele de salcie asezate la icoane dupa Florii se aruncau vara pe foc atunci cand incepea o furtuna pentru a se imprastia norii, ori se asterneau in ograda pentru a alunga grindina. Ramurile de la icoana se asezau de catre gospodar in mijlocul casei, cand era vremea rea, pentru a o apara de trasnete.

– Daca te impartasesti de Florii, iti poti pune o dorinta si ea se va indeplini mai repede decat in alta perioada.

– In unele zone, ziua de Florii este ultima in care se poarta martisorul, el fiind asezat pe un maces sau pe crengile unui pom inflorit.

– In dumica de Florii, se culeg flori ce se aduna in ciubare, ele urmand a fi folosite pentru incondeierea de oua pentru Paste.

mai mult
Tradiții

Duminică este Ziua Cucului. Tradiții și superstiții

buna-vestire-traditii-superstitii

Buna Vestire este prăznuită de Biserică pe 25 martie. Buna Vestire, cunoscută în popor și ca Blagoveștenia sau Ziua Cucului, este praznicul în amintirea zilei în care Sfântul Arhanghel Gavriil a vestit Sfintei Fecioare că va naște pe Fiul lui Dumnezeu.

Buna Vestire este sărbătorită în fiecare an în perioada Postului Mare, fiind una dintre sărbătorile pentru care Biserică acordă dezlegare la pește, indiferent în ce zi ar cădea această. Buna Vestire este cunoscută în calendarul popular sub denumirea de Ziua Cucului. De ce Ziua Cucului? Pentru că în această zi are loc primul sau cântec, prin care anunța vestirea primăverii. Potrivit tradiției, dacă primul cântec al cucului era auzit pe stomacul gol, în spatele omului, era semn rău: “Cucu-n spate mi-a cântat/ și moartea m-a săgetat!”.

Există obiceiul că în această zi, să se numere de câte ori cucul își cântă numele, număr care ar descoperi câți ani mai avem de trăit.

Flăcăii și fetele îl întrebau pe cuc când se vor căsători: “Cucule voinicule/ Câți ani îmi vei da/ pan’ m-oi însura (mărită)?” Dacă se întâmplă că după rostirea acestor cuvinte, cucul să cânte, cântecul sau echivala cu un an de astepare. Dimpotrivă, dacă el tăcea, tăcerea să era semn că avem de-a face cu o căsătorie grabnică.

De asemenea, cracă pe care a cântat cucul de ziua să, era tăiată și pusă în scăldătoarea fețelor, în speranța că flăcăii nu le vor ocoli.

De Blagoviștenie, legea nescrisă din străbuni spune că nu avem voie să ieșim din casă flămânzi. În această zi e obligatoriu să se mănânce bine, să nu se simtă deloc senzația de foame și să nu se iasă din casă cu stomacul gol.

mai mult
Tradiții

Ziua Sfinţilor 40 de Mucenici – Tradiţii şi obiceiuri de 9 martie

macinici-90185

Ziua de 9 martie, când Biserica Ortodoxă sărbătoreşte pe cei 40 de Mucenici ucişi în Sevastia, are pentru spiritualitatea populară o conotaţie aparte. Conform tradiţiei creştine, sfinţii martiri au fost 40, însă după cea geto-dacică au fost 44, atâtea fiind şi zilele dintre 9 Martie şi 23 Aprilie. Folcloristul Simion Florea Marian a tiparit o legendă, din Fratautul Vechi – Moldova, unde se vorbeşte de ziua celor 44 de Sfinţi.

Potrivit tradiţiei populare, femeile fac în această zi mucenici în formă de opturi. Aceştia sunt duşi la biserică pentru a fi binecuvântați, iar apoi sunt consumaţi în familie. În ziua mucenicilor, în credinţa populară, se deschid mormintele şi porţile Raiului, iar gospodinele fac, în cinstea Sfinţilor Mucenici, 40 de colaci numiţi sfinţi, mucenici sau brădoşi.

În Moldova, aceştia au forma cifrei 8, o stilizare a formei umane, şi sunt copţi din aluat de cozonac şi apoi unşi cu miere şi nucă. Ziua Sfinţilor 40 de Mucenici – În Dobrogea, se păstrează aceeaşi formă numai că mucenicii sunt mai mici şi sunt fierţi în apă cu zahăr, scorţişoară şi nucă, simbolizând lacul în care au fost aruncaţi Sfinţii Mucenici.

Începutul primăverii, marcat de ziua Măcinicilor este evidenţiat şi de alte numeroase obiceiuri, credinţe şi practici magice: credinţa că în noaptea de Măcinici se deschid mormintele şi Porţile Raiului, aşteptarea spiritelor morţilor cu focuri aprinse şi mese întinse; obiceiul aprinderi focurilor rituale sacrificiale, de purificare a spaţiului şi de sprijinire a Soarelui într-un moment de cumpănă, când ziua devine egală cu noaptea; purificarea oamenilor, vitelor şi construcţiilor prin afumarea lor cu tămâie, cârpe aprinse şi apă sfinţită; protecţia magică a casei şi anexelor gospodăreşti prin presărarea cenuşii de la focurile aprinse la Măcinici; efectuarea unor observaţii şi previziuni meteorologice; aflarea norocului; „retezarea stupilor” şi scoaterea lor de la iernat; tăierea primelor corzi de viţă de vie şi altele. Un alt obicei este pornirea simbolică a plugului. Sărbătoare consacrată agricultorilor, scoaterea plugului în faţa casei în mod festiv reprezintă deschiderea ciclului sărbătorilor de primăvară şi totodată a muncilor câmpului specifice anotimpului. Era momentul în care plugarii încheiau înţelegerile pentru întovărăşire, pecetluite întotdeauna de o petrecere de pomină.

Se spune că tot ce e semănat în această zi o să rodească de 40 de ori mai mult, iar cine nu respectă sărbătoarea va suferi 40 de zile.

Ziua mucenicilor era şi un prilej de prognozare a vremii. Se consideră că dacă plouă în această zi, va ploua şi de Paşte; dacă tună, vara va fi prielnică tuturor culturilor; dacă îngheaţă în noaptea dinaintea acestei zile, atunci toamna va fi lungă.

În credinţele daco-romanilor, în această zi se termina ciclul celor „nouă babe” (murea Baba-Dochia), care semnificau iarna şi începea şirul zilelor „moşilor”, ce marcau începutul zilelor agricole. Bătrânii, înarmaţi cu bâte sau cu maiuri lovesc pământul, încercând prin această acţiune magică să trezească forţele adormite ale pământului. În acelaşi scop se aprind şi focurile rituale. În ziua de Măcinici, toate gunoaiele se ard, ca să vină primăvara mai curând. Peste focuri sar tinerii, flăcăi şi fete, în scopuri de purificare a trupului.

Cultul moşilor, care patronează ciclurile naturale şi asigură belşugul ogoarelor şi sporul vitelor în noul an se află în centrul atenţiei sătenilor. În cinstea lor, în ziua de Măcinici se fac copturi rituale ce se oferă de pomană. Femeile fac măcenici, pe care îi numesc sfinţişori sau bradoşi. Aceştia sunt în formă de om, opturi, melc, spirală sau albină. Se duc la biserică şi se împart săracilor. Tot acum se face şi un fel de turtă în chip de om fără ochi, numită Uitata. Ea se dă copiilor s-o mănânce cu miere şi se face pentru morţii care, din greşeală, n-au fost pomeniţi peste an. Există şi datina ca, în această zi, fiecare să bea 40 de pahare cu vin, câte unul pentru fiecare din cei 40 de mucenici, ştiut fiind că numărul 40 se asociază morţilor.

mai mult
Tradiții

„Amețișoarele” – mărțișoarele pentru ger, cu pălincă de 53 de grade

ametisoare

Nici gerul nu poate pune frână creativițății românilor. Doi tineri din localitatea Poieni au mers la târgul de mărțișoare din Cluj cu podoabe cu… sticluțe de pălincă de peste 50 de grade. Ofertă specială pentru cei afectați de valul neobișnuit de frig care a pus stăpânire pe Europa la început de primăvară.

Târgul are loc chiar în centrul orașului în Piața Unirii. Acolo pot fi găsiți și tinerii care vând mărțișoarele împotriva frigului.

„Trec mai bine ca pâinea caldă, trec foarte, dar foarte bine. Păi uitați-vă ce temperaturi sunt. Noi le mai spune Amețișoare. E o pălincă bună, de prune, din livada proprie și are 53 de grade. Avem o mică livadă în Poieni și de acolo e toată producția”, a povestit Alin Hognoci, bijutier în viața de zi cu zi, pentru actualdecluj.ro.

De un astfel de „amețișor” ar fi avut nevoie, probabil, și mașina lui Alin. Bijutierul era să nu mai ajungă la târg în această dimineață. Și asta pentru că autoturismul a refuzat să mai pornească, din cauza gerului: „M-a lăsat bateria, ce să facem, noroc cu un prieten că a venit. Avea nevoie de amețișor, ce mai. Acum am deschis, era să nu mai ajung”.

„Amețișoarele” sunt însoțite de tradiționalul fir roșu cu alb, pot fi agățate în piept și, la nevoie,… băute. Alin oferă pe lângă mărțișoarele cu pălincă, și modele cu vin sau vișinată. Și are în plan, pentru anul viitor, și unele cu bere.

„M-am gândit împreună cu soţia să venim cu ceva mai original. Ea a văzut și comandat sticluţele şi le-am umplut ca într-o mică distilerie. Un astfel de mărţişor costă 10 lei”, a mai spus Alin.

Digi 24

mai mult
PromovateTradiții

Mărțișorul- origine și semnificație

MARTISOR (2)

In vechime, pe data de 1 martie, martisorul se daruia inainte de rasaritul soarelui, copiilor si tinerilor – fete si baieti deopotriva. Snurul de martisor, alcatuit din doua fire de lana rasucite, colorate in alb si rosu, sau in alb si negru, reprezinta unitatea contrariilor: vara-iarna, caldura-frig, fertilitate-sterilitate, lumina-intuneric. Snurul era fie legat la mana, fie purtat in piept. El se purta de la 1 martie pana cand se aratau semnele de biruinta ale primaverii: se aude cucul cantand, infloresc ciresii, vin berzele sau randunelele. Atunci, martisorul fie se lega de un trandafir sau de un pom inflorit, ca sa ne aduca noroc, fie era aruncat in directia de unde veneau pasarile calatoare, rostindu-se: „Ia-mi negretele si da-mi albetele!”.

Unele legende populare spun ca martisorul ar fi fost tors de Baba Dochia in timp ce urca cu oile la munte.

Cu timpul, la acest snur s-a adaugat o moneda de argint. Moneda era asociata soarelui. Martisorul ajunge sa fie un simbol al focului si al luminii, deci si al soarelui.

Poetul George Cosbuc, intr-un studiu dedicat martisorului afirma: „scopul purtarii lui este sa-ti apropii soarele, purtandu-i cu tine chipul. Printr-asta te faci prieten cu soarele, ti-l faci binevoitor sa-ti dea ce-i sta in putere, mai intai frumusete ca a lui, apoi veselie si sanatate, cinste, iubire si curatie de suflet. Taranii pun copiilor martisoare ca sa fie curati ca argintul si sa nu-i scuture frigurile, iar fetele zic ca-l poarta ca sa nu le arda soarele si cine nu le poarta are sa se ofileasca.”

Cu banul de la snur se cumparau vin rosu, paine si cas proaspat pentru ca purtatorii simbolului de primavara sa aiba fata alba precum casul si rumena precum vinul rosul.

Despre istoricul martisorului, Tudor Arghezi afirma in volumul „Cu bastonul prin Bucuresti”: „.La inceput, atunci cand va fi fost acest inceput, martisorul nu era martisor si poate ca nici nu se chema, dar fetele si nevestele, care tineau la nevinovatia obrazului inca inainte de acest inceput, au bagat de seama ca vantul de primavara le pateaza pielea si nu era nici un leac. Carturaresele de pe vremuri, dupa care au venit carturarii, facand „farmece” si facand si de dragoste, au invatat fetele cu pistrui sa-si incinga grumazul cu un fir de matase rasucit. Firul a fost atat de bun incat toate cucoanele din mahala si centru ieseau in martie cu firul la gat.

Vantul usurel de martie, care impestrita pleoapele, nasul si barbia, se numea martisor si, ca sa fie luat raul in pripa, snurul de matase era pus la zintii de mart. Daca mai spunem ca firul era si rosu, intelegem ca el ferea si de vant, dar si de deochi.”

Mentionam ca la geto-daci anul nou incepea la 1 martie. Astfel, luna Martie era prima luna a anului. Calendarul popular la geto-daci avea doua anotimpuri: vara si iarna. Martisorul era un fel de talisman menit sa poarte noroc, oferit de anul nou impreuna cu urarile de bine, sanatate, dragoste si bucurie.

Astazi, valoarea martisorului incepe sa fie data doar de creatia artistica. Se confectioneaza din orice si poate sa semnifice orice. Doamna Irina Nicolau afirma „Candva, credeau in puterea magica a martisorului. Acum nu mai cred. Candva, oamenii credeau ca o baba a urcat la munte cu 12 cojoace si a inghetat. Acum nu mai cred. Si nici nu vor mai crede vreodata. Tot ce pot e sa cunoasca povestea. Atat.”

Sursa: CrestinOrtodox.ro

mai mult
PromovateTradiții

Dragobete – legenda din spatele sărbătorii iubirii la români

dragobete

Dragobetele, sărbătoarea dragostei la români, îşi are rădăcinile în tradiţiile dace şi în credinţa într-un fel de zeu al iubirii, a cărui cinstire, pe 24 februarie, marca simbolic şi începutul primăverii.

Dragobete, fiul Dochiei, era zeul dragostei şi al bunei dispoziţii. I se mai spunea Cap de Primăvară sau Cap de Vară şi era identificat cu Cupidon, zeul iubirii în mitologia romană, şi cu Eros, corespondentul acestuia în mitologia greacă, informează Mediafax.
Un alt nume al său era Năvalnicul, fiind perceput ca un fecior frumos şi iubăreţ nevoie mare, care le face pe tinerele fete să-şi piardă minţile.
O altă tradiţie spune că Dragobetele a fost transformat într-o buruiană numită năvalnic de Maica Precista, după ce nesăbuitul a îndrăznit să îi încurce şi ei cărările.
În lumea satului românesc, până la jumătatea secolului al XX-lea, Dragobete era sărbătorit pe 24 şi 28 februarie sau pe 1 şi 25 martie, potrivit cercetătorului Ion Ghinoiu, autorul volumului „Zile şi mituri”. Probabil că, în vechime, 24 februarie însemna începutul primăverii, ziua când natura se trezeşte, ursul iese din bârlog, păsările îşi caută cuiburi, iar omul trebuia să participe şi el la bucuria naturii.
În ziua respectivă, semnalul era dat de păsările nemigratoare, care se strângeau în stoluri, ciripeau, se împerecheau şi începeau să-şi construiască cuiburile. Despre „păsările” neînsoţite la Dragobete ştia toată lumea că rămân singure şi fără pui până în aceeaşi zi a anului viitor.
După modelul zburătoarelor, fetele şi băieţii se întâlneau să sărbătorească Dragobetele, pentru a rămâne îndrăgostiţi pe parcursul întregului an. Dacă timpul era favorabil, îmbrăcaţi de sărbătoare, fetele şi flăcăii se întâlneau în faţa bisericii şi plecau să caute prin păduri şi lunci flori de primăvară.
În sudul României (Mehedinţi), fata se întorcea în sat alergând, obicei numit „zburătorit”, urmărită de câte un băiat căruia îi căzuse dragă. Dacă băiatul era iute de picior şi o ajungea, iar fata îl plăcea, îl săruta în văzul tuturor. Sărutul acesta semnifica logodna celor doi pentru un an sau chiar pentru mai mult, Dragobetele fiind un prilej pentru comunitate pentru a afla ce nunţi se mai pregătesc pentru toamnă. Din zăpada netopită fetele strângeau de cu seara ultimile rămăşiţe – zăpada zânelor -, iar apa topită din omăt era folosită pe parcursul anului pentru înfrumuseţare şi pentru diferite descântece de dragoste.
Nici oamenii mai în vârstă nu stăteau degeaba, ziua Dragobetelui fiind cea în care urmau să aibă grijă de toate orătăniile din ogradă, dar şi de păsările cerului. În această zi nu se sacrificau animale pentru că astfel s-ar fi stricat rostul împerecherilor.
În această zi, satele româneşti răsunau de veselia tinerilor şi de zicala: „Dragobetele sărută fetele”. Sunt multe credinţele populare cu referire la Dragobete. Astfel se spunea că cine participa la această sărbătoare avea să fie ferit de bolile anului, mai ales de febră, şi că Dragobetele îi ajută pe gospodari să aibă un an îmbelşugat.
Steaua acestui flăcău, a cărui evocare acţiona direct asupra fibrelor erotice ale tinerilor, a început să apună în a doua jumătate a secolului al XX-lea. Într-un fel, Dragobetele a fost şi el o victimă a comunismului. După Revoluţie, locul lui a fost luat treptat de Sfântul Valentin, care a fost importat din lumea occidentală şi care este sărbătorit conştiincios pe 14 februarie. Entitate magică asemănătoare lui Eros sau Cupidon, Dragobetele se diferenţiază de blajinitatea Sfântului Valentin din tradiţia catolică, fiind un bărbat chipeş şi neastâmpărat.
mai mult
Tradiții

Satul din Ardeal

images (4)

Mă întorceam din Ardeal de la bunici, era aproape toamnă şi trebuia să încep şcoala, nu mai ţin minte exact câţi ani aveam, probabil aproape de adolescentă. Autobuzul cu care călătoream era vechi, plin cu oameni iar distanţa de treizeci şi ceva de kilometri era parcursă extrem de încet şi agonizat.

Trebuia să ajung la Mediaş, să iau trenul. Alternativa era fie să citeşti ceva, sau să te uiţi pe geam ca să alungi plictiseala. Cumva mie-mi reuşea să le fac pe amândouă. Satele sunt în general mici în zonă, cu nume amuzante, unele din ele sunt locuite în totalitate numai de ţigani ungureşti, care arata impunător cu mustăţile sucite şi pălăriile cu boruri mari şi negre, pălării care amintesc de cele purtate de cei din cultul Amish.

Dacă satul nu mai este ţigănesc, urmează cel cu populaţie mixtă. La unele case porţile sunt mari şi nu lasa să se vadă nimic din ce s-ar putea să se desfăşoare în interior, iar la altele porţile sunt din lemn sau din fier forjat, dacă proprietarul este mai înstărit. Majoritatea sunt vopsite în verde. Cele două case erau situate pe dreapta, în direcţia de mers a autobuzului, destul de aproape de Mediaş şi cumva imaginea care se desfăşura m-a izbit, soarele se întrevedea printre case, la poarta erau ele două doar, cu o vârstă incertă, poate până în cinzeci de ani, poate peste. Stăteau aşezate la poartă, îmbrăcate în negru, cu vesta brodată deasupra rochiilor negre de doliu, doar baticurile aveau ceva mai multă culoare, puţin verde, puţin albastru şi erau legate sub bărbie.

Nu ştiu dacă vorbeau, păreau să nu, însă în expresia chipurilor lor era resemnare, acord cu tot ce se întâmplă, static, transmiţând că viaţa lor o să fie aşa până la finalul zilelor. Simplu, cu datoria împlinită.Cu mintea de copil mă minunam, şi-mi cream dialoguri cu mine însumi, spunându-mi că trebuie să fie ceva în plus în existenţa acestor două femei, că totul nu poate fi doar static şi monoton.

La treizeci şi ceva de ani distanţă, astăzi, am urmărit pentru trei minute o emisiune irelevantă şi vulgară la televizor care mi-a declanşat această amintire. Cu satul din Ardeal, undeva între Târnăveni şi Mediaş, m-am dus înapoi în timp şi le-am revăzut cu ochii minţii pe cele două femei, stând la poartă, nevorbind, urmărind un autobuz, probabil în fiecare zi, la aceeaşi oră şi cumva cu greutate în suflet, am realizat cât am greşit gândind aşa în acele secunde ale adolescentei mele.

Mai bine monoton si static. Simplu. Încerc să zâmbesc şi mi le imaginez pe cele două femei, cu baticuri colorate, legate tot sub bărbie, că încă au acelaşi obicei.

Bogdana Boncu

mai mult
Tradiții

Un obicei uitat în timp: Colindul de ceată bărbătească

traditii-colindul

Colindatul în ceată bărbătească… Un obicei vechi care exista altă dată în întreg spațiul românesc — de la Nistru la Tisa și de la Dunăre la Marea Neagră, —  dar care astăzi a dispărut în cea mai mare parte a Republicii Moldova.

Dacă în România s-a păstrat în aproape toate zonele, la noi poate fi întâlnit în câteva localități, cele mai multe din regiunea de Sud.

La sfârșitul anului 2013, în urma unei proceduri migăloase și de durată, colindatul în ceată bărbătească din România și Republica Moldova a fost inclus în lista patrimoniului cultural protejat de UNESCO.

Alături de colindatul în ceată bărbătească în lista reprezentantivă UNESCO se mai regăsesc covorul basarabean și Mărțișorul. În această ceată bărbătească se grupează floarea tinerilor unui sat, iar, până la al Doilea Război Mondial, fiecare localitate din regiunea dintre Prut și Nistru, la fel ca și cele din România, avea câte una sau mai multe cete de colindători formată din flăcăii satului. Acest obicei a început însă să dispară, după instaurarea regimului sovietic în 1944, spune etnograful și muzeograful Varvara Buzilă.

Varvara Buzilă mai spune că vatra colindelor în ceată bărbătească se află în Sudul Moldovei. Totuși, acest obicei s-a mai păstrat în localitatea Parcova din nordul țării, sau în satul Boldurești din centrul Republicii Moldova. Fiecare colind are o tematică specială. Sunt dedicate fetelor de măritat, feciorilor de gospodari cu turme de oi și lanuri de grâne, preoților, fiilor morți în războaie etc, precizează directorul Muzeului Național de Etnografie.

La sfârșitul anului 2013 colindatului în ceată bărbătească i s-a dat o dimensiune internațională, fiind inclus în lista patrimoniului cultural protejat de UNESCO. Dosarul privind înscrierea acestui obicei în patrimoniul UNESCO a fost elaborat împreună cu specialiști din România.

Includerea lui pe lista UNESCO a oferit Republicii Moldova dreptul de a solicita și obține granturi pentru conservarea și promovarea colindatului de ceată bărbătească, amenințat în prezent cu dispariția pe teritoriul între Prut și Nistru, și acum depinde de noi cum vom ști să profităm de aceste oportunități, spune Varvara Buzilă.

Deocamdată însă introducerea colindului pe lista patrimoniului cultural al ONU nu a adus Republicii Moldova decât un plus de vizibilitate pe plan internațional, iar proiectele de promovare a colindului vor urma în timpul apropiat dacă va reuși să obținem finanțare de la UNESCO, sau de la autoritățile din Republica Moldova, a mai precizat Varvara Buzilă.

Satul Câșlița Prut din raionul Cahul este una din puținele localități unde s-a mai păstrat acest gen de colindat. Aici l-am găsit pe nea Costache, fost căpitan de ceată de colindători.

În vârstă de 84 de ani, trecut prin război și foamete, a crescut fără tatăl său, pe care autoritățile sovietice l-au deportat în Siberia.

Se mișcă greu, sprijinit în două cârje, iar cele mai dese drumeții sunt cele din casă până pe prispă.

Nea Costache nu scapă nicio ocazie de a transmite colindele generației tinere. Nepoata sa Irina Calcea, locuiește la câteva case distanță, este principalul său ajutor dar și principalul ascultător al colindelor. Chiar dacă avea vocea răgușită nu am plecat nici noi până nu ne-a colindat și ne-a urat.

Astăzi se fac mai multe încercări de a reanima tradiția colindatului în ceată bărbătească. Unul din ansamblurile folclorice care încearcă să reînvie și să popularizeze această tradiție în Republica Moldova sunt ”Plăieșii”.

Colindele pe care le cântă aceștia au fost adunate în special în zona de sud a Republicii Moldova, după cum ne-a mărturisit conducătorul artistic al formației Nicolae Gribincea, pe care l-am găsit repetând împreună cu câțiva dintre tinerii artiști.

Lista Patrimoniului cultural imaterial al umanității a fost alcătuită oficial de UNESCO în 2008. În prezent această listă numără peste 180 de opere din peste 75 de țări. Patrimoniul Cultural Imaterial se referă la tradiții și expresii orale, incluzând limba ca vector al patrimoniului cultural imaterial, arta tradițională, practici sociale, ritualuri și evenimente festive, cunoștințe și practici referitoare la natură, dar și meșteșuguri tradiționale.

http://radiochisinau.md

mai mult
Tradiții

„LUME CE GÂNDEA ÎN BASME ŞI VORBEA ÎN POEZII”

tarani-casa

De la daci nu ne-a rămas nici o statuie a lui Pan cântând la nai, dar ne-a rămas naiul însuşi, „fluierul lui Pan”, şi nu ca piesă de muzeu, închis într’o vitrină, ci „viu”, cântând şi azi.
Acest mod de a privi (de fapt de a trăi) arta denotă un conservatorism de proporţii inevaluabile. Datorită lui, noi posedăm astăzi elemente din cele mai diverse, de port, arhitecturale, piese poetice nu numai de dinaintea ocupaţiei romane, ci cu mult îndărăt, din cea mai neguroasă preistorie. „Dacă vrem să vorbim de «continuitate», spune Mircea Eliade, ea trebuie căutată la un nivel mai adânc decât cel circumscris de istoria geto-dacilor, a daco-romanilor şi a descendenţilor lor, românii. Căci cultul lui Zalmoxis, de exemplu, la fel ca şi miturile, simbolurile şi ritualurile care stau la baza folclorului religios al românilor, îşi au rădăcinile într’o lume de valori spirituale care precede apariţia marilor civilizaţii ale Orientului Apropiat antic şi ale Mediteranei. Ceea ce nu vrea să spună totuşi că toate concepţiile religioase ale geto-dacilor sunt cel puţin «contemporane» cu cele pe care le descifrăm în tradiţiile populare româneşti. S’ar putea ca un obicei agrar din zilele noastre să fie mai arhaic decât, de exemplu, cultul lui Zalmoxis. Se ştie că anumite scenarii mitico-rituale, existente încă la ţăranii din Europa centrală şi sud-orientală la începutul secolului XX, păstrau fragmente mitologice şi ritualuri dispărute, în Grecia antică, înainte de Homer.”
La daci, spre deosebire de greci, egipteni, asiro-babilonieni şi alte popoare antice, nu există „operă de artă” ca obiect autonom. Nu există o lucrare fără un rol practic, nefolositoare, executată special de către un autor pentru ca alţi oameni să vină s-o admire. Arta nu se detaşase încă de om, nu constituia un univers paralel cu el. Ea era deplin încorporată în ambianţa pe care omul şi-o crea, în îmbrăcămintea lui, în elementele locuinţei, în obiectele uzuale. Omul se îmbrăca în artă, cu ea bea sau mânca, în ea locuia, prin ea se exprima. El „gândea în basme şi vorbea în poezii”. Trăia arta.
Grecilor, spirite pozitive de navigatori şi negustori, li se părea o risipă de neiertat când vedeau ce se petrece la vecinii lor din nord. În consecinţă, ei au preluat de la traci cât au putut mai mult. Ce auzeau că tracii povestesc sau cântă, totul volatilizându-se în văzduh, ei „fixau”, săpau în piatră, turnau în bronz, poleiau cu aur, sau, dacă rămâneau la nivelul cuvântului, înregistrau în scris. Era ca şi cum azi, dacă nişte exploratori ar da peste o populaţie cu manifestări artistice şi religioase fascinante, pentru ca acestea să nu rămână necunoscute, să poată fi admirate de cât mai multă lume, ar filma şi înregistra pe bandă magnetică tot ce se desfăşoară acolo. O uriaşă parte din tezaurul mitologic şi artistic elen e, aşa cum ei înşişi o recunoşteau cu onestitate, de sorginte tracă: o mulţime de zei şi eroi, muzica, legende cu nemiluita.
Identificarea în monumentele plastice sau literare elene a ceea ce era traco-dac a fost intuiţia de geniu a lui Nicolae Densuşianu. El încă nu dispunea de posibilitatea examinării cu mijloace ştiinţifice a „ADN-ului” acelor elemente şi fatalmente săvârșea erori în inventarierea lor, dar unde el nu greşea deloc era convingerea sa că acele elemente există, şi încă în proporţii inimaginabile.

Miron Scorobete, cartea Dacia Edenică

mai mult
PromovateTradiții

Cenaclul literar „Ion Luca Caragiale” și redacția 24pharte.ro vă urează Un AN NOU FERICIT!

an-noul

Pluguşorul, Mersul cu Buhaiul, Jocul Caprei şi Jocul Ursului aducătoare de fertilitate şi Umblatul cu Sorcova pentru a transmite sănătate şi tinereţe celor colindaţi marchează datina românească la trecerea dintre ani. Potrivit unor superstiţii ale românilor, pentru a avea noroc şi belşug în noul an se pun pe masă vâsc, struguri şi smochine.

Perioada cuprinsă între Crăciun şi Bobotează a amestecat vechi sărbători păgâne (Dionisiacele câmpeneşti, Brumulia, Saturnalia, Dies natalis Salis invictis) reinterpretate în perspectivă creştină, ţărănească şi teologală, potrivit cercetătorului Şerban Anghelescu, care vorbeşte în „Sărbători de iarnă” despre colindele din ultimele zile ale anului.

„În practică, formele de colindat ocupă aproape întreg teritoriul celor douăsprezece zile. În Moldova şi Muntenia se umblă cu Capra de Anul Nou, iar în Transilvania de Crăciun, fără să fie o regulă absolută”, explică acesta, descriind pe zone care sunt simbolurile colindătorilor la sfârşit de an.

Vlad Manoliu scrie în „Sărbători româneşti” că „între Crăciun şi Bobotează (în unele zone numai în cele trei zile de Crăciun) copiii umblă cu Steaua. Ei sunt numiţi «stelari», «colindari», «crai». Steaua este făcută de obicei din lemn.

Partea centrală, «văcălia», este rotundă (de obicei o sită veche). În ea se înfig 6-8 sau chiar 12 «coarne» triunghiulare învelite în hârtie colorată între care se atârnă hârtii cu ciucuri. Văcălia are sus un clopoţel, iar jos băţul lung”.

El explică cum se umblă prin sat: „În Muntenia flăcăiandrii umblă în noaptea din ajun şi în ziua de Sânt Ion cu un soi de urături speciale. Li se spune «Iordănitori» şi sunt conduşi de un popă. Acesta poartă o căldăruşă cu aghiazmă, în care ceilalţi înmoaie motocoalele şi iordănesc pe cei vizitaţi. Un flăcău din ceată duce o ţepuşă de lemn în care se înfige carnea dăruită. Ceata umblă prin sat, din casă în casă, mimând slujba de Bobotează. Gospodarii sunt stropiţi, apoi sunt ridicaţi pe braţe de trei ori în sus. În unele locuri, stăpânul casei se luptă cu un iordănitor şi, dacă îl învinge, îi face un dar. Alţi gospodari, mai glumeţi, se aşază pe un buştean sau un car şi iordănitorii trebuie să-i ridice cu tot cu ele. În cele din urmă le dăruiesc bani, carne şi băutură. Ceata caută mai ales Ioni şi Ioane, pe care-i pornesc cu sila la gârlă ca să-i boteze şi nu-i iartă decât dacă primesc ceva în schimb. La horă sunt iordănite în special fetele”.

Tradiţii şi obiceiuri de Anul Nou

Odinioară, luna decembrie era numită şi Undrea, dar şi Luna lui Cojoc, Ningău sau Luna lui Andrei. În lumea satului românesc, tradiţiile, obiceiurile şi datinile păstrate reprezintă tezaurul naţional nescris şi înţelepciunea populară

Lista tradiţiilor şi a obiceiurilor româneşti cuprinde, pe lângă colinde, jocuri cu măşti, alaiuri, teatru popular şi dansuri specifice finalului de an.

Pluguşorul este un obicei practicat de români, încă din cele mai vechi timpuri, de sărbătoarea Anului Nou.

„Uratul cu plugul sau cu pluguşorul practicat de copii şi de feciori în grupuri separate implică uneori prezenţa fizică a plugului. Textul, o istorie versificată a facerii de pâine (colac), întruneşte trăsăturile necesare mitului. Recitat în timp sacru, pluguşorul povesteşte despre naşterea pâinii la care participă succesiv aproape toţi membrii comunităţii, iar în cele din urmă colacul este împărţit tuturor. Satul întreg se adună în colacul care îi conţine simbolic pe toţi şi se desface apoi în bucăţile împărţite egal. Trupul pâinii va trăi identic în fiecare dintre actorii şi martorii ritului”, scrie Şerban Anghelescu în „Sărbători de iarnă”.

Obicei agrar, structurat după modelul colindelor, Mersul cu Buhaiul este o datină păstrată de sute de ani în satele româneşti. Obiceiul Buhaiului se practică în ajunul Anului Nou, între asfinţit şi miezul nopţii. Obiectul buhai este o bărbânţă (putină) cu unul dintre capete acoperit de o bucată de piele de oaie foarte bine întinsă, din centrul căreia atârnă o slimnă (coamă) din păr de cal, ce produce un sunet grav, ciudat şi nemuzical, care aminteşte de mugetul unui taur.

Uneori buhaiul este împodobit şi i se pun coarne de berbec învelite în hârtie colorată şi ciucuri. Grupurile de urători poartă costume tradiţionale, căciuli împodobite, bice şi clopoţei, fiind răsplătiţi de gazde cu mere, nuci, covrigi şi colăcei.

Un alt obicei arhaic care se petrece în seara Anului Nou este Jocul Ursului, un joc popular cu măşti, cu caracter augural, format din urători deghizaţi. Masca-costum este lucrată din blana unui animal întreg şi este împodobită la cap cu doi canafi (ciucuri) de culoare roşie. Jocul Ursului este aducător de fertilitate, iar sunetele fluierului, ale tobelor şi ale tălăngilor vor avea ca rezultat scoaterea căldurii din pământ şi astfel solul va fi mai productiv.

Jocul Caprei este un obicei străvechi, ce se păstrează încă la români şi face parte din tradiţiile de iarnă. În ziua de Anul Nou, prin teatrul folcloric pe care Jocul Caprei îl prezintă trecând printr-un ciclu de „transformări” (moarte, înmormântare, bocete, înviere), participăm în fapt la un ritual dramatic împletit cu elemente de cult.

Potrivit tradiţiilor româneşti, mersul cu Capra, cât şi primirea urătorilor în fiecare casă de creştini aduc noroc şi belşug în gospodărie, fiind totodată un obicei important şi pentru agricultorii care considerau Jocul Caprei o chemare a forţei divine pentru atragerea roadelor bogate. Animal de cult, în vechime, capra a fost asociată cultului fertilităţii. Actul ritual al acestui joc simbolizează înmormântarea anului vechi şi renaşterea anului nou.

Potrivit cercetătorului Şerban Anghelescu, capra şi jocul ei reprezintă un ritual care compune o imagine fioroasă şi comică în acelaşi timp. „O construcţie simplă şi ingenioasă de lemn sau, în mod excepţional, din fire şi bare metalice constituie suportul, coloana vertebrală a caprei care susţine capul cornut cu maxilarul superior mobil. Mânuitorul caprei ascuns sub o pânză de care atârnă fâşii de hârtie colorată sau fire vegetale face să clămpăne fioros, ritmic, botul caprei, ameninţându-i pe spectatori. Salturile acrobatice ale jucătorului de capră, zgomotul fălcilor lovite, sunetul clopoţelului atârnat de maxilar, sclipirea oglinzilor fixate deseori pe blana textilă a caprei, compun o imagine voit ţipătoare, fioroasă şi comică în acelaşi timp, în care preoţii vedeau poate pe drept cuvânt figura diavolului”.

Textele rostite de purtătorii caprei sunt complet neînsemnate faţă de comportamentul actual al măştii.

„Moartea simulată a animalului şi bocetul parodic al însoţitorului care comandă jocul i-au determinat pe unii cercetători să creadă în originile dionisiace ale ritului. Ei văd în jocul caprei şi în cel al ursului dramele rituale străvechi în care divinităţile mureau pentru fecunditatea pământului”, sunt concluziile istoricului.

Un alt obicei de Anul Nou, Umblatul cu Sorcova este practicat mai cu seamă de copii. Etimologia cuvântului „sorcova” vine din bulgară, de la cuvantul surov, care înseamnă „verde crud” şi face referire la ramura verde îmbobocită pe care o foloseau urătorii în vechime. Pentru urător, Sorcova ţine loc de baghetă magică şi are calitatea de a transmite sănătate şi tinereţe celui colindat.

Superstiţii

Unele dintre cele mai cunoscute superstiţii respectate de români sunt legate de bani, noroc şi belşug.

În noaptea dintre ani, se spune că este bine să avem bani în buzunar, dar şi că nu este bine să dăm bani pe 31 decembrie şi 1 ianuarie, ca să nu rămânem fără bani tot anul ce vine. În unele zone ale ţării, femeile coc o pâine în care ascund bani, iar cel care găseşte monedele va avea noroc de bani tot anul.

Pentru atragerea norocului, se consideră că este bine să avem vâsc pe masă, în noaptea de Revelion, dar şi struguri şi smochine, pentru belşug.

O altă superstiţie legată de belşug, pe care mulţi o şi respectă, spune că este bine ca prima persoana care intră în casă în prima zi a Anului Nou să fie un bărbat brunet (se spune că blonzii şi roşcaţii sunt aducători de ghinion, iar femeile de asemenea). Musafirul trebuie să intre în casă cu o crenguţă de vâsc, pâine şi sare.

În noaptea dintre ani se spune că este bine să purtăm ceva roşu, iar pe 1 ianuarie să avem haine noi, pentru noroc.
Din bătrâni se ştie că nu e bine să fie agăţat calendarul anului nou înainte ca acesta să se fi sfârşit, pentru că aduce ghinion.

O altă superstiţie este legată de faptul că cine va dormi în ziua de Sfântul Vasile va fi leneş tot anul.

În prima zi a anului nu este bine să aruncăm nimic, nici măcar gunoiul, pentru că dăm cu piciorul norocului. Se mai spune că în noaptea dintre ani nu se găteşte mâncare din carne de pasăre, deoarece, aşa cum găina scormoneşte pământul şi-l împrăştie, tot aşa se risipesc norocul şi bunăstarea casei. În prima zi din noul an nu se mătură, nu se spală, pentru a nu atrage sărăcirea casei.

mai mult
1 2 3 4 6
Page 2 of 6